Sistemul electoral este cel mai important element al unei democraii reprezentative, fiind mecanismul prin care voturile cetenilor sunt transpuse n mandate ale reprezentanilor. De asemenea, este i cel uor de manipulat instrument aflat la ndemna reformatorilor unei democraii. Introducere Caracteristicile sistemelor electorale

Calitatea reprezentarii politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide si de modul de formare a guvernului. Dar crucial pentru transformarea votului popular in reprezentare la nivelul parlamentelor sau a altor institutii alese ramane sistemul electoral. Acesta influenteaza functionarea sistemului de partide, care, la randul sau, determina caracteristicile si stabilitatea guvernelor. In Romania, ca si in alte parti, dilema majoritar proportional domina disputa referitoare la transformarea sistemului electoral. Ambiguitatea termenului uninominal, preferat in discutia publica, despre cel mai adecvat sistem electoral, sugereaza o atitudine ostila listelor de partid. Cel mai adesea, sistemul uninominal desemneaza in fapt o procedura majoritara (in engleza single-winner constiutuencies) ce functioneaza dupa formula castigatorul ia totul (first past the post). In acceptiunea sa cea mai simpla, acest sistem presupune ca in fiecare circumscriptie exista doar un singur loc disputat si fiecare alegator dispune de un singur vot. Dar sistemul majoritar nu este doar uninominal, la fel cum sistemul proportional nu presupune neaparat scrutinul de lista. Cel mai adesea insa, sistemele majoritare sunt uninominale. Permitand aparitia unor majoritati stabile si, prin consecinta, a unor guverne puternice, acest sistem conduce insa, la nereprezentarea acelui segment din electorat care a votat contra candidatului sau listei invingatoare. Mai democratica decat sistemul majoritar, reprezentarea proportionala permite o mai buna reprezentare a starii de opinie a electoratului insa prezinta serioase inconveniente in ceea ce priveste stabilitatea si autoritatea guvernelor. Aparuta ca o reactie la sistemul majoritar la sfarsitul secolului XIX lea, reprezentarea proportionala se regaseste intr-o forma sau in alta in mai toate statele europene, doar Marea Britanie si Franta practicand (inca?) formule majoritare. Dar daca reprezentarea proportionala permite o mai buna reprezentare a starii de opinie a electoratului, ea prezinta serioase inconveniente in ceea ce priveste stabilitatea si autoritatea guvernelor. Efecte precum multiplicarea exponentiala a partidelor datorata conservarii fortelor politice vechi in paralel cu aparitia altora noi, corespunzand noilor diviziuni sociale sau culturale, auus la aparitia sistemului coalitiilor de guvernare si la instabilitate guvernamentala (ca in cazul Italiei pana in 1

1994). De aceea au fost introduse o serie de proceduri majoritare ce au moderat efectul reprezentarii proportionale absolute, de tipul pragului electoral, al primei majoritare, al selectarii preferentiale de catre alegator a candidatului sau chiar al selectiei personalizate a candidatilor. Pe de alta parte, combinarea intre cele doua sisteme electorale, majoritar si proportional, a dus la aparitia sistemului mixt care poate rezolva, de asemenea, intro maniera acceptabila, atat problema reprezentarii minoritatii in organele legislative, cat si formarea majoritatilor necesare guvernarilor stabile. Dispunand de doua voturi, unul in cadrul unui scrutin de lista si unul in cadrul unui scrutin uninominal, alegatorul isi poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, dar poate cu ajutorul votului uninominal sa sustina si curentele majoritare. Gradul in care difera raportul dintre componenta proportionala si cea majoritara in cadrul sistemului mixt diferentiaza un sistem mixt echilibrat, respectiv sistem mixt cu preponderenta majoritara sau cu preponderenta proportionala. Sistemul mixt care, in proportii diferite, combina cele doua tipuri de scrutine enumerate mai sus, pare a rezolva intr-o maniera acceptabila atat problema reprezentarii alegatorilor in organele legislative, cat si formarea majoritatilor necesare guvernarilor stabile. Sistemul electoral nu este neutru. El influenteaza, in functie de context, sistemul de partide. De aceea un clasic al teoriei partidelor, Maurice Duverger considera ca tipul de scrutin are rolul unei legi aproape sociologice. Pentru politologul francez scrutinul majoritar intr-un tur tinde spre dualismul partidelor, iar scrutinul majoritar in doua tururi sau reprezentarea proportionala tinde spre multipartidism. Aceasta clasificare a suferit, mai ales in ultimele doua decenii, atat din perspectiva studiilor empirice, cat si metodologic, multe critici, dar, cu amendamentele de rigoare, ea ramane inca de actualitate. Una din consecintele mai putin discutate ale transformarii sistemului electoral este desenarea circumscriptiilor uninominale. Structura actualului parlament face ca aceasta problema sa fie reglata intre marile partide in functie de baza lor electorala. Gerrymandering-ul, tehnica prin care delimitarea circumscriptiilor se face pentru a maximiza sansele partidelor la guvernare si/sau a celor fara de care decizia schimbarii sistemului electoral nu poate fi luata, dezvaluie o alta dimensiune a interesului pentru modificarea tipului de scrutin. In conditiile scaderii alarmante a increderii in institutiile politice (partide, Parlament, Guvern), simptom al delegitimarii actorilor, 2

reforma sistemului electoral poate fi un mecanism de reechilibrare politica si institutionala. Simple instrumente, sistemele electorale sunt doar unul din elementele unei transformarii reale si eficiente a sistemului politic romanesc, buna lor functionare depinzand de numeroase alte variabile cum ar fi: traditia, structura sociala, clivajele specifice dar si capacitatea clasei politice de a-si asuma rolul de agent al schimbarii. Dupa mai multe alternante la guvernare, pe fundalul tendintei de biopolarizare, momentul politic actual pare favorabil unor dezbateri ample asupra rolului institutiilor politice. Nu doar sistemul electoral ci si alte ajustari institutionale (modificarea bazei de reprezentare a Senatului care sa devina, ca in majoritatea statelor occidentale, un reprezentant al colectivitatilor locale, sau pentru identificarea unor variante legislative care sa permita o reprezentare stabila a femeilor in institutiile politice, prin introducerea unor cote obligatorii) pot fi realizate. 1. Tipologii ale sistemelor electorale Alegerile constituie principiul de baza al democratiilor reprezentative. Prin ele se asigura legitimitatea politica fara de care guvernarile democratice nu pot fi eficiente. Metoda prin care, tehnic discutand, voturile se transforma in locuri defineste modul de scrutin. Din aceasta perspectiva sunt acceptate trei mari familii de scrutinuri: scrutinul majoritar, scrutinul proportional si scrutinul mixt. 1.1. Scrutinul majoritar

Termenul majoritar indica metoda prin care in cadrul unei circumscriptii candidatul sau lista de candidati care are cele mai multe voturi, cu sau fara majoritate absoluta, este declarat invingator. Originea acestui mod de scrutin este veche. Scrutinul cu majoritate relativa (scrutinul cu un tur) este utilizat, datorita simplitatii sale, in mod aproape natural: atunci cand se alege un sef, un responsabil sau un delegat este declarat castigator daca a obtinut cele mai multe voturi. Majoritatea absoluta a aparut, se pare, ceva mai tarziu, sub influenta Bisericii Catolice. Cum biserica a fost multa vreme fidela regulii unanimitatii (alegerile serveau ca mijloc de degajare a vointei divine, si cum aceasta nu putea fi decat una, alegatorul nu exercita un drept, ci o functie), aceasta trebuia degajata cu necesitate, caci minoritatile nu puteau reprezenta puncte de vedere legitime. Chiar daca obtinerea unanimitatii nu era imposibila, minoritatile raliindu-se majoritatii, biserica a stabilit reguli privind majoritatea absoluta sau majoritatea calificata, in special cea de 2/3. Difuzarea modelului s-a datorat extinderii modelului catre laicii care, in decursul Evului Mediu, faceau adeseori apel la Biserica pentru organizarea alegerilor. Cautarea majoritatii calificate, absolute sau de 2/3, concretizata in scrutinul cu mai multe tururi, exprima, de fapt, cautarea unanimitatii 3

inaccesibile. Scrutinul cu doua tururi constituie expresia sintetica a acestei metode de degajare a majoritatii absolute, dar el nu este decat o simplificare a scrutinului cu un numar infinit de tururi, practicat pentru alegerea Papei, ori a sistemului practicat in Franta in timpul celei de-a III-a sau a IV-a Republici pentru alegerea presedintelui de catre Congres (Adunarea Nationala si Senatul reunite). De altfel, in Franta, tara in care acest tip de scrutin a fost consacrat, inca din 1789, scrutinul cu trei tururi era utilizat pentru alegerea deputatilor Starii aTreia. Plecand de la acest model, in conditiile emergentei sistemelor parlamentare reprezentative, a fost creat cadrul metodologic pentru organizarea scrutinului uninominal, fie intr-un tur, fie in doua. Simplitatea sistemului a fost un argument puternic, caci: a. conflictul politic era personalizat; b. la el participau individual mai multi competitori; c. circumscriptiile electorale erau relativ mici si permiteau cunoasterea candidatului; d. castigatorul era cel ce obtinea cele mai multe voturi. Din aceste caracteristici, rezulta atat avantajele, cat si dezavantajele scrutinului majoritar. Desi asigura o legatura personalizata ales alegator, nu permite reprezentarea celor ce nu au votat cu castigatorul. Chiar daca alegatorul poate realiza o analiza lucida a ofertei si capacitatii candidatului, votul tactic (ca si cel util sau de protest) ii limiteaza libertatea de alegere. Si daca in acest tip de scrutin candidatul este mult mai bine cunoscut de catre alegatori, caracterul politic al reprezentarii se diminueaza. Simplitatea sistemului nu este compensata de disproportia lui. Pe de alta parte in cazul scrutinului cu mai multe tururi, daca primul tur este puternic conflictual, al doilea tur presupune realizarea unor aliante ,,ad-hoc'' sau chiar a unor coalitii ulterioare la guvernare. Si nu intotdeauna realizarea acestor aliante porneste de la inrudirile sau asemanarile de programe politice ale celor ce realizeaza astfel de aliante. Scrutinul plurinominal (de lista) in unul sau doua tururi inlocuieste candidatul individual cu o lista de persoane propusa de fiecare partid sau coalitie, dar principiul castigatorul ia totul nu este afectat. Scrutinul plurinominal presupune ca in fiecare circumscriptie exista mai multe locuri de distribuit, alegatorul dispunand de tot atatea voturi (cu conditia obligatorie sa nu poate acorda mai multe voturi aceluiasi candidat). n general acest tip de scrutin presupune liste blocate. O dezvoltare a acestui sistem o reprezinta votul preferential, care 4

permite alegatorului sa intervina si sa schimbe ordinea candidatilor propusi de partide, dar si panasajulce permite alegatorului sa realizeze propria lista preluand candidati de pe listele depuse de partide. Efectele perverse ale scrutinului plurinominal cu un tur in transformarea voturilor in locuri sunt mai mari prin amplitudinea lor decat ale celor uninominale. n 1992 la alegerile din SUA Bill Clinton castiga cu 43% din voturi 370 din cei 538 de mari electori, in timp ce George Bush, cu 38% din voturi nu a avut decat 168 de mari electori, iar Ross Perot, cu 19% din voturi, nu a avut nici unul. 1.2. Reprezentarea proportionala

Fata de sistemul precedent reprezentarea proportionala permite nu doar reprezentarea majoritatii, ci si a minoritatilor. Se pot exprima astfel nu doar optiunile politice ci si cele culturale (religioase, ligvistice, etnice). Potrivit acestui sistem, mandatele parlamentare se impart candidatilor proportional cu voturile obtinute in alegeri, astfel incat exista un raport direct proportional intre mandatele parlamentare obtinute de fiecare partid politic in parte si voturile pe care electoratul le-a dat acestor partide. Reprezentarea proportionala implica, cel mai adesea, folosirea listelor de candidati. n cadrul acestui sistem atribuirea mandatelor se face proportional cu numarul de voturi obtinute de catre partidele care participa la alegeri. De aceea problema cea mai importanta a reprezentarii proportionale rezida in modul de atribuire a mandatelor. Aspiratiile democratice ce au urmat sfarsitului primului razboi mondial au creat un climat favorabil reprezentarii proportionale. Aceasta a castigat, rand pe rand, Olanda in 1917, Norvegia, Germania, Italia, Elvetia, Austria, Luxemburg, Cehoslovacia si Romania in 1919, sau Irlanda in 1921. Dupa 1945, scrutinul proportional s-a impus si in tarile eliberate de nazism si fascism: chiar Franta a adoptat acest sistem pentru scurt timp in 1945 si 1986, Germania fiind un alt exemplu important de tara in care a fost ales un sistem cu reprezentare proportionala (chiar daca presupune doua moduri de scrutin combinat, ceea ce il plaseaza, dupa unele criterii de clasificare, in categoria sistemelor mixte). Dupa caderea dictaturilor din sudul Europei tot reprezentarea proportionala a fost preferata, Grecia (1974), Portugalia (1975) si apoi Spania (1977) utilizand acelasi sistem. Deloc surprinzator, prabusirea comunismului din Europa de Est a presupus adoptarea unor sisteme proportionale in Romania (1990), Bulgaria (1991), Polonia (1991), Cehia sau Slovacia (1993), Slovenia (1991), s.a..

