193
INSTITUŢII DE CREDIT Prof.univ.dr.Dumitru Tudorache
INSTITUŢII DE CREDIT
Prof.univ.dr.Dumitru Tudorache
2
CAP. I ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR DE
CREDIT
1.1 Cadrul general al organizării instituţiilor de credit
Recenta aderare a României la Uniunea Europeană a însemnat şi pregătirea
sistemului bancar pentru o nouă calitate a activităţii, pentru competitivitate şi
concurenţă.
Pregătirile sectorului bancar pentru integrarea în U.E. au început demult şi s-
au intensificat o dată cu adoptarea monedei EURO.
În ultimii ani, accentul perfecţionării activităţii bancare a fost pus pe
reorganizarea sistemului, creşterea prudenţialităţii bancare, abordarea calitativ-
nouă a aderării capitalului şi a riscului.
Un loc important în cadrul preocupărilor legate de sectorul bancar îl ocupă în
ultima perioadă de timp, îmbunătăţirea legislaţiei bancare, care ţine seama în
mult mai mare măsură de legislaţia, practicile şi uzanţele sistemului bancar
european.
În această ultimă privinţă, avem în vedere cel puţin următoarele repere;
- Implementarea Acordului Basel II (2004);
- Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României;
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99/2006;
- Legea bancară nr.227/2007
Aceste documente legislative au avut la bază mai multe acte normative ale
UE. Printre care şi Directiva nr.2006/48/CE din 2008 a Parlamentului European.
Prin aceste acte normative se trece la o abordare mai largă a activităţii
bancar-monetar-financiare.
Băncile sunt incluse în instituţiile de credit, având în vedere referirile actelor
normative bancare aflate în vigoare în Uniunea Europeană.
3
Această concepţie şi structurare a entităţilor care se ocupă cu moneda, banii,
creditul, plăţile sunt agreate şi de Comitetul de la Basel pentru supraveghere
bancară.
Noile prevederi ale Acordului Basel II conexionează cerinţele de capital în
mai mare măsură cu propriile estimări ale instituţiilor de credit în procesul de
management al riscurilor.
OUG nr 99/ 2006 şi Legea nr.227/ 2007 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului asigură transpunerea directivelor comunitare în domeniul
bancar şi al altor instituţii de credit.
Subliniem în acest sens şi încă de la începutul acestui curs universitar că
băncile constituie de departe cea mai importantă, chiar vastă verigă a
instituţiilor de credit. Având în vedere şi profilul didactic, adică
specializarea Finanţe-Bănci, în curs se vor regăsi în principal aspecte ale
activităţii bancare. Evident că vor fi prezentate şi particularităţile altor instituţii
de credit în manifestarea proceselor monetar-financiare şi a pieţelor monetar-
financiare. De altfel, ponderea acordată băncilor în actele normative în totalul
instituţiilor de credit, confirmă, o dată în plus că băncile înseamnă aproape totul.
În cele ce urmează, prezentăm principalele aspecte ale activităţii bancare
stipulate în OUG nr. 99/2006 şi Legea nr.227/2007.
Aceste acte normative privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
şi-au propus să asigure, la nivel de principiu, transpunerea directivelor
comunitare menţionate, atât pentru instituţiile de credit, cât şi pentru societăţile
de servicii de investiţii financiare şi, în acelaş timp, să asigure o consolidare a
reglementării în materie reunind prevederile legislaţiei aferente instituţiilor de
credit (Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.97/2000 privind
organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr.200/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.541/2002
4
privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, cu
modificările şi completările ulterioare, şi Legea Nr.33/2006 privind băncile de
credit ipotecar) într-un singur act normativ.
OUG nr.99/2006 este structurată în dispoziţii cu caracter general (Partea I),
aplicabile tuturor categoriilor de instituţii de credit şi prevederi cu caracter
special (Partea a II-a) aplicabile fiecărei categorii de instituţii de credit
reglementate în dreptul românesc şi sistemelor de plăţi. Aspectele legate de
incidenţa dispoziţiilor acestui act normativ asupra societăţilor de servicii de
investiţii financiare, aflate sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, sunt abordate într-un capitol distinct.
Anumite aspecte de natură tehnică prevăzute de directivele comunitare au
fost reglementate prin legislaţia secundară emisă în aplicarea legii.
OUG nr.99/2006 stabileşte cadrul general al desfăşurării activităţii
instituţiilor de credit şi este structurată în trei titluri.
În prima parte OUG
- domeniul de aplicare al acestui act normativ;
- categoriile de instituţii de credit în care se pot constitui şi funcţiona
instituţiile de credit persoane juridice române.
- interdicţii referitoare la prestarea activităţilor supuse reglementării în
discuţie şi utilizarea denumirilor protejate aferente acestora;
- definirea noţiunilor utilizate în cuprinsul reglementării;
În privinţa conţinutului activităţii bancare şi a cerinţelor acestora sunt prevăzute:
- cerinţele minime de acces la activitatea specifică unei instituţii de credit şi
de desfăşurare a activităţii;
- anumite aspecte legate de autorizarea instituţiilor de credit;
- activităţile ce pot fi desfăşurate în baza şi limitele unei autorizaţii; în ceea
ce priveşte activităţile permise instituţiilor de credit, noile prevederi permit
desfăşurarea activităţii de leasing financiar în mod direct şi limitează
5
nivelul total al veniturilor obţinute din activităţile din domeniul nefinanciar
la 10% din veniturile aferente activităţii financiare.
- restricţii sau interdicţii referitoare la operaţiunile ce pot/nu pot fi
desfăşurate de o instituţie de credit;
- condiţii minime de desfăşurare a activităţii respective, cerinţe de capital şi
de administrare a riscului, precum şi cele referitoare la acţionariat.
OUG reglementează procedura de autorizare a instituţiilor de credit,
persoane juridice române, situaţiile în care autorizaţia îşi încetează valabilitatea
de drept sau la cerere, precum şi situaţiile şi condiţiile în care aceasta poate fi
retrasă, şi desfăşurarea în România a activităţii instituţiilor de credit autorizate şi
supravegheate de autorităţile competente din alte state membre.
OUG prevede condiţiile în care instituţiile de credit persoane juridice
române, autorizate şi supravegheate de Banca Naţională a României pot
desfăşura activitate în alte state membre, în condiţii similare cu cele prevăzute la
capitolul IV pentru instituţiile de credit şi instituţiile financiare din alte state
membre care îşi desfăşoară activitatea în România.
De asemenea este desenat cadrul în care instituţiile de credit persoane
juridice române pot deschide sucursale în state terţe.
Sunt definite cerinţele de natură operaţională, structurate în capitole care
vizează următoarele aspecte: organizare şi conducere, secretul profesional în
domeniul bancar şi relaţia cu clientela, cerinţele pentru acoperirea riscurilor,
raportări financiare şi audit, cerinţe de publicitate pentru instituţiile de credit.
Sunt stipulate măsurile de supraveghere şi sancţiunile ce pot fi aplicate
instituţiilor de credit, procedurile speciale (supravegherea specială, administrarea
specială, lichidarea instituţiilor de credit) şi căile de contestare a actelor emise de
Banca Naţională a României. Astfel, sunt prevăzute dispoziţii referitoare la
6
supravegherea instituţiilor de credit persoane juridice române şi modul în care se
realizează aceasta.
În partea a doua a OUG 99/2006 sunt abordate în titluri distincte specificul
fiecărei categorii de instituţii de credit şi aspecte legate de sisteme de plăţi. Sunt
de menţionat unele deosebiri faţa de legislaţia precedentă astfel:
a) băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ:
- au fost eliminate prevederi referitoare la impunerea unei anumite structuri
a acţionariatului majoritar şi minoritar al unei bănci de economisire şi
creditare în domeniul locativ;
- a fost modificată denumirea generică a acestor instituţii de credit din ”case
de economii pentru domeniu locativ” în „bănci de economisire şi creditare
în domeniul locativ”, denumire care reflectă în mod adecvat natura acestor
instituţii;
b) instituţiile emitente de monedă electronică- au fost detaliate condiţiile în
care poate fi exercitată de către Banca Naţională a României opţiunea
prevăzută de directiva comunitară de exceptare totală sau parţială de la
aplicarea dispoziţiilor legii a instituţiilor emitente de monedă electronică,
condiţii legate de volumul maxim al obligaţiilor financiare aferente
monedei electronice (maxim 5 milioane euro) şi de acceptarea monedei
electronice ca mijloc de plată de un număr limitat de comercianţi;
c) organizaţiile cooperatiste de credit:
- cadrul legislativ aplicabil a fost în întregime restructurat, fără a se aduce
atingere principiilor de organizare şi funcţionare a reţelelor cooperatiste
constituite din cooperative de credit afiliate la o casă centrală;
- au fost făcute aplicabile organizaţiilor cooperatiste de credit dispoziţiile
Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale (cele eferente societăţilor
pe acţiuni) pentru a se evita o repetare nejustificată la nivelul legislaţiei a
unor prevederi care nu diferă faţă de cele impuse societăţilor comerciale
7
(privind constituirea, înmatricularea, conţinutul actelor constitutive şi
modificarea acestora, convocarea şi funcţionarea adunării generale,
atribuţiile şi răspunderile administratorilor şi directorilor, fuziunea,
divizarea, dizolvarea, sancţiunile pentru încălcarea dispoziţiilor legii) şi s-a
restructurat textul într-o formă care să se integreze cât mai armonios în
noul proiect;
- a fost eliminată interdicţia de utilizare în denumire a noţiunii de bancă,
aceste instituţii putând utiliza denumirea de „bancă cooperatistă”. În ceea
ce priveşte sistemele de plăţi, au fost preluate prevederile în vigoare
existente în Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată, cu
modificările şi complectările ulterioare.
1.2 Repere ale U.E. privind instituţiile de credit
1) Reglementările privind activitatea bancară vor fi publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene
2) Activitatea băncilor a făcut obiectul negocierilor în vederea aderării
3) A fost notificată U.E. privind întregul cadru legislativ adoptat de
România
4) Termenii, conceptele sunt adaptate uzanţelor U.E.
5) B.N.R. notifică U.E. principalele reglementări interne
6) B.N.R notifică U.E. orice autorizaţie acordată
7) Băncile dintr-un stat membru al U.E. pot înfiinţa sucursale în România pe
baza notificării către B.N.R.
8) Băncile din U.E. pot furniza direct servicii bancare în România
9) Autoritatea competentă din statul de origine supraveghează sucursala din
România
10) B.N.R. este obligată să modifice sau să revoce unele măsuri, când apare o
decizie a U.E.
8
11) B.N.R informează Comisia Europeană cu privire la măsurile luate asupra
unor bănci
12) Prevederile bancare din U.E. se aplică cu prioritate în România
13) La cererea U.E., B.N.R. face analize şi comunică opinii
14) Schimb de informaţii şi secretul profesional
15) B.N.R oferă informaţii privind garantarea depozitelor, informaţii privind
falimentul băncilor
16) Băncile sunt obligate să aplice o politică specifică de provizioane şi de
expunere
17) B.N.R. asigură coordonarea acţiunilor sale cu B.C.E. şi cu celelalte bănci
centrale
Sectorul Bancar Românesc poate fi prezentat schematic astfel:
Nr. Bănci 37
- Româneşti 5
- Străine 26
- Suc. Bănci străine 6
Operatori universali 33
Operatori specializaţi 4
Băncile străine deţin:
- Active 87,9%
- Credite 89,1%
- Depozite 87,7%
Tendinţe:
- Privatizare
- Consolidare
- Investitori străini
9
Caracteristica principală:
- Stabilitatea
- Activele au o structură (credite şi plasamente la B.N.R.)
Obiectiv strategic:
- Capacitatea de distribuţie a produselor şi serviciilor
Alte obiective:
- Expansiune puternică
- Extindere reţea
- Zona rurală
- Canale alternative (ATM şi POS- uri, Internet Banking)
- Forţe mobile de vânzare
- Acutizarea competitivităţii
Pătrunderea băncilor din U.E.:
- Produse moderne
- Zona Retail
- Credit ipotecar
- Dezvoltarea plăţilor
- Intensificarea competiţiei pe zona corporate
- Trade Finance
- Factoring
- Derularea fondurilor U.E.
- IMM
- Municipalităţi
- Fonduri structurale
10
Provocare:
- Capacitatea de absorbţie a fondurilor europene
Noi actori pe piaţă:
- Factoring
- Produse derivate
- Administrarea creanţelor
- Asigurarea riscului
- Fondurile de investiţii
Alinierea la standardele financiare internaţionale:
- transparenţă mai mare
Informaţie
Decizie (inclusiv de la U.E.)
Asigurarea Stabilităţii Sistemului Bancar
BASEL II:
- Pilonul I (Cerinţe minime de capital)
- Pilonul II (Supravegherea adecvării capitalurilor)
- Pilonul III (Disciplina de piaţă)
Sau altfel:
- îmbunătăţirea sensitivităţii riscului
- îmbunătăţirea metodelor de prevenire a riscurilor reziduale (de lichiditate şi
legislativ)
- creşterea transparenţei pieţei bancare
BASEL II în România:
1. Rata de adecvare a capitalului scade de la 12% la 8%
11
2. Impactul indirect şi asupra instituţiilor financiare nebancare deţinute de
bănci
3. Riscul de credit asociat:
- finanţări pentru administraţiile regionale şi locale (creştere de la 20-100%)
- Retail (diminuare de la 100-75%) şi includerea microintreprinderilor în
această categorie
- Credite ipotecare (Dimunuare de la 50- 35%)
Stadiul implementării:
28 din cele 37 de instituţii de credit preferă varianta standard pentru calculul
adecvării .
Sistemului Bancar Românesc devine parte integrantă a celui european:
- Operatori străini
- Competiţie internaţionalizată
- Potenţial semnificativ de creştere
- Marjele de dobândă se vor diminua
- Structurile de grup financiar se consolidează
- Asistenţa financiară post aderare (cofinanţări de peste 25 mld. Euro de la
U.E.)
Expertiza, Structuri de afaceri, Reţea
Schematic OUG nr.99/2006 se bazează pe următoarele repere europene:
I. Condiţii de acces la activitatea bancară
II. Supravegherea prudenţială a băncilor
III. Supravegherea sistemului de plăţi
IV. Supravegherea operaţiunilor cu instrumente financiare
V. Supravegherea firmelor de investiţii financiare
Prevederile nu se aplică băncilor centrale din statele membre
Instituţiile de credit cuprind:
12
1. Băncile
2. Organizaţii cooperatiste de credit
3. Bănci de economisire şi de creditare în domeniul locativ
4. Bănci de credit ipotecar
5. Instituţii de emisiune de monedă electronică
Activităţi permise băncilor:
1. Atragere de depozite şi alte fonduri rambursabile
2. Acordarea de credite
3. Leasing financiar
4. Operaţiuni de plăţi
5. Emitere şi gestionare de mijloace de plată
6. Emitere de monedă electronică
7. Emitere de garanţii şi asumare de angajamente
8. Tranzacţionare cu:
- instrumente ale pieţei monetare
- valută
- contracte futures şi options
- instrumente având la baza cursul de schimb şi rata dobânzii
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile
9. Participare la emisiunea de valori mobiliare (prin subscriere şi plasament)
10. Servicii de consultanţă
11. Administrarea de portofolii
12. Custorie şi gestionare de instrumente financiare.
13. Intermediere pe piaţa interbancară
14. Închiriere de casete de siguranţă
15. Furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării
16. Operaţiuni cu metale şi pietre preţioase
13
Implementarea noului acord de capital (Basel II) în sectorul bancar românesc se
prezintă schematic astfel:
I. Necesitate şi piloni
- standardizarea activităţii de supraveghere a capitalului deţinut de băncile
comerciale
- reducerea riscului de incapacitate financiară
- reducerea costului potenţial al despăgubirii deponenţilor
- creşterea nivelului de siguranţă al sistemului financiar prin accentuarea
controlului şi a managementului intern al băncilor, al procesului de
supraveghere a disciplinei de casă
Basel II este transpus sub forma Directivei de Adecvare a Capitalului (CAD 3)
Noul acord are abordări mai cuprinzătoare şi mai senzitive la riscuri
1. Obiectiv: conducerea mai eficientă a băncilor
2. Abordări alternative privind sensitivitatea riscului
3. Flexibilitate
4. Adaptarea managementului
5. Drepturi şi răspunderi sporite pentru bănci
6. Convergenţa obiectivelor interne ale băncilor cu cele urmărite de
instituţiile de supraveghere
Modificări în determinarea gradului de adecvare a capitalului:
1. Trei piloni (Cerinţe):
- Adecvarea capitalului
- Analiza supravegherii
- Disciplina de casă
Pilonul I- calculează cerinţele minime de capital
14
- menţine cerinţele minime de capital de risc la nivelul de 8% din expunerea
la risc, dar perfecţionează metodele de evaluare a riscului
- propune pentru prima dată, evaluarea riscului operaţional
Riscul operaţional este riscul pierderii de rezultate de pe urma proceselor
interne, a personalului sau a sistemelor neadecvate ori datorită evenimentelor
externe. Deci nu cuprinde riscul strategic şi reputaţional.
Basel II include costuri de capital aferente în mod explicit evaluării
riscului.
Pilonul II- abordarea calitativă a cerinţelor prudenţiale
Supravegherea:
- în ce măsură băncile îşi evaluează nevoile de capital în funcţie şi în ce
măsură intervin atunci când este nevoie. Dialog activ între bănci şi unitatea
de supraveghere
Principiile supravegherii:
1. Băncile să aibă un proces de evaluare a adecvării totale a capitalului în
relaţie cu profilul lor de risc şi o strategie de menţinere a nivelurilor de
capital.
2. Autoritatea de supraveghere să revizuiască şi să evalueze strategiile de
adecvare a capitalului băncilor şi capacitatea lor de a monitoriza şi asigura
cerinţele de capital stabilite
3. Autoritatea de supraveghere să aştepte ca băncile să opereze cu cerinţele
minime de capital şi să aibă capacitatea de a cere băncilor să deţină capital
suplimentar
4. Autoritatea de supraveghere să intervină din timp pentru a preveni
situaţiile în care capitalul scade sub cerinţele minime
15
Pilonul III- disciplina de casă ca instrument prudenţial şi de supraveghere
- informaţii credibile
- evaluări fundamentale ale riscului
- prezentarea şi transparenţa privind adecvarea capitalului
- atingerea unui mediu bancar sigur
Implementarea Acordului Basel II în sectorul bancar românesc
Rolul major al B.N.R.
Au fost constituite trei niveluri de decizie:
- nivelul deciziei majore
- nivelul de coordonare
- nivelul operativ
În aceste organisme sunt cuprinşi şi reprezentanţi ai băncilor comerciale, MFP,
CNVM.
Etape de implementare a prevederilor Acordului Basel II
1. Iniţierea dialogului cu sectorul bancar
2. Dezvoltarea mijloacelor de supraveghere
3. Acţiuni aferente primelor două etape (stabilirea comisiilor, efectuarea de
sondaje, pregătirea resurselor umane, crearea unui site internet,
implementarea proiectului)
Grupurile de lucru cuprind:
- grupul legislativ
- grupul de capital
- grupul pentru risc de credit
- grupul pentru risc operaţional
16
- grupul pentru riscul de piaţă
4. Abordarea standardizată (ponderi de risc, expuneri, abordarea bazată pe
raitinguri interne, perioada de utilizare a metodelor interne, acceptarea
flexibilităţii, utilizarea unor combinaţii de metode, sau a metodei
standardizate alternative)
5. Finalizarea pachetului de acte normative
În concluzie, este necesar ca băncile româneşti:
- să gestioneze atent, adecvarea capitalului;
- să proiecteze cerinţele de capital;
- să gestioneze atent riscul;
- să menţină calitatea activelor;
- să genereze resurse adecvate;
- să stabilească politici solide;
- să evalueze corect provizioanele şi rezervele
Până la sfârşitul anului 2008, băncile româneşti trebuie să implementeze noul
acord de adaptare a capitalului.
Organigrama unei Instituţii de credit
Consiliul de administraţie:
1. Preşedinte
2. Preşedinte executiv
3. Prim-vicepreşedinte executiv
4. Vicepreşedinte executiv
5. Membri
17
6. Consiliul director
Direcţii şi departamente în centrală:
1. Direcţia Credit Management
2. Direcţia Relationship management
3. Direcţia Trade Finance
4. Direcţia Trezorerie
- departamentul operaţiuni interbancare
- departamentul clienţi nebancari
5. Direcţia Risc
6. Direcţia Resurse umane
- departamentul personal
- departamentul formare profesională
7. Direcţia Juridică
- departamentul contencios juridic
8. Direcţia Audit
- departamentul de control reţea sucursale
- departamentul control unităţi centrale
9. Direcţia operaţiuni
- departamentul back office
- departamentul corespondenţi bancari
- departamentul operaţiuni documentare
- departamentul ordine de plată în valută
- departamentul tezaur central
- departamentul compensare şi conciliere
- departamentul E-Banking
10. Direcţia financiară
11. Direcţia contabilitate
18
- departamentul raportări contabile
12. Direcţia metodologie şi organizare
13. Direcţia logistică şi dezvoltare reţea sucursale
14. Direcţia Retail Banking
15. Direcţia Reţea Sucursale
16. Direcţia produse şi vânzări
17. Direcţia carduri şi credite de consum
18. Direcţia servicii asigurări
19. Direcţia tehnologiei informaţiei
20. Direcţia Marketing
21. Direcţia proiect master
- departamentul cercetare de piaţă
- departamentul marketing
- departamentul relaţii publice
- secretariat
- sucursale şi agenţii
1.3 Obiectul de activitate al Instituţiilor de credit
- acordă credite
- constituie depozite
- emit şi gestionează instrumente de plată
- emit şi gestionează instrumente de credit
- deschid şi gestionează conturi pentru clienţii lor
- efectuează plăţi
- emit garanţii şi işi asumă angajamente
- efectuează tranzacţii în cont propriu şi al clienţilor cu instrumente
monetare negociabile
- tranzacţii cu valută
19
- tranzacţii cu metale preţioase şi obiecte confecţionate din acestea
- tranzacţii cu titluri de stat
- distribuirea de acţiuni şi obligaţiuni ale persoanelor juridice şi private
- închirierea de casete de siguranţă
- acordarea de consultanţă financiar- bancară
- efectuarea de operaţiuni de mandat
- efectuarea de operaţiuni de asigurare
- acţionează ca agent custode
- tranzacţii cu instrumente financiare derivate
- scontează efecte de comerţ
- gestionează credite externe
Organizarea şi managementul instituţiilor de credit
Instituţiile de credit sunt organizate după regulile unei practici prudente şi
ale societăţilor comerciale.
Pentru constituirea instituţiilor de credit, Banca Naţională a României
solicită un minimum de informaţii şi de documente.
Pentru înfiinţare, instituţiile de credit trebuie să deschidă un cont la B.N.R. şi
să depună actele necesare constituirii, în cadrul cărora rolul major revine
statutului şi capitalului social.
Reglementările interne concretizate în Regulamentul de Organizare şi
Funcţionare (ROF) este şi el unul din documentele constitutive foarte importante,
având în vedere autonomia largă a acestor instituţii, inclusiv utilizarea unor
metode interne de adecvare a capitalului şi de gestionare a riscului (în
conformitate cu prevederile Acordului Basel II şi cu Ordonanţa Guvernamentală
de Urgenţă nr.99/2006).
20
B.N.R aprobă cadrul general de organizare şi funcţionare a instituţiilor de
credit şi raportul acestora privind gestionarea riscurilor. Este pus însă un accent
foarte mare pe mecanismele interne de analiză şi control.
Instituţiile de credit au, în mare măsură, atribuţii asemănătoare societăţilor
comerciale. Există şi în cadrul acestora Consiliul de administraţie, Directori,
conducere operativă şi departamente funcţionale. Toate aceste structuri sunt
aprobate de B.N.R., urmărindu-se să posede calificare şi competenţă, integritate
şi reputaţie, experienţă şi confidenţialitate.
În promovarea unui management performant şi eficient, pentru instituţiile de
credit sunt necesare unele clarificări privind relaţiile cu clienţii, autoritatea,
confidenţialitatea. De aceea, în cele ce urmează precizăm următoarele:
- clientul este orice persoană cu care Instituţia de Credit a negociat o
tranzacţie, chiar dacă ea nu s-a finalizat;
- clientul este orice persoană care beneficiază de serviciile Instituţiei de Credit
(inclusiv în trecut);
- confidenţialitatea înseamnă eliminarea posibilităţii de a dăuna intereselor şi
prestigiului Instituţiei de Credit şi clienţilor;
- autoritatea competentă a Instituţiei de credit nu vine în contradictoriu cu
confidenţialitatea mai ales sub aspectul supravegherii;
- secretul bancar nu exclude ca uneori să fie furnizate date:
- la solicitarea titularilor de cont
- la solicitarea autorităţilor
- când Instituţia de Credit are un interes legitim
- la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont (când se produce
partajarea bunurilor)
- instituţia de Credit desfăşoară activităţi cu clienţii pe baze contractuale
caracterizate prin:
- prudenţă
21
- protecţia consumatorului
Instituţia de Credit asigură identificarea clientelei (deschiderea de conturi),
casete.
În acoperirea riscurilor, instituţiile de credit asigură:
- fondurile proprii în acoperirea riscurilor;
- un nivel adecvat al fondurilor precizându-se:
- condiţii
- limite
- aceste fonduri să se situeze cel puţin la nivelul cerinţelor de capital stabilite
pentru acoperirea riscurilor de credit, de diminuare a valorii creanţei, a
riscului de poziţie, a riscului de decontare, a riscului valutar, a riscului de
marfă şi a celui operaţional;
Organizarea Instituţiilor de Credit presupune stabilirea metodologiilor de
determinare a nivelului cerinţelor de capital pentru acoperirea riscurilor.
Organizarea Instituţiilor de Credit stabileşte şi criteriile de aplicare a
acestor cerinţe şi metodologii.
Structura Instituţiilor de Credit
Instituţiile de Credit cuprind:
- băncile;
- organizaţii cooperatiste de credit;
- băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
- băncile de credit ipotecar;
- instituţiile emitente de monedă electronică;
B.N.R. reglementează, autorizează şi supraveghează prudenţial Instituţiile
de Credit. B.N.R. are competenţa de a colecta şi procesa orice date relevante,
inclusiv cu caracter personal.
22
Statele U.E pot desfăşura în România activităţi de atragere de depozite şi
alte fonduri rambursabile (ex. emisiuni de obligaţiuni).
Condiţia:
- să constituie activitatea exclusivă sau principală a emitentului
- emitentul să acorde credite sau să aibă oricare din atribuţiile Instituţiilor de
Credit.
Condiţia nu se aplică investitorilor calificaţi de pe piaţa de capital.
Termeni în înţelesul sistemului bancar european
Activitatea bancară - atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile şi
acordarea de credite în cont propriu
Autoritatea competentă- împuternicită pentru supravegherea prudenţială a
Instituţiilor de Credit
Autorizaţie- act emis de autoritatea competentă pentru instituţiile de credit
Firmă de investiţii- persoană juridică ce prestează servicii financiare de
investiţii către terţi, pe baze profesionale (sunt româneşti sau din U.E.)
Instituţiile de Credit înseamnă o entitate care:
- atrage depozite, alte fonduri rambursabile şi acordă credite
- o entitate care emite mijloace de plată în formă elecronică.
Instituţia financiară- o entitate, alta decât Instituţia de Credit care are ca
principală activitate, dobândirea de participaţii la alte entităţi sau:
- acordă credite de consum;
- are activitate de factoring;
- finanţează tranzacţii financiare inclusiv forfetare;
- leasing;
- efectuează plăţi;
- emit instrumente de plată;
23
- emit garanţii;
- îşi asumă angajamente;
- efectuează tranzacţii cu cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
- efectuează operaţiuni în valută;
- contracte futures;
- derivate;
- valori mobiliate şi alte titluri transferabile;
- participă la emisiunea de valori mobiliare (plasament şi servicii legate de
acestea);
- consultanţă
- administrează portofolii;
- custodie;
- intermedierea pe pieţele financiare.
Acestea sunt doar cele mai importante atribuţii ale societăţilor de investiţii
financiare.
Deci instituţiile financiare nu atrag depozite, nu dau toate tipurile de
credite, nu furnizează informaţii privind creditele, nu închiriază casete de
siguranţă, nu efectuează operaţiuni cu metale preţioase.
Moneda elecronică- valoare monetară ce reprezintă o creanţă asupra
emitentului. Îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
1. - este stocată pe un suport electronic;
2. - este emisă în schimbul primirii de fonduri;
3. - este acceptată ca instrument de plată şi de alte entităţi decât emitentul.
Participare calificată- cel puţin 10% din capital sau drepturile de vot.
24
Public- persoană fizică sau juridică ce nu are cunoştinţele şi experienţa necesară
pentru evaluarea riscurilor de nerambursare a plasamentelor efectuate. Nu sunt
cuprinşi aici investitorii calificaţi, inclusiv instituţiile de credit
Societate mamă- o entitate care:
- are majoritatea drepturilor de vot;
sau
- are drept de a numi conducerea;
sau
- exercită o influenţă determinantă asupra unei entităţi (filiale) al cărei
membru/ acţionar este;
sau
- deţine majoritatea membrilor conducerii;
sau
- are drept de control asupra entităţii (filialei);
Societatea financiară de holding- o instituţie financiară ale cărei filiale sunt fie
exclusiv, fie în principal instituţii de credit sau instituţii financiare dar cel puţin o
filială este instituţie de credit.
Sucursala- unitate operaţională dependentă juridic de o instituţie de credit sau
instituţie financiară, dar care efectuează direct, toate sau o parte din activităţile
acesteia (instituţie de credit sau instituţie financiară).
Filiala- o subunitate asupra căreia societatea mamă exercită o influenţă
dominantă.
Autorizarea Instituţiilor de Credit
Condiţii de autorizare
Fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o autorizaţie de funcţionare.
B.N.R reglementează autorizarea ;
B.N.R notifică Comisiei Europene (CE) condiţiile şi documentaţia; şi anume:
25
- Viitoarea bancă să dispună de fonduri proprii distincte sau de 5 milioane
Euro- echivalent capital social;
- Capitalul social al unei Instituţii de Credit trebuie vărsat integral şi în
numerar în momentul subscrierii;
- Nu sunt permise aporturile în natură;
- Acţiunile unei Instituţii de Credit pot fi numai nominative;
- O acţiune dă dreptul unui singur vot;
- La constituirea aportului de capital social trebuie vărsat într-un cont
deschis la o Instituţie de Credit. Acest cont este blocat până la
înmatricularea Instituţiei de Credit ca persoană juridică în Registrul
Comerţului;
- Conducerea operativă a Instituţiei de Credit trebuie asigurată de cel puţin
două persoane;
- Conducerea să aibă reputaţie şi experienţă în domeniu;
- Sediul social să fie situat pe teritoriul României;
- Instituţia de Credit trebuie să desfăşoare efectiv şi cu preponderenţă
activitatea pe teritoriul României;
- B.N.R să fie informată cu privire la identitatea acţionarilor care deţin
participaţii calificate la Instituţia de Credit;
- Instituţia de Credit să convingă B.N.R. de un management prudent şi
eficient;
- Cererea de autorizaţie să fie însoţită de un program de activitate:
- tipuri de activităţi
- structura organizatorică
- capacitatea Instituţiei de Credit de a realiza obiectivele
propuse
- adecvarea procedurilor şi mecanismelor
Sistemul de credit în România
26
Problema complexă a creditării a făcut ca ea să reprezinte un adevărat
subsistem în cadrul sistemului financiar, atât în România, cât şi pe pieţele de
capital internaţional. Astfel, deşi creditarea face parte din sistemul financiar în
sens larg, ea ocupă o pondere însemnată în cadrul acestuia, în cadrul fluxurilor
financiar-bancare dintr-o ţară în tranziţie sau una care este deja în economia de
piaţă.
A fost posibilă constituirea unui sistem de credit şi pentru faptul că pe piaţa
internă de capital, creditul reprezintă încă la noi, principalul produs bancar, iar pe
plan internaţional piaţa creditului este tot atât de puternică precum piaţa de
capital sau piaţa financiară propriu-zisă (finanţarea proiectelor, titluri financiare,
ajutoare, contracte, valute etc).
Se poate afirma că şi la noi, în această perioadă de tranziţie creditul şi-a
format primul sistem, adică în cadrul fluxurilor financiare în sens larg, fluxurile
de credit au un loc şi o pondere foarte importante. Ele presupun, ca şi în cazul
fluxurilor financiare, desfăşurarea unei activităţi care să aibă drept scop profitul
în condiţii de raţionalitate şi risc. Mai mult, unele componente sunt mai
accentuate decât în cazul finanţelor în general. De exemplu: riscul este mai mare
în activitatea de creditare existând un tip (o formă) aparte, distinctă de risc şi
anume riscul de nerambursare.
Dat fiind faptul că activitatea de creditare este principalul produs al
majorităţii băncilor româneşti, nu putem trata sistemul de credit în afara
sistemului bancar românesc.
Sistemul de credit este parte componentă a sistemului financiar în general,
dar care capătă o autonomie proprie ca urmare a existenţei băncilor.
Fluxurile de credit se realizează ca urmare a constituirii pieţei de credit, ca
parte componentă a pieţei financiare, a pieţei de capital.
Anexa 1.1
27
BANCA NATIONALA a ROMANIEI INSTITUŢII DE CREDIT (2007)
PARTEA I - Sectiunea I - Banci
Inmatriculare în registrul institutiilor de credit
Denumirea institutiei de credit Adresa sediului social Cod unic de inregistrare
Numarul de ordine în registrul
comertului Numar Data
RB-PJR-40-004 18.02.1999 ATE BANK ROMANIA S.A. Bucuresti, Calea Grivitei nr.24, Sector 1
1596646 J40/456/1991
RB-PJR-40-007 18.02.1999 BRD - Groupe Societe Generale S.A.
Bucuresti, bd. Ion Mihalache nr.1-7, sector 1
361579 J40/608/1991
RB-PJR-40-008 18.02.1999 Banca Comerciala Romana S.A.
Bucuresti, Bd.Regina Elisabeta nr.5, sector 3
361757 J40/90/1991
RB-PJR-40-009 18.02.1999 RAIFFEISEN BANK SA Bucuresti, Piata Charles de Gaulle nr.15, et.4,5,6,7 si 8, sector 1
361820 J40/44/1991
RB-PJR-40-011 18.02.1999 UniCredit Tiriac Bank S.A. Bucuresti, str.Ghetarilor nr.23-25, sector 1
361536 J40/7706/1991
RB-PJR-12-012 18.02.1999 BANK LEUMI ROMANIA S.A. Bucuresti, B-dul Aviatorilor nr.45, sector 1
199915 J40/2496/ 28.03.2002
RB-PJR-40-013 18.02.1999 Bancpost S.A. Bucuresti, Calea Vitan nr.6-6A, Tronson B si C, et.3-8, sector 3
404416 J40/9052/1991
RB-PJR-40-015 18.02.1999 Banca de Export Import a Romaniei EXIMBANK S.A.
Bucuresti, Spl. Independentei nr.15, sector 5
361560 J40/8799/1992
RB-PJR-40-017 18.02.1999 Banca Romaneasca S.A. Membra a Grupului National Bank of Greece
Bucuresti, bd.Unirii nr.35, bl.A3, sector 3
4829576 J40/29196/1992
RB-PJR-40-018 18.02.1999 Credit Europe Bank (Romania) S.A.
Bucuresti, Bdul Timisoara nr.26Z, Cladirea Anchor Plaza, sector 6
4315966 J40/18074/1993
RB-PJR-12-019 18.02.1999 Banca Transilvania S.A. Cluj-Napoca, str. George Baritiu nr.8
5022670 J12/4155/1993
RB-PJR-26-020 18.02.1999 MKB ROMEXTERRA Bank S.A.
Targu Mures, Bdul 1 Decembrie 1918 nr.93
4786360 J26/1876/1993
RB-PJR-40-022 18.02.1999 ALPHA BANK ROMANIA S.A. Bucuresti, Calea Dorobantilor 237 B, sector1
5062063 J40/28415/1993
RB-PJR-40-026 18.02.1999 PIRAEUS BANK ROMANIA S.A.
Bucuresti, bd.Carol I nr.34-36, et. VI, sector 2
7025592 J40/1441/1995
RB-PJR-40-027 18.02.1999 ABN AMRO Bank (Romania) S.A.
Bucuresti, Piata Montreal nr.10, WTCB unit.2.23, sector 1
7411305 J40/3748/1995
RB-PJR-40-028 18.02.1999 OTP BANK ROMANIA S.A. Bucuresti, str.Buzesti nr.66-68, sector 1
7926069 J40/10296/1995
RB-PJR-40-031 18.02.1999 Citibank Romania S.A. Bucuresti, bd. Iancu de Hunedoara nr. 8, sector 1
8371870 J40/3232/1996
RB-PJR-02-032 18.02.1999 BANCA COMERCIALA INTESA SANPAOLO ROMANIA S.A.
Arad, Bd.Revolutiei nr.88 8145422 J02/82
RB-PJR-40-033 18.02.1999 Emporiki Bank - Romania SA Bucuresti, str.Berzei nr.19, sector 1
8490099 J40/3797/1996
RB-PJR-40-037 18.02.1999 LIBRA BANK S.A. Bucuresti, str. dr. Grigore Mora nr.11, sector 1
8119644 J40/334/1996
28
RB-PJR-40-038 18.02.1999 Banca C.R. Firenze România S.A.
Bucuresti, Bd. Unirii nr.55, bl.E4a, Tronson 1, sector 3
8971572 J40/9674/1996
RB-PJR-40-043 18.02.1999 ROMANIAN INTERNATIONAL BANK S.A.
Bucuresti, bd.Unirii nr.67, bl. G2 A tronson I si II, sector 3
10318789 J40/2416/1998
RB-PJR-40-044 18.02.1999 MARFIN BANK (ROMANIA) S.A.
Bucuresti, str.Emanoil Porumbaru nr.90-92, et. 3-6, sector 1
10556861 J40/4436/1998
RB-PJR-32-045 15.07.1999 Banca Comerciala CARPATICA S.A.
Sibiu, str. Autogarii nr.1 11447021 J32/80/1999
RB-PJR-40-046 17.09.1999 C.E.C. BANK S.A. Bucuresti, Calea Victoriei nr.13, sector 3
361897 J40/155/1997
RB-PJR-40-048 10.04.2000 VOLKSBANK ROMANIA S.A. Bucuresti, sos. Mihai Bravu nr.171, sector 2
12564356 J40/58/2000
RB-PJR-40-050 20.05.2002 ProCredit Bank S.A. Bucuresti, str.Buzesti nr.62-64, et.1 si et.2, sector 1
14622194 J40/3762/2002
RB-PJR-23-052 27.09.2004 PORSCHE BANK ROMANIA S.A.
Voluntari, sos.Pipera-Tunari nr.2, cladirea PORSCHE, parter, etaj 1 si 2, judetul Ilfov
16489311 J23/812/2004
RB-PJR-40-057 03.09.2007 BANCA MILLENNIUM S.A. Bucuresti, str.Dr.Iacob Felix nr.87, sector1
21087140 J40/3002
* In temeiul art.417 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului si al Regulamentului Bancii
Nationale a Romaniei nr. 1/2007 privind registrul institutiilor de credit
29
CAP........... CREAŢIA MONETARĂ
........1 Conţinutul creaţiei monetare
Creaţia monetară este una din atribuţiile principale ale băncilor. Moneda
comercială este un bun, o marfă ca oricare alta (din punctele de vedere care ne
interesează aici). Moneda comercială se mai numeşte şi monedă bancară (bilet de
bancă de exemplu), fie că este vorba de numerar, cecuri sau monedă scripturală.
Monetizarea creanţelor are loc atunci când se acordă un credit bancar sau
când se face o achiziţionare de devize. Moneda nu este colectată ca orice materie
primă. Moneda este colectată de către bănci în principal sub formă de depozite
sau economii (în conturi curente sau de economii). În felul acesta este facilitată
efectuarea schimbului şi plăţilor.
Realizarea de creaţie monetară de către bănci este o chestiune dificilă.
Ideea de bază este că depozitele sunt utilizate pentru acordarea de credite.
Creditele acordate reprezintă utilizarea depozitelor de monedă constituite.
Creaţia monetară de acest tip se realizează când băncile achiziţionează
creanţe de la agenţi nefinanciari prin monetizarea unor active, până în momentul
în care acordă credite, fără să existe alte resurse prealabile, un exemplu de creaţie
monetară ar fi următorul:
Firma X solicită un credit de 100 milioane RON băncii sale. În felul acesta
firma X recunoaşte o datorie faţă de această bancă. Această datorie este înscrisă
în pasivul bilanţului său. Pentru banca împrumutătoare se constituie o creanţă. În
contrapartide acestei creanţe achiziţionate, banca creditează contul curent sau
contul de investiţii al firmei X. Banca a creat depozitul. Este ca şi cum ar plăti
achizitionarea unei creanţe emitând o datorie asupra acesteia (asupra ei înseşi).
Această datorie serveşte ca mijloc de plată până când firma X poate să-şi
mobilizeze alte mijloace (un card, un cec, un virament) pentru a onora plăţile
30
sale. În felul acesta, cele 100 milioane RON circulă în plus în economie şi
contribuie la alimentarea masei monetare în sensul sporirii mijloacelor de plată în
circulaţie. Reţinem totuşi faptul că acest mecanism conţine germenul inflaţiei.
Firma X Banca
Activ Pasiv Activ Pasiv
Cont curent deţinut la
bancă
100 mil. RON
Titlul de îndatorare
faţă de bancă
100 mil. RON
Titlul de creanţă
asupra firmei X
100 mil. RON
Cont curent al firmei
X
100 mil. RON
Desigur, exemplul de mai sus reprezintă o simplificare, având în vedere că
este de presupus că nu se implică o singură bancă. În realitate, moneda astfel
creată trebuie să fie convertibilă în monedele şi mijloacele de plată emise de către
alte bănci şi în moneda emisă de către banca centrală.
În acest context, băncile sunt victime ale fluctuaţiilor interbancare care le
limitează puterea.
Aceste operaţiuni cu active monetare se amplifică cu ajutorul monedei
scripturale. Această creaţie monetară se află pe toată perioada existenţei creanţei.
Moneda este progresiv diminuată pe măsură ce creditul este rambursat, până în
momentul scadenţei.
În ansamblu, sistemul bancar este creator net de monedă. Moneda creată
prin monetizarea unor active este diminuată prin creditele scadente.
Deficitul de creaţie monetară conduce la recesiuni economice.
Băncile crează monedă „pornind de la nimic”, sau mai exact achiziţionând
creanţe. Aceste bunuri realizate prin creaţia monetară au un statut bivalent, adică
de esenţă publică şi privată.
- privată pentru că moneda creată este o monedă „fabricată” de o entitate
privată (băncile comerciale).
31
- publică pentru că această monedă comercială este convertibilă la paritate
(1 la 1) în moneda băncii centrale.
Creaţia monetară înseamnă „fabricarea” unui bun „fungibil” prin
concurenţă bancară şi prin banca centrală. Deci industria bancară realizează un
bun colectiv care face oficiul de liant social în interiorul unui sistem monetar şi
de plăţi. Este luat în consideraţie şi fenomenul încredere (bănci şi clienţi), adică
al „parităţii” între diferite monede, între datorii şi creanţe.
Moneda devine în acest fel, un instrument de dialog în procesul de schimb.
Este vorba de asigurarea acestei conversii în afara preţului de piaţă, dar care
satisface un sistem de plăţi, mai ales în variantă scripturală. Creaţia monetară
contribuie în acest fel la liberalizarea monedei comerciale, dar în timp şi la
„denaţionalizarea” monedei. De aici a apărut şi necesitatea unor rate de schimb
flotante. Vor fi selectate monedele în funcţie de stabilitatea lor şi de capacitatea
de a păstra puterea de cumpărare, acceptabilitatea şi calitatea gestiunii monedei,
eficienţa ei ca mijloc de plată. Putem deci aborda creaţia monetară, realizând că
moneda este un bun ca oricare altul, care nu poate fi plasat în afara regulilor şi
practicilor concurenţei. Totuşi, acest scenariu presupune o concepţie total diferită
faţă de organizarea sistemului monetar. Creaţia monetară nu poate conduce la
suprimarea monedei centrale.
Emergenţa monedei „virtuale” pe internet riscă imposibilitatea relansării în
viitorul apropiat a unui nou scenariu. Acesta ar putea avea ca protagonişti
monedele bancare clasice şi e-monedele. Raportul poate fi privit şi prin prisma
„naţional-supranaţional”. Dar moneda clasică va putea fi concurată de moneda
privată şi de cea apatridă.
În Uniunea Europeană, încă din anul 2005 a fost introdus un proiect de
Directivă asupra serviciilor de plăţi, care vizează instaurarea unor „instituţii de
plăţi”, care vor putea concura băncile tradiţionale în materie de servicii de plăţi.
Se conturează astfel conceptul de „free banking” (activitate bancară liberă).
32
Este necesar să se facă distincţia între monedă, care este un concept şi
plată, care este o tehnică. Prestaţia serviciilor de plăţi nu conţine nimic imoral.
Conform funcţiilor monedei, băncile sunt instituţii prestatoare de servicii inclusiv
în materie de plăţi. Distribuţia unor produse de plăţi din ce în ce mai diverse este
în acelaşi timp o vocaţie europeană, care construieşte infrastructuri de plăţi din ce
în ce mai sofisticate.
Pentru a facilita creaţia monetară şi sistemul de plăţi, băncile au acces la un
sistem perfecţionat de reglementări interbancare. Acesta permite asigurarea
circulaţiei depozitelor bancare ca mijloace de plată efectuate către clientela lor
sau în cont propriu.
......... Creditele imobiliare, formă modernă de creaţie monetară
- studiu de caz -
Băncile, casele de economii, uniunile de credit şi companiile financiare şi
cele de asigurare, pentru a enumera doar câteva din instituţiile financiare, acordă
credite imobiliare pentru finanţarea achiziţiei de proprietăţi, ca de exemplu: case,
complexe de apartamente, centre comerciale, birouri, depozite sau alte
construcţii, dar şi pentru achiziţia de terenuri. Împrumuturile imobiliare
reprezintă un domeniu în sine, cu foarte importante diferenţe faţă de alte tipuri de
împrumuturi. Aceste credite pot fi atât pe termen scurt, pentru construcţii,
achitabile în câteva luni de la finalizarea construcţiei, sau ipoteci te termen lung
pe o durată de 25-30 de ani pentru asigurarea unei finanţări permanente în
vederea achiziţionării sau îmbunătăţirii unei proprietăţi. Indiferent de scadenţa
lor, împrumuturile imobiliare au luat o mare amploare în ultimul deceniu, urcând
până la dublarea cifrei ratei de creştere şi ajungând să reprezinte, la începutul
secolului al XXI- lea, circa o treime din totalul activelor băncilor. Aceste tipuri
33
de împrumuturi fac parte din categoria celor mai riscante tipuri de credite oferite
clienţilor.
Conţinutul creditelor imobiliare
Împrumuturile imobiliare se diferenţiază de alte tipuri de împrumuturi în
câteva puncte. În primul rând, mărimea medie a împrumutului imobiliar este de
obicei mai mare decât mărimea medie a altor categorii de împrumuturi, în special
cele de consum şi cele pentru investiţii IMM. Pe deasupra, unele împrumuturi
ipotecare, în special cele pentru o singură familie, tind să aibă cea mai mare
perioadă de acordare (între 15 şi 30 de ani) dintre toate împrumuturile acordate.
Împrumuturile pe termen lung de acest tip sunt purtătoare de mai mari riscuri
pentru instituţia ce le acordă, datorită faptului că până la scadenţă pot avea loc o
serie de evenimente imprevizibile, ca de exemplu: schimbări în viaţa economică,
schimbări ale ratei dobânzii, sau o schimbare în situaţia financiară a debitorului.
În cazul altor tipuri de împrumuturi, nivelul estimat al fluxului de numerar
sau a venitului debitorului reprezintă cel mai important aspect în aprobarea sau
respingerea unei cereri de credit. În orice caz, în ceea ce priveşte împrumutul
imobiliar, starea şi valoarea proprietăţii ce reprezintă obiectul împrumutului sunt
la fel de importante ca şi venitul debitorului. De asemenea, o evaluare corectă a
proprietăţii este extrem de importantă în luarea deciziei cu privire la o cerere
pentru un împrumut imobiliar. Astfel de estimări trebuie să fie în conformitate cu
normele (standardele) industriale şi cu cele legale, în special în cazul în care
există probabilitatea ca ipoteca să fie ulterior vândută pe piaţa secundară.
În Statele Unite ale Americii, toate împrumuturile ipotecare trebuie să fie
contractate de persoane a căror plăţi lunare efectuate de acasă (în care se include:
împrumutul de bază şi dobânda aferentă, taxe şi asigurarea) să nu depăşească
28% din venitul total şi a căror cheltuieli totale lunare (inclusiv costurile
gospodăreşti) nu depăşesc 36% din venitul lor lunar total. Perioada de acordare a
34
împrumuturilor ipotecare nu poate fi mai mică de 10 ani sau mai mare de 30de
ani, iar proprietatea trebuie evaluată de un evaluator specializat. Reglementările
stipulează, de asemenea, şi aspectul că raportul de credit (dosarul de credit) al
debitorului nu trebuie să aibă mai mult de 90 de zile de la întocmire.
În timp ce astfel de reguli reprezintă o povară pentru creditorul unei
ipoteci, ele aduc un profit mărit deoarece împrumuturile ce sunt în conformitate
cu aceste standarde de reglementare pot fi, de obicei, vândute cu uşurinţă pe piaţa
secundară unor instituţii financiare sau agenţilor guvernamentali sau de stat.
Frecvent, o instituţie de credit va grupa împrumuturile ipotecare acordate în
grupuri de împrumuturi sponsorizate şi vor vinde garanţiile ca drepturi asupra
investiţiilor deschise, procurând astfel fonduri pentru a acorda mai multe
împrumuturi.
Schimbările în legislaţie a diferitelor instituţii financiare au condus la
schimbări majore în modul cum băncile acordă împrumuturi ipotecare. În timp ce
băncile comerciale preferă să acorde împrumuturi imobiliare pe termen scurt (în
special împrumuturi pentru construcţii), alte instituţii financiare preferă să acorde
credite pe termen lung. Aceste filiale ale firmelor financiare sau nefinanciare au
de obicei capacitatea de a revinde orice împrumut ipotecar pentru achiziţia unei
locuinţe.
Factorii de evaluare a cererii de credit
În evaluarea cererilor pentru împrumuturile imobiliare, ofiţerii de credite
trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:
1. Valoarea avansului planificat de debitor în raport cu preţul de achiziţie a
proprietăţii ipotecare este un factor deciziv în a determina cât de sigur este
un împrumut ipotecar din punct de vedere al creditorului. În general, cu cât
avansul la împrumut este mai mare în raport cu preţul de achiziţie, cu atât
debitorul este mai puţin motivat să respecte toate condiţiile împrumutului,
35
prin simplu fapt că acesta are mai puţine drepturi asupra proprietăţii. Atunci
când nivelul ipotecii reprezintă 90% din preţul de achiziţie a proprietăţii,
devine importantă asigurarea ipotecii, iar creditorul trebuie să pună mai mult
accent pe reputaţia şi pe simţul responsabilităţii debitorului.
2. De cele mai multe ori împrumuturile imobiliare se diversifică, cum ar fi
depozitele şi împrumuturile pentru îmbunătăţiri viitoare ale proprietăţii
clientului împrumutat. Prin urmare, acestea trebuie privite prin prisma unei
relaţii totale între debitor şi creditor. De exemplu, creditorul ar fi dispus să îi
acorde solicitantului de credit ipotecar un împrumut ipotecar la o rată ceva
mai scăzută, cu garanţia din partea clientului că acesta va apela şi la alte
servicii financiare şi să-şi menţină depuneri substanţiale la instituţia de la
care a contractat împrumutul.
3. Stabilitatea depozitelor reprezintă un factor cheie pentru o bancă sau casă de
economii în luarea deciziei privind volumul şi tipul împrumuturilor
imobiliare pe care ar trebui să le acorde. De obicei, debitorii cu depozite mai
stabile pot duce o politică mai agresivă în ceea ce privesc programele de
acordare a unui împrumut imobiliar şi pot obţine termene mai lungi şi
împrumuturi cu o eficienţă mai ridicată.
4. În analiza cererii pentru un împrumut ipotecar privind achiziţia unei
locuinţe, agentul de credit trebuie să ia în consideraţie următoarele aspecte:
a) Stabilitatea şi volumul venitului debitorului, în special aspectele
referitoare la mărimea împrumutului ipotecar şi la volumul plăţilor
solicitate.
b) Economiile disponibile ale debitorului şi modul cum acesta va obţine
avansul solicitat. Dacă avansul va conduce la scăderea semnificativă a
nivelului economiilor, atunci clientului îi rămân puţine active lichide
disponibile pentru urgenţele viitoare, cum ar fi plata ipotecii în cazul în
36
care un membru al familiei se îmbolnăveşte sau în cazul în care îşi pierde
locul de muncă.
c) Dosarul persoanei care împrumută privind administrarea şi interesul
arătat faţă de proprietate. Dacă proprietatea ipotecată nu este întreţinută
în mod corespunzător, creditorul ar putea să nu poată recupera în
totalitate fondurile împrumutate în cazul procedurii legale de stingere a
dreptului de răscumpărare a unei ipoteci sau în cazul vânzării.
d) Perspectiva asupra vânzării proprietăţilor pe piaţa locală, în cazul în care
o proprietate trebuie răscumpărată. Într-o economie locală în criză cu o
rată a şomajului, sunt puse în vînzare multe case, apartamente şi
întreprinderi, pentru care însă există foarte puţini cumpărători activi. În
această situaţie, creditorul ar putea aştepta foarte mult timp rambursarea
fondurilor sale împrumutate.
e) Perspectiva asupra ratelor dobânzii, dacă împrumutul ipotecar pentru
achiziţia unei locuinţe este purtătoare de rate flotante. În timp ce piaţa
secundară pentru împrumuturile ipotecare cu rată flotantă a cunoscut un
progres în ultimii ani, cele cu rată fixă sunt încă cele mai uşor de văndut.
În trecut, dar şi azi (ex. crizei financiare din 2008) au apărut serioase
probleme cu privire la împrumuturile imobiliare. Câteva dintre cele mai mari
bănci au retras dreptul de răscumpărare a unei ipoteci şi au vândut un număr
important de proprietăţi rezidenţiale şi comerciale la preţuri mult mai mici decât
cele iniţiale. Ca răspuns la aceste probleme, guvernele impun angajarea unor
evaluatori licenţiaţi sau atestaţi pe partea de credite imobiliare, şi care să fie sub
autoritatea de reglementare a băncilor centrale şi a agenţilor de control. Pentru
împrumuturile imobiliare de valori mici, creditorul trebuie să urmărească cu
prudenţă normele de evaluare şi documentele atunci când întocmeşte evaluarea
37
unei proprietăţi care reprezintă baza unui împrumut imobiliar, inclusiv
presupunerile pe care se bazează valorile estimate ale proprietăţii.
În ultimii ani au avut loc extinderi ale standardelor şi dispoziţiilor legale
privind împrumuturile imobiliare. Acestea impun ca solicitanţilor de credite
ipotecare să le fie adusă la cunoştinţă o declaraţie indiferent dacă drepturile de
deservire (de exemplu, dreptul de a încasa plăţi de la debitor) ar putea fi
transferate la o altă instituţie cu care debitorul va avea relaţii pe durata acordării
împrumutului. Pentru a reduce pierderea casei prin procedura legală de stingere a
dreptului de răscumpărare a ipotecii, multe state au stipulat ca toţi creditorii să îi
informeze pe clienţii care nu reuşesc să îşi efectueze la timp plăţile dacă
creditorul are cunoştinţă de organizaţii nonprofit care acordă consiliere.
În prezent există două tipuri de împrumuturi pentru nevoile personale.
Primul este împrumutul „tradiţional” pentru nevoile personale, care acoperă o
perioadă (luni sau ani) şi este folosit în special pentru lucrări de îmbunătăţire ale
locuinţei. Împrumuturile „tradiţionale” pentru nevoile personale sunt, în general,
plătite în rate egale, lunare sau trimestrial, şi sunt frecvent garantate de o a doua
ipotecă asupra proprietăţii debitorului
Recent mulţi dintre creditori au mărit oportunităţile de capital prin oferirea
clienţilor unui nou tip de împrumut pentru nevoile personale – linii de credit
pentru baza împrumutului lor . În mod obişnuit, creditorii stabilesc limita
creditului prin luarea unui procent din valoarea stabilită (după evaluare) a
locuinţei celui ce ia cu împrumut (de exemplu 75%), din care scad valoarea pe
care clientul o mai datorează din împrumutul ipotecar contractat. Aceasta ar fi:
Valoarea stabilită a proprietăţii 150.000$
Procentul planificat permis x 75%
Ratele procentuale ale valorii stabilite a proprietarului 112.500$
Minus restul de plată încă datorat la ipotecarea proprietăţii - 60.500$
Ratele maxime disponibile pentru client pentru o linie de credit 52.200$
38
Valoarea maximă permisă a împrumutului ar putea fi ajustată pe baza
venitului clientului şi a altor datorii ale acestuia, la care se adaugă rambursări ale
altor credite contractate în trecut.
Aceste linii de credit pot fi folosite în orice scop justificat, nu doar pentru
cheltuielile legate de gospodărie - de exemplu, cumpărarea unui automobil sau
finanţatea studiilor universitare a unui membru al familiei. Pe deasupra, multe
dintre aceste linii de credit sunt acreditive reînnoite automat, ceea ce înseamnă că
un client poate să împrumute până atinge valoarea maximă a creditului, să
plătească în întregime sau parţial suma împrumutată, după care acesta se poate
împrumuta din nou ori de câte ori doreşte până la atingerea valorii maxime
stabilită până ce linia de credit ajunge la scadenţă, ceea ce se întâmplă într-un
interval de 5-10 ani. Deoarece creditele pentru nevoile personale de bază au
tendinţa să fie mai sigure şi să aibă termene de acordare mai lungi, au de cele mai
multe ori o rată scăzută a împrumutului şi o perioadă mai mare de rambursare,
aducând astfel ratele ce trebuie plătite de debitor la un nivel mai scăzut decât în
cazul unor împrumuturi de consum mai convenţionale. De obicei, împrumuturile
„tradiţionale” pentru nevoile personale au rate ale dobânzii pe termen lung, în
timp ce liniile de credit au de obicei rate ale dobânzii strâns legate de
productivitatea pe termen scurt, ca de exemplu profitul adus de bonurile de tezaur
(pe termen scurt) emise sau dobânda preferenţială la împrumut.
O mare parte dintre împrumuturile pentru nevoile personale sunt folosite
pentru plata îmbunătăţirilor locuinţelor, pentru rambursarea ratelor unor
împrumuturi mai vechi, pentru finanţarea studiilor unui membru al familiei,
pentru a finanţa concediile sau pentru a acoperi costurile medicale.
Ofiţerii de credite trebuie să acorde multă atenţie cererilor pentru un
împrumut de acest tip. În primul rând, ei se sprijină pe presupunerea ca preţurile
caselor nu vor scădea semnificativ. Istoria ne dovedeşte totuşi că recesiunea
economică şi creşterea şomajului pot determina o creştere a numărului de
39
locuinţe puse în vânzare pe piaţa imobiliară locală, ducând la o scădere rapidă a
preţurilor. În timp ce în majoritatea ţărilor un creditor poate să reposedeze o casă
amanetată ca o garanţie pentru împrumut, de multe ori instituţia de credit are
dificultăţi la vânzarea unei proprietăţi la un preţ astfel încât să îşi recupereze toate
fondurile plus toate cheltuielile aferente împrumutului şi cheltuielile cu luarea în
posesie a garanţiei. Se mai pune problema folosirii unui activ potrivit, cum ar fi o
proprietate, pentru achiziţionarea unui activ mai puţin potrivit, cum ar fi un
automobil, mobilă şi aparatură electrocasnică. Ofiţerii de credite trebuie să fie
prudenţi în acceptarea de astfel de cereri de împrumut, acordând doar o parte (cel
mult 60-70% în cazul pieţelor mai riscante).
Băncile centrale din diferite ţări impun băncilor să stabilească o limită
maximă la care pot ajunge ratele fluctuante în cazul împrumuturilor pentru nevoi
personale. De asemenea, creditorii au obligaţia de a oferi clienţilor (pe baza unei
declaraţii de dezvăluire a adevărului) informaţii asupra tuturor costurilor şi
riscurilor contractării unui împrumut. Riscul la care este expus clientul este acela
că un creditor poate fi forţat să reposede casa acestuia. Un astfel de eveniment nu
numai că întrerupe relaţiile dintre debitor şi creditor şi duce la o publicitate
negativă pentru instituţia de credit, dar îl poate împovăra pe creditor cu un activ
care ar putea fi greu de vândut.
Legile protecţiei consumatorului interzic anularea arbitrară a unui împrumut
de către creditor şi cererea imediată a achitării datoriilor. Însă, dacă creditorul
poate demonstra că debitorul a comis o fraudă, nu a reuşit să achite împrumutul
aşa cum a promis, sau nu a menţinut valoarea proprietăţii implicate, colectarea
împrumutului poate fi accelerată. Celui care contractează un împrumut pentru
nevoile personale, atunci nu îi rămâne altă alternativă decât să plătească sau să
cedeze casa ce reprezintă o garanţie suplimentară, doar dacă nu este protejată de
nici o lege.
40
Problemele actuale ale creditelor de consum şi ale celor imobiliare
Actualmente, forţe puternice acţionează în vederea reorganizării sistemului
de extindere a creditelor acordate individual sau colectiv. În primul rând,
populaţia îmbătrâneşte rapid în state precum SUA, Japonia, state din Europa sau
în alte ţări industrializate. Pe măsură ce populaţia îmbătrâneşte, apare tendinţa de
a apela în mai mică măsură la credite şi de a-şi plăti datoriile restante. Acest
aspect sugerează că, cererea totală de credite de consum pe locuitor ar putea
scădea drastic, determinându-i pe creditori să facă eforturi mai mari pentru
acordarea de credite de consum mai profitabile, pe deasupra, aceste reguli i-au
atras pe mulţi creditori să acţioneze în domeniul creditelor de consum. Instituţiile
financiare care doresc să îşi protejeze veniturile din acest domeniu vor trebui să
elaboreze cu atenţie sistemele de onorarii sau cotizaţii.
O tendinţă legată de acordarea împrumuturilor de consum – şi anume
împrumuturi la punctul de vânzare – reflectă unele schimbări ce au loc în
structura populaţiei către care creditorii îşi vând serviciile de credit. Mai mulţi
consumatori de credite solicită, azi, viteză şi comoditate în procesul de creditare.
Mulţi clienţi doresc credite disponibile instantaneu când achiziţionează ceva, în
loc să trebuiască să se deplaseze la o bancă sau o altă instituţie de credit pentru a
cere un împrumut. Mulţi creditori oferă, astăzi, credite indirect prin intermediul
dealer-ilor în automobile, aparate electrocasnice şi alte articole, astfel încât
dealer-ul pregăteşte contractul de credit şi trimite telefonic sau prin fax
informaţiile despre clientul debitor către creditor pentru o aprobare rapidă. Alte
instituţii de credit oferă programe de credit cu aprobare în prealabil în care
clienţii transmit informatiile despre credit prin telefon sau prin e-mail creditorilor
şi primesc aprobarea pentru un împrumut înainte ca achiziţia să fie făcută. În
acest moment magazinul sau dealer-ul de la care clientul cumpără poate verifica
cu uşurinţă la instituţia de credit dacă un împrumut a fost aprobat în prealabil.
41
Aceste noi metode reduc necesitatea deplasării la bancă sau la instituţia
financiară şi conduc la înmulţirea numărului de împrumuturi acordate indirect în
momentul în care are loc o achiziţie, mai mult decât împrumuturile acordate
direct clientului de la funcţionarul băncii sau altei instituţii de credit. Rezultatul
constă în scăderea costurilor tranzacţiilor şi o mai mare comoditate pentru client,
însă creditorii trebuie să fie atenţi la riscurile pe care le implică luarea în grabă a
unei decizii de acordare a unui împrumut şi la posibilele pierderi provocate de
relaţiile indirecte cu clienţii lor.
O altă tendinţă controversată în acest domeniu se bazează pe recenta
explozie a falimentelor personale. În ultimul deceniu, dosarele tribunalelor din
Statele Unite privind statutul falimentelor personale au ajuns la un milion pe an
datorită unei palete largi de opţiuni garantate de legile federale şi de stat. Pentru a
fi la curent cu această creştere a numărului de falimente, creditorii au fost nevoiţi
să se familiarizeze îndeaproape cu codurile de stat privind falimentul.
O bancă internaţională fixează preţul fiecărui împrumut prin stabilirea unei
rate a dobânzii, scadenţa şi a unor termeni de restituire convenabili atât pentru
client, cât şi pentru creditor. În timp ce majoritatea împrumuturilor de consum
sunt pe termen scurt, acordate pe o perioadă de câteva săptămâni sau luni,
împrumuturile pe termen lung pentru achiziţionarea de automobile, aparate
electrocasnice sau locuinţe noi pot fi acordate pe o perioadă de 1-2 ani până la
25-30 de ani. În unele cazuri, cum ar fi cel al împrumuturilor pentru
achiziţionarea unui automobil, scadenţa împrumuturilor de consum a fost extinsă,
în ultimii ani, datorită creşterii preţurilor unor produse, ceea ce i-a îndemnat pe
creditori să acorde perioade mai mari de restituire a creditelor, astfel încât clienţii
să îşi poată permite plata lunară a dobânzii. De obicei, un agent de credit va
negocia cu clientul, propunându-i acestuia diferite date scadente până când
programul de restituire este stabilit şi este potrivit şi din punct de vedere al
venitului de familie curent şi cel planificat, luând în considerare şi alte datorii pe
42
care le are clientul. Competiţia dintre furnizorii de credite pentru consum este, de
asemenea, un factor important care influenţează, astăzi, formarea ratelor
împrumuturilor de consum. Unde creditorii au de a face cu o competiţie strânsă
în domeniul creditelor, ratele dobânzii au tendinţa de a scădea până aproape de
nivelul cheltuielilor creditului.
Rata dobânzii calculată în cazul împrumutătorilor de consum pentru
persoanele nerezidenţiale
Modelul costului-adăugat
Multe împrumuturi de consum sunt evaluate pe baza unor puncte de sprijin
sau a ratei cheltuielilor, cu luarea în vedere a limitei profitului şi a compensărilor
pentru riscuri. De exemplu, rata unui împrumut de consum pentru achitarea
ratelor poate fi dedus din următorul model a costului-adăugat:
Rata
înprumutului
Plătită de
client +
Cheltuielile
creditorului
pentru
atragerea de
fonduri
pentru
împrumuturi
+
Cheltuieli de
exploatare
(inclusiv
salariile
personatului)
+
Recompense
pentru riscul
nerespectării
obligaţiilor
clienţilor
+
Recompense
pentru riscul
nerespectării
termenelor în
cazul unui
împrumut pe
termen lung
+
Nivelul
dorit al
profitului
Instituţiile de credit folosesc o varietate mare de metode pentru determinarea
ratelor actuale de credit pe care le vor oferi clienţilor lor. Printre cele mai
populare metode pentru calcularea ratelor creditelor de consum o reprezintă
ratele procentuale anuale (RPA), metoda dobânzii simple, rata discount-ului şi
metoda ratei adăugate.
Procentul ratei anuale. Conform prevederilor prudenţiale, creditorii trebuie
să prezinte debitorului o declaraţie în care se specifică procentul ratei anuale
43
(PRA) pentru un împrumut propus. PRA-ul reprezintă rata internă de plată
(anuală) care egalează plăţile totale aşteptate cu suma împrumutului. Se ia în
calcul cât de repede este achitat un credit şi de ce sumă din respectivul credit se
foloseşte debitorul pe durata acordării împrumutului.
Dobânda simplă. Dobânda simplă propusă, ca şi PRA-ul se ajustează pentru
perioada de timp cât debitorul se foloseşte de creditul respectiv. Dacă un client
plăteşte gradual un împrumut, dobânda simplă propusă reduce balanţa
împrumutului, iar această balanţă scăzută este folosită pentru determinarea valorii
dobânzii datorate.
De exemplu, să presupunem că un client cere un credit de 2000 RON pe un
an cu o rată a dobânzii simple de 12 procente pentru a-şi cumpăra mobilă. Dacă
până la sfârşitul anului nu este achitată nici o parte din împrumutul de bază,
dobânda datorată de client se calculează astfel:
Dobânda datorată = capitalul împrumutat x rata dobânzii x timpul
La scadenţă clientul va trebui să plătească băncii 2.240 RON sau 2.000 RON
capital împrumutat plus 240 RON dobândă. Acum să presupunem că suma
împrumutată trebuie plătită în patru rate trimestriale de 500 RON fiecare.
Rata datorată trimestrial se va calcula astfel:
Trimestrul I I = 2.000 RON x 0.12 x ¼
I = 60 RON
Trimestrul al II-lea I = 1.500 RON x 0.12 x ¼
I = 45 RON
Trimestrul al III- lea I = 1.000 RON x 0.12 x ¼
I = 30 RON
44
Trimestrul al IV- lea I = 500 RON x 0.12 x ¼
I = 15 RON
Totalul dobânzii datorate = 60 RON+ 45 RON+30 RON+ 15 RON
= 150 RON
Totalul plăţilor datorate este după cum urmează:
Trimestrul I 500 RON+ 60 RON = 560 RON
Trimestrul al II-lea 500 RON+ 45 RON = 545 RON
Trimestrul al III- lea 500 RON+ 30 RON = 530 RON
Trimestrul al IV- lea 500 RON+ 15 RON = 515 RON
Totalul dobânzii datorate 2.000 RON + 150 RON = 2.150 RON
Se observă că pe măsură ce împrumutul ajunge la scadenţă, cu o dobândă
simplă clientul are de plată din ce în ce mai puţin.
Metoda ratei discount- ului. În timp ce majoritatea împrumuturilor de
consum permit clienţilor să plătească gradual, pe perioada de acordare a
împrumutului, atât dobânda datorată, cât şi împrumutul de baza, metoda ratei
discount- ului impune clientului să plătească dobânda în prealabil. Conform
acestei metode, dobânda este mai întâi dedusă, iar clientul primeşte suma dorită
fără dobânda datorată. Însă atunci când împrumutul ajunge la scadenţă, clientul
trebuie să plătească suma totală de 2.000 RON.
Metoda de capitalizare a ratei împrumutului. Una dintre cele mai
frecvente metode de calculare a ratei unui împrumut este cunoscută sub
denumirea simplă de metoda de capitalizare deoarece orice dobândă datorată
este adăugată la suma de bază a împrumutului înainte să i se spună clientului ce
rate va avea de plătit. De exemplu, dacă un client cere un credit de 2.000 EURO,
45
cu 12 rate lunare egale, cu o rată a dobânzii capitalizată de 12%, totalul plăţilor
datorate va fi de 2.000 EURO, creditul de bază, plus 240 EURO reprezentînd
totalul dobânzilor, adică 2.240 EURO. Plata lunară va fi de 186,67 EURO (2.240
EURO: 12) compunându-se din creditul de bază de 166,67 EURO şi dobânda
lunară de 20 EURO. Deoarece clientul dispune, în medie, de numai 1.000 EURO
în timpul anului, rata efectivă a împrumutului este de aproximativ 24% (2 x
12%). În cazul în care împrumutul este plătit într-o singură rată la scadenţă, rata
capitalizată va fi egală cu rata simplă a dobânzii. În caz contrar clientul plăteşte o
rată mai mare a împrumutului decât cea care este menţionată.
