+ All Categories
Home > Documents > Institutii politice

Institutii politice

Date post: 08-Aug-2015
Category:
Upload: diana-l-barbu
View: 129 times
Download: 7 times
Share this document with a friend
Description:
curs
106
Cristian Pîrvulescu Instituţii politice (partide şi sisteme de partide) 2001
Transcript
Page 1: Institutii politice

Cristian Pîrvulescu

Instituţii politice (partide şi sisteme de partide)

2001

Page 2: Institutii politice

2

CUPRINS

Introducere

Tema I. Partidele politice şi democraţia

Tema II. Originea şi definirea partidelor politice

Tema III. Clivaje politice şi sociale

Tema IV. Tipologii ale partidelor politice

Tema V. Sisteme de partide: bipolarism şi alternanţă la guvernare

Tema VI. Curente şi familii politice vest-europene

Tema VII. Sisteme de partide în Estul Europei

Tema VIII. Sistemul de partide în România –tradiţie, inovaţie, perspective

Anexe

Bibliografie

Page 3: Institutii politice

3

Introducere

Deşi activitatea şi organizarea partidelor politice sunt privite de multe ori cu reticenţă

rolul lor în societatea contemporană nu poate fi contestat. Ideea că ar putea exista o alternativă

la politică, şi mai ales la politica partidelor, este o iluzie periculoasă. A considera partidele

izolate de lumea reală, angrenate într-o dispută sterilă, iniţiind dezbateri ce induc ţinte false, în

vreme ce politicienii îşi urmăresc, fie interesele personale sau de grup, fie sunt depăşiţi de

complexitatea situaţiilor, reprezintă una din variantele contemporane ale teoriei conspiraţiei.

Acuza la adresa parlamentarismului şi a partidelor ca formă de exprimare a acestuia, nu este

nouă, ea a fost folosită încă din secolului XIX-lea, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire.

Fiind unul din efectele perverse ale ideii raţionaliste că adevărul este manifest, teoria

conspiraţiei partidelor a avut consecinţe antidemocratice, fie că a contribuit la instaurarea unor

regimuri totalitare sau autoritare, fie la transformarea partidelor în forţe politice secundare.

Înscriindu–se în logica diviziunii muncii şi a diferenţierii sociale dezvoltarea politicii

ca meserie este o realitate a vieţii politice contemporane fiind strâns legată de existenţa

partidelor politice. În toate societăţile pot fi identificate grupuri de indivizi pentru care viaţa

politică a devenit o autentică profesie. Omul politic, prin natura activităţilor sale, trebuie să

facă faţa câtorva exigenţe: capacitatea de a reprezenta interesele alegătorilor şi a grupurilor de

interese ce îl susţin, mobilizarea susţinerii şi moderarea fenomenelor de respingere,

coordonarea proceselor decizionale şi contracararea adversarilor. Toate aceste activităţi sunt

forme ale vieţii de partid. Partidele devin nu doar principali actori politici, ci de multe ori

singurii actori politici reali. De aceea analiza partidelor constituie una din direcţiile cele mai

importante ale ştiinţei politice.

Page 4: Institutii politice

4

Tema I

PARTIDELE POLITICE ŞI DEMOCRAŢIA

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Democraţie şi partidism

2. Parlamentarism şi partidism

Originea parlamentară a partidelor politice pare a le transforma în actori indispensabili

ai democraţiei. Dar relaţia democraţiei cu fenomenul partidist nu a fost întotdeauna la fel de

strânsă. Poziţia diferiţilor autori faţă de raportul dintre partide şi democraţie este legată de

accepţiunea pe care aceştia o dădeau democraţiei. Democraţia a fost numele dat regimului

politic pe care în anul 508 î.Ch. Clistene l-a stabilit în Atena1. Dar această accepţiune a

regimului politic a fost mai puţin agreată în sec. al XVIII-lea, atunci când se forjau marile

teorii ce vor sta la baza evoluţiei viitoare a societăţii europene. Cuvântul democraţie, în sec. al

XVIII-lea, desemna o formă politică desuetă2. Pentru Jean-Jacques Rousseau care va realiza,

în paralel cu Montesquieu, o abordare mai atentă a democraţiei, acesta desemnează un tip-

ideal care ar putea fi analizat în cadrul unei tipologii, dar care nu poate fi aplicat lumii

moderne, şi care dealtfel nici nu a existat, căci doar “dacă ar exista un popor de zei s-ar

guverna democratic. Oamenilor nu li se potriveşte un guvernământ atât de perfect.”3

Rousseau accentuează mult mai intens pe noţiunea de suveranitate a poporului decât

pe cea de democraţie şi aceasta pentru că suveranitatea este calitatea care defineşte regimul pe

care îl viza. Astfel că democraţia devine la Rousseau mai degrabă o manieră de luare a

deciziei decât baza organizării societăţii.

Democraţia pe care o aveau în vedere teoreticienii secolului al XVIII-lea era o

democraţie directă. Rousseau respingea cu vehemenţă ideea prezenţei intereselor particulare

în actul de guvernare. “ Nimic nu e mai primejdios decât amestecul intereselor private în

treburile publice şi folosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai mic decât

coruperea legislatorului, consecinţă de neînlăturat a scopurilor practice.“4 Ori dacă nu se pot

coagula diferitele interese particulare, partidele nu pot să apară.

Dealtfel partidele ar trebui să-şi asume sarcina reprezentării intereselor. Dar în acest

punct Rousseau, în numele suveranităţii poporului respinge ideea legiferării prin

reprezentanţi. “Deputaţii poporului nu sunt deci şi nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât 1 John Dunn, Democratie : l’etat des lieux, în La pensee politique, Situation de la democratie. Hautes etudes, Gallimard, Seuil, Paris 1993, p 77

2 Pierre Rosanvallon, L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne în La pensee politique... ed. cit., p11

3 Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1957, p.182

Page 5: Institutii politice

5

mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul

în persoană este nulă; nici nu e lege.”5

Şi pentru Montesquieu democraţia nu putea fi decât directă. “O lege fundamentală a

democraţiei este ca poporul să-şi facă singur legile.“6 Dar nici problema sufragiului nu poate

fi neglijată, căci şi acesta este în egală măsură “ o lege fundamentală a democraţiei “. Însă,

pentru a-şi realiza esenţa, democraţia trebuie să ofere suveranităţii poporului posibilitatea de a

se manifesta nemijlocit, astfel încât sufragiul devine secundar în raport cu dreptul poporului

de a legifera. Pentru a fi democratic, sufragiul, trebuie să se efectueze prin tragere la sorţi ca

în Atena antică; “ sufragiul prin alegere ţine de aristocraţie “7. De altfel, referinţa în epocă,

este numai la democraţia antică.

Influenţa acestor teorii va face deci ca între partide şi democraţie să se deschidă o

fractură. La începuturile sale, ştiinţa politică s-a dovedit extrem de critică la adresa partidelor.

Ostrogorski, de exemplu, judeca sever partidele considerându-le un obstacol în bunul mers al

democraţiei. Robert Michels schimbă oarecum modul de abordare, atrăgând atenţia că

funcţionarea partidelor, iar nu partidele ca atare, este nedemocratică ducând la oligarhie şi

personalizând liderii.

Făcând o analiză a activităţii partidelor în Marea Britanie şi S.U.A., Moisei

Ostrogorski, va ajunge la concluzia că, organizarea acestora este nedemocratică. Evoluţia spre

scrutinul universal a obligat partidele să-şi construiască secţiunea electorală ( caucus-ul ), însă

acesta, “ nu a reuşit să organizeze democraţia şi nici să doteze partidele cu o conducere cu

adevărat democratică; s-a realizat forma, dar nu esenţa ”8.

Organizarea partidelor în scopul câştigării alegerilor la care participă din ce în ce mai

mulţi cetăţeni, creează stereotipii, nivelează în egală măsură opinia publică, dar şi partidul în

interiorul său, până la nivelul conducerii. Dar în schimb, nu se realizează nici un progres; “

caucas-ul nu a înlăturat elementul plutocratic nici din consiliile partidelor, nici dintre

deputaţi”9.

Ori, dacă sistemul de partide analizat de Ostrogorski s-a dorit a fi expresia

democraţiei, propunându-şi să menţină, pe de o parte, la o cotă cât mai înaltă, puterea

cetăţeanului şi să permită, pe de altă parte, funcţionarea mecanismelor guvernării, rezultatele

4 ibidem., p.180

5 ibidem.. p.222

6 Montesquieu, De l’esprit des lois, 1, Garnier-Flammarion, Paris 1979, p.136

7 ibidem., p 134

8 Moisei Ostrogorski, La democratie et les partis politiques, Seuil, Paris 1979, p43

9 ibidem., p 51

Page 6: Institutii politice

6

s-au dovedit decepţionante. Puterea cetăţeanului s-a volatilizat, iar în ceea ce priveşte

guvernarea, succesul a fost relativ.

Pentru a restitui partidului caracterul său esenţial de grupare a cetăţenilor, Ostrogorski

crede că acesta trebuie să se transforme din partid-omnibus, rigid, incapabil să se adapteze la

fluxul vieţii politice, în partid ad-hoc, “ care se va baza pe adeziunea inteligenţelor şi

conştiinţelor la ceva bine determinat, la o cauză specifică “10.

Ideea că democraţia directă este, cel puţin teoretic, dezirabilă, se întâlneşte şi la

Michels. Dar el constată “imposibilitatea mecanică şi tehnică a guvernământului direct al

maselor “.11 Căci dacă deciziile adunărilor populare limitează extinderea principiului delegării

nu oferă însă “ nici o garanţie contra formării unui stat-major oligarhic “12. Guvernarea directă

permite, de fapt, apariţia unor indivizi care, mizând pe sugestibilitatea şi intoleranţa masei îşi

asumă conducerea.

Pentru Michels este evident că democraţia nu se poate consolida fără organizare, însă

principiul organizării care face posibilă concentrarea forţelor pentru realizarea unor interese

comune aduce cu sine alte pericole. “O organizaţie puternică are, din raţiuni tehnic

administrative şi tactice o conducere puternică.”13 Astfel începe procesul ascensiunii

conducerii profesionalizate în cadrul partidelor socialiste ( aceste fanatice ale organizării, ca

să-l parafrazăm pe Michels ), al înlocuirii. Vertramensmann-ului (care continua să-şi exercite

profesia şi nu se putea întreţine de pe urma funcţiei din partid) cu Bezirksleiter-ul

(politicianul profesionist care trăieşte de pe urma partidului). Însă “conducerea profesionistă

înseamnă pentru democraţie începutul sfârşitului “.14 Această conducere delegată a partidului

are tendinţa să considere , după un timp, delegarea ca pe o “ proprietate a sa”15, cu atât mai

mult cu cât cetăţenii ce dispun de drepturi politice sunt în marea majoritate a cazurilor

dezinteresaţi de treburile publice. Organizaţiile devin oligarhice şi blochează procesele

democratice. Şi Rousseau când acuza delegarea reprezentanţilor avea în vedere un fenomen

asemănător ”, mulţumită lenei şi banilor ei ( cetăţenii n.n.) sfârşesc prin a avea soldaţi pentru a

înrobi patria şi reprezentanţi pentru a o vinde.”16

Încă de la apariţia lor pe scena politică, partidele au fost discreditate, aceasta fiind

opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca un obstacol ce se interpune între

10 ibidem., p 21011 Robert Michels, Les partis politique Essai sur les tendances olgarchiquee des democraties, Flammarion, Paris 1919, p8

12 idem

13 ibidem., p 914 idem.

15 ibidem., p 26

16 J.J. Rousseau, op. cit., p 220

Page 7: Institutii politice

7

guvernanţi şi guvernaţi, ca o frână în exercitarea democraţiei. “Atunci când ştiinţa politică se

debarasează de considerentele ideologice sau normative, analiza fenomenului partizan va

privilegia judecăţile factuale.”17

Optica se schimbă, iar partidele sunt acum privite ca instituţii ale democraţiei. Între

partide şi democraţie pot exista două tipuri de relaţii. Relaţia pozitivă evidenţiază legătura

indisolubilă dintre democraţie şi partide; nicăieri în lume nu există o democraţie care să nu se

fondeze pe competiţia dintre partide. Chiar într-o democraţie directă, cum este cea elveţiană,

rolul partidelor se manifestă cu ocazia procedurilor referendare când, pentru a coagula

opiniile, se formează grupuri politice (cum este cazul ecologiştilor sau Partidul

automobiliştilor).

Într-un regim reprezentativ rolul partidelor este cu atât mai evident. Necesitatea

alegerii reprezentanţilor, a ocupării - deci - a locurilor din Parlament este posibilă doar prin

existenţa partidelor politice, care, punându-şi resursele în joc (atât simbolice cât şi materiale),

fac posibilă alegerea între candidaţi, asumându-şi responsabilitatea pentru evoluţia acestora.18

Sigur, reducând la absurd, se poate imagina un sistem de alegeri care să funcţioneze în

absenţa partidelor, dar organele reprezentative astfel desemnate nu ar mai putea lucra,

diversitatea opiniilor împiedicând procesul de legiferare.

Relaţia negativă dintre democraţie şi partide este ilustrată atunci când democraţiile se

prăbuşesc ca urmare a acţiunii unor partide cu vocaţie monopolistă care, ajunse la putere

abolesc pluripartidismul (ca în Germania hitleristă) sau reduc partidele la o obedienţă

mimetică (cum a fost cazul Partidului ţărănesc în Polonia comunistă).

John Dunn consideră că trei ar fi beneficiile pe care democraţia reprezentativă le poate

aduce: faptul că asigură guvernământ moderat, că oferă o doză de responsabilitate

guvernaţilor şi că asigură o protecţie eficientă economiei de piaţă.19

Legătura dintre partide şi democraţie, deşi discutabilă din anumite puncte de vedere,

nu poate fi contestată. Mai precis, în absenţa formaţiunilor partizane nu există joc politic şi

pluralism deci chiar esenţa regimului este anulată.

Daniel Louis Seiler considera că între partide şi democraţie există o legătură ce

implică două componente semnificative. “Aceasta (relaţia nn) este una pozitivă, pentru că nici

o democraţie nu funcţionează fără partide, şi una negativă pentru că (democraţia ) permite

ajungerea la puterea a unor partide cu vocaţie monopolistă.”20 Relaţia pozitivă este în măsură

17Daniel Louis Seiler, Les partis politiques, A.Colin, Paris 1993, p 26

18 P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Buc. 1994, p 45

19 John Dunn, op. cit., p 84-85

20 Seiler, op. cit., pp. 28-33

Page 8: Institutii politice

8

să stabilească legătura evidentă care există între partide şi democraţie pentru că aceasta se

bazează pe competiţia liberă între partide. Partidele politice asigură reprezentarea cetăţenilor

şi conferă aleşilor legitimitatea necesară îndeplinirii funcţiei reprezentative. Rolul partidelor

este precis ilustrat într-un regim bazat pe reprezentativitate unde partidele asigură ocuparea

locurilor în instituţia parlamentară.

Aspectul negativ al relaţiei despre care pomenea Seiler se referă la faptul că există

situaţii în care partide cu fizionomie totalitară pot uzurpa regimul democratic odată ajunse la

putere. Pentru că “democraţia reprezentativă este regimul exclusiv al partidelor” orice criză a

partidelor traduce o criză a medierii şi, implicit, una a democraţiei. Modelul democraţiei

consociative21 care induce un rol esenţial partidelor este criticat ca facilitator al partitocraţiei.

În studiul său despre democraţia consociaţională, Lijphart arată că în realitate modelul pe care

l-a descoperit nu creează riscul ca puterea să fie folosită discreţionar de marea coaliţie

deoarece ea nu poate funcţiona fără opoziţie22.

Ceea ce astăzi defineşte regimul parlamentar este rezultatul asimilării unor moşteniri:

a Greciei şi a Romei antice (unde au fost experimentate in nuce instituţii politice direct legate

de cele contemporane: Ecclesia, Senatul, Tribunii) a Bisericii catolice (de unde derivă o serie

de proceduri: alegerile, procedurile juridice), sistemul pluralist al feudalismului occidental

(disputele Biserică-Regalitate, Regalitate-nobilime, sistemul celor trei stări) şi teoria dreptului

natural. Tribunii au reprezentat un mod de instituţionalizare a opoziţiei în Roma

republicană23, iar conciliile o primă formă de organizaţii reprezentative.

Ceea ce se numeşte generic sistem reprezentativ cuprinde trei funcţii esenţiale: crearea

legislaţiei şi controlul acesteia; exprimarea opiniei în mod liber atât de majorităţi cât şi de

minorităţi; numirea şi destituirea guvernelor24.Deşi acestea existau şi înainte, au fost unite

într-un ansamblu la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX.

Probabil cea mai importantă funcţie şi condiţie de realizare a unui regim parlamentar

este opinia publică, fără de care celelalte două funcţii rămân izolate de interesul şi voinţa

cetăţenilor. Pentru a exista, opinia publică trebuie să îndeplinească anumite condiţii

indispensabile: să aibă ca fundament posibilitatea ca un număr mare de indivizi să se pronunţe

asupra realităţii, ei bucurându-se de libera comunicare şi de accesul la informaţii şi nu în

ultimul rând, putând să profeseze concepţii care să depăşească localismul strict în favoarea 21 modelul democraţiilor consociative il regasim in : Austria, Belgia, Olanda. Elvetia; trasaturile lui sunt: guvernarea este asigurata de o mare colitie a liderilor celor mai

importnate segmente ale societatii, exista un drept reciproc de veto al subculturilor sau regula majoritatii concurente care protejeaza interesele minoritarilor, reprezentativitate

proportionala, grad ridicat de autonomie pentru fiecare segment in administrarea problemelor interne.

22 Arend Lijphart, Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration. Yale University Press, 1977, p. 25-103

23 Ghita Ionescu, Isabel de Madariaga, Opozitia, Humanitas, Buc. 1992, p21

Page 9: Institutii politice

9

intereselor comunităţii globale (stat sau societate). Aceste elemente definitorii ale opiniei

publice se agregă tot către sfârşitul sec. XVIII. In paralel cu procesul de formare a opiniei

publice se desfăşoară schimbarea esenţială a funcţiei parlamentelor care, treptat, se transformă

în autentice centre de putere.

Deşi instituţia parlamentară apare încă din sec. XII, purtând diferite denumiri (State

Generale, Cortesuri, Parlament), funcţia ei se limita la realizarea consensului dintre

guvernanţi şi forţele seculare sau religioase, fiind un organism consultativ.

La sfârşitul sec. XVII, pe fundalul schimbărilor sociale şi economice, în special în

Anglia şi în mod evident în sec. XVIII-XIX, parlamentele se manifestă ca sedii ale

suveranităţii, voinţa generală fiind exercitată prin dreptul de a legifera, ca organe de

reprezentare şi loc de desfăşurare a luptelor dintre partide25.

Legătura dintre parlamentarism şi partidele politice este una cauzală. Nemaifiind

posibilă renaşterea democraţiei directe, regimul reprezentativ, din motive funcţionale,

dezvoltă sistemul de partide.

Existenţa partidelor politice facilitează manifestarea opiniei publice, creând cadrul

pentru confruntarea paşnică a diferitelor concepţii şi interese. In principiu, indivizii pot

participa la dezbaterea publică, în realitate însă şansele lor de a influenţa opinia publică sunt

limitate de precaritatea mijloacelor pe care le au la îndemnă. Numai prin organizare

sistematică se pot crea condiţiile de manifestare a conflictului politic, iar succesul unei poziţii

trebuie să aibă la bază solidaritatea dintre indivizi având interese identice26.

Orice iniţiativă individuală în domeniul politic are nevoie, pentru a fi transpusă în

practică, de mijloacele de acţiune ale statului şi, pentru reuşita accederii la ele, soluţia constă

în câştigarea unor poziţii de influenţă reală (a majorităţii) în corpurile legiuitoare sau, cu mai

puţine şanse, exercitarea de presiuni asupra celor care deţin puterea politică. Ori, majorităţile

parlamentare se formează pe osatura partidelor concurente ce deţin influenţă.

Existenţa partidelor politice este necesară nu doar pentru realizarea principiului

reprezentativităţii, ci şi pentru funcţionarea mecanismelor parlamentare. Lipsa coeziunii

oferite de partide ar îngreuna enorm, dacă nu ar dezorganiza-o pur şi simplu, activitatea

legislativă27. Această bază de conlucrare poate fi doctrinară sau numai de oportunitate. Chiar

dacă forma de asociere va fi alta, grupurile politice prezente în Parlament vor funcţiona, în

esenţă, tot ca nişte partide.

24 ibidem.,p20

25 ibidem., p. 35

26 Robert Michels, op. cit., p. 6

27 P. P. Negulescu, op.cit., p. 49

Page 10: Institutii politice

10

Este un fapt indiscutabil că partidele politice, în accepţiunea lor actuală, ca

instrumente legitime ale activităţii politice, datează de la începutul sec. XIX, odată cu

acceptarea în sfera politicului a principiului reprezentării personale28.

Partidele au constituit soluţia necesară problemei ridicate de transformare democratică

a societăţii. Accepţiunea termenului de democraţie poate fi privită fie din perspectiva

regimului politic definit prin suveranitate populară, fie ca o stare a societăţii bazată pe

egalitate.

Dacă pentru Rousseau sau Montesquieu, democraţia era un regim al vremurilor

îndepărtate, iar cuvântul nu pătrunsese în limbajul comun, după Restauraţia franceză, noţiunea

de democraţie a început să pătrundă în limbajul politic obişnuit, desemnând însă starea

egalitară a societăţilor moderne. După călătoria sa în America, din 1832, Tocqueville constata

că “ starea socială a anglo-americanilor este eminamente democratică “29. Această stare

democratică îşi avea originea în condiţiile istorice specifice care au făcut ca între locuitorii

coloniilor britanice din nordul Americii să nu existe diferenţierile sociale de pe Vechiul

Continent.

Această egalitate “va sfârşi prin a pătrunde în lumea politică“30 , şi va duce la

acordarea de drepturi politice tuturor cetăţenilor. În democraţia de tip american, credea

Tocqueville, pericolele pe care regimul reprezentativ le putea prezenta nu se manifestau

tocmai datorită “ stării sociale democratice “. “ Poporul american participă la alcătuirea

legilor prin alegerea legiuitorilor şi la aplicarea lor prin alegerea agenţilor puterii executive; se

poate că el însuşi guvernează, într-atât este de slabă şi de restrânsă partea lăsată pe seama

administraţiei conştientă de originea ei populară şi dispusă să asculte de puterea de la care

emană. “31 Rolul esenţial al partidelor se relevă şi din perspectiva analizei democraţiei ca

regim. Raymond Aron foloseşte numărul partidelor existente într-un stat la un moment dat,

drept criteriu pentru construcţia celor două tipuri ideale de regimuri politice, regimul

constituţional-pluralist şi regimul monopolist. “ Din momentul în care mai multe partide au

legal dreptul să existe, ele sunt inevitabil în competiţie pentru exercitarea puterii. Un partid

are într-adevăr în definiţie drept obiectiv nu doar exercitarea puterii, ci participarea la

exercitarea puterii. Când sunt mai multe partide în concurenţă, sunt necesare reguli după care

aceasta se desfăşoară. Deci, un regim de partide multiple în concurenţă e constituţional;

28 Ghita Ionescu, Isabel de Madariaga, op. cit, p. 55

29 Alexis de Tocqueville, Despre democratie in America, Humanitas, Bucuresti 1992, p 92

30 ibidem., p 99

31 ibidem., p 104

Page 11: Institutii politice

11

diferiţii candidaţi la exerciţiul legitim al autorităţii, cunosc mijloace pe care au dreptul să le

folosească, şi altele care le sunt interzise.

Se poate deduce din pluralitatea partidelor legalitatea opoziţiei. Dacă mai multe

partide au dreptul să existe şi dacă nu sunt toate la guvernare în acelaşi timp, inevitabil unele

se află în opoziţie.”32 Regimurile specifice ţărilor occidentale prezintă din această perspectivă

o organizare constituţională a concurenţei paşnice pentru cucerirea şi exercitarea puterii, sau

măcar pentru influenţarea ei. Regimurile monopoliste se caracterizează prin monopolul

acordat unui partid asupra activităţii politice legitime, monopol justificat, în funcţie de

cazurile concrete, fie de necesitatea păstrării unităţii naţiunii, fie pentru a realiza obiectivele

unei clase. În afara acestor două tipuri de regimuri, Aron, ia în considerare şi un al treilea tip,

regimul tradiţional, care caracterizează acele state care au instituţii ce nu s-au transformat sub

impactul modernizării, cum ar fi Arabia Saudită.

Alegerea populară presupusă de suveranitatea populară cere acordul unui număr

considerabil de indivizi, iar acest acord nu se degajă spontan. Pentru prima oară problema

suveranităţii poporului a fost pusă într-un context concret de “părinţii fondatori“ ai

Constituţiei americane, fără însă a aprofunda mecanismul care ar putea pune de acord voinţele

individuale.33 Reprezentarea era privită ca un filtru care permitea delimitarea voinţei populare

de pasiunile care ar fi putut să o tulbure. Problema formării deciziilor colective nu le apărea “

părinţilor fondatori “ ca fiind de actualitate.

Al doilea aspect al democraţiei, egalitatea condiţiilor ( mai întâi a celor de participare

politică, mai apoi egalitatea şanselor ), se va produce mai întâi în S.U.A. şi apoi în Marea

Britanie.34 Apariţia democraţiei a distrus vechile cadre ale societăţii politice. Noi cadre

trebuiau stabilite ca să asigure noi legături între indivizi şi să organizeze masele electorale,

imprimând o nouă coeziune societăţii politice. Deşi cu traiectorii diferite, evoluţiile din

S.U.A. şi Marea Britanie vor determina apariţia unei forţe politice noi, partidul politic

modern.

I.Subiecte de verificare1. Ce este democraţia în viziunea lui J. J. Rousseau?2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre Roussseau, Montesquieu, Ostrogorski, privind

viziunea lor asupra democraţiei?3. Care este relaţia dintre democraţie şi partide politice la Robert Michels?4. Care este legătura dintre parlamentarism şi partidele politice?5. Care este criteriul folosit de Raymond Aron pentru construcţia tipurilor ideale de regimuri

politice? Explicaţi. 32 Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Gallimard, Paris 1965, p 74

33 Mosei Ostrogorski, op. cit., p 108

34 Pierre Avril, Éssais sur les partis politiques, Payot, Paris 1990, p 47

Page 12: Institutii politice

12

6. Care sunt regimurile monopoliste?

Page 13: Institutii politice

13

Tema II

ORIGINEA ŞI DEFINIREA PARTIDELOR POLITICE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:1. Originile partidelor politice2. Dimensiunile definirii partidelor politice3. Modele de clasificare

Preocuparea pentru cercetarea fenomenului partizan a debutat aproape în acelaşi timp

cu naşterea partidelor moderne. Rezultatele acestor eforturi de cercetare oferă astăzi o

descriere exhaustivă a sistemului partidist. Prin urmare, în acest capitol vor fi utilizate datele

ştiinţifice care relevă atât elementele care au stat la baza agregării formaţiunilor partizane

moderne cât şi traiectoria pe care au evoluat. Motivaţia cercetării porneşte de la premisa că

partidele politice sunt piese de bază în funcţionarea democraţiilor fiind principalele mijloace

de agregare ale intereselor şi valorilor diferitelor segmente sociale, modelând astfel intrările în

sistemul politic. Ele produc lideri şi mobilizează suportul public de care aceşti lideri au nevoie

constituind elementul central al întregului aşezământ politic iar în cele din urmă, partidele

impun direcţiile de acţiune ale aparatului guvernamental şi controlează cele mai importante

ieşiri din sistem.

Aflat în centrul vieţii politice a regimurilor reprezentative, partidul politic are atât o

preistorie cât şi o istorie de aproape două sute de ani. Se poate în acest sens vorbi de partide în

sens larg ( cele care au existat până în sec. XVIII ) şi de partide în sens restrâns ( specifice

epocii moderne şi contemporane ).35 Abordările teoretice sunt însă relativ recente, prima

lucrare de ştiinţă politică referitoare la partide fiind scrisă abia la începutul secolului XX

(Moisei Ostrogorski, La democratie et l’organisation des partis politiques, 1902).

Distincţia între istoria şi preistoria partidelor politice este productivă, ea permite

analizarea unor grupuri politice cu organizare, structură şi funcţionare diferite, dar desemnate

prin aceeaşi denumire. Încă Aristotel în "Statul atenian" vorbea despre “partide"36, fără însă a

da lămuriri în ce priveşte activitatea lor; era vorba mai degrabă de "facţiuni" decât de partide

în sensul contemporan al cuvântului.

35 Ovidiu Trăsnea, Conceptul de partid politic, in Revista de filosofie, Tom 19, Vol. 1, 1972, pp. 7-8

36 Aristotel, Statul atenian, Editura Agora, Iaşi, 1992, p. 27

Page 14: Institutii politice

14

Dacă datele despre secolul IV a. Chr. sunt sumare odată cu sfârşitul Evului Mediu,

informaţiile despre partide se înmulţesc. "In Italia, partidele se consolidează încă din secolul

XIII, în Franţa şi Şţările de Jos îşi fac apariţia în secolul XIV"37. Dispunând de o structură şi

organizare foarte slabe, aceste proto-partide, precum "Guelfii" şi "Ghibelinii" sunt implicate

totuşi direct în lupta pentru putere, ele nefiind strict conjuncturale, ci rezultate ale

schimbărilor din structura socială a societăţii occidentale. Căci un lucru este sigur, partidul

politic este un produs al Occidentului pornit pe drumul capitalismului, de exemplu, tentaţia de

a defini ca partide facţiunile boiereşti ce îşi dispută puterea în ţara Românească şi Moldova în

secolele XVI-XVII este mare, însă în realitate acestea nu corespund schemei clasice de

definire a partidului politic.

Dacă preistoria fenomenului este îndelungată, istoria sa este mult mai recentă, fiind

legată în mod intim de parlamentarism. Partidele moderne sunt produsul interacţiunii între

regim şi instituţii, elemente străine teoriei reprezentativităţii, de a cărei realizare depinde

legitimitatea regimului şi integrarea politică.

Problema legitimităţii regimului trebuie să fie rezolvată astfel încât să se poată

dezvolta competiţia între partide care, respectând “ regulile jocului “ să nu degenereze într-o

luptă a facţiunilor. Este tendinţa care se va dezvolta în Statele Unite şi în Marea Britanie, dar

care în Franţa va urma o evoluţie contrară.

Cu toată critica făcută de Ostrogorski, analiza evoluţiei partidelor în S.U.A. şi Marea

Britanie este exemplară pentru a putea examina transformarea relaţiilor dintre partide şi

democraţie. Dealtfel, chiar când Ostrogorski îşi publica lucrarea, în Statele Unite alegerile

primare deveneau o regulă a desemnării candidaţilor.

În Marea Britanie, revoluţia din sec. al XVII- lea, s-a încheiat prin reconcilierea

principiului legitimităţii cu cel al reprezentativităţii (King in Parliament ).38 Apariţia

partidelor parlamentare britanice, în sec. al XVIII-lea, s-a înscris în cadrul prestabilit şi a

determinat modalităţile de exercitare a suveranităţii sub forma partidului majoritar care

sprijinea guvernul.

În S.U.A., proclamarea independenţei şi adoptarea Constituţiei, fondate pe

suveranitatea poporului, au dus la o situaţie care a generat destul de repede apariţia partidelor.

Revoluţia franceză a pus însă, cele două condiţii - legitimitatea şi guvernământul

popular - simultan, astfel că dezvoltarea partidelor nu a putut urma aceeaşi traiectorie ca în

lumea anglo-saxonă.

37 Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Editura Meridiane, Bucuresti, 1993, p. 29

38 Pierre Avril, op. cit., p 48

Page 15: Institutii politice

15

Geneza fenomenului partidist ne sugerează că acesta se dezvoltă clar în condiţiile unor

instituţii preexistente şi necontestate. Apărute în cadrul regimului reprezentativ, partidele

introduc aici, un element perturbator, atunci când depăşesc spaţiul parlamentarismului şi

capătă o organizare extraparlamentară. În aceste condiţii se punea problema articulării între

partidul parlamentar şi organizaţia extraparlamentară.

Din perspectiva instituţională propusă de Maurice Duverger emergenţa partidelor

moderne este legată de parlamentarism. În literatura de specialitate, autori precum Maurice

Duverger, sau LaPalombara şi Weiner, plasează momentul de apariţie a partidelor de tip

modern imediat după Reform Act, reforma electorală din Anglia, din 1823. Alţi autori însă,

cum ar fi Daniel Seiler, consideră că fenomenul partizan în forma în care este el cunoscut

astăzi începe mult mai devreme în SUA pe fondul luptelor politice care au pregătit războiul de

independenţă al coloniilor americane. Spre deosebire de modelul britanic care s-a născut din

parlamentarism, cel american a fost inspirat atât de realitatea socială a ţării cât şi de existenţa

unor grupări cu viziuni distincte în ceea ce priveşte guvernarea. Dacă, Anglia a experimentat

prin Whigs şi Tories primele partide, grupările federaliste şi cele democrat-republicane

americane au creat elementele primelor partide de reprezentare populară. De asemenea,

experienţa istorică şi politică franceză, alături de cea britanică şi americană, este cea de-a treia

care marchează debutul modern al fenomenului partizan.

Mecanismul genezei partidelor politice luminează în primul rând problema originii

electorale şi parlamentare a partidului. Din această perspectivă partidele sunt acele organisme

care realizează legătura dintre grupurile parlamentare şi comitetele de alegeri.

Ca apariţie, grupul parlamentar este anterior comitetelor electorale, ele desfăşurându-şi

activitatea atât în cadrul parlamentelor alese, cât şi în cele cu reprezentare ereditară (Dieta

poloneză). Problema coeziunii grupurilor parlamentare este una viu disputată la nivel teoretic.

Îndeobşte se consideră că motorul esenţial al apariţiei grupurilor parlamentare l-ar fi constituit

doctrinele dar faptele nu confirmă acest model.

Primele grupuri parlamentare au fost grupuri locale ce reuneau, pe baza vecinătăţii

geografice pe deputaţii care altfel se simţeau izolaţi. Aşa a fost cazul în Constituanta franceză

de la 1789 când deputaţii bretoni se organizează într-un partid incipient, mai degrabă un club.