5

1.2.1. Constrangeri majoritare: pragul electoral si prima electorala Daca primele sisteme proportionale erau integrale, permitand reprezentarea tuturor candidatilor ce depaseau coeficientul electoral, dispersia voturilor a condus la cautarea unor metode care sa ajusteze efectele perverse. n unele cazuri solutia pentru limitarea fragmentarii politice a fost pragul electoral, fie la nivel national, fie de circumscriptie, exprimat in procente din voturile exprimate. Acest prag oscileaza de la 1% la 8%, de obicei situandu-se intre 3% (ca in Spania) si 5% (ca in Germania sau Romania). Dar aplicarea pragului afecteaza proportionalitatea sistemului, ajungandu-se la disproportii aproape majoritare ca in cazul Bulgariei unde un prag de 4% a provocat eliminarea reprezentarii a aproape un sfert din voturile exprimate (24,9%), sau in Romania, la alegerile din 2000 cand disproportia a fost de peste 20%. Prima majoritara reprezinta un premiu, exprimat in locuri, pe care il primesc partidele care obtin o proportie din voturi. n legea electorala din 1926 din Romania partidele care obtineau 40% din voturi primeau automat 50% din mandate, si un numar proportional cu voturile obtinute din restul de 50%. 1.2.2. Derogarea de la principiul pragului electoral

Sistemele proportionale permit o mai buna reprezentare a minoritatilor. Cu toate acestea, cu sau fara prag electoral, unele minoritati nu pot accede in institutiile reprezentative. Pentru a remedia aceasta situatie, in unele state fragmentate cultural, sunt legiferate formule de reprezentare a minoritatilor care deroga de la pragul electoral. Solutiile adoptate sunt cota fixa acordata din oficiu (cum e cazul minoritatii flamande in parlamentul regional din Bruxelles), sau atribuirea unui singur loc minoritatii etnice care nu a obtinut rezultate superioare pragului electoral (ca in Romania). 1.2.3. Metode de transformare a voturilor in mandate

1.2.3.1. Metodele prin coeficient Exista mai multe procedee de atribuire a mandatelor. O prima metoda ar fi cea a coeficientului electoral. Acesta exprima numarul de voturi necesare obtinerii unui mandat. Desi poate fi stabilit si anterior organizarii alegerilor, cel mai adesea este calculat dupa numararea voturilor intr-o circumscriptie electorala, in acest caz fiind rezultatul impartirii numarului de voturi valabil exprimate la numarul de mandate. La acest coeficient se imparte numarul de voturi exprimate pentru fiecare lista, si de cate ori se cuprinde coeficientul in acest numar, atatea mandate se atribuie listei. n cazul independentilor, 6

acestia trebuie sa obtina un numar de voturi cel putin egal cu coeficientul electoral, pentru a putea obtine un mandat. Prin aceasta operatiune se atribuie doar o parte din mandate, ramanand atat mandate neatribuite cat si voturi neutilizate. Atribuirea restului de mandate si utilizarea restului de voturi (numite resturi electorale) se realizeaza prin anumite metode precum metoda celor mai mari resturi sau a celor mai mari medii. Metode de atribuire a mandatelor se deosebesc atat datorita tipologiei de calcul a coeficientului, cat si prin modul de alocare a locurilor. Coeficientul(Q) cel mai simplu este cel obtinut prin raportul dintre numarul de voturi valabil exprimate in fiecare circumscriptie (V) si numarul de locuri acordat (L). Acest coeficient simplu este denumit coeficientul Hare. Alti coeficienti utilizati sunt coeficientul HagenbachBischoff (Q=V/(L+1)), coeficientul Droop (Q=V/(L+1)+1) si coeficientul Imperiali (Q=V/(L+2)). Dupa stabilirea coeficientului se alege o metoda pentru atribuirea locurilor neacordate prin coeficient. n continuare, pentru a exemplifica, vom prezenta doua situatii de atribuire a mandatelor, primul in cazul, unui scrutin cu candidaturi individuale, iar in al doilea a scrutinului de lista. A. Scrutinul cu candidaturi individuale Votul unic transferabil sau sistemul Hare a fost primul sistem proportional utilizat, chiar daca nu pentru alegeri politice. Este vorba de un sistem prin coeficient, dar de un tip extrem de particular. Daca metoda este complexa pentru organizatorii scrutinului, are avantajul de a fi usor de aplicat de catre alegatori. Una din conditiile esentiale este ca sistemul Hare sa fie folosit in circumscriptii cu un numar relativ mic (3 - 5) de locuri de atribuit, utilizand candidaturi individuale. Fiecare alegator trebuie sa claseze candidatii din circumscriptia electorala in ordinea preferintei, ca in cazul scrutinelor uninominale alternative, putand include, in clasament, candidati reprezentand partide diferite. Toti candidatii care au atins coeficientul sunt declarati alesi (se utilizeaza coeficientul Droop). Daca un candidat a depasit coeficientul, voturile suplimentare se impart intre ceilalti candidati conform preferintelor urmatoare. Daca in urma numararii voturilor nici un candidat nu a obtinut un numar de voturi egal cu coeficientul si au mai ramas locuri de acordat, se elimina candidatul de pe ultimul loc, repartizandu-se voturile sale intre ceilalti candidati, tinand seama de preferintele urmatoare de pe buletinele candidatului eliminat. Se pot pierde voturi (netrasferabile), deoarece alegatorii nu sunt obligati sa indice mai mult de o preferinta, pentru ca buletinele sa ramana valabile. Daca, in final, raman numai doi candidati pentru un loc, il primeste acela care are mai multe voturi repartizate, chiar daca nu atinge coeficientul. 7

B. Scrutinul de lista n cazul scrutinului de lista, exista doua tipuri de solutii de transformare a voturilor in mandate: metoda resturilor celor mai puternice; metoda celei mai puternice medii; Metoda resturilor cele mai puternice Pentru aceasta metoda se utilizeaza coeficientul simplu, iar pentru locurile neatribuite se utilizeaza regula resturilor cele mai puternice. Aceasta metoda este favorabila partidelor mici. Dar ea prezinta un inconvenient, putand da nastere la paradoxuri matematice ce provin din evolutia ciudata a resturilor. Metoda mediei cele mai puternice Se aplica coeficientul simplu si fiecare loc neatribuit este afectat succesiv fiecarei liste, adaugandu-se locurilor deja obtinute. Se calculeaza pentru fiecare lista raportul voturi/locuri. Locul este atribuit acelei care are cea mai mare medie de voturi pe loc. Aceasta metoda favorizeaza net partidele mari. Ea este acum vigoare in Spania, Portugalia, Islanda, Israel, Olanda, Finlanda,Turcia, Bulgaria, Estonia si Romania. 1.2.3.2. Metodele prin divizori Principiul general al acestor metode (asemanatoare metodei celei mai mari medii) consta in divizarea succesiva a numarul de voturi obtinute de fiecare lista din circumscriptie printr-o serie de numere, denumite divizori. Locurile sunt atribuite listelor in ordinea numerelor cele mai mari obtinute dupa aceasta operatie. Metoda d'Hondt Cea mai cunoscuta metoda de distribuire a mandatelor, elaborata de juristul si matematicianul belgian Victor D'Hond in 1878 si utilizata din 1899 este o specie a celei mai puternice medii. n varianta Victor d'Hondt seria divizorilor este formata din numere intregi: 1, 2, 3, 4.n. Fiecarui partid participant la alegeri ii corespunde o medie a voturilor stabilita prin impartirea voturilor de distribuit la 1, 2, 3...n mandate ce sunt de acordat. Partidul care obtine cea mai mare medie obtine mandatul. Rezultatul este favorabil partidelor mari si defavorabil celor mici. Metoda Sainte-Lague Aceasta metoda, propusa in 1910 de catre matematicianul francez Sainte-Lague, utilizeaza ca divizori 1, 3, 5, 7 ... n. Aceasta metoda este mai putin defavorabila partidelor mici decat cea precedenta si nu prezinta paradoxurile matematice ale metodei celor mai mari resturi, si 8

este intotdeauna preferata acesteia. Ea pare de asemenea cea mai adecvata pentru repartizarea locurilor unei adunari in cadrul unitatilor geografice (state federale, departamente) pentru ca nu defavorizeaza unitatile mici. 1.2.4. Scrutinul in circumscriptii uninominale

Aparent greu de inteles, exista totusi sisteme electorale care asigura reprezentarea proprtionala, in conditiile in care candidaturile se propun la nivelul circumscriptiilor uninominale si, implicit, selectia este una personalizata. Un astfel de sistem presupune ca un anumit procent din mandatele care revin unei circumscripti regionale sa fie adjudecate in mod direct, la nivelul unor circumscriptii uninominale constituite pe teritoriul respectivei circumscriptii regionale, urmand ca restul mandatelor sa fie compensatorii si sa fie alocate partidelor astfel incat numarul total de mandate de care beneficiaza, in cele din urma partidul mandate castigate in circumscriptiile uninominale plus mandatele compensator i sa fie proportional cu totalul voturilor adunate de candidatii partidului in toate circumscriptiile uninominale de pe teritoriul regiunii (sistemul c a fost folosit in Italia, pentru alegerea Senatului, intre 1994 si 2005). 1.3. Scrutinele mixte