Multe dintre ratele şi sumele globale aferente unui împrunut ce trebuie
plătite, sunt calculate pe baza unor rate fixe ale dobânzii şi nu pe baza unor rate
ce fluctuează în funcţie de condiţiile pieţei de credit. Totuşi, datorită variabilităţii
ratelor dobânzii, în ultimii ani au apărut un număr foarte mare de împrumuturi de
consum cu rate fluctuante. Când sunt emise împrumuturi de consum cu rate
fluctuante, ratele lor de contract sunt de obicei legate de rata împrumutului de
bază, de ratele bonurilor de tezaur sau de alte rate anunţate ale dobânzii, ceea ce
poartă de obicei denumirea de calcularea ratei de bază.
De exemplu, în ianuarie 2005 majoritatea băncilor mari din SUA lucrau cu o
rată de bază la împrumuturi de 4,25%. Un client care contractă un împrumut
pentru finanţarea vacanţei sau pentru a-şi plăti cheltuielile medicale i s-ar fi putut
menţiona o rată la împrumut de:
Fluctuaţia principală Rata Prima
a ratei împrumutului = principală + de = 4,25%+ 3% = 7,25%
de consum sau de bază risc
Dacă rata principală creşte substanţial până la 6% atunci noua rată la
împrumut a debitorului va fi următoarea:
46
Fluctuaţia principală
a ratei împrumutului = 6%+ 3% = 9%
de consum
În mod evident, dacă băncile internaţionale controlează rata de bază,
creditorul ar putea schimba baza şi rata împrumutului oricând doreşte. Deoarece
aceasta ar putea fi incorect faţă de clienţi, multe dintre agenţiile de ajustare
insistă pe aspectul că rata de bază folosită să nu se afle sub controlul direct al
creditorului.
Popularitatea ipotecilor cu rată ajustabilă (IRA) ar putea fi atribuită agresivei
politici de marketing dusă de creditorii acestor împrumuturi care urmăresc să-şi
facă beneficiile pe care le obţin de pe urma activelor, mai receptive la mişcările
ratelor dobânzii. Multe dintre instituţiile de credit au oferit rate de reclamă care
sunt semnificativ mai mici decât ratele de împrumut a ipotecilor cu rată fixă
(IRF). Deoarece, de obicei, ipotecile cu rată ajustabilă sunt purtătoare de rate
iniţiale ale dobânzii mai mici decât ipotecile tradiţionale cu rate fixe, se oferă
posibilitatea mai multor indivizi sau familii să se califice pentru acordarea unui
credit ipotecar. Unii creditori care acordă un credit ipotecar au oferit de la început
rate fixe pentru IRA- uri. De exemplu, creditorul ar putea fi de acord să nu
mărească rata la împrumut cu mai mult de 2 puncte procentuale în orice an sau
mai mult de 5 puncte procentuale pe perioada de acordare a împrumutului,
indiferent de cât cresc ratele dobânzii în economie.
47
CAP..... ECHILIBRUL MONETAR
.......1 Echilibrul monetar, parte a echilibrului economic (global)
Echilibrul monetar este parte a echilibrului economic general, tot aşa cum
moneda este „o altă faţetă” a economiei reale. Economia, dar în primul rând
moneda, continuă să exercite un efect advers, ostil, pentru că în mod greşit se
consideră că sunt purtătoare de dezechilibre.
Dar cultura economică şi monetară au progresat. Analizele economice sunt
mai profunde şi mai puţin exoterice şi partizane.
Literatura de specialitate aduce o lumină asupra circulaţiei monetare în
cadrul economiei de piaţă. Moneda rămâne motorul dezvoltării economiilor şi
băncilor. Raportul dintre monedă şi economie este defapt, un raport între bani şi
finanţe, între instrumente financiare şi „de producţie” în sens larg, adică
economice.
Raportul monedă- economie între firmele industriale şi comerciale pe de o
parte şi componenţa financiară pe de altă parte, presupune o concurenţă şi o
restructurare permanente de mare amploare într-un mediu din ce în ce mai
complex şi globalist.
În acest echilibru economic general, care se manifestă doar ca tendinţă prin
mecanismul autoreglării, piaţa are un rol hotărâtor, inclusiv prin componenţa ei
denumită piaţă monetară.
Echilibrul monetar poate fi considerat şi ca o uzină de tratare a riscului. Prin
circulaţia monetară sunt adoptate soluţii de plăţi, de finanţare, de plasament.
Laturile riscului sunt „asamblate” într-un mediu de reglementare.
Prin echilibrul monetar, ca parte a echilibrului economic general se poate
penetra în miezul de funcţionare a întreprinderilor şi băncilor.
48
Abordarea echilibrului monetar se face dintr-o perspectivă macroeconomică,
cu ajutorul instrumentelor de politică monetară, ca vector al finanţării investiţiilor
şi deci al creşterii economice.
Echilibrul monetar se realizează în mare măsură prin băncile centrale ale
statelor, care au ca menire principală de a asigura stabilitatea sistemului
economic în ansamblul său şi prin stabilitatea monedei şi a preţurilor. Din acest
punct de vedere, această bancă centrală a fiecărui stat, practică refinanţarea
titlurilor în principalele operaţiuni economico-financiar-monetare, orientarea
ratelor de dobândă. Prin monedă se redistribuie credite, ceea ce conduce la
restabilirea permanentă a echilibrelor economice. Cu ajutorul băncilor şi prin
credite se realizează colectarea de lichidităţi, şi gestionarea sistemului de plăţi.
Echilibrul monetar este parte a echilibrului economic şi pentru că în ultimii
ani a avut loc o industrializare puternică a pieţelor financiare. Are loc
globalizarea financiară şi înăsprirea concurenţei aceasta din urmă fiind cauzată de
acţiunile de dereglementare. În acelaş sens, se deplasează firmele de tehnologia
informaţiilor şi de comunicare, care se transformă în entităţi ale pieţelor
financiare, bancare şi monetare.
Pieţele financiar-monetare devin entităţi contestabile, adică sunt criticate de
alţi actori ai pieţei. Din acest punct de vedere, pieţele financiar-monetare sunt
mai puţin flexibile în cadrul unui ciclu economic general. Adăugăm aici şi reculul
intervenţiei puterii publice, ceea ce face ca să reducă tipurile de economii şi
strategii de finanţare.
Se poate spune că moneda şi băncile se poziţionează în nucleul sistemului
financiar, ceea ce a însemnat un salt calitativ major chiar în trecerea la
economiile capitaliste (de piaţă) dezvoltate. Aceste sisteme financiare naţionale,
cât şi sistemul financiar internaţional tind să fie integrate, ceea ce asigură în mai
mare măsură contribuţia lor la echilibrul economic general. Capacitatea de
finanţare de exemplu, poate diversifica plasamentele economice.
49
Un alt exemplu: agenţii economici care au nevoi de finanţare, îşi pot
diversifica sursele de finanţare făcând apel la împrumutători nelocali (bănci cu
activitate internaţională sau emisiunea de titluri pe pieţele nerezidente).
Moneda are multe canale de finanţare şi plasament. Avem în vedere atât
nevoile de finanţare, dar şi capacităţile de plasare a fondurilor.
Echilibrul monetar poate fi definit ca parte a echilibrului economic general
şi financiar, care acţionează prin instituţii, pârghii, mecanisme, tehnici şi
instrumente monetare îndeosebi în vederea stabilităţii economice, a monedei şi
preţurilor, a inflaţiei şi a circulaţiei monetare moderne.
Echilibrul monetar se constituie ca parte a echilibrului economic general şi
prin finanţarea pieţei cu ajutorul instrumentelor monetare, inclusiv dobânda şi
derivatele monetare.
.......2 Caracterizarea echilibrului monetar
Echilibrul monetar se realizează în mare măsură prin intermediere
financiară. Dintre actorii pieţelor financiare, unii dintre cei mai importanţi sunt
intermediarii, pentru că ei deţin informaţia ca valoare. Printre intermediere de pe
pieţele financiare în sens larg, un rol şi loc deosebit de importante îl deţin
băncile, care în acelaş timp sunt şi autorităţi monetare, cu atât mai mult dacă
avem în vedere băncile centrale.
Echilibrul monetar se poate realiza atât prin acţiuni directe de politică
monetară, promovate de fiecare stat sau de organisme financiar-monetare
internaţionale, cât şi prin acţiuni indirecte ale actorilor monetari şi ale pieţelor
financiar-monetare.
Echilibrul monetar este strâns legat de dobândă, de cursul de schimb şi de
riscul financiar în general.
50
Echilibrul monetar este strâns legat şi influenţat de comportamentul
agenţilor economici.
Echilibrul monetar se defineşte în esenţa sa printr-o relaţie denumită curba
investiţii-economii. Se porneşte de la ideea că veniturile sunt repartizate între
consum şi economii cu ajutorul mecanismului autoreglării.
Consumul este influenţat de preferinţele pentru consum, dar şi de mărimea
veniturilor. Ca diferenţă între venituri (producţie) şi consum apar veniturile.
Echilibrul monetar poate fi considerat ca un raport între cererea şi oferta de
bunuri.
În al doilea rând, echilibrul monetar este determinat de raportul dintre
investiţii şi economii.
Marele economist John Maynard Keynes condiţionează echilibrul monetar
de dobândă. Dacă venitul dobânzii la credite şi la economii este mic, sunt
încurajate investiţiile şi are loc creşterea şi dezvoltarea economică. Rezultă că în
conformitate cu teoria keynesistă asupra echilibrului monetar, economiile sunt în
strânsă dependenţă de venituri, exprimate în mai multe feluri (produs intern brut,
venit naţional, veniturile populaţiei, salariile, şomajul).
Într-un anumit stadiu al dezvoltării economice, cererea de consum îmbracă
forme variate. De exemplu, apar speculatorii, care dirijează o mare parte din
fonduri (venituri) către operaţiunile speculative şi de arbitraj de pe pieţele
financiare, care la rândul lor influenţează dobânda.
Keynes a insistat că trebuie realizat un echilibru de piaţă între cantitatea de
mărfuri şi servicii pe de o parte, şi cantitatea de bani pe de altă parte. În felul
acesta poate fi asigurat un echilibru global, care la nivel naţional mai poate fi
denumit echilibrul economic general. Rata dobânzii este un element foarte
important, întrucât asigură legătura între echilibrul real şi echilibrul monetar.
Evident că la rata dobânzii trebuie adăugate instrumente de politică monetară,
inclusiv modele economice complexe şi operaţiunile monetare de pe piaţa liberă.
51
Milton Friedman a dezvoltat teoria monetaristă cu privire la echilibrul
monetar. Pe lângă rata dobânzii, el ia în calculul corelaţia dintre produsul intern
brut şi masa monetară. În acest sens a dezvoltat teoria agregatelor monetare.
După el, pentru a avea echilibru monetar, creşterea economică ar trebui să fie
permanentă şi la un nivel de 5-6% pe an. Tot Friedman a subliniat rolul inflaţiei
în realizarea echilibrului monetar.
.....3 Riscul, factor al echilibrului monetar
Au fost introduse strategii performante de risc monetar, privind determinarea
şi acoperirea acestuia.
Riscul monetar acţionează alături de alte incertitudini prezente în universul
economic şi financiar.
Tehnici de determinare şi de apreciere a expunerii la risc.
„De la Valoare la Risc”- este deja un principiu consacrat în lumea
financiară. Instrumente de transfer al riscului la dispoziţia firmelor.
Ansamblul riscurilor mediului financiar ţinea seama de strategiile şi
produsele de acoperire, care trebuie să devină tot mai frecvente în viitor.
Aceste transformări afectează însăşi structura pieţelor financiare, deci şi
monetare.
Dezechilibrele monetare şi financiare mondiale continuă să se agraveze.
Se acumulează stocuri în datorii şi dificultăţi în sustenabilitate. Perioade
delicate ale ajustării.
Riscurile asociate şi evoluţia ratei de schimb nu pot fi puse pe planul II.
Integrarea comercială şi financiară mondială ar trebui să conducă la
reducerea riscului, dar nu se realizează întotdeauna acest deziderat şi prezintă
costuri ridicate.
Sub raportul inflaţiei, moneda noastră naţională (RON) traversează uneori,
perioade dificile de ajustări. De regulă, se porneşte de la dobânda de diferenţă sau
52
de politică monetară. Numai în primele 7 luni ale anului 2008, această dobândă a
fost majorată cu câte 0,25% aproape în fiecare lună.
Riscul ratei dobânzii. Aceasta acţionează tot mai mult ca o primă de risc de
credit influenţând costurile financiare ale împrumuturilor.
Interacţiuni se realizează între:
- împrumutaţi
- împrumutători
- pieţe financiare
- costuri
Important din punct de vedere al inflaţiei este de a asigura un echilibru al
forţelor instabile, susceptibile de a evalua în timp.
Capacitatea autorităţii publice de a menţine în mod durabil o paritate sigură
în raport cu devizele sau în cazul regimului de rată de schimb fixă.
Riscul ratei de schimb este defapt o denominare, arătând eventualitatea unei
variaţii a ratei de conversie între două devize. Ex. raportul EURO/USD este
determinat esenţialmente de piaţă. Raportul USD/Yuan (China) este determinat
de menţinerea de către politicile monetare chineze, a unei rate de schimb fixe.
Deci se ţine seama şi de variaţia de cupluri de devize. Să aibă grad mare de
flexibilitate şi de rolul acordat pieţei în determinarea ratei de schimb.
Este necesar un echilibru al forţelor variabile între autoritatea publică şi
piaţă (garanţie de curs minimal).
Regimul de schimb sub influenţe conjuncturale- yenul. Mobilizează enorme
rezerve valutare ale ţării (De exemplu pentru a se asigura că nu se depăşeşte rata
de schimb de 100 yen/USD).
Aprecierea yenului este considerată ca o scădere a competitivităţii
exporturilor japoneze.
Rată de schimb fixă, dar flexibilă (cazul peso-ului argentinian):
53
- se reduce importul sau exportul
- au loc deplasări masive de capital
Importanţa volumului tranzacţiilor în evoluţia ratelor de schimb. Schimburi
pe piaţa opţiunilor:
- USD- 44%
- EURO- 20%
- YEN- 11%
- Lira sterlină- 7%
- Francul elveţian- 3%
Din anul 2004 a fost introdus un nou sistem de rată de schimb faţă de
Bretton- Woods 1947. Acesta se numeşte „schimbul verde” (Eichengreen).
Creşterea este polarizată către economia chineză. Aceasta poartă germenii
unui nou risc pentru economia mondială, din cauza unor dezechilibre.
În PIB- ul mondial (Polarizarea principalelor devize):
- 45% - Zona dolar
- 17% - EURO
- 38% - Alte ţări
Strategii de limitare a riscului de schimb
1. Limitarea expunerii brute la riscul de schimb
- la nivelul firmelor
- la nivelul pieţelor
- la nivelul ţării
2. Se cumulează costuri de tranzacţie şi costuri de acoperire a riscului
Volatilitatea
Volatilitatea este o stare de instabilitate a preţului de piaţă.
- Istorică- legată de preţul trecut
54
- Implicită- reflectă anticiparea preţurilor (instabilitatea lor viitoare)
- Asociată (riscurilor opţionale)
Volatilitatea depinde gradul său de aversiune la risc
Value at Risk (VAR)
Obiectivul acestui principiu este de a furniza modele agregate ale riscului
global pentru a determina probabilitatea de a se produce şi de a se rezolva într-un
orizont de timp dat.
VAR este un concept sintetic, ceea ce explică succesul său. El presupune ca
entităţile economice să-şi determine exigenţele privind fondurile proprii prin
prisma riscului de piaţă, pe baza unor modele proprii de VAR. Modelul VAR se
bazează pe metodologii şi ipoteze foarte diverse, care să contureze dificultăţile
cuantificabile într-o perioadă de timp. Utilizarea VAR trebuie să se caracterizeze
printr-un mare grad de prudenţă.
„Valoare şi risc” este un indicator sintetic care ţine cont de pierderile
minimale pentru un anumit nivel de risc şi un orizont de timp dat. De exemplu,
putem calcula un contract futures pentru vânzare-cumpărare de valută la un risc
de 1% pe 1 zi sau de 1% pe 30 zile etc. (VAR 1% 1 zi la 1 milion EURO- acesta
este portofoliul de negociere).
VAR explorează deci, un segment foarte bine determinat (ţintit) într-un
univers de posibilităţi. Se fac scenarii catastrofice, care scot în evidenţă şocurile
extreme, fără să fie necesară evaluarea probabilităţii de a se produce.
VAR este o metodă simplificată dar unică a nivelului de risc de portofoliu.
Ea uneşte defapt, într-un ansamblu, elemente de diversitate. De aici se poate
ajunge la modele mai complexe privind riscul asociat, la nivelul performanţei şi
rentabilităţii produselor şi operaţiunilor monetare.
55
Deci VAR explorează o viziune simplificată a unui segment de risc din
universul riscurilor financiare. Pe baza VAR, pot fi determinaţi alţi indicatori,
alte metode pot fi dezvoltate, cum ar fi sensitivitatea şi scenariile catastrofice.
VAR poate conduce la calibrarea şocurilor de pe pieţele monetare.
Prevenirea riscului sistemic prin politici monetare
Este menită să elimine falimentarea unor actori ai pieţelor monetare.
Prin politici monetare se poate realiza garanţia stabilităţii financiare . Rolul
băncii centrale din fiecare ţară este foarte mare în materie de stabilitate
financiară.
După anul 1990 a crescut rolul băncilor centrale în stabilitatea financiară,
alături de misiunea lor tradiţională de stabilitate monetară.
Rolul creşte odată cu intensificarea proceselor de liberalizare şi
intermediere, acompaniată de un mediu foarte propice de risc sistemic.
Băncile centrale îşi dezvoltă din această cauză capacitatea naturală de a
contribui la stabilitatea monetară.
Creaţia monetară, prin ea însăşi poate să joace un rol de împrumutător de
ultim resort şi să ajute în acest fel, actorii „Sistemici” să surmonteze dificultăţile
lor, adică problemele de lichiditate.
Prin misiunea sa de supervizare a sistemului de plăţi, banca centrală
injectează lichidităţi în întregul sistem financiar. Acest rol de ultim împrumutător
poate avea mai multe forme. De exemplu, poate avea loc o acţiune coordonată de
scădere a dobânzilor sau de injectare masivă de lichidităţi în urma unor
evenimente majore (crize, terorism, războaie). Pot fi realizate şi acţiuni cu
caracter contrar, cum ar fi susţinerea de către banca centrală a unui actor
semnificativ (sistemic) în cooperare cu bănci private. De asemenea, pot interveni
instituţiile financiare internaţionale pentru a susţine unele ţări în situaţii de criză
financiar-monetară.
56
Elaborarea de prognoze a devenit foarte dificilă ţinând cont şi de evoluţiile
structurale, care au bulversat sistemul financiar în decursul ultimilor ani.
Internaţionalizarea şi interconexionarea economiilor şi pieţelor au redus
perimetrul geografic asupra căruia autorităţile monetare exercită misiunea lor.
Dezvoltarea pieţelor financiare a dat naştere unei doze de opacitate în
garantarea confidenţialităţii tranzacţiilor. Unii dintre actorii cei mai importanţi
pleacă spre centrele financiare offshore pentru a reduce fiscalitatea. De asemenea,
volumul tranzacţiilor monetare pe pieţele gri cunoaşte o creştere rapidă.
Se poate afirma că informaţia aflată la dispoziţia autorităţilor monetare este
prea exclusivistă, avantajând intervenţiile bancare. O mare parte din tranzacţiile
monetare nonbancare lipsesc din statistici.
De asemenea, numai o parte a actorilor din piaţă au acces direct la informaţii
pentru a gestiona riscurile.
Accelerarea tranzacţiilor pe pieţele electronice organizate, fac greu de
detectat poziţiile favorizante şi pe motivul că acestea sunt stabilite pe termene
foarte scurte (de exemplu într-o sau pentru o fracţiune din zi). În acest scurt
interval, cantităţi mari de monedă pot fi transferate către alte pieţe financiare.
Cooperarea internaţională fortifică asigurarea stabilităţii monetare. Pot fi
reduse efectele crizelor sistemice.
Pentru stabilitate financiară în general, dar cu accente pe stabilitatea şi
instrumentele monetare a fost creată în 1997, Organizaţia G 7. Aceste ţări au în
centrul atenţiei respectivei organizaţii, pieţele financiare internaţionale cu
ajutorul unor instituţii financiar- monetare internaţionale care au competenţe
legate de finanţe, monedă şi risc.
Această organizaţie supervizează problematica riscului sistemic. Se
stabileşte un diagnostic sintetic pentru o gamă largă de intervenţii, de pieţe şi de
infrastructuri.
57
Echilibrul monetar este un permanent factor al echilibrului general în
permanentă devenire. El este permanent prezent în mediul de afaceri, dar şi în
mediul social.
Etapa actuală de integrare este marcată de o dispersie şi o penetrare fără
precedent în ansamblul complexului economic al fiecărei ţări, dar şi pe pieţele
internaţionale de capital.
Politicile de gestionare a riscului de firmă şi de bancă sunt supuse unei
transparenţe fără precedent, ceea ce permite o percepţie corectă a influenţei
monedei asupra creşterii sau descreşterii acestui risc. Avem în vedere rolul
dispersiei riscului monetar în menţinerea echilibrului economic, mai cu seamă
prin dispersia riscului de schimb (a ratelor de schimb valutar), a riscului de rată a
dobânzii şi a riscului de plată.
Tendinţele structurale deschid lumea financiară, astfel că se continuă
procesul de liberalizare a pieţelor de capital. Pot fi reduse astfel, riscurile cu care
fiecare actor al pieţelor financiare este confruntat. În acelaşi timp, inovaţiile
monetare conduc la elaborarea unor noi instrumente care să reducă permanent
expunerea la risc.
Dispersia riscului de rată de schimb valutar are multiple efecte favorabile
asupra circulaţiei monetare. Printre acestea, menţionăm în primul rând, creşterea
plăţilor în devize, ceea ce conduce la posibilitatea găsirii mai multor resurse de
finanţare pentru economie. În al doilea rând, se poate ajunge mai uşor la
internaţionalizarea proceselor de producţie, întrucât se realizează o expunere mai
mare a cumpărătorilor.
Globalizarea monetară favorizează finanţările de genul plasamentelor în
devize, care, fiind mult mai diversificate, pot conduce la minimizarea riscului de
îndatorare sau chiar la optimizarea plasamentelor de trezorerie. Şi din această
cauză a fost abandonat regimul de rate fixe. Noile parităţi sunt determinate în
mod progresiv de piaţa liberă.
58
În al doilea rând, echilibrul monetar influenţează mult echilibrul economic
prin creşterea gradului de îndatorare la rate variabile de dobândă. Se produce
astfel, un transfer de risc de rată către împrumutători. Marea Britanie este cel mai
concludent exemplu în acest sens. Dar atenţie, acest transfer nu este definitiv.
Împrumutătorii rămân în esenţă, liberi de a acoperi prin contracte pe termen scurt
(SWAP) o parte din riscul de îndatorare, sau pur şi simplu să accepte îndatorarea
la o anumită rată, sigur mai ridicată, dar fixă.
Riscul monetar pe piaţă este suportat atat de către instituţiile financiar-
monetare, cât şi de firme. Are loc un transfer de risc, mai mic sau mai mare, al
firmelor către manageri şi intermediari.
Din cele de mai sus se poate deduce influenţa echilibrului şi riscului monetar
asupra diferitelor categorii de agenţi economici. Preţurile cotate pe pieţele active
constituie cel mai bun indiciu al valorii lor corecte.
Firmele pot decide asupra utilizării unor instrumente de acoperire a riscului
monetar, inclusiv prim cumpărarea de opţiuni şi derivate.
În aprecierea riscului monetar ca instrument al echilibrului economic general
este foarte important să se ţină seama, nu numai de către autorităţile monetare,
dar şi de către firme, de prevederile Acordului Basel II privind riscurile şi
adecvarea capitalului.
Riscul monetar este şi rezultatul dezechilibrelor mondiale. Crizele
financiare, inclusiv cea din septembrie 2008 afectează la rândul lor, întregul
mediu de afaceri, inclusiv pe cel internaţional. Cresc dezechilibrele financiare şi
monetare mondiale, care pot deveni nesustenabile. Acumularea rapidă de rezerve
de schimb poate fi coroborată cu unele crize economice şi atunci efectele devin
incalculabile. Apare o abundenţă prea mare de lichidităţi, iar politicile monetare
trebuie să se acomodeze rapid şi să recicleze de exemplu, veniturile din
exporturile ţărilor producătoare de materii prime. În acest fel, se dinamizează
îndatorarea, ajungându-se la niveluri istorice.
59
Prin politici monetare se determină originea dezechilibrelor , punându-se
accent pe dezechilibrele mondiale perene şi pe integrarea financiară.
Uneori, politica monetară americană a fost mai puţin eficientă. De exemplu,
cumpărăturile masive de bonuri de trezorerie americane de către băncile centrale
asiatice au menţinut rata de schimb faţă de dolarul american, artificial scăzută. A
apărut astfel, perspectiva menţinerii la un nivel ridicat a deficitului public
american. La fel s-a întâmplat şi cu ratele dobânzilor, ceea ce a condus la un
exces de acordare de credite în dolari americani.
60
LA CAP..... PLĂŢI
......1 Garanţii de plăţi
Scrisoarea de garanţie bancară este un angajament scris asumat de bancă
(banca garantă) în favoarea unei persoane (denumită beneficiarul garanţiei) de a
plăti acestuia o sumă de bani, în cazul în care o altă persoană (garant/ordonator în
contul şi din ordinul căruia se emite garanţia) nu a onorat obligaţia garantată şi
care a fost asumată printr-un contract comercial.
Contragaranţia bancară este un angajament scris de plată, asumat de o
bancă (contragarantă) prin care aceasta cere altei bănci (garante) emiterea unei
scrisori de garanţie bancară în favoarea unui beneficiar. Ea cuprinde termeni şi
condiţii în care se solicită emiterea scrisorii de garanţie bancară.
Scrisoarea de garanţie cuprinde următoarele elemente:
1. Emitentul (banca garantă)
2. Obligaţia de plată garantată
3. Angajamentul de plată al băncii garante
4. Suma maximă garantată
5. Condiţiile şi modul de executare
6. Valabilitatea scrisorii de garanţie bancară
7. Locul depunerii cererii de executare (de exemplu, ghişeele băncii garante)
8. Clauze de reducere a valorii angajamentului garantului
9. Clauze privind legislaţia aplicabilă
10. Data şi locul emiterii garanţiei
11. Semnăturile autorizate ale băncii garante
12. Clauze referitoare la posibilitatea transferului/cesiunii scrisorii de garanţie
bancară
61
Principalele Operaţiuni cu scrisori de garanţie bancară:
1. Operaţiuni de eliberare a scrisorii de garanţie bancară, contragaranţii,
acreditive stand-by pe baza acordurilor de garanţie sau a contractelor de
credit
2. Operaţiuni de eliberare a scrisorii de garanţie bancară pe bază de
contragaranţie bancară şi care reprezintă angajamente de plată irevocabile
în favoarea unui terţ fără încheierea altor documente contractuale.
Eliberarea scrisorii de garanţie bancară implică riscuri pentru bancă, ca şi în
cazul acordării creditelor. De aceea, banca cere documente asemănătoare.
Acordul de garanţie constituie titlu executoriu. Operaţiunile de emitere a scrisorii
de garanţie bancară la ordinul băncilor corespondente şi în baza contragaranţiilor
primite de la acestea sunt operaţiuni fără risc de credit . Pentru ele nu se mai
efectuează analiza bonităţii clientului şi nu se mai încheie acorduri de garantare
sau contracte de credit.
Comisioanele percepute de bancă pentru eliberarea scrisorii de garanţie
bancară sunt:
1 . C. de garantare:
Cg = Va*K*Nz
360*100
Va = valoarea acordului de garanţie
K = nivelul comisionului de garanţie în funcţie de garanţiile constituite
Nz = perioada maximă în zile permisă pentru emiterea/expirarea scrisorii de
garanţie bancară
62
2 . C. de eliberare
CE = VG*K*NZ
360*100
VG = valoarea scrisorii de garanţie bancară eliberate
K = nivelul comisionului de eliberare
Nz = perioada efectivă de valabilitate în zile calendaristice
3. C. de modificare se aplică în cazul modificării unor clauze din acordul de
garantare sau din scrisoarea de garanţie bancară (prelungirea termenului de
valabilitate, de suplimentare a scrisorii de garanţie bancară, asimilarea unor
noi operaţiuni). Modul de calculare al acestui comision este la fel cu cel de
la comisionul de garantare sau eliberare. Pentru acest comision băncile pot
stabili o sumă fixă (ca alternativă, nu cumulat)
Sistemul de decontare brută în timp real (RTGS) prin mesaje şi plăţi
SWIFT
1. Derularea operaţiunilor prin SWIFT
Este vorba de un serviciu bancar modern. Utilizează reţeaua SWIFT pentru
schimbul de instrucţiuni de plată. Face parte din sistemul electronic de plăţi.
Participanţii introduc instrucţiunile de plată către RTGS prin reţeaua SWIFT, iar
aceasta asigură transferul de mesaje şi generează notificările de confirmare şi
eroare.
Participanţii la RTGS formează un grup închis de utilizatori
Etape în derularea operaţiunilor prinSWIFT:
- SWIFT primeşte mesajul de plată iniţial;
63
- Dacă mesajul este valid, îl trimite către RTGS;
- RTGS procesează tranzacţia, iar după ce se efectuează decontarea, trimite
un mesaj de confirmare către SWIFT;
- SWIFT trimite mai departe mesajul către participantul beneficiar,
confirmând plata;
- SWIFT trimite un mesaj şi către participantul expeditor pentru a confirma
că plata a fost efectuată sau respinsă
Alţi participanţi: BNR, Trans Fond, Bănci, Case de Compensare, SWIFT
este foarte perfecţionat, utilizând coduri de eroare. Codurile de întrerupere sunt
generate de RTGS.
Plăţile urgente de valoare mare, denominate sunt introduse în SWIFT şi
decontate în RTGS înainte de a fi transmise beneficiarului. Această situaţie este
cunoscută ca fiind modul de operare Y- COPY.
Fiecare bancă trebuie să-şi asigure propriile proceduri pentru introducerea
mesajelor de plata SWIFT direct într-un server SWIFT, sau prin intermediul
propriilor sisteme care sunt interfaţate cu SWIFT.
1. Casele de compensare în sistemul de decontare brută în timp real (The
Clearing Houses Inrtgs)
Participă la RTGS, casele de compensaţie autorizate de BNR: Casa de
Compensare Automată- ACH, Bursa de valori Bucureşti, Societatea Naţională de
Compensare, Decontare şi Depozitare pentru Valori Mobiliare şi Casa de
Compensare pe Suport de Hârtie. În al doilea rând, participă operatorii de carduri,
pentru tranzacţiile care implică moneda naţională.
RTGS acceptă şi decontează instrucţiunile de decontare şi informează o
casă de decontare cu privire la decontarea fiecărei tranzacţii, printr-un email
64
securizat. Schimburile de mesaje între casa de compensare şi RTGS au loc prin
intermediul Reţelei Virtuale Private sau prin email, fax, telefon, etc.
3. Caracteristicile cardului:
- Diversitate
- Sisteme electronice de fonduri
- Una din marile provocări ale sec. XX
- Reducerea numerarului
- Clienţii vor să achiziţioneze soluţii pentru a-şi dezvolta afacerile
- La produse, banca adaugă o gamă variată de servicii
- Flexibilitate, rapiditate, receptivitate
- Măsurarea satisfacţiei clienţilor faţa de serviciile bancare
- Amabilitate
- Oferirea tuturor informaţiilor
- Oferirea de soluţii
- Consilierea de calitate
- Discreţia
- Condiţii atractive
- Operativitate
- Bonificaţii
- Cardul crează resurse pentru creditare
- Calitatea serviciilor cu carduri
- Managementul calităţii serviciilor bancare
- Orientarea spre client
4. Servicii bancare de utilizare a cardului de credit
Băncile dezvoltă programe complexe de utilizare a cardurilor . Utilizarea
cardurilor presupune prestarea unor servicii de către bancă. Este vorba în primul
rând, de eliberarea şi efectuarea tranzacţiilor prin card. OP cu carduri fac parte
65
din serviciile bancare de retail. Cardul în sine, este un produs bancar, dar
utilizarea lui presupune multe servicii din partea băncii. De exemplu, banca oferă
facilităţi de credit deţinătorilor de card, sau chiar vânzarea de carduri constituie
un serviciu. Educarea clienţilor pentru operarea cu noul produs poate fi
considerată un serviciu bancar adiacent produsului card. Oferirea unei perioade
de graţie este un serviciu pentru care banca suportă costuri.
Tranzacţiile cu carduri, facturările sunt, de asemenea, servicii ale băncii.
Tot aşa şi intermedierea de către bancă a utilizării în străinătate a unor card-uri.
Subliniem în acelaş timp, că banca, de regulă, nu asigură servicii de garanţii şi de
asigurare a riscului financiar.
Pentru serviciile de carduri, banca percepe dobândă. Debitarea şi creditarea
contului de card este tot un serviciu bancar.
Serviciile de carduri presupun perceperea unor comisioane, printre care:
- Comision de emitere;
- Comision pentru chitanţă;
- Comision anual;
- Comision de tranzacţie;
- Comision pentru card pierdut/furat;
- Comision pentru consultare sold;
- Comision de înlocuire a cardului;
- Comision pentru schimbarea de PIN
- Comision pentru procesarea solicitărilor de credit;
- Comision pentru monitorizarea antifraudă;
Evident, serviciile de carduri presupun un număr foarte mare de operaţiuni
bancare.
5. Servicii de plăţi
a) Electonic Banking;
66
b) Home Banking;
c) Internet Banking;
d) Mobile Banking;
e) Plăţi cu card
a) Electronic Banking
- vizualizarea situaţiei conturilor;
- operarea prin computer în propriile conturi;
- Plăţi în ţară şi străinătate fără deplasare la bancă;
- Persoane fizice
- Persoane juridice
b) Home Banking
Asigură acces prin intermediul mijloacelor de comunicaţie la centrul
computerizat al instituţiei financiare.
- solicitarea clientului
- răspunsul băncii
c) Internet Banking
- Află detalii despre contul lor, extrasul de cont;
- Pot efectua tranzacţii Banca--------------Client-----------Pc-ul Client fără a
se deplasa la bancă
d) Mobile Banking
Permite efectuarea de operaţiuni între clienţi şi banca lor prin intermediul
telefonului mobil.
- Interogare sold cont card;
- Obţinerea unui mini extras de cont cuprinzând ultimele 5 tranzacţii
- Transfer de fonduri între conturile de card ale clientului
- Solicitarea blocării contului de card la ATM sau POS
67
CARDUL BANCAR
- Retragere de numerar;
- Plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate;
- Transfer de fonduri între conturi;
CADRUL LEGAL
Regulamentul BNR nr.6/2006 privind emiterea şi utilizarea instrumentelor
de plată electronică.
În principiu, aceste plăţi sunt disponibile la orice oră şi accesibile oriunde
în lume.
Nu este necesară instalarea unui soft suplimentar.
Clientul semnează un contract cu banca pentru a primi un cod unic de
utilizator.
Posibilitatea de a-şi administra situaţia financiară în orice moment.
Semnătura multiplă, modificare ordine de plată programate, transferuri
interne, deconectarea din aplicaţie.
68
CAP..... BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI,
AUTORITATE MONETARĂ
În orice ţară există o bancă centrală, care are un rol major în dezvoltarea
economică şi socială. În acest capitol vom aborda îndeosebi Banca Naţională a
României, ca autoritate monetară a statului român. În cele ce urmează prezentăm
principalele laturi ale BNR:
- BNR elaborează şi aplică politica monetară şi de curs de schimb;
- Autorizează, reglementează şi supraveghează prudenţial instituţiile de
credit, promovează şi monitorizează buna funcţionare a sistemelor de plăţi
pentru asigurarea stabilităţii financiare;
- Emite bancnote, monede ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
- Stabileşte regimul valutar şi supraveghează respectarea acestuia;
- Administrează rezervele internaţionale ale României;
- Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a
statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Banca Naţională a României colaborează cu Ministerul Economiei şi
Finanţelor în vederea stabilirii indicatorilor macroeconomici în baza cărora se va
elabora proiectul anual de buget.
Pentru îndeplinirea angajamentelor rezultate din acorduri, tratate, convenţii
la care România este parte, Banca Naţională a României colaborează cu
autorităţile din ţară şi din străinătate prin furnizarea de informaţii, adoptarea de
măsuri corespunzătoare sau în orice alt mod compatibil cu prezenta lege.
Banca Naţională a României asigură condiţiile necesare pentru realizarea
schimbului de informaţii cu Banca Centrală Europeană.
69
Banca Naţională a României încheie acorduri de colaborare care se referă
la schimbul de informaţii şi cu autorităţile competente din terţe ţări sau cu alte
autorităţi sau organisme din terţe ţări, în condiţiile în care informaţiile furnizate
sunt supuse unor cerinţe referitoare la păstrarea secretului profesional.
In exercitarea funcţiei de supraveghere, Banca Naţională a României va
asigura schimbul de informaţii cu:
- autorităţile responsabile cu supravegherea altor instituţii financiare şi a
societăţilor de asigurări şi autorităţile responsabile cu supravegherea
pieţelor financiare din România şi din statele membre;
- organismele şi instituţiile din România şi din statele membre, inplicate în
falimentul şi lichidarea instituţiilor de credit, precum şi în alte proceduri
similare;
- persoanele din România şi din statele membre, responsabile cu realizarea
auditului financiar al instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare;
- organismele care administrează scheme de garantare a depozitelor din
România şi din statele membre;
- supravegherea instituţiilor sau organismelor implicate în falimentul şi
lichidarea instituţiilor de credit şi în alte proceduri similare;
- supravegherea persoanelor care realizează auditul financiar al instituţiilor
de credit, al societăţilor de servicii de investiţii financiare, al societăţilor de
asigurări şi al altor instituţii financiare;
În scopul exercitării competenţelor Băncii Naţionale a României în
domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de
credit şi îndeplinirii atribuţiilor care revin autorităţilor monetare, băncilor
centrale sau organismelor cu funcţii similare, precum şi altor autorităţi publice
responsabile cu monitorizarea sistemelor de plăţi, Banca Naţională a României
poate realiza schimb de informaţii cu aceste autorităţi.
70
În scopul asigurării funcţionării corespunzătoare a sistemelor de plăţi,
Banca Naţională a României poate transmite informaţii de natura secretului
profesional caselor de compensare sau altor structuri similare, constituite în
conformitate cu prevederile legii, în vederea asigurării serviciilor de compensare
şi decontare pentru orice piaţă din România sau dintr-un stat membru.
Informaţiile primite de Banca Naţională a României de la autorităţile
competente din statele membre ale U.E. pot fi furnizate caselor de compensare
sau altor structuri similare numai cu acordul expres al autorităţilor competente de
la care au fost obţinute.
Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României poate
participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau
de plăţi şi poate să devină membru al acestora.
Banca Naţională a României participă la organizaţii internaţionale cu
caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al
acestora.
Banca Naţională a României participă, în nume propriu sau în numele
statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, de curs
de schinb şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării, reglementării şi
supravegheri prudenţiale a instituţiilor de credit.
Banca Naţională a României exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii care
revin României, în calitate de membru al Fondului Monetar Internaţional,
inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi
lung, pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale
ţării.
Banca Naţională a României negociază şi încheie acorduri, convenţii sau
alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar-
bancare cu instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi
nebancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de 1 an.
71
Banca Naţională a României încheie acorduri de decontare şi de plăţi sau
orice alte convenţii de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private care
îşi au sediul în străinătate.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca Naţională a
României utilizează proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă
monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor
minime obligatorii.
Banca Naţională a României nu poate achiziţiona de pe piaţa primară
creanţele asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor
autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital
majoritar de stat, inclusiv din statele membre ale U.E.
Banca Naţională a României efectuează pe piaţa secundară operaţiuni
reversibile, cumpărări/vânzări directe, sau poate lua în gaj, pentru acordarea de
credite colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice
centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale
şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor
persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi
atrage depozite de la instituţii de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare
pentru a realiza obiectivele politicii monetare.
Banca Naţională a României poate acorda credite instituţiilor de credit
eligibile, în condiţii care se stabilesc prin reglementări proprii.
BNR nu poate efectua creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de
creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome,
societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar
de stat, cât şi din ţările membre ale U.E.
Banca Naţională a României stabileşte regimul rezervelor minime
obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi deschise la
72
aceasta. Pentru resursele în valută rezervele minime obligatorii se constituie
numai în valută.
La rezervele minime obligatorii, Banca Naţională a României bonifică
dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate
de instituţiile de credit. Pentru neîndeplinirea cerinţelor privind nivelul rezervelor
minime obligatorii se calculează şi se percep dobânzi penalizatoare la nivelul
stabilit de Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României elaborează şi aplică politica de curs de
schimb. În acest domeniu, are următoarele atribuţii:
- să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională
internaţională a ţării;
- să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa
valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţa
statistică;
- să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului;
- să elaboreze reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor
valutare pe teritoriul ţării şi să emită autorizaţii pentru operaţiuni valutare
de capital, tranzacţii pe pieţe valutare şi alte operaţiuni specifice.
Reglementările Băncii Naţionale a României se referă în principal la :
- să stabilească plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi
operaţiuni cu acestea, pentru persoane juridice şi fizice;
- să stabilească plafonul şi condiţiile îndatorării externe a persoanelor
juridice şi fizice care intră sub incidenţa regimului valutar.
Pentru monitorizarea tranzacţiilor monetare, persoanele juridice autorizate
să desfăşoare astfel de operaţiuni, raportează Băncii Naţionale a României asupra
tranzacţiilor efectuate.
73
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită
însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată
pe teritoriul României.
Moneda naţională este leul (RON), iar subdiviziunea acestuia, banul.
Banca Naţională a României este singura în drept să stabilească valoarea
nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale
bancnotelor şi monedelor.
Bancnotele poartă semnătura guvernatorului Băncii Naţionale a României
şi a casierului central.
Grafica bancnotelor şi a monedelor este protejată prin înregistrarea la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România.
Banca Naţională a României elaborează programul de emisiune a
bancnotelor şi monedelor, astfel încât să se asigure necesarul de numerar, în
strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti
Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, care exclude rezerva
de numerar, se evidenţiază ca element de pasiv în contabilitatea Băncii Naţionale
a României.
Bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie de către Banca
Naţională a României reprezintă însemne monetare care trebuie acceptate la
valoarea nominală pentru plata tuturor obligaţiilor publice şi private.
Banca Naţională a României asigură tipărirea bancnotelor şi
confecţionarea monedelor şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a celor care
nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta
este necesară, a matriţelor, cernerurilor şi a bancnotelor şi monedelor retrase din
circulaţie.
Banca Naţională a României distribuie emisiunea monetară realizată şi
administrează rezerva de numerar sub formă de bancnote şi monede. Bancnotele
74
şi monedele uzate sau necorespunzătoare vor fi retrase din circulaţie şi distruse
de către Banca Naţională a României înlocuindu-se cu bancnote noi.
Banca Naţională a României înlocuieşte, fără taxe şi comisioane,
bancnotele şi monedele emise şi retrase din circulaţie.
Banca Naţională a României poate refuza înlocuirea bancnotelor şi a
monedelor care prezintă deformări, sunt ilizibile sau dacă lipseşte mai mult de
40% din suprafaţa lor. Aceste însemne monetare vor fi retrase din circulaţie şi
distruse, fără acordare de compensaţii deţinătorilor.
Banca Naţională a României poate hotărî anularea sau retragerea din
circulaţie a oricăror bacnote sau monede care au fost emise şi, în locul acestora,
punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare. Modalitatea şi perioada
de preschimbare se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în cel
puţin două cotidiane de circulaţie naţională. La expirarea perioadei de
preschimbare, bancnotele şi monedele retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate
pentru plata obligaţiilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi
monedelor retrase din circulaţie, dar nepreschimbate în termenul stabilit, se scade
din totalul numerarului în circulaţie înregistrat în evidenţele contabile şi se
înregistrează ca venit al Băncii Naţionale a României.
În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, Banca Naţională a
României poate acorda instituţiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăşi
90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:
- titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în
portofoliul Băncii Naţionale a României;
- depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte persoane
juridice agreate de Banca Naţională a României;
Începând cu data aderării României la U.E., sfera de cuprindere a activelor
eligibile pentru garantarea creditelor acordate de Banca Naţională a României se
75
extinde la cele două categorii de active eligibile definite de Banca Centrală
Europeană.
Banca Naţională a României stabileşte şi face publice condiţiile de
creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la creditele care se acordă instituţiilor
de credit şi criteriile ce trebuie îndeplinite de instituţiile de credit pentru a putea
solicita credite de la Banca Naţională a României pe baze competitive. Banca
Naţională a României poate stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei
dobânzii, termene de rambursare şi alte condiţii în care se pot acorda credite de
către Banca Naţională a României pe baze competitive.
Pentru toate operaţiunile de creditare efectuate, Banca Naţională a
României stabileşte şi încasează dobânzi şi comisioane.
Banca Naţională a României deschide şi operează conturi ale instituţiilor
de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare şi ale altor entităţi,
rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii Naţionale a
României.
Banca Naţională a României efectuează decontarea finală, irevocabilă şi
necondiţionată, a transferurilor de fonduri în conturile titularilor.
Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise în evidenţele sale,
cu excepţia conturilor având ca titulari Comisia Europeană şi organisme
financiare internaţionale, Banca Naţională a României stabileşte şi încasează
comisioane.
Banca Naţională a României supraveghează şi monitorizează sistemele de
plăţi, inclusiv instrumentele de plată, în scopul asigurării securităţii şi eficienţei
acestora şi pentru a evita riscul sistemic. Pentru îndeplinirea acestei atribuţii,
Banca Naţională a României stabileşte măsurile necesare, le pune în aplicare şi
urmăreşte implementarea acestora, reglementează, autorizează şi supraveghează
sistemele de plăţi, şi poate reglementa instrumentele de plată.
76
Banca Naţională a României reglementează, autorizează şi supraveghează
administratorii sistemelor de plăţi şi poate emite reglementări privind
instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme.
Banca Naţională a României poate furniza lichidităţi instituţiilor de credit,
prin acordarea de facilităţi şi prin cumpărarea de titluri eligibile, în conformitate
cu reglementările proprii.
Banca Naţională a României poate asigura servicii de compensare,
depozitare, decontare şi plată prin intermediul conturilor deschise în evidenţele
sale.
Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, Banca
Naţională a României poate, pe cont propriu ori în numele şi pe contul statului, să
participe la aranjamente de compensare, depozitare, decontare şi plată sau la alte
contracte având acest scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii
colective de specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate.
Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi credit, Banca Naţională
a României poate presta servicii de colectare şi difuzare, la cerere, contra cost,
conform eglementărilor proprii, de date şi informaţii privind incidentele de plăţi
şi riscurile de creditare în sistemul instituţiilor de credit, în condiţii de asigurare a
secretului bancar.
Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a
instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de
credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu
prevederile Legii nr.227/2007 privind activitatea instituţiilor de credit.
În vederea îndeplinirii atribuţiei Băncii Naţionale a României privind
asigurarea stabilităţii monetare, în mod excepţional şi numai de la caz la caz,
Banca Naţională a României poate acorda instituţiilor de credit şi alte credite,
negarantate sau garantate cu alte active.
77
Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale contul curent general al
Trezoreriei Statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice.
Funcţionarea contului curent general al Trezoreriei Statului şi înregistrarea
operaţiunilor în acest cont se stabilesc prin convenţii încheiate între Banca
Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice.
Banca Naţională a României primeşte încasările pentru contul curent
general al Trezoreriei Statului şi efectuează plăţile în limita disponibilităţilor
existente în acest cont. Banca Naţională a României percepe comisioane la
decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei Statului,
deschis în evidenţele sale, şi plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.
Banca Naţională a României poate acţiona ca agent al statului în stabilirea
instituţiilor de credit eligibile a primi depozite ale Trezoreriei Statului, în condiţii
care vor fi stabilite împreună cu Ministerul Finanţelor Publice.
Banca Naţională a României nu poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa
primară. În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanţelor
Publice şi în conformitate cu reglementările proprii, Banca Naţională a României
poate acţiona, cu perceperea unui comision, ca agent pe contul statului, în ceea ce
priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente
negociabile de îndatorare ale statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor
de stat;
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statului;
e) alte operaţiuni în conformitate cu obiectivul fundamental şi atribuţiile băncii
centrale;
78
f) efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidenţele
sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de
tranzacţionare şi operare.
Împrumuturile statului pe bază de titluri de stat se efectuează conform
convenţiilor încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor
Publice, prin care se stabilesc cel puţin următoarele elemente: valoarea
împrumutului, data scadenţei, rata dobânzii şi modul de calcul al dobânzii pe
toată durata creditului, costurile serviciului datoriei, precum şi date privind
titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare împrumut.
Banca Naţională a României, respectând regulile generale privind
lichiditatea şi riscul specific activelor externe, stabileşte şi menţine rezerve
internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor
exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe, sub formă de bancnote şi monede sau disponibil în conturi
la bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în acele monede
şi deţinute în acele ţări, pe care le stabileşte Banca Naţională a României;
- orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv
dreptul de a efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul
tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de drepturi speciale de tragere;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori
mobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice
nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de apreciere a
riscurilor, recunoscute pe plan internaţional, exprimate şi plătibile în valută în
locuri acceptabile pentru Banca Naţională a României;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de
guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau
79
nu, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a
României.
Banca Naţională a României urmăreşte menţinerea rezervelor
internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României.
Banca Naţională a României este autorizată, să efectueze următoarele
operaţiuni:
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu lingouri şi
monede din aur şi cu alte metale preţioase;
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valute;
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii pe piaţa secundară
cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne
străine sau de organizaţii financiare interguvernamentale;
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valori mobiliare
emise sau garantate de bănci centrale, de instituţii financiare internaţionale, de
societăţi bancare şi nebancare;
- să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şi autorităţi
monetare, societăţi bancare şi la instituţii financiare internaţionale;
- să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent
pentru instituţii financiare internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare,
societăţi financiare şi bancare, organizaţii financiare interguvernamentale din
străinătate, precum şi pentru guverne străine şi agenţiile lor.
Cele expuse mai sus demonstrează rolul imens pe care îl are banca centrală
a României (BNR) în stabilitatea şi creşterea economică a ţării.
80
CAP......
OPERAŢIUNI DE CASIERIE
Operaţiunile de casierie sunt constituite din depunerile şi ridicările de
numerar. Ele se efectuează prin casieriile proprii ale băncilor comerciale. Prin
aceste casierii se efectuează operaţiuni cu numerar în lei şi valută. Operaţiunile
de schimb valutar se efectuează prin casele de schimb. Organizarea activităţii de
casierie se face în scopul servirii în bune condiţii a titularilor de cont. În munca
de casierie nu pot fi angajate rude de gradul 1 ale deţinătorilor de chei şi sigiliu
de la tezaur sau casele de fier care ţin loc de tezaur.
.........1 Organizarea serviciului (biroului) tezaur şi casierie.
Serviciul de tezaur şi casierie este organizat în încăperi special amenajate,
separate de locul de muncă al celorlalte servicii (birouri), având montate la toate
ferestrele şi uşile de la intrare, sisteme electronice de închidere, securitate şi
supraveghere.
În cadrul casieriei se pot organiza:
- case operative (de încasări, plăţi în lei, vânzarea imprimatelor cu regim special
etc);
- case speciale (operaţiuni de încasări şi plăţi cu mijloace de plată în valută,
schimb valutar)
- operaţiuni cu metale preţioase, pietre preţioase şi semipreţioase
- grupe de verificare a numerarului.
La casele operative şi speciale, fiecare casier are locul de muncă în cabină
separată, prevăzută cu ghişeu, care se închide. Uşile cabinelor au montate
încuietori cu chei, ţinându-se încuiate în cursul zilei de lucru. Cabinele casieriilor
sunt dotate cu case de fier sau dulapuri metalice cu încuietori, pentru păstrarea
valorilor în timpul programului de lucru.
81
Casierii grupelor de varificare au, de asemenea, case de fier sau dulapuri
metalice cu încuietori pentru păstrarea valorilor în timpul programului de lucru.
Verificatorii de bani au mese de verificat numerarul compartimentate cu
geamuri transparente. Pentru maşinile electrice de numărat monede metalice se
amenajează, acolo unde spaţiul permite, locuri speciale care să permită atât
asigurarea securităţii numerarului cât şi atenuarea zgomotului.
În vederea verificării numerarului de către clienţi, se amenajează încăperi
separate sau spaţii special amenajate, dotate cu mese compartimentate cu geamuri
transparente. Aceste încăperi (spaţii) sunt amplasate, pe cât posibil, cât mai
aproape de ghişeul de plăţi.
Este interzis personalului din casierie ca, în cazul de părăsire a locului de
muncă din diverse motive, să lase numerar sau alte alori pe mesele de lucru, să
lase dulapurile metalice şi casele de fier în care se păstrează valorile deschise ori
cu cheia în broască.
În timpul programului de lucru, uşile de la intrare ale încăperilor în care
funcţionează casieria sunt încuiate. Accesul în incinta casieriei a altor perosane în
afara directorului, deţinătorilor de chei şi a personalului de specialitate din cadrul
serviciului de control al operaţiunilor bancare este interzis fără aprobarea scrisă a
directorului băncii.
Pentru personalul casieriei sunt amenajate vestiare destinate depunerii
hainelor de stradă şi a celorlalte obiecte personale.
Este interzis personalului casieriei să păstreze asupra sa, la locul de muncă,
serviete, sacoşe, poşete sau alte asemenea obiecte.
În fiecare dimineaţă, înainte de începerea programului de lucru, toţi
salariaţii casieriei, inclusiv casierul şef, predau în mod obligatoriu întregul
numerar pe care îl au asupra lor unei persoane desemnată de casierul şef în acest
scop, care îl va păstra sub cheie până la terminarea programului de lucru.
82
Sumele primite sunt evidenţiate într-un caiet – registru în care se
semnalează atât pentru predare cât şi pentru primire şi se păstrează de către
persoana desemnată. Această persoană notează în registru şi banii personali
depuşi, de asemenea, la începutul programului. În cazul în care unele persoane
din casierie declară că nu au bani asupra lor, se va consemna în registru acest
lucru iar persoanele respective vor semna pentru confirmare.
Eliberarea banilor personali, parţial sau integral, se va putea face la cerere,
numai în timpul pauzelor tehnologice, menţionându-se în scris şi sub semnătură
în registrul arătat despre efectuarea unor asemnea operaţiuni.
Casierul şef verifică zilnic iar directorul controlează chenzinal modul în
care sunt respectate prevederile acestui punct, semnând în registrul respectiv.
Pentru asigurarea securităţii valorilor care se manipulează şi se păstrează
de către personalul casieriei în timpul programului de lucru, sunt instalate
mijloace tehnice de pază şi alarmare sonoră, care să poată fi declanşate cu
uşurinţă de către oricare dintre casierii de ghişeu, casierii grupei de verificare,
verificatorii de bani, persoanele care supraveghează verificarea numerarului de
către clienţi şi de către casierul şef, ei fiind obligaţi să alarmeze posturile de pază
şi pe director.
De semenea, se instalează mijloace tehnice de pază şi alarmare sonoră şi la
posturile de pază din holurile operative şi la director şi se va asigura legătura
telefonică directă cu cea mai apropiată unitate aparţinând poliţiei.
În caz de alarmă, organele de pază vor lua imediat măsuri acţionând
conform consemnului din planul de pază şi alarmă elaborat împreună cu organele
Ministerului de Interne iar directorul băncii va urmări aplicarea măsurilor
respective.
Casierul şef este obligat să verifice zilnic, înaintea începerii programului
cum funcţionează sistemele de alarmă.
83
Modul de păstrare a numerarului şi a altor valori
Numerarul şi celelalte valori aflate la unităţile băncii se păstrează în mod
obligatoriu în tezaur iar în lipsa acestuia, în case de fier refractare, prevăzute cu
cel puţin două chei.
Numerarul din casa de circulaţie se păstrează pe cupiuri, astfel:
- biletele de bancă în pachete de 1000 bilete, separat cele bune de cele uzate,
fracţiile sub 1000 bilete în pachete cu fracţii, împachetate.
- monedele metalice în săculeţi de 500 monede şi 1000 monede. Monedele
metalice mai pot fi păstrate şi în pungi tip a 50, 100 şi 200 monede, în fişicuri de
50 monede precum şi în fracţii sub 50 monede.
Valuta se păstrează în pachete de 100, 500 şi 1000 bilete de bancă pe
cupiuri, pentru fiecare fel de valută, împachetate. Fracţiile sub 100 bilete de
bancă se păstrează pe feluri de valută în plicuri separate, indiferent de cupiură.
Valutele în monede metalice se păstrează în săculeţi, fişicuri sau plicuri, pe feluri
de valută.
Celelalte valori se păstrează separat, pe feluri de instrumente de plată.
Bijuteriile, pietrele preţioase şi semipreţioase, hârtiile de valoare (efecte de
comerţ) precum şi alte valori primite în gaj se păstrează separat, în casete, sertare,
săculeţi sau plicuri, pe fiecare deponent.
Formularele cu regim special destinate vânzării se păstrează grupate pe
feluri de formulare.
Atât în tezaur cât şi în casele de fier, valorile trebuie să fie păstrate în
condiţii de aerisire şi umiditate care să prevină deteriorarea acestora.
Pentru asigurarea securităţii valorilor, tezaurul sau uşa încăperii unde sunt
amplasate casele de fier care ţin loc de tezaur, trebuie să fie prevăzute cu
mijloace de supraveghere şi alarmare. Acolo unde este posibil, vor fi montate
sisteme electronice de supraveghere şi alarmare chiar la uşile caselor de fier care
ţin loc de tezaur. Deţinătorii de chei şi sigilii sunt obligaţi să verifice zilnic la
84
închiderea tezaurului sau a caselor de fier care ţin loc de tezaur, modul cum
funcţionează sistemle automate de supraveghere şi alarmare.
Directorul unităţii bancare ia măsuri pentru dotarea casieriei cu stingătoare
de incendiu în stare de funcţionare, acolo unde nu a fost prevăzut şi instalat un
sistem propriu automat de stingere a incendiilor. De asemenea, organizează
instruirea periodică a personalului din casierie pentru cunoaşterea şi respectarea
riguroasă a normelor de prevenire şi stingere a incendiilor în unităţile bancare şi a
normelor legale de protecţie a muncii.
Deţinerea şi păstrarea cheilor şi sigiliilor de la tezaur şi casele de fier care
ţin loc de tezaur, se bucură de maximă atenţie din partea conducerii băncilor şi
casieriilor.
Păstrarea dublurilor de chei
Tezaurul (casele de fier care ţin loc de tezaur) trebuie să fie prevăzute cu
trei chei:
- una va fi deţinută de directorul băncii;
- una va fi deţinută de către directorul economic;
- una va fi deţinută de către casierul şef.
Fiecare deţinător de chei va avea şi câte un sigiliu pe care va fi gravată
funcţia, respectiv „director”, „contabil şef”, „casier şef”, cu ajutorul căruia
sigilează zilnic, personal, tezaurul sau casele de fier.
În îndeplinirea sarcinilor ce le revin, deţinătorii de chei şi sigilii trebuie să
ţină seama de următoarele:
- manipularea valorilor în şi din tezaur (casele de fier care tin loc de tezaur) se
face numai în prezenţa tuturor deţinătorilor de chei şi sigilii, care răspund
integral şi în comun de toate valorile aflate în păstrarea lor;
85
- este interzis să se lase deschise sau descuiate în timpul serviciului, uşile de la
tezaur (casele de fier care ţin loc de tezaur), să se lase cheile în broască în
timpul cât se umblă în tezaur (casele de fier) să se încredinţeze cheile sau
sigiliile celorlalţi deţinători de chei sau altor persoane, să se schimbe cheile sau
sigiliile între deţinătorii de chei.
Deţinătorii de chei sunt obligaţi să asigure păstrarea cheilor şi a sigiliilor
încredinţate în case de fier sau dulapuri metalice care prezintă condiţii depline de
securitate.
În cazul în care unul din deţinătorii de chei va fi nevoit să lipsească de la
serviciu (concediu de odihnă, boală etc) acesta este obligat să predea
înlocuitorului său valorile aflate în tezaur (casele de fier) precum şi cheile şi
sigiliul pe care le deţine, pe baza dispoziţiei scrise a directorului, în conformitate
cu dispoziţiile legale privind încadrarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor materiale, precum şi a
evidenţelor contabile şi a registrului pentru evitarea valorilor din casa de
circulaţie.
Valorile se vor lua în primire pe bază de proces verbal, păstrat de către
serviciul tezaur şi casierie într-un dosar special în tezaur.
Predarea – primirea valorilor, cheilor şi sigiliilor se face prin semnături
date în registrul pentru evidenţa valorilor din casa de circulaţie la data zilei
respective. În acest scop se vor înscrie în dreptul funcţiei deţinătorului de chei,
respectiv director, director economic sau casier şef, cuvintele „am predat” şi „am
primit” sub care semnează persoanele respective.
Atunci când absenţa este urmarea unui caz de forţă majoră (accident,
calamitate naturală etc) care nu permite prezenţa la serviciul a deţinătorului de
chei pentru a preda personal valorile şi cheile, se va întocmi un proces verbal de
predare-primire în care se va menţiona motivul pentru care preluarea s-a efectuat
în lipsa deţinătorului de chei respectiv.
86
La schimbarea din funcţie a unui deţinător de chei, predarea-primirea
valorilor este consemnată, de asemenea, printr-un proces verbal iar verificarea
valorilor existente în tezaur se face în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în
normele de plăţi.
Dublurile cheilor de la tezaur sunt păstrate la sucursala Băncii Naţionale a
României unde îşi are contul banca comercială.
Unitatea băncii comerciale introduce dublurile cheilor de la tezaur (casele
de fier) în câte un plic, care se lipeşte şi sigilează prin aplicarea ştampilei rotunde
a unităţii respective. Pe plic se menţionează felul cheilor (tezaur sau case de fier),
marca, numărul casei de fier şi seria cheilor respective. Plicurile conţinând
dublurile cheilor sunt numerotate şi apoi introduse într-un săculeţ de pânză care
se sigilează şi la care se ataşează o etichetă pe care va fi aplicată ştampila rotundă
a băncii.
Pe etichetă sunt menţionate următoarele elemente: numărul plicurilor din
săculeţ, numărul total al cheilor, felul lor (tezaur sau case de fier), data sigilării
săculeţului şi semnăturile deţinătorilor de chei (director, director economic, casier
şef).
Dublurile de chei astfel împachetate şi sigilate sunt depuse la sucursala
Băncii Naţionale a României printr-un delegat împuternicit în mod expres.
La numirea în funcţie a unui nou deţinător de chei, directorul băncii
solicită sucursalei Băncii Naţionale a României gropul (săculeţul) cu dublurile de
chei pentru a se inventaria conţinutul şi actualiza semnăturile deţinătorilor.
În caz de necesitate, numai directorul băncii comerciale poate solicita eliberarea
săculeţului cu dublurile de chei de la sucursala Băncii Naţionale a României,
împuternicind o persoană (de regulă aceeaşi care a dus spre păstrare cheile),
căreia i se va emite o delegaţie specială semnată de cei trei deţinători de chei
(director, director economic, casier şef).
87
După utilizare, dublurile cheilor sunt trimise din nou spre păstrare la
sucursala Băncii Naţionale a României, respectându-se întocmai prevederile
menţionate mai sus.
Despre producerea unui astfel de eveniment, banca (sucursala, sau agenţia)
va informa în scris centralei băncii arătând în mod detaliat cauzele şi
împrejurările în care s-a produs evenimentul.
În cazul în care sucursala Băncii Naţionale a României nu poate primi în
păstrare dublurile de chei, acestea se păstrează la banca comercială aflată cât mai
aproape de unitatea predatoare, respectându-se aceleaşi prevederi.
Modul de închidere şi deschidere a tezaurului (casele de fier care ţin loc de
tezaur)
Tezaurul (casele de fier) în care se păstrează numerarul şi celelalte valori
se închide şi respectiv deschide numai de către deţinătorii de chei şi sigilii, care
răspund integral şi în comun de existenţa şi păstrarea în securitate a numerarului
şi a celorlalte valori. Intrarea în tezaur este permisă numai deţinătorilor de chei şi
numai împreună.
Intrarea în tezaur a altor persoane din casierie este permisă numai în caz de
necesitate, pe bază de tabel nominal aprobat de către directorul unităţii.
În caz de necesitate bine justificată pot avea acces în tezaur, în prezenţa
deţinătorilor de chei şi alte persoane din bancă, însă numai pe bază de aprobare
scrisă, dată de directorul unităţii.
Organele de control din bancă şi de la Bănca Naţională a României au
acces în tezaur numai în prezenţa deţinătorilor de chei pe baza delegaţiei semnată
de către organele ierarhic superioare.
Toate persoanele, în afara deţinătorilor de chei şi sigilii care primesc
aprobarea de intrare în tezaur, se înscriu într-un registru conform.
După fiecare deschidere a tezaurului (case de fier) în cursul programului de
lucru, acesta se încuie de către deţinătorii de chei.
88
La sfârşitul programului de lucru, înainte de închiderea tezaurului (case de
fier) se verifică dacă toate valorile, registrele şi documentele care se păstrează în
tezaur (case de fier) au fost introduse în acesta şi dacă sunt asigurate toate
măsurile de securitate a valorilor şi paza contra incendiilor.
După închiderea tezaurului (caselor de fier) deţinătorii de chei şi sigilii
aplică, în prezenţa paznicului, sigiliile de metal pe plastilină sau ceară roşie.
Sforile care servesc la sigilare trebuie să fie dintr-o singură bucată. După sigilare,
tezaurul (casele de fier) se racordează sistemul de alarmă şi se predă în grija
paznicului pe bază de semnături date de către deţinătorii de chei şi sigilii şi de
către paznic, în caietul de predare-primire a tezaurului (casele de fier) conform.
Dimineaţa, înainte de deschiderea tezaurului (casele de fier) deţinătorii de
chei sunt obligaţi să verifice prezenţa paznicului, integritatea încuietorilor, a
sforilor şi sigiliilor, semnând apoi în caietul de predare-primire al tezaurului
(casele de fier). Sigiliile aplicate pe uşile tezaurului (casele de fier) nu se rup la
deschidere ci se taie sforile pentru ca, la nevoie după deschidere, să se mai poată
verifica integritatea acestora.
În situaţia în care se constată că încuietorile sunt forţate sau stricate,
sigiliile sunt deteriorate sau sforile sunt rupte înainte de deschiderea tezaurului
(caselor de fier) se anunţă poliţia pentru a trimite un delegat în vederea
cercetărilor.
După deschiderea tezaurului în prezenţa delegatului organelor de poliţie, se
trece la verificarea integrităţii pereţilor, plafonului şi pardoselii tezaurului,
precum şi a ferestrelor şi a uşilor din încăperea de acces a tezaurului (caselor de
fier). Cercetările se fac asupra încăperii unde se găsesc acestea.
Dacă sunt indicii sau se bănuieşte ca s-a umblat în interiorul tezaurului sau
a încăperii unde sunt amplasate casele de fier, se procedează imediat la
verificarea tuturor valorilor existente în acestea.
89
După terminarea verificărilor, se va întocmi un proces verbal în care vor fi
trecute constatările făcute cu această ocazie şi care va fi semnat de către
deţinătorii de chei şi sigilii cât şi de paznicul de serviciu şi delegatul organelor de
poliţie.
În caz de blocare, defectare sau orice altă intervenţie la sistemul de
închidere a tezaurului (caselor de fier) ca de exemplu, modificarea încuietorilor,
confecţionarea unor chei etc, este interzis să se apeleze la alte persoane decât cele
proprii (specializate) ale băncii sau a furnizorului care a montat echipamentele
respecive.
Evidenţa acestor cazuri se ţine într-un caiet ce se va păstra în tezaur şi în
care se vor menţiona: data intevenţiei, defecţiunea constatată, cine a remediat
defecţiunea, semnăturile deţinătorilor de chei (în prezenţa cărora s-a efectuat
reparaţia) şi a persoanei care a făcut intervenţia.
Casierul şef este direct răspunzător de ţinerea acestei evidenţe.
În toate cazurile, directorii băncilor vor informa telefonic banca despre
producerea evenimentului, trimiţând nota cu constatările rezultate.
..........2 Răspunderea materială a persoanelor cărora li se încredinţează
valori spre verificare sau păstrare
Salariaţii casieriei răspund pentru integritatea numerarului şi a celorlalte
valori ce le sunt încredinţate în conformitate cu dispoziţiile legale privind
încadrarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor materiale. Ei sunt obligaţi să cunoască toate regulile privind
operaţiunile de casierie. Necunoaşterea normelor nu poate constitui o justificare
pentru abaterile săvârşite, pentru lipsurile de bani şi alte valori constatate şi nu
absolvă de răspundere persoanele în cauză.
90
Răspunderea materială începe din momentul preluării de către salariaţi a
valorilor spre verificare sau păstrare.
Personalului din casierie îi este interzis să încredinţeze sarcinile primite
privind operaţiunile cu numerar şi alte valori altor persoane.
Persoanele care au verificat şi clasat bancnotele, inclusiv cei care au ajutat
în mod temporar la verificarea banilor, răspund de conţinutul pachetelor cu bilete
de bancă lucrate, ca număr de bucăţi şi bonitate a acestora (să nu fie false,
deteriorate) până la verificarea conţinutului pachetelor de către o altă persoană,
de către delegaţii agenţilor economici, de către sucursala Băncii Naţionale a
României sau de către organele de control.
Personalul din cadrul unităţii care ajută organul de control la verificarea
pachetelor, bucată cu bucată, are obligaţia ca pe verso-ul banderolei fiecărui
pachet a 100 bilete de bancă pe care îl verifică, să pună menţiunea „controlat”,
data zilei respective şi să semneze citeţ. Aceleaşi menţiuni se fac şi pe cartonul de
protecţie al fiecărui pachet care conţine 10 pachete a 100 bilete de bancă.
În scopul întăririi şi limitării răspunderii, precum şi pentru confirmarea
exactităţii pachetelor verificate, persoana care participă la verificare, ajutând
organele de control, este obligată să controleze şi exactitatea numărului de
bancnote (fracţia) ce i se înapoiază, numărate de organul de control. La
terminarea verificării unui număr de 10 pachete a 100 bilete de bancă, dintr-un
pachet de 1000 bilete de bancă, persoana în cauză este obligată să formeze din
nou pachetul, să-l lege şi să-l sigileze personal, pe loc, în faţa organului de
control.
Organele de control vor urmări respectarea acestor dispoziţii, cunoscut
fiind că pentru exactitatea conţinutului pachetelor desfăcute şi numărate cu
ocazia verificărilor, răspunderea ulterioară revine persoanelor care au ajutat la
verificare şi au semnat atât pe banderola fiecărui pacheţel de 100 bilete de bancă,
cât şi pe cartoanele de protecţie ale pachetelor.
91
Salariaţii din casierie poartă răspunderea materială pentru lipsurile de
valori, indiferent de locul său sau timpul când au fost constatate, dacă se
dovedeşte că după ce au predat valorile s-au respectat dispoziţiile privind
manipularea valorilor şi dacă acest fapt a fost consemnat într-un proces verbal
întocmit de cei în drept. În caz de nerespectare a prevederilor, răspunderea revine
persoanelor care le-au încălcat.
Pentru diferenţele de bani (plusuri sau minusuri) constatate la personalul
băncii, se procedează conform prevederilor normelor de plăţi.
Pentru lipsurile, altele decât cele de numerar, rezultate din sustragere sau
din neglijenţa persoanelor răspunzătoare de păstrarea lor, se scad din conturile
unde sunt înregistrate aceste valori şi se trec în contul ”Diverşi debitori în lei”,
respectiv ”Diverşi debitori în valută”.
Recuperarea pagubelor cauzate băncii se face în condiţiile prevăzute de
dispoziţiile legale privind încadrarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor materiale.
În cazul desfacerii contractului de muncă a unei persoane din casierie
pentru delapidare, sustragerea sau alte fraude, toţi banii şi toate valorile
manipulate de acesta care se găsesc în bancă, trebuie verificate bucată cu bucată.
Eventualele diferenţe constatate la persoana ce nu mai lucrează în casierie
(angajate pe o perioadă determinată, transferate, pensionate) se recuperează în
conformitate cu dispoziţiile legale privind angajarea gestionarilor, constituirea de
garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor materiale.
Deţinătorii de chei sunt obligaţi să asigure ca manipularea, păstrarea şi
transportul numerarului şi a celorlalte valori să se facă potrivit dispoziţiilor din
prezentele „NORME”, cu respectarea strictă a prevederilor din actele normative
privind această activitate.
92
...... 3 Organizarea şi funcţionarea casei de circulaţie
Toate sumele încasate şi plătite în timpul funcţionării casieriei, se
înregistrează în casa de circulaţie în aceeaşi zi.
În cazul când la sfârşitul zilei operative soldul casei de circulaţie depăşeşte
plafonul stabilit, excedentul de numerar se depune cu borderou însoţitor la
sucursala Băncii Naţionale a României.
Case de încasări
Băncile primesc în timpul programului operativ de lucru, prin intermediul
caselor de încasări în lei şi valute, depunerile în numerar reprezentând încasările
agenţilor economici, precum şi de la persoane fizice.
Operaţiunea de înregistrare în contul deponentului se face imediat, după
verificarea numerarului.
Casele de încasări efectuează operaţiunile de primire a numerarului pe
baza următoarelor documente:
- foaie de vărsământ emisă pe calculator;
- ordin de încasare;
- borderou însoţitor pentru încasările prin genţi sigilate;
- foaie de vărsământ pentru încasările în devize şi cele în lei privind
operaţiunile interne ale băncii.
Depunerea numerarului cu foaie de vărsământ
Pentru depunerea numerarului de către clienţi la casele de încasări ale
unităţilor Băncii Naţionale a României, în timpul programului operativ, se va
folosi imprimatul „Foaie de vărsământ” emis pe calculator, care este compus din
trei file. Formularele sunt emise şi se completează cu ajutorul programului
informaţional SWIFT de către casier cu toate elementele prevăzute de formular,
suma depusă în cifre şi litere iar la dată, luna scrisă cu litere.
93
După verificarea numerarului şi întocmirea documentului de încasare (Foaia
de vărsământ) pe calculator, operaţiune ce include şi înregistrarea sumei în contul
curent al deponentului, casierul semnează cele trei exemplare, eliberând
exmplarul nr.1 depunătorului. Exemplarul nr. 2 rămâne la casierie ca document
de casă iar exemplarul nr. 3 se anexează la documentele contabile.
În cazul încasării unor sume mari, în scopul evitării aglomeraţiei la ghişeu,
casierul poate preda pe bază de semnătură casierului grupei de verificare pentru
numărare şi împachetare pachetele de 1000 bilete de bancă şi pachete de 100
bilete de bancă primite.
Pe masa casierului încasator nu trebuie să existe alţi bani decât cei primiţi de
la depunător. Banii încasaţi anterior trebuie păstraţi în case de fier (dulapuri
metalice) sau predaţi la grupa de verificare a numerarului.
Din pachetele de 100 bilete de bancă verificate de el precum şi din pachetele
de 100 bilete de bancă formate din fracţii, casierul întocmeşte pachete de 1000
bilete de bancă pe care le împachetează şi sigilează, pe bază de semnătură,
casierului grupei de verificare.
La sfârşitul zilei, casierul încasator predă, pe bază de semnătură casierului
grupei de verificare, pachetele de 100 bilete de bancă din care nu a putut constitui
pachete de 1000 bilete de bancă, precum şi fracţii sub 100 bilete de bancă.
Este interzisă eliberarea de către casier a documentului de depunere sub
rezerva numărării ulterioare a banilor.
Depunerea numerarului cu ordin de încasare
Pentru depunerile de numerar din operaţiunile interne ale băncii (restituiri
de avansuri spre decontare neutilizate, alimentare cont curent salariaţi etc) se
foloseşte ordinul de încasare care se întocmeşte de către serviciul contabilitate
internă.
94
În cazul în care depunătorii solicită chitanţa, se va folosi foaia de vărsământ
cu chitanţa. Acelaşi formular se va folosi în cazul depunerilor de numerar în
devize.
Depunerea numerarului cu borderou însoţitor, direct la ghişeele băncii
Banca poate organiza în zilele de lucru, atunci când sunt posibilităţi şi este
necesar, depunerea numerarului prin genţi sigilate de către agenţii economici cu
un volum mare de încasări. Programul de depunere a genţilor sigilate se stabileşte
de bancă împreună cu agenţii economici respectivi.
Depunerea se face în pachete a 1000 bilete de bancă ţi în săculeţi a 250, 500
şi 1000 monede, după caz. Pachetele şi săculeţii vor fi împachetaţi şi introduşi în
genţi, legaţi şi sigilaţi (cu sigiliul folosit la geantă) împreună cu exemplarul nr. 2
al borderoului însoţitor.
Delegatul agentului economic depunător, prezintă casierului de la ghişeul de
încasări exemplarele nr. 1 şi 3 ale borderoului însoţitor. Acesta le verifică pentru
justa întocmire, semnează şi ştampilează exemplarul nr. 3 al borderoului în
rubrica ce conţine menţiunea „am primit....genţi prevăzute cu sigiliu de
plumb/ceară roşie, fără a verifica conţinutul) luând în primire de la delegatul
agentului economic depunător geanta cu numerar sigilată şi verifică integritatea
acesteia (să nu prezinte urme de violare, rupturi) precum şi a sigiliului. De
asemenea, verifică dacă sigiliul corespunde cu specimenul aflat la bancă. În cazul
în care se constată nereguli, nu se primeşte geanta.
După aceasta, casierul încasator înmânează delegatului agentului economic
depunător exemplarul nr. 3 al borderoului însoţitor, completat, ştampilat şi
semnat după modelul sus menţionat şi predă geanta cu numerar sigilată casierului
grupei de verificare. Acesta efectuează controlul integrităţii genţii şi a sigiliului
după care se înregistrează în registrul de predare primire a genţilor, semnând de
primirea genţii.
95
Constatările făcute de bancă în urma verificării conţinutului genţii sunt
opozabile în totalitate unităţii agentului economic depunător, indiferent dacă
reprezentantul său este sau nu prezent la desigilare şi numărare.
Depunerea numerarului în genţi sigilate, prin aparatul propriu de colectare
al băncii
La băncile care dispun de personal şi mijloace de transport valori (autodubă,
paznici înarmaţi, casieri colectori) se poate oprganiza şi colectarea numerarului
de la casieriile centralizate ale agenţilor economici cu un volum mare de încasări,
dacă acesta nu îngreunează activitatea proprie a băncii.
În această situaţie se încheie între bancă şi agentul economic depunător o
convenţie scrisă.
Casierul colector primeşte de la casierul şef împuternicirea de casier cu
fotografie pe care se aplică, obligatoriu, ştampila băncii, odinul de serviciu al
casierului pentru portul armei şi arma pistol, pe bază de semnătură într-un caiet
de evidenţă întocmit special în acest scop, în care se menţionează data şi ora
predării documentelor şi a pistolului, numele casierului care le primeşte şi
semnătura de primire.
Aceste documente şi pistolul se restituie casierului şef tot pe bază de
semnătură în caietul respectiv. De asemenea, casierul colector primeşte de la
casierul grupei de verificare genţile goale pentru unităţile cuprinse în graficul de
colectare a numerarului, pa bază de semnătură în registrul de predare-primire a
genţilor.
Casierul colector şi ofiţerul de cont de serviciu sunt obligaţi să asigure
păstrarea documentelor de colectare, a ştampilei şi pistolului până la plecarea în
colectare şi după întoarcerea din colectare, până la predarea către casierul şef în
casa de fier destinată păstrării valorilor colectate, ale cărei chei se păstrează de
cele două persoane. Directorul şi casierul şef sunt obligaţi să controleze
96
permanent modul de respectare al dispoziţiilor cu privire la păstrarea
documentelor de colectare, a ştampilei şi a pistolului pentru a preîntâmpina orice
nereguli.
Când genţile cu numerar, sigilate, se aduc de către casierul colector la bancă
în timpul programului de ghişeu, acesta predă salariaţilor de la ghişeul de încasări
borderourile însoţitoare pentru verificare. Înregistrarea sumelor se face în aceeaşi
zi în conturile curente ale agenţilor economici, după verificarea numerarului.
Casierul grupei de verificare ia în primire de la casierul colector pe baza
borderourilor însoţitoare genţile sigilate, pe baza evidenţei şi semnăturii în rgistru
de predare primire a genţilor. De asemnea, el efectuează verificarea integrităţii
genţilor şi a sigiliilor, precum şi dacă sigiliile corespund cu specimenele de sigilii
aflate la bancă. Genţile cu numerar se predau verificatorilor de bani pentru
verificarea conţinutului. Când genţile sunt aduse de casierul colector după
terminarea orelor de program, ofiţerul de cont de serviciu verifică dacă numărul
de genţi sigilate aduse de casier corespunde cu numărul scris în borderou,
asigurând totodată înregistrarea sumei în jurnalele de casă serală.
Casierul colector, împreună cu ofiţerul de cont de serviciu, aşează genţile cu
numerar sigilate, genţile goale, documentele de colectare, jurnalele de casă,
ştampila şi pistolul în casa de fier care se încuie cu cele două chei. Una din chei
se păstrează de către ofiţerul de cont iar cealaltă de către casierul colector. Casa
de fier se sigilează apoi de ambele persoane şi se predă în grija pazei, sub
semnătură de primire într-un caiet de predare- primire, destinat în acest scop.
A doua zi dimineaţa, la începutul programului, casierul colector, împreună
cu ofiţerul de cont de serviciu, iau în primire de la pază casa de fier, verifică
integritatea sigiliilor şi procedează la predarea genţilor şi a documentelor după
cum urmează:
- casierul colector predă casierului de la grupa de verificare borderourile
însoţitoare precum şi genţile cu numerar sigilate, pe bază de semnătură în
97
registrul de predare-primire a genţilor sigilate iar jurnalul de casă serală se predă
casierului încasator în vederea înregistrării sumei după verificarea numerarului,
în conturile curente ale agenţilor economici respectivi.
- casierul colector predă pe bază de semnătură pistolul şi ştampila casierului şef.
Casierul de la grupa de verificare verifică pe baza documentelor dacă:
- numărul de genţi cu numerar goale predate de casier corespunde cu numărul de
genţi goale luate în primire de acesta la plecare în rută, înscrise în registrul de
predare-primire a genţilor.
- numărul de genţi cu numerar sigilate, primite de casierul colector, corespunde
cu numărul de genţi înscrise în borderoul însoţitor.
După terminarea verificării, casierul grupei de verificare trece din registrul
de predare-primire a genţilor, pe rândul în care este înscrisă unitatea depunătoare
respectivă, numărul fiecărui borderou însoţitor, suma înscrisă în acesta, numărul
de genţi cu numerar sigilate şi de genţi goale aduse de casierul colector la bancă.
Semnează apoi de primirea genţilor cu numerar sigilate şi goale în coloana
şi pe rândul respectiv.
Dacă geanta cu numerar sigilată, predată de casierul colector, prezintă urme
de violare (plumbul sau sigiliul rupt, încuietoarea forţată etc) casierul grupei de
verificare, în prezenţa casierului şef şi a casierului colector, deschide geanta şi
procedează la verificarea conţinutului. În caz de nevoie, deschiderea acestor genţi
defecte şi numărarea banilor se face şi în prezenţa reprezentantului unităţii
depunătoare. În cazurile de primire de genţi cu urme de violare se întocmeşte un
proces-verbal care se semnează de către toate persoanele prezente la primirea,
deschiderea genţilor şi la numărarea banilor din ele.
În acest proces-verbal se menţionează:
- data primirii şi deschiderea genţilor;
- numele unităţii depunătoare;
- unde şi în prezenţa cui s-a făcut recepţionarea genţii;
98
- ce urme de violare s-au constatat la geantă;
- cum erau banii împachetaţi în geantă;
- suma numerarului pus în geantă, pe baza datelor înscrise în borderou;
- suma găsită în geantă după numărarea banilor, precum şi orice alte
date ce se vor găsi necesare.
Procesul-verbal rămâne la bancă împreună cu borderoul însoţitor al genţii
respective şi cu corpurile delicte sau se remit – dacă este cazul – la organele de
urmărire penală.
În caz de necesitate, directorul băncii va dispune efectuarea unor cercetări
suplimentare.
Suma efectiv găsită va fi înregistrată în contul curent al unităţii depunătoare
precum şi pe borderoul însoţitor al genţii respective.
Salariaţii băncii care efectuează colectarea numerarului de la clienţi sunt
obligaţi să respecte întocmai prevederile cu privire la modul de efectuare a
transporturilor de numerar şi a altor valori de către bănci.
Cheltuielile efectuate de unităţi pentru colectarea numerarului se
recuperează lunar de la clienţi prin taxele (comisioanele) de colectare stabilite
potrivit normelor de încasări şi plăţi ale băncii. Pentru efectuarea acestor operaţii,
se totalizează la sfârşitul lunii sumele colectate, pe fiecare client şi se predau
serviciului de contabilitate internă, pe baza cărora vor fi calculate sumele de
plată, întocmindu-se notele contabile pentru debitarea conturilor clienţilor
cuprinşi în colectare. Operaţiunile se efectuează în ultima zi lucrătoare a lunii.
Închiderea caselor de încasări
La sfârşitul zilei operative, casierul de încasări totalizeză sumele încasate,
servindu-se în acest scop de actele de casă, după care situaţia încasărilor se
confruntă cu rulajul zilnic debitor al contrului „casa de circulaţie”. Casierul
99
semnează situaţia încasărilor pentru exactitate, apoi predă casierului şef situaţia
încasărilor împreună cu documentele de casă.
La băncile în care casierul încasator îndeplineşte şi funcţia de casier al
grupei de verificare, acesta predă casierului şef situaţia încasărilor împreună cu
documentele de casă, clasate conform prevederilor legale precum şi numerarul
încasat, verificat şi împachetat. Casierul şef verifică dacă numărul documentelor
şi numerarul corespund cu cifrele indicate în situaţia încasărilor.
În băncile încadrate cu casieri ai grupelor de verificare, la închiderea casei,
casierii încasatori vor preda casierului şef, odată cu situaţia încasărilor,
documentele de casă împreună cu registrul de evidenţă a numerarului manipulat,
fără formularul respectiv, care a fost predat anterior casierului grupei de vrificare
şi care a semnat de primire în acest registru. În băncile încadrate cu doi sau mai
mulţi casieri încasatori, se întocmeşte o singură situaţie de încasări. Această
situaţie se totalizează de unul din casieri.
Casierul şef punctează totalul sumelor indicate în situaţia încasărilor cu
totalul numerarului primit de la casierul grupei de verificare, de la casierul
încasator.
Casele de plăţi
Prin casele de plăţi se efectuează plăţi în numerar către agenţii economici,
persoane fizice precum şi alte plăţi (salarii, dividente etc) în cursului zilei
oprative.
Toate sumele în numerar eliberate de bancă trebuie să fie întregistrate în
aceeaşi zi în evidenţele casieriei şi ale compartimentelor respective (decontări
interne, contabilitate proprie etc).
Plăţile în numerar se efectuează pe bază de cecuri de numerar sau ordine de
plată editate de calculator.
100
Casierul plătitor primeşte de la casierul şef, la începutul fiecărei zile
operative de lucru, un avans în numerar din casa de circulaţie, pentru care
semnează de primire în registrul de evidenţă a casierului şef.
Suma avansului ce se eliberează casierului plătitor va fi apreciată de casierul
şef ţinând cont de volumul plăţilor planificate a se efectua în ziua respectivă,
astfel că la închiderea casei de plăţi să nu rămână casierului, pe cât posibil,
numerar neutilizat în pachete întregi a 1000 bilete de bancă. În cazul în care
avansul primit este insuficient necesităţilor de plăţi, se pot acorda casierului
plătitor avansuri de numerar de la casierul grupei de verificare, pe bază de
semnătură în registrul pentru evidenţa numerarului manipulat sau de către
casierul şef direct din casa de circulaţie (tezaur) tot pe bază de semnătură.
Dacă din avansul primit de la casierul grupei de verificare în timpul zilei
rămân pachetele neutilizate, acestea trebuie verificate bilet cu bilet şi predate la
sfârşitul zilei operative casierului grupei de verificare în vederea formării de
pachete a 1000 bilete de bancă.
Pentru plăţile care necesită eliberări de fracţii sub 1000 bilete de bancă,
casierul plătitor verifică înainte de începerea programului de ghişeu, la masa de
verificare, în prezenţa casierului grupei de verificare, un număr de pachete ce se
consideră că vor servi la efectuarea acestor plăţi.
În situaţia în care casierul plătitor efectuează plăţi de fracţii din pachete care
nu au fost verificate în prealabil de el, răspunderea în cazul unor diferenţe revin
acestuia.
Eliberarea numerarului pe baza cecului de numerar sau a ordinului de plată
editat pe calculator
Cecul de numerar editat de calculator se foloseşte pentru plata numerarului
în următoarele situaţii:
- pentru persoane juridice titulare de cont şi împuterniciţii acestora;
101
- pentru persoane fizice titulare de cont şi împuterniciţii acestora;
Persoanele menţionate mai sus se prezintă la ofiţerul de cont cu următoarele
documente: legitimaţia clientului şi actul de identitate.
După identificarea clientului, ofiţerul de cont de la ghişeu întreabă care este
suma ce urmează a fi ridicată, certifică existenţa disponibilului în contul
clientului şi transmite către casierie, cu ajutorul programului informaţional,
borderoul de plată cu suma respectivă.
Borderoul va fi semnat de către client, specimenul de semnătură fiind
confruntat cu cel din fişa specimenelor de semnături existent la bancă.
Clientul se prezintă apoi la casierul plătitor, care solicită legitimaţia şi actul
de identitate. După identificarea acestuia şi verificarea întocmirii borderoului de
plată de către ofiţerul de cont, casierul completează monetarul pe cecul de
numerar sau ordinul de plată editat de calculator, solicită clientului să semneze de
primire, achită suma semnând pentru efectuarea plăţii după care eliberează un
exemplar din cecul de numerar sau ordinul de plată (celelalte două exemplare se
păstrează la bancă, un exemplar la documentele de casă şi unul pentru actele zilei
la contabilitate).
Este interzisă eliberarea sumei ce trebuie plătită altei persoane decât celei
menţionate pe document, precum şi revenirea asupra structurii numerarului
eliberat pe baza numerarului trecut pe document, după ce s-a efectuat plata.
La efectuarea plăţii se va ţine seama, pe cât posibil, de unele proporţii ale
cupiurilor de bilete de bancă şi monedă metalică.
După efectuarea plăţii, casierul plătitor semnează şi aplică pe faţa cecului
sau a ordinului de plată ştampila cu menţiunea „PLĂTIT”.
În cazul în care clientul declară că nu efectuează numărarea banilor la sediul
băncii, pachetele cu bilete de bancă ce urmează a se plăti acestuia, vor fi
desigilate de către casierul plătitor în faţa acestuia, îndepărtându-se cartoanele de
protecţie. În acelaşi fel se va proceda şi în cazul săculeţilor cu monedă metalică.
102
Atunci când persoana ce ridică suma declară că numără banii la bancă,
această operaţiune se poate face într-o încăpere separată sau într-un spaţiu special
amenajat. În asemenea situaţii, casierul plătitor face plata sumelor la ghişeu iar
clientul transportă banii la locul de numărare însoţit şi supravegheat de un salariat
al serviciului tezaur şi casierie.
Verificarea numerarului primit se face de către client, în camera de
verificare, sub supravegherea unui salariat desemnat de casierul şef sau de către
directorul băncii.
Înainte de începerea verificării, clientul, precum şi persoanele care ajută la
verificare, îşi declară banii personali în caietul anexat tabelului de acces aprobat
de conducerea băncii. Până la terminarea operaţiunii de verificare, caietul şi banii
sunt păstraţi de către salariatul serviciului tezaur şi casierie desemnat să asigure
supravegherea.
Desigilarea pachetelor cu biletele de bancă şi a săculeţilor cu moneda
metalică de către salariatul desemnat să supravegheze, să efectueze treptat, pe
măsura verificării numerarului de către client, păstrându-se cartoanele, etichetele
şi sigiliile până la terminarea completă a verificării.
Când clientul renunţă la verificarea unor pachete cu bilete de bancă sau
săculeţi cu monedă metalică primiţi de la casierul plătitor, salariatul care asigură
supravegherea verificării banilor va desigila aceste pachete (săculeţi) şi va
îndepărta cartoanele de protecţie (etichetele).
Banca nu răspunde pentru lipsurile de bani reclamate de către clienţii care nu
au verificat la bancă, în condiţiile de mai sus, numerarul ridicat.
În acest sens, băncile afişează la ghişeele de plăţi textul „Verificarea şi
numărarea banilor se face la ghişeele băncii. Banca nu răspunde pentru
reclamaţiile făcute anterior”.
103
Eventualele reclamaţii făcute de cei care nu au verificat banii la bancă vor fi
totuşi analizate temeinic de către directorii băncii şi soluţionate în mod
corespunzător.
La sfârşitul zilei operative, casierul plătitor verifică dacă sumele plătite pe
baza documentelor existente împreună cu numerarul pe care îl are, corespund cu
suma primită drept avans, după care întocmeşte situaţia plăţilor care se confruntă
cu rulajul zilnic creditor al contului „casa de circulaţie”.
Predarea actelor de casă din ziua respectivă de la casierie către ofiţerii de
cont se face pe bază de semnătură.
Numerarul neutilizat precum şi documentele care au stat la baza efectuării
plăţilor, clasate conform prevederilor legale:
- numerarul se predă casierului grupei de verificare , acesta semnând de primire
în registrul pentru evidenţa numerarului manipulat ţinut de casierul plătitor;
- documentele de casă şi registrul pentru evidenţa numerarului manipulat se
predau casierului şef.
Case de încasări – plăţi
În băncile care au un volum mic de operaţiuni de casă, se pot organiza case
de încasări-plăţi care lucrează conform dispoziţiilor cu privire la funcţionarea
caselor de încasări şi de plăţi prevăzute mai sus.
Numerarul încasat de casele de încasări-plăţi în decursul zilei operative,
poate fi folosit în plăţi numai după ce a fost numărat, triat şi împachetat. La
sfârşitul zilei operative, casierul întocmeşte situaţia încasărilor şi plăţilor, care se
confruntă cu rulajele debitoare şi respectiv creditoare ale contului „casa de
circulaţie”.
Ofiţerii de cont urmăresc ca agenţii economici să nu prezinte în aceeaşi zi şi
pentru acelaşi cont, mai multe foi de vărsământ sau cecuri pentru depuneri sau
ridicări de numerar. De asemenea, agenţii economici care efectuează plăţi din
104
încasări, de regulă nu vor putea prezenta concomitent, pentru acelaşi cont, foaie
de vărsământ pentru depunere sau cec pentru ridicare de numerar.
Case de încasări şi plăţi valută
În cadrul serviciului (biroului) tezaur şi casierie se pot înfiinţa ghişee de
încasări şi plăţi în valută.
Ghişeul de încasări şi plăţi în valută efectuează astfel de opraţiuni pentru
agenţii economici, persoane juridice cât şi pentru populaţie, în cursul zilei
operative. Toate sumele în devize convertibile încasate şi plătite trebuie
înregistrate în aceeaşi zi în evidenţele casieriei şi contabilităţii.
Alimentarea caselor de încasări şi plăţi în valută, din casa de circulaţie, se
face pentru încasări pe bază de borderou şi cec de numerar iar pentru plăţi pe
bază de foaie de vărsământ, cu chitanţă emisă de calculator.
Verificarea, trierea şi împachetarea pachetelor cu bilete de bancă şi a
săculeţilor cu monedă metalică în devize convertibile, se face în aceleaşi condiţii
cu prevederile capitolelor şi punctelor referitoare la operaţiunile cu numerar în
lei.
Case de vânzări ale imprimatelor
Vânzarea imprimatelor cu regim special se face de către casier desemnat
pentru efectuarea acestei opraţiuni de la ghişeele de încasări sau plăţi.
Evidenţa imprimatelor cu regim special, destinate vânzării, se ţine pe fişele
formularelor cu regim special, conform prevederilor din normele privind
gestionarea, folosirea şi evidenţa cu regim special.
Pentru vânzarea formularelor cu regim special, se va proceda astfel:
- casierul şef predă, sub formă de avans, o cantitate de imprimate necesară pentru
o perioadă de cel mult 10 zile, casierului desemnat cu vânzarea lor, care
semnează de primirea acestora într-un registru de evidenţă a imprimatelor. Acest
105
registru cuprinde coloanele: primiri imprimate (buc.), vânzări imprimate (buc. şi
valoare), stoc imprimate rămase (buc.), semnătura de primire a numerarului de
către casierul grupei de verificare, semnătura de control a ofiţerului de cont de la
compartimentul de contabilitate.
- eliberarea imprimatelor se face contra cost pe bază de cerere scrisă întocmită de
către solicitant.
La sfârşitul fiecărei zile operative, casierul prezintă registrul de evidenţă a
imprimatelor pentru control, grupei de evidenţă contabilă. Ofiţerul de cont
verifică situaţia imprimatelor vândute şi stocul rămas după care semnează în
registru. Întocmeşte apoi un ordin de încasare a cărui valoare să corespundă cu
totalul valoric din coloana „vânzări” din registrul de evidenţă a imprimatelor
prezentat de casier.
Pe baza ordinului de încasare se operează în evidenţa contabilă, după care
acesta este predat la casierie pentru clasare la documentele de casă din ziua
respectivă. Imprimatele rămase se păstrează de către casier, împreună cu registrul
de evidenţă a imprimatelor într-o geantă sigilată de către acesta, care se depune în
tezaur (case de fier). Numerarul rezultat din vânzarea imprimatelor se predă
zilnic casierului grupei de verificare, contra semnătură în registrul de evidenţă a
imprimatelor.
.......4 Efectuarea operaţiunilor de plăţi
Casierii băncii efectuează plăţi în numerar titularilor de cont, la cererea
acestora. Toate sumele plătite trebuie înregistrate în aceeaşi zi în evidenţa
casieriei şi în contabilitate. Plăţile în numerar se efectuează pe baza cecurilor de
numerar şi ordinelor de plată emise pe numele casierilor sau împuterniciţilor
titularilor de cont sau beneficiarilor. Casierul titularului de cont prezintă cecul de
numerar referentului de ghişeu căruia îi este repartizat contul din care se face
plata. Referentul de ghişeu inregistrează, în jurnalul de casă suma predată şefului
106
serviciuiui sau referentului. După efectuarea plăţii, casierul băncii semnează
cecul cu menţiunea „achitat“ şi apoi aplică ştampila „plătit“. La sfârşitul zilei
operative, casierul intocmeşte situaţia încasărilor şi plăţilor care se confruntă cu
jurnalele de casă întocmite de grupele operative. Evidenţa numerarului existent în
casa de circulaţie, mişcarea numerarului din casa de circulaţie şi a celorlalte
valori aflate în tezaur se ţin zilnic în „Registrul pentru evidenţa valorilor din casa
de circulaţie“. Se stabileşte şi soldul casei de circulaţie din fiecare zi.
Înregistrările în acest document se fac numai de şeful serviciului casierie, după
primirea situaţiei de încăsări şi plăţi şi a documentelor de casă de la casieri.
.......5. Fluxul operaţiunilor de informare-verificare
Vânzătorul (comerciantul) va avea următoarele atribuţii:
- înmânarea către client a documentaţiei de credit şi informarea acestuia în
legătură cu creditele de consum oferite de bancă;
- verificarea condiţiilor de creditare şi a criteriilor de eligibilitate;
- verificarea documentelor de identitate;
- verificarea adeverinţelor de venit;
- căutarea pe „lista neagră”;
- întocmirea facturii pro-formă/facturii fiscale;
- completarea contractului şi a graficului de rambursare;
- înmânarea către bancă a dosarelor de credit;
- informarea clientului în legătură cu aprobarea/respingerea facilităţii de
credit.
ETAPE ALE VERIFICĂRII DOCUMENTAŢIEI ŞI CONDIŢIILOR DE CREDITARE
- prin intermediul programului informatic pus la dispoziţie de bancă, se
testează capacitatea de rambursare a clientului;
- se verifică şi capacitatea de rambursare a girantului;
107
- se generează şi se printează graficul de rambursare, în conformitate cu
solicitarea clientului;
- se verifică documentaţia de credit, respectiv: existenţa tuturor actelor
necesare, existenţa tuturor semnăturilor, îndeplinirea condiţiilor de
creditare şi a criteriilor de eligibilitate, conformitatea documentelor şi a
informaţiilor prezentate de client cu cele solicitate de bancă etc.
Compartimentele de casierie se regăsesc în cadrul oricărei societăţi
bancare, ele asigură şi răspund de coordonarea şi urmărirea efectuării
operaţiunilor cu numerar şi alte valori, în strânsă concordanţă cu interesele
clienţilor.
Totodată, pot îndeplini şi următoarele atribuţii:
- colaborează cu direcţiile/departamentele de coordonare şi trezorerie în
vederea urmăririi şi analizării fenomenelor şi tendinţelor conjuncturale din
sfera numerarului;
- colaborează cu Banca Naţională a României, participând la elaborarea
prognozelor privind operaţiunile de încasări şi plăţi, a fluxului de numerar
din economie etc.;
- asigură organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor de casierie prin
intermediul unităţilor operative din subordine;
- efectuează, potrivit dispoziţiilor legale, operaţiuni cu numerar;
- ţin evidenţa numerarului şi asigură păstrarea acestuia.
- Băncile comerciale, prin unităţile lor operative, efectuează operaţiuni de
casă (încasări şi plăţi cu numerar în lei şi devize convertibile) rezultate din
operaţiuni comerciale şi necomerciale pentru:
- societăţile comerciale cu capital privat si/sau de stat, precum şi cu capital
străin, constituite în condiţiile Legii nr. 31/1990;
- societăţile comerciale cu participare străină;
108
- persoane fizice pentru diverse operaţiuni (cota la capital social, sume
constituind depozite etc);
De asemenea, prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiunile de
schimb valutar.
Modalitatea şi termenele la care societăţile comerciale urmează să depună
încasările lor la bancă se aprobă de către aceasta, ţinând seama de prevederile
reglementărilor emise de Banca Naţională a României.
Pentru efectuarea operaţiunilor de casă, încasări şi plăţi în numerar,
precum şi pentru primirea, verificarea, numărarea, păstrarea şi eliberarea
numerarului şi a altor valori, în unităţile operative ale băncilor comerciale, sunt
organizate compartimente de tezaur şi casierie.
Organizarea şi funcţionarea serviciilor de tezaur şi casierie se face pe baza
aprobării sucursalei Bancii Naţionale a României, în raza căreia îşi desfăşoară
activitatea Banca Comercială.
În cadrul sericiilor (birourilor) tezaur şi casierie se organizează casa de
circulaţie, al cărei plafon se stabileşte de către sucursalele Băncii Naţionale a
României pe baza propunerilor făcute de băncile comerciale, ţinându-se seama de
media zilnică a plăţilor efectuate prin casierie într-o lună, apreciată ca
reprezentativă.
De asemenea, la stabilirea plafonului casei de circulaţie se au în vedere
condiţiile specifice de depozitare a numerarului precum şi distanţa faţă de
sucursala Băncii Naţionale a României.
Plafonul casei de circulaţie va include atât bilete de bancă cât şi monede
metalice. El poate fi modificat cu acordul celor două unităţi bancare atunci când
intervin condiţii noi faţă de cele avute în vedere anterior.
Necesarul de numerar pentru unităţile băncii se asigură de către sucursalele
Băncii Naţionale a României din contul curent deschis la aceasta, atât pentru
casieriile sucursalelor băncii cât şi pentru casieriile subunităţilor acestora care nu
109
au cont corespondent la sucursalele Băncii Naţionale a României, pe baza
graficelor de încasări şi plăţi, depuse la sucursalele Băncii Naţionale a României,
cu 5 zile înainte de începerea lunii.
Excedentul de numerar, peste plafonul stabilit, se depune în mod
obligatoriu la sucursala Băncii Naţionale a României unde unitatea îşi are deschis
contul curent, cel târziu a doua zi, dacă acest excedent nu este necesar pentru
efectuarea plăţilor în următoarele 3 zile.
În cazul în care se reţine numerar de la o zi la alta, peste plafonul casei de
circulaţie, pentru efectuarea plăţilor în următoarele trei zile. Unitatea bancară va
informa sucursala Băncii Naţionale a României, solicitând acordul de reţinere a
numerarului.
În vederea efectuării operaţiunilor mai sus arătate, între unităţile băncii şi
sucursalele Băncii Naţionale a României se încheie o convenţie.
Directorii, sau după caz, directorii adjuncţi, directorii economici şi şefii
serviciilor tezaur şi casierie, răspund de organizarea, funcţionarea şi controlul
activităţii de casierie.
Aceştia sunt obligaţi să asigure ţinerea corectă şi la zi a evidenţelor
operative, contabile şi statistice, în scopul reflectării în orice moment şi cu
exactitate a existenţei şi mişcării numerarului şi a celorlalte valori gestionate prin
casieriile băncii.
De asemenea, sunt obligaţi să asigure respectarea tuturor dispoziţiilor
privind păstrarea, manipularea, transportul şi paza numerarului şi a celorlalte
valori în scopul asigurării integrităţii acestora. Totodată, sunt obligaţi ca la
încadrarea personalului în serviciile (birourile) de tezaur şi casierie, să respecte
întocmai dispoziţiile legale privind încadrarea gestionarilor, constituirea de
garanţii, răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor materiale, precum şi
orice alte reglementări şi acte normative referitoare la aceste probleme.
110
CCAAPPIITTOOLLUULL ........................
CREDITUL, PRODUS BANCAR PRINCIPAL
.......1 Conţinutul, funcţiile şi principiile creditului bancar
Principiile creditării bancare:
- prudenţa;
- negocierea:
- forma contractuală;
- dobânda;
- garanţia;
- previziunea;
- se acordă pe destinaţii precise;
- utilitatea;
- eficienţa;
- credibilitatea.
Funcţiile creditului bancar:
1. Funcţia distributivă (cu ajutorul creditului se colectează economii latente şi se
dirijează către domenii eficiente).
2. Funcţia de reglare (a cererii şi ofertei de bunuri prin creditarea consumului şi
stocurilor).
3. Funcţia de creştere a vitezei de rotaţie şi de circulaţie a banilor cât şi de
multiplicare a monedei scripturale.
4. Funcţia de reducere a inflaţiei prin preţul creditului care este dobânda.
5. Funcţia de generator de venituri pentru bănci (creditul este produsul bancar
principal şi pentru cele mai multe bănci, este sursa principală de venituri).
111
.......2 Tehnica formării dobânzii la credite. Calculul dobânzii
Unul dintre factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei relaţii
optime între dobânzile primite şi cele plătite, având în vedere că această diferenţă
va reprezenta în final câştigul băncii (profitul).
Din analiza activelor şi pasivelor se deduce că fiecare din acestea are
costul sau câştigul propriu pentru bancă. Modificarea ratei dobânzii are un impact
serios asupra volumului produselor de creditare de exemplu, datorită dobânzilor
reduse (din punctul de vedere al băncii), produsele de economisire au început să
devină baza resurselor de creditare ale băncilor comerciale.
Dobânda trebuie prezentată neapărat alături de conceptele „capital“,
„credit“, „risc“. Ea apare în procesul creditării. Creditul fiind actualmente cel mai
important produs al băncilor comerciale din ţara noastră (cu excepţia
BANCOREX) determină dobânda ca fiind o partea costului său Costul creditului
apare – alături de risc – ca o componentă de bază a preţului produsului bancar
numit credit.
Din punctul de vedere al băncii creditoare sau debitoare contează foarte mult
la calculul dobânzii dacă aceasta este fixă sau variabilă. Uneori la dobânda
practicată de bancă se adaugă o marjă în funcţie de coeficientul de risc. Marja se
adaugă la dobânda de bază care se formează în funcţie de dobânzile de pe piaţa
interbancară, iar câte o dată în funcţie de dobânzile practicate chiar pe piaţa
monetară (ex.: piaţa hârtiilor de valoare).
Dobânzile pot fi calculate şi plătite lunar, trimestrial, semestrial şi anual.
Clienţii vor să ştie cât îi costă împrumutul motiv pentru care acordă o mare
atenţie calculului dobânzii şi vor să fie specificat în contractul de împrumut.
Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, deci, costul fondurilor şi
dobânda interbancară. De asemenea, avem în vedere, varietatea foarte mare a
dobânzii (la credite, la depozite, la disponibilităţile la vedere, pentru bonuri de
112
tezaur, pentru obligaţiuni, pe obiecte de creditare, la certificate de depozit, la
carnetele de economii etc.)
Calculul dobânzii cuprinde:
1. Dobânda simplă se calculează după formula:
36000
.. rtcD
unde:
D = masa dobânzii (dobânda),
C = capitalul împrumutat sau investit (creditul în cazul nostru):
t = timpul în zile;
r = rata dobânzii.
De aici putem determina rata dobânzii:
tc
Dr
.
36000
Acest calcul este utilizat de către băncile comerciale în cazul creditelor pe termen
scurt, sau în cazul depozitelor. Suma dobânzii este proporţională cu mărimea
creditului, cu durata creditului şi cu rata dobânzii.
2. Dobânda compusă. Se utilizează tot mai mult de către băncile comerciale.
Actualmente, ea se calculează nu numai la creditele mai mari de 12 luni, ci şi
pentru unele credite pe termen scurt, pentru dobânzile la termen. În esenţă,
dobânda compusă cuprinde şi capitalizarea (fructificarea) dobânzii simple.
De exemplu, băncile comerciale au interesul să atragă depozitele de la agenţii
economici şi persoanele fizice, acestea tinzând să devină cea mai importantă
resursă de creditare. Ca atare, începând cu anul 1994, cele mai multe dintre
acestea au practicat dobânda compusă la depozitele la termen de un an. Se
încearcă, din acest an, extinderea calculului dobânzii compuse şi la carnetele de
113
economii. În general, creditele pentru investiţii au o rată a dobânzii, care ia în
calcul capitalizarea sau actualizarea.
Dobânda compusă presupune ca la sfârşitul fiecărei perioade de timp (de
exemplu, luna), la suma ce reprezintă depozitul sau creditul să se adauge o altă
sumă (dobândă) care intră în calculul pentru luna următoare. Deci la sfârşitul
perioadei, unitatea bănească devine 1+ d = f (factor de multiplicare).
Capitalul iniţial (creditul, depozitul) devine capital final (după ce este înmulţit cu
factorul de multiplicare).
Deci capitalul final (c1) va fi:
nr
CC
100101
în care:
n = nr. de luni sau ani (perioade).
Rata dobânzii compuse se calculează:
1100
1100
n
n
rr
unde:
r = rata anuală a dobânzii simple;
n = numărul de perioade de capitalizare dintr-un an (nr. de luni, de
exemplu).
Deci în cazul dobânzii compuse, diferă în mod periodic mărimea
capitalului împrumutat, adică a sumei plasate.
În băncile comerciale calculul dobânzilor se face în conformitate cu o
modalitate elaborată de departamentul contabilităţii. Calculul se face lunar, în
prima zi lucrătoare a lunii pentru toţi clienţii. Încasarea dobânzilor de către bănci
114
se face lunar, cu prioritate faţă de alte datorii, din disponibilităţile existente în
conturile curente ale beneficiarilor de credite.
În economia de piaţă, mărimea dobânzii poate fi privită şi ca un rezultat al
negocierii între bancă şi agentul economic. Dar mult mai mulţi factori
influenţează dobânda, nivelul acesteia, scăderea sau creşterea ei. Printre factorii
ce determină nivelul dobânzii subliniem:
1. Necesitatea ca băncile să desfăşoare o activitate rentabilă. Din acest punct de
vedere, rata profitului bancar influenţează direct mărimea dobânzii, rata ei. În
condiţii de stabilitate economică şi de echilibru între cererea şi oferta de
credite, se poate afirma că rata profitului bancar influenţează hotărâtor
mărimea dobânzii.
2. Inflaţia este un factor care poate avea influenţe majore asupra mărimii şi ratei
dobânzii. Dacă inflaţia este galopantă, efectele asupra dobânzii sunt
catastrofale. Este vorba nu numai că se stabilesc rate ale dobânzii care
depăşesc orice rată a rentabilităţii, ori ritm al creşterii economice, ci de o
situaţie şi mai periculoasă şi anume să existe o dobândă real negativă, ceea ce
este contrar teoriei economice. Cu toate că rata dobânzii este foarte mare, ea
nu poate ţine pasul cu rata inflaţiei şi asistăm la existenţa unor pierderi pentru
bănci, la o reducere a capitalului lor social. A fost cazul anilor 1992 şi 1993,
când ratele dobânzilor au ajuns până la 160-180%, dar rata inflaţiei se situa la
peste 300%.
3. Cererea şi oferta de credit, raportul dintre ele nu pot rămâne în afara
factorilor ce influenţează mărimea dobânzii. În perioada de criză economică,
în primii ani de tranziţie, raportul dintre cererea şi oferta de capitaluri pentru
creditare este mult în favoarea primei. Ca urmare a penuriei generale de
fonduri, de resurse, rata dobânzii creşte foarte mult şi declanşează o mare
cerere de credite ceea ce a determinat băncile comerciale să împrumute foarte
mult de la Banca Naţională. Este vorba de utilizarea unor credite de
115
refinanţare şi, deci, luarea în calculul dobânzii şi a celei cerute de către banca
centrală. Dimpotrivă, într-o economie de piaţă consolidată, există surplus de
capital şi masa dobânzii scade, întrucât există multe bănci, iar acestea nu
pot să-şi plaseze capitalul altfel.
Când economiile băneşti vor putea deveni o resursă principală de creditare şi
capitalul disponibil pentru creditare va exista într-un volum mare, oferta va
depăşi cererea şi dobânda la credite va fi mică.
4. Lichiditatea debitorilor (solicitanţilor de credite) este un factor al mărimii
dobânzii. Băncile preferă să acorde credite pe termen scurt pentru că
lichiditatea este mai mare. O angajare pe o perioadă lungă, înseamnă, automat,
reducerea lichidităţii şi deci dobânzi mai mari.
5. Riscul de nerambursabilitate influenţează direct proporţional mărimea
dobânzii. Cu cât riscul este mai mare, majorarea ratei dobânzii apare ca o
măsură justificată, luată de bănci, pentru a-şi recupera mai repede fondurile.
Legat de acest aspect, apare şi necesitatea separării a două elemente ale
dobânzii şi anume, o dobândă propriu-zisă (pură) şi o parte fixată pentru
recuperarea riscului nerambursării (acoperirea creditelor sau părţii din
credite imposibil de rambursat).
6. Durata de creditare. Cu cât durata este mai mare, cu atât şi dobânda este mai
mare. Aici trebuie să facem distincţie clară între masa dobânzii, care creşte o
dată cu perioada de creditare, şi rata dobânzii care rămâne constantă.
7. Mărimea creditului. La un volum foarte mare de credite, dobânda este
evident mai mare.
8. Stabilitatea economică. Instabilitatea economică înseamnă dobânzi mari pentru
ca băncile să facă faţă unor situaţii conjuncturale negative.
9. Dobândă de pe piaţa financiară şi chiar de pe pieţele externe. De exemplu,
dacă dobânda plătită de bănci la depozitele persoanelor fizice şi juridice este
116
mare, dobânda la creditele acordate agenţilor economici va fi mai mare decât
în cazul în care aceste bănci ar folosi fonduri proprii pentru creditare.
.......3 Tehnica determinării costului capitalului
Creditul, dobânda sunt prezente în activitatea băncilor şi agenţilor
economici, ca urmare a insuficienţei autofinanţări şi deci apariţiei fenomenului
economic de îndatorare.
Pentru determinarea costului capitalului împrumutat sunt luaţi în considerare mai
mulţi factori, printre care
creditele acordate;
costul resurselor pentru bancă ce acordă creditele;
serviciile de efectuare a plăţilor de către bănci;
depozitele şi economiile;
taxa scontului;
dobânzile practicate pe piaţa financiară;
comisioanele;
spezele reale (salariile personalului bancar, salariul custodelui gajului de
mărfuri sau comisionul acestuia, onorarii, expertize, deplasări etc.);
costul altor produse bancare.
Dacă unii din aceşti factori au un rol concret şi pot fi cuantificaţi, alţii sunt
de politică economică generală. De exemplu, taxa scontului îndeplineşte
proprietăţile ambelor grupe de factori. Astfel, taxa scontului se fixează precum
orice rată a dobânzii, dar nivelul ei (mai ales sub forma creditului de refinanţare
de la Banca Naţională) se stabileşte şi în scopul de a feri puterea de cumpărare a
agenţilor economici de oscilaţii, cât şi pentru a stăvili cererile masive de credite
fără justificare economică.
În general, costul capitalului concretizat în creditele acordate agenţilor
economici se stabileşte în funcţie de dobânda la aceste credite, care, la rândul ei,
117
are la bază costul resurselor şi dobânda interbancară. Costul capitalului este, deci,
în primul rând, costul finanţării.
În modul cel mai simplu, costul capitalului împrumutat de către agenţii
economici se calculează după următoarea relaţie;
pplrbi PCCC
unde
Ci = costul împrumutului (capitalului);
Crb = costul resurselor băncii care împrumută;
Cpl = costul plăţii creditului (transferul, resurselor sumelor încasate,
ratelor scadente, încasarea dobânzilor);
Pb = profitul băncii.
Desigur că atunci când optează pentru un credit, agentul economic are în
vedere nu numai costul împrumutului, ci totalul costurilor de capital (deci ale
întregului său capital), inclusiv costurile de funcţionare şi de investiţii. Scăderea
ratei dobânzii şi deci a costului capitalului este o cale de încurajare a producţiei şi
investigaţiilor, şi contribuie la sporirea producţiei de bunuri şi servicii şi la
creşterea vitezei de circulaţie a banilor.
......4 Creditarea agenţilor economici
În general nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a
face faţă în întregime cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea normală a
activităţii complexe a fiecărui agent economic (producţie, investiţii, activitate
comercială etc.). La orice agent economic, apar dezechilibre, disfuncţionalităţi în
cadrul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie
ocupă o pondere însemnată în totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie
este necesar când activul circulant din bilanţ nu poate fi acoperit integral din
încasări şi din fondul de rulment. Se poate afirma că în cadrul creditelor de
118
exploatare, creditul de trezorerie deţine primul loc. Orice agent economic deţine
active circulante importante, determinate în primul rând, de activitatea de
producţie şi în al doilea rând, de creanţele asupra clientelei. La orice agent
economic, sursele de finanţare trebuie să fie suficiente pentru a face faţă nevoilor
de acoperire a activului circulant.
În ţara noastră, fondul de rulment are în general un volum mai mare decât
în ţările cu economie dezvoltată, ca urmare a vitezei mai mici de rotaţie a
mijloacelor circulante în general şi a ciclului de fabricaţie mai lung. De aceea,
având în vedere şi faptul că mijloacele proprii de finanţare sunt limitate, putem
afirma că la noi, necesitatea creditelor bancare este mai mare. Adăugăm la
cauzele de mai sus şi stocurile mari de produse finite care nu se vând (ca urmare
a nefolosirii marketingului vânzării) şi încasările restante, care au ajuns la un
nivel de nesuportat. Necesarul total de fonduri şi deci şi de credite este
determinat şi de modul de gestionare a agentului economic. Dacă printr-o
gestionare eficientă a fondurilor se poate asigura rotaţia stocurilor, recuperarea
mai rapidă a creanţelor nemobilizate, obţinerea prelungirii creditului furnizorilor,
creşterea avansurilor primite de la partenerii de afaceri, putem vorbi de o
reducere a necesarului de credite al agenţilor economici.
Există mai multe clasificări ale creditelor bancare acordate agenţilor
economici în funcţie de varietatea şi complexitatea raporturilor de creditare de
gruparea operaţiunilor de credit.
În economiile de piaţă există cinci mari feluri de credite şi anume:
creditul bancar;
creditul comercial;
creditul obligatar;
creditul ipotecar;
creditul de consum.
119
1. Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice şi juridice pe
termen scurt, mijlociu sau lung. Aceste credite se pot acorda cu sau fără
înscrisuri, cu garanţii reale sau fără, pe obiecte ale creditării sau global.
2. Creditul comercial se acordă sub formă de marfă. El satisface atât interesul
producătorului (deci agentului economic producător) de a vinde mai repede
marfa, cât şi pe cel al comerciantului care nu are fonduri să le elibereze direct
la primirea mărfii.
3. Creditul obligatar apare în raporturile dintre instituţii de stat şi agenţii
economici în calitate de debitori, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte.
Aceste raporturi se concretizează în faptul că primii emit obligaţiuni, iar
creditorii sunt subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni.
4. Creditul ipotecar este destinat activităţii imobiliare şi se bazează în principiu
pe proprietatea privată. El presupune o convenţie între creditor şi împrumutant
care cuprinde, în esenţă, proprietatea (ca garanţie a rambursării
împrumutului), condiţiile şi scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se
poate pierde proprietatea.
5. Creditul de consum se acordă pe termen scurt sau mijlociu, persoanelor
individuale, pentru acoperirea valorii mărfurilor şi serviciilor procurate din
comerţ sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.
Băncile comerciale din ţara noastră acordă următoarele tipuri de credite, în
funcţie de scopul pentru care sunt solicitate:
credite pe termen scurt, cu durata de rambursare de până la 2 ani;
credite pe termen mediu cu durata de rambursare de 1-5 ani;
credite pe termen lung cu durata de rambursare de peste 5 ani.
Creditele pe termen scurt sunt de următoarele feluri:
1. Credite pentru activitatea curentă:
pentru aprovizionări în vederea realizării producţiei;
120
pentru efectuarea altor cheltuieli de producţie şi de întreţinere (salarii,
reparaţii etc.);
reîntregirea fondurilor încorporate în produse livrate, cu lucrări
executate şi servicii prestate, aflate în curs de încasare;
efectuarea cheltuielilor privind achiziţionarea, depozitarea, prelucrarea
şi desfacerea produselor la fondul de consum sau la fondul pieţei;
cheltuieli pentru producţia anului următor (producţia neterminată);
animale şi păsări tinere şi adulte
efectuarea cheltuielilor de întreţinere şi exploatare a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare;
efectuarea cheltuielilor anticipate pentru revizii periodice la agenţii
economici cu activitate sezonieră;
efectuarea cheltuielilor pentru păstrarea serviciilor la terţi;
alte credite curente.
2. Credite pentru stocuri sezoniere. Acestea se acordă pe baza situaţiilor de
stoc pentru materii prime, materiale şi produse finite.
3. Credite pentru nevoi temporare.
Credite pe termen lung şi mediu sunt de următoarele feluri:
pentru realizarea de noi capacităţi şi tehnologii;
pentru modernizarea capacităţilor şi tehnologiilor existente;
pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, instalaţii, agregate, mijloace de
transport;
pentru lucrări de construcţii-montaj;
pentru înfiinţarea şi modernizarea de plantaţii de vii, pomi şi arbuşti
fructiferi;
pentru achiziţionarea sau trecerea la turma de bază a animalelor de
producţie (taurine şi ovine), reproducţie şi de muncă;
121
pentru achiziţionarea sau construirea de locuinţe şi anexe gospodăreşti;
pentru alte investiţii.
În accepţiunea modernă a economiilor de piaţă occidentale, creditele
bancare sunt de următoarele tipuri:
1. Creditele de funcţionare sau de trezorerie sunt credite de exploatare care
finanţează activul circulant.
Ele cuprind:
facilitatea de casă;
lipsa de acoperire;
certificatele de trezorerie;
creditul sezonier;
creditul – releu.
Acestea au caracter global.
2. Credite adaptate la anumite active circulante (specifice), deci nu au caracter
global. Ele sunt de următoarele tipuri:
a) care necesită garanţii reale:
avansul pe tipuri;
avansul pe marfă;
delegarea de creanţe (avansul pe piaţă)
b) care nu necesită garanţii reale:
c) finanţarea (creditarea) prin efecte de comerţ (se finanţează scont de creanţe
asupra clientelei). Deci este un credit de mobilizare a creanţelor (trate, cambii
etc.)
3. Credite pentru finanţarea comerţului internaţional.
4. Credite pentru investiţii.
credite pe termen mediu;
credite pe termen lung.
122
5. Credite participative (asigură finanţarea unui program de dezvoltare).
Împrumutătorul poate obţine o clauză de asociere şi participare la realizarea
agentului economic.
6. Creditul locaţie.
mobiliar;
imobiliar.
Pentru viitor, se fac eforturi privind îmbunătăţirea activităţii de creditare.
Aceste eforturi sunt îndreptate în următoarele direcţii:
obţinerea unei evaluări corecte a creditelor;
perfecţionarea activităţii de garanţii;
dezvoltarea portofoliului de asigurări pentru active;
reducerea riscului de supraevaluare a garanţiilor;
crearea unor conturi ale clienţilor în cărţi de credit;
creşterea ponderii creditelor garantate cu proprietăţi imobiliare;
dezvoltarea sferei creditului de consum, care de obicei este garantat printr-un
contract şi nu prin garanţii reale;
folosirea pe scară largă a leasingului şi factoringului;
folosirea formei de creditare cu primă de asigurare;
eliminarea pe cât posibil, a creditelor neperformante şi a celor pierdute (ce nu
mai pot fi recuperate).
Complexitatea problematicii creditului bancar necesită luarea în consideraţie a
acestuia ca fiind una din principalele pârghii ale tranziţiei ţării noastre la
economia de piaţă.
........5 Tehnica constituirii resurselor de creditare. Programul de credite
Băncile comerciale se sprijină în activitatea de creditare nu atât pe capitalul
propriu (care are o pondere mică), cât mai ales pe capitalurile de pe piaţa
123
financiar-monetară. Cererile de credit sunt aşa de mari, încât capitalul propriu şi
fondul de rezervă nu pot face faţă. Capitalurile şi fondurile proprii sunt numai
„plămădeală“ în care au loc complexele operaţiunii bancare. Acestea folosesc şi
ca o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implică plasamentele
fiecărei bănci. Considerăm că banca este nu numai o instituţie care împrumută.
Ea trebuie mai întâi să-şi asigure resursele de alimentare cu fonduri care ulterior,
să fie utilizate drept credite. Preocuparea de a construi resurse este tot atât de
importantă ca şi aceea de a le plasa, deci de a acorda creditele. Agenţii economici
pot fi în următoarele raporturi faţă de bancă:
au capital disponibil, care caută plasament şi fructificare;
au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau pentru investiţii, pe
care îl caută în schimbul fructificării.
Banca are menirea şi de a lega agenţii economici sau persoanele fizice cu
spirit întreprinzător, cu persoanele fizice sau juridice care dispun de mijloace
băneşti. Resursele băncii pot fi diferite în funcţie de provenienţă, scop, condiţii,
termen, piaţa monetară.
Ele constituie obligaţii ale băncii, de aceea sunt înscrise în partea dreaptă a
bilanţului, deci în pasiv. Operaţiunile bancare legate de constituirea resurselor se
mai numesc din această cauză, operaţiuni pasive. Prin faptul că lucrează cu
resurse străine, răspunderea băncilor este mult mai mare. Aceasta se răsfrânge şi
asupra celor care au dat capitalul spre plasare pentru că riscul aparţine şi acestora.
După modul de constituire a resurselor, în economiile de piaţă, băncile pot
fi de depozite, de rescont, bănci de emisiune de înscrisuri funciare, obligaţiuni,
înscrisuri ipotecare, bănci de emisiune (banca centrală). Actualmente, băncile
comerciale din ţara noastră au ca resurse de creditare:
1. Pasive interne, compuse din:
disponibilităţile şi depozitele în lei ale clienţilor băncilor;
depozite ale persoanelor fizice române;
124
sume în tranzit între unităţile băncilor;
depozitele publice guvernamentale şi asimilate acestora (depozitele şi
diponibilităţile persoanelor juridice române care sunt unităţi bugetare);
pasivele interbancare care cuprind disponibilităţile (finanţarea interbancară) şi
creditele interbancare (refinanţarea BNR);
fondurile proprii ale băncii (capitalul social, fondul de rezervă, de risc, alte
fonduri).
2. Pasivele externe, concretizate în disponibilităţile la vedere şi depozitele în
valută ale persoanelor fizice şi juridice, nerezidente, reflectate în conturile:
împrumuturi de la bănci externe;
depozite la bănci externe;
depozite ale persoanelor fizice;
disponibilităţi (inclusiv în lei) ale nerezidenţilor;
creditori din operaţiuni cu străinătatea.
3. Alte pasive, inclusiv disponibilităţile şi depozitele în valută ale rezidenţilor –
persoane fizice şi juridice. În principal, constituirea resurselor se face prin
centrală, apoi se repartizează pe unităţi operative ale fiecărei bănci.
Planul (programul) de credite este un plan operativ ce se întocmeşte
trimestrial de către unităţile teritoriale ale băncilor comerciale şi de către
departamentele de creditare din centralele acestor bănci. Programul se întocmeşte
pe categorii (tipuri) de credite şi sectoare de activitate. Se ţine seama de graficele
de acordare şi rambursare, care sunt anexă la contractul de credite Aceste grafice
se întocmesc în funcţie de cererile agenţilor economici şi previziunile fiecărei
bănci.
Elaborarea programului de credite se face în funcţie de echilibrul financiar
al agentului economic (lichiditate, solvabilitate, nivelul datoriilor), capacitatea
125
managerială, profitabilitatea afacerii, asigurarea realizării producţiei şi
valorificării rentabile a acesteia.
Necesarul de credite se stabileşte pe agenţii, filiale, sucursale,
centralizându-se de fiecare dată. Programul de credite pe centrala băncii
comerciale reprezintă, de fapt, suma corectată a necesarului de credite a
programelor unităţilor operative.
După ce analizează necesarul din teritoriu, departamentul de creditare din
centrală stabileşte plafoane care sunt aprobate de Comitetul de credite al băncii.
Aceste plafoane sunt apoi repartizate unităţilor teritoriale.
126
CAP. ...... PIEŢE MONETARE
Cuprinde:
.....1 Conţinutul pieţei monetare
....2 Pieţe monetare de produse derivate:
.....2.1 Conţinutul pieţelor monetare de produse derivate
,....2.2 Situaţia actuală a pieţelor monetare de produse derivate
.....2.3 Participanţii pe pieţele monetare de produse derivate
....2.4 Studiu de caz (USA)
CAP. .... PIAŢA MONETARĂ
.....1 Conţinutul pieţei monetare
Piaţa monetară trebuie percepută ca o componentă a pieţei financiare în sens
larg. Teoriile monetariste moderne consideră că pieţele financiare au trei
componente şi anume:
- piaţa monetară, sau circulaţia bănească sau piaţa capitalului pe termen
scurt;
- piaţa capitalului pe termen lung, sau piaţa financiară sau piaţa titlurilor de
valoare;
- piaţa creditului;
Desigur că defapt, toate sunt pieţe de capital, întrucât presupun circulaţia şi
utilizarea fondurilor băneşti pentru ”producerea” de profit.
Au existat rezerve în privinţa considerării pieţei monetare ca o formă de
piaţă financiară. Aceste rezerve au dispărut, odată ce specialiştii monetarişti au
demonstrat că piaţa monetară realizează variate forme de profit, de la comisionul
(evident, în parte), obţinut de bancă pentru efectuarea unor plăţi pentru clienţi,
până la veniturile obţinute de speculatorii cu monedă naţională şi valute.
127
Derivativele sau derivatele monetare sunt mari aducătoare de profituri, ca de
altfel şi operaţiunile de arbitraj.
Piaţa monetară este locul şi cadrul general în care se realizează permanent,
raporturi monetare aducătoare de profit, îndeosebi din operaţiuni cu lichidităţi şi
fluxuri reciproce de fonduri.
Operaţiunile de pe piaţa monetară sunt pe termen scurt, inclusiv titlurile de
credit şi contractele futures.
Piaţa monetară sau piaţa de capital pe termen scurt are ca actori principali
băncile, firmele, băncile centrale şi cele cu activitate internaţională. Avem în
vedere operaţiunile zilnice de încasări şi plăţi, de acordări de credite şi rambursări
de rate scadente, operaţiuni monetare din ordinul clienţilor, operaţiunile executate
de şi pentru titularii de depozite, speculaţii monetare şi valutare, operaţiuni cu
rate ale dobânzilor, cu determinarea permanentă de raporturi raţionale între
activele şi pasivele băncilor. Pe piaţa monetară, operaţiunile sunt creditoare sau
debitoare. Apar deci, solduri creditoare şi debitoare, care trebuie gestionate, nu
numai de către bănci şi firme, ci şi de către pieţele monetare, îndeosebi de către
intermediarii financiari.
Circulaţia monetară pe pieţele monetare este liberă, astfel că se ajunge uşor
transferul de pe piaţa monetară pe piaţa financiară propriu-zisă (a titlurilor) şi pe
pieţele de credit. Din resursele pe termen scurt (încasări zilnice de exemplu),
băncile acordă credite pe termen scurt, mediu, lung, deci operează pe piaţa
creditului. Un alt exemplu: cantităţi foarte mari de monedă sunt utilizate la bursă
(deci pe piaţa financiară pe termen lung) pentru cumpărarea de acţiuni şi
obligaţiuni.
Esenţa pieţei monetare constă în fluxuri, adică în plăţi reciproce prin monedă
într-un cadru organizat care este tocmai piaţa.
Piaţa monetară mai cuprinde şi compensarea reciprocă a plăţilor şi
determinarea unor solduri aferente participanţilor la operaţiunile de piaţă.
128
Soldurile presupun, atât constituirea, cât şi stingerea acestora. Apar deci poziţii
debitoare şi poziţii creditoare.
Piaţa monetară este organizată pe baza unor practici, uzanţe, precepte. Pe
pieţele monetare există actori sau participanţi ai operaţiunilor monetare. Există
solicitanţi şi ofertanţi. Piaţa monetară contribuie masiv la constituirea resurselor
de creditare, dar şi în redistribuirea lor. Transferul acesta de fonduri este efectuat
îndeosebi de către bănci. În principiu, băncile sunt actori creditori ai pieţelor
monetare.
Rolul băncii de emisiune este deosebit de important. Aceasta reglementează
cantitatea de monedă din economie, de pe pieţe, din schimburile valutare,
inclusiv de influenţare a ratei de schimb şi a influenţei ratei dobânzii.
Pe piaţa monetară, la început se oferă lichidităţi mai ales prin moneda
primară emisă de banca centrală. Această monedă se oferă în schimbul unei
promisiuni de restituire pe termen scurt. Este totuşi un credit. Banca centrală
satisface deci în mare măsură cererile de lichiditate, cererea de bani. Celelalte
bănci acoperă deficitul de resurse prin operaţiuni de rescont, vânzare- cumpărare
de titluri de stat şi atragerea de depozite
Piaţa monetară operează cu fonduri, deci sume, dar şi cu termene. Termenele
sunt foarte scurte (o zi- câteva luni). Fondurile provin sau sunt eliberate de banca
centrală sau din depozite. Acestea din urmă, provin în mare măsură de la banca
centrală, populaţie şi bănci.
Operaţiunile pe piaţa monetară se desfăşoară zilnic, iar termenele sau
scadenţele sunt de obicei, ziua următoare. Dobânda şi volumul tranzacţiilor sunt
stabilite zilnic prin cerere şi ofertă. Efecte serioase asupra pieţei monetare au
procesele de circulaţie ale monedei reglează deci şi relaţiile de credit.
Piaţa monetară este foarte legată de cererea de bani şi de viteza de circulaţie
a banilor, masa monetară existentă este permanent raportată la cererea de bani.
Viteza de rotaţie a banilor este inversul cererii de bani. Viteza de circulaţie şi de
129
rotaţie a banilor reprezintă elementul dinamic al cererii de bani şi deci al masei
de bani existente. Economia de piaţă este economia banilor.
.....2 Piaţa monetară de produse derivate
......2.1 Conţinutul pieţei monetare de produse derivate
Derivativele sunt contracte sau acorduri între două părţi în vederea efectuării
unui schimb de plăţi, mărimea acestora derivând din utilizarea unor instrumente
financiare şi valori mobiliare, cursuri valutare, rate ale dobânzii, indici bursieri.
În această situaţie, instrumentele financiare sunt utilizate ca active în tranzactii.
Derivativele monetare se regăsesc pe toate pieţele financiare primare şi
secundare, inclusiv monetare. Derivativele monetare au rolul de a înţelege şi
gestiona riscul financiar în general. Ele contribuie la îmbunătăţirea
managementului riscului şi folosesc la reducerea costurilor, creşterea
randamentului şi la participarea la operaţiuni speculative şi arbitraj.
Derivativele monetare se împart în două categorii:
- contracte forward;
- contracte options;
Contractele forward sunt acorduri care acoperă fie cursuri valutare, fie rate ale
dobânzii asupra cărora se cade de acord azi să aibă loc la o dată viitoare.
Contractele options sunt acorduri care dau dreptul purtătorului să vândă sau să
cumpere la o dată viitoare.
Contractele forward valutare sunt:
- contracte futures valutare (au loc pe piaţa organizată)
- tranzacţii directe (nu au loc pe piaţa organizată şi nu sunt protejate contra
riscului)
- swapuri (nu au loc pe piaţa organizată dar sunt protejate)
130
Contractele forward pe rata dobânzii sunt:
- contracte futures pe rata dobânzii (au loc pe o piaţă organizată)
- acorduri forward pe rata dobânzii (FRA- Forward Rate Agreement)- nu au
loc pe piaţa organizată şi nu sunt protejate contra riscului
- swapuri pe rata dobânzii (nu au loc pe piaţa organizată, dar sunt protejate)
Contractele options reprezintă o convenţie între două părţi în care o parte îi
garantează celeilalte dreptul de a vinde sau a cumpăra un instrument într-o
anumită perioadă din viitor în anumite condiţii.
Instrumentele pot fi contracte futures, o rată a dobânzii sau o valută,
acţiuni, obligaţiuni. Dreptul de a cumpăra este o opţiune call, iar pentru cel ce o
vinde este o opţiune put.
Oferta de produse derivate
Piaţa monetară oferă servicii de limitare a costurilor produselor derivate.
De asemenea, încheie contracte pentru agenţii de asigurare, deci oferă
asiguraţilor mai multă flexibilitate şi garanţii. Derivativele au devenit un
instrument de colaborare între bănci şi societăţile de asigurare, mai cu seamă în
privinţa asigurărilor de viaţă, care presupun unele riscuri:
- financiare
- de gestionare
- comerciale
- tehnice
Participarea băncilor la activitatea asigurărilor de viaţă conferă un control
mai bun al riscurilor şi o ofertă de produse mai bine adaptată cererii. Această
cooperare între bancă şi societatea de asigurare conduce la reasigurarea
financiară, inclusiv monetară
131
Derivativele de credit
Sunt instrumente ale managementului riscului de credit. Ele furnizează un
mecanism eficient de schimb al riscului de credit. Derivativele de credit sunt
contracte prin intermediul cărora riscul de credit poate fi transferat de la o parte
la alta, adică din zona creditului şi monedei şi plasat pe o altă piaţă.
Pe lângă risc se transferă şi veniturile asociate acestuia, fără însă a
transfera dreptul de proprietate asupra creditului respectiv.
Derivativele de credit sunt elemente extrabilanţiere, care pot fi utilizate în
paralel cu titularizarea pentru reducerea riscurilor asociate creditelor acordate de
bănci.
Tipuri de derivative de credit:
- credit default swap;
- credit linked- notes;
- total return swap;
- credit spread option
1) Creditul default swap este un contract care transferă pierderea
potenţială a activului de rezervă ca urmare a apariţiei unor evenimente legate de
contrapartidă (faliment, insolvabilitate, scăderea ratingului de credit). Activul de
rezervă preferat este obligaţiunea (are avantajul transparenţei preţurilor şi reflectă
situaţia debitorului). Într-un contract de credit default swap, un cumpărător de
protecţie A plăteşte o primă unui vânzător de protecţie B în schimbul încasării
unor sume viitoare, dacă se produce un eveniment de credit. Creditul default
swap este cea mai simplă formă a derivativelor de credit pentru că el nu este
efectat de fluctuaţiile valorii de piaţă, atât timp cât evenimentul de credit nu se
produce.
132
2) Total return swap este o adaptare a swap-ului tradiţional, care oferă
posibilitatea de a acoperi sau de a vinde riscul de credit. Total return swap sunt
contracte în care o parte (cumpărătorul protejat) efectuează unele plăţi legate de
venitul total al unor active de referinţă. Ele sunt denumite swapuri pe active.
Vânzătorul protejat efectuează unele plăţi legate de o rată de referinţă (ex.
LIBOR sau EURIBOR). Dacă preţul activului coboară, cumpărătorul protejat
primeşte o sumă de la corespondent. Dacă preţul creşte are loc o plată inversă.
Deci Total Return Swap transferă toate riscurile economice ale activului fară să îl
vândă. Spre deosebire de creditul default swap, Total Return Swap are un
element de risc de piaţă, pentru că o parte a plăţii este o rată fixă.
3) Contractele forward şi options de credit spead. Aceste derivative au
valoarea legată de diferenţa creditului fundamental între o obligaţiune riscantă şi
una lipsită de risc. Într-un contract forward pe credit spread, cumpărătorul
primeşte diferenţa dintre valoarea creditului la maturitate şi cea prevăzută în
contract, dacă este pozitivă. Dacă diferenţa este negativă, se efectuează o plată
inversă.
4) Credit Linked-notes. Nu este vorba de contracte derivative de sine
stătătoare. Se combină o notă de cupon de plată obişnuită cu anumite
caracteristici ale riscului de credit. Scopul principal este de creştere a câştigului
plătit investitorului în schimbul preluării unui anumit risc de credit. Cea mai
simplă este obligaţiunea corporative sau a unui credit sensibil.
Derivativele de credit oferă investitorului posibilitatea de a transforma
o expunere la risc de credit inerentă, într-un credit sau obligaţiune, fără
necesitatea de a-şi asuma investiţia directă pe titlul respectiv. Derivativele de
credit permit transferul riscului de credit către cei care îl pot suporta mai bine.
Termeni:
- Swap= un tip de schimb, de tranzacţie (de obligaţii de plată)
- Spreads= răspândite
133
- Straddles= răsfirate
- Hedgers= analişti financiari
.....2.2 Situaţia actuală a pieţelor de produse monetare derivate
Deoarece mulţi actori ai pieţelor monetare operează cu rate ale dobânzilor,
rate de schimb sau riscul de pe piaţa de capital, viziunile moderne au crescut
exploziv pe pieţele financiare în anii precedenţi. „Inginerii financiari” au inventat
o mare varietate de instrumente astfel incât indivizii cât şi instituţiile să poată
modifica atât expunerea la risc cât şi posibilitatea de profit. Noile „derivative
financiare” îşi derivă valoarea prin schimburi în valoarea altor active (acţiuni sau
titluri de valoare), valori (dobânzi), sau evenimente (resetări de credite,
catastrofe, sau chiar schimbări de temperatură în anumite locaţii). Produsele
derivate generează de asemenea venituri substanţiale pentru instituţiile financiare
care le inventează şi le utilizează.
Produsele derivate şi profitul adus de acestea sunt determinate de valoarea
altui produs derivat. Pot fi extrem de riscante.
Este important pentru actorii monetari modul în care funcţionează pieţele,
ce instrumente financiare sunt comercializate în fiecare, care sunt participanţii
majori, şi în ce mod sunt reglementate pieţele, cât şi modul în care viitoarele
pieţe de capital pot fi folosite pentru a reduce riscul – în special riscul la dobândă
al intermediarilor financiari – şi cum noi tipuri de risc, precum riscul de bază de
contrapartidă, pot fi relevante în cerinţele comercializate pe pieţele financiare de
derivate.
