INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE IN CAZUL MINORILOR

8/7/2019 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE IN CAZUL MINORILOR

http://slidepdf.com/reader/full/individualizarea-pedepselor-privative-de-libertate-in-cazul-minorilor 1/70

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢIFACULTATEA DE DREPT

MASTERAT: CARIERA JUDICIARA

LUCRARE DE DISERTAŢIE

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE

LIBERTATE IN CAZUL MINORILOR

DISCIPLINA: DREPT PENAL

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC,Lect. univ. dr. ION RUSU

ABSOLVENT,Codrescu Ghi.Mihaela Iuliana(Danilov)

GALATI 2011

1



PLANUL LUCRĂRII

CAP. I. REGLEMENTAREA STĂRII DE MINORITATE ÎN DREPTUL PENAL

ROMÂN

I.1. CADRU GENERAL

I.2. CARACTERISTICILE RĂSPUNDERII PENALE A INFRACTORILOR MINORI

I.3 SISTEMUL SANCŢIUNILOR APLICABILE MINORILOR

CAP. II. PRINCIPALA PEDEAPSA A ÎNCHISORII APLICABILĂ INFRACTORILOR MINORI

PRELIMINARII

SEC . I. STABILIREA LIMITELOR APLICĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII. PARTICULARITĂŢI Ț

SEC . II. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ I Ț Ș ADMINISTRATIVĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII APLICATE INFRACTORULUI MINOR

II.1. Executarea pedepsei închisorii

II.2. Individualizarea judiciară a executării pedepsei închisorii

2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infractorului

minor

2.2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere sau

sub control

2.3. Executarea pedepsei la locul de muncă

II.3 Liberarea condi ionatăț

SEC . III. PARTICULARITĂ I LA NIVELUL UNOR CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREAȚ Ț

PENALĂ SAU EXECUTAREA PEDEPSEI

2



CAP.III. SANC IONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN PERSPECTIVĂȚ

LEGISLATIVĂ. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT

SECT.I. SANC IONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN NOUL COD PENAL ADOPTAT PRIN Ț

LEGEA NR. 286/2009

I.1. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

I.2. Regimul măsurilor educative privative de libertate

SEC . II. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT Ț

II.1. Cadru general

II.2. Sanc ionarea infractorilor minori în unele ări ale Uniunii Europeneț ț

2.1. Sistemul de drept francez

2.2. Sistemul de drept german

2.3. Sistemul de drept italian

2.4. Sistemul de drept portughez

2.5. Sistemul de drept spaniol

2.6. Sistemul de drept maghiar

CAP.IV. CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Bibliografie:

Cursuri, Manuale, Tratate, Monografii, Studii, Articole, Jurispruden ă,ț Surse internet

3



CAPITOLUL I. REGLEMENTAREA STĂRII DE MINORITATE ÎNDREPTUL PENAL ROMÂN

I.1 CADRU GENERAL

Problema răspunderii penale, prevenirii şi combaterii infracţionalităţii minorilor a

constituit şi constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.

Datorită stării speciale în care se află, minorului i se acordă o atenţie deosebită în ceea ce

priveşte stabilirea unui statut juridic aplicabil acestuia. Deoarece dezvoltarea bio-psiho-fizică nu-

i permite să-şi reprezinte singur interesele, legiuitorul a instituit un statut juridic deosebit de

cel al majorului, oferindu-i garanţii suplimentare de protecţie.1

Articolul 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului subliniază că este de preferat

ca minorii să nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi instituţionalizării, prevăzându-se o

gamă în întreaga de dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la

îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi

profesională şi la soluţii alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru aasigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu

infracţiunea săvârşită.

Recunoscând această reglementare, fiecare stat semnatar se obligă să asigure în plan

intern oricărui infractor minor, în cadrul procedurii judiciare, un tratament conform cu simţul

demnităţii şi valorii personale, cu viaţa sa şi cu necesitatea reintegrării sociale. Judecarea

minorilor, ca şi întreaga procedură judiciară ce li se aplică, trebuie să se desfăşoare în

conformitate cu normele şi legile care garantează respectarea principiilor fundamentale aleoricărei activităţi judiciare penale: prezumţia de nevinovăţie, dreptul la o examinare fără

întârziere a cauzei de către o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, într-un

1Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală , Ed. Universul Juridic, Bucure ti, 2007, p. 569ș

4



proces echitabil şi legal, dreptul la asistenţă juridică, libertatea de atitudine faţă de acuzaţie,

dreptul de a interoga martorii acuzării şi de a propune probe de apărare.2

Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai

evidentă cu cat fenomenul cunoaşte uneori recrudescente, iar faptele pot fi deosebit de

periculoase.

Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire si combatere a fenomenului infracţional

în rândul minorilor a ridicat şi problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal.

Legiuitorul român a instituit pentru infractorii minori un sistem sancţionator special

şi mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este

dată, în principal, de componenţa măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter

eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare.

Aceste sanctiuni sunt adecvate conditiilor fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractoriiminori de cei adul i. Cadrul sanc iunilor pentru minori infractori nu poate fi însă redus, înț ț

concepţia legiuitorului de la 1968 numai la măsuri educative. Pe lângă necesitatea unei reacţii

prin pedepse faţă de minorii care săvârşesc infracţiuni deosebit de grave si vădesc o

periculozitate deosebită, recurgerea la sancţiuni penale (pedepse) se impune uneori şi din raţiuni

practice.

Astfel, în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecării sau a

căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare calipsită de raţiune. În fine, prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are si un

rol preventiv general descurajând pe cei care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiunile astfel

sancţionate. Trebuie menţionat totodată, că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele

din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare şi executare.

Datorită acestor particularităţi,. pedepsele aplicabile minorilor, alcătuiesc, alaturi de măsurile

educative un sistem sancţionator special, care funcţionează alături de sistemul general, comun,

aplicabil adulţilor. Comparat cu acesta din urma sistemul sancţionator pentru minori apare

evident mai blând. De aceea în mecanismul individualizarii pedepselor, minoritatea constituie,

alături de tentativă, o cauza de diferenţiere şi o stare de atenuare a pedepsei.

Cadrul sancţiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus, în concepţia

legiuitorului de la 1968, numai la măsuri educative. Necesitatea unei reacţii prin pedepse faţă

2 Maria Crina Kmen, Ruxandra Ra ăț , “Răspunderea penală a minorului-Studiu de doctrină i jurispruden ă”ș ț Ed.Hamangiu, Bucure ti, 2007, p. 13ș

5



de minorii care săvârşesc infracţiuni deosebit de grave şi vădesc o periculozitate deosebită

impune recurgerea la sancţiuni penale.3

Legea, art.101 Cod Penal, prevede patru măsuri educative: a) mustarea; b) libertatea

supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare şi d) internarea într-un institut

medical- educativ.

Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravitătii lor, de la simpla dojana până la

privarea de libertate. Ultima are un caracter special şi complex, având nu numai caracter de

măsura educativă privativă de libertate, dar şi de măsură de tratament medical. Măsurile

educative, oricare ar fi ele, nu trebuie să fie confundate cu măsurile de siguranţă, care pot fi

luate si faţă de făptuitorii minori, însă fără nici o legatură cu vârsta acestora, ci exclusiv pentru

înlaturarea unor stări de pericol date în vileag prin savârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede, art. 109, închisoarea şi amenda, în limitereduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulţilor .

Nu se aplică minorilor pedeapsa detenţiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică

minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în

timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.

I.2 CARACTERISTICILE RĂSPUNDERII PENALE A INFRACTORILOR

MINORI

3 Gheorghe Ivan, Drept penal. Parte generală , Ed C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 144.

6



Minoritatea face obiectul Titlului V din cadrul părţii generale a Codului penal,

reglementându-se aici, limitele răspunderii penale (art.99 C. penal), consecinţele răspunderii

penale ( art. 100 C. pen), măsurile educative care se pot lua faţă de minor (art. 102-108 C. penal)

şi pedepsele pentru minori (art. 109-110 ind.1 C. penal).

Din această reglementare a minorităţii de către Codul penal, rezultă că răspunderii penale

a infractorului minor îi sunt specifice două aspecte: primul dintre acestea îl constituie vârsta de

la care minorul poate fi tras la răspundere penală, situaţia fiind lămurita de cuprinsul art. 99 C.

penal i, cel de-al doilea,ș regimul de sancţionare, diferit de cel al majorilor.

În ceea ce priveşte primul aspect şi anume vârsta, s-a reţinut că aceasta este hotărâtoare

pentru stabilirea răspunderii penale.4

Determinarea capacităţii penale a minorilor se face în funcţie directă de dezvoltarea

psiho-fizică a minorului, în diferitele etape ale dezvoltării lui, ajungându-se în final la starea de

maturitate.

Evoluţia fiecărei persoane, viaţa în sine are o desfăşurare proprie, cunoscând, în mod

normal patru faze: copilăria, adolescenţa, maturitatea, batrâneţea, fiecărei faze în parte, fiindu-i

caracteristice anumite evoluţii pe plan psiho-fizic.

Faţa de alte ramuri de drept, care şi-au însuşit şi au folosit în obiectul lor de studiu

această clasificare, dreptul penal, a împrumutat diviziunea şi terminologia proprie dreptului privat, care împarte, folosind criteriul vârstei, persoanele în două mari categorii: minore şi

majore. Corespunzător acestei clasificări a fost folosită si terminologia de minoritate şi majorat,

proprie tot dreptului civil. Eliminarea din dreptul penal a fazei coplilăriei, deci nefolosirea

acestui termen într-un fel este justificată de faptul că, copilul nu răspunde penal, nefiind nici

obiectul unor reglementări specifice.

Cercetările criminologice şi de psihologie pedagogică au dus la concluzia necesităţii

ridicării limitei de vârstă de la care minorul poate răspunde penal, aspect reflectat în toate

legislaţiile penale, pentru a ocroti pe minorii ce săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi a-i

scoate din câmpul coerciţiei severe a acesteia, urmând a se interveni, în vederea îndreptării lor,

prin mijloace educative obişnuite.

4 Anastasiu Cri u,ș “Tratamentul infractorului minor în dreptul penal i dreptul procesual penal român. Aspecte deș

drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.35

7



Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de

prevenire şi combatere deoarece cauzalitatea acestuia se interacţionează cu o multitudine de

factori ca: lipsa de experienţă socială, lipsa capacităţii de înţelegere a semnificaţiei sociale a

conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor, deficienţe în procesul educativ

ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe

minori pe calea infracţională.5

Fie că sunt autori, instigatori sau complici, minorii sunt implicaţi tot mai mult în

săvârşirea de infracţiuni. Astfel, instituţia minorităţii cunoaşte în dreptul penal român o

substanţială reglementare proprie, deoarece, prin tragerea la răspundere penală a minorilor,

având în vedere capacitatea psihică a acestora, se urmăreşte mai mult decât în cazul celorlalte

categorii de infractori, reeducarea lor şi prevenirea săvârşirii de fapte antisociale.