Modurile de scrutin mixt combina, in forme diferite, scrutinul uninominal si pe cel de lista. Ele au aparut in urma celui de al doilea razboi mondial in incercare de a maximiza avantajele celor doua sisteme clasice, minimizand dezavantajele. n general aceste sisteme raman proportionale in ceea ce priveste distribuirea mandatelor, motiv pentru care unii autori le incadreaza in randul sistemelor proportionale. Una din posibilitati consta in mixarea geografica a celor doua tipuri de scrutine. n acest caz scrutinul uninominal sau plurinominal s-ar aplica in circumscriptiile cu numar mic de locuri, iar cel de list in circumscriptiile cu populatie mare si numar mare de mandate. n schimb, acest tip de scrutin poate duce la efecte perverse, intarind, spre exemplu, reprezentarea partidelor cu dominanta rural , unde s-ar vota prin scrutin majoritar. Al doilea caz, cel mai utilizat de altfel, este al combinarii celor doua scrutine. Sistemele rezultate presupun ca o parte a mandatelor se distribuie in circumscriptii uninominale, in care se foloseste scrutinul uninominal, de obicei intr-un tur, iar cealalta parte a mandatelor se atribuie in circumscriptii plurinominale cu folosirea unei metode proportionale. Aceasta clasificare tine cont de ponderea celor doua tipuri de scrutin in stabilirea mandatelor finale, sistemele mixte putand 9

fi echilibrate, cu dominanta proportionala sau cu dominanta majoritara. Cel mai cunoscut caz de sistem care imbina cele doua tipuri de scrutin si care, pentru a ramane proportional sub aspectul relatiei dintre numarul de mandate si suportul electoral, presupune si compensarea, este cel german. n schimb sistemul mixt utilizat in Rusia este necompensat, ducand la o reprezentare disproportionata. Sistemul votului dublu german, utilizat in Germania din 1946 pentru desemnarea membrilor Bundestagului, presupune un scrutin in care alegatorul are doua voturi: primul serveste la desemnarea unei jumatati din cei 656 de deputati, alesi prin scrutin uninominal cu un tur in cadrul a 328 de circumscriptii uninominale, iar cu cel de-al doilea, pentru cea de-a doua jumatate din mandate, alegatorul alegand o lista de partid. Daca un partid obtine, in circumscriptiile uninominale, mai putine mandate decat ar presupune respectarea principiului proportionalitatii (luandu-se in calcul exclusiv rezultatele scrutinului proportional), i se acorda o compensare pana la atingerea proportiei rezultate din alegeri. Aceste locuri sunt atribuite candidatilor de pe lista folosita pentru al doilea vot, dupa ordinea din lista. Dar daca un partid obtine mai multe mandate in circumscriptiile uninominale decat proportia la care are dreptul, locurile suplimentare se adauga la celelalte. Asa s-a intamplat in 1990 cand crestin democratii au obtinut 6 locuri suplimentare. Acest tip de sistem este utilizat in Estonia din 1992 si a fost adoptat in 1993 prin referendum in Noua Zeelanda pentru a inlocui traditionalul sistem uninominal cu un tur. 2. Influenta modurilor de scrutin asupra vietii politice Functionarea unui regim democratic nu depinde doar de institutiile prin care se realizeaza diviziunea muncii intre executiv si legislativ, ci si de un numar de reguli formale si, deasemenea, de proceduri informale prin care actorii politici influenteaza functionarea regimului. n acest context, dezbaterea privind sistemul de vot este strans legata de tema consolidarii proceselor democratice. Iar tipul de sistem electoral adoptat poate influenta atat sistemul de partide cat si participarea politica. Cheia succesului procesului de reformare a sistemelor de recrutare a clasei politice sta in capacitatea partidelor de a se transforma, de a-si reorganiza structura si implicit de a intelege corect si responsabil rolul dominant pe care il au. Functionalitatea unui sistem de partide depinde de modul in care constrangerile electorale creeaza un anumit spatiu politic, atat pentru organizarea sistemului concurential, cat si din perspectiva strategica. Maurice Duverger distingea trei categorii de partide in functie de dimensiunea rezultata in urma alegerilor: partidele cu vocatie 10

majoritara, partidele mari si partidele mici. Partidele cu vocatie majoritara detin majoritatea absoluta in parlament sau sunt susceptibile de a o realiza printr-un joc institutional normal. Existenta unor astfel de partide este normala in sistemele bipartidiste pure si cu totul exceptionala in cele multipartidiste. Dupa gradul in care influenteaza dinamica sistemelor de partide si comportamentul electoral, sistemele electorale pot fi clasificate pe dou paliere. Dupa Giovani Sartori, sistemele electorale pot exercita influenta pe de o parte asupra electorilor, pe de alta parte asupra sistemelor de partide. Un element definitoriu al efectului pe care sistemul electoral il are asupra electorilor este prezenta sau absenta caracterului de constrangere. Exista astfel sisteme slabe si sisteme tari. n termenii acestei clasificari, sistemele majoritare, deoarece conditioneaza comportamentul electorilor, sunt sisteme electorale tari, iar sistemele proportionale sunt mai degraba sisteme slabe. Pe de alta parte, anumiti factori pot afecta proportionalitatea sistemelor proportionale: dimensiunile mici ale circumscriptiei sau formula de transformare a voturilor in mandate. n functie de modul in care sistemul electoral conditioneaza evolutia sistemelor de partide, se configureaza echipele guvernamentale. Sistemele electorale majoritare contribuie la structurarea bipartidismului cu partide puternice, cele pe care Duverger le numea cu vocatie majoritara in masura sa obtina alternativ majoritatea absoluta a voturilor. De cealalta parte, sistemele electorale de reprezentare proportionala creeaza sistemele multipartidiste extreme si sistemele multipartidiste limitate, linia de demarcatie trasandu-se intre sistemele care au de la trei la cinci partide si cele care au de la cinci partide in sus. Iar sistemele multipartidiste conduc la formarea guvernelor de coalitie. Toate sistemele electorale in vigoare, nu numai cele ajoritare, tind sa suprareprezinte partidele mai mari si sa le subreprezinte pe cele mai mici. Pe de alta parte, o caracteristica importanta a sistemului de partide consta in maximizarea proportiei de locuri detinute de partide majoritare in parlament si, in consecinta, de aparitia artificiala a unor majoritati in favoarea unor partide care nu au castigat majoritatea voturilor. Acesta este, de obicei efectul sistemelor bipartidiste care determina aparitia cabinetelor majoritare in sistemele parlamentare sau contribuie la aparitia unui partid majoritar care sustine sau se opune presedintelui, in cazul sistemelor prezidentiale sau semiprezidentiale. Considerat ca o tehnica de realizare a reprezentarii politice, sistemul electoral este un factor important in reforma politica, influentand modul de recrutare a clasei politice si, prin aceasta, sistemul de partide 11

si, implicit, stabilitatea si eficienta guvernamentala. Prima etapa intrun proces laborios - reforma recrutarii politice - nu se poate reduce doar la modificarea sistemului electoral, dar nici nu poate face abstractie de acesta. Un caz exemplar il constituie Italia, confruntata, la inceputul deceniului, cu o criza ce prezenta unele similitudini cu situatia romaneasca actuala. Societatea italiana a impus, in procesul de transformare a vietii politice, ca prima reforma, modificarea sistemului electoral. Instaurarea celei de-a doua Republici in Italia a fost consecinta unei cereri sociale de asanare a politicii, afectata de instabilitate guvernamentala, clientelism si scandaluri de coruptie. Dupa 1994 alegerile legislative italiene, desfasurate pe baza unui scrutin mixt, majoritar intr-un tur pentru 75% din locurile fiecarei camere si proportional pentru celelalte 25%, au ilustrat, pe de o parte, mobilitatea sistemului de partide in fata constrangerilor la care sunt supuse in procesul de trecere de la un sistemul proportional integral la un sistem mixt cu preponderenta majoritara, iar pe de alta parte, relativitatea reformei electorale cata vreme celelalte reforme nu au fost indeplinite. Dupa un deceniu de la introducerea sa, sistemul mixt produsese deja consecinte: durata medie de viata a guvernelor trecuse de la 1,3 la ani pana in 1993 la 2,6 (iar intre 1996 si 2006 chiar la 3,3). Si alternarea la guvernare, necunoscuta in aceasta tara pana in 1994, deschide o noua etapa in democratizarea societatii italiene si in reformarea sistemului politic si de reprezentare. Dar transformarea sistemului electoral italian la sfarsitul anului 2005 si reintoarcerea la reprezentarea proportionala demonstreaza ca, fara un control civic continuu, deriva partitocratica poate influenta regulile jocului democratic. Departe de a fi un doar o simpla tehnica, sistemul electoral se raporteaza la cultura sau culturile politice existente, cu care interactioneaza. Multipartidismul specific Europei continentale nu este reflectarea directa a sistemelor electorale, ci dezvaluie traditii istorice, specificitati sociale si aspecte culturale care impreuna contribuie la constituirea unui sistem de partide. http://alegeri.resurse-pentrudemocratie.org/sisteme_electorale.php Sfera Politicii Stabilitatea sistemelor de partide din Europa de Est - un parcurs imprevizibil IONUT CIOBANU A comparative analysis of party systems in South-East and Central European countries after the falling of Iron Curtain. Conclusions show that the stabilization process of party systems is faster than expected, even if it has different paces in each country.

12

1.

Introducere

Dupa prabusirea regimurilor comuniste, tarile din Europa de Est se afla in plin proces catre democratie. Acest proces se dovedeste a fi dificil si datorita faptului ca institutionalizarea unui sistem politic necesita acumulari de valori si stabilitate (Huntington 1999:20). Studiul sistemelor de partide din aceste tari ne poate oferi informatii despre stadiul tranzitiei spre un regim democratic functional. In acest context stabilitatea sistemelor de partide din Europa de Est reprezinta o provocare pentru orice cercetator in domeniu. In literatura de specialitate exista doua orientari importante in abordarea acestui subiect: - prima, asumata de majoritatea cercetatorilor, considera procesul de stabilizare a sistemelor de partide din Est ca fiind unul de durata, influentat in primul rand de modele de comportament ale electoratului si ale elitelor (Mair 1997 apud Toole 2000). - a doua orientare caracterizeaza procesul de stabilizare ca fiind mai scurt decat se prevedea (Olson 1993, Agh 1994, apud Toole 2000), si influentat in egala masura (Toole 2000:441) de designul electoral si de modele de comportament ale electoratului si elitelor. James Toole demonstreaza, aplicand modelul Mair cu privire la gradul in care sistemele de partide sunt stabilizate, ca sistemele de partide din Europa Centrala (Cehia, Ungaria, Polonia) s-au stabilizat mai rapid decat era asteptat. Pentru a determina daca un sistem de partide este "inghetat", Mair utilizeaza trei indicatori: - accesul la guvernare, formula guvernamentala si alternanta la guvernare - considerand ca un sistem se stabilizeaza atunci cand evolutia acestor indicatori devine predictibila (Toole 2000:442). Toole preia acesti indicatori, la care adauga variabile independente care masoara efectele designului electoral - fractionalizarea sistemului de partide, si variabile care masoara comportamentul electoratului volatilitatea electorala si "party system turnover", permeabilitatea sistemului. La aceste variabile am adaugat excedentul de partide corespunzator fiecarei tari, ca o masura a influentei sistemului electoral. Esantionul Toole a fost extins cu patru tari: Romania si Bulgaria din Europa de Sud Est si Estonia, Letonia dintre tarile baltice, pentru a determina daca aceste sisteme au un traiect comun sau diferentiat. Ne putem astepta ca cele trei tari central europene, mostenind o traditie 13

civica mai dezvoltata sa fie mai avansate in parcursul catre stabilitate decat tarile din SE si cele baltice, care fie sufera o intarziere economica sau institutionala, fie au demarat acest proces mai tarziu (dupa obtinerea independentei) si se confrunta cu particularitati regionale. Principala concluzie pe care o emite Toole este ca procesul de stabilizare este de scurta durata, si este influentat in egala masura de designul electoral si de modele de comportament ale electoratului si elitelor. Acest studiu prin extinderea esantionului incearca sa testeze validitatea concluziei pentru alte tari din Europa de Est. 2. Date si metode

