INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI§ 1. Caracterizarea generală, noţiunea şi sistemul infracţiunilor contra

patrimoniului

Potrivit art. 9 al Constituţiei R.M., la baza vieţii economice a Republicii Moldova se află egalitatea în drepturi a tuturor tipurilor şi formelor de proprietate. Bunurile materiale şi intelectuale pot fi proprietate publică sau privată. Acest text mai precizează că proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului, precum şi că piaţa, libera iniţiativă economică, concurenţa loială sunt factorii fundamentali ai economiei.

Articolul 46 al Constituţiei R.M. garantează fiecărui cetăţean dreptul la proprietate privată, precum şi obligă statul de a ocroti aceste drepturi.Apărarea şi consolidarea proprietăţii în ţara noastră este asigurată de un întreg sistem de măsuri economice, organizatorice, culturale şi educative, prin atragerea populaţiei în combaterea atentatelor la proprietate. În sistemul de măsuri menţionat un rol important îi revine şi legislaţiei penale, care are misiunea de a combate atentatele prejudiciabile la proprietate.

Spre deosebire de Codul penal din 1961, Codul penal din 2002 a denumit atentatele prejudiciabile la proprietate ca infracţiuni contra patrimoniului, deoarece noţiunea de „patrimoniu" este mai largă decât cea de „proprietate". Ea înglobează nu numai dreptul la proprietate, (de exemplu, la furt prin sustragere pe ascuns a bunurilor reale ale unei alte persoane se încalcă numai dreptul ia proprietate), ci o totalitate de drepturi şi obligaţiuni patrimoniale (vezi art. 284 al Codului civil din 2002) care au valoare economică (de exemplu, la şantaj făptuitorul cere de a i se ceda nu numai bunuri ale proprietarului ori drepturile asupra acestora, ci şi cere de a fi săvârşite şi alte acţiuni cu caracter patrimonial, acţiuni care depăşesc evident noţiunea de proprietate).

E de menţionat faptul, că unii autori numesc eronat aceste atentate ca atentate la averea persoanei1, însă deoarece este unanim recunoscut făptui că averea poate fi sustrasă fără a i se cauza, de obicei, daune, se atentează de fapt la proprietate sau patrimoniu care suferă astfel daune. Unele legislaţii au numit aceste atentate ca infracţiuni contra avutului2, drept că ulterior eroarea menţionată a fost reparată şi aceste atentate au căpătat denumirea de atentate contra patrimoniului3.

Gradul prejudiciabil sporii al atentatelor contra patrimoniului constă în faptul că în consecinţă proprietarii pierd o cantitate considerabilă de bunuri materiale, destinate satisfacerii necesităţilor lor materiale şi spirituale, precum şi dezvoltării economiei naţionale.

Gravitatea prejudiciilor aduse de aceste acţiuni criminale este determinată şi de faptul că vinovatul capătă astfel posibilităţi de a duce un mod de viaţă parazitar pe contul societăţii, de a se eschiva de la obligaţiile faţă de stat şi societate, obligaţii care derivă nemijlocit din drepturile la muncă şi la proprietate privată.

1 A.Barbăneagră Comentariu, p.3782 Codul penal al Republicii Socialiste România. Bucureşti: Politica, 1968, p.43 O.Loghin, T.Toader op.cit. p.212

1

Totodată, gradul de prejudiciu al acestor atentări constă şi în aceea că persoanele care te săvârşesc împiedică realizarea altor sarcini care. potrivit legii, revin proprietarului.

Obiectul generai al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare este condiţionată de ocrotirea ordinii de drept în Republica Moldova.

Obiectul generic de grup îl constituie relaţiile patrimoniale cu cele două componente ale lor: 1) dreptul de proprietate, şi 2) totalitatea celorlalte drepturi şi obligaţiuni patrimoniale care au valoare economică.

Obiectul nemijlocit de baza îl constituie, după caz, relaţiile patrimoniale private sau publice, în afară de tâlhărie care posedă două obiecte nemijlocite de bază, atât relaţiile patrimoniale, cât şi viaţa sau sănătatea persoanei. Ambele obiecte se socot de bază, deoarece lipsa unuia exclude tâlhăria. Esenţa obiectului nemijlocit suplimentar (secundar) constă în faptul că infracţiunea care îl posedă poate exista şi în lipsa lui. De aceea este greşită opinia că tâlhăria are un singur obiect nemijlocit de bază (principal) - relaţiile patrimoniale şi unul secundar - viaţa şi sănătatea persoanei4.

Unele infracţiuni contra patrimoniului pot avea obiecte nemijlocite suplimentare, de exemplu, uneori jaful sau şantajul pot fi însoţite de aplicarea violenţei fizice sau de ameninţarea cu aplicarea acesteia. Obiectul nemijlocit suplimentar al jafului si şantajului în aceste cazuri va fi viaţa sau sănătatea persoanei.

Obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile materiale, a căror valoare corespunde cerinţelor legii penale, care vor fi analizate în continuare la fiecare infracţiune.

Bunurile materiale ca obiect material al infracţiunilor contra patrimoniului posedă un şir de caracteristici. Mai întâi, obiect material al acestor infracţiuni sunt considerate numai bunurile materiale având valoare de întrebuinţare, adică participă în circuitul civil, în al doilea rând, ele trebuie să posede valoare de schimb, adică acelea în care într-o formă sau alta este depusă muncă umană, în al treilea rând, bunurile materiale trebuie să aparţină altei persoane.

Susţinem opinia, potrivit căreia în calitate de obiect material al infracţiunilor contra patrimoniului, pe lângă bunurile materiale, pot fi şi dreptul asupra acestora, precum şi alte acţiuni eu caracter patrimonial5, fiindcă ele ca şi bunurile materiale reprezintă acel substrat (formele materiale, condiţiile şi premisele existenţei relaţiilor sociale), clement în legătură cu care apar, există şi se realizează relaţiile patrimoniale. Bunurile materiale, dreptul asupra (or, precum şi alte acţiuni cu caracter patrimonial sunt direct stipulate la infracţiunea de şantaj.

Latura obiectivă a infracţiunilor contra patrimoniului se realizează prin fapte variate, descrise în textele de incriminare, prin care se aduce atingere relaţiilor patrimoniale. De obicei, faptele prejudiciabile se manifestă prin acţiunea

4 O.Loghin, T.Toader op.cit. p.2395 В.Н.Куц Некоторые вопросы уголовной ответственности за вымогательства, связанные с признаками его предмета. Харьков, 1985, с.3, Совецкое уголовное право. Общая часть. Москва МГУ, с.85

2

de sustragere, în cazul furtului, jafului, tâlhăriei şi pungăşiei, acţiunea de dobândire în cazul escrocheriei, de însuşire în cazul şantajului şi delapidării, acţiunea de ocupare a unui imobil în cazul tulburării de posesie, acţiunea de distrugere sau deteriorare a bunurilor etc.

În textul de încriminare al unor infracţiuni sunt, alternativ prevăzute, mai multe acţiuni, infracţiunea putându-se realiza prin săvârşirea oricăreia dintre acestea. De exemplu, însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, distrugerea sau deteriorarea bunurilor, dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală etc.

O caracteristică comună tuturor infracţiunilor contra patrimoniului constă în aceea că ele cauzează o pagubă patrimonială, uneori şi un prejudiciu vieţii şi sănătăţii persoanei.

Latura obiectivă a acestor infracţiuni include şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea prejudiciabilă produsă.

Uneori ca elemente obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii de bază sau a circumstanţelor agravante ale acestora este incriminată metoda (pe ascuns, făţiş, prin atac etc.), locul (în încăpere, în alt loc, în depozit sau în locuinţă), timpul (în timpul unei calamităţi).

Infracţiunile contra proprietăţii, se consumă, de regulă, odată cu cauzarea pagubelor patrimoniale concrete, în cazul tâlhăriei, şantajului şi pungăşiei - din momentul începerii acţiunilor incriminate.

Latura subiectivă a infracţiunilor contra patrimoniului se caracterizează cu intenţie directă, excepţie făcând numai infracţiunea de distrugere din imprudenţă (art. 198 C.P.) şi din neglijentă criminală faţă de paza bunuri lor proprietarului (art. 200 C.P,).

Toate actele de apropiere a bunurilor materiale (furtul, jaful, tâlhăria, şantajul, escrocheria, delapidarea, pungăşia) sunt comise în scopul si din motive de profit. Scopul şi motivul de profit suni caracteristice şi pentru alte infracţiuni contra patrimoniului, infracţiuni care vor fi precizate ulterior.

Subiect al infracţiunilor prevăzute de art. 186-188, 189 alin, 2,3 şi 4, 190 alin.2 şi 3. 192 alin.2, 195, 196 alin.4, 197 alin. 2 poate fi orice persoană fizică responsabilă care a atins vârsta de paisprezece ani, iar al celorlalte infracţiuni - de şaisprezece ani.

Rezumând cele expuse, putem defini noţiunea acestor infracţiuni.Infracţiuni contra patrimoniului sunt considerate acţiunile prejudiciabile descrise de legea penală care produc, intenţionat sau din imprudenţă, pagube patrimoniale persoanei fizice sau juridice sau periclitează relaţiile ci patrimoniale.

Infracţiunile contra patrimoniului pot fi sistematizate în trei grupe: 1) însuşirea bunurilor proprietarului (furtul - art.186 C.P., jaful - art. 187

C.P., tâlhăria-ari. 188 C.P., şantajul -art. 189 C.R, escrocheria - art. 190 C.P., delapidarea averii străine - art. 191 C.P., pungăşia -art. 192 C.P., însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari - art. 195 C.P.);

3

2) atentatele în interes de profit contra patrimoniului, iară semnele însuşirilor (ocuparea bunurilor imobile străine - art. 193 C.P., însuşirea sau utilizarea ilicită a energici electrice, termice sau a gazelor naturale- art, 194 C.P., cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere - art. 196 C.P., dobândirea şi comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminalii ari, 199 C.P.); 3) infracţiuni contra patrimoniului, urmate de distrugerea, deteriorarea, însuşirea, pierderea sau pieirea bunurilor proprietarului (distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor - art. 197 C.P., distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor - art. 198 C.P., neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului - art. 200 C.P.).

Potrivit art. 276 al Codului de procedură penală, în cazul infracţiunilor arătate la art. 193, 194, 197 alin. 1, 198 alin.1,200 C.P., precum şi furtului avutului proprietarului săvârşit de soţ, rude, în detrimentul tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta, urmărirea penală porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei şi încetează odată cu împăcarea părţii prejudiciate cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul.

§ 2. însuşirea bunurilor2.1. Forme şi tipuri de însuşire

Timp de mai mulţi ani legislaţia, practica judiciară şi doctrina noastră penală nu are o traducere univocă a termenului generic rusesc „xищение". Acest termen era tradus ca „sustragere", „luare", „însuşire", „dobândire" etc. Nici Dicţionarele limbii române nu au o traducere unică a acestui termen generic, deoarece legislaţia şi doctrina penală ale României nu utilizează ca noi un termen generic care ar cuprinde toate formele şi tipurile de însuşire a averii proprietarului.

Cea mai largă răspândire au două opinii. C. Roşсa şi A. Borodaс au propus ca termenul generic al acestor atentate la proprietate să fie denumit „delapidări”6. A doua opinie a fost expusă de Plenul Judecătoriei Supreme a R.M. în Hotărârea sa nr. 5 din 6 iulie 1992 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului7", repetată ulterior de autorul S. Brânză8, potrivit cărora termenul "ХИЩЕНИЕ" ar putea fi tradus ca „sustragere".

Luând în consideraţie că aceşti termeni sunt prea înguşti (bunurile sunt sustrase numai în cazul furtului, jafului, tâlhăriei şi pungăşiei, iar delapidată poate fi numai averea, gestionată de vinovat), legiuitorul nostru în art. 195 al noului Cod penal din 2002 utilizează termenul de „însuşire" a bunurilor, indiferent de forma în care a fost săvârşită (art. 186-192 C.P.) Această stipulare a fost observată şi susţinută de autorul M. Laşcu9. Credem că pe viitor trebuie să utilizăm acest

6 A.Borodac, C.Roşca Lupta împotriva delapidării avutului socialist, Chişinău USM. 1980. p.1,3,12,14, etc; A.Borodac . Cues de drept penal, Partea specială. Vol.1, Chişinău; Ştiinţa , p.210 7 Culegere de Hotărâri explicative, Chişinău: Tipografia Centrală, p.3258 S.Brânză, Infracţiuni contra proprietăţii, Chişinău: USM, 1999, p.22,23.30 etc.9 M.Laşcu. Ttâlhăria în sistemul infracţiunilor contra proprietăţii, Chişinău: USM, 2003, p.9

4

termen atunci când vom vorbi de toate formele şi tipurile de însuşire a avutului proprietarului.

Este de observat că legiuitorul a indicat în art. 195 C.P. şi toate formele de însuşiri ale avutului proprietarului, art. 186-192 C.P., adică furtul, jaful, tâlhăria, şantajul, escrocheria, delapidarea şi pungăşia, deoarece si în această problemă existau opinii controversate, pe care nu mai e necesar să le analizăm.

În fiecare caz concret însuşirile bunurilor proprietarului pot aduce diferite prejudicii şi pot fi însoţite de circumstanţe atât de diverse, încât este imposibil a le încadra într-o singură componenţă de infracţiune.

În legislaţia în vigoare, răspunderea penală pentru însuşirile bunurilor proprietarului e diferenţiată la maxim. Ţinând cont de diversele circumstanţe, care influenţează esenţial gradul de prejudiciu al acestor infracţiuni, legislatorul deosebeşte diverse forme şi tipuri de însuşiri ale bunurilor din avutul proprietarului, in Codul penal al R.M. din 2002 ele sunt specificate în articolele 186, 187, 188, 189, 190, 191, 192 şi 195.

Pentru a înţelege mai bine structura legislaţiei penale privind răspunderea penală pentru însuşirile bunurilor proprietarului, principiile incriminării juridice a acestor infracţiuni, este importantă cunoaşterea nu numai a semnelor concrete ale fiecărei forme sau ale fiecărui tip de însuşire, ci şi a criteriilor care stau la baza structurii legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru atentatele contra patrimoniului (vezi tab. nr. 1, p. 160).

Criteriul care trebuie pus la baza determinării gradului de prejudiciu al însuşirilor bunurilor proprietarului este, mai întâi de toate, proporţia (valoarea) bunului însuşit, care exprimă mărimea prejudiciului pricinuit prin infracţiune şi caracterizează, în acelaşi timp. pericolul pe care-1 prezintă vinovatul.

În funcţie de valoarea (proporţia) bunului însuşit legea prevede în calitate de norme speciale, trei tipuri de însuşiri: însuşirea bunurilor proprietarului în proporţii mari (alin. l art. 195 C.P.), însuşirea bunurilor proprietarului în proporţii deosebit de mari (alin. 2 art. 195 C.P.) - ca cele mai grave tipuri şi însuşirea în proporţii mici a avutului proprietarului -mai puţin prejudiciabil, prevăzut de Codul contravenţiilor administrative.

Însuşirea bunurilor proprietaruluiPentru aceste contravenţii şi infracţiuni metoda însuşirii prejudiciabite din

avutul proprietarului are o importanţă secundară şi, de regulă, nu influenţează calificarea infracţiunilor, cu excepţia jafului şi tâlhăriei la care chiar însuşirea în proporţii mici nu constituie o contravenţie administrativă, ci se încadrează potrivit alineatelor întâi aic articolelor 187-188 C.P.In toate celelalte cazuri, când însuşirea nu este săvârşilă în proporţii mari, deosebit de mari sau mici, legiuitorul atribuie un rol primordial metodei însuşirii bunurilor proprietarului, în funcţie de care deosebim o serie de infracţiuni reprezentând diferite forme de însuşiri.

5

Potrivit art. 195 C.P., legislaţia în vigoare deosebeşte următoarele forme de însuşiri: l) furt-art. 186 C.P.; 2) jaf-art. 187 C.P; 3) tâlhărie-art. 188 C.P; 4) şantaj - art, 189 C.P.; 5) escrocherie - ari. 190 C.P; 6) delapidare - art. 191 C.P.; 7) pungăşie - art. 192 C.P.Diferenţierea răspunderii penale pentru însuşire din avutul proprietarului nu se limitează numai la stabilirea în articole aparte a unor tipuri de infracţiuni ca însuşirea în proporţii mari (alin. l art. 195 C.P.) şi în proporţii deosebii de mari (alin. 2 art. 195 C.P.), ci şi a unui tip de conlravenţie administrativă ca însuşirea în proporţii mici, iar în celelalte160cazuri a unor asemenea forme de însuşire ca furtul, jaful, tâlhăria, şantajul, escrocheria, delapidarea şi pungăşia. Afară de formele si tipurile de însuşire menţionate legislatorul, în funcţie de proporţia avutului însuşit, mai deosebeşte şi aşa tipuri de însuşire (vezi labclul de IM p. 1601 t:a însuşirea în proporţii esenţiale a bunurilor proprietarului (alin. 1 art. 1X6 192 C.P.) şi însuşirea în proporţii considerabile din avutul proprietarului (alin. 2 art. 186-188, 190, 191 C.P.).O perioadă îndelungată cuantumul bunurilor însuşite era determinat de practica judiciară prin Legea din l aprilie 1992. Acest cuantum era stabilit în nota art. 119 al Codului penal din 1961 şi depindea de mărimea salariilor minime.Potrivit art. 126 al Codului penal în vigoare, sunt considerate proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontieră, valoarea pagubei pricinuită de o persoana sau de un grup de persoane care. la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv 500 unităţi convenţionale de amendă.Potrivit art. 64 C.P., unitatea convenţională de amendă este egală cu 20 Ici.în conformitate cu dispoziţiile Codului contravenţiilor administrative valoarea bunurilor însuşite în proporţii mici este de până la cinci unităţi convenţionale de amendă.De aici reiese că atât valoarea proporţiei esenţiale, cât şi a celei considerabile este de ia 5 până la 500 de unităţi convenţionale de amendă. Alin. 2 art. 126 indică criteriile de stabilire a acestor proporţii care constau în faptul că cuantumul considerabil al daunei cauzate se stabileşte, luându-sc în consideraţie valoarea, cantitatea şi importanţa pentru victimă a bunurilor, starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial starea materială a victimei, iar în cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege şi gradul lezării libertăţilor omului.Textul acestui articol mai precizează că daunele cauzale de sustragerea sau punerea în circulaţie ilegala a substanţelor narcotice şi psihotrope sunt determinate, pornindu-se de la dozele mici sau mari ale acestora, stabilite de Comitetul permanent pentru controlul asupra drogurilor.Limitele de 5.500 şi 1500 o dată stabilite nu pot fi considerate absolute, care. indiferent de împrejurări, ar puica servi drept hotar între diferite tipuri de însuşiri. Aşa, de exemplu, nu întotdeauna însuşirea avutului proprietarului în valoare de

6

99% din 500 unităţi convenţionale de amendă va constitui însuşire în proporţii considerabile. Luând în consideraţie şi alte criterii, această însuşire poate fi apreciată ca având proporţii mari şi invers, însuşirea din avutul proprietarului în valoare de 101% din 500 unităţi convenţionale de amendă poate fi apreciată, în unele împrejurări, ca o însuşire în proporţii considerabile.La calificarea însuşirilor şi aprecierea valorii bunurilor însuşite, instanţele judecătore^li şi organele de urmărire penală, orientându-se, în primul rând, după valoarea averii însuşite, trebuie să analizeze foarte atent, mai ales, cazurile când suma averii însuşite se apropie de limitele prin care un tip de însuşire se distinge de altul, în asemenea cazuri este necesar a se ţine seama de un şir de alte criterii: cantitatea, greutatea, volumul, importanţa averii pentru păgubaş şi pentru economia naţională etc.O mare importanţă pentru aprecierea cuantumului însuşirii au şi condiţiile, timpul şi locul săvârşirii infracţiunii. De exemplu, însuşirea poate fi considerată ca înregistrând un cuantum prejudiciabil sporit, dacă a fost comisă în timp de război, în timpul unor cataclisme, campanii agricole (semănatul, recoltare etc.) etc.Aceleaşi proporţii ale avutului însuşit pot fi apreciate ca mari sau deosebit de mari în funcţie de locul unde este situată organizaţia sau de mărimea întreprinderii, fiindcă la o întreprindere mică drept rezultat al însuşirii poate fi considerabil compromisă activitatea ei normală.Spre aceasta ne orientează şi indicaţiile Plenului Judecătoriei Supreme a R.M. din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele despre sustragerea averii proprietarului™. Astfel, potrivit pct. 20 al acestei hotărâri „ soluţionând chestiunea cu privire la încadrarea acţiunilor infractorului, conform indicelui de cauzare ca rezultat al infracţiunii unei daune considerabile pricinuite victimei trebuie ţinut cont de costul bunurilor sustrase, cantitatea lor şi însemnătatea pentru victimă, starea materială a ei, în particular, salariul, existenţa persoanelor întreţinute şi alte circumstanţe. Soluţionarea chestiunii date trebuie să fie motivată în sentinţă".Valoarea averii depinde de preţul ei. Există diferite preţuri: de cost, de livrare, de cumpărare, de colectare, de vânzare, cu amănuntul, de piaţă etc. Diferenţa dintre ele este foarte mare.Referitor la stabilirea valorii avutului însuşit în punctul 32 al Hotărârii10 Culegere de Hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p, 325.162plenului din 6 iulie 1992 se specifică că: " Determinând valoarea aver sustrase este necesar a reieşi din preţurile libere (de piaţă) cu amănunţii indiferent de faptul dacă sustragerea a fost săvârşită din organizaţiile cai se ocupă de vânzarea cu amănuntul, din alte organizaţii sau de la cetăţenDacă nu există preturi cu amănuntul pentru averea sustrasă, valoare ei se calculează în conformitate cu Indicaţiile cu privire la ordine de calculare a preţurilor pentru determinarea daunei în cazul sm tragerii, neajunsurilor', nimicirii sau deteriorării premeditate a bl nurilor materiale, aprobate de către Ministerul economiei şi finanţele al Republicii Moldova la 29 mai 1992.

7

în conformitate cu aceste indicaţii este apreciată şi valoarea bunurile materiale, pentru care preţurile cu amănuntul stabilite sunt mai mici dec; cele cu ridicata. Indicaţiile nu se aplică, dacă pentru determinarea daum cauzate de sustragere este stabilită o ordine specială de calculare a preţurileDacă s-a constatat că victima a procurat cele sustrase la preţ d piaţă, mărimea daunei este calculată conform acestor preţuri.în lipsa preţurilor cu amănuntul valoarea celor sustrase poate fi cal culată şi în baza concluziei experţilor.Calificând acţiunile infractorului, mărimea bunurilor sustrase est calculată pornind de la preţul lor la momentul săvârşirii infracţiunii, î cazul modificării preţurilor mărimea daunei materiale care urmează a l restituită părţii civile conform acţiunii civile sau din iniţiativa instanţe de judecată, este calculată pornind de la preţurile existente în ziua adop tării hotărârii vizând restituirea ei. Remarcăm că noi n-am înlocuit terme nul de „sustragere" din această Hotărâre cu termenul de „însuşire cum o cere noul Cod penai. Credem însă că în viitor Plenul va introduc într-o nouă hotărâre a sa modificările corespunzătoare.Mai detaliat despre fiecare formă şi tip de însuşire a bunurilor proprie tarului va fi vorba în continuare, când va fi făcută analiza juridică acestora, dar, mai întâi, pentru a nu ne repeta, vom analiza semnel obiective şi subiective comune oricărei însuşiri.2.2. Semnele obiective, subiective comune tuturor însuşirilorşi noţiunea lorObiectul juridic nemijlocit de bază al însuşirilor bunurilor din avu tul proprietarului îl constituie relaţiile patrimoniale, adică relaţiile car exprimă condiţiile producţiei, repartiţiei şi consumului bunurilor material e'mancoului (n.n.).Susţinem opinia academicianului rus V. N. Kudreavţev, potrivit căreia, structura obiectului infracţiunii cuprinde: a) relaţiile sociale reale între oameni; b) forma lor juridică, care reglementează conduita subiecţilor şi asigură apărarea lor; c) premisele, condiţiile, formele materiale ale existenţei relaţiilor sociale, în dispoziţiile articolelor Codului penal este adeseori descris numai un element din cele enumerate". De exemplu, în art. 186 C.P. se indică numai bunurile ca purtător al dreptului de proprietate, iar în art. 189 C.P. se stipulează bunurile, dreptul asupra lor şi alte acţiuni cu caracter patrimonial ca exponenţi ai dreptului patrimonial.Utilizând structura menţionată, putem afirma că structura obiectului juridic nemijlocit de bază" al însuşirilor bunurilor din avutul proprietarului cuprinde: l) relaţiile de proprietate ce apar obiectiv între oameni ce n-au nevoie de o reglementare juridică completă şi care condiţionează producţia, repartiţia şi consumul benevol al bunurilor materiale; 2) dreptul patrimonial şi dreptul de proprietate care reglementează şi apără cele mai importante relaţii patrimoniale existente real între oameni. Conform art. 315 al Codului civil, dreptul de proprietate cuprinde dreptul de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului; 3) condiţiile, premisele, formele materiale ale existenţei dreptului patrimonial şi a dreptului de proprietate sunt bunurile materiale, dreptul asupra

8

acestora şi alte relaţii cu caracter material (de exemplu, prestarea unei munci sau unor servicii gratuite). Aceste premise sunt, de regulă, numite obiecte materiale ale infracţiunii.Din cele expuse, decurge că denumirea corectă a obiectului juridic nemijlocit de bază al majorităţii însuşirilor este dreptul de proprietate, iar în cazul şantajului -- dreptul patrimonial. Este însă corectă şi denumirea acestor obiecte ca proprietate sau patrimoniu, deoarece astfel indicăm relaţia socială principală, pentru a eărci ocrotire sunt stabilite aceste norme penale12 şi din ea deducem uşor denumirea deplină a obiectului infracţiunii.Obiectul nemijlocit de bază al însuşirilor în fiecare caz concret poate fi proprietatea privată sau publică. Sunt însă cazuri când vinovatul însuşeşte averea privată, dar fapta este considerată ca fiind îndreptată contra proprietăţii de stal. De exemplu, averea personală este predată pentru păstrare, transportare clc. diferitelor organizaţii de stat cu condiţia răspunderii materiale a acestora din urmă pentru păstrarea averii încredinţate.Un indiciu obligatoriu al însuşirilor avutului proprietarului e consideratnpecmriLieituu. MocKBa. 1972,1 B. II. Ky.ipHRiiCH. Ofiiqax meopusp 151. : B. ii. K;7ipnT!iicR. OG-isexmmmiH cmopoua npecnmi.ieiiuii. MocKBa, 1%0. p. 147.164faptul, cui aparţine dreptul de proprietate asupra averii însuşite în momentul atentării. Daca se va stabili că în acest moment averea nu se "âsea real la evidenta proprietarului, atunci o asemenea atentare nu vn fi calificată ca însuşire. De exemplu, vinovatul, prin înşelăciune, însuşeşte taxa de stat pentru legalizarea de către organele notariale a unor contracte, însuşirea acestor sume băneşti care puteau deveni proprietate de stat. dar care încă n-au ajuns real la evidenţa statului nu va constitui o însuşire a avutului proprietarului, dar vor fi calificate potrivit art. 196 C.P. (cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere). Greşelile practicii judiciare în calificarea infracţiunilor menţionate sunt. de regulă, legate de aprecierea eronată a momentului apariţiei dreptului proprietăţii asupra averii, care irecc sau trebuie sa treacă în posesia proprietarului. De exemplu, judecătoria raionala i-a condamnai pe F. şi T. în baza art. 126 al Codului penal din 1961 (ari. l 96 al Codului în vigoare) pentru că, trasportând la depozit peştele prins în râul Nistru, în drum au vândut o sută kg de peşte. Organele de anchetă au calificat acţiunile acestora ca furt comis de un grup de persoane. Calificând acţiunile condamnaţilor, judecătoria raională a indicat în sentinţă că peştele prins până la predarea lui la depozit nu constituia încă propriclatca organizaţiei unde lucrau condamnaţii. Colegiul penal al Judecătoriei Supreme n-a fost de acord cu această părere şi, infirmând sentinţa adoptată în acest dosar, a arătat că cei condamnaţi au fosl pescari la o organizaţie de slat: organizaţia le-a pus la dispoziţie unelte de pescuit, îmbrăcăminic de lucru, mijloace de transport; ei primeau salariu garantat. De aceea tot peştele prins devine proprietate de stat nu din momentul predării lui la depozit, ci din momentul când a fost prins.

9

Mai înainte era destul de răspândită opinia, potrivii căreia obiecţii' juridic nemijlocit al însuşirilor ii constituie bunurile malenalci;. Recunoaşterea in calitate de obiect juridic nemijlocit a diferitelor bunuri contrazice însăşi noţiunea obiectului juridic şi esenţa însuşirii bunurilor ca atenta la drcplul de proprietate, în realitate, la însuşire c de la sine înţeles c; bunul nu suferă nici o daună, pe când prin obiect juridic se înţelege anume aceea, căreia i se cauzează prejudicii14.!' M M. HcacB. MMVinecmet'HHkie npei-rnyn.ienua. MoCKRa, 1938. p. 42. A. AnnoiITKOBCK!ift, B. J\. MciII.Uiai HH ft'l'/Jt COHCmt KOSO Y.'O.IflHHOSt) llpaud. Ol 'Iuluncia '-lanub. "I. i. MocKea, I955. p. .l"3-3"4. 11 T. A. Kpm ep. Kna.iiiipuKautin tumeMiu coiimi nn'inii'ii'i wvi; 11 ':tvtit<.'< nuiii. MocKKă. 1971. p. 28.

După cum s-a menţionat anterior, componenţa de infracţiune a tâlhăriei este de aşa natură, încât tâlhăria vizează două obiecte juridice nemijlocite de bază: dreptul de proprietate şi sănătatea persoanei.în cazul j afului şi şantajului sănătatea persoanei poate deveni obiect juridic nemijlocit secundar al acestor infracţiuni.Drept obiecte materiale ale însuşirii bunurilor din avutul proprietarului pot fi orice bunuri materiale, dreptul asupra acestora sau alte acţiuni cu caracter patrimonial.Potrivit art. 285 al Codului civil în vigoare (vezi textul în limba rusă, deoarece credem că nu e corect tradus în limba română), bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apartenenţei individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.Lucruri sunt obiectele materiale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.Deci, potrivit dreptului civil, dreptul asupra bunurilor şi acţiunile cu caracter patrimonial, pe lângă lucruri, reprezintă varietăţi ale bunurilor persoanei.în felul acesta, ca obiecte materiale ale însuşirii bunurilor din avutul proprietarului pot fi, mai întâi, lucrurile ca obiecte ale lumii materiale. Ele trebuie să posede un şir de caracteristici.în primul rând, lucrurile ca obiecte materiale ale însuşirii trebuie să posede valoare de întrebuinţare, adică capacitatea de a satisface necesităţile omului şi de participare la circuitul civil.în al doilea rând, ele trebuie să aibă valoare de schimb în care este materializată într-o formă sau alta, munca omului. De aceea flora şi fauna şi populaţia naturală a acestora nu se consideră obiecte materiale ale însuşirii.în al treilea rând, obiecte materiale ale însuşirii pot fi numai lucrurile, care în momentul comiterii infracţiunilor se aflau real la evidenţa proprietarului, deoarece în caz contrar asemenea atentate vor fi calificate în baza art. 196 C.P. drept cauzare de daune materiaic prin înşelăciune sau abuz de încredere.Şi, în sfârşit, obiecte materiale ale însuşirii pot fi numai lucrurile asupra cărora făptuitorul nu deţine dreptul de proprietate, adică sunt lucruri străine pentru el. De

10

aceea, nu poate fi obiect material al însuşirii lucrurile asupra cărora proprietatea este comună.Deci, drept obiecte materiale ale însuşirii bunurilor din avutul proprietarului pot fi orice lucruri sau obiecte ce pot satisface o necesitate de ordin materia! sau cultural a oamenilor: mărfuri, materie primă, maşini, bancnote emise de Banca Naţională, titluri de valoare, înscrisuri prezen-166tând o anumită valoare bănească, valuta străină aflată în circulaţie etc.Făptuitorul poate însuşi şi diferite documente care îi oferă dreptul de a-şi însuşi averea proprietarului. Dacă însuşirea lor va fi săvârşită fără acest scop, o asemenea acţiune va fi calificată în ba/a art. 360 al C.P. (luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor). Dacă însă făptuitorul ia documentele cu scopul de a-şi însuşi cu ajutorul lor averea proprietarului, această acţiune va constitui o pregătire a actului de însuşire.Rebuturile, deşeurile şi reziduurile rezultate din procesul de producţie ce mai pot fi utilizate constituie şi ele o valoare economica de natură să li se atribuie calitatea de obiect material al infracţiunilor contra patrimoniului. Materialele ce nu reprezintă obiectiv nîci o valoare (nu mai pot fi folosite în nici un mod şi sunt aruncate) sau reprezintă o valoare cu totul neînsemnată nu pot constitui, în genere, obiectul material al unei infracţiuni contra proprietăţii.Un component structural al obiectului material al şantajului ca formă de însuşire a bunurilor din avutul proprietarului legea penală numeşte dreptul asupra unui bun. Făptuitorul poate cere cedarea unuia sau a mai multor drepturi de proprietate, fără a cere cedarea bunului însuşi.E de menţionat că nu toţi penaliştii recunosc dreptul la avere ca obiect material al şantajului. Profesorul rus G. N. Borzenkov afirmă că, în genere, dreptul la avere nu trebuie considerat obiect material al însuşirii, deoarece obiectul material al fiecărei infracţiuni contra proprietăţii e întotdeauna material, iar dreptul la avere e o categorie nematerială ce ţine de domeniul relaţiilor sociale^.Nu susţinem această opinie, deoarece, după cum s-a menţionat anterior, potrivit dreptului civil, dreptul la avere eslc o varietate a bunurilor proprietarului, iar în a] doilea rând. făptuitorul nu cere cedarea proprietăţii, ^ numai a unor împuterniciri ale proprietarului. De exemplu, în decembrie l993 V. a încheiat un contract de locaţiune a unui apartament, ce aparţinea cetăţeanului G., pe un termen de două luni şi s-a obligat să plătească chirie câte 50 dolari SUA pe lună. După consumarea acestui termen. V. a venit la locul de trai a lui G. şi ameninţându-1 cu un cuţit l-a impus să scrie o recipisă că a primit de la V. 1200 dolari americani pentru chiria aPartamentului pe doi ani înainte. Acţiunile lui V. au fost calificate corect în baza alin. 3 art. 125 al Codului penal din 1961," astăzi art. 189C.P.T. H. BopjeHKOB. OmaemcmKeHHOcmh laMouieHHmecnmo. MocKBa: MFY, 1971. p.l "' Arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Cliisinău. Dosarul nr. l - 90- 06.Şi, în sfârşit, obiectul material al şantajului ca formă de însuşire a bunurilor din avutul proprietarului îl constituie si alte acţiuni cu caracter patrimonial, deoarece

11

şantajistul poale cere de la şantajat nu numai bunuri sau dreptul asupra acestora, ci şi comiterea acţiunilor menţionate. Acţiunile cu caracter patrimonial presupun efectuarea gratuită a unor lucrări sau prestarea unor servicii gratuite, care, de regulă se plătesc: reparaţia apartamentului, maşinii, garajului, oficiului, construcţia unei vile sau a diferitor încăperi. Din această categorie mai fac parte şi alte acţiuni care pot aduce făptuitorului avantaje materiale: nimicirea testamentului, refuzul la moştenire, la întocmirea testamentului, la cota-parte dintr-o proprietatea comună etc.In cazul în care atentatele la patrimoniu sunt însoţite de aplicarea violenţei ori de ameninţarea cu aplicarea ei, obiecte materiale ale însuşirii poate fi şi corpul fizic al persoanei ca un ansamblu de funcţii si procese organice ce menţin individul în viaţă.Latura obiectivă a însuşirii bunurilor din avutul proprietarului se compune din trei elemente: acţiunea prcjudiciabilă. consecinţele infracţiunii şi legătura cauzală dintre acţiuni şi consecinţe. Numai la însuşirea bunuri lor din avutul proprietarului prin tâlhărie, şantaj şi pungăşie latura obiectivă a infracţiunii este compusă din Ir-un singur element - acţiunea prejudiciabiîă descrisă de legea penală.O mare importanţă pentru caracteristica însuşirii o are modul în care a fost comisă infracţiunea. Legislatorul indică patru metode care formează şapte forme de însuşire: 1) sustragere (furt, jaf, tâlhărie şi pungăşie): 2) şantaj (şantaj); 3) dobândire (escrocherie): 4) însuşire (delapidare). Ulterior va fi studiată amănunţit fiecare metodă şi formă de însuşire a bunurilor proprietarului. Aici vom analiza numai semnele generale care ne dau posibilitate a le integra într-o singură noţiune — însuşire.Caracteristic pentru toate metodele în discuţie este faptul că. drepl rezultat al însuşirii proprietarul pierde posibilitatea de a poseda, de a se folosi şi de a dispune de averea sa după cum crede el de cuviinţă, iar autorul însuşirii capătă aceste posibilităţi.însuşirea bunurilor proprietarului este întotdeauna ilegală şi este efectuată contrar voinţei proprietarului (pe ascuns, prin atac. prin înşelare sau abuz de încredere, prin hoţie de buzunar ele.).Alt semn general al însuşirii, indiferent de metoda comiterii ci. este însuşirea gratuită a bunurilor proprietarului, adică fără compensarea lor prin muncă, bani sau prin alte bunuri de aceeaşi valoare. De exemplu, nu constituie o însuşire primirea pensiei, stabilite în ba za unui document fals de vechime în muncă de către o persoană care avea vechime în muncă necesară, dar n-a avut posibilitatea de a prezenta documentele corespunzătoare.Poate fi însuşită numai averea care se găsea real la evidenţa proprietarului. După cum s-a menţionat, dacă făptuitorul se îmbogăţeşte pe contul averii care trebuia să fie încasată de proprietar, atunci astfel de acţiuni nu vor constitui o însuşire. Lsle necesar ca făptuitorul prin acţiunile sale să producă reducerea averii reale care se afla la evidenţa proprietarului, ceea ce reprezintă de asemenea un semn general al însuşirii. Deficitul de avere ce se formează la proprietar caracterizează al doilea element al laturii obiective a însuşirii - consecinţele in fracţiunii Daunele materiale

12

cauzate proprietarului, potrivii componentelor de bază ale însuşirii, prevăzute de alin. 1 art. 186-192 C,P., trebuie să depăşească valoarea minimă a cuantumului esenţial, iar în cazul jafului, tâlhăriei, şantajului şi pungăşiei această valoare poale fi şi în proporţii mici.Un element obiectiv de bază al însuşirii îl constituie legătura cauzală dintre acţiunile prejudiciabile şi consecinţele lor. Conslatarea deficitului de avere al unui proprietar încă nu înseamnă că a avut loc o însuşire a acestei averi, în fiecare caz concret trebuie stabilit că acest deficit de avere s-a creat ca rezultat al unor acţiuni ilegale, adică trebuie determinată legătura cauzală dintre acţiuni şi consecinţe.Orice infracţiune se consideră consumată din momenlul în care fapla vinovalului conţine toate semnele componenţei de infracţiune descrise de legislator în dispoziţia normei penale, huitul, jaful, escrocheria si delapidarea sunt specificate de legislator drept componenţe de infracţiuni materiale, de aceea, potrivit dreptului penai, ele sunt considerate consumate din momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile menţionate anterior. Tâlhăria, şantajul şi pungăşia sunt calificate ca componenţe de infracţiuni formale, unele chiar formal reduse, de aceea ele se consumă din momentul săvârşirii acţiunilor descrise de norma penala sau chiar din momentul iniţierii acestor acţiuni. De aprecierea corectă a momentului consumării fiecărei forme de însuşire depinde rezolvarea unui şir întreg de probleme: calificarea infracţiunii numai în baza articolelor Părţii speciale a C.P. sau si în baza art. 26 sau 27 ale Părţii generale a C.P,: posibilitatea liberării de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art. .56 C.P.): recunoaşterea sau nerccunoaşlerca persoanelor participante la însuşire: stabilirea pedepsei penale ctc.În literatura de specialitate au fost expuse mai multe opinii, vizând momentul consumării însuşirii avutului proprietarului.Savantul S. Sirota afirmă că însuşirea trebuie considerată consumată din momentul în care făptaşul a pus mâna pe avere, a luat-o, indiferent de posibilitatea de a se folosi de ea cum socoate de cuviinţă".A. Piontkovski şi V. Menşaghin consideră că însuşirea e consumată din momentul în care vinovatul a sustras averea şi a început a se fofosi de ea.Majoritatea penaliştilor susţin opinia prof. G. Krigher'9, acceptată şi prin Hotărârea Plenului din 6 iulie 1992. Dacă adaptăm indicaţiile Plenului la legislaţia în vigoare, putem afirma că furtul, jaful, escrocheria şt delapidarea sunt considerate consumate, din momentul în care averea a fost luată din locul aflării ei şi infractorul are o posibilitate reală de a se folosi sau dispune de ea după dorinţa sa, tâlhăria - din momentul atacului, însoţit de aplicarea sau ameninţarea de aplicare a violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei, şantajul - din momentul cererii de a se ceda bunuri, dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, însoţit de ameninţarea cu violenţa, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor proprietarului ori cu răpirea lui, iar pungăşia — din momentul începerii acţiunii de buzunărire.în cazul în care o persoană din serviciul de pază îl ajută pe un infractor să scoată bunurile materiale de pe teritoriul păzit de ea, sau prin alte mijloace înlătură

13

împrejurările capabile să împiedice comiterea infracţiunii, persoana poartă răspundere pentru participaţîe la însuşirea bunurilor proprietarului, deoarece ea a participat !a săvârşirea infracţiunii până la consumarea ei.Posibilitatea reală de a dispune sau de a se folosi de averea însuşită la dorinţa făptuitorului nu trebuie confundată sau identificată cu scopurile finale, pe care acesta le urmăreşte. El poate să nu-si atingă scopurile propuse (de exemplu, să consume averea însuşită, s-o vândă, sau să dispună de ea prin altă metodă), principalul este de a dovedi că el a avut posibilităţi reale de a săvârşi aceste acţiuni, el însă, căuta de pifdă, posibilităţi mai avantajoase.Latura subiectivă a însuşirii este caracterizată prin intenţie şi anume prin intenţie directă. Făptaşul îşi dădea seama că n-avea drepturi legitime de a însuşi averea, adică era conştient de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, prevedea că în urma acţiunilor întreprinse proprietarul va pierde o parte din avere, deci prevedea consecinţele prcjudiciabilc şi dorea în mod conştient realizarea lor.Alte elemente obligatorii de natură subiectivă ale însuşirii sunt scopul şi motivul lor- scop şi motiv de profit (interesat, acaparator, hrăpăreţ, de a obţine alte avantaje patrimoniale).Deci însuşind avutul proprietarului, făptuitorul are scopul de a-l consuma, de a-l foiosi sau de a dispune de el fără a-1 întoarce sau fără a restitui valoarea lui. Anume aceste împrejurări deosebeşte însuşirea de „împrumutul" provizoriu al averii proprietarului pentru a o folosi în scopuri personale (de exemplu, răpirea mijloacelor de transport - art. 273 sau 274 ale C.P.).Subiect ai însuşirii pot fi atât persoanele particulare, cât şi persoanele cu funcţii de răspundere, iar in funcţie de proporţiile şi metodele comiterii însuşiri lor pot fi atât persoanele care au atins vârsta de Hani. cât şi cele care au atins vârsta de 16 ani.Persoanele care au atins vârsta de 14 ani poartă răspundere penală pentru însuşirea bunului proprietarului, prevăzută de art. 186-188, art. 189 alin. 2, 3 şi 4, art. 190 alin. 2 şi 3, art. 192 alin. 2 şi ari. 195 C.P. Pentru celelalte însuşiri răspunderea penală c stabilită pentru persoanele fizice responsabile, care au atins vârsta de 16 ani.Subiect al delapidării poate fi numai o persoană căreia i-a fost încredinţată averea proprietarului.Persoanele care n-au atins vârsta de 16 ani, dar au participiu la acţiunile bandelor armate în scopul atacării instituţiilor, organizaţiilor, întreprinderilor sau cetăţenilor pentru a le sustrage avutul sunt responsabile pentru tâlhărie.Din cele expuse, putem distinge şapte semne obligatorii pentru orice formă de însuşire a bunurilor altei persoane:1) luarea ilegală în stăpânire;2) bunul străin;3) bunul mobil;4) gratuitatea;5) intenţia directă, motivul şi scopul de profit;6) din patrimoniul proprietarului ce se afla la evidenţa sa;

14

7) cauzarea prejudiciului material esenţial, uneori chiar mic avui u Iu i sau crearea primejdiei de a pricinui un asemenea prejudiciu.Din semnele enumerate: al doilea şi al treilea vizează obiectul infracţiunii; primul, al patrulea, ai şaselea şi al şaptelea - latura obiectivă; iar al cincilea - latura .subiectivă.Toate aceste semne trebuie luaie în considerare la definirea noţiunii de însuşire.Pentru definirea noţiunii de însuşire vom analiza patru opinii mai vehiculate în literatura juridică şi susţinute în prezent de un şir de savanţi.Conform unor opinii, latura obiectivă a însuşirii este definită ca „transformare ilegală gratuită a averii străine în proprietate proprie sau proprietatea altei persoane"- Această apreciere evidenţiază just două semne obligatori i ale însuşirii - însuşit poate fi avutul străin în mod gratuit. Este însă greşii termenul de „transformare", deoarece averea însuşită nu se transformă în proprietatea făptaşului, eh iar si după'-...,......„.^.„.u. ,M ţjiujii 11 lai^u idţnaşumi, cn iar şi dupăînsuşire ca rămâne proprietatea prejudiciatului. Potrivit art. 374 al Codului roprietarul este în drept sâ-şi revendice bunuri Ic aflate în Dosesin-.__- - --. . . ,. «. i. _' . -r ui HJUU1L1civil-proprietarul este în drept să-şi revendice bunuri Ie aflate în poscsiu nea nelegitimă a altuia.Legislatorul Federaţiei Ruse în nota la art. 158 al Codului său penal defineşte însuşirea ca scoaterea şi (sau) trecerea ilegală gratuită a averii străine în folosul făptaşului sau altor persoane, cauzând prejudicii proprietarului sau altui posesor de bunuri2* Considerăm că şi această formulare este greşită, deoarece averea poate fi consumată ilegal (ara a fi scoasă de la locul determinat de proprietar. Nu e corectă nici noţiunea de trecere în favoarea făptuitorului, fiindcă ca poate include şi trecerea în folosul acestuia a bunurilor găsite, bunurilor fără stăpân sau a comorilor, ceea ce nu constituie o infracţiune.Alţi autori definesc însuşirea ca scoaterea ilegală a averii din fondurile organizaţiilor de stat sau obşteşti ori din posesia proprietarului'2, lermcnul "scoatere ilegală" nu corespunde semnificaţiei însuşirii când este vorba de delapidare (art. 191 C.P.), deoarece în asemenea cazuri făptaşul preia averea pe calc legală şi abia ulterior hotărăşte să o însuşească în mod ilegal.Mai corectă ni se pare noţiunea însuşirii propusă de prof. G. A. Krig-hcr, care foloseşte termenul „prestupnoic zavladcnie" (npeciynnoe). pe care îl traducem ca „luarea ilegală în posesiune"; pnn însuşire înţelegem luarea ilegală si gratuită in .stăpânire a unui hun care se găsea în fondurile proprietarului sau predarea lui altei persoane, acţiune comisă in scop de profit.-'Iu urma analizei opiniilor prezentate, precum şi a celor şapte semne obligatorii ale însuşirii, ncuitând de cele patru semne generale ale oricărei infracţiuni, definite în art. 14 al C.P (caracterul prejudici abil al faptei, ilegalitatea ei, vinovăţia făptuitorului şi posibilitatea de pedeapsă) putem defini noţiunea însuşirilor.

15

Prin însuşire se înţelege luarea în stăpânire în mod ilegal, intenţionat şi gratuit a unor bunuri mobile ale altei persoane în favoarea făptuitorului sau a unor terţe persoane, bunuri ce se aflau la evidenţa patrimoniului proprietarului sau în posesia altor persoane, care a cau/at un prejudiciu material esenţial, uneori chiar mic, proprietarului sau creează primejdia reală de a pricinui o asemenea daună, săvârşit din motiv şi scop de profit.în opinia noastră, această definiţie, precum şi toate semnele generale ale fiecărui tip şi formă de însuşire sunt necesare numai pentru o orientare iniţială. Ea reflectă şi unele semne individuale ale fiecărei forme şi tip de însuşire. Calificarea justă a însuşirii poate fi efectuată, ţinându-sc cont de aceste semne generale, precum şi de semnele concrete ale fiecărei forme sau tip de însuşire, care vor fi analizate în continuare.

2.3. Furtul (art. 186 C.P.)

Latura obiectivă a furtului se realizează prin sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane.Potrivit pct. 2 al Hotărârii Plenului din 6 iulie 1992. sustragerea bunurilor este considerată a fi efectuată pe ascuns dacă:1) a fost comisă în lipsa victimei sau a unor persoane străine:2) a fost comisă în prezenta lor. dar ci n-au observat aceasta:3) a fost observată de victimă sau de o persoană străină, dar infractorul, bazându-se pe situaţia creată, consideră că acţionează pe ascuns;4) a fost comisă în prezenţa unei persoane pe care infractorul o considera inaptă a înţelege caracterul şi esenţa celor ce se întâmplă, dată fiind vârsta fragedă, şi starea psihică sau o altă stare de boală, de somnolenţă, de ebrietate ctc.;5) a fost comisă în prezenţa persoanelor implicate în actul de însuşire a bunurilor;6) a fost comisă în prezenţa persoanelor în privinţa cărora infractorul era convins că, din motive personale, nu vor împiedica comiterea infracţiunii.Sustragerea constă în scoaterea fizică (luarea) a unui bun din sfera de stăpânire a persoanei în posesia căreia se afla acel bun şi trecerea lui în sfera de stăpânire a făptuitorului sau a unei terţe persoane.Acţiunea de sustragere, deşi este o singură acţiune, se realizează prin două acte: 1) scoaterea bunului din sfera de stăpânire a proprietarului şi 2) trecerea lui în sfera de stăpânire a făptuitorului, Stabilirea în fiecare caz dacă a avut Ioc numai primul act sau şi cel de al doilea este de cea mai mare însemnătate, deoarece în raport cu aceasta se poate face distincţia dintre tentativa şi infracţiunea de furt consumată.Metodele de sustragere pe ascuns a bunurilor din avutul proprietarului pot fi diferite. Ele depind în mare măsură de situaţia în care este săvârşit furtul şi de specificul bunului însuşit. De exemplu, făptuitorul poate sustrage complet bunul proprietarului sau doar o parte din el sau roadele bunului, ce constituie o valoare de sine stătătoare (piesele unui agregat, laptele, lâna, fructele etc.); poate lua bunul prin deplasarea lui (de exemplu, furtul unui automobil pentru a-l vinde); lăsa bunul

16

în locul în care se găseşte, de exemplu, prin acoperirea lui, dar în aşa fel încât el îl poate consuma nestingherit de nimeni etc.Făptuitorul poate sustrage bunul proprietarului prin furt, cu puterile proprii sau utilizând diferite mijloace tehnice; el se poate folosi pentru atingerea scopurilor şi de un subiect iresponsabil sau chiar de animale (de exemplu, cu ajutorul unui câine dresat special etc.).Un semn obligatoriu al furtului constă în aceea că bunul nu-i aparţine făptuitorului, el este pentru dânsul străin şi dânsul n-are nici un drept asupra lui, deci sustragerea este întotdeauna o acţiune ilegală.Alt semn obligatoriu al furtului este însuşirea gratuită a bunurilor proprietarului, adică fără compensarea lor prin muncă, bani sau alte bunuri de aceeaşi valoare.Este de observat că furtul se deosebeşte de jaf si tâlhărie prin sustragerea pe ascuns a bunurilor proprietarului fără aplicarea actelor de violenţă fizică sau psihică. Dacă acţiunile începute ca un furt încă n-au fost duse până la capăt din cauza că au fost descoperite de victimă sa-u de alte persoane, dar făptuitorul n-a ţinut cont de aceasta şi le-;i prelungii aplicând violenţa, sau cu ameninţarea de a aplica violenţa, atunci, in funcţie de gravitatea violenţei, ele trebuie calificate drept jaf sau tâlhărie.Potrivit pct. 11 al Hotărârii Plenului din 6 iulie 1992, furtul trebuie delimitat de delapidarea averii. Dacă luarea în stăpânire a bunului a fost săvârşită de persoane care, conform obligaţiunilor funcţionale, raporturilor contractuale sau însărcinării speciale a proprietarului, aveau împuterniciri de dispunere, administrare, transportare sau păstrare (dcpozitor, expeditor, casier şi alte persoane), cele comise trebuie calificate în baza art. 191 C.P., drept delapidare a bunurilor străine. Aceste persoane încheie, de obicei, cu proprietarul contracte de răspundere materială deplină şi în cazul unui deficit de avere poartă răspundere pentru acesta.Dacă sustragerea a fost săvârşită însă de persoane cărora nu li s-au încredinţat bunurile, dar ele au avut acces la ele în legătură cu munca îndeplinită (combineri, hamali, paznici, îngrijitori de vite, lucrători agricoli la recoltare, muncitori la o fabrică de încăiţăminte etc,), acţiunile lor trebuie calificate în baza art. 186 C.P., drept sustragere prin furt.Potrivit pct. 30 al Hotărârii din 6 iulie 1992, în cazul în care persoana a săvârşit răpirea unor mijloace de transport fără scopul de a Ie însuşi, dar cu scopul sustragerii ulterioare a averii aflate în ele sau a unor părţi ale acestor mijloace de transport, cele săvârşite trebuie calificate în baza art. 186 şi 273 C.P., ca un concurs de infracţiuni.Furtul trebuie delimitat şi de samavolnicie. Sustragerea bunurilor în mod arbitrar, adică, sustragerea unor bunuri care, după cum presupune făptuitorul, îi aparţin, trebuie calificată în baza art. 352 C.P., drept samavolnicie.In conformitate cu lit. e) pct. 15 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a R.M. nr. 12 din 20 decembrie 1993 cu modificări le ulterioare Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism, „însuşirea bunurilor străine din intenţii huliganice fără scop de a le acapara va fi calificată ca huliganism, dar nu ca furt, tâlhărie sau jaf. De exemplu, bunul a fost luat „în glumă" sau a fost luat de la o fată pentru ca ea să vina la întâlnire etc.

17

Furtul trebuie delimitat şi de distrugerea averii. Dacă. de exemplu, făptuitorul a sustras automobilul vecinului pentru a-l nimici din răzbunare că n-a vrut să i-1 împrumute pentru o călătorie, sau dacă făptuitorul a sustras pe ascuns nişte bunuri de valoare de la locul de muncă a soţiei pentru ca ea să fie concediată pentru deficitul de avere, pe care le-a aruncat în lae, cele săvârşite trebuie calificate în baza art. 197 C.R, drept distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor.Drept consecinţe ale infracţiunii de furt prevăzute de componenţa de bază, la alin. 1 art. 186 C.P., pot apărea prejudicii materiale în proporţii esenţiale, a căror valoare este de la 5 la 500 unităţi convenţionale de amendă, adică de la 100 la l O 000 lei.Potrivit pct. 16 al Hotărârii din 6 iulie 1992, furtul se consideră consumat, dacă bunul a fost sustras şi făptuitorul are o posibilitate reală de a-l folosi sau dispune de el după plac.Posibilitatea reală de a se folosi sau de a dispune de averea sustrasă nu trebuie confundată sau identificată cu realizarea scopurilor finale pe care le-a urmărit făptuitorul. E posibil ca vinovatul să nu atingă aceste scopuri, adică să nu dovedească a consuma, a vinde sau să folosească altfel bunul furat. Este important ca el să obţină posibilitatea de a săvârşi acţiunile menţionate,în cazul săvârşirii infracţiunii de furt din încăperi sau teritorii asigurate cu pază, chestiunea vizând momentul consumării furtului depinde de caracterul bunurilor însuşite şi intenţia (scopul) făptuitorului. Dacă este vorba de bunuri ce pot fi consumare de către făptuitor la locul infracţiunii de furt (de obicei, produse alimentare, băuturi alcoolice etc.) şi ci n-are intenţia de a le scoate din depozit, magazin, atunci infracţiunea dată se consideră consumată din momentul în care făptuitorul si le-a însuşit ilegal. Dar în majoritatea cazurilor vinovatul se străduieşte sa ducă cu dânsul bunurile sustrase, deoarece în alt chip el n-are posibilitate reală de a le folosi sau dispune de ele precum doreşte. Dacă făptuitorul a fost reţinut cu averea sustrasă pe teritoriul asigurat cu pază al uzinei, fabricii etc. sau în camera de control a organizaţiei respective, în acest caz există o tentativă de furt. Infracţiunea de furt este considerată consumată din momentul în care făptaşul a ieşit cu averea însuşită în afara teritoriilor asigurate cu pază.Potrivit art. 276 al Codului de procedură penală pentru furtul bunurilor proprietarului comis de soţ, rude, în detrimentul tutorelui ori de persoana care locuieşte împreună cu prejudiciatul sau este găzduită de aceasta, urmărirea penală se intentează numai în baza plângerii prealabile a victimei şi încetează la împăcarea acesteia cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul. Explicaţiile cu caracter general ce caracterizează semnele generale ale obiceiului juridic, obiectului material, laturii obiective şi celei subiectivc şi subiectului tuturor însuşirilor expuse în paragraful anterior sunt valabile şi pentru infracţiunea de furt.Latura subiectivă a furtului este caracterizată numai prin intenţie directă, motiv şi scop de profit.Subiect poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit paisprezece ani.Alin. 2 art, 186 C.P, defineşte următoarele circumstanţe agravante ale furtului săvârşit: a) repetat; b) de două sau de mai multe persoane;

18

c) prin pătrundere în încăpere, în locul pentru depozitare sau în locuinţă;d) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.Furtul repetat este prevăzut de lit. a) alin. 2 art. 186 C.P. Noţiunea generală a repetării este stipulată de art, 31 C.P., potrivii căruia este considerată repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni identice sau omogene, încadrate de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.Pentru însuşirea avutului proprietarului legislatorul la alin. 4 art. 186 C.P. a definit o altă noţiune a repetării, care diferă puţin de cea generală, dar este specifică anume pentru însuşirea bunurilor proprietarului: „La alin. 2 din art. 186-192 se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile prevăzute la alin. 1 din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru aceasta''. La această noţiune este necesar de adăugat ipoteza din noţiunea generală despre faptul că n-au expirat termenele de prescripţie pentru infracţiunile comise anterior.Toate aceste noi principii de calificare au fost ajustate la standardele internaţionale. Prin Hotărârea nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997 Parlamentul Republicii Moldova a ratificai Convenţia pentru apărarea dreptului omului fi libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum şi Protocolul nr. 7, adoptat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, care a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la l noiembrie 1998. Iar conformări. 4 din Constituţia Republicii Moldova dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.Potrivii alin. 1 art. 4 din Protocolul nr. 7 nimeni nu poale fi urmării sau pedepsii penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat prinlr-o holărare definitivă, conform legii Procedurii penale a acestui stat.Aceste indicaţii şi recomandări au fost preluate de Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova în Hotărârea nr. 17 din 19 iunie 2000 Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum si de Procurorul generai al Republicii Moldova în indicaţiile sale Cu privire la aplicarea stipulăn-lor dreptului internaţional nr. 12-2d/2OOO din 29 septembrie 2000, potrivit cărora, condamnările anterioare trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale. Deci m calitate de repetare a unei infracţiuni trebuie luate în consideraţie numai faptele pentru care făptuitomf încă nu a fost condamnat şi n-au expirat termenele de prescripţie.Dacă făptuitorul a săvârşit mai întâi o însuşire încadrată de celelalte circumstanţe agravante din alin. 2 art. 186-J92 C.P. sau de o formă agravantă din alin. 3 al acestor articole, cele săvârşite trebuie calificate potrivit acestor circumstanţe agravante si> deci, ele nu vor mai fi luate în consideraţie la comiterea unei noi infracţiuni.

19

Orice pregătire sau tentativă, chiar încă necondamnate, trebuie calificate separat, iar o dată ce faptele date sunt condamnate în aşa fel ele nu pot fi luate în consideraţie la comiterea posterioară a unei însuşiri consumate, deci şi în aceste cazuri circumstanţa agravantă de care ne ocupăm nu este aplicabilă. Din contra, dacă sunt repetate două pregătiri de însuşire sau două tentative ale acestor infracţiuni, circumstanţa agravantă este aplicabilă, utilizând pe lângă articolul Părţii speciale (186-192) art. 26 sau 27 C.P. (p.g.).Din cele expuse reiese că pot fi repetate numai două fapte încadrate în alin. l art. 186-192 C.P., pentru care persoana încă n-a fost condamnată şi pentru care n-a expirat termenul de prescripţie.N-are importanţă pentru calificare dacă făptuitorul a acţionat în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.Furtul comis de două sau mai multe persoane (lit. b) alin. 2 art. 186 C.P.) este săvârşirea acţiunilor la care:1) au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două, potrivit alin. 6 art. 42 C.P., trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii;2) ele s-au înţeles să comită împreună un furt înainte de a proceda la acţiune sau chiar în acel moment, dar nu mai târziu de consumarea furtului.3) ele au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a furtului, adică cel puţin doi participanţi la infracţiune trebuie să fie coautori. Aceasta reiese din ipoteza art. 45 C.P-, potrivit căreia latura obiectivă a participaţiei poate fi realizata atât de un singur autor, cal şi de doi sau de mai mulţi, iar circumstanţa agravantă în cauză nu cere constatarea oricărei participaţi), dar numai a celei care este comisă de două sau de mai multe persoane.Dacă la săvârşirea furtului participă şi alte persoane în calitate de organizatori, instigatori sau complici, acţiunile lor trebuie calificate conform situaţiei concrete (latura obiectivă a fost realizată de un singur autor sau de doi sau mai mulţi), potrivit art. 42 şi alin. 1 ari. IS6C.P. sau art. 42 şi alin. 2 art. J 86 C.P. De exemplu, dacă o persoană (instigatorul) a determinat o altă persoană să săvârşească un furt. acţiunile autorului trebuie calificate potrivit alin. I art. 186 C.P., iar acţiunile instigatorului - potrivit art. 42 şi alin. l art. 186 C.P. în cazul în care instigatorul a determinat două persoane la realizarea laturii obiective a furtului, acţiunile lui trebuie calificate potrivit art. 42 şi prevederilor din lit. b) alin. 2 art. 186 C.P, iar acţiunile coautorilor-potrivit lit. b) alin. 2 art. 186 C.P.Potrivit pct. 18 al Hotărârii din 6 iulie 1992, coautori ai însuşirilor trebuie considerate şi persoanele cu care, deşi nu participă nemijlocit la sustragerea bunului, coautorii s-au înţeles să stea la pândă lângă locul comiterii infracţiunii, să ameninţe cu aplicarea violenţei, să percheziţioneze victima sau să ia o atitudine ce le demonstrează victimelor că orice rezistenţă n-are nici un rost ctc.Furtul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă lit. c) alin. 2 art. 186 C.P.). Termenii "pătrundere", "încăpere", "alt loc pentru depozitare" şi „locuinţă" sunt explicaţi la pct. 21 al Hotărârii din 6 iulie 1992.

20

Pătrunderea este intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis într-o încăpere, în alt loc pentru depozitare sau locuinţă cu scopul săvârşirii unui furt, unui jaf sau a unei tâlhării. Ea poate fi comisă atât cu învingerea piedicilor şi a rezistenţei, cât şi fără acestea. Pătrunderea poate fi realizată de asemenea cu ajutorul unor dispozitive în cazul în care infractorul extrage obiectele fără a intra în încăperea respectiva.Prin încăpere se înţeleg construcţiile, edificiile, beciurile, măgurile, garajurile şi alte construcţii de gospodărie, destinate ampiasării bunurilor materiale. Ea poate fi atât permanentă, cât şt temporară, staţionara sau mobilă.Alt loc pentru depozitare reprezintă sectoare de teritoriu, inclusiv şi curţile caselor, rezervate pentru păstrarea permanentă sau temporară a bunuri lor materiale, îngrădite cu gard sau mijloace tehnice sau prevăzute cu altă pază; magazine-ambulanle, autoturisme, refrigeratoare, containere, safeuri si alte dispozitive de acest fel. Totodată, sectoarele de teritoriu care nu sunt folosite pentru păstrare, ci, sunt lucrate, nu se încadrează în noţiunea de „alt loc pentru depozitare".Locuinţa este o încăpere menită pentru traiul permanent sau temporar al persoanelor unde se află averea, de care dispun ele sau o parte din ea. La aceasta se referă părţile componente ale locuinţei (încăperi unice), în care oamenii pot să nu se afle temporar sau să nu locuiască nemijlocit. în afară de aceasta, se consideră drept locuinţă nu numai încăperile de locuit (odăile, antreurile, bucătăriile), dar si anexele ce constituie o parte indivizibilă, cum ar fi balcoanele, logiile, în case individuale - verandele, mansardele, beciurile etc.Judecătoriile urmează să ţină cont de faptul că pentru încadrarea sustragerii averii proprietarului cu indicele pătrunderii în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă intenţia de a sustrage trebuie să apară la infractor până la pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă.Indicele de calificare "cu pătrundere în încăpere, alt loc pentru depozitare sau în locuinţă" poate fi incriminat doar persoanei ale cărui acţiuni au fost îndreptate spre săvârşirea furtului în mărime esenţială (nu de proporţii mici). Dacă însă persoana pătrunzând în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, a săvârşit o sustragere a averii proprietarului, chiar în proporţii mici, prin jaf sau tâlhărie, acţiunile infractorului vor fi calificate în baza art. 187 sau 188 C.P. cu indicele „pătrundere în încăpere, alt loc pentru depozitare sau locuinţă".Prin analogie urmează a fi calificate acţiunile persoanei însoţite de pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, care au început ca un furt, dar ulterior au fost însoţite de aplicarea violenţei în scopul însuşirii averii sau pentru reţinerea ei nemijlocit după sustragere. In practica judiciară apare deseori chestiunea vizând calificarea acţiunilor de furt sau jaf săvârşite cu pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă concomitent cu alte circumstanţe agravante din alin. 2 sau 3 ari. 186 sau 187 C.P. In unele cazuri asemenea însuşire era calificată de organele judiciare prin concurs de infracţiuni, potrivit alin. 2 si alin. 3 ale art. 119 C.P din 196 3, astăzi art. 186 C.P.Această practică nu corespunde în pre/cnt dispoziţiei ari. 116 C.P. privind concurenţa dintre normele generale şi cele speciale, precum şi dispoziţiei de la lit. c) art. 117 C.P., potrivii cărora modalitatea unei circumstanţe agravante mai aspre

21

o absoarbe pe cea mai puţin aspră, bineînţeles, dacă nu este vorba de un concurs real de fapte infracţionale.Anume acest lucru a fost subliniat la pct. 24 al Hotărârii din 6 iulie 1992: „Dacă furtul sau jaful au fost săvârşite cu pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă ca rezultat al înţelegerii prealabile a unui grup de persoane sau în mori repetat, sau cu cauzarea unei daune considerabile victimei, sau cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa ori sănătatea victimei în timpul jafului, acţiunile infractorilor. în lipsa concursului real al infracţiunilor, trebuie să fie încadrate numai în baza alin. 3 art. 119 sau al in. 3 art. 120 C.P. din 1961". Ţinem cont că Codul penal din 1961 prevedea circumstanţa agravantă cu indicele pătrunderii în încăpere, alt loc pentru depozitare sau încăpere în alin. 3 al art. 119 sau alin. 3 art. 120 C.P. în prezent, după cum s-a menţionat, circumstanţa agravantă în cauză e determinată de alin. 2 ari. 186 sau alin. 2 art. 187 C.P.în cazul în care furtul sau jaful au fost săvârşite cu circumstanţele agravante ale alin. 2 şi 3 din art. 186 sau 187 C.P., dar în proporţii mari sau deosebit de mari, acţiunile făptuitorilor urmează a fi calificate corespunzător în baza alin. l sau 2 art. 195 C.P.Totodată, judecătoriile trebuie să ceară de la organele de urmărire penală ca ţoale semnele calificative să fie indicate în ordonanţa de punere sub acuzare şi în rechizitoriu, de asemenea ele însele sunt obligate să le indice în sentinţă.Furtul comis cu cauzarea de daune în proporţii considerabile (lit. d) alin. 2 art. 186 C.P.). Valoarea proporţiei considerabile în prima variantă a Codului penal adoptat la 18 aprilie 2002, se deosebea, pe bună dreptate credem noi. de valoarea proporţiei esenţiale, prevăzută de alin. 1 art. 186 C.P. După modificarea şi completarea codului însă prin Legea nr. 211- XV din 29 mai 2003, valoarea proporţiei considerabile a fost din nou egalată cu valoarea propoiţiei esenţiale care variază de la 5 la 500 unităţi convenţionale de amendă. Adică dacă se vor defrauda bunuri materiale în valoare de la 100 la 10000 lei. acţiunile făptuitorului ar putea fi calificate atât în baza alin. 1. cât şi în baza alin. 2 art. 186 C.P. Criteriile de delimitare propuse la pct. 20 al Hotărârii din 6 iulie 1992 au fosl stipulate de alin. 2 art. 126 C.P.: „Caracterul considerabil sau esenţial al daunei cauzate se stabileşte luându-se în consideraţie Valoarea cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială sî venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei, iar în cazul nrein-dicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege - gradul lezării drenturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului".De aici reiese, de exemplu, că, dacă au fost sustrase bunuri materia IP în valoare de 200 lei de la o victimă a cărei venit lunar nu depăşea ISO iei, cele săvârşite trebuie calificate în baza lit. d) alin. 2 9^ ]»,; r p iar în cazul în care au fost defraudate bunuri materiale în vaîoare dp 9000 lei de la o victimă a cărei venit lunar era de 15000 lei, cele săvârşite trebuie calificate în baza alin. l art. 186 C.P.Este de observat, că proporţia considerabilă se poate forma si urmare a mai multor acţiuni de sine stătătoare, adică în urma unei infrac ţi uni prelungite.

22

Potrivit art. 30 C.P., se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop şi constituind în ansamblu o infracţiune Utilizând caracteristicile infracţiunii prelungite, putem afirma că nen tru a defini furtul bunurilor proprietarului în proporţii considerabile infracţiune prelungită, trebuie să stabilim mai multe circumstanţeIn primul rând, toate acţiunile infracţionale care o formează trebuie să fie generate de o singură intenţie.în al doilea rând, orice acţiune a acestei infracţiuni rreouje s fje infracţională, adică trebuie să cauzeze de una singură o daună în prooor ţie esenţială sau considerabilă, cu excepţia jafului, tâlhăriei, şantajului si pungăşiei la care această daună poate fi şi în proporţie mică deoarece pentru aceste forme de însuşiri ea este infracţională.în al treilea rând, aceste acţiuni trebuie să fie identice, adică comise printr-o singură metodă, formă de însuşire. De exemplu, sustragerea pe ascuns a bunurilor şi o sustragere în mod deschis a bunurj]or constitui o infracţiune prelungită.Şi, în sfârşit, toate acţiunile infracţionale identice, comise cu o intenţie unică trebuie să urmărească un singur scop.Infracţiunea prelungită trebuie deosebită de însuşirile repetate Potrivit pct. 17 al Hotărârii din 6 iulie 1992, deosebind o sustragere repetată de una prelungită judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul că sustragerea prelungită trebuie calificată ca fiind o sustragere în mai multe reprize a bunurilor proprietarului, constituindu-se într-un şir de acţiuni criminale identice şi având acelaşi scop de însuşire ilegală a bunurilor, convergând într-o singură intenţie a infractorului şi care constituie în ansamblul ei c singură infracţiune.Alin. 3 art. 186 C.P. prevede circumstanţele agravante ale infracţiunii de furt săvârşite: a) în timpul unei calamităţi; b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală.Furtul comis în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. 3 art.186 C.P.) Prin calamitate se înţeleg nenorocirile mari. dezastrele care lovesc c colectivitate. Prin noţiunea de furt comis în timpul unei calamităţi se înţelege situaţia în care se produce furtul, ca urmare a unui eveniment, a une stări de fapt păgubitoare sau periculoase pentru o colectivitate. De exemplu, starea de fapt produsă în timpul unui cutremur, unei inundaţii, pe timp de incendiu, în momentul unei catastrofe de cale ferată, în timpul unei epidemii molime etc. Este necesar ca fapta să fie săvârşită în perioada de timp cuprinsă între momentui când se produce evenimentul care dă naştert stării de calamitate şi momentul când această stare încetează.Furtul comis de un grup criminal organizat sau de o organizaţii criminală (lit. b) alin. 3 art. 186 C.P.). Noţiunea de grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală este formulată în art. 46 şi 47 C.P.Potrivit principiilor de calificare menţionate mai sus, dacă furtul : fost comis în mod repetat (lit. a) alin.2 art. 186 C.P.}, de două sau d( mai muite persoane (lit. b) alin. 2 art. 186 C.P.), prin pătrundere in încă pere, în a!t loc pentru depozitare, sau în locuinţă (Iii. c) alin. 2 art. l H( C.P.), în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. 3 art. 186 C.P.) şi de un gruj criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit. b)

23

alin. 3 art. 18( C.P.), acţiunile infractorilor, în lipsa concursului real de infracţiuni, trebuit să fie calificate numai în baza alin. 3 art. 186 C.P.

2.4. Jaful (art. 187 C.P.)

Latura obiectivă a jafului se realizează prin sustragerea deschişi a bunurilor altei persoane.Noţiunea de sustragere este identică cu cea utilizată la explicare; noţiunii infracţiunii de furt. A se vedea aceste explicaţii.Potrivit pct. 3 al Hotărârii din 6 iulie 1992. sustragerea averii este con siderală efectuată în mod deschis, dacă a fosl comisa cu bună-şliinţă ii prezenţa prejudiciaţilor sau a ailor persoane care îşi dădeau seama di caracterul acţiunilor făptuitorului, dar el a ignorat această împrejurare Nu poate fi considerată deschisă sustragerea bunului proprietarului în prezenţa complicilor sau a persoanelor care nu-şi dau seama de caracterul faptei săvârşite.Acţiunile începute ca un furt. dar care nu au fost duse până la capăt din cauza că au fost descoperite de către victimă sau de către alte persoane, dar infractorul, neţinând seama de acest lucru, le-a continuat în scopul însuşirii bunului sau menţinerii iui, se încadrează în infracţiunea de jaf, iar în cazul aplicării de violenţă periculoasă pentru viaţă şi sănătate sau al ameninţării cu o astfel de violenţa - în cea de tâlhărie.Dacă vinovatul este conştient de faptul că sustrage bunul proprietarului în prezenţa altor persoane, indiferent de faptul dacă ele sunî martori oculari sau nu ai acţiunii, aceasta este sustragere deschisă a bunului.Sustragerea bunurilor prin jaf comisă de un infractor denotă un cinism şi o obrăznicie deosebită şi de aceea prezintă un grad prejudiciaţii cu mult mai mare decât furtul. Despre gradul prejudiciabil spori t al sustragerii deschise a bunurilor proprietarului vorbeşte şi faptul că şi sustragerea deschisă a bunurilor materiale în proporţii mici este calificată drept jaf conform alin. 1 art. 187 C.P.Metodele şi formele sustragerii deschise a bunurilor proprietarului pot fi diferite. Cea mai răspândită metodă de sustragere deschisă este „smuncitura", când făptuitorul smulge geanta, poşeta unei femei, smulge căciula unui trecător sau a unele obiecte preţioase, înşfacă de pe tejghea o marfă şi fuge etc.Potrivit pct. 28 al Hotărârii din 6 iulie 1992, în cazurile în care însuşirea bunului a fost săvârşită în timpul huliganismului, violului sau a altor acţiuni criminale, cele săvârşite trebuie să fie încadrate în funcţie de scopul şi metoda însuşirii bunului în concurs de infracţiuni corespunzătoare împotriva patrimoniului şi huliganism, viol sau altă infracţiune.Drept consecinţe ale infracţiunii de jaf specificate în alin. 1 art. 187 C.P. pot apărea daunele materiale în proporţii esenţiale şi chiar mici aduse proprietarului.Este necesar a se stabili raportul cauzal dintre acţiunile făptuitorului şi consecinţele prejudîciabilc survenite.Jaful are acelaşi moment de consumare ca şi furtul. A se vedea explicaţiile la art. 186 C.P.

24

Latura subiectivă şi subiectul jafului sunt identice cu cele ale flirtului, deaceea vă facem trimitere la interpretările corespunzătoare de Ia art. f 86 C.P.Alin. 2 art. 187 C.P. prevede următoarele circumstanţe agravante ale jafului săvârşit: a) repetat; b) de două sau de mai multe persoane; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă; c) cu aplicarea violenţei nepc-riculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe; f) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.Noţiunea şî semnele jafului specificate în literele a), b), d) şi e) sunt identice cu cele din cazul furtului. A se vedea explicaţiile corespunzătoare de la art. 186 C.P.Jaful comis de o persoană mascată, deghizată sau travestită (lit. c) alin. 2 art. 186 C.P.) presupune folosirea de către făptuitor a unui anumit procedeu spre a nu fi recunoscut, în cazul mascării, făptuitorul îşi acoperă faţa cu o mască, adică cu o bucată de stofa, de mătase, de dantelă, de carton etc., înfăţişând o faţă omenească sau figura unui animal, lăsând descoperiţi numai ochii; un obrăzar, o cabulă. în cazul deghizării sau travestirii, făptuitorul îşi creează o înfăţişare sau se îmbracă în aşa fel încât să nu poată fi recunoscut. De exemplu, îşi pune barbă falsă, ochelari, foloseşte îmbrăcămintea sexului opus etc.Jaful comis cu aplicarea violenţei neperieuloasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe (lit. c) alin. 2 art. 187 C.P). Potrivit pct. 4 al Hotărârii din 6 iulie 1992, violenţă nepericuloasă pentru viaţa si sănătatea victimei este considerată cauzarea unei vătămări neînsemnate integrităţii corporale sau sănătăţii care nu a condus la înrăutăţirea de scurtă durată a sănătăţii sau la o pierdere neînsemnată, dar stabilă a capacităţii de muncă, care constituie în prezent numai o contravenţie administrativă, precum si aplicarea intenţionată de lovituri sau alte acţiuni violente care au provocat numai dureri fizice, specificate în art. 154 C.P. Am mai adăuga şi privaţiunea iiegală de libertate, de exemplu, făptuitorul închide victima în altă odaie, acţiune specificată în art. 166 C.P.Toate violenţele enumerate sunt înglobate de circumstanţa agravantă în cauză şi nu cer o calificare suplimentară.Prin ameninţarea cu aplicarea violenţei nepericuloasc pentru viaţa şi sănătatea victimei se înţelege un act de violenţă psihică, care poate paraliza rezistenţa victimei şi înlesni sustragerea bunului proprietarului.Ameninţările de tipul „ va fi rău de tine", „ţi-arăt eu ţie", „am să-ţi dau de cheltuială" etc. sunt considerate ameninţări cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa ori sănătatea persoanei în cazurile în care împrejurările obiective probează faptul că ele pol fi real aplicate.Dacă ele demonstrează intenţii mai serioase ale infractorului, de exemplu, făptuitorul ameninţă victima că va fi rău de ea, scoţând un pistol din buzunar, asemenea ameninţări ţin de tâlhărie, şi nicidecum de jaf.Atât violenta fizică, cât şi violenţa psihică poate fi aplicată persoanei care posedă bunurile proprietarului, sau a rudeîor apropiate, de exemplu, copiilor, soţiei, părinţilor.

25

Alin. 3 ari. 187 C.P. agravează răspunderea penală, dacă jaful este comis: a) în timpul unei calamităţi; b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală.Jaful săvârşit în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. 3 art. 187 C.P.) are aceleaşi explicaţii ca şi circumstanţa agravantă corespunzătoare de la art. 186 C.P, (vedeţi aceste explicaţii).Jaful săvârşit de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit. b) alin. 3 art. 187 C.P.). Noţiunea de grup criminal organizat sau de organizaţie criminală este dată la art. 46 şi 47 C.P.

2.5. Tâlhăria (art. 188 C.P.)

În conformitate cu metoda de însuşire a bunurilor proprietarului, tâlhăria constituie una dintre cele mai grave infracţiuni contra proprietăţii. Potrivit art. 16 C.P. ea este o infracţiune gravă. Gravitatea prejudiciabilă sporită a tâlhăriei este condiţionată de faptul că tâlhăria poate cauza simultan daune atât proprietăţii, cât şi personalităţii.Latura obiectivă a tâlhăriei se realizează printr-un atac (agresiune) săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.Potrivit legii, infracţiunea de tâlhărie are patru semne constitutive de bază: l) atacul; 2) scopul sustragerii bunurilor proprietarului; 3) aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa si sănătatea persoanei agresate; 4) ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.E de menţionat, că legislatorul identifică pentru prima dată noţiunea de „atac" cu noţiunea de "agresiune", subliniind faptul ca atacul este o acţiune asupra persoanei agresate. Are dreptate autorul M. Laşcu afirmând că termenul de „atac" ar trebui în genere înlocuit cu termenul „agresiune", deoarece legislatorul rus, având la dispoziţie cuvântul rusesc,axaKa" utilizează în locul lut termenul „HanaAeHne", ee ar trebui tradus ca o „agresiune".2"Atacul (agresiunea) în scopul săvârşirii unei tâlhării se manifestă prin acţiuni agresive active săvârşite prin surprindere pentru victimă, fapt care creează un pericol real însoţit de aplicarea unei violenţe periculoase pentru viaţa ori sănătatea persoanei agresate sau cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe în scopul dcfraudării bunului proprietarului.Agresiunea poate avea un caracter făţiş (după metoda de săvârşire, aceasta ar constitui un jaf), în unele cazuri însă ea poate fi săvârşită pe neaşteptate, pe neobservate (o lovitură de după colţ. o împuşcătură din ascunzătoare etc.), adică pe ascuns (după metoda de însuşire aceasta ar constitui un furt).Cu alte cuvinte, tâlhăria chiar poate începe din prima etapă cu o infracţiune de furt sau cu una de jaf. Nu c întâmplător că legislatorul României caracterizează tâlhăria ca pe un furt însoţit de aplicarea violenţei.

26

Nu toţi penaiiştii recunosc însă atacul (agresiunea) ca un act de sine stătător. G. L. Krigher subliniează că noţiunile de „agresiune" şi „violenţă" sunt inseparabile şi identice.'"A. N. ICardava arată că agresiunea se manifestă numai prin aplicarea violenţei, fără de care ea este de neconcepul şi, prin urinare, n-avc importanţă de sine stătătoare la calificarea tâlhăriei."Noi susţinem opinia autorilor, potrivit căreia, agresiunea, deşi legată inseparabil de violenţă, este un proces care începe până la aplicarea violenţei (de exemplu, agresorul se furişează din spate) şi durează pe tot parcursul săvârşirii tâlhăriei. Cu atât mai mult cu cât agresiunii poate fi supusă o persoană, iar violenţei - altă persoană. De exemplu, agresorul cere de la paznicul depozitului nişte valori materiale, ameninţând sa se răfuiască cu nepotul său, care se afla la locul agresiunii. Legislatorul însuşi arată că violenţa poate doar să însoţească agresiunea.Legislaţia penală nu determină cercul persoanelor supuse agresiunii în legătură cu atentarea la proprietate. De regulă, acestea-s persoanele care se bucură de dreptul de posesiune şi de folosinţă a bunurilor sau sub a căror pază se află averea. In calitate de păgubaş poate fi orice persoană care. după părerea făptuitorului, poate împiedica sustragerea avutului proprietarului, sau chiar rudele apropiate (fiul. nepotul, soţia etc.), dacă se aflau la faţa locului în momentul comiterii infracţiunii de tâlhărie.Al doilea semn constitutiv al tâlhăriei este scopul sustragerii bunurilor proprietarului din motive de profit. Atacul în scopul sustragerii bunului propriu, care se găsea temporar sau nelegitim în posesia victimei nu constituie o tâlhărie şi cele săvârşite vor fi calificate ca o infracţiune contra persoanei şi o samavolnicie.Al treilea semn constitutiv al tâlhăriei sunt actele de violenţă fizică periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei agresate. Potrivit pct. 5 al Hotărârii din 6 iulie 1992, drept violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei agresate trebuie considerată cauzarea unei vătămări uşoare sau medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii (a căror noţiune e definită în art. 152 şi 153 C. P), precum şi alte acţiuni care, deşi n-au pricinuit traumele menţionate, constituiau, la momentul aplicării lor, un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei (de exemplu, aruncarea victimei din tren. automobil, strangularea (sugrumarea) ei etc.Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii este apreciată drept o circumstanţă agravanta a tâlhăriei, menţionată la lit. c) alin. 3 art, 188 C.P, şi nu un element constitutiv de bază al tâlhăriei.Dacă în procesul agresiunii victima şi-a pierdut viaţa, cele săvârşite constituie un concurs de infracţiuni care trebuie calificate în baza lit. c) alin, 3 art. 188 şi lit. b) alin. 2 art. 145 C.P., deoarece fapta dată nu este complet cuprinsă nici de art. 145, nici de art. 188 C.P.O varietate a violenţei fizice în cazul tâlhăriei este aducerea victimei în stare de inconştienţă sau imposibilitate de a se apăra ca rezultat al introducerii, contrar voinţei ei (inclusiv prin înşelăciune), în organism a unor substanţe narcotice, cu efect puternic sau otrăvitoare, periculoase pentru viaţă şi sănătate.

27

Unii autori resping interpretarea atât de largă a violenţei fizice, motivând că în acest caz nu există atac, iar fără atac nu există tâlhărie."Noi susţinem opiniile autorilor care consideră că aplicarea mijloacelor năucitoare în scopul sustragerii bunurilor proprietarului trebuie recunosculă ca violenţă fizică specifică tâlhăriei, deoarece legea penală nu limitează metodele de aplicare a violenţei fizice.în esenţă introducerea în organismul victimei, contrar voinţei ei a unor substanţe cu efect puternic sau otrăvitor este un atentat ce nu se deosebeşte prin nimic de o lovitură din spate, împuşcătură din ascunzătoare etc., dacă este săvârşit în scopul însuşirii bunului proprietarului.Altfel trebuie calificate cazurile în care drepl rezultat al „cinstirii" cu băuturi alcoolice sau cu alte substanţe, al căror caracter este cunoscut victimei, victima se pomeneşte într-o stare de inconştientă, iar infractorul. profitând de aceasta, sustrage bunul. Această acţiune trebuie cal ificală drept furt.Şi, în sfârşit, tâlhăria poate fi însoţită de ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea persoanei agresate. Ameninţarea trebuie să aibă un caracter real. adică vinovatul poate să transforme imediat ameninţarea în acte de violentă fizică. Pentru constatarea acestui semn constitutiv al tâlhăriei trebuie să ţinem cont de toate circumstanţele cauzei: caracterul ameninţărilor, obiectelor sau armelor cu care ameninţă infractorul, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, numărul infractorilor etc.Forma de manifestare a ameninţării poate fi diferită: prin cuvinte ("le omor!", „îţi scot ochii!", "te înjunghiil". „te mutilez!" etc.). prin gesturi sau diferite acţiuni (demonstrarea armei, a cuţitului şi a altor obiecte a căror folosire poate cauza daune vieţii ori sănătăţii persoanei agresate, demonstrarea unei sticle cu acid sulfuric, demonstrarea unor procedee tehnice orientale de luptă corp la corp, prinderea gâtului cu mâinile, introducerea capului în ştreang etc.).Agresiunea săvârşită în scopul însuşirii bunului proprietarului, însoţită de demonstrarea unor obiecte, cu ajutorul cărora nu poate fi aplicată o violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate, dar acceptate din greşeală de victimă ca armă, poate fi calificată ca tâlhărie numai în cazul în care vinovatul a contat cu bunâ-ştiinţâ pe faptul că aceste obiecte vor fi percepute ca periculoase pentru viaţă şi sănătate. De exemplu, vinovatul a demonstrat noaptea la lumina felinarului un pistol-jucărie drept armă de foc, iar victima a crezut că este ameninţată cu armă de foc.Violenta t âlhăriei trebuie deosebită de violenţa jafului şi de ameninţarea cu violei»^ fizică î" Şantaj.Violenta îsn tâlhărie este întotdeauna periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei agresate, pe când violenţa în jaf nu este periculoasă pentru viată si sănă*ate- Noţiunea acestora a fost definită anterior.Xmcninta-rea cu aplicarea violenţei în tâlhărie presupune aplicarea • ;mccjiat îr* acelaşi moment, dacă victima nu-i cedează de bună voie hunul cerut î11 timp ce

ameninţarea cu aplicarea violenţei în şantaj presu-niine aplicarea e' î° v''tor după expirarea unui anumit termen, în afară Ae aceasîa ameninţarea în şantaj se mai

28

poate manifesta prin colportarea mor ştiri defăimătoare despre victimă, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului ori cu răpirea lui.Potrivit pct - 16 al Hotărârii din 6 iulie 1992, tâlhăria este considerată consumată din momentul atacului, însoţit de apîicarea sau ameninţarea ru aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei, 'ndiferent de atingerea de către infractor a scopului urmărit.Deoarece tn&s, mc' legea penală, nici Plenul Curţii Supreme de lustitie nu dezvăluie corelaţia termenilor „atac (agresiune)" şi „violentă" despre care s-a vorbit anterior, indicaţiile menţionate au condus la opinii controversate.Unii autori susţin că tâlhăria este considerată consumată din momentul aplicării violenţei, deoarece atacul fără aplicarea violenţei e de neconceput.M Lascu opinează că momentul consumării tâlhăriei trebuie considerat momentul începerii agresiunii (atacului).Noi am menţionat într-o lucrare anterioară că, dacă am muta momentul consumării tâlhăriei Ia aplicarea violenţei fizice sau psihice, am putea admite acţiuni de tentativă la tâlhărie, dar din punctul de vedere al doctrinei penale ai legilor logicii formale nu poate exista tentativă la tentativă, deoarece orice început al acţiunilor infracţionale care, conform art. 27 C P constituie o tentativă de infracţiune, potrivit formulării legislative Hin alin, 1 art- 188 C.P., reprezintă o infracţiune consumată. De aceea, ca tâlhărie consumat trebuie calificate acţiunile agresorului care se apro-pie pe furiş din spate pentru a aplica violenţă sau care ţinteşte din ascun-7ătoare dintr-o armă, chiar dacă a fost împiedicat să-şi atingă scopul etc.Tâlhăria poate avea faza de pregătire, la care e posibilă renunţarea de bună voie de a duce infracţiunea până la capăt.Drept consecinţe prejudiciabile spre care tinde tâlharul este considerată sustragerea unor bunuri, a căror valoare, potrivit alin. 1 art. 188 C.P., atinge o proporţie esenţială sau doar mică.Latura subiectiva şi subiectul tâlhăriei sunt identice cu cele ale furtului.Alin. 2 art. 188 C.P. menţionează următoarele circumstanţe agravante ale tâlhăriei săvârşite: a) repetat; b) de două sau de mai multe persoane; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă; e) cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă; f) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.Circumstanţele agravante prevăzute de literele a), b), d), şi f) alin. 2 art. 188 C.P. sunt identice cu circumstanţele agravante corespunzătoare ale fortului, (vezi explicaţiile de la art. 186 C.P.). Circumstanţa agravantă prevăzută de lit. c) alin. 2 art. 188 C.P. este explicată la art. 187 C.P.Tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă (lit. e) alin. 2 art. 188 C.P.). Noţiunile de "armă", "alte obiecte folosite în calitate de armă" şi de „aplicare a lor" sunt identice cu noţiunile corespunzătoare de la circumstanţa agravanta, prevăzută de lit. g) alin. 2 art. 164 C.P Adăugăm următoarele.Pentru prezenţa circumstanţei agravante examinate nu e obligatorie vătămarea reală a vieţii şi sănătăţii persoanelor agresate. In asemenea caz este important să

29

existe pericolul real pentru viaţa şi sănătatea victimei. De aceea susţinem ipoteza, potrivit căreia făptuitorul trebuie să ameninţe victima cu o armă adevărată sau cu alte obiecte care pot într-adcvăr să-i pricinuiască o daună gravă. Utilizarea la atac doar a pislolului-jucărie, a unei machete de armă din carton etc. care nu poate cauza o daună reală sănătăţii victimei, chiar dacă ultima a perccput-o drept armă, poate fi calificată, precum s-a menţionat, drept tâlhărie fără circumstanţe agravante (alin. 1 art. 188 C.P.), dacă acţiunile vinovatului conţin şi celelalte semne proprii componenţei de bază ale tâlhăriei.Altfel trebuie soluţionată problema în cazurile în care vinovatul ameninţă victima cu o machetă de armă, (de exemplu, macheta unui pistolet confecţionat din plumb), care poate fi folosită ca armă atât pentru aplicarea violenţei fizice, cât şi a ceiei psihice.Potrivit pct. 27 al Hotărârii din 6 iulie 1992, dacă infractorul în timpul tâlhăriei a ameninţat cu bună ştiinţă cu o armă imposibilă de a fi folosită sau cu o imitaţie de armă, de exemplu, o machetă de pistolet, un pumnal-jucărie etc., neavând intenţia să folosească aceste obiecte pentru aplicarea vătămărilor corporale periculoase pentru viaţă şi sănătate, acţiunile lui (în lipsa altor circumstanţe agravante) trebuie calificate în baza alin. 1 art. 188 C. P.Tâlhăria comisă cu aplicarea armei trebuie deosebită de banditism, care presupune nu numai prezenţa armei, dar si săvârşirea infracţiunii de o bandă cu toate cele patru caracteristici ale ei.Tâlhăria cu aplicarea armei sau a altor obiecte, folosite în calitate de armă poate fi comisă ca urmare şi a celorlalte cinci situaţii agravante de la alin. 2 art. 188 C.P. Cele săvârşite trebuie calificate potrivit tuturor literelor acestui alineat.Alin. 3 art. 188 C.P. sporeşte răspunderea penală, dacă tâlhăria este săvârşită: a) în timpul unei calamităţi; b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală; c) cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; d) prin schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant. Circumstanţele agravante prevăzute de literele a) şi b) au aceleaşi explicaţii ca şi circumstanţele agravante corespunzătoare ale furtului. Tâlhăria săvârşită cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (lit. c) al in. 3 art. 188 C.P.) reprezintă ungradprejudicia-bil sporit, fiindcă vinovatul săvârşeşte o faptă ce înglobează semnele a două infracţiuni grave - tâlhărie şi vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care, potrivit art. 16 C.P., formează împreună o infracţiune deosebit de gravă.Potrivit p. 7 al Hotărârii din 6 iulie 1992, atacul în scopul sustragerii bunurilor proprietarului, însoţit de violenţa, care a atras după sine cauzarea unor vătămări corporale grave victimei, trebuie calificat în baza acestei circumstanţe agravante, fără calificarea suplimentară şi în baza alin. 1 art. 151 C.P.Dacă în urma vătămărilor corporale grave a survenit moartea victimei, cele săvârşite se cer calificate ca un concurs de infracţiuni menţionate de lit. c) alin. 3 art. ISSşi de alin. 4 ari. 151 C.P.Tâlhăria, însoţită de un omor intenţionat, trebuie calificată ca un concurs de infracţiuni menţionate de lit, c) alin. 3 art. 188 şi lit. b) alin. 2 art. 145 C.P.

30

Sunt posibile cazuri în care vinovatul, săvârşind un atac în scopul sustragerii bunurilor proprietarului avea dorinţa de a-i cauza vătămări corporale grave, dar independent de dorinţa lui îi pricinuieşte victimei numai vătămări corporale uşoare sau medii. Deoarece spre deosebire de componenţa de bază a tâlhăriei care este formal redusă, circumstanţa agravantă în cauză este formulată ca o componenţă materială, acţiunile făptaşului în aceste cazuri trebuie calificate, în baza art. 27 şi lit. c) alin. 3 art. 188 C.P., ca o tentativă de tâlhărie.Tâlhăria săvârşită prin schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant (lit. d) alin. 3 art, 188 C.P).Prin schingiuire se înţeleg nişte acţiuni care provoacă victimei suferinţe prin privare de hrană, de băutură sau de căldură ori prin abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă etc.Torturarea se manifestă prin acţiuni care produc dureri acute repetate sau îndelungate, de exemplu, pişcături, biciuire, împunsături cu obiecte înţepătoare, cauterizări cu agenţi termici sau chimici etc.Prin tratamente inumane sau degradante se înţelege supunerea victimei la experienţe medicale sau ştiinţifice nejustificate de un tratament medical sau constrângerea victimei la condiţii de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, de igienă, asistenţă medicală etc. greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral.2.6. Şantajul (art. 189 C.P.)Latura obiectivă a şantajului se realizează prin cererea de a fi cedate bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului, ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial sub ameninţarea cu violenţă persoana în cauză, rudele sau apropiaţii acesteia, cu colportarea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora.Şantajul este format din doua acţiuni de sine stătătoare, legate între ele - cererea şi ameninţarea. Cererile pot fi următoarele:1) cererea de a ceda gratuit infractorului sau reprezentantului acestuia bunurile ce se află în proprietatea, posesia sau deţinerea victimei;2) cererea ca victima să cedeze dreptul asupra bunurilor pe care le posedă infractorului sau unor persoane numite de el, pentru ca acestea, folosindu-se de acest drept, să obţină bani, bunuri sau alte foloase patrimoniale. De exemplu, întocmirea unei procuri pentru a obţine bunuri, perfectarea unei donaţii, legalizarea unui testament, eliberarea unei recipisc care confirmă faptul că a împrumutat, chipurile, o sumă de bani etc.3) cererea de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, prin care se înţeleg acţiuni de importanţă juridică ale victimei, în urma cărora şantajistul sau persoanele numite de el pot trage foloase materiale sau să scape de anumite cheltuieli materiale. De exemplu, consimţământul victimei de a încheia o tranzacţie nerentabilă pentru ea, nimicirea unei creanţe a şantajistului, efectuarea fără plată a unei lucrări, reparaţii, construcţii pentru el etc.

31

Prezentarea revendicărilor patrimoniale înseamnă o formulare categorică şi fermă de către făptuitor a unor propuneri în faţa victimei de a i se ceda bunuri, dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial. Aceste revendicări pot fi formulate in scris, verbal sau în ah mod. Principalul e ca ele să fie înţelese de victimă.Altă caracteristică a revendicărilor patrimoniale constă în caracterul lor ilegal, lucru despre carc-si dă seama atât şantajistuî, cât şi victima. De aceea în cazurile când cineva înaintează unei persoane ameninţări sau alte revendicări legale infracţiunea de şantaj este exclusă. Atare acţiuni ar putea constitui o samavolnicie.Cererile şantajistuîui se limitează numai la revendicări patrimoniale. De aceea constrângerea victimei, chiar prin acţiuni ilegale, ca ea să săvârşească unele acţiuni nepatrimoniale (de exemplu, de a se căsători) nu poate fi socotită şantaj. Acţiunile date ar putea fi calificate în baza art. 155 C.P., dacă ele conţin semnele constitutive ale acestor ameninţări. Metoda constrângerii victimei de a da curs revendicărilor patrimoniale ale şantajistului se poate realiza prin următoarele ameninţări:1) ameninţarea cu violenţă. Această ameninţare trebuie să fie reală şi concepută de victimă drept realizabilă. Prin violenţă ca semn constitutiv al şantajului, arătată de alin. I art. 189 C.P., se înţelege ameninţarea cu aplicarea loviturilor ce cauzează o durere fizică (a se vedea explicaţiile la art, 154 C.P.), cu vătămări uşoare ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii (art. 153 C.P.), cu vătămări medii ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii (art. 152 C.P.) sau cu vătămări grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii (art. 15! C.P.), ameninţarea cu omor consti-tuie circumstanţa agravantă menţionată de lit. d) alin. 2 art. 189 C.P.Ameninţarea cu violenţa este proiectată, de obicei, în viitor, după un anumit răstimp, dacă victima nu-i va îndeplini cererea de a-i ceda averea. Prin aceasta se şi deosebeşte de fapt ameninţarea cu violenţa în cadrul infracţiunii de şantaj de cea de care se face uz într-o tâlhărie, în cazul194cererii de transmitere a dreptului asupra unui avut însă, ameninţarea poate fi înfăptuită imediat, dacă ea nu va fi satisfăcută, în acest caz caracterul ameninţării nu transformă faptul în tâlhărie însoţită de violenţă periculoasă pentru viata şi sănătatea persoanei, deoarece obiectul material al atentării nu-1 constituie averea propriu-zisă, ci dreptul asupra acesteia. Pe când obiectul material al tâlhăriei, ca şi al oricărei alte forme de însuşire, cu excepţia şantajului, poate fi numai dobândirea unui bun real;2) altă metodă de şantaj în vederea obţinerii bunurilor este ameninţarea cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre victimă, rudele sau apropiaţii acesteia. Prin ştiri defăimătoare se înţelege orice informaţii care jignesc, umilesc demnitatea persoanei (denigrează pe cineva). Chestiunea în ce măsură ştirile denigrează persoana este hotărâtă în baza normelor morale. Totodată, se ia în consideraţie şi atitudinea victimei faţă de evaluarea caracterului acestor informaţii.Ştirile defăimătoare pot fi atât false (de exemplu, scornirea că o anumită persoană şi-a construit casa cu mijloace neproveniie din muncă sau că ia mită etc.), cât şi

32

adevărate (de exemplu, ştirea că victima este bolnavă de o boală venerică sau de SIDA etc.).Dacă şantaj ui a fost urmat de răspândirea unor scorniri defăimătoare şi mincinoase despre victimă, rudele sau apropiaţii acesteia, aşa acţiuni concurg spre calomnie si vor fi calificate suplimentar şi în ba/a art. 170 C.P., bineînţeles, dacă fapta întruneşte semnele constitutive aic calomniei. Această calificare se impune, deoarece şantajul cuprinde numai ameninţările de răspândire a unor asemenea ştiri;3) o metodă de şantaj este şi ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului sau deţinătorului acestora. Noţiunea de deteriorare sau de distrugere o găsiţi la explicaţiile corespunzătoare de la art. 197 C.P. De regulă, prejudiciaţii sunt ameninţaţi cu incendierea casei, a altor bunuri, cu producerea unei explozii, organizarea unei inundaţii etc. Nu este obligatoriu ca metoda distrugerii bunurilor să prezinte un pericol social;4) ameninţarea cu răpirea victimei presupune ameninţarea victimei cu luarea sau reţinerea ei în scopul de a-1 forţa pe proprietar, posesor sau deţinător să cedeze ilegal bunurile proprietarului. Noţiunea de răpire are aceeaşi explicaţie ca şi noţiunea corespunzătoare de la art. 164 C.P. (răpirea unei persoane).Toate aceste ameninţări posedă următoarele semne generale: a) ameninţările reprezintă o metodă de atingere a scopurilor puse prin intimidarea victimei, intimidare care poate varia în funcţie de psihic, de la teamă, timiditate, spaimă până la groază38; b) prezente, adică a avea aparenţă în faţa victimei; c) reale, adică sunt realizabile; d) ameninţările au caracter imperativ, adică conţin un ordin al şantajistului.în calitate de victimă a infracţiunii de şantaj pot fi proprietarii (orice persoană fizică sau juridică), posesorii şi deţinătorii bunurilor (şefii de depozit, casierii, expeditorii, paznicii etc.), rudele (bunic, tată, fraţi, surori, fiu) sau apropiaţii acestora (logodnicii, concubinii etc.).Luând în consideraţie că cererea de a transmite bunul, dreptul asupra lui sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, precum şi dobândirea acestora în proporţii mari sau deosebit de mari, ea este calificată în baza art. 195 C.P., iar dobândirea bunurilor cerute în proporţii mici, esenţiale şi considerabile trebuie calificată în baza lit. e) alin. 3 art. 189 C.R, atunci reiese că acţiunile de şantaj din alin. l art. 189 C.P. presupun numai cererea de a ceda infractorului bunurile victimei, drepturile asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial în proporţii mici, esenţiale sau considerabile fără ca şantajistul să primească averea cerută. Potrivit pct. 16 al Hotărârii din 6 iulie 1992, şantajul este considerat consumat din momentul formulării cererii, însoţite de ameninţare, indiferent dacă infractorul şi-a atins ori nu scopul propus.Un interes deosebit atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic prezintă chestiunea calificării acţiunilor şantajistului care şi-a atins scopul de însuşire a bunurilor cerute. Timp îndelungat, practica judiciară înclina să califice acţiunile şantajistului, care a obţinut bunurile cerute suplimentar şi în baza articolelor Codului penal din 1961, ce prevedeau răspunderea penală pentru furt, delapidare sau abuz de atribuţii de serviciu.

33

In prezent această problemă a dispărut, deoarece lit. e) alin. 3 art. 189 C.P. prevede răspunderea penală şi pentru şantajul urmat de obţinerea bunurilor cerute.De fapt, după modificările art. 125 C.P. din 1961 prin Legea din l aprilie 1992, spre aceasta a fost reorientată practica judiciară. Potrivit pct. l O al Hotărârii din 6 iulie 1992, dacă în timpul vânzării unui automobil sau a altui obiect de preţ prin consignaţie sau, în timpul săvârşirii unei tranzacţii de vânzare-cumpărare vânzătorului i-a fost plătită, conform unei înţelegeri comune cu cumpărătorul o sumă suplimentară, care este mai mare, de exemplu, decât costul de consignaţie al automobilului sau>f JCpamKUu ncuxo.tOfuiecKUÎi cjiosapb. MocKBa, 1985, p. 344.196a altui obiect de preţ, atunci sustragerea ulterioară ilegală a acestei suine de către cumpărător sau de către o persoană, care ştia despre această tranzacţie, prin furt, jaf, tâlhărie, şantaj sau escrocherie va, fi încadrată în baza articolelor respective din Codul penal care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.Latura subiectivă a şantajului este caracterizată numai prin intenţie directă, precum şi motiv şi scop de profit.Subiect al componenţei de bază a şantajului, prevăzut de alin. l art. 189 C.P., poate fi orice persoană care a atins vârsta de şaisprezece ani, iar al circumstanţelor agravante, menţionate de alin. 2, 3 şi 4 art. 189 C.P. - de paisprezece ani.Alin. 2 art. 189 C.P. arată următoarele circumstanţe agravante ale şantajului săvârşit: a) repetat; b) de două sau de mai multe persoane; c) cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă şi sănătate; d) prin ameninţarea cu moartea; e) cu deteriorarea ori distrugerea bunurilor.Şantajul menţionat în lit. a), b) şi c) este identic cu circumstanţele agravante corespunzătoare ale furtului şi jafului. (A se vedea explicaţiile de la art. 186 şi I87C.P.).Şantajul săvârşit prin ameninţarea cu moartea (lit. d) alin. 2 art. 189 C.P.) presupune o metodă de influenţă psihică, îndreptată spre intimidarea, înfricoşarea (timorarea) victimei, pentru a-i provoca nelinişte pentru securitatea sa, o stare de disconfort. Metodele de realizare a ameninţării pot fi diferite: oral, în scris, prin gesturi, fără avertizare prealabilă, prin telefon, formulate nemijlocit victimei sau transmise prin alte persoane etc. Atare acţiuni nu trebuie calificate şi în baza art. 155 C.P.Şantajul săvârşit cu distrugerea sau deteriorarea bunurilor (iit. e) alin. 2 art. 189 C.P.) presupune nimicirea imediată sau ulterioară parţială sau completă a bunurilor victimei. Noţiunile de distrugere sau degradare sunt identice cu noţiunile corespunzătoare de la art. 197 C.P. Aceste acţiuni sunt cuprinse de această circumstanţă agravantă şi nu cer o calificare suplimentară şi în baza art. 197 C.P.Alin. 3 art. 189 C.P. sporeşte (augmentează) răspunderea penală daca acţiunile arătate în alin. l sau 2 ale acestui articol sunt: a) săvârşite de un grup criminal organizat; b) săvârşite cu aplicarea armei sau s altor obiecte folosite în calitate de armă; c) însoţite de violenţă periculoasa pentru viaţă şi sănătate; d) însoţite de

34

schingiuire, tortură, tratameni inuman sau degradant; e) urmate de dobândirea bunurilor cerute, f) soldate cu alte urmări grave.Noţiunea circumstanţelor agravante prevăzute de lit. a), b), c) şi d) este identica cu noţiunea circumstanţelor agravante corespunzătoare de Ia furt sau tâlhărie. (A se vedea aceste expiicaţii la art. 186 sau 188 C.P.).Şantajul urmat de dobândirea bunurilor cerute (lit, e) alin. 3 art. 189 C.P.) presupune transmiterea de către victimă a bunurilor cerute de şantaj ist, a dreptului asupra acestora sau săvârşirea altor acţiuni cu caracter patrimonial cerute, a căror valoare este în proporţii mici, esenţiale sau considerabile. Transmiterea bunurilor a căror valoare este în proporţie mare sau deosebit de mare constituie o însuşire de bunuri, care trebuie încadrată în baza art. 195 C.P.Dacă infractorul cere să i se cedeze anumite bunuri, drepturile asupra acestora sau să i se efectueze nişte lucrări, toate deja plătite prin metode ilegale, în mod arbitrar, asemenea acţiuni trebuie calificate ca samavolnicie în baza art. 352 C.P. şi nu în baza art. 189 C.P.Şantajul soldat cu alte urmări grave (lit. f) alin. 3 art. 189 C.P.) presupune sinuciderea victimei, agravarea bruscă a unei boli grave a victimei, falimentul întreprinderii, autodizolvarea ei, nerealizarea veniturilor, fapt ce conduce la scăderea vizibilă a indicatorilor economici ctc.Alin. 4 art. 189 C.P. agravează şi mai mult răspunderea penală, dacă acţiunile prevăzute de alin. l, 2 sau 3 ale acestui articol sunt însoţite jc răpirea proprietarului, posesorului sau deţinătorului, a rudelor siiu a apropiaţilor acestora.Răpirea acestor victime presupune luarea sau reţinerea ior în scopul je a-! forţa pe proprietar să cedeze ilegal bunurile sale şantajistufui sau persoanei numite de el. Noţiunea mai detaliată a răpirii este definită de aft. 164 C.P. (Consultaţi aceste explicaţii).Răpirea sau reţinerea victimei în scopul de a obţine bunurile dorite slint complet cuprinse de această circumstanţă agravantă şi nu se cere 0 calificare suplimentară şi în baza art. î 64 C.P (răpirea unei persoane) sau art. 280 C.P. (luarea de ostatici).2.7. Escrocheria (art. 190 C.P.)Latura obiectivă a escrocheriei se realizează prin dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere.Prin dobândirea ilicită a bunurilor altei peroane se înţelege cedarea benevolă infractorului de către victimă a unor bunuri sau a dreptului asupra lor ca urmare a unor acte de înşelăciune sau a abuzului de încredere.Potrivit pct. 8 al Hotărârii din 6 iulie 1992, preluarea unor bunuri în198urma respectării condiţiilor unui angajament (de exemplu, luarea în credit a unui bun care trebuie rambursat în rate) poate fi calificată drept escrocherie numai în cazul în care infractorul intenţiona încă la momentul intrării în posesia acestor bunuri să le însuşească şi nu avea de gând să respecte prevederile angajamentului.înşelăciunea ca metodă de însuşire a bunurilor la escrocherie se poale manifesta prin prezentarea unor date false sau prin ascunderea unor informaţii a căror

35

declarare era obligatorie. Datele false anunţate de vinovat în scopul însuşirii averii proprietarului pot viza atât personalitatea infractorului sau a altor persoane, cât şi unele obiecte, fenomene. Actele de înşelăciune pot fi înfăptuite pe calc verbală, în scris, precum şi în mod concludent.De regulă, înşelăciunea se manifestă prin vinderea mărfurilor şi obiectelor falsificate, primirea ilegală a pensiilor, a diferitor indemnizaţii de la stat etc. Primirea ilegala a pensiilor şi a altor indemnizaţii de la stat se realizează, de regulă, prin falsificarea documentelor. Persoana cu funcţie de răspundere care a eliberat actul fals poartă răspundere pentru ajutorul acordat în vederea săvârşirii escrocheriei pentru un concurs de infracţiuni în baza art. 42 şi art. 190 si în baza art. 332 C.P. Dacă documentele necesare au fost falsificate de făptuitorul escrocheriei, cele săvârşite intră în concurs cu contrafacerea documentelor oficiale şi vor fi calificate în baza art. 190 şi 361 C.P. Trebuie menţionat că în cazul primirii ilegale a pensiei majorate comparativ cu cea care se cuvine, prejudiciul adus de făptuitor îl constituie nu suma totală primită timp de câţiva ani, ci numai diferenţa dintre mărimea pensiei majorate şi mărimea pensiei ce i se cuvine, înşelăciunea ca metodă de escrocherie se poate realiza şi prin săvârşirea diferitelor acţiuni cu scopul de a schimba forma, înfăţişarea şi calitatea unor obiecte prin a căror prezentare vinovatul însuşeşte bunul proprietarului. De exemplu, vinovatul vinde unui muzeu sau altei persoane o operă de artă falsificată de el.Drept escrocherie trebuie calificate şi cazurile de primire sistematică a mijloacelor de la stat sau de la organizaţiile obşteşti ca urmare ? greşelii comise de persoanele care efectuează aceste plăţi. De exemplu continuarea primirii indemnizaţiilor pentru copilul decedat sau a pensie pentru părinţii decedaţi.Abuzul de încredere, fiind de fapt o varietate specifică a înşelăcm nii, constă în faptul că infractorul până la primirea averii sau a dreptulu asupra acesteia, folosind unele relaţii de serviciu sau contractuale, fie chiar o naivă încredere a victimei, îşi asumă obligaţiuni patrimoniale care apar drept condiţie pentru ca victima să-i cedeze averea pe cale legală. De exemplu, încheind un contract de antrepriză, luând un avans el promite să efectueze anumite lucrări pe care nu intenţiona să le îndeplinească; căpătând dreptul la un apartament privatizat al unui pensionar, el se obligă să-1 întreţină tot restul vieţii pe stăpân; luând cu împrumut unele obiecte, el se obligă să plătească în rate valoarea lor neachitată; comandând o masă la restaurant, el îşi asumă de regulă, obligaţiunea să o plătească; cucerind încrederea unui pensionar la gara feroviară, el se obligă să-i supravegheze bagajele când pensionarul pleacă după apă etc. în toate aceste cazuri, făptuitorul nu intenţiona să-şi îndeplinească obligaţiunile asumate şi, folosindu-se de relaţiile de încredere cu victima, îşi însuşeşte averea ei. Spre deosebire de înşelăciune, la care făptuitorul primeşte ilegal bunurile victimei, abuzul de încredere presupune că infractorul primeşte averea de la victimă în aparenţă pe baze legitime, pe numele său, fără falsificarea fenomenelor din trecut sau din viitor care 1-ar împiedica să primească averea şî apoi o însuşeşte ilegal. Prin abuz de încredere este însuşită şi averea „împrumutată" de către vinovat fără a face formele legale, în practica judiciară escrocheria adeseori se întâlneşte simultan în ambele forme: înşelăciune şi abuz de

36

încredere. Drept consecinţe ale componenţei de bază a escrocheriei arătate la alin. l art. 190 C.P. sunt pagubele materiale în proporţii esenţiale.Potrivitpct. 16 al Hotărârii din 6 iulie 1992, escrocheria este considerată consumată, dacă averea a fost primită de la victimă şi infractorul are posibilitate reală de a o folosi sau de a dispune de ea la discreţia sa. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează numai prin intenţie directă, motiv şt scop de profit.Subiect al componenţei de bază a escrocheriei poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de şaisprezece ani, iar al escrocheriei cu circumstanţe agravante arătate la alin. 2 şi 3 art. 190 C.P. - de la paisprezece ani.Alin. 2 art. 190 C.P. stipulează următoarele circumstanţe agravante ale escrocheriei săvârşite: a) repetat; b) de două sau de mai multe persoane; c) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile; d) cu folosirea situaţiei de serviciu.Noţiunea circumstanţelor agravante arătate la lit. a), b) şi c) sunt identice cu noţiunea circumstanţelor agravante corespunzătoare ale furtului. (Consultaţi aceste explicaţii).200Escrocheria săvârşită cu abuz de serviciu (lit. d) alin. 2 art. 19C C.P.) presupune că făptuitorul, având calitatea de funcţionar, face victima să creadă că se află în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, des în realitate nu se află în exerciţiul acestor atribuţii. Dacă făptuitoru însă fiind o persoană cu funcţii de răspundere sau gestionează o organi zaţie nestatală, abuzează de atribuţiile sale de serviciu întru săvârşire; unei escrocherii, cele săvârşite constituie un concurs ideai de infracţiuni arătat de art. 190 şi art. 327 sau 335 C.P.Alin. 3 ari. 190 C.P. menţionează escrocheria săvârşită de un gru] criminal organizat sau de o organizaţie criminală. Noţiunea grupului crinii nai organizat şi a organizaţiei criminale este definită în art. 46 şi 47 C.F2.8. Delapidarea averii străine (art. 191 C.P.)Latura obiectivă a delapidării averii străine se realizează prin însuşirea ilegală a bunurilor altei persoane, puse în gestionarea vinovatului.Pentru delapidarea averii străine este caracteristic faptul că epoate fî săvârşită numai de un funcţionar sau de alt salariat, care gestionează sau administrează aceste bunuri din avutul proprietarului.Potrivit pct. U al Hotărârii din 6 iulie 1992, drept delapidare a aver străine trebuie calificate acţiunile persoanelor care, în virtutea funcţiile lor de răspundere, raporturilor contractuale sau însărcinării speciale dat de proprietar, exercită vizavi de bunurile încredinţate împuternicirile d dispunere, administrare, transportare sau păstrare (de exemplu, depo7ito expeditor, casier etc.). De regulă proprietarul încheie cu aceste persoan contracte de răspundere materială deplină pentru averea încredinţaţiDelapidarea averii străine constă în faptul că infractorul transform bunul aflat în gestionarea sau administrarea sa într-un bun a! său, îl trec efectiv în stăpânirea sa, creând posibilităţi de a se comporta faţă de ace; bun ca faţă de un bun propriu, de a înfăptui acte de dispoziţie de acel bui

37

Delapidarea averii străine presupune nu numai însuşirea bunului adm nistrat, dar şi irosirea lui prin consumare, cheltuire, dăruire sau transmite: altor persoane tară restituirea echivalentului lui.Deosebirea delapidării de furi a fost explicată la art. 1X6 C.P., c aceea, pentru a nu ne repeta, consultaţi aceste explicaţii.Drept consecinţe a componenţei de bază a delapidării sunt prejudicii materiale în proporţii esenţiale.Delapidarea se consideră consumată din momentul în care vinovat a obţinut posibilitatea de a se folosi de acest bun după voie ori d momentul în care a consumat-o.Latura subiectivă a delapidării este caracterizată prin intenţie directă, iar motivul şi scopul este de profit.Subiect al delapidării poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de şaisprezece ani.Alin. 2 ari. 191 C.P. stipulează următoarele circumstanţe agravante ale delapidării săvârşite: a) repetat b) de două sau de mai multe persoane; c) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile; d) cu folosirea situaţi ei de serviciu'.Noţiunea circumstanţelor agravante arătate la lit. a), b) şi c) este identică cu noţiunea circumstanţelor agravante corespunzătoare ale furtului, iar a celei definită de lit. d) este aceeaşi ca şi circumstanţa agravantă similară escrocheriei.Alin. 3 art. 191 C.P. agravează răspunderea penală pentru delapidarea săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. Noţiunea acestora este definită la art. 46 şi 47 C.P.2.9. Pungăşia (art. 192 C.P.)Latura obiectivă a pungăşiei se realizează prin acţiunea în scopul sustragerii bunurilor altei persoane din buzunare, genţi sau din alte obiecte aflate asupra persoanei.Pungăşia constă în hoţia din buzunare, genţi sau din alte obiecte aflate asupra persoanei. Ca hoţi se consideră oamenii ticăloşi, şarlatanii, şmecherii care trăiesc din furturi pe ascuns, pe furiş din buzunare.Prin alte obiecte aflate asupra persoanei se înţeleg diferite sacoşe, poşete, plase în formă de săculeţ, serviete, saci, geamandane, valize, cufere etc. în care se pun lucrurile, obiectele necesare pentru transportare sau călătorie şi persoana le poartă cu sine şi le supraveghează.Ca o urmare a eomponenţei de bază a pungăşiei arătată de alin. î art. 192 C.P. pot fi conjecturale atât acţiuni în scopul sustragerii bunurilor din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoană în proporţii mici, esenţiale sau considerabile, cât şi sustragerea lor în aceleaşi proporţii, deoarece acţiunile în scopul sustragerii bunurilor altei persoane din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoană, precum şi sustragerea lor în proporţii mari sau deosebit de mari, trebuie calificată în baza art. 195 C.P.Pungăşia este considerată consumată din momentul începerii acţiunii de a sustrage bani sau alte bunuri din buzunare, genţi sau alte obiccle' abuz în serviciu (n.n.).

38

202prezente la persoană, indiferent de faptul dacă infractorul şi-a realizai scopul sau nu.Latura subiectivă a pungăşiei este caracterizată numai prin intenţie directă, motiv şi scop de profit.Subiect al pungăşiei arătate la alin. l art. 192 C.P. este o persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de şaisprezece ani, iar în condiţiile alin. 2 - de la paisprezece ani.2.10. însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari (art. 195 C.P.)In acest articol legislatorul a folosit pentru prima dată un icrmen general acceptabil care cuprinde toate formele şi metodele ţie sustrageri, luări, dobândiri, estorcări, primiri, încasări ilegale, delapidări a bunuri lor altei persoane - însuşirea bunurilor proprietarului, în al doilea rând a fost stabilită o nouă enumerare a acestor însuşiri: furt, jaf, tâlhărie, şantaj, escrocherie, delapidare şi pungăşie.Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indiferent în ce formă a fost comisă (art. 186-192 C.P.).Toate cazurile de însuşire ilicită a averii proprietarului săvârşită prin furt, jaf, tâlhărie, şantaj, escrocherie, delapidare sau pungăşie, indiferent de complexitatea îmbinării lor, dacă valoarea averii însuşite este de proporţii mari sau deosebit de mari, sunt calificate în baza art. 195 C.P.însuşirea averii proprietarului în proporţii mari sau deosebii de mari poate fi săvârşită prinîr-o singură repriză, prin diferite metode, din di verse izvoare, dacă persoana nu a fost condamnată pentru un oarecare episod şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie pentru acţiunile precedente.Dacă în timpul săvârşirii infracţiunii de însuşire intenţia infractorului a fost îndreptată spre însuşirea averii în proporţii mari sau deosebit de mari şi ea nu a fost realizată din cauze independente de voinţa infractorului, fapta trebuie calificată drept tentativa de însuşire în proporţii mari sau deosebit de mari, indiferent de însuşirea celor sustrase real. în baza art. 27 şi alin. l sau 2 art. 195 C.P.De regulă, însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari din avutul proprietarului o înfăptuiesc mai multe persoane, deseori prin falsificări ale documentelor, acumularea surplusurilor de produse sau prin alte metode, în aceste cazuri acţiunile tuturor participanţilor trebuie calificate potrivit art. î 95 C.P., luându-se în consideraţie volumul general al bunurilor însuşite. Dacă unul dintre participanţi săvârşeşte acţiuni de sine stătătoare, care nu intră în intenţia grupului de infractori, această faptă' este calificată de sine stătător.Potrivit art. 195 C.P, pentru calificarea infracţiunii nu pot fi luate în consideraţie episoadele de însuşire a avutului proprietarului pentru care vinovatul a fost condamnat sau dacă a expirat termenul de tragere la răspundere penală.în conformitate cu alin. l art. 126 C.P., sunt considerate proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoarea bunurilor însuşite, adică valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv 500unităţi de amendă.

39

De regulă, însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari din avutul proprietarului se consumă din momentul în care bunul a fost însuşit şi infractorul are posibilitate reală de a-1 folosi sau dispune de el după voie. Dacă această infracţiune însă a fost săvârşită prin tâlhărie, şantaj şi pungăşie, ea este considerată terminată odată cu săvârşirea acţiunilor descrise de aceste norme penale şi neînsuşirea de către vinovat a averii proprietarului nu are nici o importanţă pentru calificare.Latura subiectiva a infracţiunii este caracterizată numai prin intenţie directă, motiv şi scop de profit.Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de paisprezece ani.§ 3. Atentatele în scop de profit contra patrimoniului fără semnele însuşirilor3.1. Ocuparea bunurilor imobile străine (art. 193 C.P.)Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în proprietatea altuia.A ocupa un imobil înseamnă a pătrunde şi a pune stăpânire pe imobil pe o anumită durată de timp. Nu interesează dacă imobilul a fost ocupat în întregime sau în parte, dacă făptuitorul a reuşit sau nu să rămână multă vreme în imobilui ocupat; este suficient ca el să fi pătruns şi sa fi rămas în imobil atât încât să se poată vorbi de o ocupare efectiva.De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul şi-a adus sau nu lucrurile în imobilul ocupat, după cum nu interesează, dacă lucrurile celui în posesia căruia se află imobilul au fost sau nu îndepărtate.Ocuparea imobilului aflat în posesia altei persoane trebuie să se facă204Prevedere^ "^" 6Ste satis^cutâ ^acă m momentul săvârşirii ÎSLi'fSptuitorul nu >ea un titlu

le§itim <de exemPlu'bon de reP*rt.ţie, hntărâre de evacuare etc-> care săM îndreptăţească a lua m stăpâniren ., i T\ -_____rea s-a făcut în temeiul unui asemenea titlu, faptaimobilul. Uaca ocupa .... , . . . /nu constituie infracţitfne de °cuPare>C1 ""fracţiune de samavolnicie (art. ->rPl bineînţeles ~ cu condiţia să fie întrunite semnele componenţeiacestei infracţiuni. _ _ ,...,.,, .-_,- l area în stăi)anire nu este e':ectlva' adica de o anumita durata, fnndvorba numai de (' Pătrundere, fapta va constitui, eventual, infracţiunea de violare de donllciliu <art- ] 79

C-P->> bineînţeles, cu condiţia să fie întrunite trăsăturile cPmponenţei acestei infracţiuni.n narea hunurilof 'm°bile străine se consumă din momentul ocupării unui imobil aflat în pCsesia altuia'adică din momentul în care făptuitorul pătrunzând în imobil Reuşit să-1 ia în stăpânire.Potrivit art 276 al Codului de procedura penala, pentru infracţiunea în cauză, urmărirea penală Pome$te numai in baza Plâ"gerii depuse de victimă ş. încetează ja împăcarea părţilorLatura subiectiv)^ a infracţiunii se caracterizează numai prin intenţiedirectă, motiv şi scoj1 de ProflL _

40

Subiect al infrac(lun11 Poate " oncc persoana fizica responsabila, care a atins vârsta d? Ş^prezece ani.Alin 2 art 193 C'^ Preve^e următoarele circumstanţe agravante ale ocupării unui imobil s1^ săvârşite: a) de două sau de mai multe persoane; b) prin distrugerea sau strămutarea semnelor de hotar ale unui imobil aflat în proprietatea altuia; c) ^ aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei.în cazul ocupării bunurilor imobile străine de către două sau mai multe persoane (lit, a> alin' 2 art 193 C"R>< sunt valabile «P^aţiile corespunzătoare de 'a art- ' ** L •Ocuparea bunuril1*"" imobile străine prin distrugerea sau strămutarea semnelor de hofar ale unui imobil aflat în posesia altuia (lit. b) alin 2 art 193 C P^- Semnele de hotar sunt cele care delimitează două terenuri înveci'iate- Prin distrugerea semnelor de hotar se înţelege nimicirea sau îniărurarea acest°ra (de exemplu, nimicirea unui gard sau ridicarea eardulu' ^ aruncarea lui în altă parte), iar prin strămutarea semnelor de hotar seîn!clege deplasarea acestora spre interiorul terenului învecinat ceea ci conduce la ocuparea unei porţiuni din acest teren. Este indiferent dacă'11 momentul săvârşirii faptei posesorul imobilului a fost sau nu de faţî-Este necesar ca acţiunile menţionate să fi constituit mijlocul folosit de făptuitor pentru ocuparea imobilului aflat în posesia altuia.Ocuparea bunurilor imobile străine cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei (lit. c) alin. 2 art. 193 C.P.) nu concretizează gravitatea prejudiciului acestei violenţe cum se întâmplă la jaf, tâlhărie etc. (de exemplu, violenţă nepericuloasă sau, din contra, periculoasă pentru viaţă şi sănătate, în aceste cazuri, de regulă, gradul de prejudiciu al violenţei este determinat prin confruntarea sancţiunilor acestor infracţiuni.Violenţa fizică se poate manifesta, în genere, prin lovituri care produc numai dureri fizice (a se vedea explicaţiile de la art. 154 C.P.) sau prin -vătămări corporale neînsemnate (noţiunea este elucidată în Codul contravenţiilor administrative), vătămări uşoare ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii (art. 153 C.P.), medii (art. 152 C.P.), grave (art. 151 C.P.) sau omor (art. 145 C.R).Analizând sancţiunile stipulate de aceste articole pentru circumstanţa agravantă examinată, conchidem că violenţa în formă de lovituri, vătămări corporale neînsemnate, uşoare sau medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii sunt complet cuprinse de această circumstanţă agravantă şi nu necesită o calificare şi în baza acestor articole, iar provocarea vătămărilor grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, precum şi asasinarea victimei în procesul ocupării bunurilor imobile străine depăşesc noţiunea violenţei la circumstanţa agravantă în cauză şi cele săvârşite constituie un concurs de infracţiuni care trebuie calificat în baza lit. c) alin. 2 art. 193 şi lit, g) alin. 2 art. 151 sau lit. b) alin. 2 art. 145 C.P.3.2. însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art. 194 C.P.)Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin însuşirea frauduloasă a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale ori utilizarea ilicită a acestora, evitând sistemele de evidenţă instalate în mod stabilit sau prin acestea, dar deteriorate de consumator, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari.

41

însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale se poate efectua numai din reţelele electrice, termice sau din conductele de gaze naturale, însuşirea gazelor naturale din depozite, cisterne, butelii va constitui o formă aparte de însuşire (furt, jaf etc. în funcţie de metoda însuşirii).însuşirea acestor bunuri poate fi efectuată atât prin branşarea ilegală206la aceste reţele, conducte, cât şi prin reţelele, conductele instalate legal, dar prin deteriorarea sistemelor de control, de exemplu, a contoarelor. Dacă săvârşind infracţiunea făptuitorul produce şi avarierea reţelei sau a conductei, infracţiunea dată intră în concurs cu infracţiunea de distrugere (art. 197 sau 198 C.P.), cu condiţia să fi e întrunite trăsăturile componenţelor acestor infracţiuni.însuşirea frauduloasă sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale este pasibilă de pedeapsa, daca aceste acţiuni au cauzat daune în proporţii mari, a căror valoare, potrivit alin. l art. 126 C.P., este de la 500 la 1500 de unităţi convenţionale de amendă.Infracţiunea se consideră consumată din momentul pricinuirii unei pagube în proporţii mari.Potrivit art. 276 al Codului de procedură penală, pentru infracţiunea dată, urmărirea penală porneşte numai în baza plângerii depusă de victima şi încetează la împăcarea pârtilor,Latura subiectivă a infracţiunii este caracterizată nurnai prin intenţie directă, motiv şi scop de profit.Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă care a împlinit vârsta de şaisprezece ani.Alin. 2 art. 194 C.P. agravează răspunderea penală, dacă însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale au cauzat daune în proporţii deosebit de mari, a căror valoare depăşeşte 1500 de unităţi convenţionale de amendă.3.3. Cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 196 C.P.)Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin cauzarea de pagube materiale proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere.Obiectul material al infracţiunii îl poate constitui orice valoare materială care în momentul săvârşirii infracţiunii nu trecuse încă în posesia proprietarului, dar trebuia să treacă, daca vinovatul nu ar fi săvârşit infracţiunea în cauză.Cau/area de daune materiale proprietarului se realizează în lipsa seninelor de însuşire a averii, de exemplu, a escrocheriei. Făptuitorul nu sustrage averea din posesia proprietarului. El săvârşeşte infracţiunea printr-o inacţiune, neîndeplinind obligaţiunea juridică de a transmite averea sau banii persoanelor fizice sau juridice corespunzătoare. Consecinţele materiale ale acestei inacţiuni se manifestă prin pagube materialeîn formă de venituri nerealizate, ratate.înşelăciunea ca metodă de săvârşire a infracţiunii se poate manifesta atât prin acţiuni active, care constau în comunicarea informaţiilor false asupra unor

42

împrejurări sau fapte, cât şi prin inacţiuni, constând în ascunderea, tăinuirea împrejurărilor sau faptelor, în trecerea lor sub tăcere. De exemplu, înşelarea organelor notariale în privinţa preţului real de vânzare al caselor, al autovehiculelor şi al altor valori la înregistrarea contractelor de cumpărare-vânzare în scopul reducerii taxei de plată obligatorie stabilită de lege, precum şi alte acţiuni de înşelăciune care au cauzat proprietarului pagube materiale sub formă de venituri nerealizate.Dacă pentru evaziune fiscală sau eschivarea de la alte plăţi obligatorii vinovatul prezintă documente falsificate de el însuşi, cele săvârşite intră în concurs de infracţiuni cu falsificare a documentelor oficiale (art. 361 C.P.)Abuzul de încredere constă în folosirea relaţiilor speciale de încredere dintre vinovat şi persoanele fizice sau juridice în scopul obţinerii ilegale a unor profituri materiale sau băneşti. Asemenea relaţii apar în legătură cu funcţia ocupată sau munca legată de valorificarea bunurilor proprietarului (de exemplu, şoferii automobilelor, taxiurilor etc.) ori în timpul prestării diferitelor servicii comunale şi sociale populaţiei (ceasornicarii, cizmarii, maiştrii de televizoare etc.). Stabilind relaţii de muncă cu vinovatul şi punându-i la dispoziţie averea sa, proprietarul are încredere în el, dar vinovatul îşi însuşeşte veniturile obţinute din exploatarea averii proprietarului.Cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere se deosebeşte de escrocheria comisă şi ea prin înşelăciune sau abuz de încredere după semnele lor obiective. Pentru escrocherie este caracteristică trecerea ilegală a averii proprietarului în posesia escrocului. Pentru cauzarea de pagube materiale este specifică folosirea temporară ilegală gratuită a averii proprietarului şi eschivarea de la actul de transmitere proprietarului a bunurilor care i se cuvin după lege.Cauzarea de daune materiale proprietarului, specificată în alin. l art. 196 C.P., presupune o daună materială în proporţii mici, esenţiale sau considerabile. In cazul daunei în proporţii mici trebuie să ţinem cont de prevederile alin. 2 art. 14 C.P.Infracţiunea este considerată consumată din momentul producerii daunelor materiale ratate de proprietar.Latura subiectivă este caracterizată numai prin intenţie directă, motiv şi scop de profit.208Subiect al infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de şaisprezece ani - în condiţiile arătate în alin. l, 2 şi 3 -şj de paisprezece ani - în condiţiile arătate în alin. 4 art. 196 C.P.Alin. 2 art. 196 C.P. menţionează aceleaşi acţiuni săvârşite: a) repetat; b) de două sau de mai multe persoane.Alin. 3 art. 196 C.P. agravează răspunderea penală pentru acţiunile arătate în alin. l sau 2, săvârşite: a) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală; b) în proporţii mari.Alin. 4 art. 196 C.P. agravează răspunderea penală pentru acţiunile arătate în alin. l, 2 sau 3, săvârşite în proporţii deosebit de mari.

43

Noţiunea circumstanţelor agravante arătate în lit. a) şi b) alin. 2 art. 196, de lit. a) alin. 3 art. 196 al C.P. este identică cu noţiunea circumstanţelor agravante corespunzătoare din art. 186 C.P., iar a celor arătate în lit. b) alin. 3 art. 196 şi în alin. 4 art. 196 C.P. este identică cu explicaţiile acestor noţiuni la art. 195 C.P.3.4. Dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală (art. 199 C.P.) Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin dobândirea sau comercializarea, tară o promisiune prealabilă, a bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală.Dobândirea bunurilor presupune procurarea gratuită sau cu plată a bunului în orice formă (cumpărarea, primirea în dar, în schimb, în contul datoriei, compensării daunelor etc.), în urma căreia făptuitorul obţine posibilitatea de a dispune de aceste bunuri după voie.Comercializarea bunurilor înseamnă transmiterea lor gratuită sau cu plată altor persoane prin orice metodă (vânzare, donaţie, schimb, dare în contul unei datorii, compensare a unor pagube etc.).Prin dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală se înţelege că făptuitorul ştie cu siguranţă că averea a fost obţinută în urma unei infracţiuni. Acest semn este exclus, dacă bunul obţinut prin fraudă a fost dobândii de făptuitor în condiţii care nu-i permit să tragă o concluzie univocă (de exemplu, la piaţă, de la o persoană întâlnită întâmplător etc.).Dobândirea sau comercializarea bunurilor fără o promisiune prealabilă înseamnă că făptuitorul nu a promis infractorului ceva în acest sens înainte ca ultimul să comită infracţiunea. De regulă, făptuitorul află că bunurile au fost obţinute pe cale criminală după ce ele au fostdeja însuşite ilegal de infractori. Dacă făptuitorul a promis din timp că va procura sau va vinde obiecteîe dobândite pe cale criminală, aceste acţiuni constituie o parlicipaţie Ia o infracţiune de însuşire ilegală a bunurilor proprietarului în calitate de complice (alin. 5 art. 42 C.R).Drept consecinţe a componenţei de bază a acestei infracţiuni arătate în alin. l arf. I99C-P. poate fi dobândirea sau comercializarea bunurilor obţinute pe cale criminală, bunuri a căror valoare poate înregistra proporţii mici, esenţiale sau considerabile. In cazul dobândirii bunurilor în proporţii mici trebuie să ţinem cont de prevederile alin. 2 art. 14 C.P.Infracţiunea se consumă o dată cu dobândirea sau comercializarea bunurilor în proporţiile indicate.Latura subiectivă a infracţiunii este caracterizată numai prin intenţie directa, motiv şi scop de profit.Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de şaisprezece ani.Alin. 2 art. 199 C.P. prevede următoarele circumstanţe agravante ale acestei infracţiuni săvârşite: a) de două sau de mai multe persoane; b) sub formă de îndeletnicire; c) în proporţii mari.

44

Noţiunea circumstanţei agravante arătate în lit. a) alin. 2 art. Î99 C.P. este identică cu cea a furtului (a se vedea explicaţiile la art. 186 C.P.), iar a celei prevăzute în lit. c) este definită de art. 195 C.P.Dobândirea sau comercializarea bunurilor obţinute pe caîe criminală sub formă de îndeletnicire' (lit. b) alin. 2 art. î 99 C.P.) presupune o repetare de cel puţin trei ori a acestor acţiuni pentru care persoana încă nu a fost condamnată, iar termenele de prescripţie n-au expirat, acţiuni în scopul de a trage foloase materiale, fiind o sursă de bază de profit sau chiar una suplimentară a făptuitorului.Alin. 3 art. 199 C.P. agravează răspunderea penală, dacă acţiunile arătate în alin. l sau 2 s-au soldat cu prejudicii în proporţii deosebit de mari.Potrivit alin. l art. 126 C.P., se consideră proporţie deosebit de mare valoarea bunurilor dobândite sau comercializate, care depăşeşte 1500 de unităţi convenţionale de amendă, adică care depăşeşte suma de 30 000 de lei. Unitatea convenţională de amendă, potrivit art. 64 C.P-, este egală cu 20 de lei.' sub formă de meserie (n.n.).210§ 4. Infracţiuni contra patrimoniului, însoţite dedistrugerea, deteriorarea, însuşirea, pierderea saupieirea bunurilor proprietarului4 1. Distrugerea sau deteriorarea intenţionata a bunurilor(art. 197 C.P.)Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin distrugerea sa deteriorarea intenţionată a bunurilor, dacă aceasta a cauzat daune î proporţii mari.Distrugerea bunurilor presupune orice acţiune care are drept rezul tat nimicirea lor totală sau parţială, după care acestea nu mai pot f reparate şi devin total inutilizabile potrivit destinaţiei lor iniţiale.Deteriorarea bunurilor înseamnă degradarea lor parţială, cee; ce are drept consecinţă pierderea totală sau parţială din proprietate; lor de folosinţă, cu posibilitatea recuperării acestei proprietăţi prin repara (iile ce i se vor face.Drept consecinţă a distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilo rezultă daune în proporţii mari, valoarea cărora este de la 500 pan; la 1500 de unităţi convenţionale de amendă.Intre acţiunile vinovatului şi consecinţele survenite trebuie să exişti legătura cauzală.Potrivit art. 276 al Codului de procedură penală, urmărirea penali porneşte numai în baza plângerii depusă de victimă în cazul infracţiuni menţionate în alin, l art. 197 C.P. şi încetează la împăcarea părţilorLatura subiectivă a infracţiunii este caracterizată atât prin intenţii directă, cât şi prin intenţie indirectă. Vinovatul prevede că în urma acţiunilor sale prejudiciabile pot fi ilegal distruse sau deteriorate bunurile proprietarului şi doreşte sau admite în mod conştient producerea acestoi urinari prejudiciabile. Motivul şi scopurile acţiunilor infracţionale pot f diferite: răzbunare, tendinţa de a ascunde urmele unei infracţiuni etc. Daca făptuitorul acţionează în scopul subminării economici

45

naţionale şi a capacităţii de apărare a statului, avem de a face cu o diversiune (art. 343 C.P.).Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a aţin,' vârsta de 16 ani - în condiţiile arătate în alin. 1 - şi de 14 ani - în condiţiile arătate în alin. 2 art. 197 C.P.Alin. 2 art. 197 C.P. specifica următoarele circumstanţe agravante ale distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilor soldate cu: a) decesul unei persoane; b) alte urmări grave.Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor soldată cu decesul unei persoane (lit. a) alin. 2 art. 197 C.P.) presupune decesul a cel puţin unei persoane. Atitudinea psihică faţă de decesul persoanei trebuie să fie imprudentă, adică este vorba de o faptă cu două forme de vinovăţie (art. 19 C.R).Dacă vinovatul a urmărit şi asasinarea intenţionată a unei persoane în procesul distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilor, va exista un concurs ideal de infracţiuni: lit a) alin. 2 art. 197 şi alineatul corespunzător al art. 145 C.P., în funcţie de scopul omorului.Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor soldată cu alte urmări grave (lit. b) aîin. 2 art. î 97 C.P.) presupune sinuciderea victimei, schilodirea sau mutilarea cuiva, sistarea pe un timp îndelungat a activităţii unei întreprinderi, lăsarea fără locuinţe a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari, a căror valoare depăşeşte 1500 de unităţi convenţionale de amendă etc.4.2. Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor(art. 198 C.P.)Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor, dacă aceasta a acuzat daune în proporţii mari.Semneie obiective aie infracţiunii analizate sunt identice cu semnele corespunzătoare ale distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilor de la art. 197 C.P.Infracţiunea se consumă din momentul survenirii consecinţelor nominalizate.între acţiunile prejudiciabile şi daunele în proporţii mari trebuie să existe o legătură cauzală.Potrivit art. 276 al Codului de procedură penală, urmărirea penală porneşte numai în baza plângerii depusă de victimă în cazul distrugerii sau deteriorării bunurilor, arătate la alin. l art. 198 C.P. şi încetează la împăcarea victimei cu infractorul.Latura subiectivă este caracterizată prin imprudenţă, care se poate manifesta în formă de încredere exagerată în sine sau prin neglijenţă criminală. Săvârşind cutare sau cutare acţiuni, de exemplu, aprinzând un foc, vinovatul a prevăzut posibilitatea urmărilor prejudiciabile pentru proprietar ca urmare a acţiunilor prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate (avea lângă el un bidon cu apă, dar212

46

după incendierea bunului proprietarului, în dosul căruia făptuitorul a aprins focul, apa a fost insuficientă) sau n-a prevăzut urmările prejudiciabile, dar trebuia şi putea să le prevadă.Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă care a împlinit vârsta de şaisprezece ani.Alin. 2 art. 198 C.P. prevede distrugerea sau deteriorarea din imprudenţi a bunurilor soldate: a) cu decesul unei persoane; b) cu alte urmări grave.Noţiunea acestor circumstanţe agravante are aceleaşi explicaţii c; şi cea de la art. 197 C.P.4.3. Neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului(art. 200 C.P.)Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin neglijenţa criminali faţă de obligaţiile proprii, manifestată de o persoană căreia i-a fost mere dinţată paza bunurilor proprietarului, atitudine care s~a soldat cu însuşi rea, nimicirea, deteriorarea, pierderea sau pieirea în proporţii mari săi deosebit de mari a acestor bunuri.Prin neglijenţă criminală faţă de obligaţiunile proprii de a păzi bunu rile încredinţate se înţelege neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunză toare de către o persoană a îndatoririlor sale, fapt în urma căruia s-. produs furtul, nimicirea, deteriorarea, pierderea sau pieirea averii proprie tarului în valoare ce depăşeşte 500 de unităţi convenţionale de amendăAtitudinea neconştiincioasă faţă de paza avutului proprietarului s poate manifesta sau printr-o neglijare conştientă de către vinovat îndatoririlor de serviciu (de exemplu, plecarea de la serviciu, somnul î timpul pazei etc.), sau prin neîdeplinirea obligaţiunilor de serviciu (paz neatentă, jocul în cărţi sau altă ocupaţie de altă natură etc.). sau provoca rea neatentă a unui incendiu sau a unei inundaţii (de exemplu, a arunc;' o ţigară nestinsă şi s-a produs un incendiu, a dereglat din neatenţie conductă de apă sub mare presiune etc.). în ultimul caz infracţiune intră în concurs cu distrugerea arătată în art. 198 C.P.Infracţiunea se consumă din momentul în care bunul proprietarului cărui valoare depăşeşte 500 de unităţi convenţionale de amendă, a fo; furat, distrus, deteriorat, pierdut sau a avut loc pieirea animalelor prop rietarului.Potrivit art. 276 al Codului de procedură penală, în cazul săvârşir infracţiunii analizate, urmărirea penală porneşte numai în baza plânger depusă de victimă şi încetează la împăcarea părţilor.Latura subiectivă a infracţiunii este caracterizată prin intenţie indirectă, încredere exagerată în sine sau prin neglijenţă.Subiect al infracţiunii poate fî orice persoană fizică responsabilă care a împlinit vârsta de şaisprezece ani şi căreia proprietarul i-a încredinţat paza bunurilor sale.

47