Acest fundament se bazează pe faptul că persoana fizică aflată în stare de minoritate esteconsiderată a fi insuficient de dezvoltată pe plan psihofizic, ceea ce ne conduce la ideea că în

această perioadă se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează cunoştiinţele

despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială6. În această ordine de idei,

este prezumat faptul că minorul are nevoie de un tratament special în ceea ce priveşte tragerea la

răspundere penală, întrucât nu are reprezentarea corectă a ceea ce înseamnă drepturile şi

obligaţiile sale procesuale oferite de lege.

Mai mult, necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cuatât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de

periculoase7.

În Codul penal din 1936, răspunderea penală a minorului a fost fixată la vârsta de 15 ani

împliniţi, iar între limitele de la 13 ani la 15 ani minorul răspundea numai dacă se constată că a

acţionat cu discernământ. Codul Penal din 1968 a ridicat limitele de vârstă de la care minorul

poate răspunde penal.8

Legiuitorul român prin dispoziţiile din art. 99 C.penal a stabilit că răspunderea penală a

minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că acesta a avut discernământ şi în toate

cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.

5 Gh. Ivan, op. cit., p. 1436 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, București, 2008, p. 4827C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 6098 Maria Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Parte generală . Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 356.

8



Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani,

indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu, deoarece minor în

dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Astfel, legislaţia penală română face disticţie între minorii care nu răspund penal iș

minorii care răspund penal. Prin urmare, faptele prevăzute de legea penală săvârşite de minori

care in momentul comiterii nu aveau vârsta de 14 ani nu au caracter penal şi nu constituie

infracţiuni, minorul care are vârsta între 14 si 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că

a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei, iar dacă a împlinit 16 ani răspunde penal fără

nici o excepţie.

Ideea ocrotirii persoanei fizice fără capacitate de exerciţiu se reflectă şi în cadrul

dreptului civil, de exemplu în cazul obligaţiilor civile şi, mai ales, în cazul răspunderii civile

delictuale, distinctă de răspunderea penală. Însă, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în dreptul penal nu există răspundere pentru fapta altuia9 deoarece o trăsătură importantă a

răspunderii penale o constituie caracterul său personal.

După cum se observă, stării de minorat i s-a acordat atenţie de legiuitor, atât în domeniul

civil, cât şi în cel penal, tocmai datorită situaţiei speciale în care acesta se află. 10

Categoria minorilor care nu răspund penal cuprinde de fapt două subcategorii,

respectiv minorii consideraţi ca fiind lipsiţi în mod absolut de capacitate penală şi minorii a căror

incapacitate penală este presupusă ca fiind relativă.Prima subcategorie, a minorilor care nu răspund penal, este constituită din toţi minorii

care nu au împlinit 14 ani.

Potrivit art. 50 C.pen., starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al

faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia minorului nu îndeplinea

condiţiile legale pentru a răspunde penal. Prin urmare, întrucât minorii care nu au împlinit vârsta

de 14 ani nu pot fi subiecţi activi de drept penal, faptele penale săvârşite de aceştia sunt lipsite de

caracter penal.11

Minoritatea este concepută ca o stare, care, în raport cu vârsta persoanei, echivalează cu

o incapacitate psihică, între cauzele căreia sunt excluse cele de natura patologică, incapacitate

ce creează prezumţia absolută de nerăspundere penală, până la împlinirea vârstei de 14 ani,9 Maria Crina Kmen, Ruxandra Ra ă,ț op. cit., p. 1810 Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck,Bucureşti, 2006, p.. 2711 Lidia Barac, Răspunderea și sanc iunea juridică ț , Ed. Lumina Lex, Bucure ti, 1997, p. 88ș

9



prezumţie al cărei temei stă în incapacitatea obiectivă şi subiectivă a minorului în vârstă de pănă

la 14 ani de a-şi da seama de fapta savarşită.

Articolul 99 alin. 1 C. penal consacră o prezumţie a cărei răsturnare nu este, prin

urmare, permisă prin proba contrară, chiar dacă s-ar invoca o situaţie concretă cum ar fi o

precocitate evidentă a unui minor, în raport cu vârsta sa, însuşiri intelectuale deosebite, reieşite

dintr-un comportament deosebit. Minorii care se regăsesc în această categorie nu răspund penal

niciodată pentru faptele pe care le-au săvârşit, ieşirea din această stare făcându-se la împlinirea

vârstei de 14 ani.

Cea de-a doua subcategorie este formată din minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar

nu au încă 16 ani împliniţi şi au săvârşit fapta fără discernământ.

Pentru această subcategorie de minori trebuie, prin urmare, să se constate, pe lângă

condiţia referitoare la vârstă şi faptul că au săvârşit fapta fără discernământ. Aceşti minori sunt prezumaţi a nu avea capacitate penală, dar, faţă de cealaltă categorie, prezumţia este numai

relativă, operând doar în cazurile în care nu s-a făcut dovada că fapta penală a fost săvârşită cu

discernământ. Este vorba, aşadar, de o prezumţie relativă de incapacitate penală, care poate fi

înlăturată, minorul răspunzând penal în acest caz. Altfel spus, este vorba de o capacitate penală

imperfectă, pentru că acelaşi minor poate fi socotit capabil într-un caz concret şi incapabil în

altul.12

Minorii care se includ aici formează o clasă intermediară, ei nu răspund penal,considerându-se că, totuşi, dezvoltarea lor nu a atins şi depăşit pragul spre existenţa unei

capacităţi penale depline. Se apreciază că, în aceste cazuri, răspunderea penală este condiţionată

şi, deci, excepţională, condiţionarea constând în existenţa unei limite de vârstă şi constatarea

discernământului. Existenţa sau inexistenţa discernământului trebuie apreciată în concret, în

raport cu natura faptei săvârşite şi cu datele referitoare la minor.

Sub aspectul angajării răspunderii penale, între minorii care nu au împlinit vârsta de 14

ani şi cei care au împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără să se fi făcut dovada că au

acţionat cu discernământ, nu există deosebiri, nici cei din urmă nu pot fi subiect de drept penal,

faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se aplică sancţiuni penale13.

Din cele expuse anterior rezultă că, pentru minorii care au depăşit vârsta ce exclude

răspunderea penală, dar care nu au atins vârsta ce creează garanţia unei dezvoltări care ar permite

12 Maria Crina Kmen, Ruxandra Ra ă,ț op. cit., p. 3113 Anastasiu Crişu, op. cit, p.33

10



reţinerea unei capacităţi penale depline, răspunderea penală poate fi angajată numai în cazurile în

care se dovedeşte că fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită cu discernământ .

Aşadar, pe lângă îndeplinirea condiţiei referitoare la vârstă, mai trebuie îndeplinit şi un alt

criteriu legal- discernământul.

Codul penal foloseşte noţiunea de ,,discernământ,, însă nu o defineşte.

La definirea noţiunii de ,,discernământ,, în mod evident, trebuie făcute referiri la starea

psihică şi fizică a persoanei, evoluţia acestora fiind în strânsă legătură cu dobândirea

discernământului. Astfel, se consideră că fapta a fost săvârşită cu discernământ dacă în

momentul comiterii acestuia minorul a fost în măsură, datorită stării sale psiho-fizice, a educaţiei

pe care a primit-o, a gradului de instruire generală pe care a dobândit-o şi a înrâuririi exercitate

asupra sa de mediul social, să-şi dea seama de natura faptei pe care o săvârşea, de urmările reale

ale acesteia faţă de alte persoane, de pericolul de a fi sever pedepsit la care se expune pe elînsuşi14.

Prin urmare, constatarea discernământului este strâns legată de facultatea unei persoane

de a judeca şi a raţiona cu pătrundere, de a vedea limpede, deosebind lucrurile unele de altele şi

de a-şi da seama de consecinţele actelor sale.

Pornind de la geneza discernământului în accepţiunea dată mai sus, se poate susţine că

acesta este, de fapt, o funcţie psihică rezultată din contopirea, din sinteza tuturor funcţiilor

psihice.

15

Într-o altă opinie, se apreciază că o persoană răspunde în faţa legii numai atunci când

posedă capacitatea de a distinge binele de rău, de a aprecia caracterul faptelor sale, cu alte

cuvinte de a înţelege, când are libertatea de a se conduce, de a lua o hotărâre.

Abordat dintr-un alt punct de vedere, discernământul este considerat o aptitudine, în

sensul de calitate funcţională a persoanei, calitate condiţionată de structura personalităţii

individuale, de gradul de dezvoltare intelectuală, a celui de instruire generală şi profesională, de

educaţie familială şi instituţională şi instituţională, de experienţă de viaţă.16

Din definiţiile date rezultă că discernământul se încearcă a fi definit prin intermediul unei

responsabilităţi morale dar şi ca un discernământ juridic. Aşadar, pentru reţinerea

14 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p 609.15 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit , p.32.16 V. Dragomirescu, O.Hanganu, D. Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică , Ed. Medicală, Bucureşti,1990, p.91.

11



discernământului trebuie să existe atât înţelegerea normală a faptului săvârşit, cât şi

reprezentarea consecinţelor lor normale, în cazul aplicării sancţiunii prevăzute de lege.

În alte opinii, se consideră că discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la

noţiunea de “capacitate penală,,. Întrucât potrivit legii penale, discernământul este o cauză care

atrage capacitatea penală, acolo unde există prezumţia că această capacitate lipseşte, şi anume în

cazul minorilor între 14-16 ani, implicit discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la

noţiunea de “capacitate”.

Pornind de la această corelaţie, discernământul a fost definit ca fiind capacitatea de a

înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa, în raport cu un anumit fapt. Discernământul este

deci capacitatea penală mărginită la o speţă concretă, iar nu generalizează la orice manifestare a

unei persoane.

Discernământul poate fi înţeles deci numai cu referire la un caz concret, faţă de careminorul a avut capacitatea de a înţelege caracterul antisocial al faptei sale, caz în care şi-a

manifestat în mod conştient voinţa. În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară care a

statuat că discernământul presupune capacitatea de a înţelege şi de a-şi exprima conştient voinţa

faţă de un anumit fapt, existenţa discernământului dovedindu-se în raport cu fapta comisă de

minor.17

Noţiunea de discernământ nu trebuie confundată cu noţiunea de vinovăţie, care este

o trăsătură esenţială, generică, a oricărei infracţiuni, de aceea, un minor mai mare de 16 ani, deşi prezumat în mod absolut a avea discernământ, poate susţine şi dovedi că a comis fapta fără

vinovăţie.18

1 .3 SISTEMUL SANCŢIUNILOR APLICABILE MINORILOR

Delincvenţa juvenilă reprezintă o trăsătură caracteristică a fenomenului infracţional în

societatea modernă, prezentând nu numai o sporire numerică, dar şi o continuă accentuare a

precocităţii infracţionale. Cercetările criminologice au dus la concluzia că lupta împotriva acestui

17 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,2003, p. 61.18 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit , p.29

12



fenomen trebuie să se desfăşoare în principal prin prevenţie, măsuri de ocrotire, educare si

reeducare.19

Dreptul penal concură la realizarea prevenţiei infracţionale în rândul minorilor prin

adoptarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori, deosebite de cele

privind combaterea infracţionalităţii în rândul adulţilor.

Încă de la punerea în aplicare a actualului Cod penal, în doctrina s-a impus constatarea că

şi la noi în ţară, combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a ridicat în legislaţia penală

probleme speciale. Astfel se arată că s-au impus reguli specifice aplicabile, în contextul celor

generale, ale răspunderii penale, numai pentru infractorii minori şi cu privire la infracţiunile

săvâşite de către aceştia.20

Pornind de la dispoziţiile art. 100 Cod penal actual, care prevede că „faţă de minorul care

răspunde penal se poate lua o masură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă”, în literatura despecialitate s-a subliniat faptul că sistemul sancţionator aplicabil infractorilor minori este,

raportat la sistemul sancţionator comun, reglementat pentru infractori majori, unul special şi

mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.21 Trăsătura caracteristică a acestui sistem este

dată, în principal, de componenţa măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter

eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare. Spre

deosebire de infractorii majori, cărora li se aplică numai pedepse, infractorilor minori li se aplica

măsuri educative sau pedepse.Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică de sine stătător, în cazul

săvârşirii unor infracţiuni de către făptuitorii minori, având o funcţie preponderent sau în

exclusivitate educativă. Pedepsele sunt şi ele sancţiuni de drept penal, ce se aplică şi ele de sine

stătător, dar care au o funcţie de constrângere, intimidare şi reeducare. Ambele categorii de

sancţiuni urmăresc prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni în viitor. Aplicarea unei categorii de

sancţiuni exclude aplicabilitatea celeilalte. Regimul de sancţionare este unic pentru toate

categoriile de minori care răspund penal.22

19 A. Boroi, Drept penal. Partea generală , Ed. All. Beck, Bucureşti, 2001, p.29420 Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite deminori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.8921 Anastasiu Crişu, op. cit, p..3422 Matei Basarab, Drept penal. Parte generală , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.269.

13



Legea, conform art.101 Cod penal, prevede patru măsuri educative: a) mustarea; b)

libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare şi d) internarea într-un institut

medical- educativ.

Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede, conform art. 109 Cod penal, închisoarea

şi amenda, în limite reduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulţilor. Nu se aplică minorilor

pedeapsa detenţiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar

condamnările pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi

sau decăderi. În schimb, pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71 raportat la art. 64 lit. a şi b şi art.

71 alin. 3 cu referire la art 64 lit.d C. pen. este aplicabilă şi infractorilor minori, pedeapsă a cărei

executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major

în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

Deşi art. 100 C. pen. nu prevede că împotriva minorilor pot fi luate şi măsuri desiguranţă, în baza prevederilor cu caracter general cuprinse în art 112 C. pen., luarea unor

asemenea măsuri nu este exclusă, în măsura în care, prin conţinutul lor, nu sunt incompatibile cu

situaţia acestora.

Toate aceste sancţiuni - măsurile educative, pedepsele şi măsurile de siguranţă – pot fi

luate ori aplicate tuturor minorilor cu capacitate penală, indiferent dacă sunt în vârstă între 14 şi

16 ani şi au lucrat cu discernământ sau în vârstă între 16 şi 18 ani.23

Minorul care a săvâr it anterior vârstei de 14 ani o parte dintre actele materiale ale uneiș

infrac iuni continuateț , iar după împlinirea vârstei de 14 ani a comis altele va fi tras la

răspundere penală doar pentru activitatea infrac ională desfă urată în această ultimă perioadă.ț ș

Săvâr ind unele acte materiale anterior vârstei de 14 ani, se presupune că minorul nuș

poate avea reprezentarea de ansamblu a activită ii sale viitoare, continuate i după împlinireaț ș

acestei vârste. Pe acest considerent rezolu ia infrac ională unică lipse te. În raport cu acteleț ț ș

materiale comise anterior vârstei de 14 ani, minorul nu va putea fi tras la răspundere penală,

capacitatea dobândită ulterior neputând radia asupra etapei anterioare . Aceia i solu ie seș ț

impune i în cazulș infrac iunilor continue sau de obiceiț săvâr ite de minor în condi iileș ț

descrise anterior.

Minorul care a participat la costituirea unei asocieri pentru săvâr irea de infrac iuni (art.ș ț

323 Cod penal) sau a unui grup infrac ional organizat (art. 7 din Legea nr. 39 din 29 ianuarieț

23 Corneliu Turianu, “Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori”Ed. “Continentul XXI”,Bucureşti,1995, p.75

14



2003), dacă a continuat să participe în cadrul asocierii grupului i să ac ioneze potrivit scopurilor ș ț

i după ce a devenit major,ș va răspunde ca major. Infrac iunea continuăț se epuizează numai

în momentul încetării ac iunii sau inac iunii, legea penală aplicabilă fiind cea din momentulț ț

încetării activită ii infrac ionale.ț ț

În ceea ce prive teș infrac iunea progresivăț , tratamentul penal aplicabil unui făptuitor

care la data săvâr irii ac iunii era minor, iar la data producerii rezultatului devenise major este celș ț

prevăzut în Codul penal la articolele 99 i următoarele.ș

Făptuitorul va răspunde în raport de condi ia sa fizică i psihică de la momentul săvâr iriiț ș ș

ac iuniiț (anterior vârstei de 18 ani). Rezultatul mai grav, specific infrac iunii progresive, esteț

consecin a unui proces cauzal declan at de făptuitor în timpul minorită iiț ș ț . Aceea i solu ieș ț

de principiu se impune i în situa ia făptuitorului care a săvâr it ac iunea anterior vârstei de 14ș ț ș ț

ani, dar rezultatul s-a produs după împlinirea acestei vârste.Minorul care, la data comiterii ac iunii susceptibile de urmări progresive, nu avea vârstaț

pentru a răspunde penal i prin urmare, nici capacitatea de a evalua consecin ele fapteiș ț , deoarece

în cazul infrac iunii progresive consecin ele se produc fără o nouă interven ie a subiectului,ț ț ț

neputând influen a urmările mai grave nu va răspunde penal.ț

Minorul va răspunde în raport cu vârsta avută la data săvâr irii faptei cu urmăriș

progresive.24

Sancţiunile de drept penal sunt guvernate de principiul de bază al individualizării, careimpune cerinţa alegerii şi adaptării lor ca natură şi durată încât acestea să corespundă gravităţii

faptei săvârşite, împrejurărilor în care a avut loc precum şi persoanei făptuitorului.25

În cazul sancţiunilor prevăzute pentru infractorii minori operaţia de individualizare se

efectuează în două etape. În prima etapă, pe baza anumitor criterii trebuie să se aleagă dintre

sancţiunile de drept penal măsuri educative sau pedepse, care sancţiune este mai adecvată. În a

doua etapă, trebuie să se aleagă felul sancţiunii şi anume care dintre măsurile educative sau

pedepse urmează să fie luată sau, respectiv, aplicată. După efectuarea acestor două operaţii

prealabile, de alegere a sancţiunii, se individualizează concret aceasta, în raport cu datele

cauzei.26

24 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 67.25 Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală , Ed. All Beck,Bucureşti, 2003, p. 230.26 Gheorghe Ivan, „ Individualizarea pedepsei” , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.263-264.

15



Pentru alegerea categoriei şi apoi a felului sancţiunii aplicabile în speţă, legea prevede

anumite criterii speciale de individualizare pe care instanţa de judecată este obligată să le

folosească. Astfel, în dispoziţia din art. 100 alin 1 C. pen se prevede că la alegerea sancţiunii se

ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea

intelectuală şi morală a minorului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în

care atrăit, precum şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

La alegerea felului sancţiunii aplicabile instanţa foloseşte şi criteriile generale de

individualizare prevăzute în art. 72 C. penal, în măsura în care nu sunt incluse în criterii speciale.

Legea prevede că instanţa trebuie să recurgă la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei

măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.27 Se subliniază prin această

dispoziţie caracterul excepţional pe care trebuie să-l aibă aplicarea pedepsei faţă de minorul

infractor, deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face ca un tânăr să lunece definitiv pe panta criminalităţii.

În ultima etapă a procesului de individualizare, la determinarea concretă a sancţiunii

alese, instanţa se foloseşte în continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt

determinante mai ales în situaţia în care ea a optat pentru una din măsurile educative prevăzute

de lege. Dacă a optat pentru o pedeapsă, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele

speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.28

CAPITOLUL II. PRINCIPALA PEDEAPSA A ÎNCHISORIIAPLICABILĂ INFRACTORILOR MINORI

PRELIMINARII

27 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 35928Gh. Ivan, op. cit., p. 146.

16



Sancţiunile penale sau pedepsele aplicabile minorilor sunt pedepsele principale-

închisoarea şi amenda- şi pedeapsa accesorie.

Potrivit art. 52 Cod penal, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de

reeducare a condamnatului şi are ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Esenţială pentru tratamentul sancţionator aplicabil minorilor este funcţia de reeducare a

pedepsei, pe care se pune accentul, în raport cu funcţia de constrângere şi cu cea de eliminare

temporară (prin plasarea într-un mediu închis).

Când instanţa îşi formează convingerea că nici una dintre măsurile educative nu poate să

ducă la reeducarea minorului, va aplica o pedeapsă, chiar dacă minorul se află pentru prima dată

în faţa justiţiei.

În cazul delincvenţei juvenile, tratamentul penal este îndreptat spre reeducare,

remodelarea personalităţii, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi preceptelemorale, pe cât posibil, prin menţinerea minorului în mediul său familial şi şcolar.29

Codul penal, în „Titlul V” stabileşte în art. 109-110 ind. 1 tratamentul juridic

sancţionator al minorilor infractori, care este cel mai greu regim restrictiv de libertate.

Conform art. 109 alin 1 Cod penal, pedepsele principale aplicabile minorilor sunt

închisoarea şi amenda. Limitele acestor pedepse se reduc la jumătate, iar minimul special nu

poate depăşi, în nici un caz, 5 ani.

Reducerea limitelor pedepsei sunt aplicabile atât pentru infracţiunile tip, cât şi pentruforma agravată, calificată sau atenuată, pentru infracţiunea consumată, cât şi pentru cea

rămasă în faza tentativei.

Legiuitorul ar fi putut realiza în cazul fiecărei infracţiuni, şi în cuprinsul fiecărui text

sancţionator limite de pedeapsă diferite, unele pentru majori şi altele pentru minori. Adoptarea

acestui sistem ar fi prezentat, însă, un dublu dezavantaj. Pe de o parte ar fi încărcat excesiv

conţinutul textelor şi, pe de altă parte, ar fi putut crea necorelări între limitele pedepselor astfel

stabilite pentru minori şi gradul de pericol social abstract al diverselor infracţiuni. De aceea a fost

adoptat un alt sistem, care constă în determinarea limitelor pedepsei aplicabile minorilor prin

derivaţie, adică prin reducerea într-o anumită proporţie a tuturor pedepselor prevăzute de legea

penală.30

29 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 121-122.30 Octavian Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, p. 78

17



Conform art. 109 alin 1 Cod penal, pedepsele principale aplicabile minorilor sunt

închisoarea şi amenda.

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă inculpaţilor

minori.

Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului, prin scoaterea

din mediul normal de viaţă şi plasarea lui într-un mediu închis în care este supus unui mod

de viaţă şi de muncă impus. Această sancţiune poate îndeplini cu succes atât funcţia de

constrângere individualizată, este remisibilă şi în parte reparabilă.31

Închisoarea, cea mai gravă sancţiune penală ce se poate aplica minorilor infractori,

este reglementată distinct atât în ceea ce priveşte condiţiile de aplicare, cât şi în ceea ce priveşte

executarea.

Condamnarea la pedeapsa închisorii a minorilor reprezintă un înalt grad de pericol socialal faptei. Dacă înainte de 1992 nu era posibilă aplicarea unei astfel de pedepse deoarece decretul

nr. 218/1977 prevedea sanc ionarea infractorulior minoriț numai prin măsuri educative, după

această dată aplicarea pedepsei închisorii a devenit tot mai mare. Astfel s-a revenit la regimul

juridic existent la data apari iei codului din 1969.ț

Singura dispoziţie din Legea nr. 104/1992, care a modificat art. 109 alin. 1 privitor la

pedepsele pentru minori, se referă la limitele acestora, în sensul că la data intrării în vigoare a

Codului limitele pedepselor se reduceau cu 1/3, iar în baza modificării aduse prin Legea nr.104/1992 se reduc la jumătate.32

Creşterea infracţionaliţăţii a devenit un fenomen alarmant în rândul tineretului. Explozia

criminalităţii de la 1989 până în prezent poate fi explicată prin faptul că sărăcia şi inegalităţile

economice lovesc în mod special copiii şi tinerii, iar, pe de altă parte, datorită slăbirii instituţiilor

care au drept funcţie socializarea copiilor şi tinerilor. Scăderea participării şcolare este un factor

crucial în împingerea în stradă a unui număr apreciabil de copii şi expunerii lor presiunilor şi

oportunităţilor infracţionale. Creşterea somajului în rândul tinerilor este, de asemenea, un factor

important al creşterii infracţionalităţii.33

Pedeapsa cu închisoarea este cea mai aspră sancţiune de drept penal care poate fi luată în

cazul infractorilor minori, ea fiind utilizată în cazurile în care aplicarea unei măsuri educative nu

31 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 2232 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 36533 Octavian Pop, op. cit., p. 79

18



este îndestulătoare în raport cu condiţiile de săvârşire, urmările produse şi comportamentul

general al minorului.

Ca pedeapsă privativă de libertate, închisoarea se aplică minorilor care au săvârşit

fapte penale deosebit de grave, atunci când măsurile educative nu ar avea finalitatea cerută de

art. 52 Cod penal, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, atât în ceea ce-l priveşte pe minor, cât

şi în ce îi priveşte pe potenţialii delincvenţi.34

Când se aplică pedeapsa închisorii, trebuie să se pronunţe şi pedepsele accesorii. Soluţia

se impune, deoarece dispoziţiile art. 71 Cod penal nu pot fi înlăturate fără a exista o dispoziţie

expresă, aşa cum există în cazul art. 109 alin. (3) Cod penal cu privire la pedepsele

complementare.

Art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr.

278/2006, prevede mai întâi, la alineatul 1, că "pedeapsa accesorie constă în interzicereadrepturilor prevăzute în art. 64", iar în continuare, în cadrul alineatului 2, aduce precizarea

potrivit căreia "condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din momentul în care hotărârea de

condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală

sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei".

În cuprinsul alineatului 3 din acelaşi articol s-a reglementat că "interzicerea drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiuniisăvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale

persoanei aflate sub tutelă sau curatelă". Pe de altă parte, art. 109 din Codul penal, prin care sunt

reglementate pedepsele pentru minori, prevede, la alineatul 3, că "pedepsele complementare nu

se aplică minorului", fără să conţină nicio dispoziţie referitoare la pedepsele accesorii pentru

această categorie de infractori. Dispoziţia din alineatul 4 al acestui articol, potrivit căreia

"condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau

decăderi", nu poate avea semnificaţia ce i se atribuie de unele instanţe, în sensul că ar excepta pe

minori şi de la aplicarea pedepsei accesorii la care se referă art. 71 din Codul penal, câtă vreme

este evident că dispoziţia respectivă nu reglementează o astfel de excepţie, iar natura juridică a

pedepsei accesorii este diferită de aceea a incapacităţilor sau decăderilor, care privesc situaţia

condamnatului după executarea pedepsei.

34 Corneliu Turianu, op. cit., p 80

19



Or, din moment ce pedeapsa accesorie care urmează soarta pedepsei principale,

decurgând din aceasta, are efecte limitate, numai pe perioada cât condamnatul execută pedeapsa

privativă de libertate, este evident că nici o raţiune nu impune exonerarea minorului de la rigorile

unei asemenea pedepse pe timpul cât se află în detenţie ca efect al condamnării sale.35

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casa ie i Justi ie prin Decizia nr. LI (51) din 4ț ș ț

iunie 2007 a Sec iilor uniteț care prevede faptul că pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71

raportat la art. 64 lit. a) şi b) şi art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este

aplicabilă şi inculpaţilor minori, pedeapsă a cărei executare va începe la împlinirea vârstei

de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în

timpul executării pedepsei.

Mai mult decât atât, tot Înalta Curte de Casa ie i Justi ie prin Deciziaț ș ț LXXIV (74) din 5

noiembrie 2007, s-a pronun at, tot cu privire laț pedepsele accesorii, în sensul că dispozi iile art.ț 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) – c) din Codul penal nu se va face in mod

automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instan ei, în func ie de criteriileț ț

stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.36

Infractorului minor nu i se va aplica niciodată pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ea fiind

înlocuită cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Înlocuirea deten iunii pe via ă cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani este condi ionatăț ț ț

de împrejurarea ca inculpatul să fi fost minor la data săvâr irii infrac iunii. Ajungerea sa laș ț

majorat anterior trimiterii în judecată ori solu ionării cauzei este, a adar, nerelevantă, în sensul căț ș

deten iunea pe via ă nu-i va putea fi aplicată.ț ț

În majoritatea situaţiilor, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută cu pedeapsa

închisorii. În procesul stabilirii şi aplicării pedepsei, într-o primă etapă a individualizării

judiciare a pedepsei, instanţa, folosind criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 alin.2 şi

art. 100 alin 1, va trebui să se oprească asupra uneia dintre cele două alternative, pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau închisoarea. Dacă se apreciază că, în cauză, se impune detenţiunea pe

viaţă, conform art. 109 alin 2, se va aplica minorului pedeapsa închisorii între 5 şi 20 de ani.

35 ÎCCJ, dec. nr. LI (51) din 4 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 769/2007 36 ÎCCJ, dec. nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,

nr.545/2008

20



După această primă etapă, în care a fost stabilită natura pedepsei aplicabile, urmează

etapa stabilirii cuantumului concret al acesteia, pornind de la limitele legale de pedeapsă şi

criteriile prevăzute de art. 72 alin. 2 şi art. 100 alin 1 Cod penal.37

Odată stabilită pedeapsa aplicată minorului, operaţiunea de individualizare a pedepsei

continuă pornind de la limitele pedepsei astfel determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a

pedepsei producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.

Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui primul termen al

recidivei, însă reprezintă un antecedent penal de care trebuie să se ţină seama la individualizarea

pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou.

Amenda, ca pedeapsă aplicabilă minorului delicvent este o alternativă de sancţionare a

faptelor nu deosebit de grave. Ea se aplică atunci când nu se impune aplicarea unei pedepse cu

închisoare iar o măsură educativă ar fi ineficientă fie datorită imposibilităţii executării, fiedatorită imposibilităţii executării, fie datorită imposibilităţii executării, fie datorită timpului scurt

până la majorat.

Pedeapsa amenzii se aplică în limitele prevăzute de lege pentru fapta de care se face

vinovat minorul, limite care se reduc la jumătate potrivit art. 109 Cod penal.38

Amenda, ca pedeapsă principală aplicabilă minorilor, se întâlneşte rar în practica

judiciară.

Sancţiunea amenzii, deşi destul de rar aplicată, poate fi oportună în situaţia în careinculpatul, aflându-se aproape de vârsta majoratului, desfăşoară activităţi remunerate.

Condamnarea la pedeapsa amenzii este de preferat în cazul infractorilor minori, deoarece se evită

contactul cu mediul penitenciar şi prin această influenţă negativă asupra acestuia, menţinându-se

mediul de viaţă obişnuit. În plus, funcţia de constrângere, care poate fi realizată printr-o justă

individualizare a cuantumului amenzii, stimulează minorul condamnat la prestarea unei munci

utile, remunerate, atingându-se astfel scopul educativ al sancţiunii. 39

Atât închisoarea cât şi amenda ce se aplică infractorilor minori nu se deosebesc, sub

aspectul caracterului şi al conţinutului, de pedeapsa închisorii sau, respectiv, a amenzii care se

aplică majorilor, deosebirea constă doar în aceea că limitele lor speciale se reduc la jumătate.

37 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit., p.94.38 Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori, AsociaţiaAlternative Sociale, Iaşi, 2005, p. 12639 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 127

21



În legile speciale există infracţiuni pentru care sunt prevăzute alte limite ale amenzii, în

aceste cazuri reducerea va opera asupra limitelor respective.

Sancţiunea amenzii, deşi destul de rar aplicată, poate fi oportună în situaţia în care

inculpatul, aflându-se aproape de vârsta majoratului, desfăşoară activităţi remunerate.

Condamnarea la pedeapsa amenzii este preferată în cazul acestei categorii de minori, deoarece se

evită contactul cu mediul penitenciar. Totodată, funcţia de constrâgere, care poate fi realizată

printr-o justă individualizare a cuantumului pedepsei, stimulează minorul condamnat la prestarea

unei munci utile, remunerate, atingându-se, astfel, scopul educativ al sancţiunii.40

Prin urmare, din contextul reglementării răspunderii penale a minorului razultă, cu

claritate, voinţa legiuitorului de a sancţiona infractorul minor pentru infracţiunea săvârşită,

diferenţiat faţă de tratamentul penal aplicat infractorului major pentru săvârşirea aceleiaşi

infracţiuni, într-un sens atenuant, motiv pentru care atât limita minimă, cât şi limita maximă pentru fiecare infracţiune săvârşită de infractorul minor este, ex lege, redusă la jumătate din

limita minimă a pedepsei închisorii aplicabile infractorului major.

Deci, legiuitorul a stabilit în Codul penal că, pedeapsa prevăzută prin lege pentru o

infracţiune, nu poate fi în nici un caz, de aceeaşi durată sau acelaşi cuantum, cu pedeapsa

prevăzută ca individualizare legală pentru infractorul minor. Din aceasta rezultă, fără nici un

dubiu, că legea penală operează cu două modalităţi de individualizare legală a pedepsei închisorii

stabilind pentru fiecare atât o limită minimă de pedeapsă, cât şi o limită maximă de pedeapsă,raportul dintre aceste limite, cu care operează cele două modalităţi, fiind în mod expres de lege.

Aşadar, aplicabilitatea, la o infracţiune concretă, a limitelor pedepsei închsorii stabilite în ultul

sau altul din cele două modalităţi de individualizare legală a pedepsei închisorii pentru acea

infracţiune, este dată de criteriul persoanei care a săvârşit infracţiunea, respectiv a faptului dacă

la data săvârşirii ei infractorul a fost major, ori dimpotrivă minor.41

SEC IUNEA I.Ț STABILIREA LIMITELOR APLICĂRII PEDEPSEI

ÎNCHISORII. PARTICULARITĂŢI

40 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit , p.10541 Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite deminori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.92

22



Când este aplicată minorilor, pedeapsa închisorii nu poate fi stabilită în limitele prevăzute

de lege pentru infractorii majori. Condiţia specială a celor dintâi impune, în ceea ce-i priveşte

determinarea unor limite mai reduse.

În art. 109 Cod penal se arată, în acest sens, că în cazul minorilor limitele pedepsei

prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc la jumătate, dar fără ca, în urma

reducerii, minimul sa poată depăşi 5 ani. Aceasta înseamnă că, atunci când infractorul este

minor, atât minimul cât şi maximul pedepsei legale a infracţiunii săvârşite se înjumătăţesc, iar

dacă în urma acestei operaţii ar rezulta un minim mai mare de 5 ani, acesta va fi redus la 5 ani.

De exemplu, dacă infracţiunea de omor calificat- pentru care art. 175 Cod penal prevede

pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani- a fost comisă de un minor, limitele pedepsei se vor reduce la 5 ani şi, respectiv, 12 ani i 6 luni de închisoare, chiar dacă jumătate din minimulș

special de 15 ani prevăzut de art. 175 Cod penal îl reprezintă 7 ani şi 6 luni.

Această prevedere, potrivit căreia minimul pedepsei nu trebuie să depăşească 5 ani, se

explică prin dispoziţia cuprinsă în alin. 2 al art. 109 Cod penal, în sensul că în cazul infracţiunilor

pedepsite cu detenţiunea pe viaţă, infractorilor minori li se aplică pedeapsa închisorii al cărei

minim este de 5 ani. Or, dacă în cazul infracţiunilor foarte grave, sancţionate cu detenţiunea pe

viaţă, minimul pedepsei închisorii aplicabile minorilor nu poate fi mai mare de 5 ani, cu atât maimult acest minim nu poate fi depăşit în cazul celorlalte infracţiuni, mai uşoare, sancţionate numai

cu pedeapsa închisorii.

În ceea ce prive te situa ia în care minorul săvâr e te o faptă penală care rămane laș ț ș ș

stadiul tentativei în doctrină s-au conturat mai multe puncte de vedere cu privire la faptul dacă

se acordă prioritate tentativei sau minorită ii.ț

Unii autori consideră faptul că textul art. 109 alin 1 Cod penal prevede că ceea ce se

reduce la jumătate sunt limitele prevăzute de lege pentru „infracţiunea săvârşită”. Cum în raport

cu sensul expresiei „săvârşirea unor infracţiuni”, explicat în art. 144 Cod penal, prin infracţiunea

săvârşită trebuie înţeleasă şi tentativa, rezultă că în cazul în care fapta penală comisă de minor

a rămas în stadiul tentativei, reducerea la jumătate nu va opera asupra pedepsei prevăzute de

lege pentru infracţiunea consumată, ci asupra pedepsei aplicabile conform art 21 Cod penal, în

caz de tentativă. Cu alte cuvinte, mai întâi se vor reduce la jumătate minimul şi maximul

23



pedepsei legale a infracţiunii consumate, potrivit art. 21 Cod penal şi apoi aceaste limite-

proprii tentativei- vor suferi, la rândul lor, o reducere la jumătate prin aplicarea

prevederilor art. 109 alin. 1 Cod penal.42

Al i autoriț sus in faptul că atunci când existăț concurs între minoritate şi tentativă la o

infracţiune, limitele speciale de pedeapsă iniţiale vor fi modificate succesiv, de două ori, şi

anume mai întâi pentru cauza minorităţii şi apoi pentru cauza tentativei , fără ca minimul

special să poată coborî sub minimul general.43

Cu privire la această controversă, instan a supremă prin decizia de îndrumare nr.ț

9/1972 a dat prioritate tentativei atunci când există un concurs între tentativă i minoritate.ș

Întrucât minorilor nu le este aplicabilă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, când pentru

infracţiunea săvârşită de minor legea prevede o asemenea pedeapsă, conform art. 109 alin 3 Cod penal, minorului i se va aplica închisoarea de la 5 la 20 de ani.

Dacă infracţiunea săvârşită de minor se pedepseşte, când este comisă de majori, cu

pedepse alternative- detenţiunea pe viaţă sau închisoarea-, instanţa va trebui să se fixeze mai

întâi asupra uneia dintre aceste pedepse, ţinând seama de criteriile de individualizare prevăzute

de art. 72 Cod penal, după care va proceda după cum urmează: în cazul în care a ales detenţiunea

pe viaţă, va aplica minorului pedeapsa închisorii, a cărei durată o va stabili între 5 şi 20 de ani. În

cazul în care a ales închisoarea, va aplica această pedeapsă- prevăzută de legea ca sancţiunealternativă-, dar îi va reduce la jumătate limitele arătate în textul sancţionator, fără ca minimul să

poată depăşi 5 ani.

În cazul în constatării unor circumstanţe atenuante- după cum se ştie-, potrivit art. 76

alin. 1 Cod penal, dacă infracţiunea săvârşită se sancţionează cu închisoare, această pedeapsă

trebuie coborâtă în mod obligatoriu, sub minimul special, iar în anumite cazuri, limitativ

prevăzute de lege închisoarea poate fi înlocuită sau trebuie înlocuită cu pedeapsa amenzii.

Măsura reducerii pedepsei cu închisoarea şi incidenţa dispoziţiilor privitoare la înlocuirea

acesteia depind de mărimea minimului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea

săvârşită. Dacă infracţiunea a fost comisă- în condiţiile existenţei unor circumstanţe atenuante-

de către un minor, reducerea pedepsei închisorii sau, eventual, înlocuirea ei se va stabili în raport

42 Corneliu Turianu, op. cit., p 16843 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 123

24



cu limitele de pedeapsă prevăzute în textul sancţionator, reduse însă în prealabil la jumătate

potrivit art. 109 Cod penal. Cu alte cuvinte, în cazul existenţei unor circumstanţe atenuante, se va

ţine seama de minimul special al pedepsei, redus la jumătate- minim care însă niciodată nu va

putea depăşi 5 ani-, urmând ca reducerea prevăzută în art. 76 Cod penal să opereze asupra acestui

minim, astfel redus.44

La alegerea pedepsei aplicate inculpatului minor, sub aspectul cuantumului şi modalităţii

de executare, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere, pe lângă pericolul social al faptei

comise, şi modalitatea de săvârşire şi cauzele care au determinat inculpatului minor să comită o

faptă antisocială, dacă mediul din care provine a avut o influenţă negativă, a fost propriu sau

impropriu dezvoltării şi educării sale.45

În ipoteza existenţei unor circumstanţe agravante, potrivit art. 78 Cod penal, se poateaplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă însă- în raport cu criteriile de individualizare

prevăzute în art. 72 Cod penal- maximul special s-ar invedera neîndestulător, atunci, în cazul

închisorii, se va adăuga un spor până la 5 ani, dar care nu poate depăşi o treime din acest maxim.

Dacă infracţiunea a fost comisă în circumstanţe agravante de un minor, la stabilirea pedepsei se

va avea în vedere maximul special prevăzut dec lege, redus însă la jumătate, la care se va putea

adăuga un spor de 5 ani. Este de observat, aşadar, că dacă maximul special- la care se poate

adăuga sporul- se reduce la jumătate, în conformitate cu prevederile art 109 Cod penal,cuantumul sporului rămâne nemodificat, indiferent de calitatea de minor sau de major a

infractorului.46

La individualizarea pedepselor, instanţa are în vedere gradul de pericol social al faptelor

săvârşite, persoana inculpaţilor, caracterizaţi prin aceea că au avut o atitudine nesinceră sau

oscilantă pe parcursul procesului penal, încercînd să împedice aflarea adevărului, precum şi dacă

în cauză există circumstanţe agravante. În raport de acestea, o pedeapsă orientată spre maxim

este în măsură să-şi atingă scopul preventiv şi educativ.47

44 Corneliu Turianu, op. cit., p. 16945 Dana Ţiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică judiciară , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006,

p.13546 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit , p.10647 Dana Ţiţian, op. cit., p.162

25



În cazul în care minorul a săvârşit un concurs de infracţiuni şi se consideră că este cazul

să fie condamnat numai la pedeapsa închisorii, instanţa va stabili pedepse separate pentru fiecare

infracţiune concurentă- având în vedere, de fiecare dată, limitele pedepsei prevăzute de lege,

reduse la jumătate- după care va aplica pedeapsa cea mai grea, conform art 34 lit b) Cod penal,

„care poate fi sporită până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se

poate adăuga un spor până la 5 ani”. Maximul special la care se referă textul este, se înţelege,

maximul special redus la jumătate. Cât priveşte sporul, este de observat că el nu este supus nici

unei reduceri, fiind identic atât pentru infractorii majori cât şi pentru cei minori şi are un caracter

excepţional.48

De lege ferenda, ar trebui instituită o diferenţiere între tratamentul sancţionator al

majorului şi al minorului, în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni, în sensul reducerii

cuantumului sporului ce poate fi aplicat minorului pe lângă pedeapsa cea mai grea.49

În cazul concursului de infrac iuni săvâr ite de un minor, a a cum corect s-a statuat inț ș ș

cadrul pct. 12 din Decizia de indrumare nr. 10/1972 a Plenului Tribunalului Suprem, trebuie

luată o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infrac iuniț , dacă pentru

îndreptarea minorului este suficientă o asemenea măsura, iar când se apreciază că se impune

aplicarea de pedepse, acestea sunt stabilite, pentru fiecare infrac iune în parte, făcându-se apoiț

aplicarea art.34 din Codul penal.

Tot astfel, potrivit aceluia i punct din decizia men ionată, în ipoteza în care după luareaș ț

unei măsuri educative se descoperă că minorul a mai săvâr it o infrac iune pentru care seș ț

apreciază că este aplicabilă pedeapsa închisorii, măsura educativă se revocă.

În acest context, ca particularitate de interpretare a legii, în activitatea instan elor s-a pusț

problema aplicării dispozi iilor art. 449 din Codul de procedură penală, ca urmare a cererilor deț

contopire formulate în caz de concurs de infrac iuni săvâr ite de un inculpat minorț ș , căruia

i s-au aplicat atât pedepse, cât i măsuri educativeș , determinate de caracterul incompatibil al

pedepselor cu măsurile educative dispuse prin hotărâri succesive rămase definitive.

In conformitate cu alin. 1 din textul de lege enun at, pedeapsa pronun ată poate fiț ț

modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau in cursul executării pedepsei se constată,

48 Corneliu Turianu, op. cit., p.16949 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, p. 125.

26



pe baza unei alte hotărâri definitive, existen a vreuneia dintre urmatoarele situa ii: a) concursulț ț

de infrac iuni:b) recidiva; c) acte care intră în con inutul aceleia i infrac iuni.ț ț ș ț

O atare activitate, de reevaluare a pedepsei, este justificată de descoperirea unor

situa ii esen iale, necunoscute de instan ă, cu privire la minorul condamnat, între care iț ț ț ș

aceea privind concursul de infrac iuni.ț

Existen a mai multor hotărâri definitive de condamnare la pedepse diferite pentruț

infrac iuni concurente, săvâr ite de aceea i persoana în timpul minorită ii, nu poate determinaț ș ș ț

dificultă i de interpretare a dispozi iilor art. 34 din Codul penal, după cum nici situa ia în care,ț ț ț

prin mai multe hotărâri definitive, au fost aplicate minorului numai măsuri educative, caz în care

instan ele trebuie să dispună o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infrac iuniț ț

aflate în concurs.

Atunci când însă pentru infrac iunile concurente s-au aplicat pedepse privative deț libertate, prin hotărâri definitive, iar pentru altele, tot prin hotărâri definitive, au fost luate măsuri

educative fa ă de minor,ț se ive te o dificultate de aplicare a dispoziș țiilor legale referitoare la

măsurile educative, determinată în primul rând de deosebirile existente între măsurile

educative, care nu permit nici cumularea i nici contopirea lor, iar în al doilea rând deș

natura diferită a acestor măsuri în raport cu pedepsele.

Or, în astfel de ipoteze complexe, mai pu in frecvente, se impune sa fie aplicate totu iț ș

principiile de drept penal privind concursul de infrac iuni, tinându-se seama că atât pedepsele,ț

cât i măsurile educative luate în cazul minorului urmăresc în egală măsură reeducarea sa i seș ș

dispun, în ambele situa ii, ca urmare a săvâr irii unor fapte penale.ț ș

Cum singura reglementare dată modului în care trebuie să se procedeze in cazul

concursului de infractiuni săvâr ite de persoana fizică este aceea cuprinsă în art. 34ș din

Codul penal, se impune ca dispozi iile acestui text de lege să se aplice i atunci când se solicităț ș

modificări de pedepse în temeiul art. 449 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, ca urmare

a aplicării fa ă de un minor, prin hotărâri definitive, atât a unor pedepse, cât i a unor măsuriț ș

educative, pentru infrac iuni concurente în sensul prevederilor art. 33 din Codul penal.ț

Având în vedere toate acestea, Înalta Curte de Casa ie si Justi ie prin Decizia XXXț ț

din 16 aprilie 2007 a statuat că i în situa ia cererii întemeiate pe dispozi iile art. 449 din Codulș ț ț

de procedură penală, în caz de concurs de infrac iuni săvâr ite de un inculpat minor, căruia iț ș

27



s-au aplicat atât pedepse, cât i măsuri educativeș , acestea se contopesc conform art. 34 din

Codul penal, în sensul aplicării sanc iunii rezultante celei mai grele.ț 50

În consecinţă, instanţa va stabili pentru fiecare infracţiune concurentă sancţiunea

corespunzătoare - măsură educativă sau pedeapsă - iar apoi va proceda la contopirea acestora. În

cadrul contopirii, măsurile educative care sunt mai uşoare decât pedepsele se vor absorbi în

acestea. Dacă au fost stabilite mai multe pedepse, ele se vor contopi în condiţiile art. 34 C. pen.

Dacă pentru una dintre infrac iunile concurente s-a stabilitt o pedeapsă cu închisoarea i oț ș

pedeapsă cu amenda, se va aplica pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul

sau în parte. Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare i mai multe cu amenda, seș

aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispozi iei de la lit. b) art. 34 Cod penal, la care se poateț

adăuga amenda, potrivit dispozi iei de la lit.c) din cadrul aceluia i articol.ț ș

Potrivit art. 34 alin. (2) pedeapsa rezultantă, prin aplicarea dispozi iilor alin. (1) art. 34,ț

nu poate depă i suma pedepselor aplicate de instan ă pentru infrac iunile concurente.ș ț ț

Condamnările anterioare ale minorului nu pot constitui primul termen al recidivei.

Potrivit art. 38 alin. (1) lit. a Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de

hotărârile de condamnare privitoare la infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Aceste

condamnări constituie, însă antecedent penal, care relevă persistenţa pe cale infracţională, aspectce va fi avut în vedere în procesul individualizării pedepsei.

Antecedenţa penală, în aceste situaţii, generează o pluralitate intermediară al cărei

termen sancţionator este reglementat în art. 40 Cod penal. Conform acestui text, când după o

condamnare definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea

executării pedepsei sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege

pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

În consecinţă, se vor contopi pedepsele astfel cum au fost aplicate de instanţe, şi nu restul

rămas neexecutat, ca în cazul recidivei.51

50 Î.C.C.J., dec. nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763/2007 51 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 127

28



SEC IUNEA II. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII. INDIVIDUALIZAREAȚ JUDICIARĂ I ADMINISTRATIVĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORIIȘ

APLICATE INFRACTORULUI MINOR

II. 1. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII

Pedeapsa minorilor se deosebeşte de privaţiunea de libertate la care sunt condamnaţi

infractorii majori nu numai prin durată, dar i prin modul de executare.ș

Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii- se arată în art. 57 alin. 3 Cod penal- execută

pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se

29



posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire

profesională potrivit aptitudinilor lor.52

Aceste dispoziţii de bază sunt dezvoltate şi completate prin Legea nr 275/2006 privind

executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal.

Astfel, potrivit art. 67 alin. (1) “Minorilor condamnaţi la pedepse privative de libertate li

se asigura condiţii pentru participarea la activitati educative, culturale, terapeutice, de consiliere

psihologică şi asistentă socială adecvate nevoilor şi personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea

studiilor şi dobândirea unei calificări profesionale, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor.”

De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1) punctul c) din acelaşi act normativ, minoriilor

nu li se aplică regimul de maximă siguranţă. Aceştia vor executa pedeapsa privativă de

libertate în regim închis, pe perioada cat durează cauza care a impus neaplicarea regimului demaximă siguranţă.53

Minorii deţinuţi au dreptul nu numai la a li se asigura toată protecţia drepturilor oferite

adulţilor, dar au dreptul şi la servicii adiţionale datorită imaturităţii lor şi perioadei de învăţare şi

de formare ca adulţi, în care se află.

Minorii şi tinerii aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluşi, pe

durata executării pedepsei, în programe speciale de asistenţă şi consiliere, în funcţie de vârsta şi

personalitatea fiecăruia aşa cum prevede art 28 alin (1) din Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.54

Cu privire la individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de

libertate în cazul minorilor aceştia sunt incluşi, pe durata executării pedepsei, în programe

speciale de consiliere şi asistenţă, în funcţie de vârstă şi de personalitatea fiecăruia. Programele

speciale sunt realizate de serviciile de educaţie, consiliere psihologică şi asistenţă socială din

cadrul penitenciarelor, cu participarea consilierilor de protecţie a victimelor şi de reintegrare

socială a infractorilor, a voluntarilor, a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi a altor reprezentanţi

ai societăţii civile.

52 Corneliu Turianu, op. cit., p. 16853Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal , pubicată în Monitorul Oficial al României, nr. 627/2006 54 Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 207

30



Cu privire la regimul de muncă aplicat minorilor condamnaţi la pedepse privative de

libertate art. 57 din Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal prevede la alin. 3 că minorii condamnaţi la pedepse

privative de libertate, care au împlinit vârsta de 15 ani, pot presta o muncă potrivită cu

dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele lor, numai la cererea acestora şi cu acordul

părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă nu le este periclitată sănătatea.

De asemenea, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol minorii condamnaţi la pedepse privative

de libertate, care au împlinit vârsta de 16 ani, pot presta o muncă numai la cererea acestora. Iar

potrivit art. 58, care se referă la munca prestată în condiţii speciale, minorii condamnati la

pedepse privative de libertate nu pot presta munca în timpul nopţii sau în locuri vătămătoare,

periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor

condamnate ori pentru dezvoltarea minorilor condamnaţi.Cu privire la art. 58, expresia “cazuri speciale” ale muncii unor categorii anume de

condamnaţi reprezintă un adevăr fiziologic că amprenta destul de înăbuşitoare a oricărei munci

utile este o funcţiune a organismului omenesc. Nu este un lucru de neglijat că fiecare din

variantele acestor funcţiuni, oricare i-ar fi conţinutul şi forma, este, prin esenţa sa, un efort.

Etica şi stilul legii pedepselor oglindeşte caracterul strict interpretativ al muncii depuse de

condamnat ca element al pedepsei închisorii. Prin însuşi faptul reglementării cazurilor speciale,

legea are o dimensiune morală. Reglementarea timpului necesar jocului liber al forţelor vitale,fizice şi intelectuale, repaosul săptămânal, recunoaşterea timpului necesar pentru creşterea şi

dezvoltarea corpului, pentru conservarea sănătăţii sale sunt punctate cauzal: “Încadrarea în

muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea

vârstei de 18 ani, prevede Codul muncii.”55

Munca condamnaţilor minori se apreciază că este un lucru pozitiv în educaţia lor şi în

menţinerea sănătăţii psihice şi fizice care-i va ajuta la reîncadrarea în muncă şi societate când se

vor elibera din penitenciar.

Tot cu referire la minori, Legea nr. 275/2006 reglementează anumite dispoziţii speciale

privind minorii condamnaţi la pedepse privative de libertate. Astfel, minorilor condamnaţi la

pedepse privative de libertate li se asigură condiţii pentru participarea la activităţi educative,

culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială adecvate nevoilor şi

55 Petrache Zidaru, Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare

în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 250

31



personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea studiilor şi dobândirea unei calificări profesionale,

în funcţie opţiunile şi aptitudinile lor.

Programele de educaţie şi intervenţie psihologică sunt orientate spre favorizarea

contactului cu societatea şi în special cu familia, astfel încât, la punerea în libertate, minorii şi

tinerii să nu fie dezavantajaţi sub aspect şcolar profesional sau social. 56

Minorii şi tinerii execută pedepsele privative de libertate în penitenciare anume destinate

sau în secţii separate în celelalte penitenciare, pentru a li se asigura protecţia şi asistenţa pe plan

social, şcolar, educativ, profesional, psihologic, medical şi fizic, care le sunt necesare potrivit

vârstei, sexului şi personalităţii fiecăruia.

În penitenciarele pentru minori şi tineri se asigură separarea pe camere în funcţie de sex,

vârstă şi regimul de executare.57

Minorii trebuie să fie repartizaţi la penitenciare mai apropiate de domiciliu şi să fieseparaţi de majori spre a-i feri de influenţa acestora.

Tot referitor la minori, s-au luat o serie de măsuri mai speciale cum ar fi hrana zilnică în

cantităţi mai mari decât adulţii, li se asigură 8 ore de muncă neîntrerupt, precum şi exerciţii fizice

zilnice. Ei vor putea avea contacte mai multe cu familia decât majorii.

Cu privire la prescripţia executării pedepsei, potrivit art. 129 Cod penal, pentru cei care

la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării pedepsei- prevăzute în art. 126 Cod penal- se reduc la jumătate.

Observăm că dacă infractorul, minor la data săvârşirii infracţiunii devine major în timp ce

termenul de prescripţie este în curs, beneficiul acestui termen îi rămâne definitiv câştigat,

deoarece, aşa cum prevede textul art. 129 Cod penal, durata termenului de prescripţie este

determinată de situaţia infractorului- major sau minor- la data săvârşirii infracţiunii.58

II.2. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII

56 Ioan Marcel Rus, Drept execuţional , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 9757 Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, op. cit., p. 20858 Corneliu Turianu, op. cit., p. 169

32



Instituţiile privitoare la individualizarea executării pedepsei sunt aplicabile şi infractorilor

minori, în condiţii mai avantajoase decât în cazul infractorilor majori.

2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infractorului minor

Suspendarea executării pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepsei

care constă în suspendarea pe o durată de timp şi în anumite condiţii a executării pedepsei

pronunţate.59

Suspenarea condi ionată a executării pedepsei poate fi acordată de instan a de judecatăț ț

infractorului minor dacă sunt îndeplinite condi iile prevăzute în art. 81 Cod penal i produceț ș

acelea i efecte i consecin e ca i când aceasta a fost dispusă fa ă de un infractor major. Totu i,ș ș ț ș ț ș

legiuitorul, inând seama de particularită ile vârstei minorului, a introdus unele elementeț ț specifice în reglementarea suspendării condi ionate a executării pedepsei aplicate minorului.ț 60

Articolul 110 Cod penal prevede, prin derogare de la prevederile art 82 Cod penal, că în

caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicată minorului, termenul de încercare se

compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2

ani, fixat de instanţă. Se observă, astfel, că legiuitorul a instituit un regim derogator de la

prevederile Codului penal referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii

aplicată majorilor în sensul că spre deosebire de termenul de încercare prevăzut de art 82 Cod penal care este un termen fix, termenul de încercare în cazul pedepsei aplicată minorilor este un

termen variabil, între 6 luni şi 2 ani spre deosebire de termenul de încercare de un 2 ani al

pedepsei aplicate majorilor, reflectându-se astfel concepţia generală a legiuitorului de aplicare a

unui regim sancţionator atenuat în cazul minorilor .61

În mod particular, în ceea ce priveşte instituţia suspendării executării pedepsei în oricare

din formele sale, plecând de la premisa potrivit căreia toate celelalte condiţii de aplicare a

suspendării, condiţii care privesc pedeapsa închisorii aplicate infractorului major trebuie

îndeplinite cumulativ şi în cazul infractorului minor, limita maximă a pedepsei închisorii

prevăzută de lege, de care se va ţine seama, în cazul minorului este cea redusă la jumătate.62

59 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit , p.11660 Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.47261 Viorel Paşca, Individualizarea modului de executare al pedepsei închisorii aplicată minorilor, Dreptul, nr. 1, 1997,

p. 51

33





Cod penal, iar după această vârstă i până la împlinirea termenului de încercare, laș

respectarea măsurilor de supraveghere ori a obliga iilor prevăzute în art. 86 ind. 3ț

Cod penal; 64

Prin Decizia nr. 75/2007 pronun ată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casa ieț ț

i Justi ie a stabilit că dispozi iile art. 110 ind. 1 alin (1) Cod penal se interpretează în sensul că,ș ț ț

în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate

infractorului minor, instan a va stabili un termen de încercare în condi iile art. 110 din acela iț ț ș

cod (care este de la 6 luni la 2 ani), i nu potrivit art. 86 ind. 2 alin (1) din Codul penal (care esteș

între 2 i 5 ani).ș

Potrivit art. 110 ind. 1 alin. (3) Cod penal, sustragerea minorului de la îndeplinirea

obliga iilor prevăzute de art. 103 alin. (3) poate atrage revocarea suspendării condi ionate. Înț ț

cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obliga iilor stabilite de instan ă potrivit art.ț ț 86 ind. 4, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în

întregime a pedepsei, sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani.

2.3. Executarea pedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă este un mijloc de individualizare a pedepsei

închisorii sub aspectul executării acesteia, prin înlocuirea executării ei în penitenciar cu

prestarea, în libertate, a unei munci în unitatea unde lucrează condamnatul ori în altă unitate, cu

anumite restrângeri de drepturi şi unele penalităţi de ordin pecuniar.65

Executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă un mijloc de individualizare şi totodată

un substitutiv al executării acestei pedepse.

Aceasta modalitate de individualizare a executarii pedepsei se aplică în cazul pedepselor

cu închisoarea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

-pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 5 ani. Dacă e vorba de o pedeapsa aplicată

pentru concurs de infracţiuni aceasta să nu depăşească 3 ani;

64 Ilie Pascu, op. cit., p.47365 C. Bulai, op. cit., p.540

35



-să nu fie vorba de infracţiuni intenţionate al căror maxim special depăşeşte 15 ani sau de

infracţiunile de viol, vătămare corporală gravă, tortură sau lovituri sau vătămări cauzatoare de

moarte, adică cele exceptate de la beneficiul acordarii suspendarii sub supraveghere;

-infractorul sa nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de

cazul în care condamnarea se înscrie printre cele prevăzute în art. 38, Cod penal;

-instanţa să aprecieze că reeducarea se poate realiza şi fără privare de libertate;

-condamnatul să aibă acceptul unei unităţi economice privind executarea pedepsei in cadrul

acesteia.

Cu privire la persoana celui condamnat trebuie menţionat faptul că acesta poate fi şi

un infractor minor. Codul muncii prevede în art. 13 alin. (1) faptul că persoana fizică

dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vărstei de 16 ani. De asemenea, pe cale de

excepţie, legea admite posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinireavârstei de 15 ani. Mai mult, Codul penal în art. art. 86 ind. 8 alin. (1) lit. a) face o trimitere

directă la cazul condamnatului minor. Prin urmare şi infractorul minor poate executa pedeapsa

la locul de muncă dacă îndeplineşte condiţiile prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiile art. 86 ind. 8 alin. (1) Cod penal, pe durata executării pedepsei la locul

de muncă cel condamnat este obligat să îndeplinească toate îndatoririle ce-i revin în această

calitate şi, în mod corespunzător, se bucură de drepturile colective, cu o serie de limitări ale

drepturilor corelative, cu o serie de limitări ale drepturilor şi anume:a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia

sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii

vătămătoare sau periculoase, condamnatului i se reţine o cotă de 15%-40%, stabilită

potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru

întreţinerea altor persoane. Legea prevede că, în cazul condamnatului minor, limitele

cotei de reţinere se reduc la jumătate, adică între 7,5% şi 20%;

b) drepturile de asigurări sociale ale condamnatului se stabilesc în procentele legale aplicate

la venitul net, calculat după reţinerea cotei prevăzute de lege cu titlu de pdeapsă;

c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;

d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât prin hotărârea

instanţei de judecată;

e) condamnatul nu poate fi promovat;

36



f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport cu fapta săvârşită, el nu

poate ocupa funcţii ce implică exercitarea autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative

ori de gestiune.

Toate aceste constrângeri, care privesc dreptul la muncă, se explică prin faptul că pedeapsa se

execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei, iar nu în baza unui

contract de muncă. Legea prevede, în acest sens, că pe timpul executării pedepsei în unitatea în

care cel condamnat îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei contractul de muncă se

suspendă, iar în cazul în care pedeapsa se execută în altă unitate decât aceea în care condamnatul

îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează,

pedeapsa executându-se fără a se încheia un contract de muncă.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă obligatoriu sau

facultativ. Este obligatorie în două situa ii:ț

- Atunci când, în timpul executării pedepsei la locul de muncă, condamnatul săvârşeşte o nouă

infrac iune intenţionată.ț

- Atunci când, în timpul executării pedepsei, condamnatul îşi pierde în întregime capacitatea de

muncă.

Este facultativă în două situa ii:ț

- Atunci când condamnatul săvâr e te, în timpul executării pedepsei, o infrac iune din culpă.ș ș ț

-Atunci când conduita condamnatului este necorespunzatoare în timpul executării pedepsei,

adică se sustrage de la prestarea muncii, î i execută în mod necorespunzător obliga iile la loculș ț

de muncă sau nu respectă măsurile de supraveghere sau obliga iile impuse pe durata executăriiț

pedepsei. Indiferent de tipul revocării, obligatorie sau facultativă, pedeapsa se execută prin

privare de libertate. Anularea executarii pedepsei la locul de muncă se dispune atunci când, în

timpul executării, se constată că cel condamnat mai săvâr ise o infrac iune anterior dispuneriiș ț

executării la locul de muncă. În caz de anulare, pedeapsa rezultantă se va calcula potrivit

regulilor de la concurs, recidivă sau pluralitate intermediară. Încetarea executării pedepsei la

locul de muncă se dipune dacă sunt îndeplinite condi iile:ț

- Condamnatul a executat cel pu in 2/3 din durata pedepsei.ț

- Inculpatul să fi fost disciplinat, stăruitor în muncă i să fi dat dovezi temeinice deș

îndreptare. În urma îndeplinirii acestor condi ii instan a dispune încetarea executării pedepsei laț ț

37



locul de muncă. Pedeapsa se va considera în întregime executată dacă în intervalul de timp dintre

încetarea executării i împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu săvâr e te o nouă infrac iune.ș ș ș ț

Dacă, totu i, inculpatul săvâr e te o altă infrac iune, se va revoca încetarea i, după caz, se vaș ș ș ț ș

revoca obligatoriu sau facultativ i executarea pedepsei la locul de muncă.ș 66

II.3.LIBERAREA CONDI IONATĂȚ

Cuantumul de pedeapsă care trebuie executat pentru acordarea libertăţii condiţionate este

mai redus în cazul infractorilor minori decât a celor majori. Legea prevede în art. 60 alin. 2 că cei

condamnaţi în timpul minorităţii cînd ajung la vârsta de 18 ani pot fi liberaţi condiţionat după

executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi a unei jumătăţi dacă închisoarea este mai mare de 10 ani dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii prevăzute

în art. 59 alin. 1. În cazul infracţiunilor din culpă pot fi eliberaţi condiţionat dacă au executat o

pătrime când pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani i o treime în cazul închisorii mai mari deș

10 ani.67

SEC IUNEA III.Ț PARTICULARITĂ I LA NIVELUL UNOR CAUZE CAREȚ ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU EXECUTAREA PEDEPSEI

Referitor la aceste cauze, există anumite particularităţi care se referă anume la minori.

Astfel, în art. 119 alin. (3) Cod penal se precizează că amnistia nu are efecte asupra măsurilor

educative, deci aceasta produce efecte diferite în funcţie de natura sancţiunilor ce le pot fi

aplicate minorilor. În consecinţă, măsurile educative se execută.

De asemenea, prescripţia răspunderii penale a minorilor are, sub aspectul termenelor,

o reglementare specială. Din conţinutul art. 129 Cod penal reiese că aceste termene se reduc la

jumătate, reducere ce se aplică la termenul de prescripţie stabilit în raport cu pedeapsa prevăzută

66 Gh. Ivan, op. cit., p. 18967 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 368

38



de lege pentru infracţiunea comisă.68 Termenele de prescripţie pentru minori sunt reduse la

jumătate atât în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, cât şi în ceea ce priveşte

prescripţia executării penale. Primele încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, pentru

infracţiunea continuă termenul curge din momentul epuizării, în cazul infracţiunilor continuate,

de la data comiterii ultimului act ce intră în conţinutul acesteia iar în cazul infracţiunilor

progresive şi de obicei din momentul producerii ultimului rezultat. Pentru infracţiunile săvârşite

în concurs real, termenul curge separat pentru fiecare infracţiune, iar în caz de concurs ideal, de

la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale.69

Cu privire la pedepsele cu suspendare condiţionată aplicate minorilor, în ceea ce priveşte

graţierea condiţionată a acestei pedepse se cunoaşte faptul că aceasta nu va înlătura obligaţiile

speciale ale minorului şi nici măsurile de supraveghere. Conţinutul şi finalitatea acestor măsuri

de supraveghere impuse pe durata minorităţii, care deşi însoţesc o pedeapsă cu închisoarea, suntde esenţa măsurilor educative, au condus la instituirea în art 120 alin. ultim Cod penal a regulii

că măsurile educative nu se graţiază.

Neîndeplinirea obligaţiilor referitoare la comportare nu atrage revocarea graţierii. Aceasta

intervine numai în situaţia în care condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune iar graţierea

condiţionată încă nu este definitivă.70

68 Dana Ţiţian, op. cit., p.16769 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit , p.115-11670 Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998, p. 306

39



CAPITOLUL III. SANC IONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎNȚ

PERSPECTIVĂ LEGISLATIVĂ. ELEMENTE DE DREPT PENAL

COMPARAT

SECTIUNEA I. SANC IONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN NOUL CODȚ

PENAL ADOPTAT PRIN LEGEA NR. 286/2009

Conţinutul noului Cod penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 şiva intra in vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia71.

Elaborarea unui nou Cod penal s-a dovedit necesară pentru a se putea răspunde cerin elor ț

procesului de monitorizare al Comisiei Europene. Noul Cod penal preia elementele ce pot fi

men inute din Codul penal în vigoare i din Legea nr. 301/2004 i le integrează pe baza uneiț ș ș

71 Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României) publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009

40



concep ii unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referin ă dar i dinț ț ș

reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spa iului de libertate,ț

securitate i justi ie.ș ț72

De asemenea, s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradi iei legisla iei penale române,ț ț

iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de

referin ă înț dreptul penal european. Aceste două direc ii avute în vedere au putut fi conciliateț

tocmai prin analiza atentă a evolu iei legisla iei penale române. Astfel, în valorificarea tradi ieiț ț ț

legisla iei penale române s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre eleț

men inute i de Codul penal în vigoare. Codul din 1936 a avut două surse de inspira ie principaleț ș ț

– codul penal italian i codul penal din Transilvania (de inspira ie austriacă). În acela i timp, esteș ț ș

o realitate că, în prezent, reglementările penale cu cea mai mare influen ă în dreptul europeanț

apar in în continuare spa iului german i italian. Convergen a reglementărilor propuse cu cele dinț ț ș ț aceste legisla ii, i cu cele pe care ele le-au inspirit (dreptul spaniel, elve ian portughez), a permisț ș ț

valorificarea creativă a tradi iei na ionale concomitent cu realizarea unor reglementări racordateț ț

la tendin ele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea fa ă de tradi ia italo-germană nuț ț ț

presupune însă preluarea unor dispozi ii din aceste legisla ii în forma în care ele se regăseau laț ț

momentul elaborării Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă luarea în considerare a evolu iilor ț

intervenite în aceste sisteme, a teoriilor i reglementărilor modern dezvoltate între timp.ș

Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat op iunii comisiei deț

elaborare a Legii nr. 301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru

penal în 1936) ca principală sursă de inspita ie pentru reglementările nou introduse. Aceastăț

orientare de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea solu iilor adoptateț

de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora

dintre ările scandinave.ț

Noul cod penal urmăre te îndeplinirea următoarelor obiective:ș

1) crearea unui cadru legislative coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor

inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal i în legile special;ș

2) simplificarea reglementărilor de drept substan ial, menită să faciliteze aplicarea lor ț

unitară i cu celeritate în activitatea organelor judiciare;ș

72 www. Eur Activ.ro

41





marginală „Consecinţele răspunderii penale”, constituit din măsuri educative. Potrivit acestui

text, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se

ia o măsură educativă neprivativă de libertate sau o măsură privativă de libertate, în următoarele

cazuri:

a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost

executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care

este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea

de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Prin urmare, în concepţia noulul Cod penal, un minor infractor se sancţionează, de regulă,

cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepţional, când recade în

infracţionalitate sau comite chiar pentru prima oară o infracţiune gravă sau deosebit de gravă,faţă de acesta se ia o măsură educativă privativă de libertate.

La alegerea măsurii educative se ţine seama, mai întâi, de gravitatea infracţiunii săvârşite

ori dacă minorul se află la prima infracţiune, pentru ca instanţa să stabilească asupra categoriei

măsurii educative (neprivative ori privative de libertate) şi apoi va avea în vedere criteriile

generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74, în alegerea corect a măsurii

educative.

În vederea efectuării evaluării minorului asupra elementelor ce definesc personalitateaacestuia, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi

propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care

minorul ar trebui sa le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către

instanţă.74

I.1. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

În capitolul II al Titlului V al Părţii generale a noului Cod penal se reglementează

fiecare măsură educativă neprivativă de libertate sub aspectul definirii, determinării

conţinutului şi duratei măsurii, cât şi al activităţilor ce se desfăşoară pe durata acesteia.

74 Ilie Pascu, op. cit., p.474

43



Măsurile educative neprivative de libertate sunt: stagiul de formare civică,

supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică.

Regimul stagiului de formare civică este reglementat în mod asemănător cu prevederile

art 15-1 pct 6 din Ordonanţa franceză din 1945 iar celelalte măsuri sunt reglementate asemănător

cu reglementarea din Legea spaniolă nr. 5/2000.75

Stagiul de formare civică constă î n obligaţia minorului de a particupa la un program cu

o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se

expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul

său pe viitor. Toate activităţile ce se desfăşoară pe durata cursului de formare civică sunt

coordonate de serviciul de probaţiune şi nu afectează programul şcolar sau profesional al

minorului.

Supravegherea, ca măsură educativă, constă în controlarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, pentru a asigura participarea

la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau

intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.

Din examinarea conţinutului acestei măsuri educative se desprinde faptul că serviciul de

probaţiune nu se impică direct în realizarea activităţilor din programul minorului, ci are rolul

numai de a monitoriza modul în care acesta îşi respectă programul obişnuit.

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului,executată sub coordonarea serviciului de probaţiune, de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă

şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această

perioadă, are obligaţia de a participa la anumite activităţi impuse de instanţă.76

Asistarea zilnică constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de

serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi

interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între

3 şi 6 luni. De asemenea, ea presupune o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, care

întocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest program – alături de elementele

obişnuite (de pildă, frecventarea cursurilor) şi pe cele impuse de instanţă – orice activitate

necesară realizării scopului măsurii educative.

75 Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.13276 Ilie Pascu, op. cit , p.475

44



Pe durata executării măsurilor neprivative de libertate, instanţa poate impune

minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau profesională;

b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de

instanţă;

c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte

adunări publice, stabilite de instanţă;

d) să nu se apropie sau să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia,

cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;

e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonareaserviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate,

serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie

încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu

execută în condiţiile stabilite obligaţiile ce îi revin.

Dacă pe parcursul supravegherii au intervenit motive care justifică impunerea unor obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune

modificarea în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de

îndreptare. Instanţa dispune încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus când apreciază

că menţinerea acestora nu mai este necesară.

De asemenea, sunt reglementate două situaţii când instanţa dispune prelungirea sau

înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate. Prima situaţie, când minorul, nu

respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse. În

această situaţie, instanţa dispune:

a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru

aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai

severă;

45



c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ,în cazul în care, iniţial,

s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă. Pe durata sa

maximă;

d) înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate cu măsura internării într-un

centru educativ, în cazurile prevăzute la lit. a) şi lit. b), dacă nici de această dată nu au

fost respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse.77

A doua situaţie este cea când minorul aflat în executarea unei măsuri educative

neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o nouă sau este

judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior. În această situaţie instanţa dipune:

a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a depăşi maximul prevăzut de lege

pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertatemai severă;

c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.78

I.2. Regimul măsurilor educative privative de libertate

În capitolul III al Titlului V al Părţii generale sunt reglementate cele două măsuri

educative privative de libertate sub aspectul definirii, duratei, înlocuirii şi liberării minorului din

centrul educativ sau din centrul de detentie. Noul cod penal cuprinde două măsuri educative privative de libertate, şi anume

internarea într-un centru educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi internarea într-un centru

de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani.79

Internarea intr-un centru educativ. Măsura educativă a internării într-un centru

educativ constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorului, unde va urma

un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi

programe de reintegrare socială. Instanţa dispune această măsură educativă pe o durată cuprinsă

între unul şi 3 ani.

77 Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României). publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 200978 Ilie Pascu, op. cit., p.47679 Mihai Adrian Hotca, op. cit .,p. 133

46



Dacă în perioada internării minorul săvâşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o

infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menşine măsura internării într+un centru

educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege (3 ani), sau o poate

înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.

În ipoteza în care minorul, pe durata internării, a dovedit interes constant pentru însuşirea

cunoştinţelor şcolare şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea

a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie înlocuirea internării cu

măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu

mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; în ambele cazuri,

instanţa impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art.121, până

la împlinirea duratei măsurii internării.

Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistăriizilnice sau obligaţiilor impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune

executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.

În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o

persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării

într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune fie

executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei

acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie.

80

Internarea într-un centru de detenţie. Măsura educativă a internării într-un centru de

detenţie constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de

pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi

programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea într-

un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 20 de ani sau mai mare ori

detenţiunea pe viaţă, când internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.

Dacă pe perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru

o infracţiune săvârşită anterior, instanţa prelungeşte durata internării, fără a depăşi maximul

prevăzut de lege. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru

80 Ilie Pascu, op. cit., p.477

47



însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării

sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie

înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice, fie liberarea din centrul de detenţie,

dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa

impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la

împlinirea duratei măsurii internării.

În varianta în care minorul nu respectă, cu rea credinţă, condiţiile de executare a măsurii

asistării zilnice sau obligaţiile impuse ori săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revine asupra

înlocuirii măsurii sau a liberării, urmând ca persoana să execute măsura internării într-un centru

de detenţie sau să prelungească durata acestei măsuri.

Pentru determinarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii legale

determinate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, trebuie mai întâi stabilit dacă, în raport delegea anterioară, luând în considerare criteriile de individualizare a sancţiunilor, este necesară

sau nu aplicarea unei pedepse, deoarece, dacă răspunsul este afirmativ, legea mai favorabilă va fi

noul Cod penal. Dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, legea penală mai favorabilă

este legea veche, deoarece măsurile educative care au corespondent presupun un regim mai

blând, iar cele care nu au corespondent (de pildă, mustrarea) sunt evident mai severe decât

măsurile educative prevăzute de noul Cod penal.81

SEC IUNEA II. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARATȚ

II.1 Cadru general

Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele deosebiri de la

o ţară la alta, prin frecvenţă, tendinţe şi forme de manifestare, continuă menţină în stare de alertă

cele mai avizate organisme internaţionale, îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe

continentul nostru, