UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVAFACULTATEA DE DREPT

CATEDRA TEORIA ȘI ISTORIA DREPTULUI

LUCRU INDIVIDUAL LA DISCIPLINA DREPT INFORMAȚIONAL

TEMA:INVIOLABILITATEA VIEȚII PRIVATE

Au realizat: Eșan Victoria și

Movila Daniela

Coordonator: Mocanu Veronica,

doctor în drept, lector universitar

Curpins

• Introducere• Consideraţii generale privind inviolabilitatea v

ieţii personale• Reglementarea

juridică privind inviolabilitatea vieții private• Noțiunea de viață privată în conceptul diverse

lor state sau limitele vieții private de la stat la stat

• Distincția între modelul american al vieții private si cel european

• Studiu de caz• Concluzie• Referințe bilbiografice

IntroducereActualitatea şi importanţa problemei abordate. Existenţa şi măsura în care sunt garantate şi

respectate drepturile omului într-o societate sunt criterii concludente pentru determinarea rolului omului în societatea respectivă şi, în consecinţă, a nivelului de dezvoltare al acesteia. Promovarea drepturilor omului este o prioritate a societăţii democratice şi a devenit, după proclamarea suveranităţii şi independenţei (în unele cazuri cel puţin formal), o importantă parte componentă a politicii Republicii Moldova pe plan intern şi extern.

Motivul alegerii temei. La elaborarea lucrului individual am ales tema „Inviolabilitatea vieții private”, deoarece această temă are importanță nu doar din punct de vedere teoretic, dar și practic. Așadar, eficiența inviolabilității vieții private este de a nu răspîndi informații negative despre persoană sau a altor tipuri de informaţii private neplăcute persoanei, dar care nu corespund realităţii.

Scopul cercetării este de a face o analiză juridică, de a studia diferitele aspecte teoretice şi practice ale temei abordate și de a sistematiza normele ce reglementează inviolabilitatea vieții private.

Întru realizarea scopului propus, ne-am conturat următoarele obiective:• definirea și reglementarea juridica a inviolabilității vieții private;• determinarea specificului inviolabilităţii vieţii private, analizând comparat situaţia în statele unde

funcţionează un sistem eficient de democraţie;

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a cercetării poate fi estimată sub următoarele aspecte:

• s-a realizat un comentariu sistemic al legislaţiei privind inviolabilitatea vieții private pentru a înlesni soluţionarea mai multor probleme condiţionate de ambiguitatea şi lacunele întîlnite în reglementările naţionale din domeniu;

• potrivit obiectivelor care denotă caracterul interdisciplinar, cercetarea este axată pe un areal de metode ştiinţifice cum ar fi metoda logică, comparativă, cantitativă, analiza şi sistemică.

Consideraţii generale privind inviolabilitatea vieţii personale

Inviolabilitatea vieţii personale se afirmă ca un drept fundamental al omului încă din cele mai vechi timpuri, odată cu primele manifestări scrise de libertate, constituind conţinutul esenţial al declaraţiilor, documentelor politico-juridice şi ale actelor vechii Rome şi al celor din timpul feudalismului, formând mai târziu conţinutul fundamental al tuturor "Bill of Rights" şi al "declaraţiei drepturilor" adoptate din secolul XVII şi până astăzi. În epoca contemporană, recunoaşterea libertăţii persoanei ca drept fundamental al omului se impune din ce în ce mai puternic, devenind un imperativ universal dictat de necesităţile de progres social.

Ca urmare, atât pe plan internaţional, ca şi pe plan naţional, inviolabilitatea persoanei primeşte consacrare juridică, chiar dacă uneori recunoaşterea libertăţii ca drept fundamental rămâne sub forma unui simplu principiu de drept, nefiind asigurate şi garanţiile materiale şi juridice pentru realizarea lor efectivă.

Departe de a fi o categorie abstractă, inviolabilitatea are un conţinut istoric concret, determinat de natura şi trăsăturile esenţiale ale contextului ei economic, social şi politic. Afirmarea şi recunoaşterea dreptului la protecţie se confundă, într-o lungă evoluţie, cu lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertăţii individului.

Vorbind despre inviolabilitatea persoanei şi garanţiile ei constituţionale şi procesual-penale trebuie să abordăm nu sensul filozofic al naturii de inviolabilitate vieţii personale ci pe cel juridic al inviolabilităţii ca valoare socială promovată, dezvoltată şi ocrotită de normele juridice. Aceasta pentru că personalitatea omului, în toate dimensiunile şi valenţele sale, îşi găseşte măsura afirmării sale în libertăţile pe care ordinea de drept i le asigură.

Noţiunile de inviolabilitatea vieţii personale, deşi nu formează o categorie juridică unică, vor fi folosite şi explicate împreună, deoarece sunt indivizibile şi esenţiale pentru fiinţa umană.

Inviolabilitatea constituie o categorie de drepturi fundamentale a cetăţenilor, al căror scop este protejarea persoanei sub toate aspectele sale, adică sub aspectul vieţii, al integrităţii corporale, al libertăţii fizice şi morale, al demnităţii, al traiului personal, al gândirii şi sentimentelor sale, atunci când le împărtăşeşte altor persoane şi nu doreşte să devină publice. Aşadar, prin inviolabilitatea persoanei trebuie înţeles dreptul acesteia de a nu se exercita asupra ei nici un fel de violenţă. Ca atare, inviolabilitatea persoanei nu se limitează doar la libertatea de mişcare, la libertatea fizică a acesteia, ci are o sferă mult mai largă, ea cuprinzând acele valori ale persoanei care se cer a fi apărate de acţiuni violente şi care, pe lângă libertatea fizică, mai cuprinde dreptul la viaţă, la integritatea corporală, demnitate etc.

Progresul tehnic și, în special, cel al tehnologiilor informaționale nu au ocolit Republica Moldova, determinind întreprinderea unor măsuri legislative și organizatorice pentru crearea cadrului civilizat al dezvoltării raporturilor sociale în domeniul informațional. Pînă acum s-a acordat prioritate, în special, considerentelor de ordin economic, cadrului normativ pentru infrastructura informațională (reglementări tehnice, acces, organe regulatorii), dar au fost depuse eforturi considerabile și în vederea asigurării unui nivel satisfăcător de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor antrenate în procesul informațional.

Putem afirma că viaţa privată este un concept cameleonic, care îşi schimbă înfăţişarea, de-a lungul timpului, dar păstrează, totodată, elemente de perenitate. În cuvinte puţine, dar expresive, s-a spus că viaţa privată este dreptul individului la o viaţă retrasă şi anonimă. În termeni apropiaţi, este dreptul omului de a duce viaţa pe care o doreşte, la adăpost de orice ingerinţe.

Această din urmă definiţie a inspirat textul Rezoluţiei nr. 428 a Adunării Consultative a Consiliului Europei, adoptată în 1970: ”În liniile sale esenţiale, dreptul la respectul vieţii private constă în posibilitatea persoanei de a-şi duce viaţa aşa cum doreşte, cu un minimum de ingerinţe. Acest drept se referă la viaţa privată, la viaţa sa familială şi la aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi reputaţie, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante, la publicarea fără autorizare a fotografiilor private, la protecţia împotriva spionajului şi a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecţia împotriva utilizărilor abuzive a comunicărilor private, la protecţia împotriva informaţiilor confidenţiale comunicate sau primite de către un particular. Nu se pot prevala de dreptul la protecţia vieţii lor private persoanele care, prin propriile lor activităţi au încurajat indiscreţiile de care se plâng”.

Reglementarea juridică privind inviolabilitatea vieții private

PE PLAN INTERNA IONALȚ PE PLAN NA IONALȚ

Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950;

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 ;

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966 ;

Recomandarea (89) 2 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția datelor cu caracter personal utilizate în scopul angajării;

Recomandarea (86)1 a Comitetului de Miniștri al Consiliul Europei către statele membre privind protecția datelor cu caracter personal utilizate în scopul securității sociale.

Constituția Republicii Moldova;

Codul penal al Republicii Moldova;

Codul de procedură penală al Republicii Moldova;

Legea cu privire la informatică nr.1069-XIV din 22.06. 2000;

Legea privind accesul la informație nr.982-XIV din 11.05.2000;

Legea cu privire la petiționare nr.190-XIII din 19.07.1994.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950

Articolul 8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de

familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui

drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Deşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei din 4 noiembrie 1950 face referinţă la dreptul la inviolabilitatea vieţii private, primul instrument internaţional menit să creeze cadrul general de standarde în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal este considerată Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, deschisă spre semnare pentru statele membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, în ziua de 28 ianuarie 19813 şi intrată în vigoare la 1 octombrie 1985.

Atît Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, articolul 12 cît și Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, articolul 17, prevăd: Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa

particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale.

Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.

Practic, Declaraţia a proclamat, întâia dată, dreptul la viaţă privată ca drept al omului.

O altă sursă de bază juridică în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal din partea Consiliului Europei sunt Recomandările şi Rezoluţiile Comitetului Miniştrilor. Acestea urmează să furnizeze suport adiţional în transpunerea principiilor Convenţiei nr.108 în diferite sectoare, precum prelucrarea datelor cu caracter personal în reţeaua Internet, medicină sau poliţie şi altele. Aceste documente recomandă guvernelor statelor membre să implementeze în legislaţia naţională principiile directorii incluse în anexele Recomandărilor sau Rezoluţiilor şi să asigure o largă difuzare a acestor principii. De obicei, documentele menţionate sunt însoţite de memorandumuri explicative, în care se tălmăcesc, pe articole, prevederile din anexele Recomandărilor şi Rezoluţiilor.

Republica Moldova a ratificat Convenția europeană pentru protecția persoanelor în cadrul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal (Hotărîrea Parlamentului nr. 483-XIV din 02. 07. 1999), iar în virtutea Acordului de Parteneriat și Cooperare cu Comunitățile Europene și Statele lor Membre (Acordul APC) este încurajată să întreprindă măsuri de coordonare a legislației sale și cu Directiva Uniunii Europene 95/46/EC. Acțiunile care au fost întreprinse pînă la etapa actuală sînt semnificative, dar nu suficiente pentru a se putea afirma că legislația națională corespunde standardelor dreptului internațional și Recomandărilor menționate.

Între primele sale prevederi, Constituţia Republicii Moldova consacră garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale: dreptul la viaţă, inviolabilitatea individuală sub toate formele ei, a conştiinţei, de exprimare, de circulaţie, la informaţie, la asociere şi celelalte.

Dreptul la viaţa privată este consfinţit în Constituţia Republicii Moldova la capitolul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în Articolul 28. Viaţa intimă, familială şi privată, care afirmă că:

”Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.”

Ocrotirea vieții private este garantată și prin art. 29 si 30 din Constituție, care statuează inviolabilitatea domiciliului și secretul corespondenței.

Constituția cuprinde precizarea foarte importantă şi anume că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

Dreptul la viața privată se află deja de mult timp în atenţia comunităţii internaţionale, care a tins să asigure un cadru regulatoriu ce ar introduce o reglementare cât de cât uniformă la nivel internaţional a domeniului protecţiei vieţii private.

Recent, odată cu dezvoltarea dinamică a societăţii informaţionale, accentul a fost pus anume pe protecţia datelor cu caracter personal, care, în principiu, conţin totalitatea de informaţie capabilă să dezvăluie cu lux de amănunte viaţa privată a indivizilor.

Articolul 177 ÎNCĂLCAREA INVIOLABILITĂŢII VIEŢII PERSONALE din Codul Penal al Republicii Moldova afirmă următoarele:

(1) Culegerea ilegală sau răspîndirea cu bună-ştiinţă a informaţiilor, ocrotite de lege, despre viaţa personală ce constituie secret personal sau familial al altei persoane fără consimţămîntul ei se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore.

(11) Culegerea ilegală a informaţiilor menţionate la alin.(1), fără consimţămîntul persoanei, cu utilizarea mijloacelor tehnice speciale destinate pentru obţinerea ascunsă a informaţiei, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 200 la 240 de ore.

(2) Răspîndirea informaţiilor menţionate la alin.(1): a) într-un discurs public, prin mass-media; b) prin folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de 1 an, sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale.

Inviolabilitatea vieții private în cadrul procesului penalConform art. 15 din Cod de procedură penală, orice persoană

are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea onoarei şi demnităţii personale. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei. La efectuarea acţiunilor procesuale nu poate fi acumulată fără necesitate informaţie despre viaţa privată şi intimă a persoanei. La cererea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, participanţii la acţiunile procesuale sînt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Persoanele de la care organul de urmărire penală cere informaţie despre viaţa privată şi intimă sînt în drept să se convingă că această informaţie se administrează într-o cauză penală concretă.

Persoana nu este în drept să refuze de a prezenta informaţii despre viaţa privată şi intimă a sa sau a altor persoane sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea este în drept să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii obţinerii unei asemenea informaţii, cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă. Prejudiciul cauzat persoanei în cursul procesului penal prin violarea vieţii private şi intime a acesteia se repară în modul stabilit de legislaţia în vigoare.

Totodată, prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul procesului penal este supusă clauzelor stricte de confidenţialitate în conformitate cu principiile generale prevăzute de art. 13 din Legea cu privire la protecţia datelor cu caracter personal şi art. 212 al Codului de procedură penală.

Legea cu privire la informatică trebuie să constituie protecția drepturilor și intereselor legitime ale tuturor subiecților de drept (persoane fizice, juridice și statul) în cadrul creării, administrării, utilizării resurselor și rețelelor informaționale, prestării de servicii în domeniu. Existînd legile speciale cu privire la protecția secretului de stat și a celui comercial, este normal ca în privința acestor categorii de informații Legea cu privire la informatică să se limiteze la dispoziții de ordin general și norme de blanchetă, însă este inadmisibilă o astfel de abordare în cazul datelor cu caracter personal.

Legea cu privire la informatică nu preia noțiunile definite, noțiuni tehnice, comprehensive și foarte utile pentru obiectul legii în Conventția pentru protecția persoanelor în cadrul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal (art. 2).

Legea cu privire la informatica abunda în norme declarativiste și generalizatoare de genul următoarelor: “Persoanele care creează și furnizează produse informatice sau care prestează servicii informatice sînt obligate [...] să asigure și să garanteze utilizatorilor de produse și servicii ca acestea nu sînt de natura să afecteze drepturile omului” sau “Persoanele care activează în cadrul sistemelor și rețelelor informatice sînt obligate să asigure protecția și confidențialitatea datelor, cu excepția celor care sînt determinate ca date publice...”. Chiar și atunci cînd, aparent, dispozițiile legii au scopul de a implementa prescripțiile Convenției, aceasta este făcut la un nivel mediocru.

Drept exemplu poate servi art. 17, care prescrie “Transferul de date cu caracter personal către utilizatori din alte țări nu poate avea loc decît dacă aceștia asigură un nivel de protecție a datelor conform legislației și reglementărilor în vigoare”.

Articolul dat necesită cizelare pentru a se elimina echivocul pe care-l conține: utilizatorii din alte țări trebuie să asigure un nivel de protecție a datelor conform legislației în vigoare a Republicii Moldova sau conform legislației statului de reședință?

Legea privind accesul la informație se referă la drepturile și obligațiile ce decurg din prelucrarea datelor cu caracter personal doar în limitele obiectului său de reglementare, și anume sub aspectul accesibilității informației cu caracter personal pentru terți și protecției acesteia în cadrul soluționării problemei accesului, precum și sub aspectul garantării accesului titularului la datele cu caracter personal și posibilității înaintării cererii de rectificare sau distrugere a datelor eronate, incomplete sau excesive, respectînd în aceasta parte principiile și dispozițiile Convenției pentru protecția persoanelor în cadrul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal.

Legea cu privire la petiționare stipulează că în procesul examinării petiţiei nu se admite divulgarea informaţiilor privind viaţa personală a petiţionarului contra voinţei  lui sau a altor informaţii, dacă acestea lezează drepturile  şi interesele lui legitime, precum şi a informaţiilor ce constituie secrete de stat, la fel nu se admite elucidarea unor informaţii privind personalitatea petiţionarului, dacă acestea nu se referă la conţinutul petiţiei.

În lumina celor expuse anterior, trebuie remarcate şi alte izvoare ale reglementărilor în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal. Astfel, o sursă incontestabilă de norme care, deseori, servesc chiar la operarea modificărilor în legislaţiile naţionale sunt hotărârile şi deciziile Curţii Europene pentru Drepturile Omului şi Curţii Europene de Justiţie.

În acelaşi timp, un adevărat atelier de noi tendinţe şi idei îl constituie forurile internaționale specializate în domeniul vieţii private şi protecţiei datelor cu caracter personal, mai cu seamă acelea care reunesc reprezentanţi ai autorităţilor de supraveghere în domeniul dat.

Astfel, printre cele mai importante reuniuni internaţionale pot fi incluse:

Conferinţa de Primăvară a Autorităţilor Europene pentru Protecţia Datelor,

Conferinţa Internaţională a Protecţiei Datelor şi Vieţii Private, Conferinţa Comisarilor pentru Protecţia Datelor cu Caracter

Personal Francofoni, Grupul de Lucru Internaţional pentru Protecţia Datelor în Telecomunicaţii,

Grupul Comisarilor pentru Protecţia Datelor din Europa Centrală şi de Est,

Atelierele de Lucru pentru Examinarea Cazurilor.

Aceste foruri servesc o bună platformă de abordare a problemelor stringente cu referinţă la domeniul protecţiei datelor, de rând cu schimbul de experienţă şi asistenţă reciprocă, fiind concepute standarde internaţionale în acest sens prin formularea declaraţiilor şi altor acte comune ale reprezentanţilor participanţi.

În acest context, cel mai recent şi elocvent exemplu este Propunerea Comună a Proiectului de Standarde Internaţionale privind Protecţia Vieţii Private cu referire la prelucrarea Datelor cu Caracter Personal, care a fost salutată la Conferinţa Internaţională a Protecţiei Datelor şi Vieţii Private, desfăşurată în Madrid, la 5 noiembrie 2009.

Noțiunea de viață privată în conceptul diverselor state sau

limitele vieții private de la stat la stat

Juriştii americani au fost printre primii care au promovat ideea existenţei dreptului la singurătate, sub denumirea right of privacy, calificat ulterior ca drept constituţional de către Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii.

Este notabilă perspectiva franceză care, prin Legea din 1881 cu privire la libertatea presei (modificată printr-o ordonanţă din 6 mai 1944) şi prin Legea din 17 iulie 1970, promovează elemente semnificative: consacră noţiunea de viaţă privată şi dreptul la viaţă privată ca drept subiectiv, încearcă delimitarea sferei personale şi stabileşte măsuri de protecţie corespunzătoare, aflate la dispoziţia instanţei de judecată.

Limitele vieţii private diferă de la stat la stat şi de la individ la individ. În Franţa anilor 1970, de exemplu, erau prohibite comentariile privind procesele de divorţ ale persoanelor publice, pe când tabloidele britanice acordau spaţii generoase cronicilor de gen. În aceeaşi ordine de idei, conţinutul vieţii private pare a se modifica sub aspectul conţinutului şi limitelor divulgării, după cum persoana vizată este cunoscută publicului – om politic, artist al scenei sau ecranului, sportiv de performanţă sau, dimpotrivă, simplu cetăţean.

În toate țările capitolul privind dreptul la respectarea vietii private este de o importanță majoră. Aceasta este demonstrat, de asemenea, și prin existența în toate țările în cauză a legilor cu privire la viața privată sau a prevederilor respective care sunt incluse în legile cu privire la acces.

În Regatul Unit divulgarea informațiilor fără consimțămîntul terței părți (intereselor private a părților terțe) despre orice persoană este considerată drept facilitarea invaziei în viața privată neautorizată.

În SUA viața privată acoperă informații personale, medicale și altele, a căror divulgare ar constitui o invazie clară neautorizată în viața personală. Însă numai indivizii au interese private, dar nu și persoanele juridice. Legea cu privire la viața privată din 1974 reglementează, de asemenea, accesul la documente de interes personal. Legea din Virginia face o detaliere mai minuțioasă și merită a fi cercetată.

În Canada informația personală este definită în Legea cu privire la viața privată, iar divulgarea neautorizată se exclude.

În Danemarca și Olanda se protejează interesele private unde se cere păstrarea secretului din cauza importanței speciale a subiectului. De exemplu, opiniile personale privind politica si discuțiile interne.

Însă, în Franta, se oferă protecție numai accesului la documente personale, în afara documentelor non-nominative, ceea ce inseamnă că documentul care nu conține o apreciere au evaluare a persoanei identificabile.

Aspectul protectiei vietii private interpretate pe larg, se contine obligatoriu in reglementarea legislativa a dreptului de acces la informatie.

Distincția între modelul american al vieții private si cel european

În literatură s-a făcut distincţie între modelul american al vieţii private şi modelul european.

În esenţă, concepţia americană înţelege the right of privacy ca expresie a autonomiei individuale, mult mai importantă decât drepturile de interes general. Am fi, aşadar, în prezenţa unor drepturi individuale, aparţinând unui subiect de drept solitar, care nu întreţine cu alţii decât acele raporturi pe care el însuşi le stabileşte „de bunăvoie, în interes general şi cu convingerea că societatea politică nu este decât un mijloc destinat să protejeze aceste drepturi”.

Modelul european plasează respectul vieţii private în contextul drepturilor şi libertăţilor individuale care suportă limitele impuse de exercitarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. Dreptul la viaţă privată se fundamentează, din acest punct de vedere, pe echilibrul ponderat între interesele indivizilor şi interesul general. Aceasta este, de altfel, ideea-laitmotiv a hotărârilor Curţii de la Strasbourg pronunţate pe marginea art. 8 din Convenţie.

Excepții cu privire la difuzarea informației personale

Cu un anumit grad de relativitate, distingem următoarele categorii sociale și juridice în domeniul vieții private: secretul personal, intimitatea personală (secretul individualității, secretul identității sociale, secretul datelor biografice, secretul datelor medicale); secretul familial (confidențialitatea raporturilor familiale, secretul adopției); secretul corespondenței (inclusiv existența corespondenței, conținutul acesteia și contactele).

Nu se vor confunda încălcarea dreptului la viață privată și lezarea onoarei și demnității, chiar dacă între aceste categorii există o interconexiune strinsă. Lezarea onoarei și demnității se poate produce prin difuzarea informațiilor defăimătoare, care nu corespund realității, pe cînd încălcarea dreptului la viața privată poate să se manifeste printr-o multitudine de acțiuni și inacțiuni, inclusiv răspîndirea unor informații care, deși corespund realității, țin de domeniul vieții private și nu puteau fi publicate sau divulgate decît cu consimțămîntul subiectului pe care-l privesc.

Încălcarea dreptului la viața privată, se poate manifesta prin colectarea, prelucrarea, stocarea neautorizată și divulgarea fără temei legal a informațiilor despre viața personală, familială, intimă, despre starea sănătății și alte aspecte ale vieții particulare a omului.

Analizînd problema din punct de vedere practic, vom elucida o serie de situații ipotetice cu referire la protecția vieții private, în scopul elaborării unor modele juridic argumentate pentru comportamentul jurnalistului. Vom observa că lipsa unei legi privind protecția vieții private se răsfrînge negativ atît asupra capacităților și mijloacelor de protecție a dreptului la viața privată, cît și asupra garanțiilor exercitării dreptului la libera exprimare. Or, chiar și pentru profesioniștii în domeniul jurisprudenței este extrem de dificil de a stabili limita cînd se aduce atingere vieții private a persoanei și cînd se aduce atingere unui interes public prioritar.

Dacă ne-am conduce doar după art. 4 din Legea presei, care statuează că: „Publicațiile periodice și agențiile de presă publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale și informații, ținînd cont de faptul că exercițiul acestor libertăți ce comportă datorii și responsabilități este supus unor formalități, condiții, restrîngeri și unor sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, intr-o societate democratică [...] pentru a împiedica divulgarea unor informații confidențiale...”, răspunsul ar fi afirmativ si categoric.

Astfel, Legea presei constituie o barieră legală în exercitarea unor atribuții caracteristice profesiei de jurnalist. Să presupunem că jurnalistul deține informații veridice despre hobby-ul unei persoane, care constă în confecționarea la domiciliu a substanțelor explozive. Însuși faptul de a avea un hobby nu este condamnabil, dar avînd în vedere că prin acesta se urmăreste un scop criminal și se pune în pericol viața, sănătatea și bunurile altor persoane, potențialul pericol social devine prioritar dreptului la ocrotirea vieții private și îndreptățește atenționarea opiniei publice.

Cu părere de rău, în contextul art. 4 din Legea presei și art. 177 din noul Cod penal, situația jurnalistului în cazul descris devine absurdă. Legea Federației Ruse cu privire la mijloacele de informare în masă stipulează o excepție pentru jurnaliști (dispoziția nu se extinde asupra celorlalți cetățeni), care constă în dreptul jurnalistului de a dobîndi, păstra și difuza informații despre viața privată, dacă aceasta servește interesului public.

Legea Republicii Moldova privind accesul la informație, fiind reformatoare și argumentată doctrinar, prevede posibilitatea divulgării informațiilor cu caracter personal în cazul în care interesul public prevalează (art. 8 alin. (8)), dar face aceasta în contextul obiectului său de reglementare și nu poate fi aplicată pentru rezolvarea situației particulare descrise mai sus.

După cum s-a menționat anterior, neexistînd o lege cu privire la protecția vieții private, nu sînt reglementate domeniul vieții private a individului și consecințele juridice ale integrării sociale a acestuia. Informația despre săvîrșirea unor fapte social periculoase, conform legii, nu poate fi secretizată, decît în cazuri specifice, expres prevăzute de lege, de exemplu, în scopul protecției intereselor anchetei.

În opinia noastră, persoana suspectată sau acuzată de săvîrșirea unei infracțiuni nu poate împiedica difuzarea informațiilor ce permit identificarea sa, inclusiv imaginea vizuală, pe motivul protecției dreptului la viața privată, or, interesul public pentru descoperirea crimelor îndreptățește acțiunea jurnalistului, făcînd posibilă apariția de noi martori, inclusiv persoane care să ofere inculpatului un alibi, de victime necunoscute anchetei, dovezi etc.

Studiu de cazHotărîrea în Cauza Iordachi şi alţii contra

Moldovei

Hotărîrea în Cauza Iordachi şi alţii contra Moldovei

Cauza a fost iniţiată prin cererea nr. 25198 din 2002 contra Republicii Moldova, din 23 mai 2002, depusă la Curte în conformitate cu art. 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţie) de către dl Vitalie Iordachi, dl Vitalie Nagacevschi, dna Snejana Chitic, dl Victor Constantinov şi dl Vlad Gribincea (în continuare reclamanţi).

Guvernul Moldovei (în continuare Guvern) a fost reprezentat iniţial de Agentul său dl V. Pârlog şi ulterior de succesorul acestuia dl V. Grosu.

Reclamanţii au pretins în particular, în conformitate cu art. 8 din Convenţie, precum că dreptul lor la libera corespondenţă nu a fost respectat din momentul în care legea domestică, care reglementează înregistrarea convorbirilor telefonice, nu conţine suficiente garanţii împotriva abuzurilor din partea autorităţilor naţionale.

Fapta în fapt

Reclamanţii sunt membrii organizaţiei non-guvernamentale “Juriştii pentru Drepturile Omului”, situată în Chişinău, specializată în reprezentarea intereselor reclamanţilor în faţa Curţii. Potrivit reclamanţilor, după ce partidul comuniştilor a venit la guvernare numărul violărilor drepturilor omului a sporit considerabil. În acest context a fost formată organizaţia lor, scopul căreia presupunea protecţia drepturilor omului prin acordarea asistenţei persoanelor care caută să depună cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, reclamanţii au considerat că au cauzat Guvernului o daună în legătură cu diminuarea imaginii statului şi a pierderilor financiare în rezultatul încălcărilor constatate în cazurile la care dînşii au contribuit să fie înaintate la Curte.

Reclamanţii au afirmat că urmare a activităţii lor a persistat riscul serios de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice ale acestora, datorită prevederilor legislaţiei în vigoare. Dumnealor nu au reclamat în special că au fost victimele unei interceptări concrete a comunicărilor sale, fie prin telefon sau prin poştă, şi în acest sens nu au declanşat nici o procedură la nivel naţional.

Guvernul a contestat pretinsa sporire a numărului de violări a drepturilor omului după ce partidul comuniştilor a cîştigat alegerile.

La 17 ianuarie 2008 unul din reclamanţi a formulat o adresare faţă de Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat informaţii statistice, inter alia, privitoare la numărul demersurilor organelor de investigaţii depuse la instanţele de judecată în sensul interceptării convorbirilor telefonice, precum şi numărul celor satisfăcute şi numărul demersurilor respinse.

Fapta în dreptReclamanţii s-au plîns conform art. 8 din Convenţie precum că dreptul lor la

corespondenţă nu a fost respectat din momentul în care legea care guvernează înregistrarea şi interceptarea convorbirilor telefonice nu conţine suficiente garanţii împotriva abuzurilor din partea autorităţilor naţionale. Dumnealor nu au reclamant în mod special precum că au fost victimele unei interceptări concrete a convorbirilor sale telefonice. Articolul 8 din Convenţie stipulează următoarele: “1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Dumnealor sunt membrii organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”, care a fost considerată de Guvern drept organizaţie subversivă activînd împotriva intereselor statului. Organizaţia „Juriştii pentru Drepturile Omului”, cum în procedurile la nivel naţional aşa şi în procedurile în faţa Curţii, a reprezentat mai multe persoane care au corespuns criteriilor de aplicare a măsurilor interceptării în viziunea Guvernului. Reclamanţii au indicat drept exemplu persoanele cum ar fi P.Popovici, condamnat la detenţiune pe viaţă, P.Stici şi M.Ursu, care au fost acuzaţi de uciderea fiului Preşedintelui Parlamentului, şi C.Becciev şi E.Duca, ambii acuzaţi de crime grave. La fel reclamanţii sau referit la mai multe persoane care au avut conflicte cu liderii partidului comunist de guvernămînt, precum şi la două persoane care au iniţiat proceduri împotriva Serviciului de Informaţii şi Securitate din Moldova. Reclamanţii au susţinut că deşi nu toţi membri a organizaţiei au lucrat asupra unor cazuri serioase, cu toţii folosesc telefoanele organizaţiei şi prin urmare riscă să fie interceptaţi.

Guvernul a susţinut că nu au avut loc interceptarea corespondenţei reclamanţilor. Reclaman ii nu pot pretinde de a fi nici chiar victime potenţiale din momentul în care Legea țcu privire la activitatea operativă de investigaţii clar defineşte categoriile persoanelor pasibile de a fi subiecţii măsurilor de interceptare şi nu fiecare persoană aflată sub jurisdicţia Republicii Moldova este vizată prin legea respectivă.

Categoriile de persoane pasibile de a fi supuse interceptării corespondenţei, în conformitate cu legislaţia Moldovei, au fost restrînse. Numai persoanele implicate în comiterea unor infracţiuni grave sunt vizate de legislaţia respectivă. În ce priveşte interceptarea corespondenţei altor persoane, este necesară obţinerea acordului scris al acestora fapt ce constituie un motiv plauzibil de a dispune interceptarea.

În viziunea Guvernului, interceptarea corespondenţei nu a fost aplicată arbitrar ci exclusiv în baza unui mandat al judecătorului de instrucţie urmare a unei decizii motivate din partea unuia din conducători a organului operativ de investigaţii. În cazuri excepţionale măsurile interceptării pot fi aplicate în baza ordonanţei procurorului, care informează judecătorul de instrucţie în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. În aceste circumstanţe, judecătorul de instrucţie este în drept de a dispune sistarea măsurilor de interceptare şi să decidă distrugerea materialelor obţinute urmare a acestei măsuri. Oricine care consideră că drepturile sale au fost limitate prin măsura interceptării are la dispoziţie posibilitatea de a le contesta autorităţii ierarhic superioare, procuror sau judecător de instrucţie.

A adar, ș Curtea reiterează, convorbirile telefonice sunt parte integrantă a noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul art. 8 din Convenţie.

Curtea notează, potrivit Legii cu privire la activitatea operativă de investigaţii, autorităţile sunt autorizate de a intercepta comunicările unor categorii specifice de persoane expuse în art. 6 din această lege. În calitatea sa de avocaţi pentru apărarea drepturilor omului, reclamanţii reprezintă interesele, şi respectiv au contacte multiple cu astfel de persoane.

Curtea consideră că nu este exclus că măsurile de urmărire secretă au fost aplicate vizavi de reclamanţi sau dînşii în perioada vizată, eventual, au riscat să fie potenţial supuşi unor astfel de măsuri.

Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru toţi cei care ar putea intra în domeniul de aplicare, o ameninţare de urmărire; această ameninţare în mod necesar atentează la libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de telecomunicaţii, astfel constituie „o ingerinţă din partea unei autorităţi publice" în exerciţiul dreptului de respectare a corespondenţei reclamanţilor.

Prin urmare, a existat o ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate de art. 8 din Convenţie, şi obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la lipsa statutului de victimă urmează a fi respinsă.

Curtea notează că mai mult de jumătate din infracţiuni prevăzute de Codul penal fac parte din categoria faptelor pasibile pentru aplicarea interceptării convorbirilor (a se vedea mai sus paragraful 14). Mai mult, Curtea este îngrijorată de faptul că legislaţia în domeniu nu defineşte suficient de clar categoriile persoanelor pasibile de a fi subiecţii unei interceptări şi înregistrări a convorbirilor telefonice. Respectiv, Curtea notează că articolul 156/1 din Codul de procedură penală1 defineşte în termenii foarte generali categoria acestor persoane şi statuează că măsura interceptării poate fi aplicată în privinţa bănuitului, învinuitului şi altei persoane implicată în infracţiune. Nici o explicaţie nu a fost oferită cu privire la aspectul – cine exact cade în categoria „alte persoane implicate în infracţiune”.

Curtea suplimentar notează că legislaţia în discuţie nu defineşte o limitare clară a perioadei de aplicare a măsurilor de interceptare a convorbirilor telefonice. Din momentul în care Codul de procedură penală1 impune o limitare de şase luni, nu există nicio normă în domeniu care ar împiedica organele de investigare să solicite o nouă autorizaţie de interceptare după expirarea termenului statuar de şase luni de zile.

În concluzie, Curtea consideră că legislaţia Moldovei nu oferă protecţie adecvată împotriva abuzurilor autorităţilor în sfera interceptării convorbirilor telefonice. Ingerinţa în drepturile reclamanţilor conform art. 8, prin urmare nu a fost în corespundere cu noţiunea „prevăzută de lege”. Avînd în vedere aceste concluzii, nu este necesară aprecierea dacă ingerinţa a corespuns altor deziderate ale celui de al doilea paragraf al art. 8.

Ca rezultat a avut loc violarea art. 8 din Convenţie în prezenta cauză.

ConcluziePotrivit art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană

are dreptul să se respecte viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa şi intrezice amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în unele cazuri de excepţie.

Problematica apărării vieţii private rămâne a fideosebitde complexă, fiind marcată de imposibilitatea elaborării unor norme care să permită maximum de obiectivitate şi echitate în aplicarea lor.

Prezintă dificultate stabilirea unei graniţe echitabile între dreptul la libera exprimare şi dreptul la viaţa personală. Democratizarea continuă a societăţii impune realizarea unei concilieri între aceste drepturi, aşa încât protecţia drep tului la onoare, demnitate şi reputaţie profesională să nu afecteze substanţial libertatea de exprimare şi să nu-i ameninţe calitatea de fundament al societăţii democratice. Pentru a asigura această finalitate,este necesar a aplica regulile stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului drept criterii pentru aprecierea legitimităţii restrângerii libertăţii de exprimare. În acelaşi timp, nu putem vorbi despre obligaţia aplicării necondiţionate a standardelor europene sau a experienţei ţărilor cu o democraţie avansată. La orice aplicare a dreptului trebuie să se pună în balanţă valorile pe care acesta le protejează în societatea respectivă, la momentul respectiv sau în perspectivă.

În final, menţionăm încă o soluţie, care a fost deja aplicată în unele ţări şi care, în opinia mea, este preferabilă şi pentru rezolvarea problemelor complexe legate de încălcarea inviolabilităţii vieţii personale în R. Moldova: adoptarea unui act special cu privire la încălcarea inviolabilităţii vieţii personale, care să reglementeze minuţios domeniul, incluzând în legislaţia naţională norme conforme standardelor europene cu privire la libertatea de exprimare.

Referințe bibliograficeActe normative internaționale:

1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adopt. Roma, 4 noiembrie 1950, în vig. din 03.09.53. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24.07.97, publ. M.O.

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948. ratificatăprinHotărâreaParlamentuluinr217-IIdin28.07.90,publ.M.O.

3. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 19664. Recomandarea (89) 2 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția datelor cu

caracter personal utilizate în scopul angajării.

5. Recomandarea (86)1 a Comitetului de Miniștri al Consiliul Europei către statele membre privind protecția datelor cu caracter personal utilizate în scopul securității sociale.

Acte normative naționale:

6. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.

7. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 985 din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr. 72-74.

8. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 122 din 14 aprilie 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 104-110.

9. Legea cu privire la informatică nr.1069 din 22 iunie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 73-74.

10. Legea privind accesul la informație nr.982 din 11 mai 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr. 88-90.

11. Legea cu privire la petitionare nr.190-XIII din 19.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 6-8.

12. Legea presei nr. 243-XIII din 26.10.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 2.Practica judiciară:13. Hotărîrea în Cauza Iordachi şi alţii contra Moldovei. Citat [26 aprilie 2015]. Disponibi pe Internet la adresa:

http://www.justice.md/md/cedo/Bibliografie:

14. Jugastru Călina, Respectul Vieţii Private – Delimitări Conceptuale, Precizări Privind Domeniul Protecţiei Legale. Citat [26 aprilie 2015]. Disponibi pe Internet la adresa: http://www.humanistica.ro/ engleza/anuare/2004 /Anuare %202004/ Art. 21.pdf.

15. Mihalaș Victoria, Note de curs la dreptul informațional. Universitatea de Studii Europene din Moldova, Chișinău 2013.

16. Roșa Adrian, Protecţia datelor cu caracter personal. Reglementări la nivel internaţional ale domeniului. . Tribuna tânărului savant, nr. 3 din septembrie 2010.

Mulțumim pentru atenție!