Actorii pieţelor financiar-monetare crează frecvent contracte care necesită
tranzacţii în viitor de monedă naţională sau străină, de asigurări, sau facilităţi. Un
contract forward, de exemplu, implica două părţi care se declară de acord azi
pentru un preţ, numit preţul forward, cu care cumpărătorul va cumpăra o anumită
cantitate de monedă de la un vânzător, la o dată fixă în viitor. Aceasta este în
134
contract cu o tranzacţie de pe piaţa normală, unde vânzătorul şi cumpărătorul
încheie tranzacţia astăzi la preţul actual. Cumpărătorul unui contract forward se
spune că are o „poziţie de long” şi este obligat să vândă activul către cumpărător
în schimbul preţului prestabilit. Data la care cumpărătorul va plăti vânzătorul (şi
vânzătorul va livra activul cumpărătorului) se numeşte „data acordului”.
Valoarea tranzacţiei depinde în final de valoarea prezentă a activului
monetar înscrisă pentru a fi primită la data prestabilită. De exemplu, un
exportator vinde porumb unui importator străin. Contractul este stabilit în euro, în
90 de zile. Dacă valorează 1,25 EURO şi preţul la care au căzut de acord este de
2 EURO pe balot, exportatorul va primi 2,50 pe balot pentru porumb. Bazându-
ne pe această presupunere, exportatorul ar putea cumpăra porumb cu 2,50 USD
balotul, l-ar vinde şi ar plăti costul de transport. Totuşi dacă EURO ar scădea la
1,20 USD exportatorul ar primi doar 2,40 USD pe balot peste 90 de zile.
Modificarea ratei de schimb ar reduce profitul.
Pieţele forward lasă actorii pieţei să stabilească schimburi futures. Într-o
piaţă forward o parte stabileşte un contract cu o contraparte pentru a face schimb
de bunuri la un preţ forward la data prestabilită. În general ambele părţi sunt
legate prin contract şi nu vor scăpa de obligaţii mai repede decât termenul
prevăzut, doar dacă reglementează contractul până la data expirării. Părţile
individuale din contractele forward sunt expuse la potenţiale pierderi dacă
contractele nu îşi onorează obligaţia la data prestabilită. Pieţele forward pentru
cursuri de schimb (monedă) cele mai active pieţe forward.
Pieţe monetar-valutare ajută persoanele să garanteze o rată de schimb la un
anumit punct forward ca de exemplu 30, 60 sau 90 zile sau mai mult.
Când un exportator vrea să garanteze o rată de schimb forward, el poate
merge la orice bancă sau dealer de schimb valutar şi poate încheia un contract
forward. Contractul garantează livrarea unei anumite cantităţi de monedă străină
135
(de exemplu 2,5 milioane de EURO) pentru a fi schimbat într-o anumită cantitate
de dolari (3,75 milioane de USD).
Riscul contrapartidei există dacă, de exemplu, exportatorul nu primeşte
plata la timp şi nu poate să-şi onoreze ultima parte a contractului, sau dacă banca
are aceeaşi problemă (şi nu-şi asigură riscul). Pierderile rezultate sunt relativ
scăzute dacă ratele de schimb euro-dolar se aproprie de 1,25 la data prestabilită
livrării pentru că partea contractului neonorată poate fi transferată pe piaţa de
schimb spot, la un preţ apropriat de cel din contract. Piaţa spot cere efectuarea
imediată a schimbului valutar.
Deoarece viitoarea rată spot este incertă, exportatorii nu vor să-şi rişte
profitul riscând a o prezice. De asemenea, deoarece riscul contraparţii de a nu
onora schimbul forward precizat în contract este foarte mic, preferă să-şi asume
acest risc şi să plătească băncii un onorariu pentru a se ocupa de schimbul
forward decât să primească o valută a cărei valoare viitoare este nesigură.
Contractele de schimb forward ajută importatorii şi exportatorii să se protejeze de
riscul viitoarelor tranzacţii garantând rate de schimb şi preţuri viitoare.
Băncile şi dealerii de monedă străină care formează piaţa forward
echilibrează cererea şi oferta de fonduri a exportatorilor, importatorilor,
investiţiilor şi speculatorilor din diverse ţări şi alternează rata de schimb, forward,
astfel încât cererea şi oferta de fonduri să fie egală.
Dealerii forward câştigă din diferenţa dintre preţurile de vânzare şi
cumpărare a monedei de schimb. De exemplu un dealer poate schimba dolari
proveniţi de la exportatorii japonezi în yeni la 120 yeni pe dolar şi ar schimba
yeni proveniţi de la exportatori americani la un preţ de 121 yeni pe dolar.
Dealerul profită cumpărând la un preţ scăzut şi vânzând la un preţ ridicat.
Ca şi în contractele forward, în contractele futures avem două părţi care se
pun de acord azi pentru un preţ la care cumpărătorul va achiziţiona o anumită
cantitate dintr-o facilitate sau un instrument financiar de la vânzător la o dată fixă
136
în viitor. De altfel, contractele futures şi forward servesc aproape aceleaşi funcţii
ale monedei, dar în primul rând pe cea de instrument de schimb. Pieţele pentru
cele două tipuri de instrumente nu sunt suficient de diferite, totuşi cele două
tipuri de contracte au nume diferite.
Contractele futures sunt standardizate prin cantitate, perioade de livrare, şi
note ale bunurilor livrabile, pe când contractele de pe piaţa forward nu sunt.
Majoritatea contractelor futures necesită livrarea anumitor facilităţi, produse
derivate sau valute fie la date specifice viitoare, fie pe perioade limitate de timp.
Unele contracte sunt încheiate la anumite sume de bani iar valoarea depinde de
valoarea unor anumite puncte sau indexuri la anumite momente în timp.
Deşi trebuie să existe un cumpărător şi un vânzător când orice nou contract
este iniţiat, ambele părţi dintr-o piaţă de tranzacţionare futures deţin contracte
formale cu schimburile futures şi nu între ele. Deci orice parte într-o tranzacţie de
pe piaţa futures îşi poate lichida obligaţia viitoare de a cumpăra (sau livra)
bunuri, schimbând-o cu o vânzare (sau cumpărare) de contract futures, anterior
datei de livrare programată. Pe pieţele de schimb forword, contractele sunt
onorate în mod ordinar prin livrarea bunurilor specificate la data specificată. În
contractele futures, aproape toate contractele sunt modificate până la data livrării.
În final, pieţele futures necesită ca valoarea tuturor contractelor sa fie marcată
pe piaţă constant şi deţinătorii acestora să afişeze marje de preţ (dacă este
necesar) pentru a observa câştigurile sau pierderile cauzate de fluctuaţiile zilnice
ale preţurilor. Aceasta reduce riscul în contracte futures. Contractele forward sunt
mai riscante deoarece o parte poate ieşi din contract dacă preţurile se schimbă în
mod dramatic până la data livrării.
Cel mai răspândit contract financiar futures, contractul Euro-Dolarde la
Chicago Merchantile exchange (CME Piaţa de Mărfuri din Chicago), se
evaluează asemănător cu respectivul contract referitor la biletele de trezorerie cu
excepţia că valoarea este determinată după media London Interbank Offering
137
Rate (LIBOR Rata de Ofertă Interbancară din Londra) pentru depozite de 3 luni
cotate de băncile londoneze sunt luate la întâmplare de două ori la data
prestabilită de la 12 din cele 20 de bănci londoneze majore. Cele mai mici şi mai
mari două cote sunt excluse şi celorlalte 8 li se face o medie pentru a obţine o rată
pentru contractele viitoare euro-dolar. Această procedură previne orice bancă, sau
mai multe bănci, de a manipula rata finală stabilită a euro-dolarului. Deoarece
este o rată foarte răspândită şi preţul stabilit nu poate fi manipulat, contractele
futures euro-dolar au devenit cele mai utilizate contracte futures pe termen scurt
legate de rata dobânzii.
Cerinţe Marginale
Când doi actori iniţiază poziţia futures (ca şi în contractele forward, o
înţelegere de a cumpăra se numeşte o poziţie lungă şi o înţelegere de vânzare se
numeşte o poziţie scurtă), ambii trebuie să depună bani pentru a garanta că vor
onora contractele. Acest depozit se numeşte cerinţa marginală. Marginea iniţială
pentru futures este de obicei de 750 USD sau mai puţin, depinzând de
volatilitatea ratelor dobânzii. Dacă preţul de piaţă a noilor contracte pe schimb se
mişcă în mod contrar, cei doi vor fi nevoiţi să depună mai mulţi bani pentu a
atinge cerinţele marginii de stabilitate impuse investitorilor de către curs.
Cerinţele marginii de stabilitate sunt impuse pentru a asigura riscul de neonorare
a contractelor în caz că preţurile, cursurile de schimb se mişcă într-un mod
contrar dorinţelor lor. Marginea de stabilitate va fi în jurul sumei de 500 USD
dacă marginea iniţială este 750 USD.
Deşi marea majoritate a contractelor futures sunt finalizate înainte de
livrare, puţine sunt finalizate prin livrarea de la cumpărător la vânzător.
Deţinătorul poziţiei „long” futures este facturat să plătească la cursul stabilit
curent. Atât contractul lung cât şi cel scurt sunt anulate la livrare.
138
Pieţele futures pot fi create pentru orice tip de derivative, monede străine
sau facilităţi pentru care un număr suficient de oameni vor să facă schimb de risc
viitor. Un aspect interesant al contractelor futures este acela că „cel mai bun
supravieţuieşte”. La început, mai multe schimburi pot crea contracte similare, sau
un schimb poate crea câteva contracte foarte asemănătoare. Totuşi în timp, unul
din contracte va câştiga popularitate în faţa celorlalte foarte similare şi comerţul
va tinde să se concentreze în acel singur contract. Acest lucru se întâmplă
deoarece contractul cu volumul cel mai ridicat în general asigură cea mai mare
lichiditate şi cea mai mică cerere licită. În final comerţul în celelalte contracte va
înceta. De exemplu contractele de la New York Futures Exchange (NYFE) nu au
putut concura cu cele de la Chicago Merchantile Exchange International
Monetarz Market (IMM), deoarece IMM avea un volum de tranzacţii mai mare.
Datorită tendinţei contractelor futures de supravieţuire a celui mai bun, în general
doar un contract este tranzacţionat pentru fiecare tip de activ.
Există câteva schimburi futures, şi există o competiţie acerbă între ele.
Pieţele futures din SUA, în special Chicago Board of Trade (CBOT) şi Chicago
Merchantile Exchange (CME) dominau comerţul futures în timp ce Chicago
Board Options Exchange (CBOE) era cea mai mare casă de schimb de opţiuni
din lume. Cu toate acestea în ultimii ani toate au avut în faţă presiuni competitive
din partea valutelor străine, în special după ce schimburile europene s-au
consolidat ca urmare a introducerii monedei unice europene. În plus, schimburile
europene au dezvoltat mai repede toate facilităţile comerciale electronice.
Ca rezultat al fuziunii şi al creşterii interesului comercializării, multe case
de schimb străine au acum un volum al comerţului care agalează sau depăşesc
volumul de tranzacţii options şi futures al schimbului din SUA.
Deoarece răspândirea de cerere de licitaţie pe preţ tind să scadă când există
un număr mare de actori pe piaţă, fiecare schimb încearcă să concureze având cel
139
mai mare volum de activitate în orice gen de contract unde există o competiţie
strânsă.
Pentru a promova volumul, fiecare schimb crează contracte care vor avea o
cerere substanţială pe piaţă deoarece sunt superioare celorlalte contracte ce
încearcă să reducă expunerea la risc a participanţilor pe pieţele financiare, îşi fac
multă reclamă şi încurajează comercianţii locali să comercializeze intensiv noi
contracte.
Fiecare schimb futures determină specificaţii pentru contracte
tranzacţionate în acest schimb. Specificaţiile arată date de vânzare pentru fiecare
contract, valoarea produselor livrate şi modul de livrare. Schimbul dictează de
asemenea, schimbul minim de preţ ce poate fi efectuat în contract (pentru a
combate eventuale panici) şi schimbul maxim de preţ ce poate fi efectuat într-o
singură zi.
Margini iniţiale şi de întreţinere, reguli şi metodele de comercializare de
asemenea sunt specificate de către schimb pentru fiecare tip de contract. În final,
fiecare schimb necesită reguli de comercializare, înţelegeri contractuale şi cerinţe
marginale aplicabile respectivului schimb.
Wall Street Journal raportează preţurile de deschidere, maximale,
minimale şi de închidere pentru cele mai comercializate contracte cu rate de
dobânzi din lume. Cel mai activ comercializat futures cu rata de dobânzi este
Chicago Merchantile Exchange (CME) (contract euro- dolar). Deoarece se
bazează pe rate de depozite bancare de trei luni LIBOR, se foloseşte pentru a
susţine multe contracte legate de rate- floating. Deoarece futures cu euro- dolar
sunt comercializate pe perioade de până la 10 ani la viitoare schimburi creşte
riscul de neonorare al ratei dobânzii. Alte contracte comercializate activ pe
termen scurt cu rate de dobânzi includ contractele lire sterline (scurte pe 3 luni) şi
contractele Euribor (depozite ale ratei euro) sunt comercializate pe piaţa LIFFE.
Printre contractele futures cu rate de dobânzi pe termen lung, bonul de trezorerie
140
american este cel mai popular, de altfel este singurul contract pe termen lung de
acest gen. „Nota de trezorerie” CBT americană pe 10 ani se comercializează
foarte mult. Cu toate astea, activitatea sa comercială este de departe egală cu
Euro- Bonul Comercializat pe piaţa Eurex.
6.2.2. Participanţi pe pieţele monetare de produse derivate
Există doi participanţi majori pe pieţele futures şi forwards:
- hedgers (analişti fininciari)
- speculatori (cei care speculează piaţa)
Hedgers încearcă să reducă riscul de curs apărut în balanţele companiilor
ce garantează preţuri de vânzare sau de cumpărare pentru contracte futures foarte
asemănătoare. În exemplu anterior de schimb forward, exportatorul american
avea o notă de 90 de zile evaluată în euro. A încercat să reducă riscul ratei de
schimb asociat notei respective, intrând într-un angajament forward de a vinde
euro în schimbul dolarilor în 90 de zile.
Această tranzacţie şi-a redus riscul de preţ; rezultă că a fost un hedge. Alţi
hedgers ar putea încerca să-şi garanteze costurile cumpărând şi vânzând contracte
futures cu diferite produse monetare (de exemplu, schimburi valutare). Prin
aceste acţiuni ei îşi pot garanta costurile produselor şi se pot asigura că vor avea
profit. Similar, băncile pot garanta costurile de fonduri pe perioada pe care se dau
împrumuturi, vânzând rate de dobânzi futures short.
Pe scurt, există o mulţime de metode prin care operatorii de contracte
futures îşi protejează tranzacţiile monetare. În acest proces unii vor fi
cumpărători iar alţii vânzători. Obiectivul lor principal este, totuşi, de a garanta o
rată viitoare (un preţ) care le va reduce riscul.
Speculatorii îşi asumă riscul pe pieţele futures. Sunt dispuşi să facă o
tranzacţie futures sperând că preţul pieţei va oscila într-o direcţie favorabilă.
Dacă au dreptate, pot câştiga mulţi bani foarte repede. Totuşi, dacă preţurile
141
oscilează într-un mod nefavorabil, pot pierde foarte mulţi bani. Speculanţii pot
specula o creştere a preţurilor, cumpărând contracte futures, sau pot specula o
scădere a preţurilor, vânzând contracte futures. De asemenea, pot încheia
contracte spreads (răspândite) sau straddles (răsfirate), prin care cumpără un
contract futures şi vând un contract foarte asemănător sperând că preţul unuia din
contracte va oscila mai favorabil decât al celuilalt.
În Statele Unite ale Americii, principalul organism ce reglementează
pieţele futures este Commodity Futures Trading Commission (CFTC Comisia de
Tranzacţii de Comodităţi Futures), o comisie federală formată din 5 membri
numiţi pe o perioadă de 10 ani de către preşedinte cu consimţământul Senatului.
CFTC a fost creat pentru a centraliza reglementări guvernamentale ale pieţelor
futures.
CFTC monitorizează tranzacţiile futures pentru a detecta manipularea reală
sau potenţială, congestiuni şi fluctuaţii (distorsiuni) de rate de schimb. Revizuie
contracte propuse pentru a vedea dacă au un scop economic şi analizează
termenii contractelor de comercializare pentru a se asigura că ating cerinţele
comerciale şi servesc interesului public. Monitorizează de asemenea punerea în
practică a regulilor de tranzacţionare, înregistrează profesionişti industriali,
auditează case de brokeraj şi case de consignaţiuni. De asemenea, investighează
posibile violări a reglementărilor CFTC- ului şi a Actului de Schimb de
Comodităţi şi anunţă aparente violări a legilor federale împotriva procuraturii
Departamentului de justiţie.
Responsabilităţile extinse ale CFTC- ului sugerează că un scop major al
comisiei este de a preveni abuzul participanţilor prin interpretarea greşită a
manipulării pieţei. Datorită cerinţelor marginale scăzute relativ cu valoarea
contractelor futures, este posibilă câştigarea (sau pierderea) de sume mari de bani
prin mişcări de preţ mici.
142
Comisia de Securităţi şi Schimb (Securities and Exchange Commission
SEC) reglementează pieţele de opţiuni care au ca active principale securităţi
patrimoniale. Astfel SEC reglementează toate opţiunile bursiere comercializate la
Chicago Board Options Exchange, precum şi toate indexurile de stoc options,
care se bazează pe valoarea unui index de stoc. De exemplu CTFC reglementează
contractul options S&P 500 comercializat la CME deoarece această opţiune
implică vânzarea sau cumpărarea unui contract futures pentru indexul S&P 500.
În contrast SEC reglementează indexul contractului options S&P comercializat la
Chicago Board Options Exchange (CBOE) deoarece aceasta implică plăţi
imediate bazate pe valoarea curentă a stocurilor menţionate în S&P 500. Totuşi
SEC şi CFTC, împreună reglementează stocuri futures individuale şi indexuri de
stoc futures.
Opţiunile monetare impun multe reguli membrilor lor. Regulile sunt
menite să asigure că membri menţin conturi corecte, menţin fonduri suficiente în
depozite la casele de schimb specifice, şi nu se angajează în practici ce ar afecta
abilitatea schimbului de a-şi onora contractele sau de a ameninţa solvabilitatea
financiară a schimbului. În plus, regulile schimbului determină proceduri de
comercializare, termeni contractuali, maxime de mişcări de preţuri zilnice la
comodităţi, cerinţe marginale şi limite de poziţie. Limitele de poziţie impun
maximum de stopări din contracte pentru orice speculator şi sunt menite să
prevină manipularea pieţelor futures.
Opoziţia participanţilor la schimburi în a aplica legile a fost ilustrată în
2005 când o operaţie FBI a descoperit că multe nereguli de schimb au fost
voalate pe o perioadă de timp. Ca rezultat, mulţi membri ai schimburilor şi
comercianţi au fost citaţi şi au fost propuse numeroase schimbări în reglementări
şi sisteme de monitorizare viitoare ale pieţei. Drept urmare, schimburile şi-au
adaptat sistemele computerizate pentru a putea determina mai rapid şi mai eficace
când se produc tranzacţiile şi pentru a putea preveni tranzacţii prearanjate.
143
6.2.3. Studiu de caz (SUA)
În ultimile decenii au apărut contracte futures cu indici de stoc. Îşi derivau
valoarea din media preţurilor unui „coş” de stocuri care erau incluse în indexul de
stoc. New York Stock Exchange Composite Index include toate stocurile listate
pe piaţa de schimb din New York (New York Stock Exchange) în timp ce
indicele S&P 500 îşi obţine valoarea din cele 500 de stocuri incluse în indicele
de stoc Standard&Poor 500. Utilizarea de futures indice de stoc a crescut rapid şi
acum se situează printre cele mai active contracte comercializate pe pieţele
futures din SUA. Există de asemenea futures de indici de stoc care-şi derivă
valoarea din stocuri străine şi din 2002, futures pe stocuri individuale au început
să fie comercialăzate în SUA. Ele pot fi modelate pentru tipul de portofoliu
deţinut de persoanele care vor să se protejeze de mişcarea preţurilor pe valoarea
stocurilor în general sau doar în număr mare de stocuri ar putea dori să folosească
futures S&P 500, sau poate futures Down Jones Index, iar cei care vor să se
protejeze de mişcarea preţurilor pentru un număr mic de stocuri ar putea opta
pentru futures, alte contracte sau pieţe.
Riscul sistemic măsoară tendinţele unui portofoliu de monedă de a varia
faţă de toată piaţa. Se măsoară calculând media covariaţiei unui tip de acţiuni faţă
de piaţă. Dacă valoarea unui tip de acţiuni sau a portofoliului de monedă se mişcă
în mod tipic în sus sau în jos de 1,2 ori în raport cu piaţa monetară generală, se
spune că are o bază de 1,2. Riscul sistemic este important deoarece, spre
deosebire de riscul nesistemic (care măsoară tendinţa preţului unui tip de contract
de a se schimba datorită unor factori particulari respectivului tip de contract),
riscul sistemic nu poate fi disipat. Rezultă că până la crearea indicelui futures era
dificil pentru investitori să elimine riscul sistemic din portofolii.
Vânzând contracte futures short, investitorul nu mai trebuie să se
îngrijoreze că valoarea portofoliului de monedă se va schimba în mod substanţial
dacă preţurile de pe piaţa de stocuri (de monedă) vor creşte sau scădea.
144
Un efect al creşterii competivităţii de contracte futures străine şi schimburi
de opţiuni este acela că s-a forţat crearea de inovaţii pe piaţa SUA, deoarece piaţa
SUA încearcă să se menţină competitivă în faţa inovaţiilor străine. Popularitatea
comerţului pe toate pieţele electronice (Eurex, fiind doar elecronică, este cea mai
activă piaţă de schimb de futures şi options din lume) a presat pieţele de schimb
din SUA să ofere comerţ electronic şi probabil a contribuit la decizia luată de
International Securities Exchange de a începe comercializarea doar pe baza
electronică a opţiunilor în SUA. Lansat în martie 2000, Internaţional Securities
Exchange a comercializat peste 450 milioane de contracte options până în martie
2006.
Când o corporaţie plănuieşte o investiţie majoră, în general se angajează să
investească sume majore de bani pe o perioadă de câţiva ani. Deşi un proiect
poate fi evaluat pentru a aduce un venit mare (sau nu), s-ar putea să nu mai fie
profitabil dacă ratele dobânzilor ar creşte în mod neaşteptat şi corporaţia ar trebui
să plătească în mod substanţial mai mult pentru a împrumuta fonduri necesare.
Corporaţia poate evita acest risc împrumutând toate fondurile necesare. La data la
care investiţia este plănuită şi investind fondurile în exces în securităţi pe termen
scurt sunt de obicei mai scăzute decât cele pe termen lung, ar putea fi costisitor
împrumutul pe termen lung şi investiţia acestuia pentru rate mai scăzute. De
aceea corporaţia ar putea dori să folosească piaţa futures pentru a garanta
costurile financiare viitoare.
Dacă ratele dobânzilor cresc în timpul anului viitor, corporaţia va fi
nevoită să plătească mai mult pentru a împrumuta. Totuşi, dacă ratele dobânzilor
cresc, preţurile futures vor scădea. Rezultă că se va realiza un câştig de capital pe
contracte futures. Capitalul căştigat (presupunând că nu este taxabil) poate fi
folosit pentru a reduce cerinţele de împrumut. Astfel costurile totale cu dobânzi
ale corporaţiei pot fi menţinute la nivelul anticipat. Dacă nu s-ar fi asigurat
(termenul în engleză este hedging şi reprezintă o complexitate de măsuri luate
145
pentru a întâmpina pierderi şi a menţine într-o zonă destul de fixă anumite sume)
costurile anuale ale dobânzilor la datorii ar fi crescut linear cu ratele dobânzilor
de pe piaţă. Totuşi trebuie să notăm că, prin acest tip de asigurare- ”hedging”-
corporaţia va pierde de asemenea abilitatea de a obţine fonduri cu dobânzi mai
mici decât dobânzile deoarece scad, deşi ar vinde titluri cu dobânzi mai reduse pe
un an, va pierde prin vânzările de contracte futures- care vor creşte în preţ o dată
cu scăderea ratelor dobânzilor de pe piaţă.
Clienţii băncilor deseori preferă să împrumute pe o bază de rată fixă pentru
a-şi cunoaşte costurile cu dobânzi din timp. Piaţa futures poate fi folosită a-i
acomoda astfel pe clienţi. De exemplu, dacă un client al băncii doreşte un
împrumut pe un an cu rată fixă, o bancă ar putea să vândă alte certificate de
depozit pentru a finanţa împrumutul pentru primele 6 luni şi apoi să vândă futures
euro-dolar.
Băncile folosesc futures pentru a putea oferi împrumuturi cu rată fixă celor
care sunt reticenţi în a plăti rate variabile pe împrumuturi. De asemenea pot să le
explice clienţilor cum se realizează aceste fenomene economice legate de futures
cu euro- dolar şi note de trezorerie pe pieţele forward.
Un „actor” se poate folosi de piaţa futures pentru a garanta retuşuri de
dobândă pe pieţele străine. De exemplu, dacă o persoană ar putea câştiga o rată
de dobândă de 10 % pentru un titlu britanic pe un an, dar doar 8% în SUA, ar
exista potenţial pentru un arbitraj profitabil- împrumuţi bani în SUA şi investeşti
în Anglia.
În loc să sufere o pierdere datorită declinului valorii unei monede,
tranzacţia de pe piaţa futures ajută speculantul să împrumute ieftin de acasă şi să
garanteze o rată a dobânzii pozitivă investind banii împrumutaţi în străinătate.
Cheia pentru a face profit din această tranzacţie este faptul că se putea garanta,
folosind futures, că pierderea din tranzacţia monetară va fi mai mică decât
146
diferenţa de dobândă câştigată. Acest lucru a fost posibil datorită condiţiilor
„parităţii acoperite a ratei dobânzii”.
Pentru a se proteja corect împotriva riscului, o instituţie trebuie să creeze o
poziţie viitoare care să aibă aceeaşi sensitivitate la schimbările de rată de
dobândă ca şi activele sau portofoliile a căror valoare este dorită să fie riscul care
urmează regula sensitivităţii la preţ:
PA / rM =N*PF / rM,
unde PA /rM reprezintă modificările în preţul activului ce se vor produce
pentru o schimbare de 1% pe piaţa ratei dobânzii, PF / rM , modificările în
preţul contractelor futures ce se vor produce pentru o schimbare de 1% pe piaţa
ratei dobânzii, iar N reprezintă numărul contractelor futures cumpărate pentru a
crea acest sistem de protejare împotriva riscului pierderilor. Dacă regula de
sensitivitate a preţului este aplicată şi urmată, schimbarea în preţul activului ce
apare atunci când rata dobânzii pe piaţă se modifică şi va fi acoperită perfect de
modificarea (inversă) valorii poziţiei futures, menţinând neschimbată valoarea
totală a portofoliului.
În ultimii ani s-a dezvoltat o nouă formă de tranzacţie financiară numită
swap (reprezintă un tip de schimb, de tranzacţie). Într-un contract swap două
părţi sunt de acord să facă schimb de obligaţii de plată pentru două datorii
monetare care sunt egale ca sumă dar diferă prin modul de plată. Un swap
seamănă foarte mult cu un contract forward prin faptul că garantează schimbul a
două lucruri de valoare între părţi la un moment dat în viitor (sau mai multe
momente în timp). Totuşi, spre deosebire de piaţa forward, un schimb doar pentru
un transfer net de fonduri este în general aranjat.
Swaps sunt adesea folosite pentru a scăpa de riscul ratei de schimb prin
schimburi de plăţi cu rată fixă pentru a plăti cu rată variabilă a dobânzii. Astfel de
147
swaps pot fi folosite pentru a profita de diferenţele de bonificaţie de risc de
credit pentru maturităţi diferite ale derivatelor. În plus, swaps pot fi de asemenea
folosite pentru a scăpa de riscul fluxului de monedă străina futures sau de riscul
ca ratele dobânzilor monedelor străine se vor modifica în mod diferit faţă de cele
din ţara respectivă.
Swapul poate fi avantajos ambelor părţi. Cheia în a face swapul funcţional
este faptul că banca de economii are un avantaj de cost în a emite depozite pe
termen scurt şi a face împrumuturi ipotecare pe termen lung, în timp ce banca
comercială are un avantaj de cost pentru crearea de împrumuturi comerciale pe
termen scurt şi temporar, pentru emiterea de depozite pe termen lung.
Riscurile implicate într-o operaţiune de swap nu sunt mari. Deoarece doar
diferenţa dintre ratele dobânzilor este schimbată, dacă una dintre părţi pierde
reprezintă doar cea mai mică variaţie a ratei şi nu toată suma investită. Totuşi,
riscul creditului este mai mare iar pierderile pot apărea cu precădere când variaţia
ratei este dezavantajoasă pentru partea perdantă.
O mare piaţă de agenţi s-a dezvoltat pentru operaţiunile swap, deoarece
evaluarea creditelor potenţialilor parteneri de schimb este cerută pentru a reduce
riscurile operaţiunilor de swap şi deasemenea, deoarece este dificil pentru părţile
individuale să se înţeleagă asupra unei sume exacte, unei durate de timp şi
caracteristicilor de determinare a ratelor în swap. Băncile comerciale sunt cei mai
activi participanţi pe piaţa swap, lor alăturându-se băncile de investiţii şi, într-o
mică parte, agenţii de schimb valutar.
Pieţele swap au, în general, foarte puţine reguli de funcţionare. Nu există
un birou de decontare pentru swap şi nici o agenţie centrală de regularizare a
acestor pieţe. Totuşi, în timp ce riscurile implicate într-o operaţiune swap sunt
scăzute deoarece doar o singură parte pierde într-o operaţiune, iar riscul pierderii
este limitat la preţul care trebuie plătit pentru a reinvesti swap-ul la ratele curente
ale dobânzii, managerii băncilor sunt preocupaţi de riscurile pe care şi le asumă o
148
bancă atunci când acţionează ca şi contrapartidă într-o operaţiune de swap.
Deoarece majoritatea operaţiunilor swap sunt pe termen scurt şi au ca obiect
active cu risc scăzut, cerinţele pentru capitalul bazat pe risc sunt, de obicei,
minime. Totuşi, deoarece băncile de investiţii şi firmele de asigurări, care
acţionează şi ele pe piaţa swap, nu sunt supuse cerinţelor capitalului bazat pe risc,
băncile comerciale deseori afirmă că acele cerinţe ale capitalului bazat pe risc le
dezavantajează prin preţul swap-ului. În ciuda cerinţelor de capital pe care
trebuie să le îndeplinească, datorită accesului lor facil la pieţele financiare şi de
schimb valutar şi a expertizei lor în a evalua riscul creditului, băncile comerciale
păstrează un rol dominant în pieţele de swap.
149
CCAAPPIITTOOLLUULL IIII
BĂNCILE, VERIGĂ DE BAZĂ A INSTITUŢIILOR DE CREDIT
Ultimele reglementări europene şi internaţionale continuă
să acorde cea mai mare atenţie băncilor ca motor al economiei
de piaţă, dar le includ într-o denumire integratoare şi globalistă
şi anume instituţiile de credit.
2.1 Rolul şi funcţiile băncilor
Băncile au apărut în România, încă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Ele au fost ajutate, atât prin contribuţia
capitalului român, cât şi a celui străin.
Imediat după Unire (încercări au fost şi mai devreme) au
apărut: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Creditul Funciar
Rural, Banca României, Casa de Economii, cât şi un sistem
monetar naţional.
Banca Naţională a României a luat fiinţă în 1881, având
capital de stat şi privat.
Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între
cele două războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii
de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.
Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-
bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea
150
economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de credit au
căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această
ramură fiind predominantă în economia românească. O dată cu
dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost înfiinţate bănci şi
pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţat
departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi
autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi privată. Mica producţie
(agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era
susţinută în mod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale,
dar şi prin alte produse, servicii şi facilităţi bancare şi fiscale.
Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole şi
industriale (prin conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de
lansare în economia capitalistă pentru care România era un
pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie
mondiale.
O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu
restructurarea economiei româneşti, s-a încercat în primul rând
revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în
mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un „vârf de lance“ în
înfăptuirea tranziţiei.
151
Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre
primele sectoare restructurate se numără şi cel bancar. Această
restructurare a vizat următoarele aspecte:
desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului
bancar;
reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;
capitalizarea băncilor;
privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de
stat;
înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;
diversificarea tipurilor de bănci;
diversificarea produselor şi serviciilor bancare;
extinderea reţelei teritoriale;
realizarea unui management performant, participativ şi
eficient;
desfăşurarea activităţii bancare după strategii şi statute
proprii fiecărei bănci;
informatizarea bancară;
deschiderea către colaborarea cu băncile străine;
sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca
instrumente majore ale construcţiei economiei de piaţă;
152
perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.
Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în
totalitate, dar au fost făcute unele progrese şi toţi factorii de
răspundere (politici, economici, specialişti etc.) sunt de părere
că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în
economia de piaţă.
Băncile comerciale au următoarele funcţii:
1. Funcţia de depozit
2. Funcţia deinvestiţii
3. Funcţia comercială
4. Funcţia de creditare
5. Funcţia de reglare a ratei dobânzii
2.2 Organizarea sectorului bancar românesc în economia
de piaţă
La noi a existat o reorganizare graduală a sectorului bancar.
Principalele laturi şi trăsături ale activităţii sectorului bancar
vor face obiectul unor capitole separate în acest manual.
Reorganizarea declanşată în 1991 a fost necesară nu numai
ca urmare a schimbărilor fundamentale în teoria şi practica
economică, ci şi pentru faptul că trebuia valorificat un potenţial
mare al activităţii bancare, mai ales sub aspectele:
153
pregătirii foarte bune a specialiştilor bancari existenţi;
reţelei teritoriale relativ dezvoltate;
nevoii de continuitate mai ales în creditarea economiei
naţionale, dar şi în efectuarea plăţilor, înlăturarea blocajului
financiar, diversificarea produselor şi serviciilor bancare.
Modernizarea sectorului bancar nu se putea face în
România şi din cauza vidului legislativ. De aceea, printre
primele măsuri luate a fost şi aprobarea unei legi cu specific
bancar. Mai întâi, menţionăm că, fiind organizate pe principiile
unei societăţi comerciale producătoare de profit, băncile
respectă în primul rând, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, dar şi legislaţia specifică.
2.2.1. Banca în economia de piaţă
În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el
acţionând în promovarea reformei şi manifestarea concretă a
mecanismului autoreglării economice. În manifestarea lui
permanentă, sectorul bancar este o parte componentă de bază a
sistemului economico-financiar.
Şi în perioada de tranziţie, băncile sunt de mai multe tipuri
şi organizate pe mai multe niveluri. Activitatea bancară în ţara
noastră de exemplu, este mult mai complexă faţă de perioada de
154
dinainte de 1990. În primul rând, sectorul bancar este organizat
pe două niveluri şi anume, băncile comerciale şi Banca
Naţională. În cadrul băncilor s-au dezvoltat foarte mult
produsele şi serviciile bancare. Însăşi esenţa activităţii bancare
s-a îmbunătăţit, prin organizarea lor ca societăţi pe acţiuni şi
prin demararea procesului de privatizare.
S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare
parte din acestea având capital privat sau mixt. Au fost
elaborate politici şi strategii ale băncilor care să contribuie la
dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare noi şi diminuarea
riscului, în special a riscului de creditare. Am pus accentul pe
riscul de creditare, întrucât băncile româneşti sunt – actualmente
– în primul rând, bănci de credit, ponderea creditului în total
produse şi servicii variind foarte mult.
Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de
operaţiuni bancare, care conduc la conceperea, realizarea şi
înregistrarea produselor şi serviciilor bancare. Un grup de
operaţiuni omogene legate de un produs bancar, un segment al
activităţii bancare, o metodologie, strategie etc. constituie
tehnicile bancare. Deci tehnicile bancare cuprind în primul
rând, operaţiunile şi tehnicile ca părţi ale activităţii bancare în
ansamblu.
155
În esenţă, se poate afirma că activitatea bancară este
constituită din operaţiunile bancare, evidenţa bancară şi
controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază
se poate aprecia că activitatea este puternic influenţată de
strategiile şi politicile băncilor şi de politica şi normele Băncii
Naţionale a României. De asemenea, analiza fenomenului
bancar influenţează foarte mult tehnicile bancare, produsele
bancare.
La rândul lui, fenomenul bancar influenţează strategiile,
produsele şi serviciile bancare şi oferă noi date
managementului bancar şi analizei bancare. Deci, banca
înseamnă şi organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor
bancare, a evidenţei bancare şi controlului bancar în
concordanţă cu strategiile şi managementul băncilor. Dat
fiind rolul cu totul special al Băncii Naţionale, ca bancă
centrală de emisiune, supraveghere şi control, în curs nu se fac
referiri la operaţiunile şi tehnicile acestei bănci, decât în
măsura în care ele influenţează direct activitatea băncilor.
Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al
economiei. De aceea, se poate aprecia că toate operaţiunile
bancare au un caracter tehnic. Ca atare, tehnicile bancare
156
influenţează foarte mult dezvoltarea şi modernizarea sectorului
bancar românesc.
Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde
concepte, principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensă
activitate practică. În mare măsură, practica bancară este o
activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.
Trecerea la economia de piaţă face ca nici sectorul
financiar-bancar să nu mai poată funcţiona ca înainte. Marile
schimbări intervenite în sistemul de produse şi servicii bancare,
în structura partenerilor de afaceri, în legislaţia şi
reglementările cu privire la întreaga activitate din economie,
impun ca băncile să-şi adapteze strategiile la „provocările“
noului mediu.
Ca orice societate comercială, banca trebuie să se întrebe
cât cheltuieşte, ce venituri realizează, cât de eficientă este
activitatea. Pentru aceasta trebuie să folosească la maximum
toate opţiunile partenerilor de afaceri, să stabilească cât de
puternică este identitatea sa proprie (a băncii), cea a clienţilor
săi sau a altor parteneri de afaceri. Alte probleme şi întrebări
cruciale pentru bănci ar trebui să fie:
cum alegeţi?
unde începeţi?
157
ce îmbunătăţiri puteţi aduce?
în ce mediu lucraţi?
ce metode optime aţi identificat pentru a obţine cele mai
bune rezultate?
ce metode utilizaţi pentru selecţia şi evaluarea clienţilor şi a
altor parteneri de afaceri?
cum vă modernizaţi structurile funcţionale?
ce obiective strategice majore vă propuneţi?
cum folosiţi publicitatea?
cum stimulaţi marketingul produselor şi serviciilor bancare?
aveţi strategii alternative?
Luarea în consideraţie a întrebărilor de mai sus şi a altora,
poate oferi o înţelegere mai clară a naturii şi sferei de
cuprindere a activităţii bancare. Prezentată pe capitole uşor de
urmărit, problematica activităţii şi strategiei bancare poate fi
cunoscută şi considerată ca esenţială. De exemplu, banca trebu-
ie să cunoască nevoile de bază ale clienţilor. Aceste nevoi ale
clienţilor trebuie să fie întreţesute în întreaga structură bancară,
pentru a crea o nouă bancă – banca managementului
serviciilor.
Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piaţă,
pentru că el trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea
158
mobilizării tuturor fondurilor băneşti din economie şi dirijării
lor în scopul desfăşurării normale a activităţii social-
economice. Banii, circulaţia bănească, creditul, procesele
valutare în general, încep să devină şi la noi instrumente active
în stimularea activităţii economice. Pârghiile sistemului
financiar-bancar stimulează orice fenomen economic pozitiv şi
descurajează activităţile ineficiente.
Spre deosebire de situaţia dinainte de decembrie 1989,
sistemul financiar-bancar pune mai mare accent pe realizarea
unor rezultate financiare favorabile, concretizate în primul rând
în profit. În această privinţă se poate afirma chiar că, economia
de piaţă admite şi unele activităţi speculative, dar întemeiate pe
organisme specializate, cum ar fi speculaţiile de bursă (de
valori şi, mai rar, de mărfuri).
Din elemente de servire a unor structuri social-economice,
băncile devin parteneri activi, în principal ai agenţilor
economici. Băncile stimulează şi menţin trează atenţia agenţilor
economici spre probleme majore, şi anume resursele şi
utilizarea acestora, gestiunea întreprinderii, eficienţa utilizării
resurselor, modul de utilizare a profitului. Băncile comerciale au
chiar obligaţia de a opri pe agenţii economici să angajeze
activităţi nerentabile şi riscante. Acest lucru se poate realiza cu
159
ocazia acordării creditelor, a avizării studiilor de fezabilitate, a
efectuării plăţilor prin cont. Prin intervenţia băncilor (ca parte-
neri, nu ca autoritate) se pot evita unele implicaţii, care ar
comporta riscuri în gestiunea agenţilor economici. Deci nu este
vorba de o tutelă a băncilor asupra agenţilor economici, ci de un
sprijin în realizarea unei flexibilităţi în adaptarea la cerinţele
pieţei, în funcţie de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea
economică. Realizarea unei astfel de flexibilităţi şi cu ajutorul
băncilor comerciale, are menirea de a acţiona continuu, astfel
încât să-şi poată reorienta oricând activitatea. Băncile sunt
implicate şi interesate în realizarea acestei flexibilităţi în
activitatea agenţilor economici, întrucât prin aceştia,
mecanismul pieţei poate acţiona din punct de vedere al riscului
şi asupra instituţiilor şi organismelor bancare. Dar, în cazul
băncilor, extensia şi efectele negative ale riscului au consecinţe
mult mai nefavorabile, întrucât greutăţile se repercutează şi
asupra economiei în general, dar mai cu seamă asupra unui
mare număr de agenţi economici ce formează clientela băncii
respective.
În economia de piaţă funcţionează mai multe feluri de
bănci, organizate ca societăţi comerciale, sau pe feluri de
produse şi servicii bancare. Activând însă într-un domeniu cu
160
totul special al vieţii economice, băncile trebuie să aibă un
regim de organizare şi funcţionare care să dea drept de
îndrumare, supraveghere şi control băncii centrale, care în
România este Banca Naţională. În cazul de faţă, controlul nu
trebuie să se suprapună cu monopolul sau centralizarea. În
orice ţară cu o economie de piaţă dezvoltată, există o bancă
centrală, care dirijează procesele şi fenomenele financiar-ban-
care de mare însemnătate pentru ţara şi naţiunea respectivă. În
mare parte, băncile (fie ele şi comerciale) îşi menţin rolul de
instituţii publice, deci activitatea lor trebuie reglementată
riguros şi bine coordonată de către banca centrală. Aceasta din
urmă, prin împuternicirile pe care le are, precum şi prin
metodele şi tehnicile proprii folosite, dar mai cu seamă prin
politica monetară şi strategia dezvoltării sectorului financiar-
bancar, acordă un sprijin calificat fiecărei bănci comerciale.
Întreprinderea de bancă a apărut mai târziu în comparaţie
cu întreprinderile economice industriale şi comerciale. Astfel,
primele bănci moderne au apărut cu 200 – 250 de ani în urmă.
Începuturile întreprinderii de bancă se concretizează la
individul sau grupul de indivizi, care se ocupau cu anumite
operaţiuni specifice băneşti. Operaţiunile acestea erau limitate
ca formă şi volum la comerţul cu bani şi credit. Dimpotrivă,
161
într-o economie de piaţă, instituţiile bancare practică operaţiuni
din cele mai complexe şi variate. Actualmente şi în România,
câmpul de activitate a băncilor este mult lărgit, prin produsele
şi serviciile realizate pentru cei ce activează în domeniul eco-
nomic, dar nu numai. Băncile au devenit organisme atât de
indispensabile, încât o economie naţională fără asemenea
instituţii nu mai poate fi concepută.
După evenimentele din decembrie 1989, în România
băncile au fost organizate ca societăţi pe acţiuni, cu excepţia
Băncii Naţionale care a devenit Banca Centrală de Stat. Banca
Naţională are menirea să dea un nou impuls activităţii bancare
în ţara noastră, contribuind la aducerea băncilor comerciale la
nivelul standardelor internaţionale. Aceasta este o necesitate, cu
atât mai mult, cu cât în perioada dinaintea celui de al doilea
război mondial, România avea un sector bancar relativ
dezvoltat. Astfel, în anul 1934 existau în ţara noastră peste 1200
de bănci şi multe alte bănci-cooperative. Din august 1947 s-a
procedat la desfiinţarea a 2062 de bănci, astfel că în 1948 a
rămas în funcţiune, practic, o singură bancă. Pasul uriaş înapoi
făcut prin desfiinţarea băncilor comerciale române în anii 1947-
1948 a constat nu numai în „demolarea“ aproape în totalitate a
instituţiilor bancare, ci şi în lichidarea a circa 100 000 specialişti
162
de bancă, aceştia reprezentând un „capital“ uman de primă
importanţă.
Actualmente, se încearcă stabilirea unui „dialog“ între
Banca Naţională şi băncile comerciale. Nu mai este vorba de a
accepta un monopol accentuat al Băncii Naţionale asupra
celorlalte bănci, deşi acesta îşi mai face totuşi uneori simţită
prezenţa. Conlucrarea dintre aceste două sectoare distincte ale
sectorului bancar presupune luarea în consideraţie a
specificului fiecărei bănci, a propunerilor făcute de bănci. Prin
Asociaţia Română a Băncilor, se caută găsirea unor soluţii cât
mai adecvate în rezolvarea programelor strategice şi de
modernizare a întregului sistem bancar. Chiar dacă se lucrează
pe un domeniu foarte fragil, Asociaţia Română a Băncilor
susţine interesele instituţiilor bancare, deoarece ele execută
toate operaţiunile în lei şi valută atât pentru români, cât şi
pentru străini, pentru agenţi economici şi pentru populaţie. De
multe ori această asociaţie reprezintă şi apără interesele bănci-
lor pe lângă Banca Naţională, pe lângă Federaţia Bancară a
Comunităţii Economice Europene şi pe lângă alte organisme.
De asemenea, această instituţie îşi aduce o contribuţie
însemnată la pregătirea specialiştilor bancari, alături de Banca
Naţională. Asociaţia Română a Băncilor promovează unele
163
principii, care vor contribui la modernizarea întregului sector
bancar românesc. Printre acestea, menţionăm: apartenenţa la
profesie; desfăşurarea concurenţei loiale; eliminarea
centralismului în activitatea bancară; elaborarea unor strategii
de dezvoltare pentru întregul sistem bancar; o disciplină severă
în interiorul sectorului bancar; asigurarea, în primul rând prin
băncile comerciale, a funcţionării instrumentelor de reglare a
mecanismului monetar şi a lichidităţilor băneşti necesare.
Având în vedere rolul lor deosebit în economie, băncile
trebuie să treacă mai devreme la desfăşurarea activităţii în
condiţiile de piaţă. De fapt, băncile apărute după 1989, atât cele
mixte, cât şi cele de stat sau particulare trebuie să lucreze în
condiţii de piaţă încă de la începutul activităţii lor.
Actualmente, în România a avut loc o schimbare
importantă a concepţiei privind activitatea şi organizarea
bancară. În actuala perioadă a economiei de piaţă, se profilează
următoarea structură a sistemului bancar român:
Banca Naţională (centrală şi de emisiune);
celelalte bănci (de depozite, credit, import-export, ipotecare,
garantare, cooperativele mutuale);
în viitor vor fi înfiinţate şi alte bănci.
164
2.2.2 Banca Naţională a României – bancă
centrală şi de emisiune
În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“,
Banca Naţională a României ocupă un loc deosebit.
Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei
naţionale. Ea are atribuţii aproape exclusive în emisiunea
bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie. Banca
Naţională a constituit un sprijin substanţial în activitatea de
organizare a băncilor. De asemenea, pe parcursul întregii lor
activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu alte fonduri de
către banca centrală.
Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În
Legea privind activitatea bancară nr. 227/2007 se stipulează că:
ea este organul de emisiune al statului şi stabileşte
reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de
preţ. Banca Naţională a României refinanţează societăţile
bancare şi asigură lichidităţi sistemului bancar. Banca
Naţională a României asigură supravegherea activităţii
tuturor societăţilor bancare.
Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din
calitatea de bancă centrală şi de emisiune. Astfel, ea
165
promovează, reglementează şi supraveghează activităţile de
intermediere bancară, poate contribui la formarea veniturilor în
mai mare măsură decât orice altă instituţie sau agent economic,
are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este
principalul partener în relaţiile financiar-valutare cu
organismele bancare internaţionale. Banca Naţională stabileşte
norme privind volumul minim al capitalului social şi cota
minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum şi
perioada de subscriere. Banca Naţională este singurul agent al
statului desemnat să supravegheze tranzacţiile valutare efectuate
de societăţile bancare. Banca Naţională este sesizată de către
Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Garda Financiară despre
eventualele nereguli de ordin fiscal comise de societăţile
bancare. De asemenea, Banca Naţională, ca bancă centrală,
stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor societăţilor
bancare şi contului de profit şi pierderi, precum şi ţinerea
contabilităţii şi controlul acestor societăţi bancare.
Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea
lor profesională şi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării
Generale a Acţionarilor şi a Băncii Naţionale. Banca Naţională
poate stabili şi alte norme profesionale şi etice pentru calitatea
şi activitatea unui conducător de bancă comercială, precum şi
166
pentru activitatea personalului bancar. În cazul încălcării grave
a normelor de prudenţă bancară, Banca Naţională a României
poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de supraveghere
şi conservare a societăţilor bancare, pentru a păstra, remedia şi
restabili poziţia financiară a respectivei bănci comerciale. Una
din principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este menţinerea
stabilităţii monedei naţionale. În acest sens, ea elaborează
studii şi analize privind moneda, creditul şi operaţiunile
sistemului bancar.
Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine
în întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naţionale se
constituie din profitul evidenţiat în bilanţul anual, după
acoperirea altor destinaţii.
În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este
singura instituţie autorizată să emită bancnote şi monede
metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea administrează direct
rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul
de emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată de bancnote
şi monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare, care
trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata tuturor
obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi
monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată în
167
contabilitatea Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va include
bancnotele şi monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.
Dacă numerarul emis de Banca Naţională se situează peste
nivelul rezervelor internaţionale, diferenţa trebuie să fie
acoperită prin următoarele active:
avansuri acordate de Banca Naţională a României statului şi
împrumuturi garantate de acesta;
titluri deţinute în portofoliul de investiţii al Băncii Naţionale;
active rezultate din credite acordate societăţilor bancare şi
altor instituţii de credit;
cecuri, cambii şi instrumente de credit pe care Banca
Naţională le-a scontat sau le deţine în portofoliu.
Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ
şi bonuri de casă, prezente în băncile comerciale, să acorde
credite societăţilor bancare, să deschidă conturi curente
băncilor, să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi între
acestea. Banca Naţională poate asigura servicii de compensare
şi decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobânzi,
lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor
bancare şi asupra altor societăţi în scopul realizării politicii
monetare şi ţinând seama de situaţia specifică a pieţei.
168
Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului,
condiţiile de efectuare a operaţiunilor de scont, precum şi rata
de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau acceptă în gaj
titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi
provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în
conturi speciale deschise la ea.
Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile
şi alte documente ale băncilor şi acţionează ca împrumutător de
ultimă instanţă al acestora.
În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al
Trezoreriei Statului.
Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul
emisiunii obligaţiunilor şi al altor înscrisuri de stat, vânzarea şi
răscumpărarea acestora. Ea poate acorda bugetului statului
împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre
venituri şi cheltuieli.
Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi externe,
balanţa creanţelor şi angajamentelor externe, stabileşte
cursurile de schimb valutar, păstrează şi gestionează rezervele
internaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur,
active externe, sub forma bancnotelor şi monedelor sau a
soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alte active de
169
rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile
în valută, bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guverne
străine sau garantate de ele.
Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu
aur, valute şi bonuri de tezaur şi acţionează ca un agent sau
corespondent pentru instituţiile financiare interguvernamentale,
bănci centrale şi guverne străine.
Banca Naţională este condusă de un consiliu de
administraţie. Conducerea operativă este exercitată de
Guvernator. Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi
de Parlament la propunerea primului ministru.
Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881
ca bancă de stat. Ea a avut în multe perioade şi sarcini de
creditare operativă directă. În toată perioada de funcţionare,
Banca Naţională a acţionat şi ca sprijin şi creditor al
economiei, fie acordând credite în mod direct producătorilor,
fie prin credite de refinanţare pentru băncile specializate în
creditarea şi finanţarea economiei, fie prin garantarea unor
credite sau chiar preluarea unor datorii din credite, ceea ce este
totuşi contrar preceptelor economiei de piaţă.
Activitatea Băncii Naţionale a României a fost
perfecţionată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în
170
economie şi societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea
Statutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut
adoptat prin Legea nr. 101/1998 şi apoi prin Legea 312/2004.
În acest document de mare însemnătate sunt precizate mai
riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară şi
economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuse
atribuţiile băncii noastre centrale în realizarea politicii valutare:
stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu
alte valute;
înfăptuieşte politica valutară;
intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului
monedei naţionale;
obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii
pentru depozitele în valută;
bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;
stabileşte regimul valutar;
aplică regimul valutar;
organizează activitatea valutară pe teritoriul României;
este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale
acestuia;
înfăptuieşte controlul valutar al statului;
171
acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii
valutare;
solicită şi primeşte informaţii valutare;
primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;
ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;
avizează credite în valută;
aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor
româneşti;
efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi
stabilitatea leului în raport cu alte valute;
achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);
reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;
elaborează balanţa de plăţi externe;
stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active
externe;
participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;
păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;
dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;
monitorizează tranzacţii valutare.
Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii
Naţionale a României în privinţa creditării băncilor:
172
acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de
zile;
creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la
ordin, warante sau recipise de depozit, depozite constituite la
B.N.R.;
stabileşte condiţiile de creditare;
stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele
acordate băncilor;
stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a
putea solicita credite pe baze competitive;
stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;
încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;
încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor
şi a riscurilor asumate;
reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri
de cont etc.
A crescut mult preocuparea B.N.R. pentru
prudenţialitatea bancară, s-a întărit supravegherea activităţii
de creditare a băncilor. B.N.R. are competenţe exclusive în
autorizarea băncilor să desfăşoare activitate de creditare. Banca
centrală este împuternicită să emită reglementări şi să ia măsuri
173
pentru respectarea acestora, cât şi să aplice sancţiuni, în caz de
nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează şi verifică, pe
baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice
alte documente ale băncilor autorizate.
Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri
şi cheltuieli, bilanţ, respectă şi aplică planul de conturi,
reevaluează activele şi pasivele în conformitate cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit
(80% la bugetul statului, 10% pentru participarea salariaţilor,
5% pentru fondul de rezervă şi 5% pentru creşterea capitalului
propriu).
Banca Naţională a României, are un regim şi un statut cu
totul special în cadrul sectorului bancar. Cadrul legal principal,
pe baza căruia BNR îşi desfăşoară activitatea este Legea nr
312/ 2004 privind Statutul BNR. Articolul 1 din această lege
prevede că Banca Naţională a României este banca centrală a
statului român, având personalitate juridică. BNR are sediul
central în Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în
capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei
autorităţi administrative autonome de specialitate, fiind
independentă faţă de executiv şi desfăşurându–şi activitatea
sub supravegherea Parlamentului României.
174
Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea
privind statutul băncii şi este asigurarea stabilităţii monedei
naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.
Pentru asigurarea obiectivului său fundamental, BNR
elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară,
de credit, de plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea
prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului,
urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi
participarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
Băncii Naţionale a României i se va solicita punctul de
vedere asupra actelor normative ale autorităţilor publice care
privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul
valutar şi datoria publică.
La elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei publice
centrale, BNR este consultată în ceea ce priveşte stabilirea
condiţiilor împrumuturilor sectorului public.
BNR elaborează studii şi analize privind moneda, regimul
valutar, creditul şi operaţiunile sistemului bancar de plăţi.
În vederea cooperării internaţionale, Parlamentul României
împuterniceşte BNR:
175
1. să participe la organizaţii internaţionale cu caracter
financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină
membru al acestora,
2. să participe, în numele statului, la tratative şi negocieri
externe financiare, monetare, valutare, de credit şi de
plăţi, precum şi în domeniul autorizării supravegherii
bancare,
3. să exercite drepturi şi să îndeplinească obligaţii care
revin României în calitate de membru al Fondului
Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor
acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi lung
pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor
internaţionale ale ţării,
4. să poată negocia şi încheia acorduri, convenţii sau
înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt, şi alte
operaţiuni financiar – bancare cu instituţii financiare
internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi
nebancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de
un an,
5. să poată încheia, în nume propriu sau în numele statului,
în contul şi din dispoziţia acestuia , acorduri de
decontare şi de plăţi sau orice alte contracte, având
176
acelaşi scop, cu instituţii publice sau private care îşi au
sediul în străinătate.
Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-
a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o
instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului
bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea
“bancherul celorlalte bănci” sau de “bancă a băncilor”.
Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare
urmăreşte verificarea de către Banca Naţională a României a
întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi moralitate
prevăzute de Legea bancară , în scopul asigurării securităţii
clientelei, a terţilor şi a sistemului bancar însuşi. Prin urmare,
verificarea are ca obiect posibilitatea îndeplinirii de către
viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de OUG
nr.99/2006 şi Legea nr.227/2007.
Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este
precedată de autorizarea constituirii băncii de către BNR şi
urmată de autorizarea funcţionării băncii de către banca
centrală, cele două proceduri speciale fiind reglementate de
noile norme europene.
Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a
băncilor de către BNR cuprinde două etape:
177
1. aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile
Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale, şi ale Legii
nr. 227/2007;
2. autorizarea funcţionării băncii;
Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri
adresate de fondatorii băncii centrale, însoţită de documentaţia
justificativă, şi se încheie cu emiterea de către BNR în calitate
de autoritate administrativă autonomă, a unor acte
administrative de autoritate: aprobarea de constituire şi
autorizaţia de funcţionare.
Verificarea îndeplinirii cerinţelor legale se efectuează de
către BNR, în cadrul primei etape a procesului de autorizare:
aprobarea constituirii societăţii bancare.
În vederea obţinerii aprobării de constituire, solicitanţii
trebuie să prezinte BNR următoarea documentaţie:
1. Cererea de autorizare;
2. Procedura autentică, prin care aceştia desemnează una sau
mai multe persoane pentru a-i reprezenta în relaţia cu Banca
Naţională a României pe parcursul instrumentării dosarului
de autorizare (nume, adresa, telefon, fax)
3. Proiectului actului constituirii
4. Repartiţia acţiunilor şi a dreptului de vot pentru fondatori.
178
În plus, pentru fondatorii – persoane juridice se vor prezenta:
- extras din registrul comerţului din ţara de origine, care să
ateste data înmatriculării reprezentanţii statuari, obiectul
de activitate şi capitalul social,
- ultimele trei bilanţuri contabile, înregistrate la autoritatea
fiscală (pentru persoane juridice române), respectiv
verificate de auditori independenţi (persoane juridice
străine), şi cele mai recente situaţii financiar – contabile
ale fondatorului, precum şi ale societăţii a cărei filială
este.
Pentru fondatori – persoane fizice se vor mai prezenta:
- curriculum vitae
- certificatul de cazier juridic, în original sau în copie
legalizată
- declaraţie de venit, întocmită în conformitate cu legislaţia
din ţara de origine, vizată de autoritatea fiscală
5. Studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai
băncii, care va cuprinde:
- tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi
servicii prevăzute a fi oferită de către bancă
179
- clientela căreia i se adresează banca şi modalităţi de
atragere a acesteia
- studiul segmentului de piaţă în care banca intenţioneză să
îşi desfăşoare activitatea;
- natura resurselor financiare utilizate;
- proiectul structurii organizatorice a băncii şi atribuţiile
fiecărui compartiment, cu precizarea numărului şi
repartiţiei personalului pe funcţii;
- estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierdere
pentru următorii trei ani, întocmite conform normelor
metodologice în materie, emise de Banca Naţională a
Romniei;
- estimarea costurilor de constituire.
6. Comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru
care urmează să se transmită:
- chestionarul completat de aceste persoane, din care să
rezulte onorabilitate, calificarea şi experienţa profesională,
care au fost desemnate,
- certificatul de cazier judiciar, în original sau copie
legalizată,
- declaraţie din care să rezulte că, perioada îndeplinirii
funcţiei pentru care au fost numite, vor exercita exclusiv
180
această funcţie şi vor avea reşedinţa în România
(localitatea în care banca îşi are sediul) identitatea
cenzurilor.
7. În cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine,
declaraţia autorităţii de supraveghere bancară din ţara de
origine, privind viabilitatea băncii străine respective,
8. Denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine
autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, la care se va
deschide contul de colectare a capitalului social. Contul de
capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în Registrul
Comerţului,
9. Orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură
să susţină viabilitatea proiectului prezentat.
Funcţiile BNR
1. Bancher al statului
2. Casier al statului
3. Funcţia de emisiune monetară
4. Centru al politicii monetare
5. Verigă centrală a sistemului bancar – creditor de ultimă
instanţă
6. Centru al politicii valutare
181
7. Funcţia de reprezentat al statului în relaţiile financiar –
monetare internaţionale
2.2.3. Băncile în economia de piaţă
Legea bancară nr. 33/1991 arată la art. 3 că „societăţile
bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de
activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane
juridice şi fizice sub formă de depozite sau instrumente
negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi
acordarea de credite“.
Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea
prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi
pe baza autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile au, în general,
un rol operativ. Ele nu au dreptul să încheie contracte,
înţelegeri, convenţii, care să le asigure o poziţie dominantă pe
piaţa monetară sau în politica financiar-bancară. Băncile nu pot
obţine avantaje pe baza concurenţei neloiale.
Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca
Naţională şi să menţină la aceasta rezerve minime obligatorii.
De asemenea, băncile pot deschide şi alte conturi la banca
centrală.
182
Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni
printre care: depozite la vedere şi la termen, operaţiuni în cont,
operaţiuni cu numerar, fără numerar şi cu titluri. Una din
activităţile principale ale băncilor comerciale este creditarea.
La acordarea creditelor, băncile comerciale urmăresc ca agenţii
economici să prezinte credibilitate, în vederea rambursării la
scadenţă a împrumuturilor. De aceea, băncile comerciale
solicită agenţilor economici ce vor să se împrumute, garanţii cu
bunuri mobile şi imobile. Operaţiunile de creditare şi de
garanţii se concretizează şi în contracte de credite.
Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi
administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni
de virament, clearing. De asemenea, ele pot primi titluri în gaj
şi în păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în
activitatea băncilor se referă la: operaţiuni valutare, operaţiuni
cu metale preţioase, cu alte valori care au un grad mare de
lichiditate, plasamente, gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri
de valoare, consulting bancar, garanţii, mandatări, alte
operaţiuni proprii sau în contul clienţilor.
Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi
constituie provizioane pentru risc, fond de dezvoltare, pot
183
dispune de o mare parte a profitului net, chiar dacă sunt
societăţi comerciale cu capital majoritar de stat.
Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor
agenţi economici, dar fără să depăşească 20% din capitalul
firmei. De asemenea, creditele acordate de banca comercială
unui singur agent economic nu pot depăşi (cumulat) 20% din
capitalul şi rezervele acestei instituţii de credit.
În perioada economiei de piaţă atragerea depozitelor şi
desfăşurarea activităţii de creditare constituie funcţii de interes
public; de aceea, băncile comerciale cad sub incidenţa regi-
mului instituţiilor publice (evident că doar într-o anumită
măsură).
Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă,
totuşi esenţa acesteia este mijlocirea creditului şi efectuarea
plăţilor între agenţii economici sau/şi persoane fizice. Deci
băncile reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de
capital. Legea bancară a României din 1934 defineşte foarte
bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil şi de mare
actualitate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin
întreprinderea de bancă se înţelege orice întreprindere
comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârşi
orice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar,
184
asupra creditelor, asupra efectelor de comerţ, asupra diferi-
telor valori negociabile, precum şi alte operaţiuni în
legătură cu acestea“. Sunt şi bănci care au o activitate mai
limitată şi anume, de a acorda credit sau de a garanta creditul.
Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care se ocupă
de comerţul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului
şi cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, titluri,
creanţe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.
Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al
activităţii lor, obţinerea de profit, deci câştigul sau
rentabilitatea capitalului.
În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi
utilizării capitalului, cât şi în privinţa conducerii, a mijloacelor
şi intereselor particulare şi celor ale statului. Privită din acest
unghi de vedere, banca comercială poate fi considerată ca o
asociaţie de capitaluri.
În viitor, în ţara noastră pot apărea şi bănci de credit funciar
rural şi urban. Ele se pot constitui din iniţiativa şi cu ajutorul
capitalului particular. Aceste bănci se sprijină pe garanţia
mutuală a proprietăţii celor ce compun societatea. Este deci
vorba de existenţa lor numai ca mijlocitoare de credit prin
garanţia mutuală, solidară a tuturor membrilor societari.
185
Statul român, în primul rând prin guvern, stimulează şi
protejează capitalurile băncilor comerciale.
În felul acesta statul poate contribui ca băncile să se angajeze
în rezolvarea intereselor generale ale economiei în care
activează.
Începând din 2007, acţionează Legea bancară nr. 227,
care stipulează noi criterii şi condiţii de desfăşurare a activităţii
bancare în ţara noastră.
Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se
referă la următoarele:
a dispărut termenul de „bancă comercială“, fiind înlocuit cu
cel de „bancă“ (în multe privinţe);
pot fi autorizate să desfăşoare activitate bancară şi alte
instituţii decât cele bancare, cu respectarea prevederilor
acestei legi;
sunt introduse definiţii şi se precizează unele concepte din
activitatea bancară (bancă, filială, afiliată, depozit, credit,
acţionar semnificativ, ordin, capital etc.);
se precizează mai clar ce cuprinde documentaţia de credit;
se pune accent pe sporirea prudenţei bancare şi suprave-
gherea prudenţială bancară;
186
se precizează mai bine ce fel de activităţi sunt permise
băncilor;
autorizarea băncilor;
fuziunea şi divizarea băncilor;
conflictul de interese;
secretul profesional;
transferul de fonduri;
administrarea specială a băncilor.
De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările
făcute în privinţa activităţilor permise băncilor:
acceptarea de depozite;
contractarea de credite;
operaţiuni de factoring;
scontarea efectelor de comerţ;
forfetare;
emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
plăţi şi decontări;
leasing financiar;
transferuri de fonduri;
emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
187
tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- cambii, cecuri, certificate de depozit;
- valute;
- instrumente financiare derivate;
- valori mobiliare;
- metale preţioase şi pietre preţioase.
intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea
de servicii legate de acesta;
administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe
riscul acestora;
custodia şi administrarea de valori mobiliare;
depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori
mobiliare;
închirierea de casete de siguranţă;
consultanţă financiar-bancară;
operaţiuni de mandat;
activităţi la bursa de valori.
Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenţie
specială creditului, ci el este pus pe acelaşi plan cu depozitele.
Cu alte cuvinte nu se mai poate afirma că băncile româneşti
188
sunt numai bănci de credit, ci bănci care realizează o
diversitate de produse şi servicii.
Anexa nr. 1
STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A UNEI BĂNCI
(CENTRALĂ)
DIRECŢIA GENERALĂ DE STRATEGIE ŞI
MARKETING
1. Serviciul Strategie şi Politică Bancară
2. Serviciul Studii şi Marketing
3. Serviciul Publicaţii, Publicitate, Relaţii cu Presa
4. Serviciul Recuperarea/Restructurarea Creditelor
Neperformante
5. Serviciul Documentare şi Biblioteca
DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A
INDUSTRIEI
1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital
Majoritar de Stat şi a Regiilor Autonome
189
2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale şi Regiilor
Autonome din Construcţii-Montaj, Prestări Servicii, Ape şi
Mediu
3. Serviciul Creditării Societăţilor Industriale şi Societăţilor
Comerciale cu Capital Privat
4. Serviciul Creditării Asociaţiilor Familiale şi Producătorilor
Particulari
5. Serviciul de Sinteză şi Metodologie
6. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii
DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A
AGRICULTURII
1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital de
Stat din Agricultură
2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat
din Agricultură
3. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii
4. Serviciul de Sinteză şi Metodologie
DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A
COMERŢULUI, SERVICIILOR ŞI ALTOR SECTOARE
1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital de
Stat
2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat
190
3. Serviciul Creditării Turismului, Transporturilor şi altor
Sectoare
4. Serviciul Creditării Persoanelor Fizice
5. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii
6. Serviciul de Sinteză şi Metodologie
DIRECŢIA GENERALĂ DE ORGANIZARE,
PERSONAL ŞI RESURSE UMANE
1. Serviciul de Organizare şi Normare a Muncii
2. Serviciul de Salarizare
3. Serviciul Personal
4. Serviciul de Formare şi Pregătire a Personalului
5. Serviciul de Secretariat al Organelor de Conducere
DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTABILITATE ŞI
INFORMATICĂ
1. Serviciul de Metodologie Contabilă şi Buget de Venituri şi
Cheltuieli
2. Serviciul Contabilitate Proprie
3. Serviciul Contabilitate Valutară şi Plăţi Externe
4. Serviciul Metodologie, Îndrumare Contabilă, Control,
Statistică şi Balanţă de Plăţi Externe
5. Serviciul Casierie şi Operaţiuni cu Numerar
6. Serviciul Decontări
191
7. Serviciul Analiză, Proiectare şi Implementare a Pieţelor de
Capital
8. Serviciul de Dotare, Întreţinere şi Asigurarea Materialelor
pentru Tehnica de Calcul
9. Serviciul Comunicaţii Bancare
10. Serviciul de Exploatare
DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTROL
1. Serviciul de Control
2. Serviciul de Programare şi Valorificare a Materialelor de
Control
3. Serviciul de Control Operativ
DIRECŢIA GENERALĂ DE RELAŢII EXTERNE ŞI
COOPERARE INTERNAŢIONALĂ
1. Serviciul Cooperare Internaţională
2. Serviciul Gestionare Credite BIRD/BERD
3. Serviciul Refinanţare Credite în Valută
4. Serviciul SWIFT şi Comunicaţii Poştale
5. Serviciul Protocol
DIRECŢIA GENERALĂ DE OPERAŢIUNI VALUTARE
1. Serviciul Trezorerie şi Corespondenţă
2. Serviciul Arbitraj şi Licitaţii
3. Serviciul Plăţi Externe şi Control Plăţi
192
4. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Export
5. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Import
DIRECŢIA GENERALĂ DE TREZORERIE, TITLURI
ŞI SINTEZĂ
1. Serviciul de Operaţiuni pe Piaţa de Capital
2. Serviciul de Trezorerie şi Resurse
3. Serviciul Atragere de Depozite de la Clienţi, Persoane Fizice
4. Serviciul de Analiză, Sinteză şi Statistică
5. Serviciul de Titluri şi Hârtii de Valoare
DIRECŢIA GENERALĂ DE LOGISTICĂ
1. Serviciul de Aprovizionare şi Transport
2. Serviciul de Întreţinere şi Intendenţă
3. Serviciul Protocol-Secretariat
4. Serviciul de Pază şi Pompieri
DIRECŢIA GENERALĂ JURIDICĂ
1. Serviciul Legislaţie şi Reprezentare Juridică
2. Serviciul Contracte şi Studii Juridice
3. Serviciul Executări Creanţe Bancare
DIRECŢIA GENERALĂ DE MANAGEMENT
DIRECŢIA GENERALĂ DE PROMOVARE A NOILOR
PRODUSE
DIRECŢIA GENERALĂ DE RISC
193
DIRECŢIA GENERALĂ DE STUDII ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT
