+ All Categories
Home > Documents > Informatica Economica - Note de Curs

Informatica Economica - Note de Curs

Date post: 11-Feb-2016
Category:
Upload: tanyagutul
View: 258 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
Description:
y89p6
75
CUPRINS CAP. I. IMPACTUL INFORMATICII ASUPRA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE. INFORMAŢIA, CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE ............................................................................................................................................................... 2 1.1. NECESITATEA ŞI EVOLUŢIA PRELUCRĂRII DATELOR ................................................................................................. 2 1.2. INFORMAŢIA CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE............................................................................................................. 3 1.3. STADIUL ACTUAL ŞI TENDINŢELE DEZVOLTĂRII SISTEMELOR INFORMAŢIONALE ........................................................................... 5 1.4. TEHNOLOGII INFORMATICE ............................................................................................................................................. 8 CAPITOLUL II. SISTEME ELECTRONICE DE CALCUL. TIPURI DE CALCULATOARE ..........................................................10 2.1. APARIŢIA ŞI UTILIZAREA TEHNICII DE CALCUL........................................................................................................ 10 2.2. TIPURI DE CALCULATOARE .................................................................................................................................... 11 CAPITOLUL III. STRUCTURA ŞI PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE UNUI CALCULATOR ELECTRONIC NUMERIC .........12 CAP IV – VI MICROSOFT WORD ................................................................................................................................22 PREZENTAREA EDITORULUI DE TEXTE .......................................................................................................................... 22 ELEMENTE DE BAZĂ ÎN EDITAREA UNUI TEXT............................................................................................................... 24 FONTURI ....................................................................................................................................................................... 25 ATRIBUTE ALE FONTURILOR ......................................................................................................................................... 26 TABULATORI ................................................................................................................................................................. 28 FORMATAREA PAGINILOR ............................................................................................................................................ 29 TABELE ......................................................................................................................................................................... 30 OBIECTE GRAFICE ......................................................................................................................................................... 32 CREAREA DE FORME ..................................................................................................................................................... 32 ORGANIGRAME ............................................................................................................................................................ 34 CAP VII – VIII MICROSOFT EXCEL ..............................................................................................................................35 PREZENTAREA APLICAŢIEI DE CALCUL TABELAR ........................................................................................................... 35 ENTITĂŢI FOLOSITE ÎNTR-O APLICAŢIE DE CALCUL TABELAR ........................................................................................ 35 INTRODUCEREA DATELOR ............................................................................................................................................ 36 CELULE. DEPLASARE ÎN PAGINĂ ................................................................................................................................... 36 ADRESAREA CELULELOR ............................................................................................................................................... 37 TIPURI DE DATE ............................................................................................................................................................ 38 FORMATAREA ÎNREGISTRĂRILOR ................................................................................................................................. 40 FORMULE ŞI CALCULE SIMPLE ...................................................................................................................................... 41 FUNCŢII ........................................................................................................................................................................ 43 ELEMENTE DE BAZĂ PRIVIND GRAFICELE ..................................................................................................................... 47 CAP X – XI MICROSOFT POWERPOINT ......................................................................................................................52 CONCEPTE GENERALE REFERITOARE LA PREZENTĂRI .................................................................................................. 52 PREZENTAREA APLICAŢIILOR PENTRU CREAREA PREZENTĂRILOR MULTIMEDIA ......................................................... 52 ETAPELE UNEI PREZENTĂRI .......................................................................................................................................... 55 CAP XIII. REȚELE DE CALCULATOARE ..........................................................................................................................58 INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 58 TIPURI DE REŢELE ......................................................................................................................................................... 59 PROGRAME DE REŢEA .................................................................................................................................................. 63 MODELE DE REFERINŢĂ .............................................................................................................................................64 COMPONENTE HARDWARE.......................................................................................................................................... 66 Placa de reţea.......................................................................................................................................................... 66 CAP XIV. PRINCIPIILE INTERNET-ULUI ........................................................................................................................71 DEFINIŢIE. CONCEPTE DE BAZĂ .................................................................................................................................... 71 MIC DICŢIONAR TERMINOLOGIC .................................................................................................................................. 71 NOŢIUNI GENERALE DESPRE WORLD WIDE WEB ......................................................................................................... 72 NOŢIUNI GENERALE DESPRE FTP .................................................................................................................................. 72 NAVIGAREA PE WEB ..................................................................................................................................................... 73
Transcript
Page 1: Informatica Economica - Note de Curs

CUPRINS

CAP. I. IMPACTUL INFORMATICII ASUPRA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE. INFORMAŢIA, CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE ............................................................................................................................................................... 2

1.1. NECESITATEA ŞI EVOLUŢIA PRELUCRĂRII DATELOR ................................................................................................. 2 1.2. INFORMAŢIA CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE............................................................................................................. 3 1.3. STADIUL ACTUAL ŞI TENDINŢELE DEZVOLTĂRII SISTEMELOR INFORMAŢIONALE ........................................................................... 5 1.4. TEHNOLOGII INFORMATICE ............................................................................................................................................. 8

CAPITOLUL II. SISTEME ELECTRONICE DE CALCUL. TIPURI DE CALCULATOARE .......................................................... 10

2.1. APARIŢIA ŞI UTILIZAREA TEHNICII DE CALCUL ........................................................................................................ 10 2.2. TIPURI DE CALCULATOARE .................................................................................................................................... 11

CAPITOLUL III. STRUCTURA ŞI PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE UNUI CALCULATOR ELECTRONIC NUMERIC ......... 12

CAP IV – VI MICROSOFT WORD ................................................................................................................................ 22

PREZENTAREA EDITORULUI DE TEXTE .......................................................................................................................... 22 ELEMENTE DE BAZĂ ÎN EDITAREA UNUI TEXT ............................................................................................................... 24 FONTURI ....................................................................................................................................................................... 25 ATRIBUTE ALE FONTURILOR ......................................................................................................................................... 26 TABULATORI ................................................................................................................................................................. 28 FORMATAREA PAGINILOR ............................................................................................................................................ 29 TABELE ......................................................................................................................................................................... 30 OBIECTE GRAFICE ......................................................................................................................................................... 32 CREAREA DE FORME ..................................................................................................................................................... 32 ORGANIGRAME ............................................................................................................................................................ 34

CAP VII – VIII MICROSOFT EXCEL .............................................................................................................................. 35

PREZENTAREA APLICAŢIEI DE CALCUL TABELAR ........................................................................................................... 35 ENTITĂŢI FOLOSITE ÎNTR-O APLICAŢIE DE CALCUL TABELAR ........................................................................................ 35 INTRODUCEREA DATELOR ............................................................................................................................................ 36 CELULE. DEPLASARE ÎN PAGINĂ ................................................................................................................................... 36 ADRESAREA CELULELOR ............................................................................................................................................... 37 TIPURI DE DATE ............................................................................................................................................................ 38 FORMATAREA ÎNREGISTRĂRILOR ................................................................................................................................. 40 FORMULE ŞI CALCULE SIMPLE ...................................................................................................................................... 41 FUNCŢII ........................................................................................................................................................................ 43 ELEMENTE DE BAZĂ PRIVIND GRAFICELE ..................................................................................................................... 47

CAP X – XI MICROSOFT POWERPOINT ...................................................................................................................... 52

CONCEPTE GENERALE REFERITOARE LA PREZENTĂRI .................................................................................................. 52 PREZENTAREA APLICAŢIILOR PENTRU CREAREA PREZENTĂRILOR MULTIMEDIA ......................................................... 52 ETAPELE UNEI PREZENTĂRI .......................................................................................................................................... 55

CAP XIII. REȚELE DE CALCULATOARE .......................................................................................................................... 58

INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 58 TIPURI DE REŢELE ......................................................................................................................................................... 59 PROGRAME DE REŢEA .................................................................................................................................................. 63

MODELE DE REFERINŢĂ ............................................................................................................................................. 64

COMPONENTE HARDWARE.......................................................................................................................................... 66 Placa de reţea .......................................................................................................................................................... 66

CAP XIV. PRINCIPIILE INTERNET-ULUI ........................................................................................................................ 71

DEFINIŢIE. CONCEPTE DE BAZĂ .................................................................................................................................... 71 MIC DICŢIONAR TERMINOLOGIC .................................................................................................................................. 71 NOŢIUNI GENERALE DESPRE WORLD WIDE WEB ......................................................................................................... 72 NOŢIUNI GENERALE DESPRE FTP .................................................................................................................................. 72 NAVIGAREA PE WEB ..................................................................................................................................................... 73

Page 2: Informatica Economica - Note de Curs

2

CAP. I. IMPACTUL INFORMATICII ASUPRA ACTIVITĂŢILOR

ECONOMICE. INFORMAŢIA, CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII

ECONOMICE

1.1. NECESITATEA ŞI EVOLUŢIA PRELUCRĂRII DATELOR

Perfecţionarea sistemelor informaţionale a căror complexitate creşte continuu nu mai poate

fi realizată decât prin utilizarea, pe scară largă, a calculatorului. Realizarea sistemelor informatice

eficiente înseamnă, de fapt, asigurarea unei structuri, a unui volum şi a unei calităţi a informaţiei

care să ducă la o bază informaţională optimă pentru diferitele niveluri de decizie, cu un timp de

răspuns şi cu un cost cât mai reduse. Prin urmare, orice formă de organizare a informaţiei trebuie să

satisfacă realizarea acestor obiective.

O serie de autori împart ultimul secol în:

- societate industrială, în care baza o reprezintă producţia industrială, iar resursa cea mai

importantă este capitalul;

- societatea postindustrială sau informaţională, în care producţia de bază este cea

intelectuală, iar resursa cea mai importantă este informaţia.

Astfel, între cele două există o diferenţă clară, ca de exemplu între o întreprindere

producătoare de bunuri materiale, de la începutul secolului, în care resursa strategică era una

materială, resursa informaţională neavând o pondere prea mare, şi o societate bursieră sau o bancă

de azi, care are resursa de bază informaţia.

În general, noţiunile de dată şi informaţie sunt considerate sinonime, ele în realitate

deosebindu-se esenţial. Aceasta poate fi şi cauza unui management ineficient, când nu se face

distincţia între cele două noţiuni şi deci managementul manevrează prea multe date şi prea puţine

informaţii. Deci, problema informaţiei devine una strict necesară pentru orice manager.

Actul managerial se materializează prin decizii, adică procesul prin care managerul

identifică problemele organizaţionale şi doreşte să le rezolve. Baza materială a deciziilor o

constituie informaţia, care la rândul ei are la bază date. Pe baza informaţiilor se creează noi

cunoştinţe constituindu-se astfel suportul sistemului decizional.

Obiectul general al oricărui sistem bazat pe prelucrarea automată a datelor este acela de a

eficientiza o activitate prin informaţii de calitate.

Una din problemele de principiu de care trebuie să ţină cont orice metodă şi/sau tehnică de

organizare a datelor este că acestea au fost introduse pentru realizarea de informaţii, prin pregătirea

şi prelucrarea datelor în vederea valorificării maxime. Informaţia este o resursă care tinde tot mai

mult să devină dominantă. Volumul şi structura informaţiei ce intră şi/sau se generează într-un

sistem şi frecvenţa acestor intrări şi/sau generări determină principalele caracteristici tehnice şi de

Page 3: Informatica Economica - Note de Curs

3

exploatare ale sistemelor de prelucrare automată a datelor şi caracteristicile sistemelor informatice,

în general.

Evoluţia metodelor şi tehnicilor de organizare a datelor a fost influenţată de o serie de

factori cum ar fi:

- creşterea continuă a complexităţii diverselor activităţi;

- modul de utilizare a resursei timp, factor esenţial;

- dezvoltarea deosebită a tehnicii de calcul.

Pe fondul unei varietăţi relativ mari de metode şi tehnici de organizare a datelor se desprind

două, ca fiind principale, fişierul şi baza de date.

1.2. INFORMAŢIA CA OBIECT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Societatea informaţională se caracterizează prin preponderenţa proceselor informaţionale

bazate pe tehnologia informaţională şi a comunicaţiei, care conduc la o reconsiderare a procesului

de informare. Motorul acestui proces îl reprezintă informaţia. Astfel, procesul de informare, axat în

jurul noţiunii de informaţie, reprezintă fundamentul definirii structurale şi funcţionale a sistemului

informaţional.

În funcţionarea unei întreprinderi se disting atât activităţile individuale, fiecare participant

exercitând un rol în cadrul organizaţiei potrivit pregătirii sale şi a unei fişe de post, cât şi activităţi

colective la diferite niveluri (şedinţe, dezbateri). Ambele tipuri utilizează ca element de bază

informaţia şi generează procesul de informare.

Informaţia rezultă din date, acestea fiind ansambluri de simboluri susceptibile de a fi

percepute de către om. Datele nu devin informaţii decât prin intermediul unui proces de prelucrare.

De exemplu, un bilanţ contabil reprezintă un ansamblu de date care descrie anumite aspecte. El

constituie o informaţie pentru cel care stăpâneşte modelul contabil în vederea interpretării acesteia.

Figura 1.1. Piramida abstractizării conform Prof. E. Turban

DATE

INFORMAŢII

CUNOAŞTERE

META-

CUNOAŞTERE

Page 4: Informatica Economica - Note de Curs

4

Figura 1.1. prezintă o clasificare a datelor, informaţiei şi cunoaşterii în funcţie de gradul de

abstractizare, în care cunoaşterea este considerată mai abstractă, aflându-se înspre vârful piramidei

abstractizării, iar datele având un grad mai mic de abstractizare, aflându-se la baza piramidei.

După cum am mai precizat legătura între componenta decizională a întreprinderii şi cea

operaţională se realizează prin subsistemul informaţional. Funcţionarea acestuia este alimentată de

un proces permanent de informare în ambele sensuri. Prin intermediul fluxurilor informaţionale

subsistemul informaţional realizează o condiţionare reciprocă :

Subsistem

decizional

Decizii

(informaţii)

Informaţii

pentru

fundamentaredecizii

Informaţii

despre procese

de execuţie

Subsistem

operaţional

Circuite

informaţionaleDateFluxuri

informaţionale

Resurse

umane

Subsistem

informaţional

Componente pentru

Fundamentare

decizii

Gestiune

economică

EI

IE

Figura 1.2. Relaţia subsistemului informaţional cu cel decizional şi cel operaţional

Gestiunea şi utilizarea informaţiei, ca resursă esenţială a unei întreprinderi capătă noi

particularităţi generate de calitatea ei de suport pentru fundamentarea deciziilor şi de creştere

continuă a complexităţii procesului decizional.

Achiziţia informaţiei constituie o exigenţă vitală pentru întreprindere. În acest sens, un rol

major revine sistemelor de informare şi modului în care acestea permit crearea şi gestionarea

memoriei organizaţionale.

Sistemul de informare reprezintă un ansamblu de activităţi intercorelate

(manuale/automatizate), prin intermediul cărora întreprinderea dispune de informaţii necesare

asigurării unei coerenţe între structura de decizie şi structura de informare. Structura de decizie

descrie modul în care este realizată partajarea deciziilor în întreprindere. Este alcătuită din

ansamblul activităţilor de decizie şi constituie răspunsul la întrebarea „cine, ce hotărăşte în

întreprindere?”. Structura de informare se referă la ansamblul activităţilor de informare într-o

întreprindere. Ea constituie răspunsul la întrebarea „cine, ce cunoaşte în întreprindere?”

Totalitatea informaţiilor obţinute prin procesele de informare care au loc la un moment dat

vor fi conservate prin intermediul mai multor componente care îndeplinesc funcţii specifice şi care

Page 5: Informatica Economica - Note de Curs

5

se constituie în memoria organizaţională. În cadrul memoriei organizaţionale se disting două

categorii de elemente:

- elemente tangibile – constituite din date, proceduri, modele matematice, algoritmi;

- elemente intangibile – reprezentate prin cunoştinţe private, profesionale, experienţe şi aptitudini

etc.

Evoluţia mediului economico-social, la nivel naţional şi mondial, precum şi explozia

tehnologiilor informatice, car conduc organizaţiile spre fenomenul de globalizare implică o

reconsiderare fundamentală de concepţie referitor la rolul şi locul întreprinderii. Astfel, aceasta nu

mai este numai o unitate de producţie, ci devine în mod egal o unitate de producere a informaţiilor

şi cunoştinţelor.

1.3. STADIUL ACTUAL ŞI TENDINŢELE DEZVOLTĂRII SISTEMELOR

INFORMAŢIONALE

Sistemele informaţionale actuale nu mai pot fi concepute în afara tehnologiilor informatice

şi a comunicaţiilor. Sistemul informaţional este privit ca un ansamblu de proceduri de constatare,

consemnare, culegere, verificare, transmitere, stocare şi prelucrare a datelor, cu scopul de a satisface

cerinţele informaţionale necesare managementului în procesul fundamentării şi elaborării deciziilor.

Este evident că şi în continuare maşina şi energia vor juca un rol important, fundamental, în

societatea informaţională, dar pentru toate activităţile umane devin esenţiale tehnologiile

informatice care au la bază electronica, informatica şi comunicaţiile moderne. Informatizarea

activităţilor social-economice a cunoscut profunde transformări. Este contextul în care vom

prezenta câteva din schimbările şi tendinţele ce au loc în dezvoltarea sistemelor informaţionale.

1. Se manifestă în mod clar o tendinţă spre divizarea costurilor sistemelor informaţionale.

Această reducere se datorează, pe de o parte, reducerii costurilor hardware-ului, iar pe de altă parte,

reducerii costurilor software-ului. Costurile de proiectare, realizare, menţinere şi calitate pentru

fiecare componentă se reduc datorită tendinţei în dezvoltarea sistemelor informaţionale bazate tot

mai mult pe platforme soft de nivel înalt ce incumbă funcţii soft de bază şi funcţii specifice unei

aplicaţii. Prin funcţiile soft de bază se definesc şi se rezolvă problemele comune ale aplicaţiilor, iar

softul specific defineşte proprietăţile comportamentale suplimentare pentru o aplicaţie. O astfel de

abordare oferă posibilitatea generalizării şi implementării unor aplicaţii informatice în mai multe

unităţi economice, cu efecte imediate de reducere a costurilor de implementare.

2. Se manifestă o tendinţă clară spre tehnologia sistemelor informaţionale bazate pe reţele de

calculatoare. Creşterea complexităţii şi varietăţii aplicaţiilor, apariţia de noi produse informatice cu

un raport cost/performanţă tot mai avantajos au făcut necesară şi rentabilă realizarea de reţele de

calculatoare.

Page 6: Informatica Economica - Note de Curs

6

O importanţă deosebită a avut-o Internet-ul care a oferit posibilitatea accesului nelimitat la

diverse informaţii precum şi comunicarea rapidă între diverse puncte de pe glob. Reţelele de

calculatoare determină apariţia şi dezvoltarea de noi protocoale şi medii de comunicaţie ce permit

viteze mari de transport a informaţiei, accesul la distanţă în scopul unor operaţiuni de comerţ

electronic sau diverse tranzacţii electronice on-line.

3. În domeniul organizării datelor se manifestă tendinţa spre baze de date orientate obiect.

Structurile clasice de date bazate pe text şi valori numerice fie se dovedesc insuficiente, fie

complexitate lor depăşeşte posibilităţile de stocare şi prelucrare. Bazele de date orientate obiect

permit crearea de obiecte complexe, din componente mai simple, fiecare având propriile atribute şi

propriul comportament, în acest fel ele reuşesc să ofere soluţii pentru orice probleme.

4. Sisteme informaţionale de tip nou. Sunt de fapt sisteme informatice integrate, în care

întregul sistem informaţional se bazează pe calculator. Sunt alcătuite din aplicaţii performante, de

cele mai multe ori ierarhizate ce permit realizarea informaţiei în timp real şi la un nivel maxim de

optimalitate.

Proiectarea la nivel micro şi macroeconomic a unor sisteme informaţionale care să utilizeze

tehnicile bazelor de date şi care să conţină diverse modele economico-matematice, iar situaţiile de

informare-raportare să aibă un caracter de semnalare preventivă a abaterilor faţă de starea normală,

reprezintă o formă superioară de organizare şi prelucrare a datelor. Această concepţie

revoluţionează întregul sistem informaţional, transformându-l dintr-un sistem pasiv de constatare,

consemnare şi analiză a unor procese şi fenomene economice deja petrecute, într-un instrument

activ de previziune şi control al acestora.

Acel subsistem al sistemului informaţional, care foloseşte echipamente de prelucrare

automată a datelor (hardware) şi aplicaţii pentru echipamentele în cauză (software de bază şi

software de aplicaţii), necesare furnizării de informaţii sistemului informaţional, se numeşte sistem

informatic. În alţi termeni: pentru a defini un sistem informatic în cadrul unui sistem informaţional,

trebuie să precizăm în mod concret regulile, procedurile, mijloacele şi metodele utilizate în cadrul

acestuia; mai mult trebuie să precizăm legile care operează cu acesta în cadrul unui ansamblu

corelat. Dacă ar fi să reprezentăm sistemul informatic şi sistemul informaţional ca mulţimi ele vor

arăta ca în figura următoare; evident într-un timp imprevizibil vor coincide.

Page 7: Informatica Economica - Note de Curs

7

Figura 1.3. Sistemul informatic ca parte a sistemului informaţional

Sistemul informatic este deci un ansamblu organizat de resurse (materiale, software,

personal, date, proceduri etc.) care permit să se achiziţioneze, prelucreze, stocheze şi să transmită

informaţii sub formă de texte, imagini, sunete, etc.

Principalele categorii de resurse incluse în sistem sunt:

- Persoane – ce reprezintă utilizatorii “consumatori” a informaţiei produsă de sistem

sau contribuie la achiziţia, stocarea şi prelucrarea informaţiei, fie sunt specialităţi

ai sistemelor (analişti, programatori, operatori, ingineri).

- Materiale – semnificând totalitatea dispozitivelor fizice utilizate (unităţi centrale

şi periferice, staţii de lucru, reţele de comunicare) precum şi diferitele suporturi

informatice (discuri magnetice, optice)

- Programe şi proceduri – constau în ansamblul programelor de aplicaţie şi a

serviciilor necesare funcţionării sistemului informatic.

- Date – prezente în cadrul sistemului sub formă variată (texte, imagini, sunete)

corespunzând atât materiei prime de prelucrat cât şi modelelor, ca reprezentare a

fenomenelor.

Sistemul informaţional şi sistemul informatic ale unui organism se întrepătrund şi nu pot fi

separate unul de celălalt, în condiţiile în care la ora actuală se vehiculează un volum de informaţii

incomensurabil. Ele se întrepătrund şi se determină reciproc. Sistemul informaţional al unui

organism, fără suportul asigurat de sistemul informatic este sortit si furnizeze informaţii eronate sau

după o perioadă de timp când informaţia şi-a pierdut parţial sau total semnificaţia pentru sistemul

decizional. Şi reciproc, sistemul informatic fără sistemul informaţional nu poate exista.

Privit din perspectiva scopului său, sistemul informaţional prelucrează un complex de

informaţii, ce se constituie ca intrări, pentru a furniza subsistemului decizional rezultate, ce se

constituie ca ieşiri.

Sistem informatic

Sistem informaţional

Page 8: Informatica Economica - Note de Curs

8

Figura 1.4. Structura generală a unui sistem informaţional.

Pentru un sistem informaţional complex (economico-social), blocul de prelucrări se

constituie dintr-o mulţime de noduri (staţii) de prelucrare conform unor legi, metode ş.a.m.d. care

se constituie în circuite. De asemenea, atât intrările cât şi ieşirile, sunt multiple şi în diferite puncte

ale sistemului.

Mulţimea datelor vehiculate într-o reţea informaţională poate fi structurată pe subsisteme,

care în cadrul unui sistem economico-social ar putea fi: cercetare-dezvoltare, proiectare, planificare

tehnico-economică, pregătirea fabricaţiei, lansarea şi urmărirea producţiei, aprovizionare-desfacere,

personal, financiar-contabil.

Într-un sistem informaţional funcţional, sursele de date, nodurile de prelucrare, traseele

informaţiilor de diferite categorii sunt astfel realizate încât să asigure la timp, elementelor din

structura organizatorică, acele informaţii care le sunt necesare, să evite circuitele nonsens, să se

asigure securitatea datelor în cadrul circuitului.

1.4. TEHNOLOGII INFORMATICE

Perspectiva informaţională determină revederea unei întreprinderi ca un sediu al activităţilor

de natură informaţională, care constau în colectarea, prelucrarea, transmiterea şi stocarea datelor.

Aceste activităţi u drept scop să ofere utilizatorilor reprezentări pertinente ale fenomenului real,

plecând de la date fragmentate, de origine şi calitate diverse. Apariţia tehnologiilor informatice

bulversează metodele tradiţionale de lucru, rolul individului în întreprindere şi însăşi maniera de

abordare a problemelor.

Tehnologiile informatice corespund tehnicilor care permit „fabricarea” informaţiei. Acestea

reunesc tehnici esenţiale de culegere, prelucrare, transmitere şi stocare electronică a datelor şi

informaţiilor, într-un mediu adecvat informatic şi de comunicaţie constituit din echipament

hardware, proceduri software, dispozitive electronice de transmisie/recepţie.

Componentele de bază ale tehnologiei informatice sunt:

Page 9: Informatica Economica - Note de Curs

9

1. Staţiile de lucru – terminale de teletransmisie legate la un calculator, sau

microcalculatoare dotate cu capacitate autonomă de prelucrare – stocare.

2. Bazele de date – reunesc fişiere de date între care există interdependenţe şi pot fi

structurate pentru memorarea datelor şi informaţiilor pe domenii (tehnic, economic etc.).

3. Reţele de comunicaţii – asigură difuzarea datelor şi comunicarea între staţiile de lucru.

4. Proceduri software – includ pachete de programe.

Utilizarea tehnologiilor informatice asigură o serie de avantaje ca:

- reducerea timpului – viteza de calcul ridicată permite o reducere substanţială a

timpului de prelucrare impus de anumite modele economico-matematice, tehnice,

fizice etc;

- reducerea spaţiului – comunicarea la distanţă prin tehnologia informatică face să

dispară inconvenientul „kilometrilor” existent între emiţător şi receptor;

- extinderea modalităţilor de stocare – mijloacele de stocare au evoluat deosebit de

mult asigurând posibilităţi de păstrare a informaţiei de milioane de caractere;

- flexibilitatea în utilizare – tehnologia informatică oferă un domeniu vast de

utilizare şi înregistrează o adaptabilitate continuă, paralel cu evoluţia software-

ului de bază şi de aplicaţii.

În consecinţă tehnologia informatică este susceptibilă nu doar de-a influenţa fiecare

activitate în componenta sa fizică sau informaţională, dar şi modul de exploatare al legăturilor

dintre activităţi atât în interiorul cât şi în exteriorul întreprinderii.

Page 10: Informatica Economica - Note de Curs

10

CAPITOLUL II. SISTEME ELECTRONICE DE CALCUL. TIPURI DE

CALCULATOARE

2.1. APARIŢIA ŞI UTILIZAREA TEHNICII DE CALCUL

Utilizarea calculatoarelor a cunoscut o evoluţie contradictorie. Conceput pentru a fi o

maşină de calculat foarte rapidă, calculatorul apare astăzi ca un instrument general de tratare a

informaţiei, capabil să simuleze orice model, cu condiţia ca acesta să poată fi descris. Primul

calculator numeric poate fi considerat abacul, apărut în urmă cu 3000 de ani şi era principalul

instrument de calcul. Primele maşini de calculat capabile să efectueze cele 4 operaţii şi extragerea

radicalului de ordinul 2 au fost concepute de Pascal şi Leibnitz. Ele conţineau nişte angrenaje cu

roţi dinţate cu câte 10 dinţi ce corespund celor 10 cifre ale sistemului de numeraţie zecimal.

Primul calculator electronic a fost construit la Universitatea din Pennsylvania în 1946 şi a

fost botezat ENIAC. Tot în 1946, la Universitatea Princeton, John von Neumann a introdus pentru

prima dată conceptul de program memorat, care conţine instrucţiuni în cod-maşină, eliminându-se

astfel comutatoarele şi alte componente cu care se programau diferite operaţii (EDVAC – primul

calculator cu program memorat, 1950). Programul propus de Neumann permite introducerea o

singură dată în memoria calculatorului a unui tip de operaţie care apoi poate fi executat ori de câte

ori este nevoie, pe baza acestui program. Această filozofie a calculatorului este utilizată la 4

generaţii de calculatoare şi poartă denumirea de filozofia von Neumann.

În relativ scurta istorie a tehnicii de calcul calculatoarele pot fi grupate pe generaţii de

evoluţie; fiecare generaţie a apărut ca urmare a realizărilor la nivelul tehnologiei utilizate la

construirea şi utilizarea calculatoarelor.

Elemente definitorii pentru generaţiile de calculatoare:

Generaţia 1 – calcule comerciale şi ştiinţifice; tuburi electronice, programare în cod maşină.

Generaţia 2 – prelucrare date de uz general, tranzistori, 100 de instrucţiuni complexe,

echipamente periferice care execută independent şi simultan operaţii de I/E

(intrare/ieşire), limbaje evoluate de programare.

Generaţia 3 – aplicaţii universale, circuite integrate, mai mult de 100 de instrucţiuni complexe,

tehnici şi sisteme performante.

Generaţia 4 – integrare pe scară foarte largă, microprocesoare, microprogramare.

Generaţia 5 – prelucrează cunoştinţe, nu mai au la bază filozofia von Neumann.

Generaţia 2

1954-1964

Generaţia 3

1964-1980

Generaţia 4

din 1980

Generaţia 5

după 1990

Generaţia 1

1946-1953

ENIAC

1946

Page 11: Informatica Economica - Note de Curs

11

2.2. TIPURI DE CALCULATOARE

În sens larg, orice echipament care foloseşte unul sau mai multe microprocesoare incluzând

şi alte circuite LSI (Large Scale Integration – integrare pe scară largă) sau VLSI (Very Large Scale

Integrated - integrare pe scară foarte largă), se numeşte microcalculator, iar în sens restrâns,

reprezintă un sistem de calcul pentru dezvoltarea de probleme având unitatea de comandă realizată

printr-un microprocesor.

Există o clasificare a tipurilor de microcalculatoare de pe piaţă:

a) microcalculatoare personale (PC) – sunt calculatoare foarte performante ce au unitatea

de comandă bazată pe un microprocesor;

b) microcalculatoare pentru dezvoltarea de programe şi aplicaţii diverse - au performanţe

mai reduse faţă de PC-uri;

c) microcalculatoare pentru instruire şi petrecerea timpului liber (home computer);

d) terminale programabile – pot fi cuplate la un calculator, la distanţă.

Microprocesorul este un circuit LSI complex care implementează cea mai mare parte a

funcţiilor unui procesor clasic, adică este capabil să efectueze operaţii aritmetice şi logice pe baza

unui program. (Primul microprocesor a fost al firmei Intel: I 4004) În general, orice microcalculator

are în componenţa sa următoarele elemente:

Figura 2.2. Structura simplificată a unui microcalculator

M.I. U.C. Tastatură Monitor

Magistrale

rtzrtzrtz

I1

EP1

I2

EP2

In

EPn

. . .

Page 12: Informatica Economica - Note de Curs

12

CAPITOLUL III. STRUCTURA ŞI PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE

UNUI CALCULATOR ELECTRONIC NUMERIC

Calculatorul electronic este un dispozitiv capabil să prelucreze date pe baza unui program.

Este alcătuit din memorie internă (MI) şi unitate de comandă (UC). Memoria internă are rolul de a

stoca temporar programul utilizatorului şi datele aferente problemei de rezolvat. Unitatea de

comandă are rol de a executa efectiv operaţiile de prelucrare prevăzute de utilizator prin programul

respectiv.

EPI (echipamente periferice de intrare), EPE (echipamente periferice de ieşire), EPI/E

(echipamente periferice de intrare/ieşire) – sunt echipamente periferice ce permit introducerea,

extragerea informaţiilor în/din memoria internă, respectiv stocarea informaţiilor pe un suport de

memorie externă.

Pentru a rezolva o problemă cu ajutorul calculatorului, utilizatorul trebuie să elaboreze un

program pentru rezolvarea problemei respective. Acest program este o mulţime finită de instrucţiuni

dintr-un anumit limbaj de programare. Limbajul de programare, ca orice limbă vorbită este un

suport comun de conversaţie utilizator-calculator. În orice limbaj de programare vom găsi

instrucţiuni ce reprezintă de fapt nişte coduri pentru diverse tipuri de operaţii de prelucrare.

Pentru elaborarea programului, utilizatorul stabileşte algoritmul pentru rezolvarea problemei

respective. Algoritmul este o succesiune finită de operaţii care, efectuate într-o anumită ordine

logică, rezolvă problema respectivă. O dată întocmit algoritmul pentru problema supusă prelucrării

cu calculatorul, utilizatorul poate elabora programul corespunzător. El se realizează codificând

fiecare operaţie prevăzută în algoritm, cu una sau mai multe instrucţiuni dintr-un limbaj de

programare. Acest program, spre a putea fi executat de către calculator, trebuie introdus în memoria

internă prin intermediul echipamentului periferic de intrare.

EPI MI

UC

EPE

EPI/E

Calculatorul

Restul sunt

echipamente

periferice

Figura 2.1. Sistem electronic de calcul (calculator)

Page 13: Informatica Economica - Note de Curs

13

Calculatorul lucrează intern în cod-maşină. Acest cod-maşină are la bază sistemul de

numeraţie binar. Din această cauză intervine necesitatea transformării programului elaborat de către

utilizator în program cod-maşină. Acesta cuprinde instrucţiuni în cod-maşină care vor fi stocate

temporar în memoria internă şi vor fi executate de către unitatea de comandă. Rezultatele operaţiilor

prevăzute în program vor fi vizualizate prin intermediul echipamentelor periferice de ieşire.

Există posibilitatea stocării programului respectiv şi a datelor aferente problemei pe un

suport de memorie exterioară prin intermediul unui echipament periferic de intrare-ieşire. Pentru a

putea realiza aceste operaţii (introducerea programului în memoria internă, transformarea acestora

în cod-maşină prin intermediul programelor translatoare, execuţia programului utilizatorului etc.)

calculatorul trebuie să dispună de un sistem de operare. Sistemul de operare reprezintă un ansamblu

de programe ce permite accesul utilizatorului la calculator.

Memoria externă reprezintă, spre deosebire de memoria internă, o memorie permanentă

(până la distrugerea voită sau fizică a suportului), pe care poate fi stocată o cantitate mare de

informaţie. Memoria externă poate fi utilizată prin intermediul echipamentelor periferice.

În acest context, calculatorul poate fi privit din două puncte de vedere: fizic şi logic.

Din punct de vedere fizic ne referim la totalitatea componentelor fizice (inclusiv funcţiile

cablate) ce formează partea hardware, sau pe scurt, hard. Din punct de vedere logic, ne referim la

totalitatea programelor, fie componente ale sistemului de operare, fie la programele utilizatorului,

care reprezintă partea software, sau soft.

Memoria internă

Memoria internă (M.I.) este componenta de bază a calculatorului, ce serveşte la păstrarea

temporară a informaţiilor (programul şi datele aferente problemei respective). La memoria internă

au acces unitatea de comandă (U.C.), pentru a executa instrucţiunile prevăzute în programul

utilizatorului, şi echipamentele periferice (E.P.), pentru a putea introduce/extrage informaţiile în/din

memoria internă. Memoria internă are o anumită structură organizatorică. Unitatea elementară a

informaţiei este bit-ul (b), sau poziţia binară, adică elementul capabil să memoreze o cifră binară, 0

sau 1, în funcţie de intensitatea curentului electric ce străbate elementul respectiv: + i sau - i.

Calculator

Date intrare

Program

Arhivă

Date ieşire

Page 14: Informatica Economica - Note de Curs

14

Unitatea adresabilă a memoriei interne este locaţia de memorie, adică o succesiune de biţi,

definită prin două elemente:

a) lungimea locaţiei (numărul de biţi pe care îi conţine succesiunea respectivă);

b) adresa locaţiei respective (care este un număr ataşat locaţiei respective).

Împărţirea memoriei interne în locaţii se face din punct de vedere logic pentru a avea acces

direct la o anumită informaţie stocată.

Gestiunea fizică a memoriei interne nu o face utilizatorul, acesta având acces la anumite

valori stocate prin intermediul variabilelor prevăzute în cadrul programului.

Locaţiile cu 8 biţi poartă numele de octet sau byte (B), cele cu 16 biţi se numesc semicuvânt,

cele cu 32 biţi se numesc cuvânt, iar cele cu 64 biţi se numesc dublu cuvânt.

Capacitatea de memorare se determină prin numărul de octeţi pe care îi conţine memoria

respectivă.

Unitatea de măsură pentru M.I. este KB (kilobyte sau kilooctet). Multiplul de KB este MB

(megabyte). Multiplul de MB este GB (gigabyte) iar multiplul de GB este TB (terabyte).

Astfel:

1 KB = 1024 Byte = 210 byte

1 MB = 1024 KB = 210 KB = 220 byte

1 GB = 1024 MB = 210 MB = 230 byte

1 TB = 1024 GB = 210 GB = 240 byte

1 2 3 4 5 6 7

Locaţia cu

adresa 7

Page 15: Informatica Economica - Note de Curs

15

Memoria internă este de mai multe tipuri, din care amintim:

- ROM (Read Only Memory);

- RAM (Random Access Memory);

- PROM (Programable Read Only Memory);

- REPROM (Reprogramable Read Only Memory);

- CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductor);

Funcţia de bază a memoriei interne este aceea de a stoca temporar programe şi date.

Această funcţie trebuie să se realizeze în următoarele condiţii:

1. timp de acces cât mai mic (Intervalul de timp este măsurat din momentul lansării unei

cereri de consultare a memoriei interne şi până în momentul obţinerii răspunsului);

2. capacitate de memorare cât mai mare (numărul de octeţi pe care îi are memoria să fie cât

mai mare);

3. protecţia deplină a informaţiilor (să nu se distrugă informaţiile introduse);

4. tehnici de intrare-ieşire (I/E) cât mai simple şi eficiente.

Unitatea de comandă

Unitatea de comandă este componenta de bază a calculatorului, capabilă să prelucreze datele

din memoria internă prin intermediul unor circuite care pot realiza instrucţiunile din programul

utilizatorului, care trebuie să se găsească în memoria internă. Orice program pentru a putea fi

executat de un calculator, trebuie să se găsească în memoria internă. Funcţionarea unităţii de

comandă este complet definită prin descrierea setului de instrucţiuni pe care le poate interpreta şi a

regulilor de interpretare. Aceste două elemente îl reprezintă şi îi determină structura. O unitate de

comandă din punct de vedere constructiv este alcătuită din:

A. unitate aritmetico-logică, ce realizează execuţia propriu-zisă a instrucţiunilor;

B. unitate de comandă şi control, ce asigură comenzile necesare execuţiei unei instrucţiuni,

înlănţuirea instrucţiunilor, controlul operaţiei de intrare-ieşire etc.

Pentru a realiza prelucrarea datelor cu ajutorul calculatorului este necesară introducerea

programului, alcătuit dintr-o secvenţă de instrucţiuni, în M.I. şi deoarece calculatorul lucrează intern

în cod maşină, programul respectiv trebuie transformat în cod maşină prin intermediul unor

programe translatoare: interpretoare, compilatoare. Programul cod maşină este alcătuit din

instrucţiuni în format cod maşină, adică o succesiune finită de cifre binare, fiecare instrucţiune fiind

desemnată prin anumite elemente.

Page 16: Informatica Economica - Note de Curs

16

Formatul instrucţiunii cu un operand, în care:

Cod - codul operaţiei;

Adresă - adresa operandului;

Inf. sp. - informaţii speciale (deplasament, mod de adresare etc)

Lungimea unei instrucţiuni este fixă pentru un anumit tip de unitate de comandă.

Totalitatea instrucţiunilor executabile ale unui calculator formează setul de instrucţiuni.

Unitatea de comandă corespunzătoare are circuite capabile să execute aceste instrucţiuni.

Execuţia unei instrucţiuni presupune efectuarea următoarelor operaţii:

o citeşte şi decodifică instrucţiunea;

o calculează adresele operanzilor;

o citeşte operanzii;

o efectuează operaţia prevăzută.

În funcţie de arhitectura calculatorului, relativ la U.C., distingem:

1. Structura clasică von Neumann – este specifică până la generaţia a 3-a de calculatoare.

Toate transferurile de date de la şi către echipamentele periferice trebuie să treacă prin

unitatea aritmetico-logică, timp în care nu mai este posibilă nici o altă operaţie.

2. Structura cu acces direct la memorie, DMA (Direct Access Memory), specific

microcalculatoarelor la care nu se mai foloseşte unitatea aritmetico-logică pentru

transferul datelor de intrare/ieşire.

3. Structura cu canal de tratare a operaţiilor de intrare/ieşire specifică pentru

calculatoarele din generaţia 4 în care canalul preia tratarea operaţiilor de intrare/ieşire,

asigurând controlul efectiv al echipamentelor periferice şi al schimburilor de date dintre

acestea şi memoria internă.

Cod Adresă Inf. sp.

Page 17: Informatica Economica - Note de Curs

17

Structura cu canal de tratare a operaţiei de I/E

Din punct de vedere funcţional, structura unităţii de comandă variază de la un tip la altul. În

general, vom găsi următoarele componente sau subansamble:

a. subansamblul de control, care coordonează toate celelalte componente;

b. subansamblul aritmetico-logic, ce conţine circuitele necesare executării instrucţiunilor;

c. subansamblul de adresare a memoriei interne;

d. subansamblul de control al interfeţelor cu echipamente periferice;

e. subansamblul de control al întreruperilor şi derutelor;

f. subansamblul orologiului intern etc.

Toate acestea asigură unităţii de comandă capacitatea de a realiza următoarele funcţii:

A. de comandă a memoriei interne şi a echipamentelor periferice prin intermediari şi de

execuţie propriu-zisă a instrucţiunilor;

B. de măsurare a timpului de execuţie, de acces;

C. de comunicare directă cu utilizatorul uman etc.

Echipamente periferice

La un calculator există posibilitatea de a cupla o mare diversitate de echipamente periferice,

ele realizând diverse operaţii de introducere/extragere în/din memoria internă, realizându-se astfel

legătura dintre calculator şi utilizator. După purtătorul de informaţie pe care îl utilizează,

echipamentele periferice se clasifică în echipamente periferice cu suport nereutilizabil (imprimanta,

cititor/perforator de bandă de hârtie), echipamente periferice cu suport reutilizabil (toate

echipamentele periferice care au ca purtător de informaţie suport magnetic: unităţi de disc fix,

Floppy, CD, hard-disk).

EP1 EP2 EPn

U.L. (interfeţe)

C1 C2 Cn

MI UC

Unităţi de

legătură

(canale)

,,,

...

Page 18: Informatica Economica - Note de Curs

18

Din punct de vedere al operaţiei pe care o efectuează, echipamentele periferice sunt de 3

tipuri:

I. EPI (echipamente periferice de intrare) - permit introducerea informaţiilor din exterior în

memoria internă. Exemple de EPI:

Tastatura – permite preluarea datelor de tip numeric şi alfanumeric dar şi lansarea în

execuţie a unor comenzi;

Mouse-ul - poate înlocui tastatura la programele ce au prevăzut acest lucru (dar nu

pot introduce date numerice sau alfanumerice);

Scanner – permite transformarea unor informaţii aflate pe suport de hârtie în

informaţii pentru memoria internă;

Dispozitive de intrare pentru sunete, imagini, grafică (microfonul, camera digitală)

ş.a.

II. EPE (echipamente periferice de ieşire) - cu ele se realizează operaţia de extragere a

informaţiilor din memoria internă către exterior. Exemple de EPE:

Monitorul – realizează interacţiunea directă dintre utilizatorul şi calculator,

reflectând pe ecran orice operaţie executată;

Imprimanta – permite transformarea informaţiilor din memoria internă în informaţii

pe suport de hârtie;

Dispozitive de redare a sunetului – placa audio la care se vor conecta căşti audio,

difuzoare ş.a.

III. EPI/E (echipamente periferice de intrare/ieşire) - realizează operaţii de introducere a unor

informaţii de pe o memorie externă în memoria internă, respectiv extragerea informaţiilor

din memoria internă şi înscrierea lor pe o memoriei externă (toate echipamentele periferice

ce au ca suport purtător de informaţie suport magnetic). Exemple de EPI/E:

Hard-disk-ul – principalul echipament de stocare masivă a fişierelor;

Unitatea de dischete – pentru manevrarea dischetei;

Unitatea de CD ROM - pentru manevrarea CD ROM-ului;

Portul USB – utilizat la conectarea aparatelor şi dispozitivelor ce pot fi utilizate ca

suport de memorie externă.

Sisteme de operare

Întreprinderile constructoare de calculatoare livrează odată cu calculatorul brut un suport de

memorie externă pe care este înregistrat un ansamblu de programe speciale, numit sistem de

operare, care permite accesul utilizatorului la calculator.

Page 19: Informatica Economica - Note de Curs

19

Sistemul de operare este un ansamblu de programe care are rol de a realiza utilizarea optimă

a resurselor fizice şi logice ale sistemului de calcul, şi de a concura la pregătirea, punerea în lucru şi

coordonarea execuţiei programului utilizator.

În general, sistemele de operare presupun, din punct de vedere constructiv, două nivele: un

nivel logic şi unul fizic. Nivelul logic este apropiat utilizatorului, cu care interferează prin comenzi

ale limbajului de comandă specific sistemului de operare respectiv şi prin mesaje. Nivelul fizic este

apropiat calculatorului, cu care interferează printr-un sistem de întreruperi şi derute.

Utilizatorul lucrează cu calculatorul prin intermediar (interfaţă) care se constituie cu ajutorul

sistemului de operare. Sistemul de operare este o interfaţă pentru că se găseşte între calculator şi

utilizator

Sistemul de operare îndeplineşte următoarele funcţii:

1. afectarea resurselor fizice şi logice ale sistemului de calcul;

2. asigurarea unor componente pentru organizarea şi protecţia informaţiilor pe suportul de

memorie externă, planificarea lucrărilor după anumite criterii, astfel încât să asigure o

utilizare optimă a sistemului;

3. controlul lansării în execuţie şi coordonarea execuţiei programelor;

4. asistarea execuţiei programelor de către operatorul uman;

5. uşurarea activităţii de programare prin punerea la dispoziţia utilizatorului a unor

programe utilitare.

Kurzban şi colaboratorii precizează calităţile pe care trebuie să le aibă un sistem de operare.

Principalele calităţi sunt:

1) Utilitate – interfaţa cu programele utilizator trebuie să aibă în vedere toate necesităţile

acestuia.

2) Eficienţă – să permită realizarea unei utilizări a resurselor cât mai aproape de optim.

3) Generalitate – sistemul de operare trebuie să răspundă exact la toate cerinţele formulate

de utilizator.

Comenzi

Mesaje

SID

S.O. Nivel

logic

Nivel

fizic C.

Page 20: Informatica Economica - Note de Curs

20

4) Transparenţă – să permită însuşirea simplă a facilităţilor oferite de sistemul de operare.

5) Securitate – sistemul de operare trebuie să fie protejat împotriva unor încercări voluntare

sau involuntare de distrugere din partea programului utilizator.

Limbaje de programare

În sensul cel mai larg, orice limbaj utilizat pentru descrierea algoritmilor şi a datelor pentru

o anumită problemă este un limbaj de programare. Această noţiune este legată întotdeauna de

implementarea pentru un tip de calculator, în sensul că reprezintă suportul comun de conversaţie om

– maşină, suport care trebuie cunoscut de ambii. Pentru fiecare limbaj de programare, există unul

sau mai multe programe translatoare care realizează transformarea programului elaborat, într-un

limbaj de programare oarecare în cod maşină, singurul format în care poate fi executat un program.

Primele calculatoare se programau în limbaj cod maşină care utilizează coduri binare,

operaţiunea de programare în sine fiind foarte anevoioasă. Un salt evident se realizează odată cu

trecerea la limbajul de asamblare, care utilizează coduri simbolice şi adresare simbolică. Aceste

limbaje în raport cu evoluţiile lor ulterioare sunt considerate limbaje de programare de nivel

inferior, datorită dependenţei lor de particularităţile calculatorului pentru care au fost realizate.

Primul limbaj de programare de nivel înalt a fost limbajul FORTRAN, specificaţiile căruia

au apărut în anul 1954.

Exemplu:

0 1 1 0 0 1 0 1 0 1 1 0 LD 4i... LOAD…

Limbaj evoluat Limbaj cod-maşină Limbaj de asamblare

Limbajele de programare de nivel înalt utilizează cuvinte pentru diverse operaţii de

prelucrare a datelor. În majoritatea cazurilor, cuvinte dintr-o anumită limbă, cu o tendinţă clară de

Problemă

algoritmizare

Algoritm pt.

rezolvarea

problemei

respective

programare Limbaj de

programare

Program

date iniţiale

Calculator Program

translator

Rezultate

R

Page 21: Informatica Economica - Note de Curs

21

apropiere de limbajul curent. Specificarea completă a unui limbaj de programare presupune

definirea a trei elemente:

2. Sintaxa limbajului, care defineşte structura limbajului respectiv, cu reguli gramaticale

bine stabilite.

3. Semantica limbajului, defineşte semnificaţia limbajului respectiv.

4. Pragmatica, ce defineşte toate celelalte aspecte:

- eficienţa limbajului;

- relaţia cu utilizatorul etc.

Există o clasificare a limbajelor de programare, deşi nu întotdeauna se poate preciza cu

exactitate dacă un limbaj aparţine unei clase sau altei clase:

Limbaje procedurale (de nivel înalt) – sunt destinate descrierii algoritmului sub forma unor

succesiuni finite de instrucţiuni, ce se vor executa în ordinea stabilită de programator. Exemple de

limbaje procedurale: ALGOL, COBOL, FORTRAN, PASCAL etc.

Limbaje neprocedurale (de nivel foarte înalt) – se caracterizează prin faptul că succesiunea

instrucţiunilor influenţează doar puţin ordinea în care vor fi executate. Exemple de limbaje

neprocedurale: FOXPRO, ACCESS, GPSS etc.

Limbaje de programare concurentă este un limbaj ce oferă posibilitatea definirii mai multor

procese şi cu facilităţi deosebite de comunicare între acestea. Exemplu: limbajul PASCAL

CONCURRENT.

Limbaje conversaţionale, folosite pentru dialogul utilizator – calculator chiar în timpul

execuţiei programului (limbajul BASIC).

Limbaje de programare ale inteligenţei artificiale, ce oferă posibilitatea de reprezentare a

cunoştinţelor. Exemplu: LISP, PROLOG etc.

Medii de programare. Mediul de programare reprezintă un sistem complex de instrumente

software interconectate conform fluxului tehnologic de realizare a unui program. Exemplu: Turbo

Pascal, QuickBasic etc.

O importanţă deosebită o reprezintă alegerea limbajului de programare în funcţie de

specificul problemei supuse prelucrării cu calculatorul.

Teoretic, orice limbaj de programare poate fi utilizat pentru codificarea oricărei probleme.

Trebuie ţinut însă cont de faptul că unele operaţii de prelucrare se pot realiza mai uşor într-un

limbaj de programare sau în altul. De exemplu: limbajul COBOL este specific problemelor

economice, cu date multe şi calcule simple. Limbajul FORTRAN este specific problemelor

ştiinţifice, cu date relativ puţine şi operaţii matematice complexe. Limbajul BASIC este destinat

problemelor cu facilităţi pentru grafică, calcule matematice complexe, dar şi date multe.

Page 22: Informatica Economica - Note de Curs

22

CAP IV – VI MICROSOFT WORD

PREZENTAREA EDITORULUI DE TEXTE

Unul din marile avantaje al editoarelor de text este interfaţa grafică ce este foarte

prietenoasă cu utilizatorul. Ca orice aplicaţie care rulează sub un sistem de operare de tip GUI

(Graphical User Interface – Interfaţă grafică pentru utilizatori) editoarele de text vor rula în cadrul

unei ferestre de tip Windows.

Bara de titlu – este o bară standard Windows cu butoanele de minimizare, maximizare,

restaurare şi pentru accesarea meniului sistem;

Linia de meniuri – reprezintă un mod de organizare a unei liste de meniuri (prin meniu

înţelegându-se o listă de comenzi) derulante ce conţin comenzile aplicaţiei, comenzi ce sunt grupate

în funcţie de rezultatul acţiunii;

Linia de instrumente – reprezintă un set de instrumente predefinit sau stabilit de utilizator

fiind realizată din butoane ce au ca rol o transpunere rapidă a unor comenzi prin simpla acţionare a

butonului aferent;

Fereastră editor de text cu exemplificare zone

Zona de lucru – este prezentată utilizatorului prin reprezentarea grafică a unei pagini de

hârtie, fiind locul unde utilizatorul va realiza editarea informaţiilor. Această zonă poate fi

personalizată ca dimensiune după necesităţile utilizatorului.

Editarea unui text se realizează prin introducerea acestuia în cadrul zonei de lucru prin

intermediul tastaturii, nefiind nevoie ca la sfârşitul fiecărei linii să fie acţionată tasta <ENTER>,

Butonul Control Menu

Linia de meniuri

Linia de instrumente

Butonul de

maximizare/restaurare

Butonul de

minimizare

Panoul de

configurare Linia de derulare verticală Zona de lucru

Linia de stare Linia de derulare orizontală

Linia de titlu

Butonul de închidere

a documentului

Butonul de închidere

a aplicaţiei

Page 23: Informatica Economica - Note de Curs

23

întrucât editorul de texte va realiza în mod automat această trecere. Utilizatorul va acţiona

<ENTER> doar în cazul în care doreşte trecerea la un nou rând.

Poziţia curentă de editare în cadrul fişierului este evidenţiată de un element grafic numit

cursor ce este evidenţiat, de regulă, printr-o linie verticală care clipeşte.

În cadrul procesului de editare forma cursorului se poate modifica în funcţie de comenzile

pe care le execută aplicaţia în acel moment.

FORME GRAFICE DE CURSOR

Tabel

IMAGINE

CURSOR EXPLICAŢIE

Imaginea cursorului pentru aşteptarea unei comenzi

Imaginea cursorului pentru aşteptarea unei noi

comenzi în timpul procesării comenzii anterioare

Imaginea cursorului pentru redimensionarea pe

orizontală unei ferestre Windows

Imaginea cursorului pentru redimensionarea unei

ferestre Windows, atât pe orizontală cât şi pe

verticală

Imaginea cursorului pentru redimensionarea pe

verticală unei ferestre Windows

Imaginea cursorului pentru selectarea unui tabel

Imaginea cursorului de selecţie a unui sau mai multor

rânduri din cadrul unui tabel

Imaginea cursorului de selecţie a unei sau mai multor

coloane din cadrul unui tabel

Imaginea cursorului de selecţie a textului

Deplasarea cursorului în cadrul unui document poate fi realizată atât prin intermediul

tastelor direcţionale, tasta Tab şi tasta Space cu ajutorul mouse-ului, cât şi cu ajutorul altor taste sau

combinaţii de taste.

TASTE PENTRU DEPLASAREA CURSORULUI

Tabel

Tasta Acţiunea

Deplasează cursorul în stânga cu un caracter

Deplasează cursorul în dreapta cu un caracter

Deplasează cursorul în sus cu o linie

Deplasează cursorul în jos cu o linie

Ctrl + Deplasează cursorul în stânga cu un cuvânt

Ctrl + Deplasează cursorul în dreapta cu un cuvânt

Ctrl + Deplasează cursorul la începutul paragrafului

Ctrl + Deplasează cursorul la sfârşitul paragrafului

Page 24: Informatica Economica - Note de Curs

24

Home Deplasează cursorul la începutul rândului curent

End Deplasează cursorul la sfârşitul rândului curent

Page Up Deplasează cursorul cu un ecran mai sus

Page Down Deplasează cursorul cu un ecran mai jos

Ctrl + Home Deplasează cursorul la începutul documentului

Ctrl + End Deplasează cursorul la sfârşitul documentului

Ctrl + Page Up Deplasează cursorul cu o pagină în sus

Ctrl + Page Down Deplasează cursorul cu o pagină în jos

ELEMENTE DE BAZĂ ÎN EDITAREA UNUI TEXT

Un editor de texte operează cu următoarele noţiuni:

1. caracter (character) – cea mai mică entitate (indivizibilă) ce se poate prelucra într-un text şi

care poate fi literă, cifră, spaţiu(blank), caracter special, adică 256 de semne din codul

ASCII (American Standard Code for Information Interchange);

2. cuvânt (word) – şir de caractere delimitat de restul textului prin spaţiu sau semne de

punctuaţie; alinierea textului între marginile paginii se face fără a segmenta cuvintele;

cuvintele pot fi despărţite în silabe la sfirşitul unei linii (rând) de text;

3. linie (rândul) de text(Text Line) – grup de cuvinte despărţit de restul textului printr-un

caracter de control numit „sfârşit de linie” introdus automat de procesor şi nu este vizibil pe

ecran(de regulă, se generează prin acţionarea tastei <Enter>);

4. frază (Sentence) – grup de cuvinte (şir de caractere) delimitat de restul textului printr-un

punct; de regulă, procesoarele de texte permit selectarea unei fraze şi procesarea ei ca un

bloc de text;

5. paragraf (Paragraph) - grup de linii de text delimitat de restul textului printr-un caracter de

control numit „sfârşit de paragraf” introdus automat de procesor şi nu este vizibil pe ecran;

6. text (Text) – grup de paragrafe, fraze, linii, cuvinte sau caractere ;

7. obiect (Object) – formă grafică (imagine, grafic, tabel etc.), formă sonoră (sunet) ce pot fi

înserate în text;

8. pagină (Page) – pagină utilă formată din text şi obiecte sau pagină fizică constituită din

pagina utilă şi elemente specifice tehnoredactării;

9. document (Document) – colecţie de pagini ce constituie o lucrare tehnoredactată (scrisoare,

raport, referat, articol, carte etc.).

Figura 3.2. Elementele constitutive ale unui document

Prima condiţie de bază în editarea unui text este ca editorul de texte să fie lansat în execuţie

şi nu în ultimul rând utilizatorul să dispună de o tastatură. Prin intermediul sistemului de operare

utilizat utilizatorul poate opta pentru editarea în limba maternă folosind integral toate caracterele

specifice alfabetului respectiv.

Page 25: Informatica Economica - Note de Curs

25

În cadrul operaţiei de editare se vor folosi caracterele specifice limbii respective (caractere

tipice limbii române, şi anume „ă”, „î”, „â”, „ş”, „ţ”). Unele dintre aceste caractere nu se regăsesc

pe tastatura standard, şi în concluzie va trebui activată mai întâi opţiunea ce va permite introducerea

caracterelor româneşti de la tastatură.

În tabelul alăturat este prezentat modul de accesare a caracterelor specifice tastaturii

româneşti prin echivalarea lor cu caracterele specifice tastaturii engleze.

MODUL DE ACCESARE A CARACTERELOR ROMÂNEŞTI

PRIN INTERMEDIUL UNEI TASTATURI STANDARD

Tabel 3.3.

Caracterul

de pe tastatura

standard

Caracterul

ce se va tipări pe

ecran

\ â

[ ă

] î

; ş

’ ţ

z y

y z

* (

( )

) =

_ ?

= *

/ -

? _

- +

$ ¤

^ &

& /

` ]

~ [

Un caracter (Character) este un simbol pentru litere, cifre şi semne speciale, simbol

caracterizat de : lăţime (Width), înălţime (Height), stil (Style), orientare (Orientation),

culoare(Color) şi formă/schelet (Type face).

Aspectul unui caracter este controlat prin font şi stil.

FONTURI

Font-ul reprezintă „un set de caractere de un anumit tip şi aspectul asociat literelor, cifrelor,

simbolurilor şi semnelor de punctuaţie tastate” [4], fiind o colecţie de caractere care au anumite

proprietăţi comune: lăţime, înălţime, stil, orientare, formă. Această colecţie de caractere este

memorată într-un fişier pe suportul de memorie externă, toate fonturile folosite de programele de tip

Office fiind gestionate de către sistemul de operare, astfel încât fonturile disponibile într-o aplicaţie

Office sunt disponibile în toate celelalte aplicaţii ale pachetului.

Fonturile folosite de aplicaţiile Office sunt organizate într-o biblotecă de fonturi, iar pentru a

fi disponibil într-o aplicaţie de tip Office, un font trebuie să fie instalat (inclus în biblioteca de

fonturi), adică fişierul corespunzător fontului să fie legat de nucleul sistemului de operare.

În funcţie de lăţimea caracterelor, există:

Page 26: Informatica Economica - Note de Curs

26

fonturi fixe – formate din caractere ce au aceeaşi lăţime;

fonturi proporţionale – formate din caractere a căror lăţime variază proporţional de la un

semn la altul, pentru a diminua estetic spaţierea dintre caractere (fonturile Kerning).

În funcţie de modul în care sunt descrise simbolurile grafice, există:

fonturi bitmap (hartă de biţi) – semnul grafic este descris printr-o matrice de puncte

(pixeli). Aceste fonturi sunt primele fonturi care au apărut un dezavantaj important al lor

fiind acela că într-o astfel de reprezentare, semnul grafic nu este scalabil (mărit sau micşorat

automat);

fonturi vectoriale (scalabile) – semnul grafic este descris prin reprezentarea cu aşa-

numitele curbe B-spline, reprezentare care permite scalarea şi operaţii diverse asupra

semnului grafic: rotire, oglindire, înclinare etc.

În funcţie de lăţimea caracterelor, există următoarele tipuri de caractere:

caractere foarte înguste (extra condensed);

caractere înguste (condensed);

caractere largi (expanded);

caractere foarte largi (extra expanded).

Dimensiunea caracterului reprezintă înălţimea efectivă (size) a caracterului şi se măsoară în

puncte tipografice.

Editoarele de text oferă fonturi de mărime (prin caseta Font Size) diferite exprimate de obicei prin valori numerice întregi.

Exemplu. Text de mărime 10. Text de mărime 18. Mărime 26.

ATRIBUTE ALE FONTURILOR

Îmbunătăţirea aspectului textului prelucrat, se poate face prin aplicarea fonturilor şi a

stilurilor de fonturi oferite de editorul de texte. Un anumit text poate fi supus unor efecte: scrierea

îngroşată-aldine, B, scrierea cursivă - italică, I, scrierea subliniată, U, dar şi a schimbării culorii

fontului, pentru punerea lui în evidenţă.

În cadrul operaţiei de tehnoredactare, pentru prelucrare (formatarea) textului dorit, se pot

utiliza diverse atribute ale fonturilor:

Font style – stiluri de font (Regular, Italic, Bold, Bold Italic);

Size – mărimi (dimensiuni) pentru fonturi;

Font color – culori pentru font;

Underline style – stiluri de sublinieri;

Effects – diferite efecte speciale de text.

STILURI

În cadrul editoarelor de text, un mod eficient de a gestiona prelucrarea caracterelor text sau a

blocurilor de text (paragrafe) este asigurat prin folosirea stilurilor.

Un stil este o grupare de atribute de formatare: font, dimensiune, mod de scriere etc. În

funcţie de modul de acţionare, există:

- stiluri referitoare la caractere, care au efect asupra textului selectat sau au efect

de tip comutator activare/dezactivare (modul de scriere aldin, subliniat, cursiv);

Page 27: Informatica Economica - Note de Curs

27

- stiluri referitoare la paragrafe, care au efect asupra paragrafului curent (modul de

aliniere în pagină şi formatare a paragrafului).

Este bine de reţinut că pentru estetica documentului, nu se recomandă să se abuzeze de

diversele stiluri de scriere sau culori, în special în documente oficiale.

3.6. ALINIEREA ŞI FORMATAREA PARAGRAFELOR

Un fragment de text terminat cu un marcaj de sfârşit de paragraf, acesta fiind definit prin

acţionarea tastei <ENTER>, se numeşte paragraf. Orice fişier nou creat prin intermediul unu editor

de texte (document) conţine un paragraf gol ce nu poate fi şters.

Operaţiile de aliniere şi formatare în procesarea textelor sunt operaţii de bază pentru orice

editor de texte. În general, acestea oferă utilizatorului patru opţiuni pentru alinierea textelor incluse

în paragrafe:

Left-aligned – alinierea la stânga, stil care are linii neregulate la dreapta;

Centered-aligned – centrarea liniilor faţă de marginile paginii/cadrului;

Right-aligned – alinierea la dreapta, stil care are linii neregulate la stânga;

Justified – alinierea completă, liniile fiind desfăşurate pe toată lăţimea paginii.

Stabilirea mărimii spaţiului liber dintre marginea stângă a paginii şi primul caracter al

paragrafului, dimensiunea spaţiului liber dintre marginea dreaptă şi sfârşitul paragrafului se definesc

prin intermediul indentării.

Modalităţi de aliniere

Indentarea – constă în definirea locului unde va fi plasat textul unui paragraf în funcţie de

marginea din stânga şi cea din dreapta a paginii.

Un alt element important referitor la modul de editare al unui text este spaţierea pe verticală

a textului.

Spaţierea pe verticală în cadrul unui document sau la nivelul paragrafelor, se poate realiza

prin opţiunile de spaţiere între linii, şi anume:

ALINIEREA

Justified

Alinierea complet centrată (la stânga şi la dreapta) este un stil clasic de aliniere. Textul are un aspect uniform în ambele părţi

ale documentului. Liniile sunt de lungimi egale, dar spaţiul

dintre cuvinte şi uneori dintre litere este astfel dimensionat

pentru a realiza alinierea între ambele margini.

Left

Alinierea la stânga este

un stil de aliniere care

creează un aspect neregulat textului în

partea dreaptă

raportată la marginea paginii au marginea

cadrului în cazul

utilizării de Text Box.

Centered

Alinierea centrată este

un stil clasic de

aliniere. Textul este alezat simetric faţă de

o axă care trece prin

mijlocul paginii. Liniile sunt de lungimi

inegale. Această

operaţie se recomandă pentru titluri.

Right

Alinierea la dreapta

este un stil de aliniere

care creează un aspect neregulat al textului

în partea stângă

raportată la marginea paginii sau la

marginea cadrului în

cazul utilizării de Text Box.

Page 28: Informatica Economica - Note de Curs

28

Single – cazul implicit care realizează o spaţiere suficientă pentru a afişa în condiţii

convenabile caracterul cel mai înalt existent pe o linie (ediatre la un rând);

1.5 Lines – spaţierea liniilor de text se face 1,5 din dimensiunea de la cazul Single (editare

la un rând şi jumătate);

Double – spaţierea de 2 ori mai mare decât cazul Single (editare la două rânduri);

At Least – realizează o spaţiere minimă între rânduri (valoarea prestabilită poate fi

modificată automat de către utilizator);

Exacty - spaţiul dintre rânduri este fix, indiferent de dimensiunea fontului folosit sau de

elementele grafice din text;

Multiple – spaţiul dintre rânduri va fi multiplicat faţă de cazul Single cu o valoare precizată.

Aspectul unui paragraf poate fi controlat prin :

aliniere - modul în care se încadrează între marginile textului - Justified, Left, Right,

Centered;

spaţiul dintre liniile de text – Single, 1.5 lines, Double, At least, Exactly, Multiple;

indentarea paragrafului - decalaj şi a primei linii First Line din paragraf, respectiv

indentare agăţată Hanging Ident;

modul în care sunt despărţite cuvintele în silabe.

Formatarea unui paragraf constă în stabilirea parametrilor întregului paragraf:

- alinierea faţă de marginile paginii;

- indentarea;

- distanţa dintre rânduri;

- etc.

Prin formatarea unui document se înţelege a atribui anumite caracteristici entităţilor

(secţiuni, paragrafe, caractere etc.) ce-l alcătuiesc, pentru a-l face mai uşor de parcurs.

Editoarele de text permit, în general, formatarea următoarelor entităţi elementare: caracterul,

paragraful secţiunea şi pagina.

Există două moduri în care se poate realiza operaţia de formatare a entităţilor elementare:

- scrierea textului şi apoi efectuarea formatărilor;

- stabilirea caracteristicilor de formatare şi apoi scrierea textului.

TABULATORI

Alinierea unui text se realizează, de obicei, prin intermediul opţiunilor de aliniere (stânga,

centru, dreapta, justify), dar există situaţii în care se doreşte să fie scos în evidenţă un anumit

paragraf sau să fie realizată o aliniere a textului altfel decât modurile implicite.

Tehnica tabulatorilor permite organizarea paragrafelor sub forma unor tabele sau alinierea

lor în pagină în modul ales de utilizator.

Un tabulator este asociat unei poziţii în cadrul paginii în care va fi deplasat cursorul prin

acţionarea tastei <TAB>. O linie din cadrul paginii poate fi împărţită în mai multe zone (poziţii de

tabulatori) ce pot fi accesate prin intermediul tabulatorilor. Astfel, la prima acţionare a tastei

<TAB> cursorul se va muta la poziţia asociată primului tabulator (primei zone), la a doua acţionare

a tastei <TAB> se va realiza poziţionarea în cea de a doua zonă şi aşa mai departe.

Dimensiunea standard a poziţiei tabulatorilor, care se mai numeşte şi zonă de oprire a

tabulatorilor, este de 1,27 cm, dimensiune ce poate fi modificată.

Editoarele de text permit o aliniere a textului sub formă de coloane prin intermediul

tabulatorilor şi a modului lor de definire:

- Left Tab – aliniază textul la stânga în cadrul zonei tabulatorului;

- Center tab – centrează textul în cadrul zonei tabulatorului;

- Right Tab - aliniază textul la dreapta în cadrul zonei tabulatorului;

- Decimal Tab – aliniază datele de tip numeric în funcţie de virgula zecimală.

Page 29: Informatica Economica - Note de Curs

29

FORMATAREA PAGINILOR

O pagină fizică, fiind reprezentată de suprafaţa de hârtie, este suportul pentru imprimarea

unui document, iar pagina utilă este acea suprafaţă din pagina fizică pe care se va scrie textul

documentului.

Formatarea unui document la nivel de pagină se realizează prin următorii parametri :

- dimensiunea paginii fizice (Paper size) – determinată de lăţime (Width) şi înălţime

(Height);

Există câteva formate standard: Letter (8,5 x 11 inch), Legal (8,5 x 14 inch), A4 (210 x 297

mm), A5 (148.5 x 210 mm), B5 (JIS) (182 x 257 mm);

- orientarea paginii fizice (Orientation) – orientarea pe verticală (tip portret –

Portrait) sau orientarea pe orizontală ( Landscape);

- marginile paginii fizice (Margins) – marginea superioară (Top), marginea

inferioară (Bottom), marginea din stânga (Left), marginea din dreapta (Right), marginea de legătură

(şina ; margine de îndosariere) (Gutter);

- poziţia legăturii (şinei) (Gutter position) – poziţia la stânga (Left), poziţia în partea

superioară (Top);

- antet şi subsol (Header and Footer) – marginea antetului şi marginea subsolului;

- aspectul paginii (Layout) – antete şi subsoluri diferite pentru paginile impare şi

pare;

- numerotarea paginilor fizice (Page Numbers) – poziţia numărului de pagină în

partea superioară sau în partea inferioară a paginii – (Top of page, Bottom of page), alinierea

numerotării (Alignment): Left (la stânga), Center (în centru), Right (la dreapta), Inside (în interior),

Outside (în exterior).

Formatarea paginilor presupune în principal următoarele :

stabilirea (setarea) dimensiunii paginii fizice şi paginii utile;

stabilirea modului de organizare a textului în pagină şi orientarea paginii;

administrarea întreruperilor de pagină introduse manual;

administrarea secţiunilor de document;

numerotarea paginilor (poziţia şi alinierea numerotării);

crearea antetelor şi subsolurilor, a notelor de subsol şi a notelor de sfârşit.

Formatarea paginilor se poate realiza înainte de introducerea textului sau în orice moment al

introducerii, în acest caz editorul de text realizând reformatarea tuturor paginilor documentului sau

începând de la o zonă anume.

Page 30: Informatica Economica - Note de Curs

30

Figura Arhitectura paginii unui document

De obicei un procesor de texte împarte automat documentul prelucrat în pagini. În momentul

când textul şi obiectele inserate în document au ocupat întreaga pagină utilă, se face trecerea

automată la o pagină nouă. Paginile sunt separate prin aşa-numitele marcaje de pagină (page

breaks) şi anume întreruperi de pagină. Orice intervenţie în document va avea ca efect

renumerotarea paginilor şi deci actualizarea întreruperilor de pagină. Întreruperile de pagină se pot

introduce şi manual, la opţiunea utilizatorului, procesorul de texte rearanjând automat paginile care

urmează după întreruperea manuală.

TABELE

Editoarele de text pun la dispoziţia utilizatorului un format tabular ce asigură flexibilitatea

necesară aranjării textului şi a imaginilor într-o manieră organizată, utilizând coloane şi rânduri,

numit tabel.

Elementul dintr-un tabel situat la intersecţia dintre o linie şi o coloană se numeşte celulă. În

acest caz, tabelul este o matrice de celule, dimensiunea acestuia fiind dată de numărul de linii şi

numărul de coloane.

dimensiune tabel = numărul total de celule = nr. linii x nr. coloane

Prin domeniu de celule se înţelege aceea zonă ce este formată din două sau mai multe

celule învecinate.

O celulă poate conţine text, imagine grafică, formulă şi poate fi formatată independent,

respectiv se va redimensiona în mod automat în funcţie de dimensiunea informaţiei conţinute.

Elementele ce definesc un tabel sunt:

- liniile tabelului;

- coloanele tabelului;

- celulele tabelului;

- capul de tabel;

- chenarul tabelului;

- titlul tabelului;

- sursa pentru datele introduse în tabel (dacă este cazul).

Marginea subsolului

Header (antet)

Footer (subsol)

PAGINA UTILĂ

Top (marginea superioară)

Bottom

(marginea inferioară)

Marginea antetului

Left (marginea

stângă)

Right (marginea dreaptă)

Page 31: Informatica Economica - Note de Curs

31

Titlul tabelului

Nr. crt. Numele Prenumele

Figura Elementele unu tabel

Liniile tabelului sunt stabilite în modul de definire a tabelului, acestea putând fi adăugate şi

ulterior definirii tabelului. Numărul minim de linii al unui tabel este 1 (una).

Coloanele tabelului sunt stabilite, de asemenea, în modul de definire a tabelului, numărul

minim de coloane fiind 2 (două).

Celulele sunt acele zonele ce definesc tabelul, fiind utilizate pentru înregistrarea

informaţiilor.

Capul de tabel este definit prin prima linie a tabelului fiind o descriere a informaţiilor ce

vor fi înregistrate în cadrul coloanelor.

Chenarul tabelului este reprezentat prin ansamblul liniilor interioare şi exterioare ce

definesc tabelul. Există două tipuri de chenare: unul interior, ce se referă la liniile interioare ce

separă celulele unele de altele, şi altul exterior ce caracterizează liniile ce definesc conturul

tabelului.

Titlul tabelului este un text ce caracterizează informaţiile ce sunt evidenţiate în tabel.

Sursa tabelului este un text opţional, ce indică cartea, raportul sau locul de unde s-au

preluat datele pentru tabelul respectiv.

În cadrul unui tabel informaţiile se vor introduce în cadrul celulelor, poziţionarea în cadrul

unei celule a tabelului realizându-se cu ajutorul mouse-ului sau a tastaturii prin intermediul tastei

<TAB>.

Tasta/Combinaţia de taste Efect

TAB sau Deplasarea cursorului în celula

următoare

Shift + TAB sau Deplasarea cursorului în celula

anterioră

Alt + Home Deplasarea cursorului la început de

linie

Alt + End Deplasarea cursorului la sfârşit de

linie

Alt + Page Up Deplasarea cursorului la început de

coloană

Alt + Page Down Deplasarea cursorului la sfârşit de

coloană

Caracteristicile unui tabel definit se pot modifica cu uşurinţă prin operaţii de:

- inserare linii/coloane;

- ştergere linii/coloane;

- redimensionare linii/coloane;

- formatare – la nivel de celulă, linie, coloană sau domeniu de celule.

Liniile

tabelului

Coloanele

tabelului

Celulele

tabelului

Capul de

tabel

Chenarul

tabelului

Page 32: Informatica Economica - Note de Curs

32

Tabelele sunt elemente statice în cadrul documentelor, asupra acestora putându-se aplica

operaţiile de copiere şi/sau mutare, procedurile fiind identice cu cele aplicate pentru text sa

paragrafe.

În cadrul tabelelor există posibilitatea reunire a două sau mai multe celule, rezultatul fiind

o singură celulă, sau de divizare a unei celule în două sau mai multe celule. Operaţiile de reunire şi

multiplicare sunt considerate ca fiind elemente avansate de formatare a unui tabel, ele utilizându-se

pentru generarea unui aspect cât mai estetic tabelului.

OBIECTE GRAFICE

Un alt mod de reprezentare a informaţiilor în cadrul unui document este cel grafic.

Adăugarea unui element grafic într-un document este doar o problemă de identificare a locului din

document unde se doreşte plasarea imaginii.

Din punct de vedere al elementelor grafice, editoarele de text permit inserarea următoarele

tipuri de fişiere imagine:

- CompuServe GIF (.gif)

- Encapsulated PostScript (.eps)

- Diverse programe de desenare (.pcx)

- Tagged Image File Format (.tif)

- Windows bitmap (.bmp)

- Formatul JPEG (.jpg)

- etc.

Figura 4.2. Utilizarea uneltelor de lucru Drawing

Deşi este dedicat procesării textelor, editorul de text oferă facilităţi de desen liber sau de

utilizare a unor elemente predefinite. În figura 4.2. este prezentat un document ce conţine diferite

desene şi obiecte.

Uneltele de lucru Drawing conţin instrumente pentru a desena, manipula sau formata

diverse desene.

CREAREA DE FORME

Editoarele de text conţin, în general, o serie de forme predefinite care pot fi utilizate prin

intermediul uneltelor de lucru Drawing. Aceste forme predefinite sunt grupate pe categorii:

- linii (Lines), forme de bază (Basic Shapes), săgeţi (Block Arrows), elemente pentru

diagrame de flux (Flowchart Elements), steluţe şi insigne (Stars and Banners) etc.

Page 33: Informatica Economica - Note de Curs

33

Cu ajutorul formelor de bază se pot insera în cadrul documentelor figuri geometrice de bază

(pătrate, dreptunghiuri, cercuri, hexagoane etc.) sau alte figuri predefinite.

Pentru a insera (desena) oricare din aceste forme, este necesară selectarea ei şi apoi

poziţionarea în cadrul documentului în locul în care se doreşte inserarea. Orice formă, odată

desenată, poate fi redimensionată prin intermediul punctelor de mânuire (handles).

Figura 4.3. Punctele de mânuire ale unui obiect

ADĂUGAREA DE TEXT LA DESENE

Pentru oricare obiect desenat, mai puţin liniilor, formelor libere sau conectorilor, se poate

adăuga un text, prin simpla selectare a desenului şi apoi editarea textului respectiv.

Un instrument important în cadrul uneltelor Drawing este instrumentul Text Box , cu

ajutorul căruia se poate introduce un text încadrat într-un chenar oriunde în pagină.

LINII DREPTE, CURBE ŞI ALTE FORME

Cu ajutorul opţiunii Line din cadrul uneltelor de lucru Drawing se pot desena linii drepte

sau linii curbe. Aceste desene pot fi modificate, în sensul schimbării grosimii, culorii, tipului

(punctat, de exemplu) sau transformării liniilor în săgeţi.

MANIPULAREA OBIECTELOR

Manipularea unui obiect presupune selectarea în prealabil a acestuia, cu ajutorul mouse-ului.

Asupra obiectului se pot efectua apoi următoarele acţiuni:

• Copiere, tăiere sau lipire – cu ajutorul comenzilor Copy, Cut sau Paste;

• Redimensionare – cu ajutorul punctelor de dimensionare (handles). Dacă se lucrează cu

punctele de dimensionare, desenul este adus la forma dorită cu ajutorul mouse-ului;

• Rotire – cu ajutorul punctelor de dimensionare. Obiectul va putea fi rotit de utilizator în ce

sens doreşte.

FORMATAREA OBIECTELOR

Formatarea unui obiect are ca scop modificarea atributelor asociate acestuia, şi anume:

• Modificarea culorii de fond a obiectului - Colors and Lines->Fill

• Modificarea conturului, ca stil de linie sau culoare – Colors and

Lines

• Aliniere sau mod de dispunere în pagină – Layout

GRUPAREA OBIECTELOR

Dacă se lucrează cu mai multe obiecte la un moment dat, pentru a le manipula mai uşor

acestea pot fi grupate, rezultând un singur obiect. Acest lucru se realizează cu ajutorul comenzii

Group din cadrul uneltelor de lucru Drawing.

Dacă se doreşte degruparea unui obiect alcătuit din mai multe obiecte grupate se utilizează

comanda Ungroup, opţiune ce se foloseşte atunci când se doreşte o modificare a unui obiect din

cadrul unui obiect grupat.

Puncte pentru redimensionarea

verticală/orizontală

ale elementului

Punct pentru rotirea elementului

Page 34: Informatica Economica - Note de Curs

34

ORGANIGRAME

Organigramele (care se mai numesc şi hărţi de concepte) reprezintă o metodă grafică de

reprezentare a cunoştinţelor şi de organizare a informaţiilor. Acestea servesc la convertirea şi

comprimarea unor informaţii aparent fără legătură, într-un mod de vizualizare grafic, structurat şi

uşor de urmărit, mod ce furnizează informaţii complexe într-o manieră inteligibilă.

Procesul de transformare a unei cantităţi de date/informaţii/idei într-o reprezentare grafică

va determina o mai bună înţelegere cu privire la esenţa subiectului vizat. Pentru a crea o

organigramă, trebuie acordată atenţie relaţiei dintre entităţi şi examinate sensurile fiecăreia dintre

acestea. În timpul realizării organigramei, are loc stabilirea priorităţilor informaţiilor, determinarea

părţilor ce prezintă o importanţă mai mare şi care dintre acestea trebuie incluse în organigramă.

Organigramele se utilizează pentru structurarea ideilor din cadrul unui text, pentru a ajuta la

rezolvarea unor probleme, luarea unor decizii, studiu, planificare etc., şi pot realizate prin

intermediul elementelor grafice predefinite sau pot fi generate în mod automat apelând o anumită

clasă de tipuri de organigrame predefinite.

Page 35: Informatica Economica - Note de Curs

35

CAP VII – VIII MICROSOFT EXCEL

PREZENTAREA APLICAŢIEI DE CALCUL TABELAR

Aplicaţiile de calcul tabelar sunt aplicaţii eficiente şi complete, care oferă totalitatea

instrumentelor matematice şi grafice necesare pentru a efectua calcule matematice şi reprezentări

grafice de la cele mai simple până la cele mai complexe

Mare parte din elementele ferestrei aplicaţiei de calcul tabelar sunt deja cunoscute din

detalierea ferestrei aplicaţiei pentru editarea textelor, şi anume butoanele de control, bara de titlu,

butonul Control Menu, bara de meniuri, bara de instrumente, bara de stare, barele de derulare.

Figura 5.1. Descrierea ferestrei aplicaţiei de calcul tabelar

ENTITĂŢI FOLOSITE ÎNTR-O APLICAŢIE DE CALCUL TABELAR

Într-o aplicaţie de calcul tabelar (agenda de lucru; workbook) sunt folosite următoarele

entităţi fundamentale:

Date – informaţii ce sunt conţinute în celule; informaţiile sunt de diverse categorii

ce determină tipul informaţiei care caracterizează apartenenţa datei la o clasă de date;

tipul de date determină şi operaţiile ce se pot executa asupra datelor de acelaşi tip; în

general, aplicaţiile de calcul tabelar atribuie automat tipul unei informaţii în funcţie

de valoarea procesată;

Celule – forme dreptunghiulare generate de reţeaua de coloane şi linii a unei foi de

calcul, fiecare formă fiind identificată prin concatenarea dintre identificatorul

coloanei (abscisa - A,B, .. ) şi identificatorul liniei ( ordonata – 1, 2, 3, …); referirea

unei celule reprezintă identificatorul celulei prin intermediul căruia, în cadrul unei

formule, este utilizat conţinutul celulei;

Formule şi funcţii – expresii formate din operanzi (constante şi/sau referiri de

celule), operatori matematici (aritmetici şi relaţionali) şi funcţii; formula este

precedată de semnul “=”; funcţia este o formulă complexă predefinită identificată

printr-un nume şi conţine între paranteze o listă de argumente ce reprezintă o

expresie;

Grafice şi diagrame – forme grafice sugestive şi sintetice obţinute prin procesarea

datelor conţinute în celule; există diverse moduri de reprezentare grafică a datelor

procesate.

Linia de etichete a

coloanelor Zona de lucru

Linia de etichete a

liniilor

Linia de unelte standard

Cursor

Linia de formule

Linia de stare

Linia de etichete a foilor de calcul

Page 36: Informatica Economica - Note de Curs

36

Zona de lucru reprezintă spaţiul util al foii de calcul marcat printr-o reţea de linii, reţea ce

împarte foaia de calcul în linii şi coloane. Se prezintă sub forma unui tabel, alcătuit din coloane si

linii, numită foaie de calcul (Sheet).

Linia de formule este zona în care utilizatorului îi este afişată valoarea sau formula înscrisă

în celula selectată. Această zonă este împărţită în trei subzone: zona ce indică adresa celulei, zona

pentru selectarea funcţiilor matematice şi zona pentru afişarea conţinutului celulei.

INTRODUCEREA DATELOR

Introducerea datelor se realizează de la tastatură în celulele foii de calcul conform structurii

definite în funcţie de obiectivele acesteia. Deplasarea în cadrul foii de calcul se poate face folosind

tastele direcţionale sau cu ajutorul tastei <TAB> pentru a trece la o celula la alta (deplasare pe

orizontală), sau prin apăsarea tastei <ENTER> (deplasare pe verticală). Prin celulă activă se

înţelege celula selectată la un moment dat(încadrată cu un chenar evidenţiat îngroşat-indicatorul de

celulă).

CURSOR

Indicatorul de mouse (cursorul) va lua mai multe forme în timpul deplasării într-o foaie de

calcul, şi anume:

cruce mare – în această formă se poate utiliza pentru

activarea sau selecţia celulelor, respectiv pentru introducerea

datelor;

săgeată – această formă se va obţine când se deplasează spre marginea unei celule active;

când indicatorul are această formă, se poate utiliza mouse-ul

pentru deplasarea celulei (copierea conţinutului celulei în altă

celulă sau conţinutului mutarea celulei);

cruce mică neagră – se va obţine această formă când mouse-ul se deplasează spre colţul

jos-dreapta al indicatorului de celulă, formă ce se utilizează

pentru a comunica utilizatorului că este permisă operaţia de

completare.

CELULE. DEPLASARE ÎN PAGINĂ

O aplicaţie de calcul tabelar poate conţine una sau mai multe foi de calcul, ansamblul

acestora formând o agendă de lucru sau worbook.

Fiecare foaie de calcul (foaie de lucru; worksheet) este formată din linii şi coloane ce

constituie sistemul de grilă (gridlines) care generează o matrice de celule. Liniile tabelului sunt

identificate prin valorile numerice întregi 1, 2, 3, …, iar coloanele sunt identificate prin simbolurile

alfabetice A, B, C, … . O celulă reprezintă intersecţia dintre o linie (un rând) şi o coloană şi are o

adresă unică (identificator) alcătuită din concatenarea identificatorilor de coloană şi linia pe care se

află celula. De exemplu, C7 este identificatorul celulei aflată la intersecţia coloanei C cu linia 7.

Prin selectarea unei celule se înţelege evidenţierea ei prin indicatorul de celulă (celula este

încadrată printr-un dreptunghi îngroşat) şi indicarea adresei celulei în linia de formule. La un

moment dat doar o singură celulă poate fi selectată, aceasta numindu-se celulă activă sau celulă

curentă. Operaţia de selectare a unei celule se poate realiza prin diverse moduri:

folosind tastele direcţionale – se va selecta celula vecină din direcţia

corespunzătoare tastei;

folosind mouse-ul prin execuţia unui click pe celula dorită;

Deplasarea indicatorului de celulă (selectarea unei alte celule) se poate realiza şi prin

următoarele taste sau combinaţii de taste:

Page 37: Informatica Economica - Note de Curs

37

<Home> – deplasarea la începutul liniei pe care se află cursorul;

<End> +

săgeată direcţională – deplasarea până la prima celulă ocupată din direcţia indicată de

săgeata direcţională;

<PageUp> – deplasare în sus cu o fereastră;

<PageDown> – deplasare în jos cu o fereastră;

<Ctrl> + <PageUp> – deplasare la foaie de calcul următoare;

<Ctrl> + <Page Down> – deplasare la foaia de calcul anterioară;

<Ctrl> + <Home> – deplasare la începutul foi de lucru (celula A1);

<Ctrl> + <End> – deplasare la sfârşitul foii de lucru (celula IV 65536);

Pentru vizualizarea altor regiuni din foaia de calcul, se vor folosi barele de derulare/navigare

(verticală sau orizontală).

Diversitatea problemelor reclamă utilizarea mai multor categorii de informaţii (tipuri de

date) ce trebuie procesate în vederea obţinerii de rezultate în conformitate cu aplicaţia ce se

elaborează.

ADRESAREA CELULELOR

Un grup de celule se numeşte domeniu (un dreptunghi obţinut prin cancatenarea unor

celule). Pentru a selecta un domeniu, se procedează asemănător cu selectarea unei zone dintr-un

editor de text, adică se selectează celula dintr-un colţ al domeniului (se verifică dacă indicatorul de

mouse are forma de cruce îngroşată, ce înseamnă regimul de selectare), se menţine apăsat butonul şi

se trage spre celula din colţul opus (deplasare spre dreapta sau stânga, şi apoi în sus sau în jos),

după care se eliberează butonul de mouse. Domeniul selectat va fi încadrat de un dreptunghi

îngroşat, iar celule ce compun domeniu vor fi colorate, excepţie făcând celula cu care s-a început

selectarea.

Pentru a selecta toate celulele dintr-un rând sau dintr-o coloană, se selectează antetul

rândului, respectiv coloanei. Pentru a selecta mai multe coloane sau rânduri, se selectează un antet

de rând sau coloană, după care se efectuează operaţia de tragere pentru a le selecta şi pe celelalte.

În cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar adresarea unei celule se realizează prin specificarea

adresei celulei respective, ceea ce va conduce la poziţionarea identificatorului de celulă pe celula

indicată şi determină accesul la conţinutul celulei pentru a fi prelucrat în cadrul unei formule sau a

fi modificat.

După modul în care sunt grupate, celulele pot fi referite prin:

lista de celule – celule nu sunt grupate;

bloc de celule (domeniu) – celulele sunt grupate.

Indicarea unei celule sau a unui grup de celule prin intermediul zonei de adresare a celulei se

poate face în mai multe moduri:

Grupul de celule

Metoda

Exemplu

LA CE SE REFERA REFERIREA

O celulă Adresa celulei PRIMA CELULĂ A1

Mai multe celule

negrupate

Enumerare adrese

celule PRIMA CELULĂ DIN RÂNDUL 2, A DOUA ŞI A PATRA CELULĂ DIN RÂNDUL 3

A2,B3,D3

sau

A1;B3;D3

Un bloc de celule Adresa primei şi

ultimei celule

Celulele unui dreptunghi A1:C2

Un bloc de celule de pe

o linie

Adresa primei şi

ultimei celule

Trei celule din linia 2 care formează un bloc B2:D2

Un bloc de celule de pe Adresa primei şi Trei celule din coloana A care formează un bloc A2:A4

Page 38: Informatica Economica - Note de Curs

38

o coloană ultimei celule

Toate celulele de pe o

linie

Identificatorul liniei Toate celulele de pe a treia linie 3:3

Toate celulele de pe o

coloană

Identificatorul coloanei Toate celulele de pe a treia coloană C:C

Celulele dintr-o altă

foaie de calcul

Identificatorul foii de

calcul

Celule A1,D2 din foaia de calcul Tabel7 Tabel7!A1;D2

Într-o foaie de calcul activă se pot face referiri la celulele din foaia de calcul respectivă, dar

se pot face şi referire externe, şi anume la celule aflate în alte foi de calcul. În acest caz, referirea

este precedată de numele foii de calcul urmat de simbolul ”!”.

Reuniunile şi intersecţiile de domenii reprezintă două categorii speciale de domenii. O

reuniune de celule reprezintă totalitatea celulelor din două domenii separate. De exemplu, dacă se

doreşte adăugarea grupului de celule de la C2 la C8, la grupul de celule C20:C28, se va face

referirea (C2:C8,C20:C28). Prin utilizarea virgulei pentru separarea celor două domenii, se

realizează reuniunea celor două domenii.

Intersecţia a două domenii reprezintă totalitatea celulelor comune a două domenii. Dacă

pentru reuniune s-a utilizat simbolul virgulă, pentru intersecţie se utilizează un spaţiu. De exemplu,

intersecţia (C2:C10 A10:J10) se referă la singura celulă C10.

TIPURI DE DATE

Aplicaţiile de calcul tabelar au fost proiectate pentru prelucrarea rapidă şi facilă a

unui volum mare de date care nu sunt supuse unor constrângeri foarte drastice (tabelele nu trebuie

să aibă neapărat un antet, rânduri de dimensiuni egale, aceleaşi tipuri de date într-o coloană).

Tipurile de date ce sunt folosite în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar se regăsesc sub forma

elementelor unei liste simple din cadrul modului de configurare a unei celule (click dreapta pe

celula selectată).

Figura 5.2. Tipurile de date în aplicaţiile de calcul tabelar

Tipul General

- utilizat pentru reprezentarea numerelor fără o configurare aparte. Numerele sau listele vor

apărea aşa cum sunt tastate. Sunt folosite caractere alfanumerice şi caractere speciale;

Exemplu: 42568.325

Cursul valutar este 1€ = 35428 lei, 1$ = 29789 lei. Acesta este un text

Page 39: Informatica Economica - Note de Curs

39

Tipul Number (numeric)

- utilizat pentru manipularea numerelor întregi sau raţionale. Sunt folosite caractere

numerice şi speciale

Exemplu: 789

-851.487

60E3

Asupra datelor de tip numeric pot fi aplicaţi diferiţi operatori aritmetici rezultând expresii

numerice.

OPERATORI ARITMETICI

Operator Semnificaţie

+ Adunare

- Scădere

/ Împărţire

* Înmulţire

^ Ridicare la putere

Ordinea operatorilor în funcţie de prioritatea lor este (în ordine crescătoare): adunarea,

scăderea, înmulţirea, împărţirea şi ridicarea la putere. Schimbarea priorităţii operatorilor poate fi

realizată prin folosirea parantezelor ().

Tipul Currency (monetar)

- este folosit pentru reprezentarea valorilor valutare sau monetare. Se comportă şi are acelaşi

format ca şi cel numeric. În plus este însoţit de însemnul monetar utilizat (de exemplu € , $ etc.)

Exemplu: 128,23$

€546

Tipul Accounting (contabil)

- este asemănător cu cel monetar. Nu pot fi scrise valori negative, acestea fiind reprezentate

într-un chenar de culoare roşie.

Tipul Percentage (procent)

- se foloseşte tipul de dată numeric. Afişarea se face prin înmulţirea valorii tastate cu 100 şi

adăugarea simbolului %. Este permisă afişarea unui anumit număr de zecimale.

Exemplu: 34.67%

Tipul Fraction (fracţie)

- tipul fracţie permite transformarea sau aproximarea unor numere reale cu fracţii.

Exemplu: numărul real 0.5 are ca rezultat în urma configurării celulei transformarea sa în fracţia

1/2.

Tipul Scientific (ştiinţific)

- numerele vor fi afişate în modul de scriere ştiinţific. Se va folosi expoonentul E (adică 10

la puterea )

Exemplu: 125.3E5 are echivalent 12530000 în scrierea obişnuită.

Figura 5.3. Diferenţa între formatul datelor numerice

Page 40: Informatica Economica - Note de Curs

40

Tipul Text

- se utilizează pentru manipularea textelor şi şirurilor de caractere. Este posibil ca o dată de

tip text să se întindă peste mai multe celule de pe aceeaşi linie cu toate că testul va aparţine unei

singure celule.

Exemplu: Următoarele date sunt de tip text.

Tipul Date (dată calendaristică) şi Time (timp)

- tipurile de date de tip dată calendaristică şi timp unt reprezentate intern prin numere. Există

mai multe modalităţi de a afişa informaţiile despre dată şi timp.

Exemplu: 3/20/2005

20 martie 2005

7:23 AM

7:23:58

Date de tip logic

- date ce pot lua două valori: adevărat (TRUE) sau fals (FALSE). În general, valori de acest

tip sunt returnate de funcţii sau expresii logice. Pentru datele de tip logic se folosesc operatorii

relaţionali pentru compararea a două valori numerice.

OPERATORI RELAŢIONALI

Operator Semnificaţie

> Mai mare decât

< Mai mic decât

>= Mai mare sau egal

<= Mai mic sau egal

<> Diferit de

Tipul Special

- este un timp aparte de dată ce propune utilizatorului câteva formate uzuale.(de exemplu

cod poştal, număr de telefon etc.)

Tipul Custom

- predefinirea unui tip de format pentru datele ce vor fi folosite în ideea în care nici un

format existent nu este folositor.

FORMATAREA ÎNREGISTRĂRILOR

Aplicaţiile de calcul tabelar sunt, prin definiţia lor, aplicaţii destinate procesării datelor

numerice. Prelucrarea datelor alfanumerice conţinute în celule constau formatarea textului prin

opţiuni de aliniere a textului în interiorul unei celule, controlul textului, orientarea textului prin

rotire, aplicarea de margini (Borders), colorarea celulei, utilizarea de fonturi colorate etc.

În mod prestabilit, aplicaţiile de calcul tabelar aliniază textul la stânga, iar numerele la

dreapta în cadrul celulei.

Există mai multe opţiuni de formatare a datelor alfanumerice ce sunt disponibile

utilizatorului prin intermediul casetei de dialog Format Cells, şi anume: Alignment, Font,

Patterns, Protection.

Formatarea datelor numerice conţinute în celule reprezintă opţiuni de prezentare a datelor

numerice într-o varietate de formate (categorii de format): General, Number, Currency,

Accounting, Date, Time, Percentage, Fraction, Scientific, Text, Special, Custom.

Prin formatarea unei date numerice, ceea ce se schimbă este modul de afişare şi nu valoarea

numerică a acesteia. Formatul general al numerelor, în speţă General, nu afişează zerourile care nu

Page 41: Informatica Economica - Note de Curs

41

influenţează valoarea efectivă a numărului. De exemplu, dacă se introduce valoarea numerică 10,50,

care are aceeaşi valoare cu 10,5, aplicaţia de calcul tabelar va ignora ultimul zero, denumit şi zero

de final (trailing zero).

În cazul formatării datelor numerice se poate opta pentru reducerea/creşterea numărului de

cifre, adică se pot elimina/adăuga cifre diferite de zero. În cazul reducerii numărului de cifre,

numărul afişat va fi rotunjit. De exemplu, dacă numărul 9,45 este afişat cu o cifră după virgulă,

atunci acesta va fi rotunjit la 9,5.Dacă numărul 9,75 este afişat fără cifre după virgulă, atunci va fi

rotunjit la 10.

Formatările ce pot fi aplicate unei celule ce conţine date numerice sunt următoarele:

Stil Efect – Exemplu

Currency (monedă) Afişează şi aliniază simbolul menedei ($,lei,..),

data numerică fiind reprezentată în format cu

zecimale 123,00 lei

Percent Style (stil procent) Afişează numărul sub formă de procent: 0.45 sub

forma 45%

Comma Style (stil virgulă) Identic cu stilul Currency, dar fără simbolul

monedei: 12345.6 sub forma 12345,6

Increase Decimal (creşte numărul

de cifre după virgula zecimală)

Adaugă o cifră după virgulă: 0,45 devine 0,450

Decrease Decimal (scade numărul

de cifre după virgula zecimală)

Reduce cu una numărul de cifre după virgulă:

0,450 apare sub forma 0,45

FORMULE ŞI CALCULE SIMPLE

Formulele sunt expresii formate din operanzi (constante şi/sau referiri de celule),

operatori matematici (aritmetici şi relaţionali) şi funcţii, fiind precedată de semnul „=”.

Cea mai simplă formulă în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar este cea care conţine o

valoare (constantă numerică sau text). Formulele mai complexe sunt construite cu ajutorul

expresiilor matematice. În cazul în care formula nu este precedată de semnul „=”, expresia

matematică este interpretată ca o dată (numerică sau de tip text).

Orice formulă va fi editată într-o celulă a foii de calcul iar formula respectivă va putea fi

vizualizată în zona de afişare a conţinutului celulei din linia de formule. În cadrul celulei nu va fi

afişată formula , ci rezultatul calculelor în conformitate cu expresia corespunzătoare formulei.

Figura 5.4. Exemplu de calcul simplu

În practică, există două moduri diferite de a edita (scrie) o formulă:

1. tehnica tradiţională – se selectează celula în care trebuie să fie creată formula şi se

introduce formula indicând adresele de celulă ale tuturor celulelor care urmează a fi

introduse în formulă; nu se recomandă pentru formulele complexe, deoarece pot apărea erori

prin tastare;

2. tehnica de tip indicare – se selectează celula unde trebuie să fie afişat rezultatul şi se

tastează semnul „=”; introducerea formulei se face prin repetarea următoarei acţiuni: se

efectuează click pe celula ce este operand în formulă şi se tastează semnul pentru operatorul

corespunzător, până la terminarea întregii formule; se încheie formula prin apăsarea tastei

<ENTER>;

Page 42: Informatica Economica - Note de Curs

42

În cazul tehnicii de tip indicare, dacă este necesară referirea unor celule la mare distanţă

unele de altele, se recomandă atribuirea de nume pentru aceste celule şi apoi referirea numelor

atribuite.

Denumirea domeniilor de celule este o facilitate prin care utilizatorul poate specifica un

nume pentru a desemna o celulă sau un grup de celule (rolul variabilelor într-un limbaj de

programare), în loc de a folosi adresele de celule ca referinţe.

Numele asociate celulelor prezintă următoarele avantaje:

numele sunt mai descriptive şi mai uşor de memorat decât adresele de celule;

când o celulă este deplasată, numele este deplasat o dată cu celula;

se poate folosi un nume în locul unei celule sau al unui domeniu de celule într-o formulă sau

în argumentul unei funcţii, similar utilizării unei etichete de rând sau de coloană;

la copierea unei formule care foloseşte un nume, efectul este acelaşi ca şi cum s-ar folosi o

referinţă absolută de celulă.

Numele asociate celulelor pot avea maximum 255 de caractere alfanumerice, primul caracter

trebuind să fie un caracter nenumeric. În numele asociate celulelor nu se pot regăsi adrese valide de

celule.

Modificarea formulelor (revizuire/actualizare) poate interveni în diverse situaţii :

s-a introdus o formulă incorectă ;

au fost adăugate date noi şi este necesară modificarea formulei pentru reflectarea

datelor noi introduse;

realizându-se în modul de editare a conţinutului celulelor, prin crearea unei noi formule,

scriind formula corectă, sau prin editarea formulei existente.

5.6. REFERINŢE ABSOLUTE ŞI RELATIVE DE CELULE

Un aspect esenţial al aplicaţiilor de calcul tabelar este facilitatea acestora de a include

şi referinţe la celule cu aplicabilitate la modificarea conţinutului celulelor referenţiate prin

reevaluarea automată a formulelor.

Referinţele sunt adresele unor celule sau a unor grupuri de celule., reprezentând un

identificator prin care, în cadrul unei formule, poate fi desemnată altă celulă.

Operaţia de copiere a celulelor în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar este o operaţie

mai specială ţinând seama că o celulă poate conţine valori de date (constante - numere, text)

sau formule (apeluri de funcţii şi expresii). Dacă o foaie de calcul este mai complexă (volum

mare de date şi calcule complexe), este incomod să se repete introducerea unor formule în mai

multe celule. De exemplu, dacă trebuie să se realizeze suma valorilor pe mai multe linii sau pe

mai multe coloane, ar trebui să se introducă acelaşi tip de formulă de mai multe ori,

schimbându-se doar coordonatele (referinţele) unor coloane sau linii.

Prin introducerea referinţelor de celule absolute şi relative s-a creat un instrument

puternic în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar, astfel încât în urma operaţiei de copiere a

unei formule dintr-o celulă în alta, aplicaţia va modifica automat fiecare referinţă de celula

din formulă.

Există moduri diferite în care celulele pot referenţiate:

- referinţe absolute – indică adresa absolută a celulei în cadrul foii de calcul. Din

punct de vedere sintactic, referinţele absolute sunt puse în evidenţă prin intermediul simbolului $

plasat înaintea literei de identificare a liniei şi înaintea numărului de identificare a coloanei ($A$4);

- referinţe relative – aplicaţia memorează poziţia relativă a celulei faţă de celula în

care este definită formula în loc să memoreze adresa celulei. Din punct de vedere sintactic,

referinţele relative se notează fără simbolul $ (A4);

- referinţe mixte – reprezintă o combinaţie între referinţele absolute şi cele relative.

Prezintă semnul $ în faţa literei liniei, dacă linia este absolută, sau în faţa coloanei, dacă coloana

este absolută (A$4 – linie relativă şi coloană absolută);

Page 43: Informatica Economica - Note de Curs

43

- referinţe tridimensionale – permite referenţierea celulelor sau a domeniilor de pe

o altă foaie de calcul sau a unui domeniu din alte foi de calcul ale aceluiaşi registru.

OBSERVAŢIE: - referinţele absolute devin importante la copierea formulelor, acestea rămânând

constante în formulele copiate.

FUNCŢII

Aplicaţiile de calcul tabelar, la fel ca şi limbajele de programare, au o serie de funcţii

predefinite. Avantajul pe care acestea îl oferă utilizatorului constă în posibilitatea de a efectua

operaţii complexe într-un mod simplu şi rapid.

Funcţia este o formulă complexă predefinită identificată printr-un nume şi o listă de

argumente, reprezentând o expresie matematică.

Orice funcţie returnează o valoare astfel încât ea poate fi inclusă în orice expresie ca orice

alt operand, utilizatorul economisând timp pentru efectuarea unor calcule complexe.

Funcţiile de calcul tabelar sunt constituite din două părţi:

- numele funcţiei, care indică aplicaţiei de calcul tabelar ce să facă cu parametrii

efectivi;

- lista de argumente sau parametrii efectivi, care furnizează datele care se introduc

în cadrul unei funcţii.

Funcţiile fiind formule trebuie să fie precedate de semnul „=”.

=Nume_funcţie (<lista-argumente>)

Argumentele pot fi :

date numerice (inclusiv date calendaristice sau de timp);

text, valori logice sau şiruri de caractere;

referinţe de celule;

referinţe de regiuni de celule (domenii). Exemplu: = SQRT(9) Aplicaţiile de calcul tabelar pun la dispoziţia utilizatorului o gamă variată de funcţii pentru diverse domenii: financiar, ştiinţific, ingineresc, matematic etc.

CATEGORII DE FUNCŢII EXCEL

CATEGORIE EXEMPLE

Financial (financiar) Calculează rata dobânzii, rata lunară de rambursare a împrumutului, valoarea uzurii, etc. (17 funcţii)

Date & Time (data şi timp) Determină ora curentă, ziua din săptamână sau din an, ora sau data

Math & Trig (matematică şi trigonometrie)

Calculează valoarea absolută, rădăcina pătratică, suma, funcţia exponenţială, funcţia logaritmică, funcţii trigonometrice, etc.

Statistical (statistic) Calculează medii, maxime şi minime, abateri medii pătratice, cuantile, etc.

Database (baze de date) Prelucrează valori dintr-o bază de date (tabel)

Text (text) Converteşte text în majuscule sau minuscule, elimină caractere din dreapta sau stânga, concatenează şiruri de caractere, etc.

Page 44: Informatica Economica - Note de Curs

44

Logical (logic) Evaluează o expresie logică şi returnează o valoare TRUE (adevărat) sau FALSE (fals), folosită pentru diverse acţiuni sau pentru formatare (condiţionată)

Engineering (ingineresc) Realizează convertire de valori între diferite sisteme de măsurare, sisteme de numeraţie, respectiv permite realizarea de calcule cu numere complexe

OBSERVAŢIE

Evident, nu este necesară memorarea tuturor funcţiilor dintr-o categorie, dar utilizatorul

trebuie să se informeze despre existenţa acestor funcţii şi să cunoască funcţiile de bază şi să aibă

suficiente informaţii despre alte funcţii pentru a le putea apela atunci când este nevoie.

Înainte de a apela o funcţie, utilizatorul trebuie să cunoască rezultatul returnat (întors) de

funcţie, ce argumente trebuie sa aibă funcţia (tipul şi semnificaţia lor) şi modul de apelare al

funcţiei. Prin regimul de asistenţă (Help) aplicaţiile de calcul tabelar oferă toate aceste aspecte

pentru fiecare funcţie, utilizatorul urmând să fie în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte

oportunitatea accesării unor funcţii în cadrul aplicaţiei la care lucrează.

De exemplu, dacă se doreşte valoarea unui împrumut sau a unei investiţii într-un moment de

timp viitor, după efectuarea tuturor plăţilor, utilizatorul trebuie să cunoască faptul că există în

categoria funcţiilor financiare (Financial) funcţia FV (future value; valoare viitoare) ce se apelează

cu argumentele :

rate –rata dobânzii la împrumut;

nper (number of periods) –număr de perioade (număr de luni, ani, zile sau alte unităţi);

pmt (payment) –plată; suma plătită periodic ca rată la împrumut;

pv (present value) – valoarea actuală; valoarea iniţială a unui împrumut;

type –tip având valoarea 1 sau 0.

Apelul funcţiei se va face sub următoarea formă:

= FV(rate ; nper ; pmt ; pv ;type)

Figura 5.5. Modul de definire a funcţiei PV.

INTRODUCEREA UNEI FUNCŢII ÎNTR-O CELULĂ

Introducerea unei funcţii într-o celulă se realizează în următorii paşi:

1.) se selectează celula în care se doreşte a fi introdusă funcţia;

2.) se introduce semnul „=” pentru a începe introducerea funcţiei;

Page 45: Informatica Economica - Note de Curs

45

3.) se introduce numele funcţiei urmat de o paranteză deschisă,

4.) se selectează grupul de celule sau se indică celulele cărora li se aplică funcţia;

5.) se închide paranteza deschisă şi se validează funcţia prin apăsarea tastei <ENTER>.

FUNCŢII MATEMATICE CEL MAI FRECVENT UTILIZATE ÎN APLICAŢII

FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE

AVERAGE (x1, x2,…, xn) Media aritmetică a numerelor

m = (x1+ x2 + … + xn) / n

SUM(x1, x2,…, xn) Suma aritmetică a numerelor

s = x1+ x2 + … + xn

PRODUCT(x1, x2,…, xn) Produsul arimetic al numerelor p = x1 x2

… xn

MIN (x1, x2,…, xn) Minimul dintre numerele x1, x2,…, xn

MAX (x1, x2,…, xn) Maximul dintre numerele x1, x2,…, xn

COUNT (val1, val2, … , valn) Numărul elementelor ce conţin valori

numerice

COUNTA (val1, val2, … , valn) Numărul elementelor nevide

ABS (x) Valoarea absolută (modulul) numărului

x

INT(x) Partea întreagă inferioră a numărului x

SQRT(x) Radăcina pătratică a numărului x

ROUND(x,n) Rotunjeşte valoarea numărului x la n

zecimale

PI() Valoarea =

3,14159265358979

RAND() Număr aleator uniform în intervalul (0,1)

STDEV(x1, x2,…, xn) Deviaţia standard estimată a valorilor x1,

x2,…, xn (radăcina pătrată a dispersiei

estimate)

VARP(x1, x2,…, xn) Dispersia calculată a valorilor x1, x2,…, xn

xi – m)2 /n, unde m este media

aritmetică a valorilor

STDEVP(x1, x2,…, xn) Deviaţia standard calculată a valorilor x1,

x2,…, xn (radăcina pătrată a dispersiei

calculate)

POWER(b,e) Puterea be

IF(exp, exp1, exp2) Se evaluează valoarea expresiei logice

exp. Dacă valoarea expresiei exp este

TRUE, atunci funcţia IF returnează

valoarea specificată prin exp1, altfel

returnează valoarea specificată prin exp2

TODAY() Data calendaristică curentă

NOW() Data şi ora calendaristică curentă

FUNCŢII DE TIP TEXT CEL MAI FRECVENT UTILIZATE ÎN APLICAŢII

FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE

VALUE(s) Valoarea numerică a şirului de caractere s

LEN(s) Numarul de caractere din şirul de

caractere s

Page 46: Informatica Economica - Note de Curs

46

LOWER(s) Transformă toate literele mari din şirul s

în litere mici

UPPER(s) Transformă toate literele mici din şirul s

în litere mari

CONCATENATE(s1,s2, …, sn) Un şir de caractere obţinut prin

concatenarea şirurilor s1,s2, …, sn

REPLACE(s1,n1,s2,n2) Şirul de caractere obţinut prin înlocuirea

în şirul s1 a n2 caractere începând din

poziţia n1 cu şirul de caractere s2

FUNCŢII DE TIP FINANCIAR CEL MAI FRECVENT UTILIZATE ÎN APLICAŢII

FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE

FV(rate, nper, pmt, pv, type) Valoarea viitoare (Future value) a unui

împrumut într-un moment de timp viitor,

după efectuarea tuturor plăţilor, unde rate

= rata dobânzii, nper = numărul de

perioade, pmt = suma plătită ca rată la

împrumut, pv = valoarea actuală a

împrumutului, type = 1 sau 0 după cum

plata se face la începutul perioadei sau la

sfârşitul peroadei

NPER(rate, pmt, pv, fv, type) Number of periods - Numărul de luni,

ani, zile sau alte unităţi de timp necesare

pentru un împrumut

PMT(rate, nper, pv, fv, type) Payment-Suma plătită periodic ca rată la

împrumut

PV(rate, nper, pmt, fv, type) Present value – Valoarea actuală a unui

împrumut

RATE(nper, pmt, pv, fv,type, quess) Rate – Rata dobânzii la un împrumut

FUNCŢII PENTRU PROCESAREA BAZELOR DE DATE

FUNCŢIA REZULTAT – DESCRIERE

DAVERAGE(db,col,crit) Returnează media aritmetică a valorilor

din coloana col a bazei de date db care

verifică criteriul crit, unde db = referinţă

la o regiune (domeniu) de celule care

conţine baza de date, col = referinţă la un

nume de câmp al bazei de date ( o celulă

din prima linie a bazei de date) prin care

se accesează coloana utilizată de funcţie,

crit = referinţă la o regiune de celule care

specifică criteriul utilizat (tabelul de

condiţii)

DCOUNT(db,col,crit) Returnează numărul celulelor cu valori

numerice din coloana col a bazei de date

db care verifică citeriul crit. Argumentul

col este opţional. Dacă acest argument

este omis, funcţia va determina numărul

tuturor celulelor bazei de date care

Page 47: Informatica Economica - Note de Curs

47

verifică criteriul

DCOUNTA(db,col,crit) Returnează numărul celulelor nevide din

coloana col a bazei de date db care

verifică citeriul crit

DGET(db,col,crit) Returnează conţinutul unei singure celule

din baza de date db. Celula este situată în

coloana col şi verifică criteriul crit. Dacă

nici un articol nu verifică criteriul, se va

returna valoarea de eroare #VALUE !, iar

dacă mai multe articole verifică criteriul,

se va returna #NUM !

DMAX(db,col,crit) Returnează valoarea maximă a numerelor

din coloana col a bazei de date db care

verifică criteriul crit

DMIN(db,col,crit) Returnează valoarea minimă a numerelor

din coloana col a bazei de date db care

verifică criteriul crit

DPRODUCT(db,col,crit) Returnează produsul valorilor din

coloana col a bazei de date db care

verifică criteriul crit

DSUM(db,col,crit) Returnează suma volorilor din coloana

col a bazei de date db care verifică

citeriul crit

ELEMENTE DE BAZĂ PRIVIND GRAFICELE

În general, dacă se consideră valorile (argumentele)

x1, x2, …, xn,

şi valorile

y1, y2, …, yn

ce sunt imaginile argumentelor printr-o funcţie f, atunci reprezentarea grafică a relaţiilor

yi = f(xi )

semnifică graficul funcţiei f. Aceste relaţii pot fi reprezentate prin următorul tabel :

x / f f

X1 Y1

X2 Y2

X3 Y3

.

.

.

.

.

.

Xn Yn

Orice tip de grafic se construieşte pe baza uneia sau mai multor serii de date. Fiecare serie

poate fi considerată o succesiune de valori ale unei funcţii y=f(x). Argumentele (valorile x) funcţiei

sunt considerate categorii şi fiecărei categorii îi corespunde o valoare y. Şirul valorilor y

corespunzătoare categoriilor formează o serie. Apariţia mai multor serii într-un grafic înseamnă

reprezentarea mai multor funcţii (şiruri de valori), cu condiţia ca toate funcţiile să preia aceleaşi

argumente x (categorii).

Page 48: Informatica Economica - Note de Curs

48

În practică, prin utilizarea tabelelor, se prezintă valori pe mai multe coloane – serii de date -

şi pe mai multe linii –categorii. Prin urmare, dacă un tabel are mai multe coloane, atunci tabelul se

referă la reprezentarea mai multor funcţii f1 , f2 , …, fm , dacă sunt m coloane.

Serii/categorii f1 f2 ... fm

x1 f1(x1) f2(x1) fm(x1)

x2 f1(x2) f1(x2) fm(x2)

...

xn f1(xn) f1(xn) fm(xn)

ELEMENTELE UNUI GRAFIC

Crearea de grafice în cadrul aplicaţiilor de calcul tabelar permite utilizatorului să transforme

cifrele în imagini sugestive. Dacă sunt executate corect, graficele vor ilustra totul de la sine, fără a

mai fi necesare explicaţii suplimentare. Crearea unui grafic se realizează, în general, prin

intermediul unei miniaplicaţii de tip wizard (aplicaţie ce asistă utilizatorul). Graficul rezultat poate

inclus în aceeaşi foaie de lucru cu datele sursă sau creat pe o foaie separată.

Un grafic este alcătuit din următoarele elemente:

- axele de reprezentare a datelor (axa X şi axa Y şi dacă este cazul axa Z);

- graficul propriu zis;

- titlul axelor;

- titlul graficului;

- valorile ce sunt reprezentate grafic (dacă este cazul);

- legenda;

- sursa (tabelul ataşat graficului);

- grilajul (liniile de control).

Figura 6.1. Elementele ce alcătuiesc un grafic

Utilizatorul are la dispoziţie crearea de grafice bidimensionale cât şi tridimensionale sub

diverse forme geometrice. Selectarea unui tip de grafic este posibilă prin executarea unui click pe

tipul de grafic dorit, acesta modificându-şi aspectul (afişare în “negativ”).

Serii de date

Categorii

Sursa

Legenda

Titlul graficului

Axele graficului

Linii de control

Valorile graficului

Page 49: Informatica Economica - Note de Curs

49

Figura 6.2. Prima etapă de construcţie a graficului – alegerea tipului de grafic

6.3. TIPURI DE GRAFICE

Histogramele – pun accent pe reprezentarea proporţională a datelor, adică a modului în care

valorile totale pe categorii sunt împărţite în valori corespunzătoare seriilor;

0%

20%

40%

60%

80%

100%

1997 1998 1999 2000 2001 2002

Profit

Cheltuieli

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

1997 1998 1999 2000 2001 2002

Profit

Cheltuieli

Figura 6.3. Histograme

Graficele de tip Pie – indică distribuţia unei valori totale pe categorii, pe baza unei serii unice de

valori.

Profit

1997

18%

1998

10%

1999

13%2000

18%

2001

22%

2002

19%

Figura 6.4. Grafic de tip Pie

Graficele de tip Area şi Line – au rol şi opţiuni similare cu histogramele;

55

45

60

70

78 80

35 34

4550

5359

20

1115

2025

21

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

1997 1998 1999 2000 2001 2002

Venituri

Cheltuieli

Profit

1997

1998

1999

2000

2001

2002

Ven

itu

ri

Ch

elt

uie

li

Pro

fit

0

20

40

60

80

Figura 6.5. Grafice de tip Line şi Area

Page 50: Informatica Economica - Note de Curs

50

Graficele de tip XY – sunt folosite pentru reprezentarea perechilor în coordonatele XY, de regulă

în funcţii matematice şi nu în distribuţii sau evoluţii statistice.

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Venituri

Cheltuieli

Profit

Figura 6.6. Grafic de tip XY

Graficele de tip Radar – sunt folosite pentru reprezentarea comparativă a valorilor din fiecare

categorie.

0

20

40

60

801997

1998

1999

2000

2001

2002

Venituri

Cheltuieli

Profit

Figura 6.7. Garfic de tip Radar

Etapele pentru elaborarea unei aplicaţii de calcul tabelar sunt:

1. definirea obiectivelor aplicaţiei şi ale foilor de calcul – problemele ce trebuie rezolvate

prin intermediul foilor de calcul;

2. definirea cerinţelor foilor de calcul – informaţii de tip intrare/ieşire şi calcule;

informaţiile (datele) ce vor fi introduse în foile de calcul, formulele de calcul ce se vor

aplica asupra datelor introduse, informaţiile ce trebuie furnizate şi forma de prezentare

(datele de intrare, datele de ieşire);

3. construirea structurii foilor de calcul – antetul coloanelor şi liniilor, celulele cu datele de

intrare, celulele cu formulele de calcul, acestea în conformitate cu cerinţele foilor de calcul;

salvarea aplicaţiei într-un fişier pe un suport de memorie externă;

4. testarea şi verificarea foilor de calcul – se introduc datele în celule şi se verifică dacă

rezultatele obţinute prin formulele de calcul implementate sunt corecte conform obiectivelor

foilor de calcul;

5. exploatarea foilor de calcul – dacă în etapa de testare se constată că foile de calcul

furnizează rezultate corecte, se poate trece la folosirea aplicaţiei pentru exploatarea ei

curentă conform obiectivelor aplicaţiei; în cazul în care aplicaţia este folosită si de alte

persoane, trebuie să se elaboreze o documentaţie de exploatare care să conţină explicaţii

privind ordinea operaţiilor pentru introducerea datelor ţi particularităţi privind interpretarea

rezultatelor; se recomandă să se realizeze o copie a fişierelor aplicaţiei în vederea eliminării

de pierderi accidentale.

Page 51: Informatica Economica - Note de Curs

51

Input Etapa 1 Etapa 2

Etapa 3

Etapa 4

Etapa 5

Output

Entităţi folosite într-o aplicaţie

Date Celule Formule şi funcţii

Grafice şi diagrame

Page 52: Informatica Economica - Note de Curs

52

CAP X – XI MICROSOFT POWERPOINT

CONCEPTE GENERALE REFERITOARE LA PREZENTĂRI

Cuvintele şi cifrele sunt sugestive pentru expunerea unor informaţii, dat reprezentările

grafice ale acestora pot stimula interesul asistenţei. O imagine face cât 1000 de cuvinte spune un

proverb. În mod similar, o prezentare de calitate poate transmite foarte multe informaţii utile unui

auditoriu într-un timp foarte scurt.

O aplicaţie de prezentare multimedia este un program care transformă datele stocate pe un

suport de memorie externă într-o prezentare vizuală.

O prezentare este o succesiune de ecrane concepute pentru a expune o idee, pentru a susţine

un punct de vedere. Cu ajutorul aplicaţiilor pentru crearea prezentărilor multimedia se vor crea

ecrane care vor fi incluse în prezentare în ordinea dorită.

Aplicaţiile pentru crearea de prezentări multimedia fac parte din setul de programe Office şi

au următoarele avantaje:

au acelaşi tip de interfaţă cu celelalte aplicaţii Office;

permit integrarea într-o prezentare a informaţiilor create cu ajutorul editoarelor de text sau a

aplicaţiilor de calcul tabelar.

Prin intermediul aplicaţiilor de creare a prezentărilor multimedia sunt posibile următoarele:

- creare de ecrane;

- adăugarea şi prelucrarea unui text într-un material deja existent;

- desenarea, deplasarea, dimensionarea obiectelor incluse în prezentare;

- efecte speciale şi grafice ce pot fi adăugate ecranelor;

- facilităţi de colorare;

- etc.

PREZENTAREA APLICAŢIILOR PENTRU CREAREA PREZENTĂRILOR

MULTIMEDIA

O prezentare multimedia se prezintă sub forma unor ecrane ce se rulează succesiv unul după

celălalt şi conţin următoarele componente: text, imagine, grafic şi alte obiecte ce port fi aranjate în

diverse moduri.

Aranjamentul componentelor unui ecran se numeşte machetă.

Operaţiile de bază ce se întâlnesc în cadrul aplicaţiilor pentru realizarea de prezentări

multimedia sunt similare cu cele cunoscute şi întâlnite în cadrul aplicaţiilor de tip Office.

Page 53: Informatica Economica - Note de Curs

53

Figura 8.1. Elementele ferestrei unei aplicaţii pentru crearea prezentărilor multimedia

Aplicaţia operează cu următoarele entităţi:

o Prezentarea (presentation) este un ansamblu de foi de prezentare (ecrane). Pe fiecare foaie

de prezentare va fi afişată o categorie de informaţii, fie sub forma de text fie în formă grafică, fie

în ambele forme.

o Foaia de prezentare (slide sau ecran) este unitatea de prezentare. Aceasta organizează

informaţia în mai multe formate:

Titlu (title) care este folosit de obicei pentru titlul prezentării; este format din

text evidenţiat prin formatul şi mărimea caracterelor;

Lista marcată (bulleted list) folosită pentru a evidenţia o informaţie formată din

enumerări;

Coloanele de text - folosite pentru a uşura citirea unui text mai mare;

Tabelul - folosit pentru a prezenta de obicei o informaţie numerică (dar nu

numai) ce necesită alinerea pe verticală, aranjarea după un anumit criteriu, stabilirea unei

relaţii între date;

Textul şi graficul, sau numai graficul - care sunt folosite pentru prezentarea

informaţiilor numerice sub forma de diagrame şi explicarea lor;

Textul şi imaginea care sunt folosite pentru prezentarea imaginilor, a sunetelor

sau a animaţiei, împreună cu un text explicativ.

Fiecare dintre aceste informaţii este inserată în foaia de prezentare (ecran) sub formă de

obiect. Fiecare foaie de prezentare poate avea la rândul ei un titlu.

foaia de

prezentare

zona de previzualizare a

ecranelor

zona de note panoul de sarcini –

tipuri de ecrane

tipuri de

obiecte

linia de meniu linii de unelte

Page 54: Informatica Economica - Note de Curs

54

o Foaia de prezentare de bază (master slide) reprezintă structura de bază care determină aspectul

prezentării. În aceasta se memorează diferite date despre foile prezentării: poziţia titlului şi a

obiectelor în cadrul foii, entităţile care se vor repeta în fiecare foaie de prezentare (de exemplu

numărul foii şi data la care se face prezentarea) şi schema de culori folosită în prezentare;

o Planul prezentării (outline) conţine rezumatul lucrării format din titlurile foilor de prezentare şi

listele marcate. Acesta poate fi vizualizat pe ecran sau tipărit, permiţând utilizatorului să aibă o

vedere de ansamblu a prezentării, să verifice dacă prezentarea informaţiilor se face într-o ordine

logică şi să urmărească mai uşor în timpul expunerii ordinea în care îşi prezintă verbal ideile.

Subiectele din prezentare pot avea niveluri diferite. Pentru fiecare nivel se poate stabili o

anumită formatare (fontul, dimensiunea şi stilul caracterelor, schema de culori, elemente grafice

şi chenarele folosite).

o Notele (notes) sau observaţiile conţin imagini în miniatură (thumbnails) ale foilor de prezentare.

Ele permit urmărirea ordinii şi conţinutului prezentării fără a răsfoi foile de prezentare reale.

Notele sunt utile pentru a repeta mai uşor ordinea în care se va face prezentarea fără a exista

riscul de a omite un punct din prezentare.

o Comunicatele (handouts) sunt copii ale prezentării care pot fi oferite interlocutorilor.

Faţă de alte aplicaţii din suita Office apar următoarele concepte noi:

o Reîntoarcerea (drill down) este o facilitate prin care utilizatorul poate reveni temporar la

documentul sursă care conţine obiectul legat sau inclus în prezentare (de exemplu un obiect sau

o diagramă creată cu editoare de text sau aplicaţii de calcul tabelar). Facilitatea se poate folosi

pentru a examina şi modifica obiectul.

o Schema de culori (color scheme) este o combinaţie unică de două culori folosită pentru prim

plan (foreground) şi fundal (background) în cadrul unei prezentări, astfel încât să se asigure

compatibilitatea foilor de prezentare în timpul prezentării.

o Recolorarea desenului (recolor picture) este o facilitate prin care pot fi armonizate culorile

dintr-o imagine cu schema de culori folosită în prezentare şi prin care poate fi eliminat

contrastul între culorile nepotrivite astfel încât să se păstreze unitatea de culoare în prezentarea

vizuală.

o Retrogradarea (demote) este schimbarea nivelului unui subiect în cadrul planului lucrării.

Subiectul retrogradat va fi subordonat subiectului precedent şi va fi formatat conform noului

nivel.

o Gruparea obiectelor (group) este o facilitate prin care se poate crea un singur obiect din mai

multe tipuri de obiecte (text, imagine, diagramă) care poate fi mutat şi redimensionat ca un

singur obiect.

o Degruparea obiectului (ungroup) este operaţia inversă prin care se descompune un obiect în

obiectele componente care pot fi apoi formatate şi manevrate independent.

o Durata repetiţiei (rehearse new timing) este o caracteristică a funcţiei de prezentare a ecranelor

(slide show) prin care se păstrează timpul consumat cu repetarea fiecărei foi de prezentare la

trecerea în revistă cu operaţia de ordonare a foilor de prezentare (slide sorter).

o Afişarea foilor prezentării (slide show) este o funcţie prin care pot fi prezentate foile pe ecranul

video ca şi cum ar fi proiectate pe ecran, fără să mai fie afişate instrumentele interfeţei aplicaţiei

Page 55: Informatica Economica - Note de Curs

55

pentru crearea prezentărilor multimedia (bara de meniuri, barele de instrumente, etc.). În timpul

prezentării trecerea de la o foaie la alta se poate face automat prin stabilirea timpului de

expunere a unei foi sau manual (folosind mouse-ul sau tastatura).

Aplicaţiile pentru crearea de prezentări multimedia dispun de următoarele instrumente

pentru a construi mai uşor o prezentare şi mai eficient:

o Şabloane de foi de prezentare (template) sunt modele de foi de prezentări în care sunt stabilite

schema de culori, modelul fundalului, etc.) care pot fi folosite la construirea unei prezentări.

o Asistentul conţinutului (Autocontent Wizard) este o procedură care iniţiază un dialog prin care

se cere comunicarea unui set de informaţii necesare pentru formatarea prezentării şi un model de

prezentare. Ulterior se deschide prezentarea formată din mai multe foi de prezentare predefinite,

ale căror obiecte se vor completa cu informaţiile precizate. În funcţie de modelul de prezentare

ales (recomandarea unei strategii, vânzarea unui produs, a unui serviciu, a unei idei, etc.) vor fi

completate un anumit număr de foi de prezentare şi, în fiecare foaie vor fi incluse obiectele

precizate.

o Prezentarea fără conţinut (blank presentation) este o foaie de prezentare neformatată. După

stabilirea conţinutului foii se trece la aplicarea unui şablon sau a diferitelor formatări.

ETAPELE UNEI PREZENTĂRI

Realizarea unei prezentări presupune parcurgerea câtorva etape importante:

1. crearea prezentării, introducerea şi modificarea textului

Orice prezentare începe cu o idee. Trebuie avut în vedere, în crearea unei prezentări, ce se

doreşte să se comunice, să se transmită audienţei, practic care este mesajul de bază al prezentării. În

acest punct al prezentării, se pune problema identificării felului în care subiectul prezentării

corespunde cu tema pentru care se întocmeşte prezentarea şi va trezi interesul audienţei, altminteri

prezentarea nu va avea nici un scop şi nici un rezultat vizibil.

Figura 8.2. Structura de bază a unei prezentări

Luând în considerare aceste lucruri, se poate crea structura de bază a prezentării ca fiind

formată din introducere, expunerea unor probleme urmate de soluţiile lor (cuprins) şi în final

concluziile. Structura oricărei prezentări poate fi descrisă folosind diagrama din figura 1.

Introducere

Agenda

Subiect 1

Subiect 1 Fapte şi date Exemple Grafice

Fapte şi date

Exemple

Grafice

Subiect 1

Fapte şi date

Exemple

Grafice

Concluzii

Page 56: Informatica Economica - Note de Curs

56

Pentru realizarea prezentării, trebuie, mai înainte efectuată operaţia de culegere a

materialelor şi informaţiilor care să ajute în ilustrarea ideilor identificate anterior.

Din punct de vedere practic, se va avea în vedere o reutilizare a, documentelor şi

informaţiilor care pot fi de ajutor: documente generate de editoarele de text, tabele rezultate din

aplicaţiile de calcul tabelar, informaţii din prezentări realizate anterior, imagini, secvenţe video sau

audio, diagrame etc. Toate acestea pot fi cu uşurinţă integrate în noua prezentare pentru a ilustra cât

mai bine ideile prezentate.

Se va realiza o selecţie, respectiv o sortare a materialelor care vor incluse în prezentare.

Această primă parte „de cercetare” este cea mai dificilă şi de durată.

Având în vedere structura tip a unei prezentări discutată anterior, o prezentare va include cel

puţin următoarele ecrane:

titlul prezentării şi numele prezentatorului;

introducere – de la bun început trebuie enunţată problema al cărei răspuns îl redă

prezentarea;

agenda – care prezintă pe scurt subiectele tratate în prezentare şi vine ca un

răspuns la problemele enunţate în introducere;

o succesiune de 3-4 subiecte care conţin fiecare: o idee sau o problemă şi modul

de rezolvare al acesteia, date suplimentare sau exemple care ilustrează ideea

respectivă, grafice, imagini sau elemente multimedia. E recomandat ca pentru un

subiect din cadrul prezentării să nu fie alocate mai mult de 3-5 ecrane;

sumar al celor prezentate: se pot repeta elementele incluse în agendă;

concluzii şi reiterarea mesajului principal.

2. reordonarea ecranelor

În timpul creării prezentării pot interveni modificări ale ordinii de derulare a ecranelor, prin

introducerea unei noi idei sau a unui nou mesaj. Utilizatorul poate stabili în orice moment care este

ordinea de apariţie a ecranelor în cadrul prezentării, prin modificarea ordinii acestora.

3. aplicarea unui şablon de prezentare şi modificare acestuia

Pentru a păstra consistenţa prezentării se folosesc şabloane. Aplicaţii pentru crearea

prezentărilor multimedia au şabloane predefinite care pot fi aplicate prezentării care se realizează.

Aceste şabloane definesc tipul, formatul şi dimensiunea textului, background-ul folosit, poziţia

casetelor de text, schema de culori, etc.

Aplicarea unui şablon prezentării se poate face în orice moment, conferindu-i astfel un

aspect profesional şi asigurând consistenţa tuturor ecranelor. De asemenea, se pot crea propriile

şabloane pentru fi folosite la toate prezentările. De exemplu se poate crea un şablon care să includă

sigla companiei, header sau footer, un anumit background şi schemă de culori. Prin utilizarea unui

astfel de şablon la toate prezentările se poate crea o anumită identitate.

Schema de culori defineşte acele culori folosite în cadrul prezentării pentru: fundal, text,

umbră, titlu, etc. Este indicat a se folosi culori cu contrast puternic între fundal şi culoarea textului.

4. formatarea ecranelor după necesităţile utilizatorului

Fiecare utilizator îşi poate configura ecranele prezentării după bunul plac. Este bine, ca în

formatarea ecranelor unei prezentări să se ţină cont de câteva recomandări privind realizarea

acestora. Acestea sunt prezentate în continuare.

Primul ecran va conţine titlul şi numele prezentatorului. Acesta este ecranul pe care audienţa

îl va vedea atunci când intră în sală şi deci titlul trebuie să fie cât mai sugestiv.

Celelalte ecrane au de obicei acelaşi format. Recomandările ce urmează se aplică tuturor

ecranelor din prezentare.

Page 57: Informatica Economica - Note de Curs

57

Fiecare ecran are un titlu care permite audienţei să identifice dintr-o privire ideea ecranului.

Dacă este nevoie se poate folosi şi un subtitlu care să furnizeze explicaţii suplimentare.

Corpul (conţinutul) ecranului trebuie să conţină maximum 4-6 rânduri de text. Trebuie

evitată realizarea de ecrane cu foarte multă informaţie şi care sunt greu inteligibile. Fiecare rând de

text trebuie să descrie sau să argumenteze ideea de bază prezentată în titlu.

Se vor folosi font-uri mari care pot fi citite de la distanţă. Titlul prezentării are de obicei

dimensiunea 48 şi subtitlul 36. Textul din corpul ecranului are dimensiunea 32 şi se reduce

corespunzător pentru textul identat.

Prin includerea în ecran doar a ideilor principale se evită tendinţa de a se citi ecranele în

timpul prezentării. Trebuie subliniat că ecranele sunt doar un suport pentru ilustrarea mesajului care

trebuie transmis audienţei.

5. adăugarea obiectelor în cadrul prezentării

Imaginile, elementele grafice şi multimedia constituie sarea şi piperul oricărei prezentări. Se

pot insera imagini din fişiere sau din librăria de imagini, texte scrise artistic, foi de calcul şi grafice,

filme şi sunete folosind meniul Inserare.

6. introducerea şi modificarea tranziţiilor şi a efectelor de animaţie

Pentru a crea o prezentare dinamică, în cadrul prezentării se adăuga tranziţii între ecrane, dar

trebuie avută grijă la asigurarea consistenţei: nu trebuie obosită audienţa folosind tot felul de efecte

spectaculoase ce pot conduce la devierea de la mesajul prezentării.

Pentru a explica mai bine succesiunea unor acţiuni sau pentru a descrie de exemplu fluxuri

de documente sau mesaje se pot folosi animaţii particularizate. Animaţiile exprimă mai bine

succesiunea unor idei sau paşi şi permite focalizarea atenţiei audienţei succesiv asupra câte unui

singur element la un moment dat. Ordinea de apariţie a fiecărui element (text sau grafic) poate fi

configurată şi totodată se poate automatiza apariţia fiecărui element la un anumit interval de timp

sau se poate alege ca fiecare element să fie afişat cu un click de mouse.

7. repetiţia generală

După finalizarea realizării prezentării este indicat să se realizeze o repetiţie generală a

acesteia pentru sesizarea eventualelor greşeli respectiv pentru o verificare finală.

Orice prezentare trebuie să aibă un scop şi rezultate măsurabile, prin care să se poată

identifica succesul acesteia. O prezentare reuşită este o prezentare al cărei scop a fost atins.

Page 58: Informatica Economica - Note de Curs

58

CAP XIII. REȚELE DE CALCULATOARE

INTRODUCERE

O reţea de calculatoare este definită ca fiind "un sistem de comunicaţii şi de schimb de date

bazat pe calculatoare, care este creat prin conectarea fizică a două sau mai multe calculatoare prin

intermediul plăcilor de interfaţă cu reţeaua şi al cablurilor şi care rulează un sistem de operare pe

reţea".

Cea mai simplă reţea este compusă din două calculatoare, legate între ele printr-un cablu ce

permite accesul de pe unul din calculatoare la datele de pe celălalt calculator. Extinzând numărul de

calculatoare, se obţin reţele mai complexe, care oferă şi facilităţi mai multe utilizatorului.

Considerentele care au dus la apariţia reţelelor de calculatoare sunt de ordin practic: un

singur calculator, care execută anumite aplicaţii, are acces doar la resursele sale (procesor, memorie,

imprimantă, etc.) care nu întotdeauna sunt la parametri de vârf. Acest mod de lucru (figura 1), numit

independent, permite legătura cu un alt calculator, pentru transferul informaţiilor, numai folosind

anumite suporturi de memorie externă. (dischetă, CD, etc.).

Figura 1. Modul de lucru independent

Prin legarea mai multor calculatoare între ele (figura 2), aceste dezavantaje dispar şi se

transformă în avantaje: fiecare utilizator are acces la datele de pe celelalte calculatoare, la o

imprimantă mai bună care nu este legată la calculatorul său, etc. Operaţia prin care utilizatorului de la

un calculator i se permite accesul la alt calculator se numeşte partajare (a resurselor). Reţeaua

permite utilizatorilor să-şi partajeze următoarele tipuri de resurse:

• informaţiile de tip text sau grafic de pe harddisk;

• mesajele;

• imprimantele;

• memoria, procesorul, alte dispozitive de calcul;

• fax-modem-urile;

• etc.

Figura 2. Modul de lucru în reţea

Primele reţele care au fost utilizate, la începutul anilor 80, au fost compuse din maxim 30

calculatoare, care partajau împreună o imprimantă, acestea fiind dispuse de-a lungul unui cablu care nu

putea depăşi 200 metri lungime. Reţeaua se potrivea foarte bine pentru nevoile unei firme de

dimensiune mică/medie, dispusă într-o clădire mică sau un etaj al unei clădiri mijlocii. Faţă de modul

de lucru independent, reţeaua aducea avantaje, dar extinderea ei la un număr mai mare de utilizatori

sau pe un spaţiu mai întins nu era posibilă din cauza limitărilor impuse de tehnologia de lucru. Pentru o

Utilizator

Page 59: Informatica Economica - Note de Curs

59

firmă cu birouri într-o clădire întinsă, în mai multe clădiri alăturate sau cu filiale aflate la distanţă,

mecanismul de conectare utilizat nu mai corespundea.

Pentru utilizatorii aflaţi la distanţe mai unii de alţii au fost adoptate alte standarde de legare în

reţea, care permit mii de calculatoare conectate şi care partajează resursele lor pentru a oferi un spor de

putere de calcul şi memorare pentru fiecare utilizator.

Avantajul acesta al partajării resurselor este unul foarte important şi complex. Pentru un

utilizator care are la dispoziţie un calculator cu parametri slabi, accesul la reţea permite să utilizeze

puterea de calcul a reţelei, care poate include calculatoare foarte performante. De asemenea, o

imprimantă de calitate superioară poate fi accesată chiar dacă nu este legată direct la calculatorul

utilizatorului. Un suport tehnic de informaţie de ultimă generaţie, de tipul disc extern, bandă

streamer, zip drive, etc. pot fi şi ele utilizate, chiar dacă ele sunt legate fizic la alt calculator al reţelei.

Pe de altă parte, reţeaua permite oricărui utilizator să facă schimb de mesaje on-line cu ceilalţi

utilizatori folosind tehnici de transmitere a mesajelor sau de poştă electronică.

În fine, prin reţeaua de calculatoare se pot utiliza în comun aplicaţii care folosesc fie baze de

date comune, fie programe comune, fie necesită putere de calcul care local nu este disponibilă.

TIPURI DE REŢELE

Pentru clasificarea reţelelor de calculatoare se pot utiliza mai multe criterii, care depind de

parametrii care sunt analizaţi pentru a realiza departajarea.

Funcţie de răspândirea geografică, reţelele se împart în:

reţele locale (Local Area Networks, LAN, limba engleză), utilizate pentru a conecta

calculatoarele unei firme în scopul schimbului de informaţii şi utilizării în comun a anumitor

dispozitive periferice.

Au dimensiuni restrânse şi de aceea timpul maxim de transmisie a unui mesaj este limitat şi

cunoscut dinainte. Transmiterea informaţiilor se face folosind un singur cablu la care sunt legate toate

calculatoarele, permiţând viteze de transfer de 10-100 Mbps*. Sunt utilizate topologii de aranjare a

calculatoarelor în reţea de tip magistrală (la un cablu liniar se leagă toate calculatoarele) sau de tip inel

(la un cablu închis de forma unui inel se leagă toate calculatoarele);

reţele metropolitane (Metropolitan Area Networks, MAN, limba engleză) sunt LAN-

uri extinse ce acoperă birouri învecinate sau cartiere alăturate. Pe acelaşi cablu (eventual două cabluri)

se transmit date, voce şi chiar televiziune prin cablu;

reţele larg răspândite geografic (Wide Area Networks, WAN, limba engleză)

acoperă zone întinse, ca ţara sau continentul, şi sunt compuse din calculatoare şi subreţeaua de

comunicaţii. Calculatoarele pe care se execută programele utilizatorilor se numesc gazde (host, limba

engleză). Subreţeaua de comunicaţii transmite mesajele de la o gazdă la alta, şi se compune din liniile

de transmisie (numite linii sau canale) şi elementele de comutare a mesajelor (calculatoare

specializate care transmit mai departe informaţiile primite, numite noduri de comutare a pachetelor

sau rutere).

Subreţeaua se compune dintr-un număr oarecare de linii telefonice, cu ajutorul cărora

informaţiile se transmit de la o gazdă la alta, prin parcurgerea succesivă a anumitor segmente. O astfel

de subreţea se numeşte punct-la-punct sau subreţea cu comutare de pachete. Cele mai des utilizate

topologii pentru aceste subretele sunt stea, inel, arbore, completă sau neregulată;

reţele radio. Sunt utilizate pentru a lega între ele calculatoare, fără a se utiliza firul ca

element de legătură. Astfel, pentru ca un calculator să poată accesa reţeaua de pe uscat, de pe apă sau

din aer, se utilizează legătura radio cu ajutorul căreia se pot transmite sau primi faxuri, mesaje de

poştă electronică, se pot citi fişiere, etc. Au viteze mai mici de transmitere a informaţiei (1-2 Mbps)

şi o rată mai mare a erorilor, în schimb permit legături în orice situaţie;

Internet-ul Este definit ca un sistem mondial de reţele de calculatoare interconectate,

care înlesneşte serviciile de comunicare a datelor cum ar fi deschiderea unei sesiuni de lucru la

distanţă, transferul de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii.

* 1 Mbps = 1 megabit/secundă, adică o viteză de transfer de 1x106 biţi/secundă

Page 60: Informatica Economica - Note de Curs

60

Internet-ul are 5 aplicaţii principale:

- poşta electronică.- utilizatorii conectaţi compun, trimit şi primesc mesaje;

- ştiri.- utilizatorii conectaţi la grupuri de ştiri primesc şi transmit informaţii pe diferite

teme;

- conectare la distanţă - utilizatorii se pot conecta la orice calculator pe care au cont deschis;

- transfer de fişiere - utilizatorii conectaţi pot copia informaţii de pe un calculator pe altul.

- WWW (World Wide Web) prin care pe un calculator sunt puse la dispoziţia utilizatorilor

conectaţi, pagini de informaţii ce cuprind text, poze, sunet, video, cu posibilitatea de

navigare de la o pagină la alta.

Tabelul 1

Tipuri de reţele de calculatoare funcţie de aria de răspândire

Distanţa între

procesoare

Procesoarele sunt

situate în (pe) aceeaşi

Exemplu

0,1 m placă de circuite maşină de tip flux de date

1 m calculator Multicalculator

10m cameră reţea locală

100m clădire

1 km cartier

10 km oraş reţea metropolitană

100 km tară reţea de largă

răspândire

geografică

1000 km continent

10000 km planetă Internet

Sursa: Andrew S.Tanenbaum, Reţele de calculatoare, p.7

Reţelele de calculatoare se împart, funcţie de tehnologia de transmisie, în:

reţelele cu difuzare, care au un singur canal de comunicaţie care este accesibil

tuturor calculatoarelor din reţea.

La nevoie, fiecare calculator transmite mesaje scurte numite pachete, primite de toate celelalte

calculatoare; o parte a mesajului (numită câmp de adresă) specifică destinatarul mesajului.

Calculatoarele din reţea aşteaptă mesaje, iar când un pachet apare în reţea, el este prelucrat de

calculatorul care şi-a recunoscut adresa, dar este ignorat de celelalte calculatoare din reţea. Această

operaţie poartă numele de transmitere de mesaje.

O variantă a trimiterii de pachete este aceea în care toate calculatoarele din reţea sunt

destinatari ai pachetului, operaţiunea numindu-se în acest caz difuzare de pachete. Pentru unele reţele

se poate defini şi operaţiunea de trimitere multiplă, care constă în trimiterea pachetelor către o

submulţime a calculatoarelor din reţea;

reţele punct la punct, care dispun de mai multe conexiuni între calculatoarele

reţelei, ideal fiind cazul când fiecare calculator este legat de toate celelalte. Cum fizic (şi nu numai)

acest lucru este de obicei greu de realizat, reţeaua dispune de conexiuni între anumite calculatoare.

Transmiterea mesajului se face prin parcurgerea unui traseu ce conţine unul sau mai multe

calculatoare; uneori există mai multe trasee posibile şi atunci intervin algoritmii de dirijare care caută

traseele cele mai scurte (sau cele mai ieftine, etc.).

Page 61: Informatica Economica - Note de Curs

61

Prin topologia unei reţele se înţelege modul de interconectare a calculatoarelor în reţea.

Folosirea unei anumite topologii are influenţă asupra vitezei de transmitere a datelor, a costului

de interconectare şi a fiabilităţii reţelei.

După topologia reţelelor, ele pot fi:

reţele cu topologie tip magistrală (bus), este cea mai folosită atunci când se

realizează reţele locale de mici dimensiuni, iar performanţele nu trebuie să fie spectaculoase. Acest

model topologic se mai numeşte şi magistrală liniară, deoarece există un singur cablu care leagă

toate calculatoarele din reţea. Avantajul este atât acela al costului mai scăzut (se foloseşte mai puţin

cablu), dar şi acela că, în cazul ruperii unui cablu sau defectării unui calculator, nu se ajunge la

oprirea întregii reţele. Dezavantajul folosirii unui singur cablu este că, atunci când doreşte să

transmită date, calculatorul trebuie să "lupte" pentru a câştiga accesul (trebuie să aştepte eliberarea

cablului. Este metoda cea mai uzuală de conectare, permite transmiterea mesajelor între calculatoare

folosind principiul expus la reţelele cu difuzare;

reţele cu topologie tip inel, conectează fiecare calculator de alte două, imaginea

fiind aceea a unor calculatoare aşezate în cerc. Datele transmise de un calculator trec prin toate

calculatoarele intermediare înainte de a ajunge la destinaţie. Daca nu se folosesc cabluri

suplimentare, oprirea unui calculator sau ruperea unui cablu duce la oprirea întregii reţele.

Performantele unei reţele inel sunt ceva mai mari decât ale unei reţele de tip magistrală. Utilizează

pentru transmitere acelaşi principiu al reţelelor cu difuzare;

reţele cu topologie tip stea, foloseşte:

- un calculator central care va fi conectat cu toate celelalte calculatoare prin

cabluri directe. Toate transferurile de date se realizează prin intermediul calculatorului central. Dacă

se foloseşte un calculator central de mare putere, atunci reţeaua va avea performante ridicate, însă

defectarea acestuia duce la oprirea reţelei.

- sau în care calculatoarele sunt legate la o componentă centrală numită

concentrator (hub). Utilizează pentru transmitere principiul reţelelor punct la punct;

reţele cu topologie tip arbore, în care calculatoarele sunt legate ierarhizat,

reţele cu topologie tip completă, în care toate calculatoarele sunt legate între ele

pentru a asigura existenţa unei legături între oricare din punctele reţelei, în caz de defectare a unui (mai

multor) cablu;

reţele cu topologie de tip neregulată, sunt de obicei reţelele realizate fizic în

care s-a pornit de la topologie care apoi a fost extinsă fără a se respecta una din topologiile

prezentate anterior.

Page 62: Informatica Economica - Note de Curs

62

Figura 3. Topologia reţelelor

După criteriul funcţiei calculatoarelor din reţea, adică al existenţei sau nu al unui calculator

numit server, se deosebesc:

reţele de tip peer-to-peer (workgroups, grupuri de lucru), în care toate calculatoarele

sunt egale între ele, fără o organizare ierarhică şi fără existenţa unui server. Fiecare calculator îşi

stabileşte politica de partajare a resurselor, având atât rolul de server cât şi cel de client. Sunt reţele

simple, au până la 10 calculatoare distribuite într-o zonă restrânsă, sunt uşor de construit şi relativ

ieftine. Sistemele de operare sunt uzuale, fără nivele deosebite de performanţe şi securitate, cum ar fi

Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows for Workgroups, Microsoft Windows 95,

96, 2000, etc.;

Figura 4. Reţele de tip peer-to-peer

reţele bazate pe server, în care există un calculator puternic, cu performanţe deosebite,

care deserveşte cererile celorlalte calculatoare şi asigură securitatea datelor din reţea. Serverul poate

fi dedicat sau nededicat, şi este calculatorul care conduce practic reţeaua, asigurând următoarele

funcţiuni principale:

- serverul de date şi tipărire, administrează accesul la date şi imprimantă. Datele sunt prelucrate

cu o aplicaţie de pe calculatorul utilizatorului, dar se păstrează pe server şi sunt tipărite la o

imprimantă legată la server;

Page 63: Informatica Economica - Note de Curs

63

- serverul de aplicaţii, administrează accesul la aplicaţii şi date. Datele sunt păstrate pe server, la fel şi aplicaţiile, iar utilizatorul are pe calculatorul său doar rezultatele executării aplicaţiilor dorite. Utilizează metodologia de lucru numită client/server;

- serverul de poştă electronică, administrează transferul de mesaje electronice între calculatoarele din reţea;

- serverul de fax, administrează traficul de mesaje fax între calculatoarele din reţea;

- serverul de comunicaţii, administrează transferul de date şi mesaje e-mail între calculatoarele

din reţea;

- serverul de directoare, administrează informaţiile din reţea din punct de vedere al păstrării,

gestionării, localizării şi măsurilor de protecţie.

Sistemele de operare utilizate pentru reţele cu servere sunt specializate, deoarece ele dispun de

periferice avansate care necesită aplicaţii care să valorifice puterea acestora, şi se poate aminti aici

Microsoft Windows NT Server;

Figura 5. Reţele bazate pe server

reţele combinate, care îmbină avantajele tipurilor prezentate anterior.

PROGRAME DE REŢEA

Sisteme de operare în reţea În etapa de trecere de la utilizarea calculatoarelor în mod independent, la utilizarea în reţea, a

apărut necesitatea existenţei unui software care să gestioneze funcţiile impuse de lucrul în reţea.

Cum în acel moment, calculatoarele independente aveau deja instalat sistemul de operare, în

prima etapă software de reţea s-a adăugat celui existent. Pe acelaşi calculator coexista atât un sistem

de operare independent cât şi unul de reţea.

În sistemele de operare avansate (Microsoft Windows NT Server, Microsoft Windows NT

Workstation, Microsoft Windows 95 şi următoarele) cele două sisteme de operare au fost reunite într-

unul singur, care oferă ambele funcţionalităţi.

Aceste sisteme de operare au o sarcină foarte complexă, în care sunt angrenate toate resursele

calculatorului: procesorul, memoria, harddisk-ul, alte dispozitive periferice.

Principalele obiective ale unui software de reţea sunt:

• conectarea calculatoarelor şi celorlalte periferice din reţea;

• coordonarea funcţionării calculatoarelor şi perifericelor din reţea;

• asigurarea unui nivel corespunzător de securitate a accesului la resursele de calcul şi datele

din reţea.

Una din facilităţile care trebuie oferite de un astfel de sistem de operare este aceea de

multitasking, adică posibilitatea de a executa simultan mai multe programe (aplicaţii, procese,

taskuri). Concret, fiecare procesor din cele existente în arhitectura calculatorului poate executa un

program. Dacă sunt mai multe programe decât procesoare, această politică nu se mai poate aplica, şi

programele sunt executate pe rând, fiecare câte un anumit interval (scurt) de timp, astfel încât

utilizatorul are impresia că procesele sunt simultane. Dacă se lucrează în reţea, multitaskingul se poate

realiza prin comutarea între un program local şi un program de reţea.

Deoarece funcţionarea reţelei depinde de modul cum organizează serverul întreaga activitate,

software-ul de reţea are două direcţii de manifestare:

• software instalat pe server;

• software instalat pe staţiile de lucru (clienţi).

Page 64: Informatica Economica - Note de Curs

64

Software-ul server este componenta care asigură accesul utilizatorului conectat o staţie de

lucru, la resursele şi datele din reţea. Pentru aceasta, el primeşte cererile de operaţii de la client, o

analizează şi trimite serverului care execută cererea respectivă.

Executarea unei astfel de cereri este însă condiţionată de drepturile pe care utilizatorul de pe

calculatorul client le are asupra respectivelor resurse sau date. Pentru aceasta, administratorul de

reţea, care este persoana care stabileşte regulile de lucru în reţea (prin exploatarea sistemului de

operare de pe server), stabileşte pentru fiecare utilizator în parte la care resurse şi date are acces şi ce

operaţie poate executa (citire, scriere, modificare, ştergere, etc.).

Tot administratorul de reţea stabileşte şi lista utilizatorilor care au acces la reţea, prin

acordarea către fiecare a unui nume şi a unei parole, stabilirea drepturilor şi privilegiilor sale, sau

anularea dreptului de acces.

Software-ul client este componenta care asigură utilizatorului accesul la resursele

calculatorului propriu, iar dacă operaţia dorită face referire la resurse sau date de pe alt calculator,

trimite cererea pe reţea către serverul unde se află resursa necesară.

Transmiterea cererii se face de către un program numit redirector, care stabileşte despre ce este

vorba în cerere, care este calculatorul căreia îi este adresată, apoi face o solicitare către acel calculator

pentru rezolvarea cererii, în procesul de rezolvare a cererii, problema localizării resursei respective nu

revine utilizatorului, care nu trebuie să cunoască decât numele respectivei resurse.

Drivere de reţea Legătura între două calculatoare din reţea se face folosind cablu de un anumit tip. Cablul este

legat la calculator folosind o placă echipată cu componente electronice, numită placă de reţea. Aceasta

are ca rol pregătirea datelor din calculator pentru a fi transmise pe cablu şi recepţia semnalelor electro-

optice de pe cablu şi transformarea lor în octeţi de date.

Componenta software care asigură efectuarea acestor operaţiuni de către placa de reţea se

numeşte driver de reţea. Driverele însoţesc de obicei placa de reţea, fiind elaborate de către firma

care furnizează şi suportul hardware, dar ele se pot obţine şi de la servicii on-line de pe Internet.

Driverul plăcii de reţea este partea care asigură legătura între calculator şi placa de reţea, iar

placa de reţea asigură legătura între calculator şi cablu (şi mai departe legătura cu celelalte

calculatoare).

MODELE DE REFERINŢĂ

Un avantaj principal al utilizării reţelelor este acela că permite transferul de date între

calculatoare. Cum calculatoarele din reţea pot fi de mai multe tipuri, cum software-ul utilizat poate fi

diferit de la un calculator la altul, este necesar ca să existe un nivel de standardizare care să permită

buna comunicare între elementele reţelei.

Standardele sunt aprobate de organizaţii internaţionale, cum ar fi: OSI (International

Standards Organisation), ECMA (European Computer Manufacturer's Association), IEEE (Institute

of Electrical and Electronical Engineers), ANSI. Elaborarea standardelor pentru reţele a devenit

necesară datorită diversificării echipamentelor si serviciilor, care a condus la apariţia de reţele

eterogene din punctul de vedere al tipurilor de echipamente folosite. În plus, multitudinea de medii

fizice de comunicaţie a contribuit la decizia de a defini reguli precise pentru interconectarea

sistemelor. ISO a elaborat un model arhitectural de referinţă pentru interconectarea calculatoarelor,

cunoscut sub denumirea de modelul arhitectural ISO-OSI (Open System Interconnection).

Modelul ISO-OSI împarte arhitectura reţelei în şapte nivele, construite unul deasupra altuia,

adăugând funcţionalitate serviciilor oferite de nivelul inferior. Modelul nu precizează cum se

construiesc nivelele, dar insistă asupra serviciilor oferite de fiecare şi specifică modul de

comunicare între nivele prin intermediul interfeţelor. Fiecare producător poate construi nivelele aşa

cum doreşte, însă fiecare nivel trebuie să furnizeze un anumit set de servicii. Proiectarea arhitecturii

pe nivele determină extinderea sau îmbunătăţirea facilă a sistemului. De exemplu, schimbarea

mediului de comunicaţie nu determină decât modificarea nivelului fizic, lăsând intacte celelalte

nivele.

Page 65: Informatica Economica - Note de Curs

65

1. Nivelul fizic are rolul de a transmite datele de la un calculator la altul prin intermediul

unui mediu de comunicaţie. Datele sunt văzute la acest nivel ca un şir de biţi. Problemele tipice sunt

de natură electrică: nivelele de tensiune corespunzătoare unui bit 1 sau 0, durata impulsurilor de

tensiune, cum se iniţiază şi cum se opreşte transmiterea semnalelor electrice, asigurarea păstrării

formei semnalului propagat. Mediul de comunicaţie nu face parte din nivelul fizic.

2. Nivelul legăturii de date corectează erorile de transmitere apărute la nivelul fizic,

realizând o comunicare corectă între două noduri adiacente ale reţelei. Mecanismul utilizat în acest

scop este împărţirea biţilor în cadre ( frame), cărora le sunt adăugate informaţii de control. Cadrele

sunt transmise individual, putând fi verificate şi confirmate de către receptor. Alte funcţii ale

nivelului se referă la fluxul de date (astfel încât transmiţătorul să nu furnizeze date mai rapid decât

le poate accepta receptorul) şi la gestiunea legăturii (stabilirea conexiunii, controlul schimbului de

date şi desfiinţarea conexiunii).

3. Nivelul reţea asigură dirijarea unităţilor de date între nodurile sursă şi destinaţie, trecând

eventual prin noduri intermediare (routing ). Este foarte important ca fluxul de date să fie astfel

dirijat încât să se evite aglomerarea anumitor zone ale reţelei (congestionare). Interconectarea

reţelelor cu arhitecturi diferite este o funcţie a nivelului reţea.

4. Nivelul transport realizează o conexiune între două calculatoare gazda (host) detectând şi

corectând erorile pe care nivelul reţea nu le tratează. Este nivelul aflat în mijlocul ierarhiei,

asigurând nivelelor superioare o interfaţă independentă de tipul reţelei utilizate. Funcţiile principale

sunt: stabilirea unei conexiuni sigure între două maşini gazdă, iniţierea transferului, controlul

fluxului de date şi închiderea conexiunii.

5. Nivelul sesiune stabileşte şi întreţine conexiuni (sesiuni) între procesele aplicaţie, rolul

său fiind acela de a permite proceselor să stabilească "de comun acord" caracteristicile dialogului si

sa sincronizeze acest dialog.

6. Nivelul prezentare realizează operaţii de transformare a datelor în formate înţelese de

entităţile ce intervin intr-o conexiune. Transferul de date între maşini de tipuri diferite (Unix-DOS,

de exemplu) necesită şi codificarea datelor în funcţie de caracteristicile acestora. Nivelul prezentare

ar trebui să ofere şi servicii de criptare/decriptare a datelor, în vederea asigurării securităţii

comunicaţiei în reţea.

7. Nivelul aplicaţie are rolul de "fereastra" de comunicaţie între utilizatori, aceştia fiind

reprezentaţi de entităţile aplicaţie (programele). Nivelul aplicaţie nu comunică cu aplicaţiile ci

controlează mediul în care se execută aplicaţiile, punându-le la dispoziţie servicii de comunicaţie.

Printre funcţiile nivelului aplicaţie se află:

- identificarea partenerilor de comunicaţie, determinarea disponibilităţii acestora şi

autentificarea lor;

- sincronizarea aplicaţiilor cooperante şi selectarea modului de dialog;

- stabilirea responsabilităţilor pentru tratarea erorilor;

- identificarea constrângerilor asupra reprezentării datelor;

- transferul informaţiei.

Page 66: Informatica Economica - Note de Curs

66

Figura 6. Modelul arhitectural ISO-OSI

COMPONENTE HARDWARE

Placa de reţea

Placa de reţea este un ansamblu de circuite integrate şi alte componente, care împreună cu

anumite programe incluse în memorii de pe placă asigură legătura între cablul de reţea şi calculator.

La calculatorul sursă, au ca rol convertirea informaţiilor sosite pe magistrala de date, sub

forma a 8-16-32 biţi de date, în semnale electrice/optice, sub forma unei succesiuni de biţi care va

parcurge cablul de reţea; la calculatorul destinaţie are loc procesul invers, înainte de demararea

procesului de transfer, cele două plăci corespondente realizează o negociere asupra parametrilor

operaţiei de transfer: dimensiunea grupurilor de date, viteza de transmitere, modalitatea de conformare

a primirii şi momentul trimiterii ei, etc.

Un alt rol important al plăcii de reţea este gestiunea adresei de reţea a calculatorului respectiv,

adică al modalităţii prin care fiecare server sau staţie client se identifică fată de celelalte calculatoare.

Page 67: Informatica Economica - Note de Curs

67

Figura 7. Placa de reţea

Cablul de reţea Legarea calculatoarelor în reţea se face de cele mai multe ori utilizând ca suport fizic al

legăturii un anumit tip de cablu. Din multitudinea de cabluri utilizate, se disting trei categorii

principale:

• cablul coaxial;

• cablul torsadat;

• cablul de fibră optică.

Cablul coaxial constă într-un fir central din cupru, înconjurat de un înveliş izolator, apoi

un strat de ecranare a semnalelor parazite format dintr-o plasă metalică, iar la exterior o cămaşă de

protecţie. Cea mai uzuală asemănare a sa este cablul TV, de care diferă doar prin parametrii

electrici. Firul central este cel care transportă semnalul electric, adică datele, în timp ce plasa

metalică protejează firul central de influenţa zgomotului (semnalelor parazite din jur) şi a diafoniei

(interferenţa cu un posibil fir alăturat).

Figura 8. Cablu de reţea coaxial

Cablul coaxial se prezintă în două forme, anume cablul subţire (thinnet), mai uşor şi flexibil,

având cea 0,6 cm diametru, o impedanţă de 50 ohmi, permiţând transmiterea semnalului la max.

185 m, care se poate lega direct la placa de reţea prin conector, şi respectiv cablul gros (thicknet),

având cea 1,2 cm grosime, mai greu şi mai dificil de folosit, care permite transmiterea semnalului

la max. 500 m, legat de calculator printr-un dispozitiv numit transceiver şi utilizat cel mai frecvent

pentru a realiza o conexiune (numită backbone) la nivel de etaj sau de coloană în cadrul unei clădiri,

care leagă mai multe reţele constituite din cablu subţire.

Cablul torsadat (twisted pair) este un cablu compus din două fire de cupru, izolate,

răsucite după o anumită specificaţie. Există cablu torsadat neecranat (UTP, Unshielded Twisted

Pair), la care firele sunt introduse într-un înveliş neecrant, asigurând o transmitere corectă a datelor

până la 100 metri, şi cablu ecranat (STP, Shielded Twisted Pair), la care firele ecranate între ele şi

faţă de mediu printr-o folie, ceea ce permite o lungime mai mare a cablului.

Figura 9. Cablul de reţea torsadat: neecranat (UTP) şi ecranat (STP)

Page 68: Informatica Economica - Note de Curs

68

Cablul de fibră optică asigură transmiterea datelor prin impulsuri luminoase modulate.

Cablul este alcătuit din fibre optice, fiecare fibră având un cilindru foarte subţire de sticlă (uneori

plastic), utilizat pentru a transmite semnalul într-o anumită direcţie, înconjurat de o armătură de

asemenea din sticlă, protejat de un strat de material plastic pentru rigidizare. Un cablu se compune

din mai multe fibre, întărite mecanic prin utilizarea unui înveliş din kevlar. Avantajele utilizării

fibrei optice sunt date de viteza foarte mare de transmitere a informaţiei (uzual 1000 Mbps, dar

funcţionează fără probleme şi la 1 Gbps) şi de imposibilitatea interceptării semnalelor deoarece nu

radiază în jur. Dezavantajele majore sunt, deocamdată, preţul mai mare ca al cablului electric şi

tehnologia de conectare care este destul de pretenţioasă.

Figura 10. Cablul de reţea de fibră optică

O comparaţie a caracteristicilor şi posibilităţilor oferite de diferitele tipuri de cablu este

prezentată în tabelul l.2.

Tabelul 2

Tipuri de cablu utilizate în reţele de calculatoare

Tipul de cablu Coaxial subţire Coaxial gros UTP Fibra optică

Lungime utilă 185m 500m 100m 2000m

Viteză de

transmitere

10Mbps 10Mbps 100Mbps 1 Gbps

Flexibilitate bună slabă foarte foarte

Instalare uşoară uşoară foarte uşoară uşoară

Interferenţă slabă slabă sensibil nu

Recomandări

de utilizare

reţele

medii/mari cu

nevoi de

securitate

coloană

principală în

reţele mari cu

nevoi de

securitate

reţele cu buget

mic

reţele mari,

viteză şi

securitate

sporite

Sursa: Bazele reţelelor de calculatoare, p. 112

Mufa de reţea Legarea calculatoarelor în reţea se face prin intermediul cablului, care are la capetele sale

mufe (conectori). Există următoarele tipuri de mufe legate la cablu:

• conectorul de cablu BNC. Este mufa care este legată (lipită, sertizată) direct de

cablul coaxial;

Figura 11. Conectoarele pentru cablu BNC

• conectorul BNC în T. Este mufa care leagă conectorul anterior de placa de reţea, şi

se numeşte în T din cauza formei sale: la cele două laturi superioare se leagă cablul

iar la piciorul literei se leagă calculatorul prin intermediul plăcii de reţea;

Page 69: Informatica Economica - Note de Curs

69

Figura 12. Conectorul BNC în T

• conectorul RJ-45. Leagă cablul torsadat de placa de reţea.

Figura 13. Conector pentru cablu torsadat

Conectorul tubular BNC Când se doreşte prelungirea unui cablu prea scurt, această operaţie se poate executa

instalând pe cablu o mufă numită conector tubular BNC, continuată cu o altă bucată de cablu.

Utilizarea acestei metode nu este tocmai cea mai indicată deoarece conectorul introduce o atenuare

a semnalului şi astfel parametrii de lucru ai reţelei au de suferit. Este de preferat a se utiliza un

cablu de lungime mai mare decât un conector.

Figura 14. Conectorul tubular BNC

Repetorul Pentru prelungirea unui cablu prea scurt, reţeaua poate folosi un conector tubular BNC. Aşa

cum s-a prezentat anterior însă, din cauza scăderii parametrilor semnalului electric, metoda nu este

cea mai avantajoasă. Ca alternativă, pe cablu se poate monta un dispozitiv numit repetor, care pe

lângă posibilitatea de prelungire mai oferă şi o amplificare a semnalului electric, dar nu permite

un volum mare al traficului de date.

Puntea (bridge) O altă soluţie pentru extinderea unei reţele o constituie utilizarea unei punţi. Aceasta

permite în plus faţă de un repetor un control mai bun al traficului de date, deoarece foloseşte o

tehnică de memorare a adreselor calculatoarelor din reţea, prin care tine minte care este calea prin

care un pachet de date ajunge la calculatorul destinaţie, ceea ce duce ia scăderea traficului din reţea.

Routerul Dacă puntea are un nivel de inteligenţă mai mare decât un repetor, deoarece poate dirija

pachetele pe anumite trasee, un router este şi mai evoluat deoarece nu numai că recunoaşte traseul

ce trebuie urmat de un pachet, ci şi tipul de protocol de transmitere şi care din căile posibile este cea

mai potrivită, funcţie de încărcarea reţelei.

Poarta de interconectare La legarea între ele a mai multor reţele diferite, pot apărea probleme de incompatibilitate.

Acestea sunt eliminate de porţile de interconectare (gateways) care modifică datele sosite dintr-o

reţea prin eliminarea componentelor legate de protocolul din reţeaua sursă, apoi reface datele

conform cerinţelor protocoalelor din reţeaua unde trebuie să ajungă datele.

Terminatorul Când calculatoarele sunt legate în reţea, pe cablu circulă semnale electrice sau optice.

Semnalele electrice care ajung la capătul cablului de reţea se vor întoarce şi vor continua să se

Page 70: Informatica Economica - Note de Curs

70

propage de-a lungul cablului, ceea ce ar duce evident la alterarea informaţiilor din cauza

suprapunerii de semnale. Pentru a preveni o astfel de acţiune nedorită, la capătul liber al cablului se

montează un conector numit terminator, care are rolul de a absorbi semnalele libere.

Reţeaua fără fir Exprimarea de „reţea fără fir" nu este chiar corectă, deoarece face referire la o reţea clasică,

extinsă prin înglobarea unor conexiuni fără fir. Acestea pot proveni fie din existenţa unei nevoi de

mărire a reţelei existente pentru un timp scurt, fie din asigurarea unor linii de rezervă, fie pentru a

asigura legătura cu o subreţea instalată în locuri aglomerate sau pentru a deservi utilizatori cu grad

mare de mobilitate.

Reţelele fără fir pot fi locale (într-o clădire), caz în care stabilesc legătura între calculatoare

prin unde radio, infraroşii sau laser, şi echipamente de legătură numite transceivere; reţele locale

extinse (între clădiri), caz în care folosesc unde radio cu spectru împrăştiat, şi calculatoare mobile,

care folosesc ca suport al transmisiei serviciile de telefonie mobilă.

Concentratorul La conectarea mai multor calculatoare în topologie stea, în centrul reţelei este dispus un

echipament numit concentrator (hub), având rolul de a lega fiecare calculator de nodul central.

Concentratoarele pot fi active, dacă ele au şi rol de a amplifica semnalul electric (caz în care

trebuie alimentate de la reţeaua electrică) sau pasive, dacă doar leagă fizic calculatoarele.

Transceiverul Este o componentă utilizată pentru realizarea legăturii în reţea pentru reţelele cu cablu

coaxial gros, cu rol de a transforma fluxul de date paralel de pe magistrala calculatorului în flux

serial pe cablu, şi invers, aşa cum arată şi numele său (TRANSmitter/reCElVER, emiţător/receptor.

Page 71: Informatica Economica - Note de Curs

71

CAP XIV. PRINCIPIILE INTERNET-ULUI

DEFINIŢIE. CONCEPTE DE BAZĂ

Internet-ul este la ora actuală cea mai importantă reţea mondială de calculatoare. Ea nu

are o dată precisă a apariţiei, rezultând în urma interconectării a mii de utilizatori, din toată

lumea, fiind de fapt o reţea de reţele.

În anul 1969, Departamentul Apărării al S.U.A. a lansat un proiect numit ARPANET

(ARPA - Advanced Research Project Administration = Administraţia pentru proiecte de

cercetare avansată; NET = reţea). Scopul său era de a conecta departamentul, cu cercetătorii în

domeniul militar dintr-un anumit număr de universităţi, pentru un schimb mai rapid de

informaţii. Ca urmare a succesului realizat, la sfârşitul anilor ’70, U.S. National Science

Foundation (Fundaţia Naţională de Ştiinţă din S.U.A. - NSF), a organizat o nouă reţea, numită

CSNET. La aceasta se puteau conecta pentru diferite servicii (în general poştă electronică),

universităţile care nu aveau contracte cu Departamentul Apărării, deci conexiune la ARPANET.

Impactul asupra lumii a fost atât de puternic, încât, ca urmare a cererilor crescânde de conectare,

NSF-ul a creat o nouă reţea, numită NSFNET. NSFNET-ul era bazată pe supercalculatoarele

existente în 6 oraşe ale S.U.A., fiecare legate la un calculator mai mic, acestea din urmă formând

o subreţea. De asemenea, NSF a finanţat aproximativ 20 de reţele regionale, permiţând în acest

fel interconectarea a mii de utilizatori (universităţi, biblioteci, laboratoare etc.). În urma acestei

creşteri exponenţiale a utilizatorilor, această reţea de reţele a început să fie privită ca un internet,

respectiv “INTERNET-ul”.

Dintre facilităţile “oferite” de reţeaua Internet menţionăm: servicii de poştă electronică

(e-mail), conversaţii în regim permanent (talk - uri), obţinerea de informaţii (serviciul World

Wide Web - WWW), servicii de ştiri, transfer de date etc.

Pentru apelarea acestor servicii este necesară existenţa unui soft care să permită

navigarea pe Internet. Printre cele mai utilizate programe de acest tip (browser Internet) sunt

Internet Explorer (produs de Microsoft) şi Netscape Navigator (produs de firma Netscape

Communications Corporation).

În reţeaua Internet există o multitudine de calculatoare legate între ele. Aceste

calculatoare, însă, se împart în două categorii: calculatoare client (sau gazdă) şi calculatoare

server. Acestea din urmă au rolul de a răspunde cererilor primite de la calculatoarele client şi de

a contacta alte calculatoare de tip server. Fiecare calculator conectat la Internet (numit şi

calculator gazdă - host -) este identificat prin intermediul unui număr unic, pentru a putea fi

deosebit de celelalte. Acest număr este alcătuit din patru părţi, de exemplu “111.22.33.77”, prin

intermediu său putând fi accesată gazda. Deoarece reţinerea acestor numere este destul de

dificilă, majoritatea calculatoarelor au şi un nume, cu care este mult mai uşor de operat. La

rândul său acesta este format din mai multe părţi, separate prin puncte, de exemplu

“tibiscus.info.edu”. Pentru apelarea unui calculator (prin intermediul numărului sau numelui)

este necesară existenţa unui specializat în “navigare”.

MIC DICŢIONAR TERMINOLOGIC

Browser : program de navigare, care permite realizarea unei

legături cu un server din Internet, pentru vizualizarea

şi salvarea datelor accesate;

Download : transfer de date din Internet pe calculatorul local;

e-mail : poştă electronică;

File : protocol pentru accesarea unui fişier local de pe hard

disk;

ftp : (File Transfer Protocol) protocol pentru transferul de

- fişiere;

Page 72: Informatica Economica - Note de Curs

72

gopher : protocol pentru încărcarea fişierelor text;

homepage : prima pagină a unui document web, indicând locul

iniţial al documentului;

Host : (gazdă) numele calculatorului care se doreşte a fi

accesat;

HTML : (HyperText Markup Language) limbaj care permite

crearea şi accesare a paginilor web;

http : (HyperText Transfer Protocol) protocol de transfer şi

legătură între mai multe pagini web;

hyperlink : porţiune dintr-o pagină web, care permite accesarea

directă a unei alte pagini web, imagini etc.;

mailto : protocol pentru transmitere de poştă electronică prin

intermediul unui program de navigare;

News : protocol pentru accesarea unui server de ştiri;

pagină web : fişier text sau HTML, care poate fi vizualizat de un

browser;

telnet : protocol pentru conectare la distanţă pentru

conversaţii;

URL : (Uniform Resource Locator) adresa (individuală) a

unei pagini web;

website : colecţie de pagini şi documente web, cu o anumită

legătură între ele;

WWW : (World Wide Web) parte a Internet-ului, constând

dintr-o colecţie de documente, situate pe diferite

calculatoare.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE WORLD WIDE WEB

World Wide Web (cunoscut şi ca WWW, Web sau W3) este un serviciu de informaţii de

tip hipertext folosit la navigarea pe Internet. Folosind acest serviciu nu este necesar să se ştie, să

se memoreze sau să se cunoască adrese şi nume de fişiere putându-se ajunge pe server-e a căror

adresă nu a fost cunoscută. WWW permite navigarea printre documente legate între ele, prin

selectarea elementelor marcate numite legături hipertext (hypertext links - în general, cuvinte sau

asociaţii de cuvinte subliniate) sau a hiperlegăturilor (hyperlinks - în general, imagini sau

icoane). Prin selectarea unei hiperlegături se pot vizualiza informaţiile care ne interesează sub

forma unei pagini web; din această pagină se poate selecta un alt subiect şi să se vizualizeze

astfel informaţia asociată paginii web anterioare, tot sub forma unei pagini web. În acest fel se

poate naviga de pe un document din Internet pe un altul de-a lungul computerelor gazdă (host)

răspândite prin Internet. Aceasta cale uşoară de navigare prin Internet este ceea ce face din

World Wide Web, probabil, una din cele mai uşoare instrumente pentru folosirea Internet - ului.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE FTP

Reţeaua Internet conţine milioane de fişiere accesibile public - domenii publice,

programe demonstrative, cărţi, poze, fişiere de sunet, informaţii privind aproape orice subiect.

Toate aceste fişiere pot fi transferate local (pe calculatorul propriu.), folosind serviciul FTP (File

Transfer Protocol - protocol de transfer al fişierelor). FTP-ul este un protocol care asigură un

standard comun pentru mutarea fişierelor de la un computer la altul de-a lungul unei reţele.

Serviciul FTP permite intrarea în structura de directoare a unui calculator ce se află legat

în reţeaua Internet, crearea de directoare, importarea de fişiere sau punerea de fişiere în

directoarele acestor calculatoare, mutarea de fişiere între directoarele calculatorului, redenumire,

ştergere de fişiere.

Page 73: Informatica Economica - Note de Curs

73

Transferurile de fişiere sunt întotdeauna iniţiate de către client şi pot fi executate in mod

ASCII sau in mod binar.

Calculatorul care suportă toate aceste funcţii (care poate fi accesat la distanţă) este un

server FTP sau un aşa numit FTP Site; fiecare server FTP are o adresă proprie cu care poate fi

accesat in Internet. În plus, este necesar un soft care ştie să se conecteze şi să suporte comenzile

FTP dorite (Netonizer, FTP Explorer, CuteFTP, WSFTP).

Pentru a putea accesa server-ul FTP, pe lângă adresa server-ului, trebuie să avem un

nume de utilizator şi o parolă. Administratorul server-ului acordă clienţilor care intenţionează să

acceseze server-ul FTP un cont pe server-ul respectiv, cont care cuprinde numele de utilizator,

parola şi anumite drepturi de acces; numele de utilizator şi parola sunt cerute la conectare.

Conectarea la un sever FTP se poate face în două moduri:

Conectarea in Mod Anonim :

Dacă nu există un cont special pe un server de FTP, legătura se poate realiza prin

conectare drept utilizator Anonymous . Acest utilizator nu are parolă, deci este accesibil oricui şi

dă acces restrâns la resursele server-ului de FTP respectiv. Accesul este numai la citire şi se văd

numai o parte din informaţiile existente pe acel server (informaţii de domeniu public).

Conectarea cu Nume de Utilizator şi Parolă

Dacă se doreşte un acces mai larg pe un server FTP trebuie să existe un cont acordat de

către administratorul server-ului FTP. Odată obţinut acest cont se poate realiza conectarea la

acel server FTP, având drepturile acordate de administrator la crearea contului, drepturi,

bineînţeles, mai largi decât pentru un utilizator Anonymous.

NAVIGAREA PE WEB

Conectarea la serviciul WWW se face prin lansarea în execuţie a browser-ului Web.

Odată lansat în execuţie se realizează încărcarea automată a unei pagini Web. Pentru

deschiderea unei pagini Web, calculatoarele aflate în interacţiune schimbă între ele diverse

informaţii ajungându-se în final la pagina Web dorită. Fiecărei pagini Web îi este asociată o

adresă unică numită Universal Resource Locator (Locator universal de resurse) sau pe scurt

URL. O adresă Web arată în felul următor:

http://www.yahoo.com

Ea este alcătuită din două zone:

a) protocolul;

b) adresa calculatorului unde pagina Web ce se doreşte a fi accesată este stocată.

În exemplul de mai sus protocolul folosit de browser-ul Web este http care provine de la

HTTP - Hypertext Transfer Protocol (protocolul de transferare a hipertextului) şi se găseşte situat

în stânga celor două slashuri (//). Toate calculatoarele ce se află în reţeaua Internet comunică

între ele prin intermediul unor reguli impuse de protocoale.

Un browser Web poate utiliza mai multe protocoale, dar nu într-o singură adresă. Iată

câteva dintre acestea: ftp, gopher, mailto, news, telnet, etc. Întotdeauna protocolul este separat de

adresa paginii Web prin două slashuri (“//”).

Adresa paginii Web sau a calculatorului ce găzduieşte această pagină (numit în general

server) este prezentată aproape întotdeauna sub o formă prietenoasă. De fapt în spatele acestei

forme foarte prietenoase se găseşte adevărata adresă a server-ului care este formată din patru

grupe a câte maxim trei cifre fiecare. Pentru exemplul nostru adevărata adresă a paginii Web

principale (home page) a server-ului Yahoo este 205.217.231.67 De fapt această înşiruire de

numere este folosită de calculatorul client (calculatorul care solicită conectarea la o anumită

pagină Web) în comunicarea cu celelalte calculatoare din reţeaua Internet. Adresa este împărţită

şi ea în mai multe zone. În general atunci când se doreşte accesarea unei pagini diferite de pagina

principală a unui server, adresa este mai lungă decât cea prezentată mai sus. Deocamdată ne vom

rezuma doar la acest exemplu pentru a înţelege mai bine adresa unei pagini Web, urmând ca la

secţiunea de probleme comentate să abordăm şi alte exemple. Se observă că adresa (URL- ul)

Page 74: Informatica Economica - Note de Curs

74

este împărţită în trei părţi separate de punct. Prima parte - www - ne informează că s-a apelat la

serviciul WWW, în a două parte se găseşte numele instituţiei sau a subreţelei apelate, iar în

ultima parte se găseşte sufixul care identifică tipul de instituţie. Sufixele se împart în două mari

categorii: cu trei litere respectiv cu două litere. Sufixele cu trei litere împart reţeaua în zone după

tipul de instituţie, iar cele cu două litere împart reţeaua în zone geografice.

Exemple de sufixe:

Page 75: Informatica Economica - Note de Curs

Sufix - Tipul instituţiei:

com - firmă comercială;

edu - instituţie educaţională;

gov - agenţie guvernamentală;

mil - zonă militară;

org - zonă a unei organizaţii neguvernamentale;

net - furnizor de servicii Internet.

Sufix - Zona geografică:

au - Australia;

uk - Marea Britanie;

us - USA;

ro - România;

it - Italia;

de - Germania.


Recommended