Rezultatele pentru toate variabilele in cazul tarilor din esantionul Toole sunt preluate din articolul "Government Formation and Party System Stabilization in East Central Europe" aparut in Party Politics in anul 2000. Datele pentru toate celelalte tari ale esantionului, in ceea ce priveste calculul fractionalizarii, excedentului de partide, volatilitatea electorala si "party system turnover" sunt cele oferite de Project on Political Transformation and the Electoral process in Post-Communist Europe, University of Essex. Componenta cabinetelor in cazul Romaniei a fost preluata din Alexandru Radu - "1989-1999. Nevoia Schimbarii. Un deceniu de pluripartidism". Pentru Bulgaria si Estonia au fost folosite datele puse la dispozitie de site-ul www.Zarate.com, iar pentru Letonia cele furnizate de Cancelaria de Stat a Republicii Letonia. Indicii au fost calculati pentru Romania incepand din 1990, pentru Bulgaria din 1991, Estonia 1992 iar pentru Letonia din 1993. Toti indicii au fost calculati pentru camera inferioara si doar pentru partidele care au obtinut peste 1% din totalul voturilor. In cazul Ungariei pentru calculul numarului excedentar de partide au fost luate in calcul locurile alocate pe liste. Variabilele independente sunt grupate in doua categorii: - variabile care masoara influenta designului electoral asupra sistemului de partide: fractionalizarea si numarul de partide in exces in raport cu numarul de partide suportat de sistemul electoral; - variabile care surprind influenta comportamentului electoratului si elitelor: volatilitatea electorala si gradul in care se modifica structura partinica a legislativului party system turnover. Fractionalizarea sistemului de partide este operationalizata prin numarul efectiv de partide, calculat cu formula Laakso-Taagepera: 14

1 [ --- ] Si2 unde Si2 este procentul de voturi primite de un partid care a acumulat peste 1% din voturi. Numarul excedentar de partide - Nex este operationalizat prin calculul diferentei dintre numarul efectiv de partide si numarul de partide suportat de sistemul electoral. Numarul de partide suportat de sistemul electoral este calculat cu formula: Ns = 2,5 + 1,25log M (Cox 1997:207) unde M este magnitudinea medie a circumscriptiei electorale; Nex = N Ns. Volatilitatea electorala este, dupa definitia lui Peter Mair, "schimbarea electorala neta intre doua alegeri consecutive" si se calculeaza ca fiind suma tuturor voturilor (procentuale) care se castiga (sau se pierd) la doua alegeri succesive. Pentru partidele care au fuzionat am luat in considerare suma procentelor celor doua (sau mai multe) partide la alegerile precedente. Pentru coalitiile sau partidele care s-au destramat, am aplicat aceeasi conventie. Gradul de modificare a structurii partinice parlamentare a fost calculat cu ajutorul formulei Toole: P in + P out PS = ---------------T (P(t1)+Pt)2 unde: P in = partide care au intrat in parlament la un moment dat; P out = partide care au iesit din parlament la un moment dat; P (t-1) = nr. de partide parlamentare la precedentele alegeri; P t = nr. de partide parlamentare la momentul in care se face calculul; Valorile pe care le poate lua PST sunt cuprinse intre 0 si 2. 0 atunci cand nu exista nici o modificare si 2 atunci cand exista schimbare completa. In cazul coalitiilor, acestea nu au fost considerate un singur partid, ci dupa numarul de partide care o compun. Variabila dependenta - gradul de stabilizare al sistemului - a fost operationalizata aplicand modelul Mair:

15

INDICATORI ALTERNANTA LA GUVERNARE FORMULA GUVERNARE ACCES GUVERNARE DE LA

STRUCTURI STABILIZATE COMPLETA/DELOC FAMILIARA INCHIS

STRUCTURI NESTABILIZATE PARTIALA INOVATIVA DESCHIS

Alternanta la guvernare se refera la gradul in care se schimba compozitia partinica a cabinetelor dupa alegeri (Toole 2000:444). Formula guvernamentala este familiara daca dupa recastigarea alegerilor coalitia este compusa din aceleasi partide sau acelasi partid formeaza din nou singur guvernul. Accesul la guvernare este gradul in care toate partidele (sau aproape toate) participa la formarea guvernului. 3. Analiza 3.1 Variabile independente In Cehia si Ungaria, fractionalizarea sistemelor de partide este corespunzatoare unor tari cu sistem multipartidist centripet, volatilitatea electorala este cea mai scazuta, fiind de aproape trei ori mai mare ca aceea din tarile occidentale, iar gradul de schimbare al partidelor parlamentare (party system turnover) si numarul excedentar de partide este redus. Pentru Cehia, valorile sunt: FRACTIONALIZARE EXCEDENT DE PARTIDE VOLATILITATE ELECTORALA PARTY TURNOVER SYSTEM 5.2 2.2 21.8% 0.31

In Ungaria aceste valori se prezinta astfel: FRACTIONALIZARE 4.2

16

EXCEDENT DE PARTIDE VOLATILITATE ELECTORALA PARTY TURNOVER SYSTEM

0.7 28.5% 0.16

Polonia, a treia tara din Europa Centrala, are valori surprinzatoare, in comparatie cu Cehia si Ungaria, avand cel mai fractionalizat sistem de partide si cel mai mare numar excedentar de partide, volatilitate medie si un grad ridicat de schimbare parlamentara. FRACTIONALIZARE EXCEDENT DE PARTIDE VOLATILITATE ELECTORALA PARTY TURNOVER SYSTEM 9.3 5.5 44.0% 1.14

In Romania fractionalizarea, volatilitatea si numarul excedentar de partide sunt comparabile cu ale Cehiei si Ungariei, numai gradul de permeabilitate are o valoare mai mare: FRACTIONALIZARE EXCEDENT DE PARTIDE VOLATILITATE ELECTORALA PARTY TURNOVER SYSTEM 4.8 1.2 28.1% 0.97

Bulgaria este tara esantionului cu sistemul de partide cel mai putin fractionalizat si cu cel mai mic numar excedentar de partide. Volatilitatea si "party system turnover" au valori medii, in cadrul esantionului. FRACTIONALIZARE EXCEDENT DE PARTIDE VOLATILITATE ELECTORALA PARTY TURNOVER SYSTEM 3.7 0.1 42.3% 0.60

17

In tarile baltice, Estonia si Letonia, toate valorile variabilelor independente sunt mai ridicate, doar Polonia avand valori mai mari pentru unele variabile. In Estonia aceste valori sunt: FRACTIONALIZARE EXCEDENT DE PARTIDE VOLATILITATE ELECTORALA PARTY TURNOVER SYSTEM 7.0 3.4 60.5% 0.96

In Letonia aceste variabile se prezinta astfel: FRACTIONALIZARE EXCEDENT DE PARTIDE VOLATILITATE ELECTORALA PARTY TURNOVER SYSTEM 7.1 3.9 67.8% 1.6

Fractionalizarea sistemelor de partide variaza de la 3.7 in Bulgaria si 4.2 in Ungaria - cele mai mici valori - la 9.3 in Polonia si 7.1 in Letonia. Media este de 5.9. In studiul comparat pe 36 de tari, Lijphart a determinat un numar minim de 1.35 si un maxim de 5.98 (Lijphart 2000:85). Tarile din Europa de Est au un multipartidism mai atomizat, cea mai mare diferenta inregistrandu-se la numarul maxim de partide. Surprinzator, se pare ca nu exista o legatura directa intre gradul de fractionalizare si gradul de stabilizare, Cehia si Ungaria, tarile cele mai stabilizate avand un indice al fragmentarii superior Bulgariei si comparabil cu cel al Romaniei. Nici numarul excedentar de partide nu este puternic corelat cu nivelul stabilizarii, acesta fiind cel mai scazut in Bulgaria si nu in Cehia sau Ungaria, asa cum era de asteptat. De altfel, fractionalizarea in cazul Poloniei este mult superioara Letoniei, care este tara cu cel mai instabil sistem de partide. Fractionalizar e CEHIA UNGARIA 5.4 4.2 Excedent de partide 2.2 0.7 Grad stabilizare 2/3 2/3 de

18

POLONIA ROMANIA BULGARI A ESTONIA Letonia

9.3 4.8 3.7 7.0 7.1

5.5 1.2 0.1 4.4 3.9

1/3 1/3 1/3 1/3 -

Volatilitatea electorala crescuta este o caracteristica importanta a sistemelor de partide din Europa de Est. Aceasta inregistreaza cel mai scazut nivel in Cehia (21.8%), in Ungaria (28.55%) si in Romania (28.13%). Primele doua tari au cel mai ridicat nivel de stabilitate, in timp ce Romania este stabilizata 1/3. Cel mai ridicat nivel al volatilitatii este intalnit in tarile baltice Estonia (60.5%) si Letonia (67.83%). Bulgaria inregistreaza o valoare comparabila cu cea a Poloniei. Media pentru intreg esantionul este de 35.57% de 4 ori mai mult decat media tarilor vestice, care este de 8.5 % (Mair 1997, apud Toole 2000). Gradul de schimbare a structurii partinice parlamentare PST inregistreaza cel mai scazut nivel in Ungaria - 0.16, cel mai ridicat fiind in Letonia -1.60. Tarile stabilizate au un PST mai scazut, ceea ce sugereaza o legatura mai puternica intre aceasta variabila si gradul de stabilizare. Volatilitat e CEHIA UNGARIA POLONIA ROMANIA BULGARI A ESTONIA Letonia 21.8% 28.5% 44.0% 28.13% 42.34% 60.5% 67.84% 1 0.1 6 1.1 4 0.9 7 0.6 0 0.9 6 1.6 0 PST 0.3 Grad stabilitate 2/3 2/3 1/3 1/3 1/3 1/3 de

19

3.2 Variabila dependenta Pentru tarile din Europa Centrala, Toole, aplicand modelul Mair, a ajuns la urmatoarele rezultate: INDICATOR ALTERNANTA LA GUVERNARE A FORMULA DE GUVERNARE ACCES GUVERNARE TIPUL STRUCTURII LA UNGARIA COMPLET A FAMILIARA DESCHIS 2/3 INCHIS N/A INCHIS 2/3 INCHIS CEHIA COMPLET POLONIA COMPLETA INOVATIVA DESCHIS 1/3 INCHIS

Pentru celelalte tari din esantion, analiza primei caracteristici alternanta la guvernare a relevat rezultatele: - In Romania, intre anii 1990-1996, pe durata a doua mandate parlamentare, scena politica a fost dominata de Frontul Salvarii Nationale (FSN), iar dupa scindarea acestuia, de FDSN (Frontul Democrat al Salvarii Nationale) si PDSR (Partidul Democratiei Sociale din Romania). In 1996 se produce schimbarea completa a partidelor de guvernamant. Partidul dominant in cadrul coalitiei guvernamentale este PNTCD (Partidul National Taranesc Crestin Democrat). Dupa alegerile din 2000 fostul FDSN, PDSR, devenit acum PSD (Partidul Social Democrat), revine la guvernare. Se poate spune deci ca in Romania alternanta la guvernare este completa. - In Bulgaria, incepand cu alegerile din 1991, doua partide au dominat alegerile: Uniunea Fortelor Democratice (SDS) si Partidul Socialist Bulgar (BSP), care au alternat la guvernare pana in 2001 cu doua exceptii in perioada decembrie 1992 - ianuarie 1995, cand la guvernare s-a aflat un cabinet de experti si unul caretaker. In 2001 alegerile au fost castigate de o noua grupare: Miscarea Nationala Simeon al doilea. Si in cazul Bulgariei alternanta la guvernare este completa. - Din punct de vedere al participarii la guvernare, in Estonia doua partide se detaseaza: Coalitia Nationala Pro Patria (Isaama) devenita Uniunea Pro Patria (IERSP), si Partidul Coalitiei (KMU, ulterior KE). Aceste partide au guvernat (in cadrul unor coalitii) alternativ in perioada 1992-2002. Rezulta ca sistemul de partide estonian a cunoscut o alternanta completa. - In Letonia situatia este diferita. Niciodata in cei zece ani analizati compozitia guvernamentala nu s-a schimbat total, Calea Letona (LC) participand la toate cabinetele. De asemenea si alte partide sau aflat la guvernare ani multi - Miscarea pentru Independenta (LNNK, ulterior FF/LNNK); Uniunea Taranilor Letoni (LPP). Din aceste motive, alternanta 20

la

guvernare

este

partiala.

Toate tarile analizate, cu exceptia Letoniei, au experimentat alternanta completa la guvernare, acesta fiind criteriul cel mai usor de indeplinit in tranzitia catre un sistem de partide cu structuri "inghetate". Al doilea indicator al modelului Mair, formula de guvernare are urmatoarea desfasurare in tarile esantionului: - In Romania felul formulei guvernamentale poate fi analizat dupa ce Partidul Social Democrat (PSD) a castigat din nou alegerile, in anul 2000. In precedenta participare la guvernare FDSN formase un cabinet minoritar, care era de fapt o coalitie majoritara mascata. In anul 2000, PSD in alianta cu Patidul Umanist Roman (PUR) a format un guvern bicolor minoritar. In practica, sprijinul pe care UDMR il acorda guvernului, il transforma intr-o coalitie mascata. Pentru ca PSD si-a schimbat partenerii de coalitie formula de guvernare este inovativa. - Formula guvernamentala bulgareasca este de asemenea inovativa, deoarece dupa ce a recastigat puterea in 1997, Partidul Socialist Bulgar (BSP) nu a mai guvernat cu fostii parteneri - Uniunea Fermierilor (BzN) si Miscarea Ekoglasnost (DE), ci impreuna cu Partidul Democrat (DP). In 2001 politica bulgaresca a cunoscut o surpriza de proportii partidul lui Simeon al 2-lea castigand alegerile si alcatuind guvernul. - In Estonia situatia este similara: dupa revenirea la guvernare in 1999, Coalitia Nationala Pro Patria, acum numita Uniunea Pro Patria s-a aliat cu un ex partener, Partidul Reformei (RE), al principalilor adversari, Partidul Coalitiei (KMU). Formula guvernamentala este deci inovativa. - Letonia neavand o alternanta la guvernare nu poate avea o formula de guvernare familiara. In aceste conditii, cand exista partide care nu au pierdut niciodata puterea, formula guvernamentala, in termenii lui Mair, nu poate fi testata aplicand modelul. In nici una din cele patru tari, formula guvernamentala nu este familiara (din tot esantionul doar Ungaria are o astfel de formula), variind de la o inovativitate moderata - Romania, la cazul extrem al Letoniei. Accesul la guvernare - ultima caracteristica din interiorul modelului este in Romania deschis. Partidul Romania Mare care este acum exclus de la guvernare din cauza extremismului sau, a participat la precedenta guvernare social-democrata la nivel de secretar de stat. In Bulgaria, doua partide au avut o prezenta constanta in Parlament Uniunea Fortelor Democratice (SDS) si Partidul Socialist Bulgar (BSP). Dar acestea au cooptat la guvernare majoritatea partidelor mici. Prezenta la guvernare a partidului fostului suveran, ca principal partid, demonstreaza accesul deschis la guvernare. 21

In tarile baltice accesul la guvernare este in mod clar deschis. In Estonia, noua partide au participat la guvernare, iar in Letonia paisprezece. Letonia detine recordul in privinta fluiditatii sistemului sau de partide. In urma aplicarii modelului Mair, rezultatul pentru intreg esantionul, in ceea ce priveste variabila dependenta, este urmatorul: Grad Alternant Formula Acces de a la guvernare de guvernare la guvernare stabilizare Ungaria Cehia Polonia Romani a Bulgaria Estonia Letonia Completa Completa Completa Completa Completa Completa Partiala Familiara N/A Inovativa Inovativa Inovativa Inovativa N/A Deschis Inchis Deschis Deschis Deschis Deschis Deschis 2/3 2/3 1/3 1/3 1/3 1/3 -

Majoritatea tarilor se gasesc inca intr-o faza incipienta a procesului de stabilizare. Cehia si Ungaria par sa traverseze mai rapid acest proces, fiind stabilizate in proportie de 2/3. Patru din cele sapte tari ale esantionului (Romania, Bulgaria, Estonia, Polonia) sunt stabilizate in proportie de 1/3. Letonia face nota discordanta in cadrul esantionului, fiind singura tara in care sistemul de partide nu este stabilizat deloc. Tipul formulei guvernamentale, alaturi de accesul la guvernare sunt criteriile cel mai greu de indeplinit. Doar tarile stabilizate in proportie superioara - Cehia si Ungaria reusesc sa indeplineasca cate unul din aceste criterii. Cu doar doua tari stabilizate din intreg esantionul si cu una dintre ele deloc stabilizata, pana in acest moment, concluzia lui Toole se dovedeste a fi invalidata. 4. Rezultate Corelatiile variabilelor independente care masoara influenta designului institutional cu gradul de stabilizare al sistemelor de partide pot fi vizualizate in tabelele de mai jos: Fractionalizare Scazuta Medie Inalta

22

S t a b i l i t a t e Inalta Bulgaria 3.7

Cehia 5.2 Ungaria - 4.2 4.8

-

Medie

Romania -

Polonia 9.3 Estonia - 7.0 Letonia 7.1

Scazut a

Numar excedentar de partide Scazut S t a b i l i t a t e Inalta Medie Ungaria 0.7 Bulgaria 0.1 1.2 2.2 Romania Polonia 5.5 Estonia - 3.4 Letonia 3.9 Mediu Cehia Inalt

Scazut a

Cehia si Ungaria, tarile stabilizate superior au un indice al fractionalizarii mediu si nu scazut asa cum era de asteptat, in timp ce Romania, cu un indice comparabil cu cel al Ungariei este stabilizata inferior. Estonia si Letonia, cu indici aproape egali - 7.0 si 7.1, nu sunt stabilizate in aceeasi masura. Cazurile Bulgariei - care are cel mai mic grad de fractionalizare dar care nu este stabilizata superior, si cel al Poloniei - cel mai fractionalizat sistem, stabilizat mai mult decat cel leton, demonstreaza fara echivoc ca masura in care sistemul de partide este fractionalizat nu influenteaza gradul de stabilitate al acestuia. A doua variabila independenta care masoara sistemul electoral numarul excedentar de partide, are o valoare mai ridicata in Cehia decat in tarile stabilizate 1/3, Romania si Bulgaria. Din nou Bulgaria cea mai scazuta valoare - si Polonia - cea mai ridicata - sunt stabilizate in aceeasi masura, fapt care dovedeste influenta scazuta a acestei variabile independente asupra variabilei dependente.

23

Cele doua variabile independente institutionale au o influenta minima asupra gradului de "inghetare" al sistemelor de partide in tarile esantionului. Relatiile dintre variabilele independente comportamentale volatilitatea electorala si gradul de schimbare al compozitiei parlamentare (party system turnover) si variabila dependenta pot fi determinate urmarind figurile: Volatilitate Scazuta S t a b i l i t a t e Inalta Cehia 21.8% Ungaria - 28.5% Bulgaria Romania Estonia 42.3% 28.1% 60.5% Polonia - 44.0% Letonia 67.8% Medie Inalta

Medie

Scazut a

Party system turnover Scazuta S t a b i l i t a t e Inalta Cehia 0.31 Ungaria - 0.16 Romania 0.97 Polonia Bulgaria - 0.60 1.14% Estonia - 0.96 Letonia 1.60 Medie Inalta

Medie

Scazut a

-

Volatilitatea electorala in tarile stabilizate in proportie de 2/3 Cehia si Ungaria au (impreuna cu Romania) valorile cele mai scazute din tot esantionul. Polonia si Bulgaria au o volatilitate medie (pentru esantionul studiat) si un grad de stabilizare de 1/3. Letonia, tara cu cea mai ridicata volatilitate este si tara cu sistemul de partide complet instabil.

24

Romania - cu volatilitate inferioara Ungariei - si Estonia cu o volatilitate superioara tarilor din grupul "de mijloc", fac nota discordanta, avand acelasi nivel de stabilizare. Influenta volatilitatii electorale este superioara variabilelor precedente, insa nu are o forta explicativa foarte semnificativa. Ultima variabila independenta - party system turnover - este variabila cel mai puternic corelata cu cea dependenta. Tarile cu cele mai mici valori ale PST sunt si cele stabilizate 2/3. Cele cu valori medii Romania, Bulgaria si Estonia - sunt stabilizate la un nivel de 1/3. Letonia confirma si ea impactul superior al acestei variabile. Doar Polonia nu se inscrie tendintei generale. Variabilele independente comportamentale au un impact mai mare asupra variabilei dependente decat variabilele independente institutionale, constatare care infirma ipoteza conform careia ambele seturi de variabile ar avea o influenta egala asupra stabilitatii sistemelor de partide. 5. Concluzii S T A B I L I T A T E a NUMAR EXCEDENTAR DE PARTIDE Scazut Inalta 0.7 Medie Scazut a 3.9 Bulgaria 0.1 - 1.2 Ungaria 2.2 Romania Polonia 5.5 Estonia - 3.4 Letonia Mediu Cehia Inalt FRACTIONALIZARE Scazuta Inalta Medie Cehia 5.2 Ungaria - 4.2 Bulgaria 3.7 - 4.8 Romania Polonia 9.3 Estonia - 7,0 Letonia 7,1 Inalta

Medie Scazut

25

VOLATILITATE ELECTORALA Scazuta Inalta Cehia 21.8% Ungaria - 28.5% Polonia Romania - 44.0% 28.1% Bulgaria 42.3% Estonia - 60.5% Letonia 67.8% Medie Inalta

Medie Scazut a

PARTY SYSTEM TURNOVER Scazut Inalta Cehia 0.31 Ungaria - 0.16 Romania 0.97 Polonia Bulgaria - 0.60 1.14 Estonia - 0.96 Letonia 1.6 Mediu Inalt

Medie Scazut a

Sistemele de partide din Europa de Est, asa cum se poate vedea foarte clar din tabelul de mai sus, sunt, contrar optimismului afisat de unii cercetatori, departe de a fi stabilizate. Acest proces se desfasoara cu viteze diferite in tari diferite ale esantionului. In tarile central europene, Cehia si Ungaria stabilizarea sistemelor de partide este mai avansata decat in tarile mai sudice - Romania si Bulgaria. Estonia si Letonia sunt tarile cel mai putin "inghetate" din esantion, caracterizate printr-o volatilitate electorala ridicata, mai mare aproape de zece ori decat in democratiile vestice. Ipoteza de lucru - procesul de stabilizare este mai rapid decat se prevedea si este influentat in egala masura de variabilele institutionale cat si de cele comportamentale a fost invalidata de acest studiu, care dovedeste ca influentele institutionale sunt minime. Un mai mare impact il au in mod evident variabilele comportamentale, volatilitatea electorala si gradul de schimbare a compozitiei parlamentare. Din acest motiv, nici evolutia viitoare a acestor sisteme nu este usor

26

identificat. Totusi, din analiza variatiei volatilitatii electorale, care este inconstanta in Romania si Bulgaria si mai ales in tarile baltice se poate afirma ca nici in viitorul apropiat sistemele de partide din aceste tari nu vor fi "inghetate", ci vor fi in permanenta miscare. VALENTIN NAUMESCU INSTITUII POLITICE I MECANISME CONSTITUIONALE N EUROPA I. Separaia puterilor n stat - principiul fundamental al constituiilor democratice II. Relaia executiv - legislativ. Clasificarea sistemelor politice III. Partide politice i sisteme electorale IV. Parlamente V. Instituia efului statului i puterea executiv VI. Instituiile politice i mecanismele decizionale ale Uniunii Europene VII. Sistemul politic din Romnia n contextul integrrii europene III. Partide politice i sisteme electorale Partidele politice au aprut odat cu instituionalizarea democraiilor moderne, la nceputul secolului al XIX-lea, din nevoia de a transforma confruntrile violente ntre diferite faciuni i grupuri de interese din societate n btlii simbolice, msurate n voturi. Cele mai vechi partide, din punct de vedere al instituionalizrii efective, sunt Partidul Democrat din SUA (1828) i Partidul Conservator din Marea Britanie (1832). Apariia lor a fost ns ,,anunat de constituirea, nc din secolul precedent sau chiar mai devreme, a unor grupri (faciuni politice) care luptau pentru influen n limita spaiului de manevr acceptat de suveran, cele mai cunoscute fiind probabil Whig i Tory din Marea Britanie, menionate n activitatea parlamentar britanic nc din 1670. Ideea faciunilor politice care segmenteaz societatea n competiia lor pentru supremaie n-a fost privit cu ochi buni de fondatorii regimurilor democratice de la sfritul secolului al XVIII-lea, ele fiind percepute mai degrab ca ,,un ru necesar , motiv pentru care, n mod paradoxal, partidele nu sunt recunoscute n constituiile scrise sau nescrise ale celor mai avansate democraii ale lumii, Statele Unite i Marea Britanie (la vremea respectiv, e drept, partidele nu existau n forma actual ci ca faciuni, dar recunoaterea lor constituional n cele dou ri nu s-a fcut nici pn astzi, n pofida adoptrii mai multor amendamente). Despre partide i rolul lor de reprezentare a opiunilor i intereselor politice ale cetenilor se va face vorbire -n mod explicit- mult mai trziu, spre sfritul secolului al XIX-lea sau, n unele cazuri, abia n secolul XX, n 27

constituiile rilor democratice din Europa occidental. Yves Meny consider c partidele europene sunt, n principiu, rezultatul a dou mari perioade revoluionare care au marcat istoria modernitii: cele de esen democratic, aprute n secolul al XIX-lea, se comport ca produse politice ale Revoluiilor din SUA i Frana (1787-1789), n timp ce partidele de esen totalitar aprute n secolul XX sunt fie produsul direct, fie contra-reacia Revoluiei Bolevice din Rusia anului 1917 (Meny, 1993). Referindu-ne doar la primele, vom asuma i noi n aceast lucrare ideea fundamental c partidele politice care concureaz pentru obinerea puterii, respectnd regulile jocului democratic, stau la baza sistemelor liberale, pluraliste, de tip occidental. Aceast asumpie vine n concordan cu una din teoriile clasice referitoare la partide, formulat la nceputul anilor `50 de Maurice Duverger n faimoasa lucrare Partidele politice. Autorul francez afirm c ,,partidul politic, ca instrument pentru ctigarea i administrarea puterii, este esenial legat de istorica transformare a democraiei occidentale (n secolul al XIX-lea: n.n.), inspirat de modelul democraiei parlamentare britanice. (Duverger, 1951) Sistemul de partide dintr-o ar este profund influenat de sistemul electoral. Din acest motiv, orice discuie despre numrul, natura i relaiile dintre partidele existente n viaa politic a unei ri trebuie precedat de nelegerea principalelor modele de sisteme electorale i de consecinele acestora asupra tipului de selecie politic practicat. ntr-o lucrare de referin pentru tiina politic, Modele ale democraiei, Arend Lijphart propune dou concepte pentru definirea principalelor tipuri de regimuri democratice: ,,democraii majoritariste (exemple consacrate: SUA i Marea Britanie), respectiv ,,democraii consensualiste (Germania i cele mai multe ri europene continentale). Fr a intra acum n dezbaterea celor dou modele, menionm doar c democraiilor majoritariste le este caracteristic sistemul electoral majoritar n circumscripii uninominale, n timp ce democraiile consensualiste prefer sistemele electorale cu reprezentare proporional. Sistemul electoral majoritar presupune ctigarea mandatului de ctre candidatul care obine cele mai multe voturi n circumscripia respectiv (majoritatea absolut sau relativ!), pe baza principiului The Winner takes all (nvingtorul ia totul) sau First-past-the-post (cine trece primul linia de sosire). Firete, pe reversul medaliei scrie c ,,nvinii pierd totul, consecina fiind c alegtorii care n-au votat cu cel care a ieit pe primul loc rmn nereprezentai, chiar dac acetia constituie, mpreun, peste 50% din totalul alegtorilor. Sistemul electoral majoritar este foarte competitiv, dar rspunde ntr-o prea mic msur criteriului reprezentativitii. Se acord, n schimb, importan maxim ,,principiului majoritii ca interpretare primar a sensului democraiei. Cu alte cuvinte, n 28

viziunea acestui model electoral, puterea trebuie s aparin n ntregime candidatului (partidului) care obine majoritatea voturilor la nivelul circumscripiei, fie ea i majoritate relativ, aa cum se ntmpl de multe ori. Majoritile relative sunt, n fapt, minoriti n raport cu ntregul, ceea ce face ca procedeul s se mai numeasc i metoda pluralitii (plurality majoritate relativ sau ,,cea mai mare minoritate). Un alt dezavantaj al sistemului electoral majoritar este distorsionarea rezultatelor, reflectat prin suprareprezentarea parlamentar a ctigtorilor (partidelor mari) i subreprezentarea nvinilor (partidelor mici). Altfel spus, principiul majoritii transform o simpl depire a adversarului ntrun triumf total i o nfrngere la limit ntr-un dezastru. Extrapolnd, am putea avea situaia teoretic n care partidul A obine 49,99% din voturi iar partidul B obine 50,01% n toate circumscripiile. Reflectarea n parlament ar fi urmtoarea: partidul A 0% mandate, partidul B 100% mandate, ceea ce, evident, este nereprezentativ n raport cu opiunile politice ale populaiei. Trecnd de la o situaie imaginar la una real, dat mereu ca exemplu pentru distorsionarea din sistemul electoral majoritar, vom arta c, n Regatul Unit, Partidul Liberal-Democrat este ,,marea victim a modului n care britanicii i aleg deputaii n Camera Comunelor, avnd de peste 50 de ani o subreprezentare parlamentar accentuat n raport cu voturile pe care le primete de la alegtori, la nivelul rii. Spre exemplificare, n 1974 liberalii au primit 19,8% voturi dar au ctigat numai 14 locuri din totalul celor 635, adic 2,2% mandate!!! Comentnd o asemenea situaie, care se repet (cu mici variaii) la fiecare scrutin, Yves Meny apreciaz c: ,,sistemul bipartidist britanic nu este att de mult rezultatul diviziunii duale a societii, ct produsul constrngerilor sistemului electoral (Meny, 1993). Liberalii sunt, dealtfel, principalii contestatari ai sistemului electoral britanic, alturi de alte grupri politice dezavantajate, de dimensiuni mai mici, printre care partidele naionaliste galeze i scoiene. Deocamdat doar alegerile pentru Parlamentul European (n sistem de reprezentare proporional) i unele promisiuni ale premierului Tony Blair i ncurajeaz s continue lupta, dei interesele celor dou mari partide britanice (Conservator i Laburist) fac foarte probabil meninerea principiului majoritii. ntr-adevr, este de domeniul evidenei c cei doi poli ai vieii politice din Regatul Unit (la fel se ntmpl n orice sistem bipartidist) i vor da mna pentru a susine n continuare votul majoritar, fiind principalii beneficiari ai acestui sistem. Pe de alt parte, este la fel de evident c liberal-democraii britanici (i, peste tot n lume, partidele mici i mijlocii) sunt marii beneficiari ai introducerii reprezentrii proporionale. Nu numai c numrul lor de mandate parlamentare ar crete semnificativ, dar aceste partide (poziionate de regul n zona centrului, deoarece dreapta i stnga sunt ocupate de partidele-pol) ar 29

deveni parteneri de guvernare aproape inevitabili ai marilor fore politice, fcnd aliane fie la dreapta, fie la stnga, pentru a completa o majoritate parlamentar absolut (vezi prezena cvasi-constant la guvernare a liberalilor germani n perioada postbelic). Cu alte cuvinte, n timp ce polii ar alterna la putere, n funcie de preferinele cetenilor, nici o guvernare nu ar fi posibil fr un astfel de partid mic, care ar constitui permanent ,,acul de balan, nelipsit din coaliia majoritar. Acesta este un alt motiv pentru care partidele mari, n sistemele bipartidiste cu vot majoritar, nu accept reprezentarea proporional, temndu-se de creterea rolului (i de ,,antajul) celei de-a treia fore. Distorsionarea de care vorbeam afecteaz nu numai partidele aflate pe locul al treilea (sau mai jos), ci, n anumite situaii-limit, chiar pe unul din cele dou partide mari. Aceste situaii-limit se ntlnesc atunci cnd un partid ctig mai multe mandate (circumscripii), dar adversarul obine mai multe voturi la nivel naional. n acest caz, majoritatea parlamentar (i dreptul de a forma guvernul) l va avea, paradoxal, un partid care se afl pe locul doi n preferinele alegtorilor din perspectiva voturilor exprimate, ceea ce ridic, din nou, semne de ntrebare n privina interpretrii sensului democraiei. n 1951, de exemplu, Partidul Laburist a ctigat 294 mandate cu 13.948.605 voturi, n timp ce Partidul Conservator a obinut majoritatea parlamentar (321 mandate) cu doar 13.717.580 voturi. Inversndu-se rolurile, n 1974, laburitii au format guvernul, avnd cu 4 mandate mai mult dect conservatorii, dei acetia din urm au primit, la nivel naional, cu 240.000 voturi mai mult. O alt consecin a sistemului electoral majoritar cu circumscripii uninominale (single member constituency) este, aa cum am menionat anterior, apariia sistemelor bipartidiste (two-party system). Faptul c metoda pluralitii favorizeaz sistemele bipartidiste ,,este o lege sociologic adevrat (Duverger, 1964). De ce se ntmpl acest lucru? Pentru simplul motiv c sistemul, fiind deosebit de competitiv (i de drastic, am spune, cu nvinii), descurajeaz alegtorii s voteze un partid mic, fr anse de a se plasa pe primul loc n circumscripia respectiv. Se produce polarizarea logic a opiunilor, din dorina ceteanului de a nu-i risipi votul i de a-l face ,,util. Pe de alt parte, i din perspectiva partidelor, principiul majoritii stimuleaz concentrarea politic n doi poli de putere, exercitnd o presiune asupra partidelor mici de a renuna la identitatea lor (argumentul inutilitii) i de a veni spre unul din cele dou partide mari, unde exist ansa de a guverna. n aceste condiii dure, sunt absolut de apreciat perseverena i strduina liberalilor britanici de a supravieui pe scena politic alturi de doi ,,coloi, practic mpotriva sistemului. Mai mult, liberalii fac eforturi deosebite pentru a menine o cot electoral bun, de circa 15-20%, dei ansele de a ctiga alegerile sunt aproape nule iar reprezentarea lor parlamentar nu 30

depete 5-7% din totalul mandatelor. ncercnd s reduc dezavantajele sistemului electoral de tip britanic i american dar s pstreze competitivitatea, Frana a introdus o variant a sistemului majoritar cu dou tururi de scrutin, numit de Arend Lijphart formul mixt majoritate pluralitate (Lijphart, 2000). Pentru ctigarea mandatului n primul tur este necesar majoritatea absolut. n cele mai multe cazuri, aceast condiie nefiind ndeplinit, se organizeaz al doilea tur ntre candidaii care au depit 12,5% voturi din totalul alegtorilor nregistrai n circumscripie. n al doilea tur este suficient, teoretic, i o pluralitate (majoritate relativ), considerndu-se c pot rmne n curs mai mult de doi candidai. Datorit ns negocierilor care au loc ntre partide n intervalul dintre primul i al doilea tur, care vizeaz susineri reciproce de candidai bine plasai n circumscripii diferite, pentru turul secund rmn practic primii doi candidai (ceilali sunt retrai de partidele lor, chiar dac trecuser pragul de 12, 5% i vor susine pe unul din primii doi clasai) astfel nct sistemul se comport, n realitate, ca un sistem majoritar cu dou tururi. Care este consecina sistemului electoral francez? Se atenueaz efectul eliminatoriu (exclusivist) al sistemului majoritar cu un singur tur, n loc de dou partide rmnnd pe scen 4-5 partide semnificative. ns, prin adugarea componentei de negociere n perioada dintre cele dou tururi (deci o component politic, exterioar voinei electorale propriu-zise a alegtorilor) se introduce o selecie suplimentar, un filtru mpotriva partidelor indezirabile. Astfel, forele extremiste (anti-sistem) sunt eliminate practic din Adunarea Naional, printr-un act de voin al clasei politice franceze, nu neaprat al electoratului. Pentru a exemplifica acest fenomen, menionm c n primul tur al alegerilor parlamentare din iunie 2002, Frontul Naional (partidul dreptei radicale, al extremistului Le Pen) a obinut 17%, avnd numeroi candidai calificai, dar, n turul al doilea, datorit coalizrilor anti-FN nici un candidat al acestui partid nu a ajuns parlamentar! Este sau nu democratic o asemenea procedur de eliminare a partidelor indezirabile? Cum se soluioneaz problema celor aproape 20% alegtori nereprezentai n Adunarea Naional? Sunt ntrebri crora sistemul politic francez, preocupat mai ales de evitarea bipolarismului de tip anglo-american, nu le-a rspuns nc. Mai trebuie poate spus c guvernul socialist a introdus la alegerile din 1986 reprezentarea proporional dar administraia de dreapta care a urmat a revenit la vechiul sistem, invocnd tradiia celei de-a V-a Republici i dorind, n fapt, s recupereze locurile din Parlament ocupate de extrema dreapt. Sistemul electoral cu reprezentare proporional (RP) este mai puin competitiv i genereaz coaliii de guvernmnt mai puin eficiente, dar este mult mai reprezentativ din punct de vedere al opiunilor alegtorilor. Exist, i n acest caz, mai 31

multe variante. Lijphart distinge trei tipuri de RP: pe liste de partid, formula ,,mixt membru-proporional (MMP) i votul unic transferabil (VUN). Reprezentarea proporional pe liste de partid este metoda electoral cea mai frecvent aplicat n Europa. Ca exemple, putem meniona Spania, Olanda, Portugalia, Belgia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria i majoritatea rilor din Europa Central i de Est, inclusiv Romnia. Chiar dac ntre ele exist mici diferene tehnice, n principiu este vorba de acelai lucru: alegtorii voteaz una din listele propuse de partide n circumscripii plurinominale, locurile atribuinduse n funcie de procentele obinute, dup aplicarea redistribuirii voturilor obinute de partidele care nu au trecut pragul parlamentar (metoda d`Hondt). i n acest caz se observ o distorsionare a rezultatelor n favoarea partidelor mai mari, datorit faptului c ,,resturile (voturile celor care nu au atins limita minim) se redistribuie partidelor intrate n parlament, proporional cu performana electoral direct. De exemplu, un partid care obine 40% din voturile corpului electoral are toate ansele s aib o reprezentare parlamentar de circa 45-47% mandate, n timp ce un partid cu 10% voturi va avea, probabil, n jur de 11-12% mandate. Distorsionarea n sistemele RP i voturile ,,pierdute sunt cu att mai mari cu ct pragul parlamentar este mai mare. Sunt ri care ridic bariere foarte mici, simbolice, n calea reprezentrii parlamentare a partidelor, cum ar fi Olanda cu prag implicit de 0,67% sau Israel cu prag explicit de 1,5%, altele prefer obstacole medii (Suedia i Bulgaria cu praguri explicite de 4%), iar cteva realizeaz adevrate ,,ziduri peste care trebuie s sar forele politice, cum se ntmpl n Spania, cu prag implicit de 9,7%, Turcia cu prag explicit de 10% sau Irlanda cu prag implicit de 15%!!! Cum se calculeaz pragul implicit? Arend Lijphart propune o formul de calcul care ine cont de magnitudinea medie (numrul de reprezentani parlamentari) ai circumscripiei: P=75%/(M+1) unde P este pragul iar M este magnitudinea medie a circumscripiei (Lijphart, 2000). La un prag explicit de 5% (adoptat de Romnia n 2000, dup modelul Germaniei) i la un numr mare de partide mici, care rateaz intrarea dar ,,consum electorat, 10-15% din populaie rmne, n general, nereprezentat! Ridicarea pragului parlamentar este o tendin a sistemelor RP, manifestat n ultimii douzeci de ani, n dorina de a reduce fragmentarea vieii politice i de a concentra, treptat, reprezentarea parlamentar n maximum 4-5 opiuni politice majore. Formula mixt membru-proporional (MMP) este o variant a reprezentrii proporionale, n care o parte din parlamentari sunt alei 32

prin metoda pluralitii n circumscripii uninominale iar restul pe liste de partid. Astfel, fiecare alegtor are la dispoziie dou voturi: unul pentru a opta n favoarea unui candidat, n cadrul circumscripiei din care face parte, cellalt pentru a alege o list de partid. Nu este obligatoriu ca cele dou voturi s aib aceeai culoare politic. De regul, candidaii care ncearc s treac prin filtrul votului uninominal sunt prezeni i pe listele partidului. Sistemul este considerat, totui, o variant a RP, dei sugereaz combinaia celor dou formule electorale, fiindc votul pentru listele de partid d numrul final al mandatelor, compensnd rezultatele votului uninominal. Cu alte cuvinte, primii crora li se atribuie mandatele sunt candidaii alei prin metoda pluralitii (cu majoritate simpl) n circumscripiile uninominale, dup care se face calculul numrului total de mandate care revin fiecrui partid i se atribuie restul mandatelor candidailor de pe liste. Poate exista, i n acest caz, o uoar distorsionare, dar ea este cu att mai mic cu ct ponderea candidailor alei pe liste este mai mare, datorit compensrii menionate. n Germania, 50% din mandate sunt atribuite prin vot uninominal, 50% pe liste de partid. n Italia, ncepnd din 1994, aproape trei sferturi sunt alei prin metoda pluralitii, restul pe liste de partid, din care cauz ,,rezultatele sunt considerabil mai puin proporionale dect cele din Germania (Lijphart, 2000). Ali autori sunt chiar mai categorici n a respinge caracterul ,,mixt al formulei electorale germane. Yves Meny apreciaz c ,,datorit modului n care funcioneaz, sistemul electoral german a fost deseori greitdescris ca sistem mixt, adic unul care ar combina sistemul de vot majoritar cu reprezentarea proporional. Acest lucru nu este corect: sistemul german este strict proporional, doar distribuia locurilor este parial determinat pe baza unui scrutin uninominal (Meny, 1993). Votul unic transferabil (VUN) este o alt variant a reprezentrii proporionale, foarte rar utilizat, n care alegtorii ierarhizeaz candidaii de pe lista unui partid. La prima vedere, metoda este atractiv, deoarece i propune s combine opiunea politic pentru un anume partid cu preferina pentru un candidat considerat mai bun. n realitate, sistemul creeaz serioase dificulti alegtorilor, genernd multe voturi la ntmplare i/sau anulate. nelesul de ,,transfer provine de la faptul c, la distribuirea mandatelor, voturile tuturor candidailor unui partid se adun iar surplusul de voturi curge n cascad de la candidatul care i-a umplut ,,cupa (necesar pentru intrarea n parlament) spre urmtorul plasat n preferinele cetenilor, pn la epuizarea voturilor de care dispune acel partid. Irlanda i Malta utilizeaz VUN. n fine, ntre sistemele de vot majoritare i cele proporionale, cteva ri utilizeaz un sistem electoral semi-proporional. Acesta presupune, n fapt, existena n paralel a metodei pluralitii i a listei 33

de partid. Diferena esenial fa de MMP (utilizat, aa cum am spus, n Germania) este c, n acest caz, votul proporional pe liste de partid nu compenseaz votul uninominal, cele dou procese electorale fiind complet separate! n Japonia, ncepnd din 1996, trei sute de parlamentari sunt alei prin metoda pluralitii n circumscripii uninominale, restul de dou sute ctigndu-i locul, independent de primii, pe liste de partid. Ce concluzii putem desprinde dup aceast succint descriere a principalelor formule de alegere a membrilor legislativului? Dincolo de afirmaia banal c fiecare prezint avantaje i dezavantaje, s-au observat cteva trsturi comune, sintetizate de Douglas W. Rae: toate sistemele electorale tind s genereze rezultate disproporionate; toate sistemele electorale tind s reduc numrul efectiv de partide parlamentare, n comparaie cu numrul de partide care au intrat n competiie; toate sistemele electorale pot fabrica o majoritate parlamentar pentru partidele care nu au obinut susinerea majoritii absolute a alegtorilor. n plus, Rae afirm (aa cum a reieit i din analiza noastr) c cele trei tendine sunt mai puternice n sistemele pluralitare i majoritare dect n sistemele RP (Rae, 1967). De mecanismul electoral depinde n mare msur, aa cum am afirmat anterior, structurarea sistemelor de partide. Numrul partidelor parlamentare, tendina centripet sau centrifug a orientrii acestora, relaiile de adversitate sau colaborare ntre partide, formarea majoritii i minoritii, ocuparea plajelor politice, toate acestea au la baz sistemul electoral al rii respective. S urmrim acum definirea principalelor tipuri de sisteme de partide i relaia lor cu formulele electorale menionate. n principal, autorii consacrai consimt la o clasificare primar, grosier, a sistemelor de partide din rile democratice n sisteme bipartidiste i sisteme multipartidiste, cu precizarea necesar c aceasta este mai mult o mprire didactic, simplist. Nici n rile considerate tipice pentru bipartidism (S.U.A. i Marea Britanie) nu exist ,,dou, i numai dou partide formula aparine lui Lawrence Lowell- iar termenul mai potrivit ar fi, n loc de two-party system, cel propus de Yves Meny, duopolistic system, adic sistem bipolar. Totui, innd cont de consacrarea conceptului de sistem bipartidist n literatura de specialitate, l vom folosi i noi n continuare, pentru a nu crea confuzii terminologice. Sistemele bipartidiste sunt legate n mod esenial de formula electoral majoritar (sau pluralitar) n circumscripii uninominale din marile democraii de limb englez i din rile aflate sub influena tradiional a acestora (Marea Britanie, S.U.A., Canada, Noua Zeeland, India etc). Aici, caracterul foarte competitiv al 34