Treptat, pe parcursul dezbaterilor se va manifesta şi o orientare doctrinară, iar în momentul în

Page 16: Institutii politice

16

care Constituanta se mută de la Versailles la Paris, membrii clubului se vor reuni în sala

conventului Sfântului Iacob39.

Alături de factorii locali şi doctrinari a existat, şi nu trebuie neglijat, factorul interes.

Anumite grupuri parlamentare au avut un caracter mai mult sau mai puţin clar de sindicat cu

scopul menţinerii membrilor săi în parlament, caz în care realegerea devine elementul

catalizator.

În fine, grupurile parlamentare s-au mai format şi prin sprijinirea unui ministeriabil,

fidelii săi din corpul legiuitor organizându-se spre a-şi impune favoritul, fie din motive

doctrinale, fie pentru a obţine compensaţii.

Apariţia comitetelor electorale este legată de extinderea sufragiului şi atragerea

electorilor, la care se adaugă dezvoltarea sentimentelor egalitare şi voinţa de a schimba elitele

societăţii tradiţionale.

Iniţiativă de stânga, apariţia comitetelor electorale a făcut posibilă prezentarea noilor

elite capabile să concureze cu cele tradiţionale. Dreapta nu a ignorat insă această tendinţă şi a

trecut la adoptarea modelului pentru a-şi conserva influenţa.40

Odată apărute cele două elemente, grupul parlamentar şi comitetul electoral, dezvoltă

o legătură permanentă. În această fază grupul joacă un rol esenţial; el coordonează activitatea

parlamentarilor săi, dar urmăreşte şi dezvoltarea contactelor cu propriile comitete electorale,

de care depinde reînnoirea mandatelor. De altfel, diversele comitete erau federalizate prin

intermediul aleşilor din cadrul grupului parlamentar. Treptat, raportul se transformă dintr-unul

personal intr-unul instituţional, ceea ce desemnează de fapt naşterea partidelor politice

moderne.

Odată ce aspectul instituţional prevalează şi în legătură directă cu dorinţa de exercitare

a puterii, partidele trec la extinderea influenţei prin crearea de noi comitete electorale în

zonele unde acestea nu existau. Comitetele se transformă din organizaţii periodice în

organizaţii cu caracter permanent şi iau forma filialelor. Din acest moment evoluţia partidelor

va depinde din ce în ce mai mult de activitatea filialelor.

Această perspectivă oferă posibilitatea estimării gradului de centralizare sau

descentralizare a partidelor, respectiv evaluarea influenţei exercitate de parlamentari în raport

cu "şefii interni" în conducere. Căci, din faza formării filialelor în toată ţara se naşte şi

conducerea extra-parlamentară a partidelor.

39 Maurice Duverger, op. cit. , p. 25-26

40 ibidem., p. 29

Page 17: Institutii politice

17

În afară de originea parlamentară şi oarecum posterioară acesteia, partidele politice se

mai pot origina şi în spaţiul extra-legislativ. Chiar şi în cazul partidelor cu origine

parlamentară şi electorală pot apare elemente exterioare precum societăţile de gândire,

cluburile populare sau gazetele cu influenţă41. Intr-un număr de cazuri, apariţia unui partid

este legată de preexistenţa unor instituţii care îşi vor orienta activitatea pe un făgaş electoral şi

parlamentar, fenomen numit de Maurice Duverger "originea exterioară a partidelor politice".

Cel mai citat caz pentru a exemplifica un asemenea tip de apariţie a partidelor este cel

al Partidului Laburist din Marea Britanie care se naşte drept urmare a deciziei luate la

Congresul din 1899 al Trade-Unions-urilor (moţiunea Holmes). Existau deja, dar cu influenţă

submodestă, două organizaţii politice muncitoreşti, Partidul Muncitoresc Independent şi

Societatea Fabiană, însă abia cu anul 1899 ele vor fuziona în Partidul Laburist şi mişcarea

socialistă va deveni una din componentele esenţiale ale bipartidismului englez în secolul XX.

O altă manieră de creare a unui partid este prin transformarea unui cenaclu intelectual,

însă acesta reuşeşte foarte rar să obţină o bază electorală în condiţiile sufragiului universal.

Cultele religioase pot de asemenea iniţia procesul de cristalizare a unui partid politic,

dar în general biserica se retrage din sfera confruntării politice încât popularitatea sa să nu

cunoască scăderi semnificative şi, în momente nodale, să poată interveni ca moderator între

diferiţi concurenţi.

Diferenţele dintre cele două tipuri de partide (cu origine parlamentară şi electorală)

sunt semnificative. In cazul primelor, influenţa grupurilor parlamentare este puternică,

partidele cu origine extra-parlamentară fiind mult mai centralizate, mai coerente şi mai

disciplinate.

Odată lămurit aspectul originii partidelor politice, este necesară definirea

corespunzătoare a acestora. Există, la acest punct, cel puţin două probleme esenţiale de

clarificat: ce este un partid politic, prin ce se diferenţiază de alte organizaţii şi care este scopul

şi misiunea asumată.

Definirea partidului politic cunoaşte o evoluţie continuă încă din primele decenii ale

secolului XIX. Benjamin Constant considera că un partid "este o reuniune de oameni care

profesează aceeaşi doctrină politică"42. Un asemenea tip de definiţie are un caracter vag,

corespunzând, în general, primelor decenii ale secolului XIX, în special pe continent.

Perioada contemporană privilegiază o definiţie "realistă" a partidelor, pornind de la

preocuparea esenţială a acestora, şi anume intenţia de a cuceri puterea. Din această

41 ibidem., p. 32

42 Apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1986, p. 201

Page 18: Institutii politice

18

perspectivă este secundar elementul doctrinar sau cel de reprezentare. Acest tip de definiţie

este mult mai satisfăcător, caracterizând partidul atât ca grup organizat pentru participarea la

viaţa politică, dar şi în funcţie de finalitatea sa-cucerirea totală sau parţială a puterii, astfel ca

interesele membrilor săi să se poată realiza.

Partidele sunt rezultatul unei lungi evoluţii şi riscul prezenteismului în analiza

activităţii lor poate duce la concluzii eronate.43

În definiţia pe care o dă partidului, Dimitrie Gusti după ce insistă asupra asocierii

libere a cetăţenilor în funcţie de interese şi idei comune şi accentuează pe obiectivul cuceririi

puterii, deosebeşte partidul de camarilă, clică şi facţiune.44

O importantă distincţie trebuie operată între conceptele de facţiune şi partid, concepte

care uneori au părut să semnifice acelaşi lucru.

Hume scria în eseul său asupra partidelor că facţiunile pot fi de două feluri: personale

şi reale. Cele personale sunt fondate pe prietenie sau pe ură

( sentimente ce nu pot fi neglijate în analiza coeziunii grupurilor politice ) şi se nasc cu mare

uşurinţă în statele mici. Facţiunile reale se bazează pe o contradicţie între sentimente sau

interese şi pot fi de trei feluri: de interes, de principii şi de acţiune. Cele care reprezintă

acţiunile par a fi cele mai rezonabile şi acceptabile pentru că iau în considerare diferenţele de

clasă sau de statut.45

Distincţia esenţială dintre facţiune şi partid ţine seama că prima reprezintă un fenomen

disfuncţional, pe când cel de-al doilea este un element necesar al unui sistem funcţional, fiind

strâns asociat parlamentarismului ca structură indispensabilă a democraţiei ce face posibilă

selecţia candidaţilor.

În Federalist 10, Madison, consideră facţiunea “ un număr de cetăţeni, reprezentând o

majoritate sau o minoritate, care sunt uniţi şi mânaţi de un impuls comun, de pasiune sau de

interes ( s.n. ) potrivnic drepturilor altor cetăţeni sau intereselor permanente şi generale ale

comunităţii “.46

Partidul poate redeveni facţiune când nu-şi mai îndeplineşte rolul şi când, în mod

obiectiv predomină caracterul său de “ parte “ în defavoarea exprimării unui interes mai suplu

şi mai larg.

Pentru o mai bună caracterizare a partidului politic se pot desprinde două criterii de

definire ce privesc aspectele sale juridice şi sociologice.

43 Ovidiu Trasnea, Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti 1975, p. 96

44 Dimitrie Gusti, Sociologia natiunii si a razboiului, Floare albastra, Bucuresti 1995, pp. 78-80

45 Apud Pierre Avril, op.cit., p28

46 R.F. Hassing, A.M. Hassing, Problemele republicanismului democratic, Bibl. Apostrof, Cluj 1994, p. 28

Page 19: Institutii politice

19

Din perspectivă juridică partidul apare ca un tip de asociere particular, a cărui

activitate se exersează în cadrul statului. In calitatea sa de asociaţie ce grupează un anumit

număr de persoane cu opinii asemănătoare asupra modului de realizare a Interesului General,

partidul are ca principal element concepţia comună care reuneşte indivizii pentru a face

posibilă victoria punctului lor comun de vedere. Această concepţie comună nu este obligatoriu

o doctrină, ea se poate rezuma la dorinţa de a face să parvină o anumită persoană la putere, în

calitatea sa de şef recunoscut47. Partidele se opun în ceea ce priveşte susţinerea unui tip sau

altul de perspectivă asupra Interesului General. Unele se dovedesc pluraliste, adică, dorind să

convingă electoratul, acceptă înfrângerea şi trag consecinţe din aceasta, altele sunt

monopoliste, neacceptând nici un fel de altă perspectivă - în afara celei proprii - asupra

modului de realizare a Interesului General.

Din perspectiva sociologică, partidul este privit ca organizaţie cu roluri şi funcţii

specifice, între care cucerirea şi influenţarea puterii rămâne esenţială. În teoria politicii există

mai multe ipoteze cu privire la definirea, din punct de vedere sociologic, a partidelor. Una din

cele mai influente are în vedere patru criterii, în acelaşi timp necesare şi suficiente, pentru a

stabili dacă avem a face cu un partid sau cu un alt fel de organizaţie politică48.

Fenomenul partizan are rădăcini adânci în istorie însă naşterea partidelor politice

moderne este rezultatul unui proces relativ recent, care s-a maturizat în cea de-a doua jumătate

a secolului XIX.

Apariţia partidelor politice în forma modernă a fost posibilă atunci când au existat

anumite condiţii cu valenţe constitutive. În funcţie de premisele formării partidelor ştiinţa

politică a propus trei tipuri de perspective pentru abordarea genezei formaţiunilor partizane.

Abordarea instituţională leagă procesul de formare a partidelor de extinderea sufragiului şi a

rolului adunărilor parlamentare; abordarea istorică atribuie apariţia partidelor unor situaţii de

criză; cea de-a treia perspectivă pune în evidenţă naşterea partidelor ca expresie a unui proces

general de modernizare (LaPalombara, Weiner, 1966). Preocuparea pentru geneza

formaţiunilor politice este esenţială pentru construirea întregului demers de cercetare a

partidelor şi sistemelor de partide. Traiectoria pe care au evoluat partidele stă sub semnul

momentului constitutiv. Într-o frază sugestivă, Maurice Duverger exprima astfel acest lucru:

“După cum oamenii poartă mereu amprenta propriei lor copilării, tot aşa partidele sunt

profund influenţate de originea lor”.49 Fără o deplină înţelegere a mecanismului care a generat

47 Charles Debbasch, Jean-Marie Pointier, op.cit., p. 204

48 Joseph LaPalombara, Myron Weiner, The Origin and Developement of Political Parties, în J. LaPalombara, Myron Weiner (ed.), Political Parties and Political

Development, Princeton University Press, 1966, p.6

49 Maurice Duverger, op cit, p. xxiii

Page 20: Institutii politice

20

emergenţa partidelor politice este imposibilă analiza diferenţelor structurale şi a cauzelor care

au determinat proliferarea lor în anumite spaţii. În pofida deosebirilor de abordare a

fenomenului partidist, există un consens al autorilor care s-au ocupat de studiul sistematic al

fenomenului partizan de a plasa geneza acestuia spre sfârşitul sec. XVII şi începutul celui

următor. Suplinitorul partidului în sens modern, protopartidul, reprezintă forma

neinstituţionalizată a cadrului de reglare a conflictelor şi divergenţelor exprimate la nivelul

societăţii. “Se poate afirma că naşterea lor (partidelor) este legată de sensul modern de partid

politic (înainte de apariţia lor). De fiecare dată când opinia publică este pusă în faţa marilor

probleme de bază, ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi”.50 Însă structurarea

partidelor în forma actuală se stabileşte abia în a doua jumătate a secolului trecut.

Literatura de specialitate a consacrat numeroase definiţii ale partidului politic. Acestea

cunosc o evoluţie de la viziunea lui Benjamin Constant pentru care partidul politic era o

asociaţie de oameni ce profesau aceeaşi doctrină la Kelsen care în zorii secolului al XX-lea

considera partidul o grupare de oameni de aceeaşi poziţie politică care luptă pentru a-şi

asigura o influenţă veritabilă asupra gestionării afacerilor publice sau Max Weber ce se

apropie de ceea ce va fi perspectiva realistă când definea partidul ca o organizaţie structurată

politic care participă la lupta pentru putere. Mai aproape de zilele noastre Georges Burdeau

propunea ca prin partid să definim grupul de indivizi care promovează aceeaşi orientare

politică şi pentru aceasta fac efortul de a o impune cât mai multor cetăţeni urmărind să

cucerească sau cel puţin să influenţeze puterea politică.

În definiţiile date partidelor politice se remarcă prezenţa unor constante, Trei sunt

elementele care revin obsesiv în aceste definiţii: (1) partidul politic este o asociaţie de tip liber

voluntar, (2) având drept liant un proiect politic (ideologie, doctrină, credinţă, opinie, idei sau

vederi politice), (3) în numele căruia acţionează pentru a cuceri puterea (total sau parţial) prin

intermediul alegerilor şi pentru a o exercita în mod nemijlocit.

Inventariind trăsăturile definitorii ale organizaţiilor partizane, Joseph LaPalombara şi

Weiner au stabilit existenţa a patru trăsături ireductibile ale partidelor; astfel, trebuie ca

organizaţia să fie durabilă, în sensul ca ea ar trebui să aibă o durată de viaţă mai mare decât

durata de viaţă a liderilor săi: în acest fel, se elimină clicile, clientelele, facţiunile sau

camarilele; bineînţeles, partidele politice pot fi fondate de un şef charismatic, dar în această

situaţie ele trebuie să facă dovada că au capacitatea de a supravieţui şi după dispariţia

liderului; mai este nevoie ca organizaţia să fie completă în sensul că trebuie să se întindă de la

nivelul central pană la eşaloanele locale; acest criteriu realizează deosebirea dintre un partid 50 George Voicu, Pluripartidismul. Bucureşti, All, 1997, p. 9

Page 21: Institutii politice

21

politic şi un simplu grup parlamentar; partidele trebuie să dovedească voinţa deliberată de a

exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte partide, la nivel local şi/sau naţional, în

sistemul politic existent sau într-un sistem politic nou; acest criteriu diferenţiază partidele de

grupurile de presiune, acestea din urmă căutând doar să influenţeze puterea nu s-o deţină; în

sfârşit, organizaţiile partizane manifestă dorinţa de a căuta sprijin popular atât la nivelul

militanţilor cât şi al alegătorilor; prin acest criteriu partidele se disting de cluburi, fie acestea

şi politice, care rămân în general închise în ele din punct de vedere organizaţional, chiar dacă

au multiple schimburi informaţionale cu exteriorul.

Dimensiunea formală. Analiza structurii partidelor politice a dimensiunii

organizaţionale, a fost o preocupare constantă în analiza fenomenului partizan. Schema

clasică de abordare a acestui subiect este cea propusă de Maurice Duverger care identifică

două criterii pentru clasificarea partidelor din această perspectivă: criteriul organizaţional şi

cel al participării individuale. Primul se referă la sistemul de instituţii complexe dispuse pe

verticală - (congrese, comitete naţionale, consilii, birouri, secretariate ) cât şi pe orizontală (

comitete, comisii) care instituie cel puţin statutar criteriul separării puterilor într-o manieră

care să limiteze folosirea puterii în mod discreţionar de către lider. Tipul de structură nu este

însă unic ci, se modifică de la un partid la altul.

În privinţa criteriului participării indivizilor la viaţa politică, Duverger propune

motivul cercurilor pentru analiza structurilor de partid51. El arată că există cercuri concentrice

care măsoară gradul de participare şi de solidaritate politică. Primul cerc este cel al

simpatizanţilor, identificaţi de către Duverger drept indivizii care sunt favorabili partidului

dar care rămân în afara lui. În el este inclus cercul aderenţilor – membri de partid - care îl

încorporează pe cel al militanţilor – cei care îşi asumă lupta partizană. Cel din urmă cerc este

al propagandiştilor, al liderilor, care reprezintă categoria profesionalizată a partidului.

Duverger mai identifică şi un cerc al electorilor arătând că, evoluţia numărului de electori şi a

numărului de aderenţi nu au obligatoriu o legătură, electorii fiind mai instabili decât aderenţii

pentru că ei sunt mai sensibili la felul în care partidul îşi îndeplineşte misiunea pentru care s-a

angajat în alegeri. Prin urmare, fidelitatea lor este limitată.

Paralel cu această distincţie se mai poate realiza încă una în funcţie de existenţa

diferitelor cercuri care luptă pentru putere în interiorul partidelor. Astfel, poate fi identificat

un cerc guvernamental – în condiţiile în care partidul se află la putere – cercul parlamentar –

când partidul are reprezentare parlamentară, cercul partizan care reprezintă maşina cu

personalul adiacent şi, în sfârşit, cercul local.

Page 22: Institutii politice

22

Dimensiunea teleologică este intrinsec legată de înţelegerea formelor de dominaţie şi

de legitimitate propuse de Max Weber. În tipologia propusă de sociologul german există trei

tipuri de dominaţie: tradiţională, charismatică, şi legal-raţională, ca ideal-tipuri destul de greu

de regăsit în realitatea socio-politică. Autorul consideră că există numai trei relaţii ale

cetăţeanului cu puterea pe care se fundamentează legitimitatea, şi anume, obişnuinţa de a

respecta rutina şi trecutul, încrederea într-un şef salvator şi supunerea faţă de un ansamblu de

reguli definite ca raţionale şi legale.52

Emergenţa şi legitimitatea puterii trebuie căutate în acest ultim tip de atitudine.

Conflictul politic intern se naşte dintr-o criză de legitimitate fapt ce determină partidele să

facă eforturi pentru a convinge că programele lor sunt cele mai bune şi, prin urmare, ele sunt

îndreptăţite să ia puterea.

Dimensiunea ideologică. Spre deosebire de dimensiunea structurală şi teleologică,

dimensiunea ideologică este într-un fel mai puţin edificatore pentru conceptul de partid

politic. Dar pe cât de inconsistentă poate fi ideologia la un partid sau altul totuşi partidele

capătă o identitate doctrinală pe care o folosesc în acţiunea politică.

Identitatea doctrinală se relevă însă mult mai clar prin aceea că fiecare partid se

poziţionează pe un eşicher ideologic din nevoia de delimitare faţă de un alt partid.

Partidele cu origine extraparlamentară sunt cercetate de Duverger pornind de la

analiza acţiunii pe care o exercită organizaţiile exteriore (politicului) : societăţile filosofice,

ziarele, cluburile. Se admite că distincţia dintre partidele cu origine electorală şi cele externe

nu se poate stabili foarte riguros, oricum ceea ce în teorie se dovedeşte a fi suficient de clar, în

practică nu se poate aplica întotdeauna.

Grupurile şi asociaţiile care stau la baza alcătuirii celei de-a doua categorii de partide

sunt destul de numeroase şi variate. De pildă, activitatea Sindicatelor este bine-cunoscută iar

majoritatea partidelor socialiste au fost create direct de acestea. Naşterea partidului Laburist

Britanic este un exemplu elocvent în acest sens. Structurile exterioare care au stat la baza

constituirii partidelor exercită o influenţă permanentă asupra partidelor pe care le-a creat. Dar

o influenţă asemănătoare celei exercitate de Sindicate au avut-o şi Cooperativele Agricole,

chiar dacă partidele agrariene, ca şi cele laburiste, au o răspândire limitată în general.

Activitatea Societăţii Fabiene a ilustrat influenţa pe care a exercitat-o societatea filosofică în

constituirea Partidului Muncii pornind de la un grup de intelectuali care au avut un rol

deosebit în constituirea partidului. Duverger aminteşte şi despre rolul masoneriei în

51 Ibidem, p. xviii

52 Max Weber, Politica ca profesie sau vocaţie. Bucuresti, Anima, 1992, pp. 25-27

Page 23: Institutii politice

23

constituirea Partidului Radical în Franţa, şi a multor partide liberale europene. De asemenea,

influenţa bisericii poate fi considerată semnificativă în anumite ţări. Poate fi luat în calcul şi

Serviciul Militar, precum şi faptul că grupurile şi asociaţiile secrete au stat la baza formării

anumitor partide.

Identificarea acestor două categorii de partide reprezintă piesa de rezistenţă a analizei

partidelor politice realizată de Duverger. Diferenţă dintre cele două nu este una de număr de

membrii, ci de structură. Deosebirea dintre partidele de masă si cele de cadre este ilustrată de

modalitatea de finanţare; În cazul partidelor de masă, filialele sunt vitale pentru acest scop

fiindcă finanţarea se face prin cotizaţii. În cazul partidelor de cadre, finanţarea este datorată în

primul rând notabililor şi nu cotizanţilor obişnuiţi.53

Deşi este uşor de făcut o astfel de deosebire în teorie, este greu de sesizat în practică o

realitate de acest gen. Adică, ele sunt ideal tipuri în sens weberian, greu de identificat în

realitate

Diferenţa între cele două tipuri de partide corespunde unei separări între substructuri

sociale si politice care a apărut o dată cu introducerea votului universal si corespunde în mare

parte distincţiei între stânga şi dreapta politică sau clasa de mijloc şi clase sociale.

La nivel structural, partidele bazate pe caucus-uri sunt partide de cadre, iar cele bazate

pe filiale sunt partide de masă.

Ca expresie a influenţei exercitate de clasele superioare, caucus-ul este format dintr-un

număr mic de membri dar ceea ce contează nu este mai ales numărul, ci calitatea lor. Ca

formă de organizare se apropie de un tip arhaic de structură de partid. La sfârşitul secolului al

XIX-lea existau două tipuri de caucusuri. Pe de o parte, cele ale partidelor conservatoare

formate din grupuri de aristocraţi industriaşi bogaţi, pe de altă parte, cele ale partidelor

radicale şi liberale formate din sindicalişti, mica industrie, avocaţi, jurnalişti, scriitori.

Filiala reprezintă, de asemenea, un element de bază dar care este mai puţin

independent în comparaţie cu caucusul; aceasta este doar o parte a unui întreg. Partidele

structurate pe filiale sunt mai centralizate decât cele bazate pe caucusuri. De asemenea, ele au

o capacitate maximă de extensie şi de recrutare de noi membri iar numărul membrilor este

mai important decât calitatea factorului uman. Filiala este mai redusă din punct de vedere

teritorial decât caucusul datorită legăturii pe care o stabileşte cu membrii; spre deosebire de

casucus, filialele au o structură permanetă şi nu semipermanentă. În sfarşit, ele au o funcţie de

53 Maurice Duverger, “Caucus and Branch, Cadre Parties and Mass Parties”. în Peter Mair (ed.) , The West European party System, Oxford University Press, 1990, p. pp.

40-45

Page 24: Institutii politice

24

educaţie politică dar şi de execuţie. Deşi este o inovaţie socialistă, filiala a fost preluată de

dreapta şi de centru.

Duverger a susţinut şi existenţa unui partid intermediar între partidele de masă şi

partidele de cadre şi acesta este partidul indirect.

În sfârşit, introducând criteriul modului de votare, Duverger a propus încă o clasificare

a partidelor în : partide suple (care nu au o disciplină de vot) şi partide rigide (care au o

disciplină de vot severă). Pornind de la ideile lui Duverger, Jean Charlot a propus o tipologie

mai simplă. El identifică trei categorii de partide: partidele de notabili, partidele de militanţi

şi partidele de alegători.

Tipologia lui Duverger a cunoscut îmbunătăţiri de-a lungul timpului. Astfel, Otto

Kirchheimer a semnalat existenţa unui nou tip de partid în perioada interbelică, partidul de tip

“catch-all”, adică un partid care “apucă”, “agaţă” tot, deci care încearcă să adune cât mai mult

electorat.54 Partidele de acest tip nu sunt partide de reprezentare individuală - ca cele de cadre

- sau de mare integrare socială - ca cele de masă. “Ele sunt mai degrabă partide inter-clase”55.

Din punct de vedere social sunt extrem de eterogene, fără o identitate ideologică

precisă, unică. Astfel, în formula “catch-all-parties” pot fi atat partide de stânga, cum este

cazul Partidului Social-Democrat German (SPD) cât şi de dreapta, ca Uniunea Democraţilor

pentru Republică (UDR). Kirchheimer a pus în evidenţă faptul că, în realitate, nici un partid

nu-şi recrutează membrii din rândurile unui singur strat social.

În primul rând, un partid se defineşte printr-o organizare durabilă, adică are o speranţă

de viaţă superioară celor a conducătorilor săi. Acest criteriu este util pentru a face distincţie

între partide moderne şi protopartide sau grupuri de clientelă.

Un al doilea criteriu îl reprezintă organizarea perfecţionată la toate eşaloanele. Nu este

un autentic partid acela care nu dispune de o organizare structurată la eşalonul local. Pot

exista, însă, partide ce dispun numai de eşalon local (partide regionale).

Voinţa deliberată a conducătorilor locali şi centrali de a exersa puterea defineşte al

treilea criteriu de caracterizare a partidului. Acest criteriu distinge un partid de un grup de

interese; totuşi, pot exista situaţii când grupuri de interese se transformă, în urma succesului,

în partide (cazul Partidului Laburist britanic).

Deţinerea sprijinului popular ca ultim criteriu permite realizarea distincţiei dintre

partide şi cluburi sau societăţi de gânditori.

54 Otto Kirchheimer. “The transformation of the Western European Party System”, in LaPalombara, Weiner (eds) Political parties and Political development, Princeton

University Press, 1966 pp. 177-200.

55 ibidem, p. 184

Page 25: Institutii politice

25

O definiţie minimală a partidului politic oferă Giovanni Sartori care consideră că “ un

partid este orice grup politic care se prezintă la alegeri şi este capabil ca prin intermediul

acestora să-şi plaseze candidaţii în funcţii publice.”56

Chiar dacă această organizare extraparlamentară a partidelor era exterioară ordinii

constituţionale, aceasta nu era mai puţin legitimă, fiindcă se considera expresia directă a

cetăţenilor reuniţi. Apărea atunci necesară concilierea celor două forme de manifestare astfel

încât să nu fie pusă în cauză legitimitatea regimului însuşi.

Experienţele S.U.A. şi Marii Britanii, merită a fi reţinute fiindcă aceste două ţări au

cunoscut acest tip de tensiuni şi le-au rezolvat prin integrarea politică a partidelor

extraparlamentare în instituţiile preexistente.

Astfel, partidele şi-au dobândit legitimitate integrându-se în regimul reprezentativ.

Legitimitatea pe care partidele au dobândit-o a contribuit la întărirea legitimităţii regimului

reprezentativ însuşi. Datorită partidelor, alegerile cetăţenilor pot fi făcute cu eficienţă.

Dacă ideea de partid apare în Marea Britanie (cum vom arăta mai jos, la problema

raportului partid-facţiune), realitatea sa se manifestă, în sens modern, în Statele Unite, dintr-o

raţiune practică şi anume, pentru că alegerea era modul normal de acces la funcţie. Alegerea

candidaţilor a creat o cerere la care organizaţia a răspuns prompt.

Procesul se derulează în trei timpi: apariţia Caucus-ului, a Convenţiilor şi a alegerilor

primare (Primaires).

Clivajul fondator al sistemului politic american a fost cel ce opunea federaliştii,

antifederaliştilor. Primii vor avea câştig de cauză în 1787, la votarea Constituţiei. În 1796,

preşedintele ales, Adams, era un federalist, iar vicepreşedintele, Jefferson, un antifederalist,

între cei doi existând un conflict*57. Pentru alegerile din 1800, Jefferson, îşi pregăteşte adepţii

astfel încât, situaţia din 1796 să nu se mai repete. Partizanii săi, care îşi ziceau republicani în

amintirea lui Platon şi a democraţiei greceşti, şi cărora adversarii le spuneau în derâdere

democraţi ( ei acceptând eticheta şi denumindu-se republicani-democraţi ) au votat atât

preşedintele cât şi vicepreşedintele. Aceste alegeri au marcat intrarea partidelor în cursa

pentru prezidenţiale şi au pus problema disciplinei de vot, astfel încât experienţa Adams -

Jefferson să nu se mai poată repeta.

Caucus ( care desemnează o reuniune politică, denumirea venind de la apariţia în 1763

a Caucus Club-ului din Boston-laborator al revoluţiei americane ) reprezintă o reuniune prin

56 Giovanni Sartori, Parties and party systems, Cambridge University Press, Cambridge 1976, p. 64

57 * Antifederaliştii nu erau adepţii modelului statului unitar, ci ai confederalismului, urmărind obţinerea unei cât mai largi autonomii pentru statele Uniunii şi o cât mai

mică putere pentru guvernul federal.

Page 26: Institutii politice

26

care se propunea electorilor, candidaţii la alegerile guvernatoriale şi prezidenţiale. Caucus-

urile devin organizaţii locale şi începând din 1824, acestea organizează convenţii pentru

desemnarea candidaţilor. În 1840, sistemul convenţiilor se impune definitiv, astfel încât,

Convenţia Naţională devine organul oficial al partidului, şi se întruneşte o dată la patru ani.

Critica democratică a caracterului oligarhic al Caucas-urilor, care a dus la apariţia

convenţiilor, s-au întors şi împotriva acestora. Sistemul desemnării directe a candidaţilor de

către electori, reacţie împotriva influenţei boss-ilor care coordonau activitatea partidului, va

duce la o democratizare a structurilor organizaţionale. Primarele, pentru că de ele este vorba,

sunt un tip de alegere în interiorul partidelor a candidaţilor la alegerile generale. Ele pot fi:

deschise-dacă toţi cetăţenii cu drept de vot pot participa indiferent de afilierea politică, şi

închise-dacă doar membrii de partid sunt admişi la vot.

Alegerile prezidenţiale din 1828 vor duce prin desemnarea lui Andrew Jackson ca

preşedinte, la consacrarea partidului democrat ( noua denumire pe care republican-democraţii

şi-o luau pentru a sublinia apropierea de problemele common-man-ului ). Federaliştii, care vor

grupa în jurul lor mai ales statele industrializate din nord, vor forma în anii ‘50 ai sec. XIX,

partidul republican, care va găsi în Abraham Lincoln liderul ideal.

Dacă în Statele Unite democraţia a fost cea care a avut o influenţă dominantă în

apariţia partidelor, în Marea Britanie, problema reprezentării a avut rolul de impuls, lărgirea

democraţiei venind mai târziu.

Este evident că problema participării la vot, forma cea mai generală de participare

politică, este un revelator al democraţiei. În S.U.A., votul universal masculin al populaţiei

albe era deja în vigoare în majoritatea statelor de la 1840.

În Marea Britanie procesul de apariţie al organizării extraparlamentare a partidelor

este legat de lărgirea accesului la vot, începută prin Reform Act-ul din 1832 când electoratul

ajunge să reprezinte 7% din populaţia ţării şi când celebrele oraşe putrede dispar din peisajul

politic englez, şi continuă prin legile din 1867 şi 1885, când se ajunge la votul universal

masculin.

Datorită lărgirii participării electorale partidele sunt obligate să se intereseze de

organizarea lor la nivel local. Cei dintâi vor fi liberalii, carte în 1877 vor înfiinţa Federaţia

Naţională Liberală, ce reunea organizaţiile locale ale partidului.

Problema sufragiului este strâns legată gradul de democratizare, dar chiar în cadrul

sufragiului universal, sunt de evidenţiat ratele scăzute ale participării la vot. Dealtfel, tipul de

sistem electoral adoptat, influenţează sistemul de partide. În cazurile analizate mai sus,

evoluţia sistemului de partide şi stabilitatea lui, este legată de sufragiul majoritar uninominal

Page 27: Institutii politice

27

într-un tur. Principalul impediment al acestui sistem electoral este legat de nereprezentarea

acelui segment din electorat care a votat contra candidatului învingător.

Dezbaterea privind sistemul de vot este strâns legată de lărgirea democraţiei.

Stabilitatea guvernelor ce rezultă ca urmare a aplicării scrutinului majoritar uninominal într-

un tur este evident injustă.

Dar dacă reprezentarea proporţională permite o mai bună reprezentare a stării de

opinie a electoratului, ea prezintă serioase inconveniente în ceea ce priveşte stabilitatea şi

autoritatea guvernelor.

Sistemul mixt care, în proporţii diferite, combină cele două tipuri de scrutine

enumerate mai sus, pare a rezolva într-o manieră acceptabilă atât problema reprezentării

alegătorilor în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile.

Rolul tipului de sufragiu a fost considerat de Maurice Duverger ca putând defini “

aproape o lege sociologică “. El considera că “scrutinul majoritar într-un tur tinde spre

dualismul partidelor“58 iar “scrutinul majoritar în două tururi sau reprezentarea proporţională

tinde spre multipartdism“.59 Această clasificare a suferit mai ales în ultimele două decenii, din

perspectiva studiilor empirice dar şi dintr-o perspectivă metodologică, criticile unei părţi a

specialiştilor, dar, cu amendamentele de rigoare, ea rămâne încă de actualitate. Însă, sistemele

electorale sunt în fapt simple instrumente, buna lor funcţionare depinzând de numeroase alte

variabile cum ar fi: tradiţia, structura socială, clivajele specifice.

Pentru o analiză a rolului şi locului partidelor politice în interiorul sistemelor

democratice, tipologiile ştiinţifice constituie un element indispensabil. Unii autori60 consideră

că astfel se poate depăşi “ iluzia cunoaşterii imediate “, adică a acelei clasificări care împarte

în şapte categorii - comunişti, socialişti, liberali, agrarieni, conservatori şi extrema dreaptă -

partidele şi alianţele lor. Alţi autori, întrebuinţează aceste clasificări, dându-le mai multă

coerenţă şi integrând excepţiile.

II. Subiecte de verificare1. Care este relevanţa analizei istoriei şi preistoriei partidelor politice?2. Care este semnificaţia interacţiunii între regim şi instituţii? Problema legitimităţii.3. Cum au apărut grupurile parlamentare?4. Care sunt diferenţele dintre partidele cu origine parlamentară şi cele cu origine electorală?5. Care sunt trăsăturile definitorii ale organizaţiilor partizane_6. Descrieţi dimensiunile după care se pot analiza structurile partidelor politice.7. Care este tipologia partidelor politice formulată de Duverger?8. Ce este caucus-ul? 58 Maurice Duverger, Les partis politiques, A.Colin, Paris 1979, p307

59 ibidem., p331

59 Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, PUF, Paris 1983, ,pp.33-51

Page 28: Institutii politice

28

Tema III

CLIVAJE POLITICE ŞI SOCIALE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:1. Clivajul stânga/dreapta2. Stein Rokkan şi tipologia clivajelor3. Originile familiilor politice

Tiplogiile ştiinţifice pot fi unidimensionale şi pluridimensionale, între cele

unidimensionale aflându-se clasica opoziţie stânga-dreapta, dar şi alternativa marxistă la acest

dualism, ce clasifică partidele în funcţie de dimensiunea-cadrul reprezentată de clasa socială.

Totuşi, cel mai popular clivaj, este cel stânga-dreapta.

În pofida relativităţii doctrinale, clivajul european stânga/dreapta este util pentru

înţelegerea democraţiilor occidentale. Acest clivaj unidimensional, deşi este cel mai cunoscut

şi cel mai folosit nu se bucură de cea mai mare precizie ştiinţifică. El se originează în

Revoluţia Franceză (1789) când, această formulă permitea distincţia între adepţii noului regim

(reformatori) şi cei ai regelui (conservatori). Utilizarea clivajului stanga/dreapta este de dată

recentă. În secolul trecut cei doi poli aveau o relevanţă parlamentară fără să fie delimitată şi o

semnificaţie socială. El a început să aibă şi o semnificaţie socială abia la sfârşitul secolului

XIX şi începutul secolului XX printr-o departajare tot mai accentuată a valorilor şi atitudinilor

politice pe axa respectivă. Clivajul este astăzi util pentru explicarea unei vieţi politice

diversificate. Dualismul are mulţi susţinători în literatura politologică, unul dintre aceştia fiind

Duverger. În acelaşi timp, există autori care îi contestă rolul absolut. Reluând critica făcută de

Alain61, Daniel Louis Seiler a subliniat faptul că folosirea clivajului nu trebuie absolutizată

deoarece implică un număr mare de excepţii.62 El arată că istoria politică americană traduce

dualismul profund al vieţii politice dar nu are nimic în comun cu binomul stânga/dreapta. În

opinia sa, sistemul de două partide şi jumătate identificat de Blondel este de asemenea un mod

de a nega dualismul pentru că, în afară de Germania în celelalte state cu un astfel de sistem,

partidul mai mic nu este de centru, ci din tabăra adversă. Seiler propune revizuirea

dualismului pornind de la felul în care Blondel a identificat cele şase mari familii politice.

Astfel, el consideră că poziţia centrală a liberalilor radicali este reală doar în Anglia,

61 O critică întemeiată pe trei dimensiuni: (1) etnocentrismul, deşi legat de tradiţia politică franceză nu trebuie extins fară rezerve; (2) dualismul creează ambiguitate ; (3)

presupune un număr mare de excepţii.

62 Daniel Louis Seiler, Les Partis Politiques, Paris, Armand Collin, 1993, p.38

Page 29: Institutii politice

29

Germania şi Scandinavia, că distincţia dintre conservatori şi creştin democraţi nu se verifică

decât în Germania pentru că dacă se aplică principiul concurenţă-complemetaritate, cele două

pot fi considerate complementare.63 Clivajul a fost utilizat în mod exagerat, de o manieră care

a condus la stabilirea unei clasificări a familiilor politice în şapte categorii – comunişti,

socialişti, creştin-democraţi, liberali, agrarieni, conservatori, extrema dreaptă. Analiza nu

poate fi considerată valabilă fiind exclusivistă şi punctată de ambiguităţi. Stânga şi dreapta nu

pot explica excepţiile numeroase care există şi care ţine de cultura şi atitudinea politică.

Folosirea clivajului stânga/dreapta pentru analiza sistemului de partide din est trebuie privită

cu prudenţă.64

Noţiune corelativă, stânga politică ( care nu poate fi gândită decât în raport cu o

dreaptă, la care face constant referire ) dă consistenţă unor clivaje cu o lungă existenţă în

viaţa şi cultura europeană. Dând expresie opoziţiei arhetipale dintre bine şi rău, într-o lume în

care schimbarea se accelera, iar problema înnoirilor punea faţă în faţă adepţii noului şi

vechiului regim, separaţia dintre stânga şi dreapta îşi are originea într-o şedinţă a

Constituantei franceze din august 1789, când, din raţiuni de simplificare a dezbaterilor, adepţii

conservării puterilor regelui au trecut în dreapta preşedintelui Adunării, iar adversarii lor în

stânga. Dintr-un început se va manifesta, deci, clivajul care Îi separa pe susţinătorii

transformărilor de cei ai ordinii. Tensiunea dintre modernizare ( cu apelul la progres, viitor

etc. ) şi conservare ( tradiţii, morală etc. ) va fi elementul constant al disocierilor dintre stânga

şi dreapta. Odată apărută aceasta distincţie, ea se va dovedi, cu toată ambiguitatea pe care o

conţine, ori poate tocmai de aceea, extraordinar de rezistentă, devenind cadru de referinţă al

dezbaterilor politice di democraţiile de tip european.

Evoluţia spre o diviziune bipolară a câmpului politic, corespunzând logicii bivalente

atât de bine înrădăcinată în conştiinţa europeană, deşi simplificatoare, exprimă conflictul

politic atât la nivelul confruntării dintre forţele politice, cât şi la cel al disputelor dintre

valorile asumate de indivizi sau de grupuri. Influenţa unor predispoziţii - condiţionate social,

economic şi mental - spre anumite atitudini intelectuale şi valorizarea politică a acestora, deşi

specific umană, a căpătat consistenţă în perioada tranziţiei de la medieval la modern. Paralel

cu deschiderile democratice din secolele XVII-XVIII, asemenea tendinţe cu valenţe asociative

au evoluat către construcţii ideologizante.

63 ibidem pp. 38-40.

64 Kitschelt, Herbert (1995). “The Formation of Party Cleavages in Post-Communist Democracies”. Party Politics 1:4, pp.447-448

Page 30: Institutii politice

30

Critica dualismului stânga-dreapta pleacă de la premisa că aceasta este strâns legată de

o tradiţie franceză. Bipartidismul, de exemplu, nu se pliază pe acest dualism decât cu foarte

mare dificultate.

Existenţa axei stânga dreapta rezultă dintr–o necesitate a introduce într–o piaţă de

opinii larg deschise, chiar anarhică, un principiu de ordine şi clasament. De altfel, tocmai de

aceea regimurile cu puternică tendinţă bipartidistă, (Marea Britanie, Statele Unite) ea este mai

puţin evidentă decât în altă parte. Din contră, în sistemele net multipartidiste (Franţa, Italia,

Spania, Elveţia, Olanda) i se acordă o mare atenţie. Aceasta se manifestă pe de o parte printr–

o identificare, în general uşoară şi familiară, a partidelor ca fiind de dreapta, de centru sau de

stânga sau de extreme, şi pe de o parte, în verificarea adeziunilor destul de concretă a

indicatorilor de proximitate partizană cu indicatorii de poziţionare pe scară.65 De exemplu, în

Franţa în 1987 59% din alegătorii care îşi zic apropiaţi de UFD se declară de dreapta şi 32%

de centru 71% din alegătorii PS se reclamau de la stânga sau de la centru stânga (contra 21%

de centru sau 2% de centru dreapta).

La nivel european distribuţia pe ţări a poziţiilor pe scară mapare în Jean Stozel,

Valeurs du tempes present, Paris, PUF, 1983, P.60. În medie 20 % din cei chestionaţi au

refuzat să se poziţioneze. După sondajul SOFRES–CEVIPOF (mai 1988) 67% dintre cei

anchetaţi considerau că noţiunile de stânga şi de dreapta nu spun mare lucru. Totuşi, dacă li se

prezenta un indicator cu şapte poziţii spaţiale (de la extrema stângă până la extrema dreaptă

trecând prin centru majoritatea acceptă să se autopoziţioneze pe scară, dacă nu există

răspunsuri de genul: “Asta nu înseamnă nimic” sau “Nu sunt nici de stânga nici de dreapta”.

Există corelaţii între poziţionarea indivizilor pe axa stânga dreapta şi adeziunea lor la

valori foarte generale. Explorând datele anchetei SOFRES–CEVIPOF Gerard Grumberg şi

Etienne Schweisguth au scos în evidenţă “legătura puternică a liberalismului cultural şi a

orientări de stânga, pe de o parte şi a liberalismului economic şi a orientări de dreapta per de

altă parte” 66 Pentru Guy Michelat nu există nici o îndoială că autopoziţionarea acoperă

adeziunea la ansambluri structurate de opinii. Pe bază aceloraşi dat analizat prin metoda

analizei ierarhice autorul conchide “Sentimentul de a se situa la stânga, alegeri electorale şi

atitudini economico–sociale formează ansamblul de interrelaţii cel mai semnificativ al

comportamentelor şi atitudinilor ce pot fi calificate de stânga. Atitudinile etico–culturale se

asociază acestora dar într–un grad mai mic”67

65 Philippe Braud, Grădina deliciilor democraţiei, Bucureşti, Globus, p. 72.

66 Gerard Grumberg, Etienne Schweisguth “L’élécteur français en question,” în CEVIPOF, Le Français et la politique, Paris, Presses de al Fondation natioanale des sciences

politiques, 1990, p. 52.

67 Guy Michelat, “A la recherche de la droite” în CEVIPOF, op. cit. P 90.

Page 31: Institutii politice

31

Astfel, deci, atitudinile de stânga ar fi adeziunea la liberalismul cultural şi ostilitatea la

liberalismul economic, primul fiind totuşi mai discriminant decât al doilea. Ca să fim mai

precişi, o încredere mai mică în economia de piaţă, o mai puternică înclinaţie spre un rol

intervenţionist al statului, un ataşament mai mare faţă de cuceririle sociale caracterizează

stânga economico–socială în timp ce respingerea mai pronunţată a etnocentrismului şi a

autoritarismului, o mai mare permisivitate sexuală caracterizează stânga etico–culturală.

Acest gen de analize are meritul de a scoate în evidenţă reprezentări ce sunt

caracteristice culturii politice analizate. Rezultatele lor se cer însă interpretate cu prudenţă

deoarece o cunoaştere perfectă as atitudinilor politice şi că pot fi prin aceasta făcute previziuni

în legătură cu comportamentul electoral sau cu cel politic în general. Confruntaţi cu

chestionare anchetaţii ştiu, funcţie de gradul lor de educaţie şi de politizare, care sunt

răspunsurile bune în privinţa canoanelor în vigoare în universurile simbolice ale stângii şi ale

dreptei.68 Un individ care doreşte să îşi decline identitatea “de stânga” ştie, inconştient sau nu,

că nu trebuie să îşi afirme adeziunea la propoziţia “În societate trebuie să fie o ierarhie de

şefi”, nici să creadă despre şcoală “că ar trebui înainte de toate să dea sensul efortului şi al

disciplinei”. Dar de aici nu se poate deduce nimic asupra comportamentelor sale efective într–

o situaţie ierarhică, ca subordonat sau ca superior, nici asupra atitudinilor sale concrete ca

părinte al elevului. Ceea ce ancheta măsoară este gradul de cunoaştere a universurilor

simbolice ale stângii şi ale dreptei.

Axa stânga/dreapta nu permite decât o foarte aproximativă apropiere de opinii într–o

oarecare situaţie şi de posibile treceri la acţiune. Cel puţin trei motive explică fenomenul:

partidele sunt ele însele divizat în interior în privinţa analizei problemelor societăţii şi a

soluţiilor. Alegătorii la rândul lor nu au o viziune clară. Faţă de situaţiile concrete şi nu de

principiile generale simpatizanţii de stânga şi suporterii dreptei au de multe ori aceleaşi

reacţii. Pe de altă parte gradul scăzut de cunoaştere a doctrinelor, a platformelor şi

programelor partidelor lasă alegătorilor o marjă de eroare în aprecierea conduitei formaţiunii

politice favorite.

Referitor la clivajul stânga/dreapta Karl Popper îi răspundea 1991 lui Giancarlo

Bosetti la întrebarea “dreapta şi stânga îşi mai păstrează sensul, mai reprezintă o împărţire

permanentă a scenei politice…?” ca “marxismul impunea necesitatea unei ideologii

antimarxiste; din această cale exista o confruntare între două ideologii de–a dreptul

demenţiale. În spatele lor nu exista nimic real, ci numai false probleme. Ceea ce eu

68 Philippe Braud, op. cit., , p. 73.

Page 32: Institutii politice

32

nădăjduiesc … este să se reuşească restabilirea unei liste de priorităţi a lucrurilor ce trebuiesc

realizate în cadrul societăţii.”69

Sistemul două partide şi jumătate pus în discuţie de Jean Blondel, demonstrează, de

asemenea, inadecvarea acestui clivaj la anumite situaţii politice specifice. Ar trebui ca micul

partid-arbitru să fie de centru, dar în cele mai multe cazuri el este greu de interpretat din

această perspectivă.

Recursul la tipologiile multidimensionale nu însemnă abandonarea principiului dualist,

pe care acestea încearcă să-l completeze. O interesantă contribuţie în acest sens o reprezintă

teza celor patru clivaje fundamentale elaborată de Stein Rokkan. Politologul norvegian a

analizat clivajele din perspectiva a două revoluţii fondatoare: revoluţia naţională şi revoluţia

industrială. Din revoluţia naţională s-au născut clivajele centru-periferie şi Stat-biserică, iar

din revoluţia industrială au evoluat clivajele rural-urban şi patron-angajat.70

În general, stânga şi dreapta definesc două tipuri de atitudini, pe de o parte politice, pe

de altă parte economice. Dreapta a reprezentat de la început orientarea spre conservare, spre

păstrarea tradiţiilor, fiind reticentă la ideea de schimbare sau de reformare a societăţii. Deşi

semnificaţiile pe care ideea de conservare le-a avut s-au modificat, dreapta descrie un tip de

valori politice, economice şi sociale relativ stabile. În funcţie de tendinţă, una sau alta din

aceste valori poate fi privilegiată în raport cu celelalte. Specific dreptei economice ar fi

încrederea şi referinţa constantă la economia bazată pe liberă iniţiativă, la retragerea statului

din problemele societăţii, la privatizare - atunci când au avut loc naţionalizări. Dreapta

politică are ca teme predilecte naţiunea, statul, tradiţia. Individul este deasemenea o temă ce

caracterizează un tip de discurs de dreapta.

Diferenţierile dintre partidele politice, menite să permită realizarea competiţiei, a

schimbării paşnice a majorităţilor parlamentare şi a guvernelor, sunt multiple. Sunt invocate

deseori două tipuri de distincţii: ideologice şi organizaţionale. Ideologia desemnează aici o

gamă foarte mare de referinţe şi valori de la care se reclamă partidele politice. Este, de aceea,

poate mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizează lumea contemporană .

Conceptul de familie politică are avantajul de a constitui o referinţă generică la un

ansamblu de valori şi de tradiţii comune pentru a explica dinamica la care jocul democratic şi

evoluţiile electoratului obligă partidele politice. Familia este un concept folosit în taxonomie

de mai multe secole. În secolul al XVIII-lea, în botanică, conceptul deja era acceptat; astfel, în

1763 Michel Adanson publica Familii de plante, pentru ca apoi acest concept să fie preluat de

69 Karl R. Popper , Lecţia acestui secol, Bucureşti, Nemira, 1998, p. 51

70 Stein Rokkan, Citizen, Election, Parties, New York, Oslo 1970, pp.101-107

Page 33: Institutii politice

33

Cuvier sau Darwin. În discursul ştiinţific metoda inventată va avea urmări; ea va deveni

model al oricărei clasificări posibile. În secolul al XIX-lea teoria cunoaşterii, pentru a clasifica

disciplinele culturii şi lingvistica au recurs la utilizarea conceptului de familie lingvistică. A

fost nevoie de încă un secol pentru ca modelul taxonomic al familiei să-şi găsească, abia în

anii ’80 ai secolului XX, utilizarea în domeniul studiului partidelor politice.71

Se pot identifica două tradiţii teoretice privind familiile politice: una explică

configurarea forţelor politice plecând de la structurile sociale, fiind ilustrată în mod strălucit

de Stein Rokkan cu teoria sa privind cele patru clivaje ce stau la originea partidelor vest-

europene, cealaltă, deja evocată de noi mai sus, pleacă de la analiza unidimensională (tip

stânga-dreapta), căreia îi ataşează diferite aspecte instituţionale. Pentru Rokkan partidul

devine o formă de organizare universală în strânsă legătură cu diviziunile sociale ce

caracterizează fiecare ţară la momentul demarării procesului de structurare a sistemului de

partide. Diferenţa între Rokkan şi Duverger constă în aceea că al doilea are tendinţa de a

deduce configuraţia sistemelor de partide plecând de la cadrul instituţional.72 Pentru Rokkan

apariţia şi dezvoltarea partidelor corespunde cu 4 perioade de modernizare din istoria

europeană, în special legate de apariţia statului-naţiune şi de revoluţia industrială. Aceste

clivaje sunt: centru-periferie, stat-biserică, rural-urban (land-industry) şi patron-angajat

(owner-worker) şi sunt expresia unor momente critice ce au apărut în procesul de

modernizare.73

Moment critic Clivaj MizăReforma-contrareformaSecolele XVI-XVII

Centru-periferie Religie naţională -supranaţională, limbănaţională-latină

Revoluţiademocratică,După 1789

Stat-biserică Controlul secular-controlreligios al educaţiei demasă

Revoluţia industrială,Secolul XIX

Rural-urban Nivel al tarifelor pentruprodusele agricole,controlul-libertate pentruîntreprinderile industriale

Revoluţia rusă,Secolul XX

Patron-angajat Integrare naţională -angajament revoluţionarinternaţional

Fig . 1 Cele 4 clivaje ale lui Stein Rokkan

71 Daniel -Louis Seiler, Classifications et taxonomies: essai de reconstruction, în La politique comparée en question, coordonată de Daniel-Louis Seiler, LyCoFac - L.C.F.

Édition, 1994,

72 Hanspeter Kriesi, , Les démocraties occidentales, Economica, Paris, 1994, p. 214.

73 Stein Rokkan, op. cit., p. 131.

Page 34: Institutii politice

34

Formarea partidelor politice, în sensul modern al termenului, se produce din momentul

în care concurenţa politică se orientează în funcţie de clivaje. Rokkan propune o clasificare a

forţelor politice ce decurg din confruntările produse de primele trei momente critice. Reforma,

prim moment critic, pune în evidenţă două tendinţe: fie statul controlează biserica naţională,

fie se aliază cu biserica catolică. Revoluţia democratică dezvoltă baza constituită de reformă:

astfel, în cazurile în care statul controlează biserica pot fi distinse state protestante sau state

mixte din punct de vedere religios. Pentru cazurile în care statul este aliat cu biserica catolică

se poate, de asemenea, face distincţia între statele care au cunoscut experienţa revoluţiei

secularizante şi cele ce nu au cunoscut o asemenea experienţă. Revoluţia industrială ilustrează

şi ea o dualitate ce se manifestă la nivelul forţelor care au contribuit la apariţia şi consolidarea

statului-naţiune. Aceste forţe pot cunoaşte o dominată rurală sau una urbană. Reforma,

revoluţia democratică şi revoluţia industrială au drept consecinţă opt modele teoretice ce pot fi

regăsite în sistemele de partide specifice diferitelor state europene.74

Diferitele familii politice ce îşi au originea în secolul XIX-lea au reuşit să se

implanteze, cu şanse diferite, în toate statele europene. Elemente active ale europenizării,

marile curente politice ale secolului XX - liberalii, conservatorii, ceştin-democraţii şi

socialiştii - constituie un ansamblu ce se recompune permanent. La acestea se mai adaugă, în

funcţie de autori, comuniştii (care pot fi clasificaţi ca o variantă radicală a socialismelor la

Yves Meny sau drept o familie politică aparte la Hugues Portelli), “partidele-teritoriu” sau

“partidele americane” (ultimele două reprezentând pentru Meny adaptarea clasificării

tradiţionale la critica pe care Seiler a făcut-o “iluziei cunoaşterii imediate “, prin includerea

ecologiştilor, regionaliştilor şi a “catch all parties”).

III.Subiecte de verificare1. Care sunt criticile aduse dualismului de către Seiler?2. Este importantă utilizarea axei stânga-dreapta în analiza sistemului de partide? De ce?3. Descrieţi cele două tipuri de atitudini definite de clivajul stânga-dreapta?4. Explicaţi schema clivajelor propusă de Stein Rokkan.

74 .ibidem, pp. 132 - 136

Page 35: Institutii politice

35

Tema IV

TIPOLOGII ALE PARTIDELOR POLITICE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:1. Fenomenul instituţionalizării partidelor politice2. Tipologii clasice ale partidelor politice3. Emergenţa partidului cartel4. Clasificarea sistemelor de partide

Regrupând persoane de aceeaşi opinie, partidul se dovedeşte a fi o convenţie (un

contract) între acestea. Legăturile stabilite între membrii de partid pot fi mai mult sau mai

puţin stricte, diferite tipuri de raporturi graduale se disting, de la legături slabe la foarte

puternice.

Prima categorie de indivizi legaţi de un partid prin opiniile lor sunt electorii partidului.

Prin acest termen se desemnează forma cea mai slabă de ataşament faţă de partid. Aceşti

electori sunt persoane care de obicei votează cu partidul, dar care juridic nu sunt membrii şi

nu participă la viaţa de partid75.

A doua categorie de participanţi la viaţa de partid sunt simpatizanţii. Ei manifestă

interes faţă de partid, participă la reuniunile publice şi, ocazional, varsă o sumă în contul

partidului sau îşi depun semnătura pe anumite manifeste sau apeluri emanate de la acesta76.

Aderenţii reprezintă a treia formă de manifestare a identităţii de opţiuni dintre indivizi

şi organizaţiile partidiste. Aceştia sunt membri de partid, care posedă carnet şi plătesc

cotizaţie. Într-o perioadă mai îndepărtată, aderenţii erau consideraţi ca reprezentanţi ai

"partidelor de masă", dar evoluţia partidelor de cadre a făcut posibilă includerea acestora în

structura lor77.

Militanţii, a patra categorie de persoane cu rol în activitatea partidelor, sunt o parte a

aderenţilor, anume aderenţii activi. Ei consacră o parte a timpului lor liber pentru a executa

deciziile conducătorilor, pentru a vinde ziarele partidului ori pentru a recruta noi membri. În

campaniile electorale fac propaganda partidului (campanii de afişaje, scrisori de invitaţii la

reuniuni). Unii dintre militanţi devin adevăraţi funcţionari de partid, ei sunt în permanenţă în

serviciul partidului, dintre ei recrutându-se conducătorii partidului. Aceşti 'funcţionari' sunt

plătiţi în funcţie de criteriile proprii fiecărui partid78.

75 Maurice Duverger, op. cit., p. 152-153

76 ibidem., p. 165

77 Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, op.cit, p.205

78 Maurice Duverger, op.cit, p.174-176

Page 36: Institutii politice

36

A cincea, şi ultima, categorie de oameni legaţi de viaţa şi activitatea partidelor sunt

conducătorii. Nu totdeauna aceştia provin din rândurile militanţilor, uneori preferându-se

persoane cu influenţă, ce anterior nu acţionaseră în cadrul partidului. Conducătorii (dirigenţii)

sunt responsabili de activitatea partidului, determinând strategia pe termen lung şi tacticile

politice în probleme de politică curentă79. Aceştia reprezintă partidul în discuţiile cu alte

partide sau cu puterile publice. În ce priveşte structura sa, conducerea poate fi colectivă sau

individuală şi, poate mai important, reală sau aparentă. Astfel, unele partide beneficiază de o

conducere colectivă, însă puterea acesteia poate fi doar aparentă, în realitate decizia luându-se

la nivelul liderului. În măsura în care conducerea are stabilitate şi dispune de o oarecare

influenţă asupra sau chiar exercită puterea publică, dirigenţii apar ca o 'elită' sau 'clasă

politică'. Tendinţa lor naturală va fi aceea de reproducere a locului, rolului, funcţiei şi de

maximizarea a acestora.

Rolul partidelor a variat în scurta istorie de două sute de ani a acestor organizaţii. În

secolul trecut, rolul lor era redus deoarece participarea cetăţenilor la viaţa publică era minimă

iar funcţiile statului puţin numeroase. În epoca actuală, situaţia este inversă, activitatea

partidelor fiind esenţială pentru întreaga societate. Este necesar, însă, de observat, că funcţiile

partidelor politice depind de natura acestora şi de regimul politic. Deşi în privinţa funcţiilor

partidelor nu există unitate de gândire (David Apter propune trei funcţii: control asupra

executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidaţilor; iar Neil McDonald cinci

funcţii: asigurarea periodică a guvernării, intermedierea între guvernanţi şi guvernaţi,

reprezentarea opiniei publice, selecţia candidaţilor, instrument de cucerire a puterii80), se

acceptă, în general, două funcţii primordiale: exprimarea clară a voinţei populare prin vot şi

educaţia politică.

Organizarea periodică a alegerilor permite exprimarea voinţei colective şi încadrarea

politică a opiniilor prin structurarea acestora spre temele de dezbatere politică şi doctrinară,

prin ajustarea decalajului inevitabil dintre opinia publică şi opinia de partid, cât şi încadrarea

aleşilor astfel încât ei să se găsească într-o relativă independenţă de alegători şi să respecte, cu

ajustările de rigoare, interesele care i-au propulsat. Influenţa asupra aleşilor la nivel central,

regional sau local este legată de tipul de scrutin. Se poate spune că, în general, sistemul

majoritar uninominal permite un control mai mare decât cel proporţional pe liste.

79 ibidem., p.200-225

80 apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, op.cit, p..210

Page 37: Institutii politice

37

Funcţia de educare politică are drept scop pregătirea alegătorilor pentru a-şi exercita

responsabilităţile. Ea presupune acţiunea de informare, formarea arhetipurilor în cadrul

opiniei publice şi integrarea socială a individului printr-un anumit tip de socializare politică.

Instituţionalizarea partidelor politice, fenomen prin care organizaţii mai mult sau mai

puţin structurate se transformă în veritabile partide, pregătite pentru cucerirea şi exercitarea

puterii, presupune conjugarea unor elemente 'obiective' (structurarea instituţională) şi

'subiective' (acceptarea şi legitimarea partidelor)81. Prin instituţionalizare, mai ales din

perspectivă juridică, se desemnează recunoaşterea şi integrarea constituţională a partidelor în

sistemul politic.

Există (apud Janda, Political Parties across National Survey, 1980) trei parametri ai

gradului de instituţionalizare: vechimea, depersonalizarea organizaţiei şi diferenţierea

organizaţională.

Vechimea este o formă de legitimare a partidelor prin experienţa şi rezultatele acţiunii

lor. Acest parametru are relevanţă în cazul sistemelor stabile în care instituţionalizarea s-a

produs relativ devreme iar partidele au o continuitate de existenţă. Astfel, revenirea partidelor

în centrul atenţiei se va face printr-o relegitimare, aşa cum este cazul Partidului Liberal

britanic sau, în România, cazul celor trei partide istorice.

Vechimea se repercutează negativ asupra instituţionalizării noilor partide, cărora le

este dificil să-şi dezvolte organizaţia în absenţa acceptărilor în cadrul spectrului politic.

Această caracteristică priveşte, însă, perioadele de stabilitate, căci emergenţa partidului lui

Silvio Berlusconi, Fortza Italia, la guvernare în doar două luni de la crearea sa, evident pe

baza unui sistem politic delegitimat şi relativ recent, (doar cincizeci de ani de funcţionare),

dovedeşte că marketingul politic poate propulsa, în anumite condiţii, partidele noi. Esenţială

este însă stabilitatea lor, care depinde inevitabil de modul de organizare.

Depersonalizarea partidului este un element important de continuitate a unei

organizaţii, în măsura în care ea permite depăşirea speranţei de viaţă a fondatorului său. Dacă

un partid nu poate surmonta criza de succesiune, dacă nu este dotat cu reguli de succesiune

legitime, instituţionalizarea sa este precară. 82

Diferenţierea organizaţională pe criteriile distincţiei între central/local şi pe tipurile de

aderenţi permite realizarea obiectivelor prin care se urmăreşte cucerirea puterii. Ca

organizaţii, partidele se afirmă drept câmpuri de luptă şi de forţă, drept sisteme mai mult sau

mai puţin închise de relaţii concurenţiale între agenţi interesaţi de posibilitatea de a folosi

81 Yves Meny, Politique comparee, Montchrestien, 1991, p.68

82 Monica et Jean Charlot, Les groupes politiques dand leur envirennment, în J. Lecca, M. Grawitz, Traitee de science politique, Tome III,PUF, Paris 1985, p437

Page 38: Institutii politice

38

resursele colective acumulate în organizaţie ca sub-câmpuri relativ autonome ale câmpului

politic. Între militanţii activi, (personalul auxiliar) şi profesionişti, între profesioniştii

permanenţi şi cei aleşi, se desfăşoară o competiţie care, fără să fie critică ori viscerală,

presupune o continuă ofensivă pentru ocuparea poziţiilor de decizie din partid83.

Accesul la aceste poziţii presupune controlul resurselor colective şi individuale ale

organizaţiei. Michel Offerle consideră că prima resursă a unui partid este chiar sigla sa, care

garantează, prin simplitate, prin vechime şi notorietate, un tip de identitate.

A discuta, însă, despre resurse înseamnă a avea în vedere mai întâi banii, cu ajutorul

cărora se poate organiza acţiunea politică a partidelor84. Problema finanţării partidelor, a

corupţiei şi a influenţelor oculte (interne sau externe) este una larg dezbătută în viaţa politică.

Multe din crizele politice ale deceniului actual au la bază dispute privind finanţarea ilegală a

partidelor, în special a celor de guvernământ (Italia, Japonia, Spania, recent Belgia).

Banii, atât de indispensabili competiţiei politice, nu constituie însă factorul capabil să

explice în totalitate reuşitele politice. Mediile de afaceri însoţesc reuşitele politice, dar

acţiunea lor nu le generează în întregime; dependenţa de alegători, autonomizează partidul în

raport cu finanţatorii săi.

Celelalte resurse al grupurilor politice, şi implicit ale partidelor, sunt: numărul

aderenţilor, etalat de o manieră mult mai categorică decât mijloacele financiare pentru a

evidenţia caracterul reprezentativ şi legitim al partidului; competenţa, respectiv asocierea

esenţială în epoca informaţională a unor grupuri de experţi; informaţiile, resurse legate de

competenţă, căci pe această bază experţii îşi pot elabora studiile; relaţiile, prin intermediul

cărora se realizează accesul la informaţie, dar şi influenţarea factorului de decizie;

combativitatea, dată de linia morală, mai ales când celelalte resurse sunt limitate85.

Consecinţele economice negative ale politicilor sociale aplicate de partidele socialiste,

cumulate cu prăbuşirea comunismului în răsăritul Europei, au produs un recul semnificativ al

socialiştilor la începutul anilor '90.

Comuniştii, derivaţi din socialismul embrionar al secolului XIX, ca şi

social-democraţii, sunt în declin. Evoluţia societăţilor democratice le-a redus, în mod

constant, spaţiul de manevră, iar dictatura din zona de influenţă sovietică şi eşecul economic

le-au amplificat degringolada. În Franţa, unde mai rezistă ca partid, comuniştii reuşesc scoruri

între şase şi opt procente. Partidul Comunist Italian, constant pe locul secund după al doilea

83 Michel Offerle, Les partides politiques, Press Universitarie de France, 1987, p.44

84 idem.

85 Monica et Jean Charlot, op.cit, p.498

Page 39: Institutii politice

39

război mondial, datorită scăderii susţinerii populare, a trecut la reformulări doctrinare

esenţiale şi la schimbarea denumirii în Partidul Stângii Democratice. Acesta, prin prăbuşirea

centrului creştin-democrat şi socialist, a devenit, în alianţă cu alte grupuri, o forţă politică

importantă. Alegerile parlamentare din martie şi cele europene din iunie 1994 dovedesc,

totuşi, că sprijinul lor rămâne undeva între 20 şi 30%.

Evoluţia reflexiei teoretice din ultimele decenii în raport cu problematica fenomenului

partizan a produs, pe lângă tipologiile clasice, şi trei noi perspective asupra partidelor:

partide-clivaj, partide-legătură şi partide-întreprindere86.

Partidul-întreprindere, concept folosit de Michel Offerle, dar cu antecedente la alţi

autori (Max Weber87 şi Joseph Schlesinger) este în fapt o analiză a partidului american,

respectiv a partidului ca formă de organizare a candidaturii. Conceptul este fertil, cu atât mai

mult cu cât recenta campanie electorală pentru parlamentarele din Italia îi dovedeşte intrarea

triumfală în spaţiul european.

Max Weber a definit primul partidul ca pe o asociaţie voluntară a cărei scop este

facilitarea accesului şefilor săi la putere. În această calitate, întreprinderea partizană este

expresia unui mod de “retribuire a militanţilor”.

În tipologia pe care o propune în funcţie de resursele partidelor, Offerle consideră că

partidul “intermediar” care funcţionează de o manieră episodică, permite candidaţilor să se

prezinte la alegeri graţie banilor obţinuţi sub egida partidului, acest tip reprezentând viitorul

organizării partidelor88.

Celelalte două tipuri de partide existente în raport cu resursele sunt partidele de

"patronaj", cu organizare structurată realizând o redistribuire a posturilor administrative în

favoarea aderenţilor, şi partidele de "militanţi", care, fără a avea acces la resurse financiare şi

la posturi remunerate, îşi constituie o structură puternică, ce le permite să dispună de bani din

cotizaţii şi subscripţii şi de personal permanent89.

Ideea partidului-legătură are în vedere partidele ce aspiră să realizeze o conexiune

între mase şi puterea politică şi să-şi plaseze reprezentanţii în posturi capabile să le susţină

exercitarea deciziei politice în numele masei90.

Teoria partidului-clivaj consideră că la originea partidelor concrete se găsesc

totdeauna conflicte sociale majore, rezultând din contradicţiile majore ale societăţii91. 86 Jean Charlot, Pour une nouvelle synthese theoretique, în Ideologies, partides politiques et groupes sociaux, etudes reunies par Yves Meny, Presses de la Fondation

Nationale, Paris, 1991, pag.286

87 Max Weber, Politica, o vocatie si o profesie, Anima, Bucuresti 1992, p. 30

88 Michel Offerle, op.cit., p.48

89 ibidem., p.49

Page 40: Institutii politice

40

O tipologie deja clasică a partidelor politice a fost oferită de Maurice Duverger în

1951. Pornind de la tipul de organizare, el face distincţia între partide de masă şi partide de

cadre. Partidele de masă sunt cele care recrutează un număr cât mai mare de aderenţi, au o

structură piramidală (directă) pentru a adapta decizia la numărul mare de tendinţe ce pot apare

datorită mulţimii aderenţilor şi intereselor lor specifice. Acest tip de partid este centralizat şi

bine organizat pe verticală.

Partidul de cadre preferă, în ceea ce priveşte numărul, calitatea cantităţii, astfel că

atragerea aderenţilor nu constituie obiectivul principal. Fiind partide de notabili, adică de

indivizi ce dispun de o mare influenţă la nivel naţional, cât şi la nivel local, aceste grupuri

politice au o structură indirectă, fiind mai degrabă federaţii de filiale. Ele nu cunosc o ierarhie

piramidală, iar disciplina de partid este laxă, cu un grad mare de autonomie a comitetelor

locale92.

Alte tipologii fac distincţia între partide de opinie şi partide ideologice93. Partide de

opinie sunt acele organizaţii politice instituţionalizate care acceptă structura socială existentă

şi grupează indivizii indiferent de categoria socială de origine. Ele au organizare laxă şi

acordă o mare importanţă liderilor. Partidele ideologice sunt orientate către atragerea şi

reprezentarea unor categorii sociale bine determinate. Ele sunt autoritariste, nu tolerează

varietatea interpretărilor individuale şi, ajunse la guvernare, încearcă să controleze toate

mecanismele statului.

Sunt vehiculate şi alte tipologii, precum partidul-club, partidul-circumscripţie,

partidul-comitet, partidul de avangardă, partidul de clientelă94. Partidul-club este format prin

organizarea amatorilor atraşi în mod excepţional spre sfera acţiunii politice, având un caracter

tranzitoriu şi acuză relativ repede o pregătire insuficientă a personalului.

Partidul-circumscripţie este organizaţia ad-hoc cu scopuri electorale, ai cărei membri sunt

ocazional mobilizaţi pentru acţiuni decise de către lideri. Partidul de avangardă este

rezultanta dintre linia de acţiune impusă de conducători, dar susţinută prin mobilizarea

permanentă a militanţilor devotaţi cauzei, bine instruiţi şi disciplinaţi. Partidul-comitet,

caracteristic sistemelor descentralizate, este slab structurat, având însă posibilitatea de

adaptare la situaţiile în schimbare, şi reunind notabilităţi locale cu interese în menţinerea la

90 Jean Charlot, op.cit., p.289

91 ibidem., p.286

92 Maurice Duverger, op.cit., p.47-115

93 Georges Burdeau, Traite de science politique, Tome III, Vol. II, Les forces politiques, LGDJ, Paris 1982, pp. 296-301

94 Monica et Jean Charlot, op.cit., p.489

Page 41: Institutii politice

41

putere. Partidul de clientelă este legat de un anume sistem de vot şi permite alegerea

candidaţilor săi în funcţie de servicii, posturi sau subvenţii oferite alegătorilor.

Toate aceste tipologii prezentate nu au un caracter exclusiv, ele pot fi folosite în

paralel şi au darul de a exprima cât mai clar realitatea socială şi politica ce se ascunde sub

eticheta de partid.

După al doilea război, partidul burghez bazat pe reprezentarea individuala a devenit o

excepţie. De asemenea, partidul de integrare de masa, produs al unei perioade de mare

fragmentare clasială s-a transformat in partid de tip “catch-all”. Aceste partide sunt mult mai

direct orientate înspre scena electorală, încearcă să înlocuiască afectivitatea printr-o audienţă

mai mare pentru un succes electoral sigur, imediat.

Kirchheimer consideră că transformarea partidelor de masă s-a produs în trei etape. Un

prim factor determinant a fost regruparea forţelor politice după primul război mondial. Un

altul, eşecul experienţei guvernamentale a Republicii de la Weimer, care a fost nesatisfăcătore

atât pentru liderii partidelor de masă cât şi pentru adepţii acestora. Într-o ultimă etapă a avut

loc transformarea treptată într-o grupare mai mult sau mai puţin catch-all, în care partidele îşi

menţineau oarecum adresabilitatea în zona clasei muncitore. Este dificil de stabilit o anumită

regulă pentru precizarea cauzelor care au determinat transformarea. O explicaţie poate fi rata

dezvoltarii economice, dar ipoteza este infirmată de experienţa Franţei şi Marii Britanii.

Disconuităţile sistemului politic pot oferi o altă grilă de explicaţie. Însa nici această ipoteză nu

este universal valabilă. Cea mai plauzibila explicatie pare cea bazată pe tradiţie şi pe influenţa

exercitată de paternurile de stratificare socială şi profesională.

Regula de apariţie a partidelor de tip catch-all este aceea că doar partidele majoritare

se pot transforma în acest model. Un astfel de partid nu poate apărea într-o democraţie de mici

dimensiuni, nici măcar printre marile partide. Trecerea la partide de tip catch-all constituie un

proces competitiv între partidele unui sistem. De capacitatea de adaptare a unui partid depinde

succesul său electoral.95

Un partid poate deveni de tip catch-all dacă îndeplineşte câteva condiţii:

renunţă la bagajul ideologic propriu, întăreşte grupurile de lideri ale căror acţiuni sunt

judecate din punctul de vedere al eficienţei pentru întregul sistem social si mai puţin pentru

identificarea cu scopurile propriei organizaţii, scade rolul membrului individual, rol

considerat o relicvă care poate dăuna imaginii partidului, renunţă la delimitarea unei anumite

clase sociale ca şi clientelă politica, asigură accesul unui număr cat mai mare de grupuri de

interese, nu doar din interese materiale ci mai degrabă pentru asigurarea unui sprijin electoral.

Page 42: Institutii politice

42

Rezultatelor unei întreceri între partide de acest tip sunt foarte greu de stabilit. Cel mai mare

impediment este volatilitatea foarte largă a electoratului. Tocmai de aceea partidele de tip

catch-all sunt şi ele împinse spre o clientelă mai stabilă pe care o caută între grupurile de

interese. Însă în acelaşi timp trebuie sa manipuleze cu mare atenţie relaţia lor cu grupurile de

interese, astfel incit sa nu-i îndepărteze pe cei care nu se identifica cu interese similare. Pe de

alta parte grupul de interes nu trebuie sa mizeze totul pe o singura carte pentru ca astfel pot

leza interesele unor membrii cu alte relaţii politice.

Dezavantajul major al partidelor de tip catch-all consta în faptul că gradul angajării

faţă de un astfel de partid este limitat. Cea mai importantă contribuţie a partidelor de tip catch-

all este aceea de a mobiliza membrii pentru orice preferinţă de acţiune stabilită de către lider.

Din acest motiv, tema centrală În cazul partidelor de acest tip este selecţia liderilor.

Nominalizarea înseamnă posibilitatea deţinerii unei funcţii publice. Nominalizarea

candidaţilor pentru posturile publice este cea mai importantă funcţie a acestor partide. În

acelaşi timp, funcţia de a integra indivizii în viaţa naţională trebuie văzută într-o altă

perspectivă; legătura dintre partid şi cetăţean este mediată de grupurile de interes şi de

asociaţiile voluntare de natură non-politică, astfel încât partidul pare o organizaţie îndepărtată,

cvasi-oficială.96

Emergenţa partidului cartel

Apariţia partidului cartel este o consecinţă directă a relaţiei dintre stat şi formaţiunile

politice.97 Autorii care analizează apariţia noului tip de partid sunt adepţii ideii de “declin al

partidelor” pornind de la premisa că absolutizarea conceptului de partid de masă, aşa cum

fusese descris de Duverger, este o greşeală pentru că modelul este depăşit. Relaţia care

influenţează naşterea partidului cartel apare ca urmare a legilor privind subvenţionarea de

către stat a partidelor; “statul a devenit un fond de resurse ce face ca partidele să nu se mai

prezinte ca brokeri, ci ca un fel de agenţii semi-publice, absorbite de stat”.98

Principalele trăsături ale partidului cartel sunt: “au drept ţintă politica, ca şi profesie”;

“principalele resurse sunt legate capacităţile manageriale şi de eficienţa liderilor”; “principala

sursă de finanţare este subvenţia de stat”; “calitatea de membru nu incumbă obligaţii specifice

membrilor de partid;” “membrii sunt valorizaţi în funcţie de contribuţia adusă în organizaţie”;.

“stilul de reprezentare este cel al unui agent de stat; spre deosebire de cel al partidului de

95 ibidem, p. 189

96 ibidem, p. 197

97 Richard Katz, Peter Mair “Changing Models of Party Organisation and Party Democracy: the Emergence of the Cartel Party”. Party Politics 1:5, ,1995, p. 5

98 ibidem, p. 14

Page 43: Institutii politice

43

cadre (bazat pe încredere) de cel al partidului de masă (bazat pe delegare) şi de cel de tip

catch-all (antreprenorial).”99

Partidele de tip cartel pot exercita o influenţă dăunătoare asupra regimului democratic.

Acesta este afectat de maniera de funcţionare şi de structura unui astfel de partid care reduce

gradul în care votanţii pot sancţiona partidul ca urmare a nesatisfacerii intereselor lor, precum

şi datorită faptului că aceste partide impun limite şi control asupra societăţii civile, devenind,

în fapt, un serviciu pe care statul îl prestează în favoarea societăţii civile.

Dezbaterea despre modificarea sistemului occidental de partide a fost de mare

actualitate în secolul XX. Kirchheimer analizează principalele tendinţe ale acestuia prin

relevarea trăsăturilor specifice ale partidului de integrare de masă caracteristic perioadei

interbelice - dar în mod special prin ilustrarea modelului de tip catch-all100. Autorul subliniază

faptul că există un sens clar al schimbării sistemului de partide vest-european şi relevă pe

unităţi geografice şi temporale distincte acest lucru. Dezbaterea politologică contemporană

pune sub semnul întrebării “ipoteza îngheţării”101 şi evidenţiază faptul că sistemul de partid şi

activitatea partizană au o dinamică care contrazice ideea că modelul occidental ar fi imuabil şi

definitiv.

În acest sens, câteva puncte de vedere interesante au formulat Ronald Inglehart şi

Herbert Kitschelt.102 Pentru a urmări sensul transformării în sistemul occidental, Inglehart

propune următoarea ipoteză de lucru: schimbarea valorilor inter-generaţionale duce la

transformarea graduală a politicilor şi normelor culturale în cadrul societăţilor industriale

avansate. Ca urmare, are loc un fenomen de degradare a partidelor politice existente şi unul de

apariţie a noi tipuri de partide precum şi o viziune nouă de evaluare a binelui public.103

În viziunea sa, schimbarea valorilor intergeneraţionale se bazează pe efectul de

cohortă: schimbările în sistemul de valori sunt bazate pe vârstă.

Teoria schimbării valorilor se canalizează pe două direcţii: teza rarităţii şi teza

socializării. Ipoteza rarităţii este similară cu principiul utilităţii marginale din teoria

economică. Aceasta implică o distincţie clară între nevoile materiale de bază şi nevoia de

suport psihologic şi siguranţă vs. nevoile non-psihologice. Ipoteza socializării presupune că

prin relaţia între mediul socio-economic şi valorile prioritare nu se ajunge la o ajustare

99 ibidem, p. 16-19

100 Otto Kirchheimer, op. cit., p.178

101 Ipoteza îngheţării” formulată de Lipset si Rokkan (1966) acredita ideea ca sistemul actual de partide este cel care s-a format si maturizat in perioada interbelica

102Ronald Inglehart ,Culture Shift in Advanced Indusrtial Society, Princeton University Press ,1990. pp. 66-83. ; Herbert Kitschelt, “New Social Movements and the decline

of Party Organization”. în: Kuelcher and Dalton ( eds ), Callenging the Social Order: New Social and Political Movementes in Western Europe, Cambridge Polity Press,

1990. pp. 179-208

103Ronald Inglehart,, op.cit., pp. 67-68

Page 44: Institutii politice

44

imediată a valorilor deoarece este implicat un segment substanţial de timp, printr-o extensie a

acestui segment de timp se poate determina felul în care adulţii observă condiţiile în care s-au

format.104

Valorile postmaterialiste se răspândesc în general într-o perioadă de prosperitate

economică, evident declinul economic poate produce efect în sens invers. Cele două ipoteze

pot fi corelate. Împreună generează un set coerent de predicţii cu privire la schimbarea

valorilor. Concluzia la care ne conduce ipoteza rarităţii este aceea că prosperitatea conduce la

răspândirea valorilor postmaterialiste. Ea explică schimbul de valori prin schimbarea de

perioadă. La rândul ei, ipoteza socializării arată că valorile individuale şi societale nu se

schimbă peste noapte. Valorile fundamentale se schimbă în mod gradual, fiind în mare parte

ascunse de înlocuirea populaţiei adulte cu generaţiile tinere. Ea explică deci schimbul de

valori prin efectul de cohortă.157

La rândul sau, Kitschelt îşi susţine demonstraţia privind schimbarea în sistemul de

partid printr-o critică a stângii, mai precis a ceea ce el identifică în politica libertariană de

stânga (politicile libertariene de stânga nu au determinat instituţionalizarea clivajelor în

sistemul de partid, ele au fost preluate şi promovate de partide care nu sunt de stânga ceea ce a

influenţat mult atitudinea electoratului).158 Utilizarea conceptului de libertarianism de stânga

este similar celui de postmaterialism/neomaterialism, pe care Kitschelt evită să îl folosească

deoarece îl consideră prea vag.

În opinia sa, teza lui Duverger (1954) potrivit căreia partidele electorale vor suferi “o

contagiune a stângii” – preluarea proprietăţilor structurale specifice partidelor socialiste de

masă pentru asigurarea succesului electoral – nu s-a dovedit viabilă. La fel cum, nici predicţia

lui Epstein (1967) despre “contagiunea dreptei” – dizolvarea partidelor de masă prin creşterea

rolului mass media şi modificarea politicilor de finanţare a partidelor – nu s-a adeverit.159

Sensul conceptului de “declin al partidelor” nu trimite, aşa cum greşit s-a încercat să

se acrediteze, la ideea dispariţiei partidelor ca instituţii, ca elemente importante în jocul

democratic. Această viziune reuşeşte însă să spulbere iluzia unui “dat ultim” în evoluţia

sistemului de partid arătând că ceea ce marchează evoluţia activităţii partizane nu ţine

exclusiv de competiţia electorală şi competiţia partizană.

Partidele politice sunt singurele instrumente care le asigură competitorilor în lupta

pentru putere accesul la guvernare prin cucerirea puterii. De aceea, funcţia a organismelor

104 ibidem, pp. 69-78

157 ibidem, pp.82-83

158 ) ibidem, p. 203

159 ) ibidem, p. 204

Page 45: Institutii politice

45

partizane este presupusă de acţiunea de mediere pe care o realizează între cetăţeni şi stat, între

societatea civilă şi cea politică. Votul exprimă, chiar dacă uneori într-un mod diluat,

conţinutul opţiunii politice a cetăţenilor. Acest lucru se realizează plenar şi faptul că votul este

adesea “smuls” prin mijloace mediatice specifice nu diminuează cu nimic caracterul

democratic presupus de modalitatea scrutinului liber care stabileşte câştigătorii în alegeri.

Partidele oferă alegătorilor instrumentul eficient şi democratic de a organiza politic societatea

şi, independent de mijlocele auxiliare folosite în campaniile electorale, ele sunt cele care

îndeplinesc misiunea alegerii guvernanţilor. Între structurarea votului şi alegerea personalului

cu capacitate de guvernare există o relaţie strânsă pentru că partidul este în acelaşi timp o

şcoală de recrutare a celor care vor ocupa posturile guvernamentale.

Funcţia de mediere este depistabilă în aproape orice situaţie. Ea este cea mai

importantă fiind congruentă cu funcţia constituţională sau constituantă pe care partidul o

îndeplineşte într-un sistem politic.

O sinteză completă a funcţiilor partidelor politice se găseşte aproape în orice studiu

dedicat partidelor politice. În acest sens, o perspectivă interesantă propune Seiler.105 El

consideră că noţiunea de funcţie trebuie însă folosită cu măsură deoarece apreciază că teoriile

funcţionaliste sunt astăzi depăşite. Prin urmare în schema propusă, Seiler foloseşte tipologia

de tip neofuncţionalist (P.H. Merkl): (a) recrutarea şi selectarea personalului pentru funcţiile

de conducere (permite sistemului să fie mobil şi unidirecţionat, să se adapteze la schimbările

de mediu); (b) elaborarea programelor politice de guvernare; (c) coordonarea şi controlul

organelor guvernamentale; (d) integrarea societală prin satisfacerea şi concilierea cererilor

diferitelor grupuri sau printr-un sistem comun de credinţe sau ideologii; (e) integrarea

societală a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor şi prin socializare politică, participare

cetăţenească/partidul are un rol pedagogic; (f) contra-organizare sau subversiune: favorizează

consultarea şi acest fapt asigură supravieţuirea sistemului pentru că elimină “posibilităţile

revoluţionare”.106

Cum pot fi clasificate sistemele de partide? La această întebare un răspuns amplu a

oferit sociologul italian Giovanni Sartori.107 El face clasificarea sistemelor folosind două

criterii, numeric şi ideologic, aşa încat perspectiva propusă de el depăşeşte schema simplistă

de abordare de tip, sistem mono-, bi-, multipartit. Clasificarea numerică arată măsura în care

puterea politică este fragmentată sau nu, dispersată sau concentrată. Indică, de asemenea,

105 Daniel Louis Seiler, Les partis politques, ed. cit, pp. 28-33

106 idem

107 Giovani Sartori, “A Typology of Party Systems”, in Mair (ed) The West European Party Systems, Oxford University Press, 1990, pp. 316-349

Page 46: Institutii politice

46

fluxurile de interacţiuni care s-ar putea produce între partidele din sistem; competiţia între

partidele din sistem, organizarea activităţii opoziţiei, capacitatea de a forma coaliţii sunt, de

asemenea, influenţate de numărul partidelor din sistem. Nu întotdeauna este suficient de clar

dacă un sistem este bi- sau multipartit ghidându-ne după o simplă numărare. Autorul arată că

este dificil de stabilit relevanţa unui partid în sistem. De aceea a introdus un “criteriu de

relevanţă” care ia în calcul forţa partidului şi nu numărul de membri. Prin urmare, problema

care se ridică este cât de mare trebuie să fie forţa unui partid pentru ca el să fie considerat

relevant. Stabilirea relevanţei partidului este imporantă mai ales pentru: (1) a se vedea unde se

află pe axa stânga-dreapta (2) stabilirea rolului de balanţă în cadrul coaliţiilor. Forţa unui

partid este în primul rând (i) cea care se măsoară electoral pentru că voturile se transformă în

locuri în Parlament; număr mare de locuri înseamnă forţă multă; (ii) cea care transformă

partidul instrument de guvernare; cu cât un partid este mai numeros cu atât este mai mare

potenţialul său de guvernare şi capacitatea de a forma coaliţii.

Sartori asigură că, nu numai numărul de partide este important, ci şi felul în care se

realizează numărarea pentru că, un partid poate fi mic dar cu un potenţial ridicat de negociere,

înţelegere, în sânul coaliţiilor; în acelaşi timp, Sartori consideră că trebuie stabilite şi criteriile

pentru care partidele mici pot fi considerate irelevante.108

Pentru a decide care partid este important într-un sistem multipartit Sartori propune

două reguli de numărare: (regula 1) un partid poate fi considerat irelevant dacă nu poate fi

folosit în nici o situaţie pentru a crea coaliţii fezabile; (regula 2) se extrage din prima, şi caută

răspuns la întrebarea: cât de mare este capacitatea de şantaj a unui partid? Un partid poate fi

considerat ca relevant dacă existenţa sa reală determină în cadrul unei competiţii electoarale

sau lupte politice direcţia acesteia- în sensul schimbării de orientare prin tendinţe centrifuge

sau centripete - spre dreapta, stânga.

Pentru a completa analiza, Sartori adaugă variabila ideologică la cea numerică. În

acest fel, autorul “măsoară” distanţa ideologică dintre partide.

Rezultatele efortului de cercetare ale lui Sartori se concretizează în stabilirea unei

tipologii de sisteme: (a) unipartidiste; (b) cu partid hegemonic; (c) cu partid predominant; (d)

bipartidiste; (e) pluralism limitat; (e) pluralism extrem; (f) atomizat.109

O altă clasificare interesantă a sistemelor de partid a fost propusă de Jean Blondel.110

Analiza propusă admite existenţă sistemelor de partid în funcţie de existenţa a cinci variabile:

108 ibidem, pp .320-321

109 ibidem, p. 322

110 Jean Blondel, Party Sistems and Patterns of Government in Western Democracies, New York, Praeger, 1968, pp.155-160

Page 47: Institutii politice

47

numărul de partide, importanţa lor relativă, fundamentele lor ideologice, natura socială a

clientelei lor, caracteristicile privitoare la organizarea şi conducerea lor. Practic însă, doar

primele trei caracteristici sunt folosite de autor pentru a descrie sistemul de partide din vestul

occidental, pentru că numai acestea pot ilustra diferenţele între partide, minore oricum, care

există în acest spaţiu.

Blondel conchide că, democraţiile care s-au dovedit stabile de-a lungul istoriei au

consacrat patru tipuri de sisteme de partide:

Bipartidismul perfect – cu două partide care domină practic, prin alternanţă, întreaga

viaţă politică; cele două partide obţin împreună peste 90% din sufragii iar diferenţa dintre ele

nu este mai mare de două trei procente.

Bipartidismul imperfect – care mai poate fi numit şi sistemul

două partide şi jumătate, în care cele două partide totalizeză 75-80% din sufragiile exprimate,

al treilea partid fiind mult prea slab prin comparaţie cu primele două ( însă acest partid poate

să joace un rol important, chiar decisiv uneori ).

Multipartidismul cu partid dominant – un partid obţine la alegeeri un procentaj

considerabil, peste 30% din opţiunile electoratului; celelalte partide obţin împreună restul (de

exemplu, cazul FSN la alegerile din România).

Multipartidismul integral sau pur – unde cele două partide mai importante nu obţin

împreună decât jumătate din sufragii.

Există şi un alt tip de clasificare care foloseşte conceptele de multipartidism asimetric

- un partid majoritar este în competiţie cu multe formaţiuni politice mici şi mijlocii –Spania,

India, Norvegia; şi multipartidism simetric – două partide realizează vocaţia majoritară de

caută să obţină coaliţii cu al treilea pentru a lărgi coaliţia – Franţa , Germania.

Un alt punct de vedere care se remarcă prin introducerea de noi criterii de clasificare a

fost promovat de Alan Ware111. Alături de ideologie şi număr el adaugă încă două criterii (a)

măsura în care partidele penetrează în societate (b) poziţia partidelor faţă de legitimitatea

regimului. De asemenea, el introduce noi criterii de numărare.

Astăzi autorii consideră ca folosirea modelului occidental de sistem de partide pentru a

explica evoluţiile din viaţa sistemelor de partide are un caracter limitat. Schimbările care s-au

produs prin căderea comunismului au introdus o semnificativă schimbare de paradigmă,

explicaţiile neputând fi epuizate prin aplicare unei scheme explicative unice.

III.Subiecte de verificare1. Care sunt categoriile de persoane legate de un partid politic?

111 Alan Ware, Political Parties and Systems, Oxford Univ.Press, 1995, pp.147-175

Page 48: Institutii politice

48

2. Care sunt parametrii gradului de instituţionalizare? Încercaţi să aplicaţi teoria la un partidpolitic românesc.

3. Descrieţi resursele grupurilor politice. Încercaţi să le ierarhizaţi din punct de vedere alimportanţei şi argumentaţi-vă răspunsul.

4. Care este raportul dintre tipologiile clasice şi perspectivele noi asupra partidelor?5. Ce este un partid de tip catch-all? Există asemenea partide în România de astăzi?

Explicaţi.6. Ce este un partid cartel? Reluaţi analiza de la exerciţiul 5.7. Care este clarificarea sistemelor de partide propusă de Sartori?

Page 49: Institutii politice

49

Tema V

SISTEME DE PARTIDE: BIPOLARISM ŞI ALTERNANĂ LA GUVERNARE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:1. Sisteme de partide2. Regimuri politice şi sisteme de partide3. Structura sistemelor de partide. Exemplificări esenţiale

Raportul de forţe stabilit între partide în cadrul statului defineşte sistemul de partide.

Dependente de baza socială, de tradiţiile şi clivajele specifice fiecărei societăţi, sistemele de

partide sunt împărţite în trei mari categorii: bipartidism, multipartidism, unipartidism, fiecare

dintre acestea cunoscând o serie de variante subordonate. În regimurile democratice

funcţionează doar primele două tipuri de sisteme de partide.

Bipartidismul poate fi perfect şi imperfect sau prin coaliţie. Bipartidismul perfect

există atunci când doar două partide participă la viaţa parlamentară, cel imperfect atunci când

două partide totalizează 75-80% din voturi, iar cel prin coaliţie atunci când cel puţin trei sau

patru partide cu influenţă se coalizează.

Cazul multipartidismului se referă la situaţiile în care există mai multe partide cu

reprezentare, fără să poată fi identificate două partide cu influenţă sau două coaliţii de trei sau

maximum patru partide. Multipartidismul poate fi integral sau cu un partid dominant. Dacă,

aşa cum s-a întâmplat în Polonia după alegerile din 1992, nu există nici un partid care să

depăşească 10-15% din preferinţele electoratului, avem de-a face cu un multipartidism

integral.

Sistemul de partide conectat la analiza structurii şi organizării partidelor cu influenţă

politică şi electorală este un bun indicator al modului de funcţionare a sistemului politic.

Stabilitatea şi echilibrul, prosperitatea şi securitatea unei societăţi democratice şi pluraliste

sunt direct dependente de eficienţa partidelor politice. Iată de ce, prin schiţarea cadrului

teoretic al studierii fenomenului partidist, se poate analiza modul în care mecanismele

democratice funcţionează.

Bipolarismul şi alternanţa la guvernare sunt caracteristicile cele mai importante ale

sistemului de partide vest-european în de anii ’80-’90. Totuşi nici bipolarismul şi cu atât mai

puţin alternanţa la guvernare nu acţionează în mod automat şi în toate cazurile. Manifestarea

celor două fenomene depinde de o serie de factori favorizanţi, ori din contră frenatori, precum

cei specifici regimului politic (sistem electoral, grad de structurare şi organizare al partidelor)

Page 50: Institutii politice

50

sau de cei ce privesc cultura politică (participarea politică, tradiţia istorică sau paternurile

prezente în opinia publică).

Alternanţa la guvernare presupune existenţa câtorva condiţii favorizante precum

pluralismul politic, alegerile libere şi regulate, guvernarea majorităţii şi respectul opoziţiei.

Dar alternanţa este un tip ideal. Considerată drept criteriu de măsurare al gradului de

democratizare ea îşi dovedeşte relativitatea. Pentru practica democraţiei de tip occidental

alternanţa este un element necesar, dar nu este o condiţie suficientă.112 Că alternanţa nu este

un element indispensabil democraţiei se poate demonstra. Cine ar putea considera, de

exemplu, Suedia ca nedemocratică chiar dacă între 1945 - 1997, deci în 52 de ani doar 5 ani s-

au aflat la guvernare şi alte formaţiuni politice, între 1980-1982, respectiv 1991-1994

(perioade în care social-democraţii au fost înlocuiţi cu o coaliţie formată din moderaţi,

centrişti şi populari). Franţa Republicii a V-a până la alegerea lui François Mitterand ca

preşedinte în 1981 a cunoscut 23 de ani de guvernare a aceleiaşi majorităţi prezidenţiale

gaulliste, chiar dacă numele partidelor care asigurau această majoritate s-au schimbat (UNR în

1959, UD Ve în 1967, UDR în 1968 sau RPR după 1976 - vezi Anexa 2-a). Situaţia

conservatorilor britanici aflaţi la guvernare din 1979 (vezi Anexa 4-b) sau a creştin-

democraţilor germani (Anexa 1-b) care nu doar guvernează din 1982, dar au şi acelaşi lider,

H. Kohl, demonstrează acelaşi lucru.

Realizarea alternanţei democratice la guvernare într-un sistem multipartidist (spre

deosebire de sistemele bipartidiste unde alternanţa rezultă din chiar “natura” sistemului de

partide - chiar dacă, după cum se poate observa din situaţia Marii Britanii, aceasta nu este

regulată) se bazează pe 3 condiţii: asigurarea, de principiu, a “biletului de întoarcere” pentru

cei ce părăsesc puterea, acordul asupra instituţiilor şi exerciţiul unei puteri limitate.113

Credibilitatea instituţiilor politice nu este în mod direct afectată de permanentizarea la

guvernare. Criza sistemului politic italian de la începutul anilor ’90 este consecinţă a crizei de

credibilitate a instituţiilor politice şi a modului lor de funcţionare, pe câtă vreme

permanentizarea la putere a social-democraţilor suedezi nu provoacă o situaţie asemănătoare.

Criza de încredere nu este o criză a instituţiilor cât neîncredere în deţinători puterii şi în modul

cum aceştia orientează instituţiile. Alternanţa sau permanenţa la guvernare rezultă din

caracteristicile regimului politic şi din modul în care partidele politice influenţează

funcţionarea acestuia.

112 Jean-Louis Quermonne, L’alternance au pouvoir, PUF, Paris, 1988, p.12.

113 .ibidem.pp 16-18.

Page 51: Institutii politice

51

Abordarea regimului politic nu este nici pe departe unitară în ştiinţa politică. Confuzia

cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem politic. Sistemul politic, model teoretic

introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi folosit în special în anii ‘70-80, exprimă la nivel

conceptual, interacţiunile politice şi instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun

colectivităţile şi indivizi. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce

rezultă din practica instituţională dominantă114 pentru alţii (şcoala de politică comparată

americană, Gabriel Almond mai ales) acesta reprezintă rezultanta tuturor structurilor sub

aspectul lor politic. Almond, unul din reprezentanţii de marcă ai comparativismului, a

transformat analiza sistemică în suport teoretic al metodei comparative. Imposibilitatea de a

defini unitar, în cadrele analizei sistemice, conceptul de sistem a dus la apariţia a două

tendinţe teoretice. Almond se înscrie în orientarea ce se revendică de la Parsons, structuralo-

funcţionalistă, care privilegiază relaţiile între întreg şi părţi. Parsons deosebea patru elemente

relativ stabile care compuneau structura - rolurile, colectivităţile, normele şi valorile. Influenţa

lui Parsons este clar exprimată în definirea culturii politice prin utilizarea conceptelor de rol şi

structură în explicarea părţilor componente ale sistemului115. Easton reprezintă o a doua

tendinţă în analiza sistemică, inspirată din teoria informaţiei şi din cibernetică, care consideră

că cibernetica şi analiza de sistem sunt aspecte ale aceleiaşi construcţii teoretice.116

Cercetările lui Easton asupra socializării politice, care se integrau viziunii sale

sistemice, considerau socializarea ca pe un proces de integrare a indivizilor în sistemul social

global care corespunde cel mai adesea sistemului politic naţional. Aflat în continuarea lui

Parsons în ce priveşte teoria sistemică Easton a creat un cadru global de analiză a politicului

cu The Political Sistem (1953). Viaţa politică era în viziunea lui Easton un sistem de activităţi

aflate în relaţie ce influenţează modul în care deciziile imperative sunt formulate şi executate.

Sistemul politic se află în relaţii de schimb cu diverse elemente din mediul său. Sistemul

politic este supus unor impulsuri din exterior, input-urile. Acestea iau forma cererilor şi

susţinerile. La cealaltă extremitate se află output-urile, care măsoară producerea sistemului,

respectiv politicile publice, dar şi producerea lor simbolică. Aceste output-uri exercită un

feedback asupra cererilor externe şi interne, care sunt fie satisfăcute, fie eludate, fie

combătute. Într-o asemenea abordare rolul individului era mai degrabă pasiv. Dar departe de a

produce o socializare uniformă societatea este locul unde se află în competiţie mai multe

sisteme de valori între care individul poate alege.

114 Olivier Duhamel, Les démocraties, Seuil, Paris, 1996, p.276. 114

115 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, DuStyle, Bucureşti, 1996, p. 45.

116 Madelaine Grawitz, Méthodes des sciences sociales, 10e édition, Dalloz, Paris, 1996, p.395.

Page 52: Institutii politice

52

Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut, începând cu Aristotel

numeroase variante care nu au adus însă modificări importante, astfel că numărul de titulari ai

puterii rămâne încă, pentru mulţi autori, un criteriu valabil.117 Pe de altă parte tendinţa de a

aborda problema regimului doar din perspectivă juridică lasă numeroase şi importante aspecte

neclarificate. Încă din 1924 Dimitrie Gusti observa în prelegerea inaugurală a ciclului

Doctrinele partidelor politice că regimul constituţional este puternic influenţat de partidele

politice şi de credinţele politice care “formează o forţă motrice socială, o causa movens a

oricărui regim constituţional”118. Chiar în interiorul perspectivei juridice există diferenţe de la

autor la autor, astfel că regimul politic este fie forma pe care o ia într-o societate raportul între

guvernanţi şi guvernaţi119, fie ansamblul regulilor constituţionale120, fie un ansamblu de

mecanisme ce repartizează puterea între diferitele organe şi fixează modul lor de

relaţionare121. Pentru a depăşi cantonarea într-o definiţie strict instituţională, fără însă a lărgi

prea mult un-ghiul de abordare, Jean-Louis Quermonne propune o definiţie intermediară a

regimului politic ca “ansamblu de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care

concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată”.122 Dintr-

o asemenea perspectivă analiza regimului politic trebuie să privească legitimitatea, structura

instituţiilor, sistemul de partide şi forma şi rolul statului.

Permanenţa la putere poate duce la situaţii de criză a sistemului politic. Cazul Italiei

este în acest sens un bun exemplu, dominaţia creştin-democrată, fie monolită, fie în coaliţie a

dus la creşterea corupţiei şi la prăbuşirea sistemului de partide postbelic. Dacă alternanţa s-a

impus în cele din urmă în Italia prin alegerile din 1996 aceasta s-a făcut dificil, scandalurile de

corupţie afectând în prima jumătate a deceniului suprafaţa, iar nu esenţa fenomenului. Forza

Italia sau Partidul Democratic al Stângii sunt, doar eticheta diferă, continuatoarele vechiului

sistem de partide. Departe de a fi doar un fenomen politic, alternanţa la putere este dependentă

de anumite determinaţii sociale şi culturale. Deşi tipul de scrutin influenţează alternarea la

guvernare, iar scrutinul majoritar uninominal într-un tur şi bipartidismul favorizează mai mult

decât alte tipuri de scrutin ce au drept consecinţă multipartidismul schimbarea deţinătorilor

puterii, nu se poate vorbi de o simplă transpunere mecanică a ecuaţiei electorale. Clivajele

sociale, etnice sau religioase însoţesc şi subliniază confruntările dintre partide. 117 De exemplu criteriul numărului de deţinători ai puterii este utilizat de Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz, 1987,

care deosebesc între democraţii, monocraţii, oligarhii şi regimuri mixte, sau în Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit

constitutionnel et institutions politiques, Paris, Economica, 1983, pentru care există două mari tipuri de regimuri politice: democraţia şi celelalte regimuri.

118 Dimitrie Gusti, “Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”, în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Garamond, 1996, p7.

119 Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981, p7

120 Olivier Duhamel, op. cit., p.275.

121 Phillippe Parini, Les institution politiques, Paris, A. Colin, 1984, p.43.

Page 53: Institutii politice

53

Permanenţa sau alternarea la putere se raportează la tipul de cultură politică. Există o

cultură politică a alternanţei, a competiţiei care face ca “regulile jocului” democratic să capete

consistenţă. Un regim multipartit concurenţial asigură diferiţilor candidaţi la exerciţiul legitim

al autorităţii cadrul disputei dar este necesară totodată şi delimitarea, juridică dar şi reală, a

mijloacelor permise şi a celor interzise. Dacă sistemul de reguli nu este dublat de o cultură

politică a concurenţei alternanţa se realizează rar. Mexicul, unde Partidul Republican

Instituţional guvernează neîntrerupt de peste o jumătate de secol, ilustrează o astfel de situaţie.

Pentru ca regula alternanţei să funcţioneze trebuie garantată posibilitatea revenirii

ulterioare la putere a formaţiunii politice ce părăseşte guvernarea. Alternanţa se bazează pe un

consens minimal între forţele politice în competiţie în ce priveşte politica externă, politica de

apărare şi instituţiile politice. Astfel se garantează continuitatea statului. Alternanţa presupune

din partea noii majorităţi de a accepta să gireze societatea fără a renunţa la reforme, dar şi fără

a depăşi angajamentele electorale.

În practică, alternanţa poate afecta total sau doar parţial guvernarea. Se poate vorbi de

alternanţă relativă atunci când schimbare afectează doar un segment al puterii şi de

alternantă absolută atunci când transferul de putere se aplică atât în ce priveşte guvernul cît şi

parlamentul. Regimul politic parlamentar permite mai curând alternanţa absolută faţă de cel

prezidenţial. În Statele Unite, spre exemplu, alternanţa absolută este un fenomen rar; ea

presupune corespondenţa între majoritatea din Senat, cea din Camera Reprezentanţilor şi

preşedinte. Până la alegerile congresionale din 1994 Partidul Democrat reuşea să domine cel

puţin una dintre camere, alternanţa absolută realizându-se, după 1944 doar în 1952 când

Eisenhower şi Partidul Republican domină cele trei instituţii. Puterile preşedintelui în raport

cu parlamentul pot deasemenea influenţa alternanţa la putere. După ce în 1986 coaliţia RPR-

UDF câştigase alegerile impunând ceea ce s-a numit “coabitarea” între un guvern liberal

condus de Jacques Chirac şi un preşedinte socialist, François Mitterand, alegerile

prezidenţiale din 1988 au schimbat situaţia, victoria ultimului atrăgând dizolvarea Adunării

Naţionale, prerogativă prezidenţială considerată legitimată de rezultatul alegerilor şi care a

condus la o schimbare de majoritate şi de guvern. Cazul Germaniei Federale prezintă unele

particularităţi, rolul de agent al alternanţei jucat uneori de Partidul Liber-Democrat (1969,

1982), participant la toate guvernările în coaliţie fie cu creştin-democraţii, fie cu social-

democraţii (cu excepţia “marii coaliţii” dintre creştin democraţi şi social-democraţi dintre

1966-1969), potenţând orientările opiniei publice.

122 Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris, Seuil, 1986, p. 12.

Page 54: Institutii politice

54

Teoria alternanţei la putere nu poate neglija, în condiţiile creşteri gradului de

autonomie locală, modul în care se structurează pe criterii partidiste administraţia locală. În

fond, faptul că în vreme ce socialişti francezi erau la guvernare gaulliştii conduceau Parisul

reprezintă o variantă de contrabalansare a puterii, un mod de manifestare al contraputerii ca

posibilitate de limitare a puterilor guvernanţilor. La ideea alternanţei absolute ar trebui, deci,

adăugată dominaţia la nivel local a uneia din formaţiunile politice aflate în competiţie. Totuşi

între nivelul local şi cel naţional-statal al puterii există nu doar diferenţe de competenţe

instituţionale, ci şi de dimensiune a politicii. Aşteptările şi alegerile cetăţenilor ţin cont de

această deosebire. Participarea electorală la alegerile locale cunoaşte rate de prezenteism

diferite de la stat la stat, dar, de regulă, acestea sunt sub cele de la alegerile parlamentare sau

prezidenţiale.

Participarea şi alternanţa politică se intercondiţionează doar în măsura în care sunt

dublate atitudini şi comportamente politice de tip concurenţial. Simpla prezenţă la vot nu este

prin sine o formă de participare, aşa cum absenţa nu este o neparticipare. Alternanţa la putere

cere o participare critică la viaţa politică ca dimensiune a vieţii sociale şi nu doar o participare

electorală, episodică.

Pluripartidismul este regula în statele Europei Occidentale. Dar acest multipartidism

care este redus deseori la distincţia între sistem bipartidist şi sistem multipartidist sau bipolar

şi multipolar este în mutaţie permanentă. El este rezultatul variabil al unei serii de factori.

Istoria politică a fiecărui stat este elementul decisiv, urmat de instituţiile care sunt

caracterizate printr-o mare stabilitate sau prin crize numeroase (revoluţii , războaie civile), de

succesiuni de regimuri care au efecte asupra vieţii partidelor. Astfel înfruntările între

monarhişti şi republicani, au influenţat viaţa Franţei în secolul al XIX-lea ca şi a Italiei unde a

funcţionat opoziţia între liberali şi republicani sau între monarhişti şi fascişti. Sau înfruntările

ce s-au produs în Franţa la începutul Republicii a V datorită regimului parlamentar şi a

puterilor prezidenţiale puternice care au divizat partidele aparţinând aceleiaşi familii politice (

fenomen ce s-a produs şi în Portugalia după revoluţia garoafelor roşii) 123.

Istoriei politico-instituţionale îi pot fi adăugate efectele istoriei ideologice. După 12

ani de totalitarism nazist, dar şi drept consecinţă a instalării comunistmului în RDG,

formaţiunile extremiste nu au avut aderenţă în Germania Federală. Reprezentanţii fran-

chismului şi comunismului, judecaţi responsabili de războiul civil în Spania nu au avut nici ei

123 Martin J.Bull, James L. Newell, “Italy Changes Course? The 1994 Elections and the Victory of the Right”, în Parliametary Affairs, vol.48, no.1, january 1995, Oxford

University Press, p 75.

Page 55: Institutii politice

55

o pondere politică importantă după 1975 (vezi Anexa 5-b). Preluarea guvernării de către

Partidul Popular Spaniol, condus de José Maria Aznar, în 1996, partid considerat continuator

al franchismului, trebuie privită în contextul prăbuşirii creştin-democraţiei spaniole în anii ’80

şi a apropierii popularilor de poziţiile centriste. Neîncrederea generată de moştenirea

franchistă, concretizată într-o majoritate relativă la alegerile din 3 martie 1996, a obligat PPS

la o alianţă de guvernare cu partidele regionaliste moderate. O situaţie evoluţie cunoaşte şi

Alianţa Naţională Italiană, partid ce tinde la onorabilitatea conservatorismului, dar care

continuă MSI -partid de orientare neo-fascistă (cofondatorul acesteia, Giorgio Almirante, al

cărui trecut se leagă de Republica de la Salo, fiind mentorul liderului AN Gianfranco Fini).

Istoria internă de partid intervine pentru a face partidele să surmonteze sau să se

supună clivajelor. Opoziţia între partizanii şi adversarii Revoluţiei din octombrie a produs o

fractură în interiorul partidelor socialiste europene care a fost urmată de cea dintre susţinătorii

şi adversarii alianţei cu comuniştii. Partidele comuniste s-au divizat şi ele în funcţie de

orientarea prosovietică sau eurocomunistă ( Grecia, Spania, Finlanda). Acelaşi diviziuni se

regăsesc la liberali între partizanii alianţei cu dreapta şi cei ai alianţei cu stânga (care

divizează multe partide în nordul Europei). Invers, forţa marilor partide social democrate

(Austria, Germania, Suedia) sau a marilor partide creştin democrate (Germania, Italia până în

1994) a ţinut de posibilitatea acestora de a menţine sudată baza socială şi electorală şi de a

converti în dezbatere internă clivajele ce riscau să ducă la fisuri.

Istoria comunităţii naţionale structurează viaţa politică într-o manieră diversă.

Partidele se pot clasifica din această perspectivă fie în funcţie de natura unităţii naţionale

(existenţa unor comunităţi specifice, dând naştere, ca urmare a regăsirii identităţii, unor

partide regionale), fie ca urmare a supravieţuirii unor caracteristici distinctive (regionalizarea

partidelor belgiene în urma disputei lingvistice). Aspectul confesional reprezintă de asemenea

o formă de manifestare a solidarităţii şi unităţii, partidele confesionale fiind partide de apărare

a identităţii unei comunităţi religioase. Mişcările de apărare a identităţii religioase au

dezvoltat o serie de organizaţii de autogestionare a comunităţilor de credinţă. S-au creat astfel

nu doar partide ci şi şcoli, sindicate, cluburi sportive sau organizaţii de tineret. În Olanda acest

proces de autogestiune a cunoscut cea mai largă dezvoltare. Clivajul stat-biserică se manifestă

cel mai pregnant în ţările catolice sau mixte din punct de vedere religios.124 Instituţiile,

preluând o parte din presiunea acestor clivaje, contribuie la structurarea sistemului de partide.

Influenţa tipului de scrutin este una din formele prin care instituţiile influenţează structurarea

sistemului de partide. Scrutinul majoritar favorizează regruparea sau fuzionare partidelor sau

Page 56: Institutii politice

56

eliminarea altora (sub efectul votului uninominal într-un singur tur sau al pragului fixat pentru

a se prezenta la al doilea); scrutinul proporţional, facilitează dispersia voturilor şi permite

emergenţa unor noi partide ca şi divizarea sau dispariţia celor altora. În Italia sau în Belgia

scrutinul de listă a dus la situaţia în care carierele politice ale parlamentarilor să depindă mai

mult de partide decât de electorat. Fostul prim-ministru belgian Léo Tindemans arăta că

partitocraţia bruxelleză s-a dezvoltat în măsura în care puterea suverană nu mai emană de la

naţiune ci de la conducerile partidelor care dictează guvernului ce are de făcut.125 Dar modul

de scrutin nu contribuie singur la structurarea sistemului de partide; el accelerează şi

facilitează tendinţele care operează asupra opiniei şi a viaţii interne de partid. Dar efectele sale

nu se văd imediat. A fost nevoie de trei alegeri consecutive(1958, 1962, 1967) pentru ca

electoratul şi partidele să-şi schimbe comportamentul în funcţie de noul sistem electoral şi

instituţional inaugurat în 1958 în Franţa. Când reprezentarea proporţională a fost introdusă, în

1986, doar pentru un scrutin, ea nu a modificat comportamentul majoritar al politicienilor şi

electoratului. O altă formă de influenţare a sistemului de partide are în vedere dreptul public,

mai ales prevederile constituţionale. Dispoziţiile constituţionale din 1949 şi jurisprudenţa

Curţii Constituţionale germane au contribuit la limitarea competiţiei politice prin înlăturarea

partidelor anti-sistem. Scrutinul universal, introdus progresiv în Marea Britanie, a permis

(cumulat cu efectul scrutinului majoritar uninominal într-un tur) partidelor tradiţionale să-şi

educe noii electori şi să împiedice dispersia voturilor. Invers, introducerea instantanee a

sufragiului universal şi a reprezentării proporţionale a condus în Italia la multipartidism şi la

instabilitate guvernamentală (Anexa 3-b).

În funcţie de combinaţiile posibile sistemul de partide poate lua mai multe forme.

Principala distincţie opune sistemele bipolare celor multipolare. În primul caz două curente

politice se înfruntă, fie sub forma a două partide, fie - cel mai adesea - sub forma a două

coaliţii. O variantă suplimentară apare dacă există un partid dominant care împiedică

alternanţa (sistem bipolar) sau care organizează coaliţiile în jurul său (sistem multipolar).

Sistemul bipolar este regula în toate statele unde funcţionează sistemul majoritar

uninominal într-un tur sau cu două tururi: în Marea Britanie mai toate alegerile au permis

degajarea unei majorităţi în favoarea unui partid., fie şi de trei locuri cum a fost cazul în 1974

cu laburiştii. În Franţa, după 1962, sub presiunea bipolarizării, provocate de alegerile

prezidenţiale, alegerile legislative au luat forma unei înfruntări între stânga şi dreapta,

124 Hanspeter Kriesi, op. cit., p.218

125 Dominique Pélassy, Qui gouverne en Europe?, Fayard, Paris, 1992, P.23.

Page 57: Institutii politice

57

eliminând partidele intermediare sau obligându-le să se alinieze126 (Anexa 2-c). Alegerile

legislative italiene din 1994, desfăşurate pe baza unui scrutin majoritar într-un tur pentru 75%

din locurile fiecărei camere, au ilustrat constrângerile la care sunt supuse partidele în trecerea

de la sistemul proporţional integral la sistemul majoritar. Alt efect cumulat ţine de respingerea

vechilor partide percepute ca legate de corupţie rezultatele fiind devastatoare: dispariţia

micilor partide, redimensionarea drastică a partidelor de centru, construcţia dificilă a

coaliţiilor de dreapta şi de stânga cu candidat unic pentru fiecare circumscripţie127 (vezi şi

Anexa 3-c).

Bipolarizarea este de asemenea regula în multe state cu scrutin proporţional sau mixt.

În Germania competiţia este limitată la două mari partide şi câteva forţe minore (liberalii,

verzii, iar după 1990 ex-comuniştii din fosta RDG). Social democraţii şi creştin democraţii

alternează la guvernare fie singuri, fie - de cele mai multe ori - în coaliţie cu liberalii (Anexa

1-c). Regulile constituţionale limitează competiţia electorală la zona moderată a spectrului

politic german. Bipolarizarea germană a fost facilitată şi de poziţia dominantă a CDU-CSU în

anii ’50, perioadă în care democrat creştinii ai absorbit toate curentele ce se aflau la dreapta

lor128 şi nu au avut o puternică concurenţă din partea social democraţilor consideraţi

insuficient moderaţi - situaţie ce se va schimba după congresul de la Bad Godesberg din 1959

când aceştia se vor alinia la economia socială de piaţă.

După 1974 situaţia partidelor din Peninsula Iberică poate fi încadrată bipolarismului

cu sistem multipartid, favorizat şi de reprezentarea proporţională, două partide dominante

caracterizând atât viaţa politică spaniolă cât şi portugheză. În Spania Partidul Socialist şi

Partidul Popular obţin împreună peste 70% din sufragii şi alternează la guvernare (vezi Anexa

5-c). În Portugalia socialiştii (Partidul Socialist al lui Mario Soares) şi liberalii (Partidul

Social-Democrat) se constituie în cei doi poli ai sistemului de partide portughez.

Modelul bipolar poate permite alternanţa la guvernare, fie a partidelor, fie a coaliţiilor,

dar nu poate împiedica permanentizarea la guvernare a unui partid pentru o perioadă mai

lungă, cum a fost în Italia între 1945-1994 (vezi Anexa 4-c), Franţa între 1958-1981, Marea

Britanie după 1979 sau RFG după 1982. În statele în care reprezentarea proporţională este

modul de scrutin, multipolarismul este regula, prezent fiind în două variante: multipolarism cu

coaliţie la centru sau multipolarism cu coaliţie de tip bipolar. Coaliţia la centru pot fi pusă în

evidenţă în Benelux sau în Italia între 1947-1993 unde creştin democraţii antrenează în coaliţii

126 Olivier Duhamel, Le pouvoir politiques en France, Seuil, Paris, 1995, pp. 128-130.

127 Hugues Portelli, Les régimes politique européens, Libraire Générale Française, Paris, 1994, p. 88

128 ibidem., p. 92.

Page 58: Institutii politice

58

atât socialiştii cât şi liberalii. Coaliţiile bipolare se constituie în jurul unui pol sau în funcţie de

acesta, cum este cazul în ţările scandinave unde coaliţiile se stabilesc fie cu partidele social-

democrate ca elemente centrale, fie între partidele “burgheze”.129 În funcţie de existenţa sau

nonexistenţa unui partid dominant aceste guvernări de coaliţie cunosc două variante. Puterea

partidului dominant se poate manifesta prin prezenţa sa permanentă ca element central al

guvernării, cum s-a întâmplat cu Democraţia Creştină italiană între 1945-1994 (vezi Anexa 3-

b). Sistemele de partide ce nu cunosc partidul dominant sunt fragmentate, formarea

guvernelor depinzând mai mult de abilitatea de a negocia decât de rezultatele electorale -

situaţie specifică sistemelor de partide din Benelux ce nu cunosc preponderenţa socialiştilor

sau creştin-democraţilor:130

Un bilanţ al guvernărilor şi înfruntărilor electorale din ultimii 50 de ani arată că

alternanţa caracterizează majoritatea statelor, dar existenţa partidului dominant creează

particularisme care se exprimă în menţinerea lor la guvernare perioade mai însemnate.

Partidul dominant imprimă până şi adversarilor săi esenţialul valorilor sale şi a viziunii sale

politice.131

V.Subiecte de verificare1. Cum se realizează alternanţa democratică într-un sistem bipartidist?2. Dar într-unul multipartidist?3. Care sunt efectele permanenţei la putere?4. Care sunt efectele alternanţei la putere?5. Cum se intercondiţionează participarea şi alternanţa politică?6. Care sunt influenţele tipului de scrutin în structurarea sistemului de partide?7. Care este distincţia dintre sistemele bipolare şi multipolare?

129 ibidem., p. 94.

130 Daniel-Louis Seiler, Les partis politiques dans le Benelux, Institut de Ciéncies Politiques i Socials, WP núm.48, Barcelona, 1992, p. 7.

131 Hugues Portelli, op. cit., p. 95.

Page 59: Institutii politice

59

Tema VI

CURENTE ŞI FAMILII POLITICE EUROPENE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:1. Familia politică liberală2. Familia politică conservatoare3. Familia politică democrat-creştină4. Familia politică socialistă5. Alte familii politice

Diferenţierile dintre partidele politice, menite să permită realizarea competiţiei, a

schimbării paşnice a majorităţilor parlamentare şi a guvernelor, sunt multiple. Se pot deosebi

două tipuri de distincţii: ideologice şi organizaţionale. Ideologia desemnează aici o gamă

foarte mare de referinţe şi valori de la care se reclamă partidele politice. Este, de aceea, poate

mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizează lumea contemporană132.

Din această perspectivă pot fi deosebite patru familii ideologice cu oarecare pondere:

liberalii, conservatorii, democrat-creştinii şi socialiştii. La acestea se mai pot adăuga

comuniştii, 'partidele-teritoriu', şi eventual partidele 'americane', care nu corespund clivajului

stînga/dreapta şi au caracteristici specifice.

Având cea mai îndelungată istorie şi exercitând o influenţă covârşitoare asupra vieţii

politice, curentul liberal a fost cel mai important şi mai dinamic curent politic al secolului al

XIX-lea. Apărut în Europa ca urmare a revoluţiilor liberale, preluând principiile afirmate de

acestea - laicizarea statului, apărarea libertăţilor individuale, dreptul la proprietate sau regimul

parlamentar - liberalismul nu îşi va reînnoi programul iniţial în acord cu schimbările sociale şi

politice ce îi vor însoţi traseul.133 Odată cu secolul XX, şi sub o dublă influenţă, cea a

sufragiului universal şi cea a apariţiei mişcărilor totalitare, liberalii devin o forţă politică

secundară. Simptomatică a fost în acest sens scăderea constantă, iar apoi dispariţia, din prima

linie politică, a partidului liberal britanic după primul război mondial. 134 Whigs-ii au

reprezentat, alături de conservatori, unul din polii bipartidismului britanic în secolul XIX-lea.

Dar dizidenţele, precum cea din 1886 a liberalilor unionişti, sau diviziunile ce separau aripile

partidului cu privire la problema irlandeză sau la cea socială, au zdruncinat din interior

partidul. Noul bipartidism - laburişti şi conservatori - s-a instaurat după o tranziţie tripartidistă

de peste un deceniu, în care disensiunile din interiorul partidului liberal, dintre partizanii

alianţei cu conservatorii (aripa Lloyd George) şi adversarii acesteia (Asquith), cumulate cu 132 Yves Meny, op.cit, p.50-67

133 Hugues Portelli, op. cit., p.98.

Page 60: Institutii politice

60

efectul scrutinului majoritar uninominal, vor accelera căderea. Din 1918 liberalii s-au divizat

electoral din această cauză ceea ce a făcut ca din 1935 ei să nu mai participe la guvernare.

După 1945 liberalii vor oscila între 2% din voturi în 1951,19 % în 1974 şi chiar 25% în 1983

(vezi Anexa 4-c), dar doar 3% din locuri, respectiv 22. 135

Liberalii de pe continent au avut de asemenea o evoluţie electorală descendentă în

secolul XX, realizând rezultate electorale chiar mai modeste decât colegilor lor britanici. Cu

toate acestea ei au reuşit să devină parteneri în coaliţii de guvernare în Franţa, Italia sau

Germania. În Franţa, liberalismul Republicii a III-a a fost reprezentat într-o formă

nestructurată de radicali şi republicani, un tip de partide de cadre ce urmăreau să consolideze

rezultatele Revoluţiei. Exprimând politic clivajele biserică/stat şi monarhie/republică, variante

suprapuse ale clivajului stânga-dreapta - afirmând, deci, laicitatea şi republicanismul ca valori

politice fundamentale - aceste formaţiuni politice nu vor reuşi să se adapteze la problematica

socială în schimbare de după primul război mondial. Partid de guvernământ în Republica a

III-a, Partidul Republican Radical şi Radical-Socialist s-a înfiinţat în 1901, fiind primul mare

partid francez organizat la scară naţională.136 Partid dominant, participând la formarea

majorităţii guvernelor, între 1900 şi 1914 trimiţând în mod constant aproximativ 250 de aleşi

într-o Cameră ce număra 590 de deputaţi, radicalii se vor alia pentru a guverna cu socialiştii.

Scăderea influenţei lor după al doilea război mondial va fi consecinţă a delegării puterilor, la

10 iulie 1940, la Vichy, mareşalului Pétain (când doar 27 de radicali au votat împotrivă, iar

170 au votat pentru).137 Eşecul electoral ce a urmat imediat după 1945 a fost parţial depăşit ca

urmare a ruperii coaliţiei de guvernare dintre MRP, socialişti şi comunişti. Reprezentanţi ai

centrismului, radicalii vor fi în măsură să gliseze în funcţie de conjuncturi. În 1948 radicalii

dau primul lor prim ministru postbelic şi vor reuşi să participe la majoritatea guvernelor

Republicii a IV-a. La congresul din 1949 liberalismul este afirmat clar: “Nu, liberalismul nu

este o doctrină a facilităţii: libera concurenţă şi libera întreprindere sunt dominate de legea

efortului; este o luptă fără oprire în care incapabilii şi mediocrii sucombă, iar cei mai buni

triumfă.”138 Republica a V-a nu va fi la fel de uşor accesibilă curentelor liberale care vor

participa la guvernare doar după victoria la prezidenţiale al lui Valery Giscard d’Estaing din

1974. În 1978 formarea UDF (vezi Anexa 3-a) în care radicalii sunt reprezentaţi, alături de

Partidul republican – de asemenea de orientare liberală - va crea premisele participării 134 Yves Meny, op. cit., p.50

135 Olivier Duhamel, op. cit., p.68.

136 Jean Touchard, La gauche en France depuis 1900, Seuil, Paris, 1977, p.42.

137 ibidem, p. 240

Page 61: Institutii politice

61

liberalilor francezi la guvernare. Dreapta republicană şi liberală are în Franţa o lungă

existenţă. Caracteristica republicanismului constă în aceea că este un liberalism de dreapta,

ceea ce îl deosebeşte de liberalismul radical cu puternicele sale accente de stânga. Asimilat cu

liberalismul politic francez mai mult chiar decât partenerii săi radicali, şi datorită ponderii sale

mai mari, Partidul Republican, format pe 19 mai 1976, a reunit diferitele organizaţii ce îl

sprijineau pe Giscard d’Estaing, continuatoare ale Centrului naţional al independenţilor şi

ţăranilor din Republica a IV-a, din care, în 1962, cu ocazia referendumului pentru alegerea

prin scrutin direct a preşedintelui, s-a desprins gruparea republicanilor independenţi condusă

de fostul preşedinte francez.139 Membru activ al UDF, alături de CDS, PR participă la

guvernare în coaliţie cu conservatorii RPR, atât în perioada preşedinţiei giscardiene (în

guvernul Barre), cât şi în cele două coabitări mitterandiene dintre 1986-1988 şi 1993-1995.

Imaginea sa de partid ultra-liberal a fost accentuată de prezenţa în rândurile republicanilor a

lui Alain Madelin, probabil politicianul cel mai apropiat de neo-liberalism de pe scena politică

franceză actuală. Rolul central al PR în cadrul UDF este dovedit şi de alegerea lui François

Leotard, preşedintele PR, ca preşedintele al UDF în 1996.

Liberalismul italian, creator al unităţii şi modernizării din secolul al XIX nu s-a putut

acomoda condiţiilor de după primul război mondial. Dominaţia fascistă dintre cele două

războaie mondiale a afectat influenţa liberalismului politic care nu reuşeşte după 1945 să

depăşească maxim 5% din voturi. Reprezentat pe plan politic de PLI, liberalismul a fost în

prima Republică aliat constant al democraţiei creştine (vezi Anexa 3-b) îndurând consecinţele

prăbuşirii acesteia (cu amendamentul că dacă democraţia creştină a reuşit să supravieţuiască

ca partid sub forma PPI, liberalismul nu a reuşit acest lucru). După 1994 liberalismul italian

nu nici o expresie politică organizată autonom, elemente ale fostului partid liberal regăsindu-

se în cele două alianţe importante. Polul Libertăţii şi Forza Italia nu pot fi considerate ca

urmaşe ale liberalismului italian. De altfel faptul că Forza Italia are un grup parlamentar

separat la Parlamentul European (vezi Anexa 6) dovedeşte ambiguitatea înrădăcinării politice

a acestei formaţiuni.

Cu o pondere electorală redusă, dar totuşi al treilea partid politic al Germaniei, FDP,

constituit în 1948 prin fuzionarea în urma congresului de la Heppenheim a diverselor mişcări

liberale ce reapăruseră după 1945 la nivelul landurilor. În FDP se regăsesc, de fapt, cele două

tradiţii ale liberalismului german: tradiţia antimilitaristă şi antiprusiană a Partidului democrat

138 François Borella, Les partis politiques dans la France d’aujourd’hui, Seuil, Paris, 1980, p.117.

139 ibidem, p.130.

Page 62: Institutii politice

62

german dintre 1919-1933 şi tradiţia naţionalistă şi proprusiană a Partidului Poporului din

timpul Republicii de la Weimar. Personalitatea primului preşedinte al Germaniei federale

între 1949-1959, Theodor Heuss, în jurul căruia s-a cristalizat noul partid a contribuit la

influenţa pe care liberalismul politic german a exercitat-o la începutul anilor ’50.14034 Afectat

de o scurtă sciziune în 1956-1957 FDP a devenit un partid cu rezultate electorale modeste.

Din 1969 când FDP se asociază cu SPD la guvernare Ministerul german de externe a fost

deţinut de preşedinţii partidului, mai întâi de W. Scheel, apoi de D. Genscher, iar în prezent de

K. Kinkel. Cu toate acestea FDP nu are o reală influenţă asupra vieţii politice germane.

Liberalismul iberic a fost curentul ce a contribuit la democratizarea peninsulei după

prăbuşirea, la mijlocul anilor ’70, a regimurilor autoritariste. În Spania, Uniunea de Centru

condusă de Adolfo Suarez a reunit mai multe grupări liberale şi a asigurat guvernarea până în

1982.141 După această liberalii spanioli vor cunoaşte o continuă diminuare a rezultatelor

electorale, dispărând de pe scena politică spaniolă (vezi Anexa 5-c) .

Familia conservatore a avut ca origine reacţia antiliberală şi respingerea schimbărilor

(prea rapide şi nesăbuite) produse de revoluţiile burgheze. Caracterizaţi, mai mult de o stare

de spirit (o neîncredere în raport cu individul, cu ideea de progres), conservatorii au dat

dovadă de pragmatism în ce priveşte apărarea intereselor considerate fundamentale. După al

doilea război mondial, obiectivele lor s-au modificat. Participând la guvernare, conservatorii

au practicat un pragmatism constant, acceptând compromisuri sau împrumutând din strategiile

adversarilor lor.142.

În anii '80, sub influenţa doctrinei liberale şi a crizei statului asistenţial, conservatorii

au promovat o energică poziţie în favoarea economiei de piaţă, şi ajunşi la guvernare au

dezvoltat programe de privatizare şi reducere a deficitelor bugetare. În Marea Britanie în anii

guvernării Thatcher (1979-1990), elementele doctrinare au prevalat, contrar tradiţiei

pragmatice a conservatorismului britanic, reluată însă de John Major. Astfel în anii ’80

conservatorismul devine pentru prima dată un pol de referinţă, ceea ce a contribuit la

transformarea conservatorsmului britanic într-un model pentru curentele caracteristice dreptei

tradiţionale, mai ales în ţările Europei sudice.143 Sub această influenţă gaulliştii şi aliaţii lor

din UDF şi-au pregătit reîntoarcerea la guvernare. În 1985, RPR şi UDF, în Manifest pentru a

guverna împreună anunţau intenţia de a privatiza băncile, companiile de asigurări, sectorul

audio-vizual şi marile grupuri industriale. Pe această platformă la alegerile parlamentare din

140 François Borella, Les partis politiques en Europe, Seuil, Paris, 1984, p.85

141 Hugues Portelli, op.cit., p.101

142 Yves Meny, op. cit., p.52

143 Hugues Portelli, op. cit., p.103.

Page 63: Institutii politice

63

1986 dreapta franceză a revenit la guvernare. Timpul scurt rămas lui Jacques Chirac până la

alegerile prezidenţiale din 1988 a făcut ca ritmul privatizărilor din Franţa să fie mult mai rapid

decât a fost în Marea Britanie.144

Originile democraţiei creştine se găsesc în clivjele rezultate ca urmare a Reformei (în

sensul lui Rokkan), dar curentele care au influenţat direct apariţia şi consolidarea acestei

familii politice au fost catolicismul social (care, deşi precede enciclica lui Leon al XIII-lea din

1891 De rerum novarum, s-a raportat constant la doctrina socială a bisericii catolice) şi cel

liberal (ce a încercat să concilieze urmările revoluţiilor liberale cu biserica). În Germania

Zentrum-ul (care a rezistat presiunilor lui Bismark) a reprezentat o forţă politică catolică

importantă, dar abia după primul război mondial Partidul Popular din Italia condus de Sturzo

a constituit, prin caracterul său de masă şi a-confesional, modelul reluat după al doilea război

mondial de partidele creştin democrate. Reprezntând rezistenţa antifascistă, influenţate de

doctrina socială a bisericii catolice şi de filosofia personalistă dintre cele două războaie,

partidele democrat creştine au avut imediat după încheierea războiului succese electorale

importante, şi ca urmare a compromiterii partidelor conservatoare interbelice. Influenţa

majoră a democraţiei creştine se găseşte în ţările catolice, chiar dacă partide aparţinând

acestui curent există şi în lumea protestantă. Naşterea şi dezvoltarea partidelor demo-creştine

a fost condiţionată în primul rând de existenţa partidelor liberale şi radicale ce atacau în

general biserica şi catolicismul. Este motivul pentru care democraţia-creştină nu a prins în

Spania post-franchistă sau în Irlanda, unde toate partidele îşi manifestă simpatia faţă de

biserică. 145

Iniţial democraţia creştină a fost adepta unei a treia căi, exprimată prin formule de

tipul “nici-nici”, (“nici socialism, nici liberalism”, “nici economie de piaţă, nici dirijism”).

Ajunsă la guvernare ea va evolua spre o variantă liberală.

Democraţia Creştină italiană, constituind una din cele două tendinţe dominante, a

reunit mai multe tendinţe, de la conservatorism la sindicalism catolic, astfel că dificilul

echilibru necesar stabilităţii interne a fost indus de liderii de orientare centristă precum De

Gasperi, Fanfani sau Aldo Moro. După moartea lui De Gasperi în 1954 puterea în partid a

aparţinut mai puţin instanţelor oficiale, cât curentelor organizate.146 Forţa şi slăbiciunea

democraţiei creştine a stat în eterogenitatea ei şi în participarea neîntreruptă la toate

guvernările postbelice până în 1994. Slăbită ca urmare a scandalurilor de corupţie din

144 Ezra N. Suleiman, Les ressorts cachés de la réussite française, Seuil, Paris, 1995, pp.100-101.

145 Yves Meny, op. cit., p.56.

146 François Borella, Les partis politiques en Europe, ed. cit., p. 174.

Page 64: Institutii politice

64

perioada 1991 -1994, democraţia creştină italiană, chiar dacă nu mai constituie cel mai mare

partid, sub sigla PPI, revine la guvernare în 1996 sub semnul Măslinului. Eterogenitatea sa,

însă, a făcut ca democraţia creştină să se găsească scindată după 1994 între orientarea de

centru stânga (care a constituit împreună cu PDS Măslinul) şi orientarea proliberală (care sub

forma CCD face parte din Polul Libertăţii).

A doua tendinţă dominantă este reprezentată de varianta germană a creştin-

democraţiei încarnată mai ales de CDU, dar şi de CSU, mai ale după dispariţia liderului

conservator al social creştinilor bavarezi, Franz Josef Strauss. Rezultând din unirea, la

sfârşitul anilor ’40, a partidelor regionale preexistente (CSU, expresie a acestui regionalism,

este, de fapt, cel mai vechi partid regionalist european cu importanţă politică şi parlamentară),

CDU este un partid interconfesional, ceea ce îl deosebeşte atât de creştin-democraţia italiană,

cât şi de tradiţia Zentrum-ului. Totuşi aproximativ 70% din aderenţi sunt catolici, iar

caracterul descentralizat al partidului face ca în unele landuri dominaţia catolică să fie

absolută.147 Ajuns la guvernare în 1949, CDU s-a orientat, o serie de factori contribuind la

aceasta - ocupaţia sovietică a Berlinului de Est şi comunizarea RDG, tendinţa conservatoare a

lui Strauss, concurenţa SPD - spre o variantă moderată a liberalismului. Economia socială de

piaţă propusă Erhard a însemnat tocmai acceptarea, mai întâi în domeniul economic, a liniei

liberale. Dominând viaţa politică germană postbelică (vezi Anexa 1-c) CDU nu a cunoscut

dificultăţile democraţiei creştine italiene şi datorită alternanţei la guvernare pe care prezenţa

SPD, ca pol al competiţiei politice, a făcut-o posibilă.

Experienţa creştin-democrată franceză dă seama despre un eşec. În 1946 MRP, partid

democrat creştin ieşit din rândurile rezistenţei catolice, era cel mai important partid al Franţei

cu aproximativ 30% din voturi, pentru ca la sfârşitul deceniului să coboare la jumătate.

Confruntarea stânga-dreapta a afectat încă de la început centrismul creştin-democraţiei

franceze. Afectată de schimbarea regimului politic în 1958, creştin-democraţia franceză nu va

mai regăsi rol important de la începutul Republicii a IV-a. Încercând să se integreze în

organisme mai largi, de tipul Centrului Democrat, MRP, fără a se fi dizolvat a dispărut din

viaţa politică franceză în deceniul şapte. În 1976, constatând eşecul experienţei Centrului

Democrat de a constitui o Federaţie a Reformatorilor, creştin-democraţii francezi vor

reconstitui sub un nume nou vechiul MRP - CDS. Integrat din 1978 în UDF, CDS, cu

ambiţiile sale sociale şi planificatoare se aliază greu cu liberalismul PR. Ataşamentul CDS la

147 ibidem, p.84.

Page 65: Institutii politice

65

ideea Statelor Unite ale Europei îl predispune la ostilitate gaulliştilor în faţa oricărei forme de

supranaţional, ostilitate în faţa căreia giscardienii cedează concesivi.148

Creştin-democraţia dispune de o organizaţie, Partidul Popular European, (creat pe 29

aprilie 1976) ce grupează formaţiunile creştin democrate din statele Uniunii Europene. PPE

este cel mai bine conturat partid din Parlamentul European. Preconizând instituirea Statelor

Unite ale Europei ca uniune de popoare libere şi cetăţeni responsabili, PPE dovedeşte o voinţă

federală ce îi conferă - alături de afirmarea viziunii creştine asupra omului, fondată pe justiţie

socială şi familie - o identitate ce nu se regăseşte la celelalte partide din Parlamentul

European.149

Familia socialistă îşi află de asemenea originile în secolul al XIX-lea. Încă de la

apariţia lor partidele socialiste s-au dorit organizaţii de clasă care luptau împotriva instituţiilor

burgheziei, şi pentru a colabora eficient în realizarea acestui scop s-au constituit în ceea ce s-a

numit Internaţionala Socialistă.

Din acest conglomerat s-au desprins la sfârşitul secolului XIX două tipuri de partide:

partidele reformiste şi partidele revoluţionare. Partidele reformiste, socialiste sau

social-democrate, şi-au propus obiective care se puteau obţine în cadrul sistemului existent;

partidele revoluţionare (comuniste) şi-au propus, în schimb, schimbarea integrală a sistemului.

Apărea astfel, separaţia, atât de bogată în consecinţe politice între reformişti şi revoluţionari.

Anticipând această fractură ce-l va afecta, încă din faza iniţială, socialismul s-a divizat

în funcţie de direcţia mişcării, de origine şi instrucţia actorilor. Au apărut două socialisme:

socialismul “de sus” sau cel “de jos”. Această diviziune a determinat atât direcţia -

socialismul “de sus” vizând în primul rând acţiunea politică, în raport cu cel “de jos”, care

privea acţiunea economică - cât şi apartenenţa promotorilor, în primul caz intelectuali, în cel

de-al doilea muncitori. Cele două curente se vor înfrunta în cadrul primei Internaţionale, fără

însă a se ajunge la un deznodământ.

Adepţii acţiunii politice se vor organiza în partide şi vor urmări cucerirea puterii. În

1875, la Congresul de la Gotha, social-democraţii germani s-au unificat într-un singur partid,

care a devenit un exemplu de organizare. Această direcţie de acţiune a militat pentru

afirmarea primatului partidului în raport cu organizaţiile muncitoreşti şi sindicale.

Susţinătorii acţiunii economice au urmărit în schimb păstrarea autonomiei sindicatelor

sau, nemulţumiţi de orientarea etatistă a partidelor, au optat pentru anarhism. Soluţia anarhistă

a fost exclusă din Internaţionala a II-a încă de la constituirea sa în 1889, dar prin aceasta

148 Jean Charlot, La politique en France, Le livre de poche, Paris, 1994, p. 101.

149 Jean-Louis Quermonne, Le systéme politique européen, Montchrestien, Paris,1993, p.89.

Page 66: Institutii politice

66

conflictul dintre cele două socialisme nu s-a aplanat. Ruptura s-a produs la Congresul de la

Londra din 1896 când linia politică s-a impus ca strategie a mişcării socialiste.150 Socialismul

celei de-a doua jumătăţi a sec. al XIX-lea a stat sub semnul marxismului, dar spre sfârşitul

secolului, sub influenţa scrierilor lui Bernstein, în interiorul celei de-a doua Internaţionale

socialiste s-a produs o sciziune. Din aceasta au apărut două tipuri de partide, cel ale luptei

electorale în cadrul statului şi cele ale luptei violente împotriva statului burghez şi a înlocuirii

acestuia cu statul socialist. Fractura între cele două curente s-a amplificat după ce bolşevicii

au cucerit puterea în Rusia, şi mai ales după ce din 1919 au constituit o Internaţională a III-a

comunistă.

Socialismul ca fenomen politic european desemnează trei tipuri de socialism:

socialismul zis real, de tip sovietic, care are ca principale coordonate colectivismul şi

planificarea şi ca agenţi partidul unic şi ideologia de stat; social-democraţia, care s-a rupt de

ideea iniţială, referitoare la socializarea mijloacelor de producţie, şi caracterizată prin ideea

compromisului cu capitalismul; socialismul de al treilea tip (expresie aparţinând lui Maurice

Duverger), care respinge atât leninismul cât şi revizionismul social-democrat, propunându-şi

să rămână fidel ideii centrale a socialismului, anume divorţul de principiu cu capitalismul,

fără a pierde însă din vedere libertatea şi democraţia.151

Plecând de la ultimele două, şi luând în considerare specificitatea înrădăcinării

socialismului în diferitele regiuni ale Europei de Vest s-a făcut o clasificare trinară ce

deosebeşte social-democraţia nord-europeană de laburismul britanic sau de socialismul

latin.152

Social-democraţia se caracterizează printr-o organizare politică de masă, dotată cu o

vastă reţea de militanţi, prin reformism, care se transformă sub influenţa participării la

guvernare în reformism de gestiune, şi, rezultând din reformism, cultura compromisului.

Laburismul este puternic marcat de cultura politică britanică, cu valorizarea

compromisului, pragmatismul şi progresului prin schimbări graduale cumulate.153 De la

originile sale laburismul a avut câteva caracteristici originale: puternica tutelă sindicală,

autonomia grupului parlamentar, în condiţiile în care conducerea partidului este relativ slabă

şi organizarea laxă. Aceste caracteristici nu au fost modificate odată cu trecerea timpului

decât în sensul în care participarea la guvernare şi declinul sindicalismului au dus la creşterea

150 Michel Winock, Le socialism en France et en Europe, Seuil, Paris 1992, p. 61

151 ibidem, p. 11.

152 Hugues Portelli, op. cit., pp. 114-121.

153 Monica Charlot, La parti travailliste britanique, Montchrestien, Paris, 1992, p. 9.

Page 67: Institutii politice

67

şi mai mult a autonomiei grupului parlamentar. O altă deosebire iniţială, actualmente element

de concordanţă, faţă de social-democraţie, constă în slaba influenţă a marxismului chiar în

momentele în care acesta era la apogeu. Cu social-democraţii, laburiştii au împărţit

consecinţele crizei statului asistenţial de după anii ’70.

Socialismul latin, exprimat de partidele socialiste sud europene, nu dispune, comparat

cu social-democraţia, de o bază socială solidă pe care să o poată organiza, şi comparat cu

laburismul, nu dispune de legături strânse cu mişcarea sindicală. Aceste lipsuri sunt

accentuate de prezenţa unei puternice concurenţe comuniste.

Fundamentul politic şi social al socialismului s-a constituit în jurul aspiraţiilor

democratice, a încercării de conciliere a libertăţii şi egalităţii, în spiritul revoluţiei franceze

care propunea fraternitatea - solidaritatea am spune noi astăzi - ca o legătură între cele două,

astfel încât să aibă loc o distribuire echitabilă a avuţiei naţionale către toţi cetăţenii pe

fundalul creşterii numerice a proletariatului industrial.

Succesul electoral al partidelor social-democrate din perioada interbelică - social-

democraţia suedeză venind la putere în 1932, iar laburiştii britanici devenind în 1929, primul

partid din Regatul Unit cu 37% din voturi şi 46% din locurile Camerei Comunelor154 - va fi

reconfirmat imediat după cel de-al doilea război mondial, dar începând cu mijlocul deceniului

8, acesta se va diminua, pe fondul întăririi curentelor conservatoare. Laburiştii britanici, deşi

obţin rezultate onorabile (vezi Anexa 4-c) nu reuşesc între 1979-1997 să acceadă la

guvernare.

Programele de securitate socială şi politica bugetară de dezvoltare a sectorului public

impuse de social-democraţi au contribuit la apariţia şi dezvoltarea statului asistenţial.

Funcţiile pe care statul şi le-a asumat pentru realizarea redistribuirii veniturilor s-au bazat pe

legitimitate legată de ideea superiorităţii morale a socialismului. Treptat însă baza socială a

social-democraţiei s-a redus chiar ca rezultat al aplicării politicilor sociale şi a schimbării

structurii sociale. Clasa de mijloc devenită majoritară şi-a identificat alte interese,

corespunzând noii poziţii sociale. Conflictul de clasă pe temeiul căruia social democraţia s-a

impus, s-a transformat în mobilitate socială şi individuală.155

Socialismul s-a născut în secolul XIX pe fundalul unei rupturi între partide clasice şi

electorat. Aceste partide s-au dorit organizaţii ale unei clase şi şi-au propus lupta împotriva

154 François Borella, Les partis politiques en Europe, ed. cit., p. 109

155.Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti 1993, pp. 49-51.

Page 68: Institutii politice

68

instituţiilor burgheziei, motiv pentru care s-au constituit în ceea ce s-a numit Internaţionala

Socialistă.

La sfârşitul secolului XIX, din acest conglomerat, două tipuri de partide s-au desprins:

partidele reformiste şi partidele revoluţionare. Primele, reformiste, socialiste sau

social-democrate, şi-au propus obiective în cadrul sistemului existent, pe când cele

revoluţionare (comuniste) şi-au propus schimbarea integrală a sistemului.

Progresia socialismului a avut ca urmare scăderea continuă a forţei partidelor liberale.

În Marea Britanie, laburiştii au înlocuit liberalii în 1920; la fel şi în Suedia. După al doilea

război mondial, partidele socialiste au devenit partide de guvernământ, mai devreme în

Germania (RFG), iar din anii '80, în majoritatea statelor europene necomuniste (Franţa,

Spania, Grecia, Italia, Portugalia).

Concept concurent stângii, termenul de socialism a apărut în Anglia în anul 1822,

trecând spre sfârşitul deceniului trei al secolului trecut în Europa continentală şi cunoscând o

carieră dintre cele mai remarcabile. În ceea ce priveşte socialismul, ca fenomen politic, sunt

discutate cel puţin pe continentul european, trei tipuri de socialism: socialismul zis real, de tip

sovietic, care are ca principale coordonate colectivismul şi planificarea şi ca agenţi partidul

unic şi ideologia de stat; social-democraţia, care s-a rupt de ideea iniţială, referitoare la

socializarea mijloacelor de producţie, şi caracterizată prin ideea compromisului cu

capitalismul; socialismul de al treilea tip ( expresie aparţinând lui Maurice Duverger ), care

respinge atât leninismul cât şi revizionismul social-democrat, propunându-şi să rămână fidel

ideii centrale a socialismului, anume divorţul de principiu cu capitalismul, fără a pierde însă

din vedere libertatea şi democraţia.156

În căutarea unui ideal de egalitate şi de justiţie între oameni, socialismul a luat mai

întâi forma utopiei, debutând ca o autentică doctrină modernă odată cu revoluţia industrială,

pe ale cărei clivaje se şi construieşte.

În acelaşi timp, aportul revoluţiei franceze la reflecţia socialistă a constat în elaborarea

a trei tehnici: o tehnică a puterii-guvernământul revoluţionar; o tehnică a contraputerii-

momentul sanculot; o tehnică de luare a puterii-Babeuf.157

Baza politică a socialismului s-a constituit în jurul aspiraţiilor democratice şi a

modului în care pot fi conciliate libertatea şi egalitatea astfel încât să aibă loc o distribuire

echitabilă a avuţiei naţionale către toţi cetăţenii. Baza socială a acestui curent şi a partidelor

care se revendică de la el a depins de creşterea numerică a proletariatului industrial.

156 Michel Winock, Le socialism en France et en Europe, Seuil, Paris 1992, p. 11

157 ibidem., p. 21

Page 69: Institutii politice

69

Încă de la începuturile sale, mişcarea socialistă, care până astăzi rămâne cel mai

important element al stângii, s-a divizat între două tipuri de socialism: unul “ de sus “ şi altul “

de jos “. Prin aceasta s-a determinat atât direcţia-socialismul “ de sus “ vizând în primul rând

acţiunea politică, în raport cu cel “ de jos “, care privea acţiunea economică-cât şi apartenenţa

promotorilor, în primul caz intelectuali iar în cel de-al doilea muncitori. În România, de

exemplu, Partidul Social Democrat al Muncitorilor, a fost creat în 1893 de către un grup de

intelectuali, care în 1899 au trecut în masă la Partidul Naţional Liberal (“ trădarea generoşilor

“).

Cele două curente se vor înfrunta în cadrul primei Internaţionale (1864-1878), fără

însă a se ajunge la un deznodământ. Adepţii acţiunii politice se vor organiza în partide şi vor

urmări cucerirea puterii angajându-se în confruntările electorale. În 1875, la Congresul de la

Gotha, social-democraţii germani se vor unifica într-un singur partid, care va deveni un

exemplu de organizare, căpătând astfel un important sprijin electoral. Această direcţie de

acţiune va milita pentru afirmarea primatului partidului în raport cu organizaţiile muncitoreşti

şi sindicale. Birocratizarea partidelor social-democrate va face obiectul analizei prin care

Robert Michels va identifica “legea de fier a oligarhiei“.

Susţinătorii acţiunii economice vor urmări păstrarea autonomiei sindicatelor sau,

nemulţumiţi de orientarea etatistă a partidelor, vor opta pentru anarhism.

Anarhismul va fi exclus din Internaţionala a II-a încă de la constituirea sa ( 1889 ), iar

ruptura dintre cele două socialisme se va produce la Congresul de la Londra din 1896, când

linia politică se va impune ca strategie a mişcării socialiste.158

Dar învingătorii nu vor rămâne prea multă vreme laolaltă. Dacă socialismul celei de-a

doua jumătăţi a sec. al XIX-lea va sta sub semnul lui Marx, spre sfârşitul secolului, sub

influenţa scrierilor lui Bernstein, în interiorul celei de-a doua Internaţionale socialiste se va

produce o sciziune între revoluţionari şi reformişti. Se vor naşte deci două tipuri de partide,

cel ale luptei electorale în cadrul statului şi cele ale luptei violente împotriva statului burghez

şi a înlocuirii acestuia cu statul socialist. Fractura între cele două curente se va lărgi şi mai

mult când bolşevicii, după cucerirea puterii în Rusia, vor constitui, din 1919, o Internaţională

comunistă.

Evoluţiile stângii necomuniste occidentale au stat sub semnul “ revizionismului “.

În 1923, după bulversarea produsă în mişcarea socialistă europeană de apariţia Komintern-

ului, s-a reconstituit Internaţionala socialistă, care îşi va înceta activitatea la începutul celui

de-al doilea război mondial. Aceasta se va reface în 1951 la Frankfurt am Main.

Page 70: Institutii politice

70

Susţinând programe de securitate socială şi practicând o politică bugetară de

dezvoltare a sectorului public, social-democraţii au contribuit la apariţia şi dezvoltarea statului

asistenţial. Funcţiile pe care statul şi le-a asumat pentru realizarea redistribuirii veniturilor s-

au bazat pe legitimitate legată de ideea superiorităţii morale a socialismului. “ La nivelul

mentalităţilor, nicăieri nu s-a înrădăcinat atât de precoce şi puternic, ca în acest loc de pe

Pământ (Europa n.s.), ideea că este o îndatorire a statului să asigure pentru fiecare verigă din

structura societăţii o totală vigilenţă “.159

Justificată de baza socială, victoria stângii social-democrate a produs, prin aplicarea

politicilor sociale specifice, transformarea structurii sociale. “ Apariţia unei clase majoritare

(numită clasă de mijloc, deşi termenul este înşelător în absenţa unei clase superioare şi a unei

clase muncitoare capabilă de coeziune) a însemnat în primul rând că baza socială tradiţională

a social-democraţiei se topea...Conflictul de clasă a fost transformat în mobilitate socială şi

individuală. “160

Comuniştii, derivaţi din socialismul embrionar al secolului XIX, sunt în declin.

Evoluţia societăţilor democratice le-a redus, în mod constant, spaţiul de manevră, iar dictatura

din zona de influenţă sovietică şi eşecul economic le-au amplificat degringolada. În Franţa,

unde mai rezistă ca partid, comuniştii reuşesc, în anii ’90, scoruri între şase şi opt procente.

Partidul Comunist Italian, cel mai puternic partid comunist occidental, constant pe locul

secund după al doilea război mondial (vezi Anexa 4-c) a trecut, după eşecul “compromisului

istoric”, printr-o rapidă social-democratizare ce a dus în ultimă instanţă la schimbarea numelui

partidului în Partidul Stângii Democratice. Aliat cu creştin-democraţii din PPI sub semnul

Măslinului, PSD, ca urmare a câştigării alegerilor din aprilie 1996 participă la guvernare.

Partidele-teritoriu din clasificarea lui Yves Meny se împart în două categorii distincte:

partide regionale şi ecologiste, fiecare practicând doctrine specifice. Familia politică a

partidelor autonomiste se înscrie, în tipologia clivajelor rokkaniene în cadrul clivajului

centru-periferie. Actul de conştientizare a identităţii regionale ce a dus la rezistenţa periferiei

în raport cu tentativele de centralizare ale statului a luat trei forme succesive. Ca reacţie

legitimistă la procesul de edificare a statului-naţiune se manifestă prin opoziţia la schimbările

comandate de la centru. Politica centrului de a trece peste obstacole, privilegiile şi cutumele

societăţilor locale vizează impunerea unei limbi şi a unei religii comune grăbeşte conflictul.

Toate reacţiile legitimiste au eşuat, iar represiunea a făcut ca mişcarea autonomistă să-şi

158 ibidem. p. 61

159 Mattei Dogan, Dominique Pellassy, Economia mixta, Alternative, Bucuresti 1992, p. 63

160 Ralf Dahrendorf, Reflectii asupra Revolutiei din Europa, Humanitas, Bucuresti 1993, p. 50

Page 71: Institutii politice

71

revină greu.161 Al doilea tip de mobilizare a periferiei în raport cu centrul a fost naţionalismul

populist. Acesta se dezvoltă într-un context impus de centru: naţionalismul. Naţionalismul,

prin identificarea unui ideal în viitor, constituie o ruptură cu faza legitimistă orientată

preponderent spre trecut. Această fază a produs partide politice ce au contribuit la apariţia

unor state noi precum Norvegia, Irlanda sau Islanda. Pe de altă parte naţionalismul nu a fost

capabil să frâneze imperialismul cultural sau să depăşească dependenţa economică faţă de

centru. Eşecul naţionalismului populist şi acţiunea factorilor economici au avut drept

consecinţă naşterea celei de-a treia forme de conştientizare: regionalismul-naţionalitar.

Negând naţionalismul clasic al populiştilor regionaliştii-naţionalitari îşi descoperă tradiţiile

culturale, limba sau specificul modului de viaţă. 162

Conştiinţa apartenenţei la o comunitate autonomă conduce la apariţia partidelor

regionale, în creştere de influenţă. Astfel de partide există în Italia, Spania, Belgia, Marea

Britanie, acolo unde diferenţele economice şi culturale (în primul rând lingvistice) sunt

puternice şi unde existenţa statului-naţiune este văzută ca un obstacol în calea realizării

depline a regiunilor. Este evident, din enumerare, că partidele regionale nu sunt specifice

statelor federale, chiar dacă ne referim la cazul Elveţiei, stat multicultural şi multilingvistic.

Partidele ecologiste reprezintă expresia refuzului faţă de un mod de dezvoltarea

tehnologică considerat periculos pentru planetă şi pentru umanitate. Cu o bază neomogenă,

cuprinzând de la marxişti la ruralişti de dreapta, ecologiştii, după succesele din anii '80, sunt

în scădere.

Problema partidelor de tip american face posibilă conectarea tipologizării ideologice

cu cea organizaţională. Pentru că această categorie de partide cunoaşte o organizare specifică,

legată de inexistenţa, în SUA, a revoluţiei sociale sau a războaielor religioase, ceea ce face

puţin operantă distincţia între stânga şi dreapta politică163.

Sfârşitul secolului XX găseşte partidele politice în plin proces de transformare.

Tranziţia de la un bipolarism la altul a acţionat la nivelul fiecărui sistem de partide în parte

impunând exigenţele unui spaţiu al competiţiei restrâns. Familiilor politice tradiţionale li s-au

ataşat altele noi corespunzând evoluţiei societăţii europene. Tensiunea dintre tradiţie şi

inovaţie dă nota distinctivă fenomenului partidist european.

VI. Subiecte de verificare1. Clarificaţi curentele şi familiile politice europene.2. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei liberale?

161 Daniel Louis Seiler, Les partis autonomistes, PUF, Paris, 1994, p.19.

162 ibidem, p. 20-21

163 Yves Meny, op.cit, p.66

Page 72: Institutii politice

72

3. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre liberalii europeni.4. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei conservatoare?5. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre conservatorii europeni.6. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei democrat-creştine?7. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre democrat-creştinii europeni.8. Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei socialiste?9. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre socialiştii europeni.

Page 73: Institutii politice

73

Tema VII

SISTEME DE PARTIDE ÎN ESTUL EUROPEI

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Renaşterea pertidismului în Europa de Est

2. Tipologia partidelor postcomuniste din Europa Răsăriteană

Trecerea de la totalitarismul comunist la democraţie este, fără îndoială, un proces pe

cât de complex pe atât de dificil. Construirea vieţii politice plurale şi adoptarea unui set de

valori specific democraţiilor liberale au constituit imperative ale societăţilor post-comuniste

după ’89. Refacerea competiţiei partizane, în acest context, a căpătat o importanţă majoră.

În urma schimbărilor politice care au avut loc în Europa de Est imediat după ‘89,

rezultatul procesului de tranziţie nu era previzibil. Analiştii se întrebau dacă ţările comuniste

aveau să îmbrăţişeze un model “clasic” de democraţie, de tip vestic, sau urmau să-şi găsească

calea proprie de dezvoltare, menţinând trăsături de la vechiul regim. Răspunsurile oferite

astăzi, chiar dacă nu satisfac în totalitate, sunt în măsură să configureze o imagine

multidimensională a Estului.

Maniera în care s-au constituit - şi traiectoria pe care au urmat-o - partidele în fostul

spaţiu comunist i-a îndreptăţit pe autorii care au analizat fenomenul să aprecieze că evoluţia

fenomenului partizan în acest spaţiu este sensibil diferită de cea existentă în democraţiile

consolidate. Mediul politic este caracterizat prin existenţa unui electorat volatil şi

nediferenţiat, prin frecvente schimbări ale regulilor politice; de asemenea, comportamentul

elitelor este diferit, liderii dovedind un ataşament limitat faţă de organizaţie, lucru încurajat de

lipsa sancţiunilor electorale pentru scindări şi alianţe. O altă trăsătură distinctă a noilor

democraţii a fost determinată de faptul că, în perioada în care s-au pus bazele noilor

constituţii, miza electorală a avut un coeficient ridicat. Partidele au fost create de sus în jos

fiind orientate către stat ca singur furnizor de resurse substanţiale.164

Formularea noului model politic a fost influenţată de aceste trăsături într-un mod

semnificativ. În primul rând, gradul înalt de atomizare socială, lipsa culturii politice

democratice, costul social al reformelor economice, au creat premise în primii ani ai tranziţiei

pentru instalarea unui regim caracterizat printr-un “autoritarism blând”, bazat pe un partid

164 Peter Mair, “What is Different About Post-Communist Party Systems”. Studies in Public Policy no. 259, Centre for the Study of Public Policy, University of Strathclyde,

Glasgow, 1996, pp. 6-7

Page 74: Institutii politice

74

dominant. Partidele au fost reduse la funcţia învăţării politice şi mai puţin la cea de actori

importanţi în luarea deciziilor.

În al doilea rând, fragmentarea extremă a spectrului politic şi reţeaua clientelară pe

care partidele au dezvoltat-o au sugerat posibilitatea configurării unui fel de cale ”italiană” de

democratizare, marcată de instabilitate şi dezechilibre. De aceea, s-a enunţat adesea teoria că,

deschiderea spre Vest nu trebuie văzută ca ceva periculos în sine dar s-a acreditat ideea că,

există variante vestice de sisteme care ar trebui să fie evitate.165

În sfârşit, această idee a găsit o dezvoltare radicală în sensul în care nu numai anumite

modele vestice ar trebui evitate, ci întregul model ca atare. Sistemul de partide nu mai este

considerat o cale pentru participarea autentică a cetăţenilor la viaţa publică. El ar trebui să fie

înlocuit cu o reţea de mişcări civice şi de asociaţii non-profit. Rolul partidelor s-a diminuat în

noile democraţii unde electoratul a trecut printr-un proces de “dezaliniere” fapt care reclama

impunerea unor noi moduri de acţiune. Însă partidele tradiţionale nu au putut fi considerate

depăşite. Formaţiunile civice fie au dispărut la scurt timp după ce apăruseră, fie nu au reuşit să

se impună. Imensele formaţiuni umbrelă s-au descompus aproape peste tot în Est; mai mult,

partidele politice par mai atractive pentru public decât mişcările civice, sau sindicatele, şi au o

bază socială care corespunde profilului lor declarat.166

Profilul politic şi organizaţional al partidelor din Est poate fi definit urmând sugestiile

de clasificare ale lui Michael Waller, care propune cinci tipuri de partide delimitate în funcţie

de condiţiile de emergenţă.167

Partidele post-comuniste. Partidele comuniste au supravieţuit şi s-au transformat în

formaţiuni noi peste tot cu excepţia celor din Cehia şi România. Aceste excepţii sunt

explicabile. În România gradul de ostilitate şi aversiune faţă de Ceauşescu şi partidul

comunist a fost extrem de ridicat după ’89 nu a mai fost posibilă nici un fel de conciliere între

PCR şi populaţie. Interzicerea prin lege, ianuarie 1990, a PCR era un gest care consfinţea o

realitate existentă deja, PCR fusese condamnat la moarte deja de public.

Partide tolerate, ca sateliţi de către vechiul regim. În Polonia, Cehoslovacia şi

Bulgaria, regimul comunist a încercat să păstreze o aparenţă de democraţie şi a tolerat

existenţa altor câtorva partide.168 Astfel, mişcările Agrariene din Polonia şi Bulgaria sau

partidul creştin democrat cu adresabilitate în segmentul ţărănesc din regiunile mai înapoiate

165 ibidem, p. 9

166 Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Cleaveges in Post-Communism Democracies”. Party Politics 1:4, 1995, p. 452

167 Michael Waller, “Partis inheritances and parties identity”, în Pridham and Lewis, Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Sistems in Southern and

Esthern Europe. London, Routledge, 1996, pp.124-131

168 Vladimir Tismaneanu,, Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de al Stalin la Havel, Iasi, Polirom, 1997, pp. 161-168

Page 75: Institutii politice

75

ale Cehiei au fiinţat într-o formulă care s-a impus prin voinţa conducerilor de partid din aceste

ţări. Regimul încredinţase acestor organizaţii funcţia de sindicate cu intenţia de a coopta

diverse categorii care trebuiau aduse în interiorul sistemului. Această strategie a fost dublată

de concesii majore în cazul partidului agrarian din Polonia unde colectivizarea a fost

abandonată în anii ’50, ţăranii păstrându-şi o anumită independenţă după aceea. Aceste

partide, anterior sateliţi, care aveau o bază ţărănească s-au dovedit o formulă de succes după

1989.

Partidele istorice. Câteva dintre partidele politice existente în perioada interbelică au

continuat să funcţioneze normal şi după 1948-1949, ca mişcări tolerate care le apropie mai

mult de cea de-a doua categorie din clasificarea lui Waller. În această grupă se află creştin-

democraţii cehi (CSL) sau Blocul Agrarian Bulgar (BZNS). În România, spre exemplu,

refacerea partidelor istorice a avut o pondere mai mare decât în alte ţări foste comuniste, de

vreme ce două dintre formaţiunile cele mai importante ale trecutului PNL şi PNŢCD s-au

reorganizat, ca de altfel şi PSDR.

Partide care îşi au originea în grupuri culturale şi de interese dizidente. Cea mai

mare mişcare de acest gen a fost Solidarnosc dar cea mai veche rămâne Confederaţia pentru o

Polonie Independentă (KPN) condusă de Lech Moczulski. În Polonia deci, au funcţionat

mişcări anticomuniste care, spre deosebire de Cehoslovacia care a cunoscut şi ea dizidenţa

politică, au reuşit să se insituţionalizeze. În 1988 unii intelectuali liberali proveniţi din

Solidarnosc au fondat KLD ( liberali pro-piaţă) care va avea un rol deosebit după ’89. În

Ungaria, ţară care a avut un mediu politic mai tolerant decât alte ţări comuniste, s-au dezvoltat

două linii de opoziţie una populist conservatoare alta liberal cosmopolită. În Bulgaria,

mişcarea de opoziţie s-a formulat în lupta dusă de minoritatea turcă împotriva campaniei de

bulgarizare promovată de Jivkov. A existat însă şi o reţea de organizaţii civice, SDS, care a

funcţionat între 1988-1989. În Slovenia, opoziţia faţă de regim a îmbrăcat forme naţionaliste

dar au existat mişcări de tineret care au adoptat o fizionomie liberală.169

Partidele apărute după 1989. Reprezintă categoria cu cel mai mare număr de partide

care au o bază socială extrem de eterogenă. Multe dintre acestea sunt facţiuni ale unor mişcări

mai largi. În Cehia, forumul Civic a dat naştere la ODS, ODA şi OH, iar în Polonia

Solidarnosc a creat multiple fragmentări care au dus la formarea AW-S. În Bulgaria tabăra

care s-a fragmentat a fost cea post-comunistă ( ca şi în România ). În Slovenia, clivajul pro şi

antifederaţie a împărţit VPN în ODU, pro-federaţie şi HZDS, naţionalistă antifederaţie. Au

luat naştere în întregul spaţiu comunist partide extremiste, de regulă conduse de un personaj

Page 76: Institutii politice

76

zgomotos, partide regionale ca cele din Moravia partide ale minorităţilor naţionale. Sistemul

partidist estic a împrumutat şi “exotisme”, de genul partidelor pensionarilor sau

automobiliştilor, care nu au avut forţă politică pentru intra în Parlament.

Din această scurtă expunere rezultă că ţările comuniste nu au pornit toate de la aceeaşi

moştenire politică, situaţia se prezintă diferit în ţări ca Cehia, Polonia, Ungaria care au

experimentat formule politice şi civice dizidente înainte de ’89. Acest lucru este important

pentru că au fost experimentate anumite reforme şi deschiderile propuse de Gorbaciov au avut

un alt impact. Ungaria kadaristă experimentase un fel de “socialism de piaţă”, socialismul

gulaşului, Polonia comunistă recunoscuse sindicatul liber care coalizase în jur nu numai

muncitorii din Gdansk, ci şi o elită intelectuală în frunte cu Adam Michink, Jacek Kuron,

Leszek Kolakowski. În Cehoslovacia Charta 77 fusese o formă amplă de protest

anticomunist. Este evidentă constituirea unei “societăţi alternative” la cea oficială, politică,

realitate care avea să-şi pună amprenta asupra modului de derulare a evenimentelor din ’89

din aceste ţări, şi mai târziu, până astăzi , asupra coordonatelor de recuperare a valorilor

democratice şi asupra procesului de implementare a reformelor economice.

Factorul hotărâtor pentru reconstrucţia democratică în Est este partidul politic. De

aceea, are o mare importanţă calitatea partidelor şi implicit a sistemelor.

Partidele est-europene par extrem de preocupate de activitatea la bază. Liderii de la

centru îşi exercită influenţa în ceea ce priveşte recrutarea dar stabilirea listelor electorale este

de regulă subiectul unor intense negocieri între centru şi filiale.

Descrierea fenomenului partizan ilustrează ca valabilă teoria slabei instituţionalizări

dar, în acelaşi timp, sugerează că ea nu pare a fi un obstacol de nedepăşit. Există semnale care

anunţă o insituţionalizare mai mare a partidelor, evoluţie care poate fi explicată prin

autonomia faţă de mediu, centralizare accentuată şi existenţa tendinţelor centripete. Există

semne că partidele evoluează în această direcţie. Actorii dezvoltă aşteptări şi comportamente

care stau la baza organizării societăţii viitoare.

Deşi procesul de instituţionalizare nu s-a derulat coerent în Est, se poate sesiza faptul

că a existat permanent un efort în acest sens. Ceea ce nu se poate preciza însă, este măsura în

care creşterea gradului de insituţionalizare va determina consolidarea democraţiilor în Est.

Evoluţia sistemului est-european a fost influenţată de mai mulţi factori exogeni. Aflaţi

în interacţiune, aceşti factori au acţionat semnificativ în direcţia stabilirii tipului de competiţie

politică între formaţiunile partizane. Mediul extern a contribuit la uniformizarea sistemelor

politice prin exemplul democraţiilor vestice. Democraţia şi economia de piaţă au fost impuse 169 Vladimir Tismaneanu, op.cit. p. 211

Page 77: Institutii politice

77

ca singurele norme legitime conducând la convergenţa partidelor estice în direcţia celor

occidentale.

Instituţiile sunt influenţate de către mediul extern şi determină competiţia de partid.

Elitele au un comportament influenţat de mediul extern, în sensul că în funcţie de atitudinea

faţă de setul de valori occidentale, pe de o parte, s-a formulat o grupare pro-occidentală, iar pe

de altă parte una autohtonistă, chiar naţionalistă.

Situaţia post - comunistă a determinat adoptarea schemelor electorale proporţionale,

fapt care a determinat fragmentarea mediului politic. Societatea civilă nu a fost în măsură să

ofere o alternativă viabilă partidelor, acestea din urmă evoluând în direcţia cartelizării şi a

partitocraţiei. Pe de altă parte particularităţile naţionale ale regimului comunist au influenţat

semnificativ competiţia politică postcomunistă. În aceste condiţii ofensiva mediatică a

influenţat şi chiar modificat tipul de acţiune şi organizare a partidelor suplinind absenţa unui

modul al tranziţiei clar.

Tipul de sistem de partide care s-a constituit în fostele ţări comuniste este diferit de

modelul occidental la care aceste ţări au aspirat. Explicaţiile legate de originea lor şi, apoi, de

factorii care i-au modelat evoluţia pun în evidenţă acest lucru. În răspunsul pe care l-a găsit la

întrebarea “ce este nou în noile democraţii?”, Peter Mair a apreciat că sistemele post-

comuniste sunt marcate de patru mari trăsături care stabilesc “frontiera politică” dintre Est şi

Vest.170 Procesul de democratizare este unul “sui generis” în care rolul fondator al societăţii

civile lipseşte. “Europa estică reprezintă singurul caz din istoria europeană unde

democratizarea se produce în absenţa unei societăţii civile reale”.171

Fără a neagă rolul societăţii civile consideră că aceasta s-a dezvoltat insuficient

adăugând analizei variabila economică şi susţinând, în termenii lui Klaus Offe, că Estul are

nevoie de o triplă tanziţie: democratizare, reforme economice, piaţă liberă. Trecerea de la un

regim totalitar la unul democratic nu se poate realiza pur şi simplu, prin dorinţa de asimilare a

unui model. Aceasta a fost sfidarea căreia statele estice trebuie să îi facă faţă. Democratizarea

reală şi reconstrucţia nu pot fi realizate până ce nu se realizează restructurarea întregului

sistem.

Electoratul este predispus la volatilitate deoarece nu există clivaje sociale puternice.

Procentajul voturilor care şi-au schimbă direcţia între două alegeri consecutive arată cât de

stabil/instabil este sprijinul pentru fiecare partid. Cele mai multe ţări estice manifestă o

170 Peter Mair, op.cit. pp.6-9

171 idem

Page 78: Institutii politice

78

volatilitate electorală mai ridicată decât a celor vestice chiar şi după schimbările suferite de

mişcările-umbrelă care prin dezagregare au determinat ulterior multiple regrupări.172

Există condiţii prielnice pentru ruperea partidelor, precum şi pentru apariţia de noi

partide. Practic, nici una dintre formaţiunile partizane importante care s-a afirmat pe scena

politică în primii ani ai tranziţiei nu mai există astăzi în forma iniţială.

În sfârşit, “moştenirea comunistă” în ceea ce priveşte comportamentele politice face ca

partidele să opteze mai degrabă pentru relaţii conflictuale decât pentru cele consensuale.

Pentru a stabili tipul de sistem de partide specific Estului criteriile stabilite de Sartori

nu sunt suficiente.173 Analizarea partidelor relevante în funcţie de potenţialul de şantaj sau de

coalizare nu se dovedeşte utilă. Potenţialul de şantaj se referă la partidele anti-sistem suficient

de puternice astfel încât să influenţeze deciziile politice. Potenţialul de coaliţie se referă la

partidele minore, moderate, a căror importanţă este mai mare decât forţa lor electorală. Cât

despre potenţialul de coaliţie, nu se poate aprecia pe o unitate de timp atât de scurtă, pentru că

aşa după cum aprecia însuşi Sartori, trebuie să se poată verifica cât de des este necesară

prezenţa unui partid minor într-o coaliţie guvernamentală.

Formal şi funcţional, sistemele de partide din aceste ţări au avut mai ales în prima

etapă postcomunistă configuraţii apropiate. Au fost la un multipartide pure, apoi multipartide

cu defect, având o opoziţie divizată, slabă. Chiar şi partidele care au câştigat majorităţile

relative de voturi au avut o geneză cumva asemănătoare. Astfel, ele s-au desprins din mari

blocuri eterogene: Forumul Civic, Solidaritatea.

Orice analiză, oricât de sumară cu privire la sistemele de partide în lumea post-

comunistă, impune câteva concluzii: (a) în Polonia, Ungaria, Cehia, şi într-o anumită măsură

şi Bulgaria, forţele politice alternative la partidele comuniste au luat naştere înainte de ’89 –

Solidaritatea, Opoziţia Democratică, Uniunea Forţelor Democrate; (b) calea democratică a

dus la dezintegrarea acestor blocuri politico-civice, (c) multipartitismele instalate în Est se

deosebesc structural şi funcţional de modelul occidental (d) dinamica internă a

pluripartitismului este diferită în Est unde are loc o simplificare a eşicherului politic pe fondul

unei mari volatilităţi electorale (e) guvernele care se constituie în urma alegerilor sunt prin

excelenţă guverne de coaliţie.

Evoluţiile din Est par să certifice conturarea unei personalităţi distincte a sistemelor de

partid, care nu se identifică la un mod exemplar cu cele occidentale. Acest aspect nu trebuie

privit cu tragism, nu anunţă obligatoriu o perspectivă catastrofală. În ultimă instanţă, este

172 ibidem, p. 15

173 Giovani Sartori, op. cit., p. 319

Page 79: Institutii politice

79

vorba despre ceea ce fostele ţări comuniste nu au reuşit să devină încă, nu despre ceva care în

mod fatal nu poate fi realizat niciodată. Evident că experienţă democraţiilor consolidate este

valoroasă dar procesul de consolidare a noilor sisteme ale Estului este departe de a se fi

încheiat.

VII. Subiecte de verificare1. Care sunt trăsăturile ce au influenţat noul model politic în Europa de Est?2. Descrieţi tipologia partidelor formulată de Michael Waller?3. Cum influenţează mediul extern instituţiile politice?4. Caracterizaţi sistemul de partide specific Europei de Est.

Page 80: Institutii politice

80

Tema VIII

SISTEMUL DE PARTIDE ÎN ROMÂNIA –TRADIŢIE, INOVAŢIE, PERSPECTIVE

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Premizele formării partidelor moderne

2. De la bipartidism la pluripartidism

3. Sistemul partidului unic

4. Renaşterea şi evoluţia pluripartidismului după 1989

5. O clasificare a partidelor şi configuraţia sistemului de clivaje

Retrospectiva istorică încearcă să fixeze cronologic originea fenomenului şi evoluţia

pe coordonatele democraţiei liberale dar obiectivul principal al studiului este analiza

sistemului actual de partide. În acest sens, interesul cercetării este canalizat în direcţia

identificării relaţiei dintre partide şi electorat şi a măsurii în care această legătură contribuie la

consolidarea regimului democratic.

III.1 Din istoria partidelor

III.1.1 Premisele formării partidelor moderne

Emergenţa primelor formaţiuni politice în cea de-a doua jumătate secolului trecut nu

s-a realizat spontan, ci a fost pregătită de preambulul intrării României pe coordonatele

modernizării politice şi instituţionale după 1829.174 Formarea României moderne – aici, cu

menţiunea că referirea indică un secol de permanente acumulări şi nu doar la unirea politico-

administrativă a celor două Principate (1859) – reprezintă cadrul în care s-au conturat

principalele clivaje care au pregătit naşterea partidelor politice. Deoarece “copilăria

partidelor” în accepţiunea propusă de Maurice Duverger - identificarea cauzelor şi condiţiilor

de formare a acestora - are o relevanţă specială pentru înţelegerea evoluţiei generale a 174 Semnarea Tratatului de la Adrianopol ( 2/14 septembrie 1829 ) între Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman a avutconsecinţe semnificative pentru Principatele Romane; înlăturarea monopolului otoman asupra comerţuluiromânesc, precum si consolidarea autonomiei administrative, a deschis calea pentru pătrunderea Principatelor

Page 81: Institutii politice

81

fenomenului partizan,175 decuparea în context istoric a fenomenului partizan românesc este

deosebit de utilă.

Experienţa genezei partidelor în societatea românească este semnificativă din cel puţin

două motive. Pe de o parte, ea relevă evoluţia ideilor politice şi formarea cadrului ideologic

care a prefaţat un secol de reforme iar, pe de altă parte, ilustrează o dimensiune constitutivă

“foarte apropiată de cea britanică şi continentală, şi destul de sincronă”.176

Dacă acceptăm ca regulă faptul că, originea partidelor moderne este legată de

parlamentarism atunci se poate remarca faptul că ea se aplică în condiţii specifice şi în spaţiul

românesc.

În interiorul primelor adunări reprezentative care s-au constituit în Principate –

Adunarea Electivă, Adunarea Obştească, Obişnuita Obştească Adunare - s-au structurat

nuclee primare, distincte din punct de vedere ideologic, care urmau să pregătească cadrul

pentru dezvoltarea fenomenului partizan de mai târziu.177

Prima jumătate secolului trecut, a consacrat conflictul intern pentru putere asociat cu

elemente de participare internaţională fiind determinat într-o bună măsură de acestea din

urmă. Consecinţele care au fost generate de o astfel de interdependenţă s-au canalizat pe trei

direcţii.

Mai întâi, s-a realizat instaurarea domniilor pământene care a consolidat puterea

oligarhică a marii boierimi pe fondul unui curent de ostilitate împotriva străinilor care se aflau

în conducerea statului şi a bisericii;

Apoi, s-a accentuat lupta de poziţii dintre marea boierime şi boierimea mică şi

mijlocie de o manieră în care împărţirea beneficiilor puterii şi înfăptuirea progresului social,

economic şi politic se asociau cu un sistem de privilegii exclusive;

În sfârşit, efectul implicării elementului extern a fost ascendentul pe care l-a dobândit

marea boierime sprijinită de Rusia care acceptă înfăptuirea programului politic naţional

propus de reprezentanţii boierimii cu condiţia instalării în Principate a Protectoratului ţarist,

ce se anunţa iniţial ca un sprijin pentru modernizare.

Instituţia “Regulamentelor Organice”(1831, 1832), instalată în cele două Principate

prin voinţa Adunărilor Obşteşti Extraordinare a făcut un serviciu real procesului de înnoire şi

în plan politic. Practic, a marcat instalarea principiului separării puterilor în stat, prin

dunărene in marele circuit economic european, ceea ce avut drept urmare accelerarea ritmului de dezvoltare acapitalismului românesc şi formarea burgheziei autohtone.175 Maurice Duverger, Partis Politiques, A. Colin, 1976, p. xxiii.176 George Voicu, Pluripartitismul. Bucureşti, Editura All, 1998, p.19

Page 82: Institutii politice

82

individualizarea segmentului executiv reprezentat de instituţia domnească, a celui legislativ

desemnat de Adunare şi delimitarea competenţelor judecătoreşti prin înfiinţarea tribunalelor

judeţene şi a instanţelor de apel. În pofida unor limite, Regulamentele – văzute în epocă chiar

ca prime aşezăminte constituţionale – au permis modernizarea şi, în acelaşi timp, au

consolidat puterea politică şi economică a marii boierimi. Totuşi, chiar dacă se poate afirma

că regimul instituit de regulamentele organice a inaugurat principiul reprezentativităţii

politice, sincronizându-le astfel cu fenomenul politic occidental el a frânat apariţia

formaţiunilor partizane deoarece principiul opoziţiei parlamentare nu era recunoscut” şi

“procesul de diferenţiere ideologică în sânul Adunării era sensibil îngreunat. De asemenea,

componenţa socială unitară a corpurilor legiuitoare nu permitea diferenţierea intereselor şi nu

crea cadrul pentru o dezbatere parlamentară în care să se fi pus în lumină conflictele sociale.

Trebuie precizat faptul că, chiar fără a determina o cristalizare instituţională, diferenţierile de

opţiuni politice existau atât în interiorul Adunărilor cât şi în afara lor. Prin urmare, conflictul

politic şi ideologic dintre marea şi mica boierime s-a accentuat. Cele două îşi disputau nu

numai viziunea cu privire la modernizare, ci şi cea privind adoptarea unei strategii pentru

reformarea societăţii. Faţă de prudenţa marii boierimi, care era în mod justificat atentă cu

sensibilităţile Porţii şi Rusiei Ţariste cu privire la tema unităţii şi independenţei naţionale, s-a

opus un spirit mai liberal promovat de boierimea mică şi mijlocie. Lipsită de privilegii şi de

averi garantare prin tutela puterilor suzerană şi protectoare, această categorie s-a pronunţat

mai ferm pentru introducerea programelor de modernizare în spirit liberal.

Epoca regulamentară a pus bazele – imperfect şi incomplet, e drept – vieţii politice,

întemeiate pe principii moderne, adică pe confruntarea unor grupări(”partide”) reprezentative

pentru diverse forţe social-politice în vederea obţinerii unei reprezentări în forul legislativ,

pentru a impune acolo interesele acelor forţe ale căror exponenţi erau. Privită din acest unghi,

perioada regulamentară a însemnat un început pe drumul vieţii politice constituţionale.

Mişcarea politică prepaşoptistă şi paşoptismul au pus într-o lumină clară conflictul

între două facţiuni, care pot fi numite generic liberală şi conservatoare. Preocuparea pentru

unitate naţională a mers paralel cu cea pentru modernizare în spirit burghez. De aceea,

separarea facţiunilor avea iniţial la bază clivajul unionist/ antiunionist.

Trebuie precizat însă că, pe măsură ce ideea unionistă a câştigat tot mai mult teren

spre mijlocul veacului trecut, clivajul nu a mai avut aceeaşi relevanţă. Adepţii mişcării

unioniste nu erau riguros separaţi pe categorii de avere, nu se poate afirma că marea boierime

a fost consecvent şi integral ostilă unirii, fapt care avea să contribuie decisiv la efortul intern

pentru formarea statului român modern. Însă principiile “pentru reformarea patriei” vor separa

Page 83: Institutii politice

83

clar grupările interne, fapt care în cele din urmă a dus la formarea partidelor liberal şi

conservator.

Ideile înscrise pe cele două coordonate preced cu decenii bune apariţia partidelor şi s-

au maturizat înainte de înfiinţarea acestora. În context paşoptist, liberalii sunt consemnaţi în

epocă sub formula “partid neastâmpărat” fiind identificaţi în gruparea tinerilor intelectuali

romani care au studiat în Occident şi au asimilat experienţa revoluţionară a Parisului.178

Chiar dacă mişcarea politică ce a prefaţat unirea Principatelor nu a avut suport

partizan, în sensul definiţiei restrânse a partidului politic, merită să fie reţinut faptul că, au

existat grupări care fie că s-au autointitulat “partide naţionale” – o alianţă între boierimea

liberală şi starea a treia - sau “frăţii”, au pregătit din punct de vedere instituţional naşterea

partidelor moderne.

Ideologia paşoptistă integrează valorile liberal-burgheze, fapt semnificativ pentru

configurarea viitorului partid liberal.

Studiile istoriografice româneşti nu clarifică pe deplin subiectul formării şi dezvoltării

burgheziei româneşti. Există opinia potrivit căreia, “ca pretutindeni în Europa, revoluţia

burgheză a fost precedată şi la noi de revolta aristocratică. Întocmai ca în Franţa de dinaintea

lui 1789, unde nobilimea a fost cea care s-a opus absolutismului monarhic, sau, mai aproape

de noi, ca în Rusia, unde nobilii decembrişti s-au ridicat împotriva autocraţiei, şi în spaţiul

românesc, marii boieri au acţionat sau complotat pentru eliminarea structurilor socio-

economice şi politice perimate şi pentru triumful idealurilor Revoluţiei franceze.”179 Este

vorba despre unii dintre exponenţii “marii boierimi”, cum a fost, de pildă, marele boier

muntean Ion Câmpineanu fruntaş al partidei naţionale autor al programului “Act de unire şi

independenţă”. Sau un alt boier muntean, Dimitrie Mitică Filipescu care a propus un program

radical pe coordonatele revoluţiilor liberale. Oricum, teza “importului de experienţă” în ceea

ce priveşte transformarea burgheză a societăţii romaneşti este favorită în literatura socio-

politică.

Preparativele pentru unire, constituirea divanurilor ad-hoc (1857-1859), au adâncit

separarea între grupările rivale care se pronunţau deschis pentru unificare şi pentru

schimbarea ordinii existente (liberalii) s-au pentru prezervarea ei fără a exclude însă vehement

unirea (conservatorii).

Realizarea unirii Principatelor din 1859 a anulat clivajul unionist/antiunionist însă

curentele liberal şi conservator au continuat să existe şi să se diferenţieze nu numai ca unitate

178 A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice. De la origini pana la 1866, vol. I, Bucureşti, 1910, p. 260.179 Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997, p. 219

Page 84: Institutii politice

84

doctrinală dar şi din punctul de vedere al suportului social. Mai mult, necesitatea înfăptuirii

reformelor care a precedat relativul consens politic ce fusese necesar pentru realizarea unirii şi

a dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza ( 1859 ) a aşezat taberele rivale pe

poziţii greu de conciliat.

Ieşirea din impas, în fond o lovitură dată conservatorilor, a fost aleasă de către Cuza

printr-un exerciţiu autoritar. El a impus printr-un plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenţiei

de la Paris – legea fundamentală - prin care îşi sporea considerabil prerogativele. Astfel, putea

numi un sfert dintre membrii Senatului – Corpul Ponderator – pe preşedintele Camerei şi

scădea în mod spectaculos drepturile Adunării al cărei regulament era numit de către guvern.

În acest fel, Cuza a reuşit să impună două legi de maximă însemnătate – legea electorală şi

legea rurală (1864) – care au avut consecinţe semnificative în ceea ce priveşte stabilirea

identităţii partizane a politicienilor din epocă.

Acţiunea politică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care a acţionat autoritar, merită

să fie reţinută pentru câteva semnificaţii. În primul rând, pune în evidenţă structura

conservatorilor care pot fi identificaţi ca antireformişti; în al doilea rând, ilustrează

slăbiciunile Adunării şi reclamă necesitatea înfiinţării partidelor politice.

După venirea prinţului străin, Carol I de Hohenzollern, prin adoptarea Constituţiei

(1866) diversificarea politică s-a adâncit. Alături de liberali şi conservatori, îşi fac loc şi

reprezentanţii unor noi curente republicane şi/sau naţionaliste. Dar primele partide înfiinţate

în cadrul democratic constituţional, şi singurele care au participat la guvernare printr-un

sistem de “rotativă guvernamentală” au fost Partidul Naţional Liberal ( 1875 ) şi Partidul

Conservator ( 1880 ). După cum s-a remarcat însă, experienţa unei activităţi organizate de

partid precede apariţia formaţiunilor politice. În termenii propuşi de ştiinţa politică, cele două

partide sunt creaţii interioare, cu origine parlamentară.

În ceea ce priveşte clivajele deşi se diferenţiaseră o stângă şi o dreaptă în Adunare în

câteva împrejurări, acestea erau labile din cauza altor deputaţi a căror identitate politică era

instabilă. Se conturase şi un segment de centru, prin constituirea “partidului tronului” alcătuit

din liberalii moderaţi.

Viaţa politică partizană a fost frustrată în primii ani de existenţa unei legi electorale

care să dea consistenţă fenomenului politic prin lărgirea dreptului de vot, votul censitar fiind

pentru mult timp o limitare a vieţii politice.

Oglinda stării de drept a societăţii o constituia în fapt sistemul electoral statornicit prin

Constituţie. Prin acest sistem s-a operat o discriminare flagrantă care anula în fapt egalitatea

cetăţenilor în sfera politicului.

Page 85: Institutii politice

85

În România a funcţionat un regim parlamentar reprezentativ dar, faţă de situaţia din

alte ţări la momentul respectiv, sistemul electoral era unul dintre cele mai înguste. Variantele

electorale din 1866 şi 1884 privilegiau pe reprezentanţii marii proprietăţi şi marginalizau alte

categorii sociale. Nu exista numai limitarea cenzitară. Prin dispoziţiile legii electorale ţăranii

votau indirect prin delegaţi, dreptul de vot era condiţionat de absolvirea integrală a cursului

primar şcolar, legea nu permitea reprezentarea ţăranilor în Legislativ.

Adevăratul centru de greutate al puterii politice era însă nu Parlamentul, ci guvernul

care îşi asigura întotdeauna (după 1871) prin organizarea alegerilor majorităţi convenabile în

Parlament. Consultarea electorală avea o importanţă secundară şi nu făcea decât să acrediteze

un fapt împlinit. Jocul se făcea la nivelul consultării politice cu monarhul, care, atunci când

înţelegea că este cazul să schimbe formaţia politică la putere numea un nou guvern iar acesta

organiza alegeri parlamentare pe care le câştiga cu o exactitate aproape matematică.

Sistemul democraţiei parlamentare este, în această ipostază unul simulat, fapt care a

îndreptăţit pe unii analişti, romani şi străini, să considera cazul romanesc caracteristic pentru

tipul democraţiei mimate.

III.1.2 Trecerea de la bipartidism la pluripartidism.

Promotori ai schimbării sistemului electoral încă de la sfârşitul secolului XIX, liberalii

au reuşit să impună o nouă lege electorală în contextul frământat al primului război mondial.

Schimbarea prin reforma electorală, propusă de Parlament încă înainte de sfârşitul războiului,

a stipulat introducerea votului universal, fapt care va fi garantat de Legea fundamentală în

1923.

Cu toate imperfecţiunile – frauda electorală a fost o constantă în perioada interbelică;

de asemenea, sistemul primei electorale favoriza excesiv partidul care câştiga în alegeri -

instituirea votului universal a realizat un pas uriaş în direcţia democratizării României care a

trecut, astfel, de la etapa liberală la cea democratică.180

Una dintre cele mai semnificative consecinţe ale acestei reforme va fi trecerea de la un

sistem bipartidist la unul multipartidist. Această schimbare reprezintă cel mai relevant

exemplu privind impactul legii electorale asupra sistemului partizan. Consecinţele modificării

de sistem au fost multiple. Instabilitatea politică şi guvernamentală care a caracterizat

180 Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994 ) Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995, pp.180-182.

Page 86: Institutii politice

86

societatea politică în perioada interbelică, fărâmiţarea partizană, exacerbarea extremismului şi

a politicianismului au fost, în parte, expresia instalării noului sistem de partid.

Folosind avantajele unui program adaptat la nevoile şi realităţile româneşti PNL a

continuat să domine scena politică şi după constituirea statului unitar. În parte, succesul

politic s-a datorat şi personalităţii de excepţie a liderului Ionel I.C. Brătianu care a fondat

practic o epocă liberală. Un alt fapt care a favorizat succesul liberalilor a fost dispariţia

principalului său competitor, Partidul Conservator. Noile partide nu au reuşit de la început să

se impună.

Rivalul liberalilor, PNR din Transilvania, condus de Maniu, a reuşit să se impună abia

după fuziunea cu Partidul Ţărănesc (1926).

Instalarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (1938) autorul instalării unui

partid “mamut”, Frontul Renaşterii Naţionale, în arena politică a marcat “începutul

sfârşitului” pentru activitatea partizană în România

Renaşterea partidelor după intrarea României în războiul antifascist alături de

Naţiunile Unite, la 23 august 1944, a fost însă de scurtă durată şi aproape formală. Instalarea

regimului comunist a însemnat, după cum se ştie, distrugerea vieţii democratice deci, implicit

a activităţii partizane.

III.1.2 Sistemul partidului unic

Regimul comunist a perfecţionat un nou tip de partid, partidul-stat, care controla

întreaga societate în cele mai lăuntrice dimensiuni, anulând societatea civilă şi orice formă sau

idee de opoziţie. Felul în care acest partid a apărut şi a acaparat puterea, modul de funcţionare

şi finalităţile pe care şi le-a propus, îi îndreptăţeşte pe unii autori să considere abuzivă

folosirea conceptului de partid politic pentru formaţiunile politice ale regimurilor totalitare.

Partidul comunist n-a avut nimic de a face cu raţiunile fenomenului partizan, ci “s-a dovedit a

fi un corp străin în interiorul unei societăţi pe care a stăpânit-o cu o atotputernicie

nemaiîntâlnită în istorie”181, tocmai de aceea, atunci când au apărut factori favorabili

societatea s-a debarasat de aceste creaţii diabolice, ostile corpului social.

Determinismul căderii regimurilor comuniste comportă o atenţie specială. Este greu de

acceptat ideea că totalitarismul comunist a sucombat exclusiv datorită efortului şi voinţei

populare. Fără o uzurpare din interior a partidului comunist, a structurilor interne ale

regimurilor, sfârşitul totalitarismului nu ar fi fost posibil. O ilustrare plastică a acestei situaţii

se regăseşte în următoarea descriere a partidului ca “parazit viu”(caracterizarea a fost făcută în

Page 87: Institutii politice

87

anii ’70) : “Partidul n-a semănat niciodată mai mult decât acum cu o sectă muribundă din care

cea mai mare parte a membrilor săi continuă să fie practicanţi, dar lipsiţi de credinţă. Practica

formală, punctată de riturile specifice ale unei liturghii imuabile (cultul secretarului general,

sărbători, ceremonii, defilări…) este prezidată cu vanitate de un înalt cler orb sau cinic”.182

Autorul descrierii, istoricul francez Soulet a apreciat că, partidele comuniste şi-au sporit

constant numărul de membri dar gradul de convingere în politica oficială nu a crescut în

acelaşi ritm pentru că întotdeauna noii intraţi deveneau comunişti numai pentru a accede la un

sistem special de privilegii. Între această “birocraţie tentaculară” şi “aparatcik” s-a derulat o

competiţie care, în cele din urmă, a determinat slăbirea din interior a partidului. De asemenea,

elitele comuniste şi-au pierdut orice formă de legitimitate, iar începând cu anii ’80 distanţa

dintre conducătorii comunişti şi naţiunile pe care le dirijau a devenit tot mai mare. Pe acest

fundal, apariţia unor forţe sociale ca alternative politice a devenit iminentă.

Dictatura unui singur partid a avut drept rezultat anularea exprimărilor pluraliste cu

scopul de a accelera fuziunea claselor sociale într-una singură. Sistemul electoral, în maniera

în care funcţiona în sistemul partidului unic, a consolidat legătura dintre partid şi stat.

Partidul a exprimat ideologia “statului partizan” acaparând toate instituţiile.183

II.2 Renaşterea şi evoluţia pluripartidismului după 1989

După prăbuşirea regimului totalitar, acţiunea de “reinventare a politicului”, folosind o

expresie consacrată a politologului Vladimir Tismăneanu, s-a dovedit pe cât de necesară pe

atât de dificilă. În acest proces, imperativul formării partidelor politice în cadrul unei logici

plurale, ca şi refacerea întregului edificiu instituţional democratic, a găsit societatea

românească nepregătită. ”Existau speranţe că naşterea instituţiilor democratice, inclusiv a

parlamentelor şi partidelor politice, va avea loc fără convulsii, aproape ca un proces natural.

Au fost doar iluzii încurajate de repeziciunea evenimentelor din 1989. Una din principalele

iluzii era cea a comunismului urmat în mod necesar de forme democratice de organizare

politică şi socială”.184

181 George Voicu, op.cit., pp. 192-193182 Jean-Francois Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana in zilele noastre, Iaşi, Polirom,1998, p. 225183 Jean-Marie Copperet, Claude Emeri, Les Sistemes Electoraux. Paris, PUF, 1988, pp. 102-103183 Vladimir Tismaneanu, Reinventarea politicului.Europa rasariteana de la Stalin la Havel. Iaşi, Polirom, 1997, p. 156

Page 88: Institutii politice

88

Asimilarea valorilor democratice a fost privită cu prea multă uşurinţă în Est dar s-a

dovedit că dilema est –europeană (a integrării) a fost agravată de speranţele nerealiste în

privinţă a ceea ce însemna adoptarea valorilor Occidentului.

Trecerea de la dictatură la un regim democratic a fost puternic marcată de moştenirea

comunismului. Decapitarea regimurilor totalitare nu a însemnat şi distrugerea culturilor

politice comuniste, a obiceiurilor, mentalităţilor, atitudinilor, simbolurilor şi valorilor care s-

au construit într-o jumătate de secol. Societatea românească nu a avut acel “potenţial de

democratizare” care să îi coordoneze mişcările pe coordonatele tranziţiei. Atomizată, fără

structuri civice anterioare momentului, care să se transforme apoi în formaţiuni partizane de

tipul forurilor cehoslovac şi ungar, ea nu a putut evita improvizaţia ca trăsătură cvasi-generală

a emergenţei pluripartidismului. Chiar dacă am accepta teza care susţine că în România

comunistă a existat totuşi o formă de manifestare a societăţii civile, fie şi fragilă,185 evoluţia

evenimentelor post-decembriste arată că acest element nu a contribuit la structurarea cadrului

democratic.

Analizând contextul socio-politic şi mediul cultural de la finele anului 1989 şi

începutul celui următor se poate afirma că, la temelia constituirii formaţiunilor partizane

româneşti au fost aşezate câteva dintre imperativele cel mai des invocate în dezbaterea

politică şi publică a timpului. Astfel, pe de o parte, îşi făceau loc deziderate , de genul,

“delimitarea de comunism”, “refacerea legăturii cu tradiţia democratică”, “proiectarea unui

viitor legat de valorile democraţiilor occidentale”; iar, pe de altă parte, se proiecta un viitor

care ar fi trebuit să recupereze “partea bună” a comunismului şi a valorilor “profund

româneşti” de o manieră în care finalitatea urma să fie “o democraţie originală”. Aceste idei

au fost promovate, destul de incoerent, în acord cu tipurile de aşteptare pe care românii păreau

că le exprimă la momentul respectiv. Identificarea lor poate fi utilă, deşi linia de separare

între cele două direcţii nu a fost întotdeauna păstrată riguros, pentru a înţelege premisele care

au stat la baza formării principalelor clivaje în România.

III.2 O clasificare a partidelor

Profilul politic şi organizaţional al partidelor din România este un subiect în privinţa

căruia literatura de specialitate nu a pronunţat încă ultimul cuvânt. Pentru a distinge istoricul

fiecărui partid şi dinamica care i-a determinat scindările şi opţiunile pentru coaliţii este

interesant de urmărit clasificarea pe care Michael Waller o face partidelor apărute în fostul

185 Vladimir Tismaneanu, op.cit. p. 215

Page 89: Institutii politice

89

bloc comunist. În viziunea sa, există cinci categorii ale sistemul de partid est-european,

clasificarea fiind realizată în funcţie de stabilirea originii partidelor.186

1. Partidele post-comuniste – ca urmaşe ale partidului hegemon din fostul regim,

partidele neocomuniste s-au format şi au adoptat o “ţinută” dezirabilă pentru Occident

pretinzând că s-au reformat (cu o singură excepţie, partidul comunist ceh).

2. Partidele tolerate ca sateliţi către vechiul regim, “partide de bloc” în descrierea lui

Waller, care sunt identificate în doar câteva foste ţări comuniste: Polonia, Cehoslovacia şi

Bulgaria; acestea nu au o autonomie reală faţă de partidul comunist.

3. Partidele istorice care au funcţionat în perioada dintre cele două războaie şi s-au

refăcut după ’89;

4. Partide care îşi au originea în grupurile culturale şi de interese sau dizidente care s-

au format înaintea căderii comunismului; Waller precizează însă că aceste partide nu au fost

prezente peste tot în spaţiul comunist

5. Partidele create după 1989 care au apărut ca răspuns la noile condiţii şi care, fie sunt

actori noi, fie sunt formaţiuni desprinse din partidele mari şi care cel mai adesea au funcţionat

sub umbrela unor formaţiuni civice.

Este evident faptul că cele cinci categorii nu se regăsesc în întregime în spaţiul

românesc, lucru acceptat chiar de autor însuşi. Dar, partidele care au apărut în acest spaţiu pot

fi cu uşurinţă clasificate folosind categoriile 1, 3 şi 5.

Cadrul juridic favorabil înfiinţării partidelor politice a fost pregătit prin Decretul-Lege

nr. 8 din 31 decembrie 1989. Condiţiile stabilite de lege nu au fost în măsură să evite

anomaliile constitutive şi funcţionale în interiorul fenomenului partizan. Faptul că pentru a

institui o formaţiune politică era nevoie doar de 251 de membri, până la urmă de semnăturile

acestora care nu erau niciodată verificate de Tribunalul Municipal Bucureşti, a permis

improvizaţia partizană, diletantismul şi impostura. S-a ajuns chiar până la situaţii aberante în

care un anumit partid ajunsese să fie o creaţie de familie, cu rude de toate gradele şi membri

care aveau vârsta potrivită pentru înscrierea la grădiniţă şi în nici un caz într-un partid politic.

Fenomenul partizan a luat o amploare fără precedent ajungându-se la o adevărată inflaţie de

partide de la cele care au devenit actori politici semnificativi, la cele care au avut o viaţă

scurtă sfârşită în anonimat. Inflaţia de partide a fost un fenomen specific pentru ţările fostului

bloc comunist. În România, ritmul de înregistrare a partidelor în prima lună după adoptarea

186 Michel Waller, “Parties inheritances and party identies”. In: Pridham and Lewis, Stabilising FragileDemocracies: Comparing New Party Systems in Southern and Estern Europe. London, Rotledge. 1996.

Page 90: Institutii politice

90

Decretului arată că în fiecare zi se mai năştea o formaţiune nouă; înaintea alegerilor din mai

1990 existau deja 80 de partide, apoi creşterea a continuat mai lent ajungând pană la 161 de

partide la finele anului 1994.

Emergenţa partidelor a urmat două coordonate distincte. Aşa după cum arăta Waller,

pe de o parte, s-au refăcut vechile partide de tradiţie istorică, Partidul Naţional Liberal ( 1875

) cel mai vârstnic dintre ele, Partidul Social Democrat Român ( 1992 ) şi Partidul Naţional

Ţărănesc (1926); acest lucru a fost posibil datorită faptului că unii dintre liderii şi

simpatizanţii acestora au supravieţuit închisorilor comuniste şi au iniţiat o activitate de

refacere a vechilor formaţiuni; cele trei partide interzise de comunişti au cunoscut o cruntă

campanie de represiune iar căderea comunismului i-a îndreptăţit pe continuatorii idealurilor

de partid să considere legitimă şi firească refacerea legăturii cu trecutul; mai mult, a existat

chiar o opinie potrivit căreia, în perioada de prigoană comunistă partidele istorice s-ar fi aflat,

de fapt, în opoziţie, opinie care în termenii propuşi de ştiinţa politică nu se susţine.

Iar, pe de altă parte, au apărut partidele noi, care sunt, firesc, şi cele mai numeroase.

Fie că sunt partide care s-au revendicat de la idealurile revoluţiei, cum a fost Frontul Salvării

Naţionale şi derivatele pe care le-a generat, fie că este vorba despre formule partizane

europene neexperimentate până atunci în România., cum a fost cazul verzilor.

În ordine cronologică, primul partid care a reuşit să se reorganizeze a fost un “partid

istoric”, Partidul Naţional Ţărănesc - Creştin Democrat, care începuse o acţiune de

reorganizare încă dinainte de 1989 şi care fusese admis cu doi ani înainte de revoluţie în

Internaţionala Creştin Democrată.

III.3 Sistemul de clivaje

În pofida inconsistenţei doctrinare, eşicherul politic românesc care a rezultat după

constituirea celor mai importante partide se suprapune teoretic peste edificiul doctrinal,

constituit pe baza clivajului stânga-dreapta. În funcţie de principiile pe care au pretins că le

susţin existau partide care revendicau fără echivoc anumite doctrine: social-democraţia

(Frontul Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat Român), liberalismul (Partidul Naţional

Liberal, Uniunea Liberală Brătianu, Partidul Liberal Democrat chiar Partidul Republican care

ulterior a virat la stânga), creştin-democraţia (Partidul Naţional Ţărănesc - Creştin Democrat,

Uniunea Democrat Creştină), ecologismul (Mişcarea Ecologistă din Romania, Partidul

Ecologist Român), agrarianismul (Partidul Democrat Agrar din România), naţionalismul

(Partidul de Uniune Naţională a Românilor din Transilvania devenit PUNR). Dincolo de

Page 91: Institutii politice

91

asemenea clasificări, folosirea clivajului stânga/dreapta ca instrument ştiinţific trebuie făcută

cu multă prudenţă în România. O tipologie stabilită în funcţia de axa stânga/dreapta este greu

de realizat deoarece categoriile utilizate au semnificaţii diferite de la o ţară la alta. Clivajul nu

are o semnificaţie universală. Spaţiul politic românesc este sensibil diferit de cel occidental,

de pildă, atât în ceea ce priveşte cultura politică cat şi sistemul de clivaje. Prin urmare este

greu de admis că folosirea acestui clivaj unidimensional ar avea o relevanţă absolută în

analiza vieţii politice romaneşti.

În ultimii ani el a fost folosit în exces de către nespecialişti, în special de către

jurnalişti care au acreditat public imagini incorecte despre ceea ce înseamnă stânga şi dreapta

în spaţiul politic.

Nici folosirea clivajulului stânga/dreapta şi nici paradigma celor patru clivaje

fundamentale – Rokkan şi Lipset - nu pot satisface cerinţele explicării fenomenului partidist

din Estul Europei.187 De altfel, utilizarea lor este criticată şi de autori care consideră că nu

reuşeşte să explice tendinţele actuale din sistemele de partide occidentale.188

Procesul de formare a clivajelor în societăţile post-comuniste este privit într-o manieră

diferită de Herbert Kitschelt, care a evaluat modul în care noile democraţii şi-au formulat

direcţiile politice în funcţie de tipul de relaţie care s-a contribuit între partide şi public. În

viziunea lui Kitschelt, analiza sistemului de partide în spaţiul estic trebuie să ofere răspunsuri

la două categorii de întrebări. Prima, încearcă să verifice măsura în care sistemul de partide se

structurează în jurul unor clivaje programatice ori dacă, dimpotrivă, are la bază doar opţiunile

unor partide clientelare sau charismatice.

A doua, urmăreşte corelaţia care poate exista între o competiţie programatică reală şi

conţinutul principalelor clivaje reprezentate de către partide.

Fireşte că această modalitate nu este în măsură să ofere un răspuns sigur sau unic dar,

analiza se impune ţinând cont de specificul aparte al societăţilor est-europene. Studiile de

profil relevă faptul că, la alegerile din România după ’89 au funcţionat patru modele care ar

putea fi considerate relevante pentru descrierea şi analiza comportamentului electoral în anii

tranziţiei: modelul afectual emoţional, modelul legitimist, modelul identitar-comunitar,

modelul uzual de habitus; această tipologie care a fost uşor modificată la ultimul scrutin prin

manifestarea câtorva elemente specifice unui model de tip raţional.189

187 H. Kitschelt,“The Formation of Party Cleavages in Post-Communist Democracies” Party Politics 1: 4, 1995, pp. 447-472.188 Daniel Louis Seiler, Les Partis Politiques, Paris, Armand Colins, 1993, pp. 62-68

189 ibidem, p. 301

Page 92: Institutii politice

92

Specificul alegerilor din România a stat sub semnul experimentului comunist. În

sistemul totalitar, alegerile funcţionau formal fără a avea o semnificaţie politică reală,

contextul electoral era absent. Toalitarismul a reprezentat prin excelenţă antipodul alegerilor;

chiar dacă exista un spectacol electoral regizat de aparatul de partid el era doar un ecran

pentru legitimarea, de fapt, pseudo-legitimarea puterii. Primele alegeri libere s-au derulat

imediat după căderea comunismului suplinind din punctul de vedere al practicii spectacolul

scrutinului democraţiilor populare. Preponderenţa votului exercitat în funcţie de simpatia

pentru un lider, în acord cu teoria lui Kitschelt, a fost o trăsătură a primelor alegeri libere.

“Simpatia pentru candidat” este un element care, potrivit statisticilor electorale, se

regăseşte în modelul afectual de comportament electoral, model care a fost dominant în

structurarea modalităţilor de participare la campania electorală şi a conduitei alegătorilor, şi a

decis rezultatul electoral în special la primele două scrutinuri după ’89. Criteriul principal al

comportamentului alegătorului se bazează pe credinţa sentimentală în anumiţi lideri – Ion

Iliescu, Petre Roman, Corneliu Coposu - şi pe anumite atribute ale acestora – onestitate,

sinceritate, atracţie determinare, competenţă. Alegătorul este prins într-o identificare partizană

foarte puternică şi se exprimă emoţional dovedind o înaltă loialitate sentimentală faţă de lideri

şi nu faţă de un anumit program. În acest sens, un exemplu relevant îi oferă alegerile din mai

’90, când 85% din electorat a votat pentru Ion Iliescu, şi FSN.

În viziunea lui Kitschelt, partidele de tip charismatic şi cele de tip clientelar reprezintă

în societăţile post-comuniste o punte de trecere spre veritabile partide de program. Mai precis,

el avertizează că este posibil ca după un astfel de interludiu, electoratul din ce în ce mai

familiarizat cu scopurile politicii şi cu ceea ce ar trebui să aştepte si să spere ar putea să-şi dea

votul în favoarea unor partide care, deşi se construiesc mai greu decât cele charismatice sau

clientelare sunt singurele capabile să reinstaureze regimul democratic. În acelaşi timp, partidul

programatic deschide drum liber perspectivei raţionale în exprimarea opţiunii electorale.

Alegerile din 1996 şi 2000 au pus în evidenţă evoluţia spre o un model raţional de

comportament electoral. Electoratul poate identifica acele interese, individuale sau

comunitare, care îşi pot găsi virtual expresia prin intermediul politicului. Nu este vorba însă

decât despre faptul că, evoluţiile tranziţiei au dus treptat la erodarea tipurilor afectiv şi

identitar al deciziei de vot locul lor fiind luat de un model identitar-raţional. Dar ipoteza

raţionalizării accentuate a votului trebuie privită cu prudenţă, pentru că este nevoie de un

interval de cel puţin două alegeri pentru a se verifica. Votul în funcţie de “Aşteptări şi

avantaje individuale” reprezintă un criteriu care indică un început de raţionalizare a

comportamentului de vot

Page 93: Institutii politice

93

Transformarea formaţiunilor politice în partide programatice este influenţată de

sistemul de timp. Cu cât jocul politic este mai mult jucat, cu atât şansa partidelor politice de a

deveni programatice este mai mare. Partidele tind să fie mai organizate în jurul competiţiei

programatice dacă regulile jocului politic depersonalizează puterea politică şi în felul acesta

se suprimă legătura client-patron sau relaţia charismatică în favoarea echipelor politice.

VIII. Subiecte de verificare1. Explicaţi geneza partidelor româneşti în raport cu parlamentarismul.2. Cum au devenit facţiunile paşoptiste partide politice?3. Descrieţi clivajul unionist/antiunionist.4. Care sunt cauzele ce au dus la apariţia pluripartitismului în România?5. Care sunt caracteristicile partidului unic din România? Analizaţi asemănările şi

deosebirile dintre acesta şi celelalte partide unice din restul Europei.6. Utilizaţi clarificarea lui Michael Weller pentru identificarea profilului politic şi

organizaţional al partidelor din România.7. Explicaţi de ce nu se poate aplica schema clivajelor lui Rokkan în cazul fenomenului

partidist din România.

Page 94: Institutii politice

94

ANEXA 1

GERMANIA

Anexa 1-a: partide politice germane

CDU Christlich Demokratische Union Uniunea Creştin DemocratăCSU Christlich Soziale Union Uniunea Creştin Socială (varianta

bavareză a CDU)FDP Freie Demokratische Partei Partidul Liber DemocratSPD Sozialdemokratische Partei Deutschland Partidul Social-democratPDS Partei des Demokratischen Sozialismus Partidul Socialismului Democratic

(apărut în 1990 ca urmare a uniriicu Germania de Est, moştenitor alpartidului comunist est-german)

Bündnis 90/Grüne Alianţa 90/Verzii

Anexa 1-b: guverne şi partide de guvernământ în RFGPrim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernareAdenauer CDU+FDP 1949-1956Adenauer CDU 1956-1961Adenauer CDU+FDP 1961-1963Erhard CDU+FDP 1963-1966Kiesinger CDU+SPD 1966-1969Brandt SPD+FDP 1969-1974Schmidt SPD+FDP 1974-1982Kohl CDU+FDP 1982-1998Schroder SPD+ Grüne 1998 - prezent

Anexa 1-c: componenţa Bundestagului

A 11 legislatură 1987-1990 (după The German Bundestag, Le Pére Verlag, Bonn, 1993)Partid % LocuriCDU-CSU 45,1% 234SPD 37,2% 193FDP 9,3% 48Verzii 8,4% 44

A 12 legislatură 1990-1994 (după Deutscher Bundestag - Weg der Gesetzgebung, Le Pére Verlag, Bonn,1994)

Partid % LocuriCDU-CSU 48% 318SPD 36,1% 239FDP 11,9% 79PDS 2,4% 16Verzii 1,2% 8Independenţi 0,4% 2

A 13 legislatură 1994-1998 (Olivier Duhamel, Les démocraties, Seuil, Paris, 1995, p.145)Partid % LocuriCDU-CSU 43,7% 294SPD 37,5% 252FDP 7% 47PDS 4,5% 30Verzii 7,3% 49

Page 95: Institutii politice

95

A 14 legislatură 1998-2002Partid % LocuriCDU-CSU 35,1% 244SPD 40.9 % 298FDP 6.2 % 43PDS 5.1% 36Verzii 6.7% 47

Page 96: Institutii politice

96

ANEXA 2 FRANŢAAnexa 2-a: partide şi familii politice franceze

Gaulliştii (Dreapta)UNR Union pour la Nouvelle République Uniunea pentru Noua Republică (1958-

1967)UD Ve Union des démocrates pour la Ve

RépubliqueUniunea Democraţilor pentru a V-aRepubilcă (1967-1968)

UDR Union des démocrates pour la République Uniunea Democraţilor pentru Republică(1968-1976)

RPR Rassemblement pour la République Adunarea pentru Republică (1976-prezent)

CentriştiiMRP Mouvement républicaine populaire Mişcarea Repubicană Populară (1943-

1965) partid democrat-creştin a căruiexistenţă se leagă de Republica a IVa.

Les radicaux - Parti républicaine radical etradical-socialiste

Partidul republican radical şi radical -socialist, moştenitor al vechii tradiţiiradicale a Republicii a III-a, cunoscut şisub numele de Partidul radical valoisian(cu sediul în Place de Valois)

RI Républicaine indépendents Republicanii Independenţi (1962-1977)ce se vor transforma în PR (PartiRépublicaine), Partidul Republican

CDS Centre des démocrates sociales Centrul Democraţilor Sociali creat în1976, moştenitor al tradiţiei democrat-creştine

UDF Union pour la démocratie française Uniunea pentru Democraţie Francezăalianţă fondată în 1978 care federeazăPR, CDS şi Partidul radical valoasian şiclubul “Perspective şi Realităţi”

StângaSFIO Section française de l’Internationaleouvréire

Secţiunea Franceză a InternaţionaleiMuncitoreşti(1905-1969), transformatîn 1969 în PS - Partidul Socialist

PCI Parti communiste française Partidul Comunist Francez (1921-prezent)

MRG Mouvement des radicaux de gauche Mişcarea radicalilor de stânga,desprinsă în 1972 din Partidul radical

Anexa 2-b: guverne şi partide de guvernare în Franţa Republicii a V-a

Preşedinţia lui Charles de Gaulle 1958-1969Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernareDebré UNR+MRP+Ind 1959-1962Pompidou UNR+MRP+Ind 1962

Pompidou UNR+RI 1962-1967

Pompidou UD Ve 1967-1968

Couve de Murville UDR+R 1968-1969

Preşedinţia lui Georges Pompidou 1969-1974Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernareChaban-Delmas UDR+RI+CDP 1969-1972Messmer UDR+RI+CDP 1972-1974

Preşedinţia lui Valéry Giscard d’Estaing 1974-1981Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernareChirac UDR+RI+CDS 1974-1976Barre RPR-UDF 1976-1981

Page 97: Institutii politice

97

Preşedinţia lui François Miterand 1981-1995Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernareMauroy PS+PCF+MRG 1981-1984Fabius PS+MRG 1984-1986Chirac RPR+UDF 1986-1988Rocard PS+MRG 1988-1991Cresson PS+MRG 1991-1992Bérégovoy PS+MRG 1992-1993Balladur RPR+UDF 1993-1995

Preşedinţia lui Jacques Chirac1995-prezentPrim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernareJupé RPR+UDF 1995-1997Jospin PS+PC+EC 1997 - prezent

Anexa 2-c: rezultate electorale în Franţa

1. Alegerile parlamentarePC PS UDF RPR FN

Alegerile din 1978: în voturi 20,6% 25% 20,6% 22,6% în locuri 17,5% 23% 25,3% 31,4%Alegerile din 1981: în voturi 16,1% 37,8% 19,2% 20,9% în locuri 9% 47,7% 12,6% 17,9%Alegeri din 1986*: în voturi 9,7% 33% **45% 9,8% în locuri 6% 38% 50,4% 5,7%Alegerile din 1988: în voturi 11,3% 37,8% 20,4% 20,2% 12,4% în locuri 4,3% 47,7% 22,5% 22,5% -Alegerile din 1993: în voturi 9,2% 19,2% 18,6% 19,9% 12,4% în locuri 4,2% 10% 37% 44,5% -Alegerile din 1997:

9.9% 23.5 % 14.2% 15.7% 14.9%6,6% 42,3% 18,8% 23,3% -

*pentru alegerile din 1986 s-a folosit scrutinul proporţional**UDF-RPR împreună2. Alegerile prezidenţiale (după Olivier Duhamel, La pouvoir politique en France, p. 126 şi 323)3.

PC PS UDF RPR FN1981primul tur 15% 26% 28% 21%al doilea tur 52% 48%1988primul tur 7% 34% 17% 20% 15%al doilea tur 54% 46%1995primul tur 9% 23% 19% 21% 15%al doilea tur 47% 53%

Page 98: Institutii politice

98

ANEXA 3 ITALIA

Anexa 3-a: partidele politice italiene

Vechiul sistem de partide-Republica I (1945-1994)DC Democrazia Cristiana Democraţia CreştinăPLI Partito Liberale Italiano Partidul Liberal ItalianPSI Partito Socialista Italiano Partidul Socialist ItalianPSLI Partito Sociale Liberale Italiano Partidul Social Liberal ItalianP d’A(zione) Partidul AcţiuniiPRI Partito Republicano Italiano Partidul Republican ItalianPSDI Partito Socialista Democratico Italaiano Partidul Social Democrat

ItalianPCI Partito Comunista Italiano (transformat în 1990 înPDS)

Partidul Comunist Italian

Noul sistem de partide şi alianţe–Republica a II-a (după 1994)PartidePDS Partito Democratico di Sinistra Partidul Democratic al StângiiRC Rifondazione comunista Refondarea comunistăPPI Partito Popolare Italiano Partidul Popular Italian (demo-creştinii)La Rete ReţeauaLN Lega Nord Liga NorduluiFI Forza ItaliaAN Alleanza Nazionale Alianţa NaţionalăMSI Movimento Sociale Italiano Mişcarea Socială ItalianăSVP Süd-Tyroler Volkspartei Partidul sud-tirolez (reprezentant al

minorităţii germane din Tirolul de Sud;există din perioada primei Republici)

AlianţePolo della Liberta Polul Libertăţii (în 1994 era format din FI,

LN şi AN, pentru ca în 1996 LN să nu maifacă parte din această alianţă de partide)

Progressisti Progresiştii (denumire sub care au participatforţale de stânga la alegerile din 1996)

Patto per Italia Pactul pentru ItaliaL’Ulivo Măslinul (alianţă formată în 1995 care

reuneşte 16 formaţiuni politice dintre carePDS, PPI, PS - moştenitorul PSI, La Rete, RI- Rinovamento italiano partidul fostuluipremier Dini, Verzii - I Verdi etc.)

Anexa 3-b: guvernări şi partide de guvernare în Italia după 1945

Prima Republică

Prim ministru Partid (coaliţie) anii de guvernareParri DC+PCI+PSI+PLI+P d’A 1945De Gasperi DC+PCI+PSI+PLI+P d’A 1945-1946De Gasperi DC+PCI+PSI+PRI 1946-1947De Gasperi DC+PLI+PSI 1947De Gasperi DC+PLI+PRI+PSLI 1947-1950

Page 99: Institutii politice

99

De Gasperi DC+PSLI+PRI 1950-1951De Gasperi DC+PRI 1951-1953Pella DC 1953-1954Fanfani DC 1954Scelba DC+PSDI+PLI 1954-1955Segni DC+PSDI+PLI 1955-1957Zoli DC 1957-1958Fanfani DC-PSDI 1958-1959Segni DC 1959-1960Tambroni DC 1960Fanfani DC 1960-1962Fanfani DC+PSDI+PRI 1962-1963Leone DC 1963Moro DC+PSI+PRI+PSDI 1963-1968Leone DC 1968Rumor DC+PSI+PRI 1968-1969Rumor DC 1969-1970Rumor DC+PSI+PSDI+PRI 1970Colombo DC+PSI+PSDI’PRI 1970-1972Andreotti DC 1972Andreotti DC+PSDI+PLI 1972-1973Rumor DC+PSI+PSDI+PRI 1973-1974Rumor DC+PSII+PDSI 1974Moro DC+PRI 1974-1976Moro DC 1976Andreotti DC 1976-1979Andreotti DC+PSDI+PRI 1979Cossiga DC+PSDI+PLI 1979-1980Cossiga DC+PSI+PRI 1980Forlani DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1980-1981Spadolini DC+PSI+PSDI+PRI 1981-1982Fanfani DC+PSI+PSDI+PLI 1982-1983Craxi DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1983-1987Fanfani DC 1987Goria DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1987-1988De Mita DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1988-1989Andreotti DC+PSI+PSDI+PRI+PLI 1989-1991Andreotti DC+PSI+PSDI+PLI 1991-1992Amato DC+PSI+PSDI+PLI 1992-1993Ciampi DC+PSI+PSDI+PLI 1993-1994

Republica a II-a

Prim ministru Partid (coaliţie) anii deguvernare

Berlusconi Forza Italia+Liga Nord+AN 1994-1995Dini Guvern de tehnicieni sprijinit de

antiberlusconieni: PDS, RC, La Rete,PPI, LN.

1995 -1996

Prodi L’Ulivo 1996 - 1998D’Alema L’Ulivo 1998- 2000

ANEXA 3-c:ponderea electorală şi parlamentară a partidelor italiene.

Alegerile din 1992 - sfârşitul pentapartidismului (după Diario d’Italia- Due secoli di storia giorno per giorno,1990-1994, nr.32, il Giornale, Compact DeAgostini, 1994, p. 764)

Page 100: Institutii politice

100

Partidul CameraDeputaţilor

SenatulRepublicii

% Locuri % LocuriDC 29,7 206 27,3 107PDS 16,1 107 17,1 64PSI 13,6 92 13,6 49

LN 8,6 55 8,2 25Refondarea comunistă 5,6 35 6,5 20MSI 5,4 34 6,5 16PRI 4,4 27 4,7 10PLI 2,9 17 2,8 4Federaţia verzilor 2,8 16 3,1 4PSDI 2,7 16 2,6 3La Rete - Mişcarea pentru democraţie 1,9 12 0,7 3Lista Panella 1,2 7 0,5 -Partidul sud-tirolez 0,5 3 0,5 3Partidul sard de acţiune 0,4 1 0,4 1

Grupurile parlamentare după alegerile parlamentare din 27 martie 1994: emergenţa noului sistem departide (după Diario d’Italia- Due secoli di storia giorno per giorno,1990-1994, nr.32, il Giornale,Compact/DeAgostini, 1994, p.775)

Grupuri parlamentare CameraDeputaţilor

SenatulRepublicii

Progresiştii - federaţie 167 74Progresişti - PSI - 10Progresişti verzi - La Rete - 13Stânga democratică - 10Liga Nordului 115 59Forza Italia 113 37Alianţa Naţională 109 48Refondarea comunistă- progresişti 39 17PPI 33 33Centrul creştin democratic 27 12Grup mixt 28 12

Rezultatele alegerilor din 21 aprilie 1996 pe orientări politice dominante (după L’Express, no.2338, 15 avril-1 mai 1996, p.11)

CameraDeputaţilor

Senatul Republicii

Stânga (Măslinul, Renaşterea comunistă) în voturi 50,65% 53% în locuri 319 167Dreapta (Polul Libertăţii - FI, AN, CCD - CentulCreştin Democrat) în voturi 39,05% 36,85% în locuri 246 116Liga Nordului în voturi 9,45% 8,23% în locuri 59 27Alţii în voturi 0,85% 1,92% în locuri 6 5

Page 101: Institutii politice

101

ANEXA 4 MAREA BRITANIE

ANEXA 4-a: partide politice britanice

LP (Labor Party) Partidul LaburistSDP (Social Democratic Party) Partidul Social DemocratLIB (Social and Liberal Party) Partidul Social şi Liberal, cunoscut mai ales sub

numele de Liberal Democrat; până în 1988 s-anumit Partidul Liberal)

CON (Conservative Party) Partidul Conservator

ANEXA 4-b: guvernări şi partide de guvernare în Marea Britanie după 1945

Prim ministru Partid Anii de guvernareAttelee LP 1945-1951Churchill Con 1951-1955Eden Con 1955-1959Macmillan Con 1959-1964Wilson LP 1964-1970Heath Con 1970-1974Wilson LP 1974-1976Callaghan LP 1976-1979Thatcher Con 1979-1990Major Con 1990-1998Blair LP 1998 - prezent

ANEXA 4-c:ponderea electorală şi parlamentară a partidelor britanice

Anulalegerilor

Con LP Lib* Alţii

1979 în voturi 43,9% 37% 13,8% 5,3% în locuri 339 269 11 161983 în voturi 42,4% 27,6% 25,4% 4,6% în locuri 397 209 23 211987

în voturi 42,3% 30,8% 22,6% 4,3%în locuri 376 229 22 23

1992în voturi 41,9% 34,4% 17,8% 4,2%în locuri 336 271 20 23

1997în voturi 30,06% 43,09% 22,44% 4,41%În locuri 165 419 46 29

*Între 1983 şi 1987 a funcţionat alianţa liberalilor cu social-democraţii

Page 102: Institutii politice

102

ANEXA 5 SPANIA

ANEXA 5-a: partide politice spaniole

UCD-CDS Uniunea de centruPPE Partido Popular Espanol Partidul Popular SpaniolPSOE Partido Socialista Obrero Espanol Partidul Socialist Muncitoresc SpaniolIU Izquierda Unida Stânga Unită (partidul comunist)PNV Partido Nacionalista Vasco Partidul Naţionalist BascEE Euskadiko Ezkerra Stânga bască (unit în 1993 cu PSOE cu

care a format Partidul socialist basc)HB Herri Batasuna Unitate Populară (partid naţionalist basc

apropiat de ETA- Euskadi TaAskatasuna – Bascia şi libertate)

EA-EOE Eusko Alkartasuna Naţionalişti baştiPAR Partido Aragonés Regionalista Partidul Aragonez Regionalist

(naţionalişti aragonezi)CIU Convergencia i Unio Convergenţă şi unitate (naţionalişti

catalani)ERC Esquerra Republicana de Catalunya Stânga Republicană Cataloneză

(independentişti catalani)CC Colaición Canariana Coaliţia canarianăUV Unió Valenciana Uniunea Valensiană (Regionalişti

valencieni anti-castilieni)UPN Unión de Pueblo Navaro Uniunea Poporului Navarez (partid

navarez regionalist anti-basc)PA Partido Andalucista Partidul Andalusian (partid regionalist

afirmând o identitate euro-arabă)BNG Bloque Nationalista Galego Blocul Naţionalist GalicianCG Coalición Galega Coaliţia galicianăPSG-EG Partido Socialista Galego-EsquerdaGalega

Partidul Socialist Galician-Stângagaliciană

ANEXA 5-b: guvernări şi partide de guvernare în Spania după 1976

Suarez UCD 1976-1981Calvo Sotelo UCD 1981-1982Gonzales PSOE 1982-1996Aznar PPE, Partidul Naţional Catalan CIU,

Coaliţia Canariană CC, PartidulNaţionalist Basc PNV.

1996-prezent

ANEXA 5-c: ponderea electorală a partidelor spaniole

Anulalegerilor

PP CSD PSOE IU Regionalişti

1977 9% 35% 29% 9% 5%1979 7% 37% 32% 11% 9%1982 25% 10% 46% 4% 8%1986 26% 9% 44% 5% 14%1989 26% 8% 40% 9% 11%1993* 35% 2% 39% 9,5% 10%1996** 39% - 37% 11% -2000 44.6 - 34.1% 5.5% 11%

*La alegerile din 1993 CIU a obţinut 4,9% din voturi, ERC 0,8%,PNV 1,2,HB 0,9%, EE-EOE 0,6%, PAR 0,6%, UV 0,5%, iar CC 0,9%.** La alegerile din 1996 CIU a obţinut 5%, iar PNV 1,3%.

Page 103: Institutii politice

103

ANEXA 6

Compoziţia Parlamentului EuropeanGrup parlamentar 1989 1994 1999

Locuri518

% Locuri567

% Locuri626

%

Partidul Socialist European 198 38,2% 198 35% 180 28,7%

Partidul Popular European 162 31,4% 157 28,7% 233 37,3%

Liberalii şi Reformiştii

Democraţi

46 8,8% 43 7,6% 51 8,3%

Confederaţia Stângii Unite

Europene

28(nou) 5% 42 6,7%

Forza Italia 27(nou) 4,7% regrupat

Independenţi 21 4,1% 27 4,7% 26 4,2%

Alianţa democratică

Europeană

20 3,9% 26 4,6% 16 2,6%

Verzi 28 5.4% 23 4,1% 48 7,7%

Alianţa Radicală Europeană 19(nou) 3,4% regrupat

Grupul Naţiunilor Europei 19(nou) 3,4% 30 4,8%

Grupul Tehnic al Dreptei 14 2,55% regrupat

Grupul Curcubeul 16 2,7% regrupat

Stânga Unită 13 2,5% regrupat

Page 104: Institutii politice

104

BIBLIOGRAFIE

Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, DuStyle, Bucureşti, 1996.

Jean Blondel, Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies, Praeger, New York, 1968.

François Borella, Les partis politiques en Europe, Seuil, Paris, 1984.

François Borella, Les partis politiques dans la France d’aujourd’hui, Seuil, Paris, 1980.

Jean Charlot, La politique en France, Le livre de poche, Paris, 1994.

Monica Charlot, Le parti travailliste britanique, Montchrestien, Paris,1992.

Jean Marie Copperet, Claude Emeri, Les sistemes electoraux, PUF, Paris, 1988.

Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, Humanitas, Bucureşti 1993.

Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et institutions

politiques, Economica, Paris, 1983.

Olivier Duhamel, Les démocraties, Seuil, Paris, 1995.

Olivier Duhamel, Le pouvoir politique en France, Seuil, Paris, 1995.

Maurice Duverger, Les partis politiques, A. Colin, Paris, 1981.

Maurice Duverger, Les régimes politiques, PUF, Paris, 1981.

Maurice Duverger, , “Caucus and Branch, Cadre Parties and Mass Parties”. în P. Mair, The West European Party

Systems, Oxford Univsity Press, 1990.

Tom Gallagher, Allan M. Williams (editors), Southern European socialism, Manchaster University Press, 1989.

Madelaine Grawitz, Méthodes des sciences sociales, 10e édition, Dalloz, Paris, 1996.

Dimitrie Gusti, “Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”, în Doctrinele partidelor politice,

Garamond, Bucureşti, 1996.

Roland Inglehart, Culture Shift in Advanced Industrial Society, Princeton University Press, 1990.

Richard S. Katz, Peter Mair, Party Organizations, Sage, London, 1992.

Richard Katz, Peter Mair, “Changing Models of Party Organisation and Party Democracy: the Emergence of

Cartel Party”, în Party Politics, vol 1, no1, 1995.

Otto Kirchheimer, “The Transformation of the Western European Party Systems”, în LaPalombara, Weiner (eds)

Parties and Political Development, Princeton Univsity Press, 1966.

Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Clevages in Post-Communist Democracies”, Party Politics 1:4,

1995.

Herbert Kitschelt, ”New Social Movements and Decline of Party Organisation” în Kuechler and Dalton (eds),

Challenging the Social Order: New Social and Political Movements in Western Europe. Cambridge Polity Press,

1990.

Hanspeter Kriesi, Les démocraties occidentales, Economica, Paris, 1994.

Jacques Leruez, Le systéme politique britanoque depuis 1945, A. Colin, Paris, 1994.

Arendt Lijphart, Democracy in Plural Societies, Yale University Press, 1977.

Peter Mair, “What Is Different About Post-Communist Party Systems?”, Public Policy, no. 259, Univsity of

Strathclyde, Glasgow, 1996.

Yves Meny, Politique comparée, Montchrestien, Paris, 1991.

Jean-Louis Quermonne, L’alternance au pouvoir, PUF, Paris, 1988.

Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Seuil, Paris, 1986.

Page 105: Institutii politice

105

Jean-Louis Quermonne, Le systéme politique européen, Montchrestien, Paris, 1993.

Phillippe Parini, Les institution politiques, A. Colin, Paris, 1984.

Dominique Pélassy, Qui gouverne en Europe?, Fayard, Paris, 1992.

Hugues Portelli, Les régimes politique européens, Libraire Générale Française, Paris, 1994.

Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1987.

Stein Rokkan, Citizens, Elections, Parties, David McKay Company, New York/Oslo, 1970.

Giovanni Sartori, “A Typology of Party Systems”, în P. Mair (ed) The West European Party System, Oxford

University Press, 1990, ( versiune prescurtata a cap. 5,6 si 9 din Sartori,1976. “Parties and Party System: A

framework for Analysis” Cambridge Univ. Press)

Daniel-Louis Seiler, Les partis autonomistes, PUF, Paris, 1994.

Daniel-Louis Seiler, „Classifications et taxonomies: essai de reconstruction”, în La politique comparée en

question, coordonată de Daniel-Louis Seiler, LyCoFac - L.C.F. Édition, Bordeaux, 1994.

Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, PUF, Paris, 1980.

Daniel-Louis Seiler, Les partis politiques dans le Benelux, Institut de Ciéncies Politiques i Socials, WP núm. 48,

Barcelona, 1992.

Ezra N. Suleiman, Les ressorts cachés de la réussite française, Seuil, Paris,1995.

Jean Touchard, La gauche en France depuis 1900, Seuil, Paris, 1977.

Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Polirom, Iaşi, 1997.

George Voicu, Pluripartidismul, All, Bucureşti, 1997.

Michael Waller, “Parties inheritances and parties identities”. în: Pridham and Lewis, Stabilising Fragile

Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, Routledge, London, 1996.

Alan Ware, Political Parties and Systems, Oxford Univsity Press, 1995.

Michel Winock, Le socialism en France et en Europe, Seuil, Paris 1992.

Page 106: Institutii politice

106


Recommended