sistemului electoral a impus o selecie sever a ofertelor politice, principiul ,,totul sau nimic ducnd la dou partide mari, care alterneaz la guvernare. Pentru a acoperi o zon electoral ct mai larg, forele politice din sistemele bipartidiste tind s se poziioneze spre centrul spectrului (tendin centripet), motiv pentru care i programele lor politice sunt foarte apropiate. Formulele electorale din gama RP, cu praguri de selecie reduse, conduc la apariia sistemelor multipartidiste. Datorit aglomeraiei de pe axa doctrinar stnga-dreapta, fiecare partid caut s-i contureze o identitate ct mai precis, ct mai ,,ascuit, i s ocupe o ni electoral bine definit. Din nevoia de a utiliza la maxim spaiul electoral, se foreaz extremele (tendin centrifug), ceea ce explic apariia partidelor radicale i chiar a unui partid anti-sistem. n acest caz, partidele-pol sunt de centru-dreapta i, respectiv, de centru-stnga, coaliia majoritar realizndu-se cu un partid mic, de obicei din zona centrului, mai rar de extrem. Sistemele multipartidiste nu sunt, ns, toate la fel, n pofida ctorva trsturi comune. Acesta este motivul pentru care autori consacrai au propus, de-a lungul timpului, diverse clasificri, mai mult sau mai puin controversate, mai mult sau mai puin comprehensive. Una dintre cele mai cunoscute clasificri dateaz din 1976 i i aparine lui Giovanni Sartori. Pentru a nelege acest sistem de clasificare, devenit pies de referin n teoria clasic a partidelor, trebuie spus de la nceput c autorul a luat n considerare numai partidele semnificative, relevante pentru viaa politic, adic acele formaiuni cu ,,potenial de coaliie sau cu ,,potenial de antaj (termenii i aparin), care pot participa la guvernare, respectiv pot conta n opoziie. n ansamblu, Sartori vede urmtoarele posibiliti: Sisteme mono-partidiste, n care existena mai multor partide este interzis prin lege, caracteristice regimurilor totalitare (URSS i rile comuniste, Germania nazist etc.); Sisteme multipartidiste cu partid hegemonic, n care legea permite existena mai multor partide, dar unul dintre ele este foarte puternic, deine toate prghiile de putere i guverneaz nentrerupt (Mexic, Japonia); Sisteme multipartidiste cu partid dominant, ntlnite n unele regimuri (democratice) n care un partid este preferat de majoritatea alegtorilor cel puin 4 legislaturi consecutive, dar alternana la guvernare se poate produce (Suedia); Sisteme bipartidiste, cu dou partide mari care alterneaz la guvernare, caracteristice rilor cu vot majoritar sau pluralitar n circumscripii uninominale (SUA, Marea Britanie); Sisteme multipartidiste cu pluralism moderat, constnd n 3-5 partide semnificative, cu tendin centripet i ideologii compatibile, n care fiecare formaiune parlamentar poate guverna alturi de celelalte (Germania); 35

Sisteme multipartidiste cu pluralism polarizat, alctuite din mai mult de 5 partide, din care dou sunt partide mari (partide-pol, unul de dreapta i altul de stnga) care nu guverneaz niciodat mpreun i n jurul crora se concentreaz coaliiile de guvernare alternative. n aceste sisteme se manifest o tendin centrifug, putnd aprea partide extremiste i chiar cte un partid anti-sistem (Sartori d ca exemple Frana i Italia). Aa cum am spus, clasificarea lui Giovanni Sartori este considerat clasic i a servit drept model de studiu pentru multe generaii de studeni. Ea nu este, ns, singular. Unele sisteme de clasificare propuse ncearc s suplineasc ,,rigiditi epistemologice (cum ar fi cea legat de sistemele bipartidiste) sau s nuaneze anumite categorii. Altele preced teoria lui Sartori. Astfel, Jean Blondel distingea n 1968 patru tipuri de sisteme de partide: Sistemul bipartidist (exemplele deja consacrate); Sistemul ,,dou partide i jumtate (Germania); Sistemul multipartidist cu partid dominant (Suedia); Sistemul multipartidist fr partid dominant (Olanda, Elveia, Finlanda). O contribuie deosebit la mbogirea teoriei partidelor politice o are Arend Lijphart, care i propune s identifice principalele dimensiuni tematice ale competiiei ntre partide. Considerm foarte util prezentarea succint a acestei dezvoltri, pentru nelegerea ,,fronturilor de lupt electoral i a liniilor majore de clivaj ntre partide. Lijphart distinge apte dimensiuni pe care se structureaz diferenele partinice (Lijphart, 2000): 1)Dimensiunea socio-economic este, cu siguran, cea mai pregnant n cadrul regimurilor democratice moderne, fiind axa tradiional pe care se poziioneaz partidele, la stnga sau la dreapta n raport cu un centru imaginar. Mult atenuat dup anii `60 (deceniu n care se produc abandonarea marxismului de ctre partidele comuniste occidentale, emergena Noii Stngi sub influena colii de la Frankfurt i apariia, n contextul dezvoltrii spectaculoase a statului bunstrii i a economiei sociale de pia, a unor teze celebre precum ,,Convergena doctrinelor a lui Daniel Bell), dihotomia stngadreapta persist totui n abordrile politice clasice, n limbajul media i chiar n discursurile de auto-definire ale partidelor i politicienilor, cu toate c acetia prefer frecvent asocierea cu centrul (,,centrustnga, ,,centru-dreapta). Fr s intrm acum n detalii doctrinare, vom spune doar c plasarea de o parte i de alta a centrului se face, simbolic, n funcie de accentul pus pe unul din factorii relaiei statpia i, n consecin, pe asumarea prevalenei principiului solidaritii sociale, respectiv a principiului responsabilitii individuale. 2)Dimensiunea religioas a pierdut mult din importan, n secolul XX i n special n perioada postbelic, mai cu seam n democraiile avansate. Partidele intitulate ,,cretine i mai apoi 36

,,cretin-democrate din ri predominant catolice sau protestante (Germania, Italia, Belgia, Olanda etc.) au ncetat demult s mai lupte pe frontul ,,religios vs. laic, datorit modernizrilor culturale succesive i secularizrii complete a vieii publice. Totui, cretin-democraii europeni continu s se disting de socialiti i de liberali printr-o preocupare mai accentuat pentru teme care interfereaz cu valorile morale, teme precum avortul, prostituia i pornografia, divorul, consumul de droguri, drepturile homosexualilor. 3)Dimensiunea cultural-etnic rmne ,,cel mai puternic difereniator naional n ri federale precum Belgia sau Elveia i n multe ri non-europene, este relativ important n Spania i Finlanda i a crescut brutal ca semnificaie n Centrul i Estul continentului, dup 1989. Partidele etnice, fr a fi agreate la nivelul comunitii internaionale i, n multe cazuri, fiind chiar interzise prin lege, gsesc totui soluii de ,,legitimare (sub diferite alte forme) n viaa politic a multor ri europene, unde au o influen mai mic sau mai mare. n SUA nu exist partide pe baz etnic, dar este cunoscut preocuparea mai accentuat a democrailor pentru problemele rasiale i ale minoritilor. 4)Dimensiunea urban-rural, cndva o falie important a vieii politice europene (cu precdere n perioada antebelic) a cunoscut un regres sensibil n deceniile modernizrii postbelice i foarte rar mai constituie, astzi, o tem de conflict politic. Partidele agrariene, tradiional mai puternice n rile scandinave, i-au lrgit considerabil mesajul electoral n deceniile 6 i 7, i-au schimbat numele i sunt n prezent cantonate n zona centrului (Norvegia, Suedia), declarndu-i chiar, unele dintre ele, legtura doctrinar cu liberalismul (Danemarca). Altele, care nu s-au adaptat acestor transformri socioculturale din epoca postindustrial, au disprut. Totui, interesele specifice ale fermierilor continu s fie teme aprinse pe agenda politic european, chiar dac nu mai exist formaiuni parlamentare care s ,,triasc exclusiv din aceste voturi. 5)Susinerea regimului se refer la viziunea democratic sau totalitar a partidelor. Din acest punct de vedere, marea majoritate a formaiunilor politice din Europa susin regimurile democratice constituionale, dar exist (chiar n democraiile consacrate) partide anti-sistem, care colecteaz voturile celor mai nemulumite i mai frustrate segmente sociale. n acest sens, sunt citate partidele comuniste, neo-naziste i xenofobe din Frana, Italia, Germania, Austria etc., partide izolate ns politic. Fa de aceast abordare clasic a lui Lijphart, a face observaia c evoluiile politice de dup 2000 par s indice un nceput de integrare (altdat de neconceput!) a acestor partide n viaa politic din unele ri apusene. Mai mult dect att, participarea comunitilor la guvernare n Italia (premier absolut n politica occidental) sau a ,,popularilor lui Jorg Haidder n Austria, precum i rezultatele neateptat de bune obinute de extrema dreapt 37

francez i de cea olandez, ar trebui s dea de gndit elitelor politice tradiionale din aceste ri. 6)Politica extern divizeaz sistemele de partide din multe ri democratice, dar clivajele pe aceast tem nu au amploarea celor economico-sociale (sau etnice, unde este cazul) i nu produc ,,mari rzboaie electorale. Colaborarea cu URSS (pn n 1990) a comunitilor i socialitilor, mpotrivirea fa de NATO i Comunitatea European a conservatorilor i neo-gaullitilor, aprobarea sau dezaprobarea politicii externe a SUA, poziia fa de diferendul israeliano-palestinian, atitudinea privind integrarea rilor central i est-europene sunt numai cteva exemple. Cazul cel mai dramatic, din aceast perspectiv, este n opinia politologului Offra Seliktar Israelul, unde principalele partide (socialist i conservator) au viziuni diferite, ncepnd din 1967, privind ocuparea teritoriilor arabe (Seliktar, 1982). 7)Materialism vs. postmaterialism, o dimensiune tematic relativ nou, dezvoltat n anii` 70 - `80 n SUA i n democraiile vesteuropene avansate. Analizat de Ronald Inglehart n faimoasa lucrare Revoluia tcut (Inglehart, 1977), postmaterialismul pare a fi atitudinea critic a generaiei tinere provenind din clasa mijlocie i chiar din upper-middle class fa de valorile tradiionale burgheze, asociat cu ascensiunea micrilor ecologiste i feministe. n afara celor apte dimensiuni menionate de Lijphart (s le numim majore), ar trebui s adugm, poate, altele minore (ca interes public) existente n fiecare sistem politic naional. Printre acestea, putem exemplifica temele regionale, federaliste, separatiste sau unioniste, cu un oarecare succes electoral n societi inegal dezvoltate (Italia, Belgia, Irlanda de Nord, mai nou n rile estice), teme limitate ns de politicile de dezvoltare regional ale Uniunii Europene. Diferenierea politic este foarte mare la nivel primar (pre-electoral), n special n rile cu sisteme de reprezentare proporional, n care apar oferte i platforme dintre cele mai ,,excentrice. Totui, filtrul alegerilor face ca, la nivel secundar (post-electoral), numrul lor s scad semnificativ iar pentru nivelul teriar (guvernare) s se califice doar partidele tradiionale. De pild, la scrutinul parlamentar din Germania, din toamna lui 2002, s-au nscris 24 de partide, pe lng cele consacrate ncercndu-i norocul formaiuni care lupt pentru protecia animalelor, care cred n rencarnare i n valorile budismului, care promoveaz sexul i consumul de droguri uoare etc. Dintre acestea, doar 6 au reuit s obin reprezentare parlamentar iar dou au format coaliia de guvernmnt. Nencrederea n partide i erodarea popularitii elitelor politice au devenit, din pcate, constante ale vieii publice n democraiile euro-atlantice. Absenteismul i lipsa de interes pentru politic sunt, aa cum tim, n cretere peste tot n Europa (americanii s-au obinuit deja cu ele, de prin anii `70), aceste fenomene de ,,ruptur asociindu-se n 38

rile occidentale de maxim imigraie cu ascensiunea curentelor contestatare, radicale i puternic xenofobe. Mai mult ca oricnd, partidele politice tradiionale, democratice, pe legitimitatea i nelepciunea crora s-au construit n deceniile postbelice sistemele generatoare de prosperitate din Vest, sunt chemate astzi s-i redefineasc rolul ntr-o lume profund schimbat, cu noi ameninri i noi provocri, i s recreeze ncrederea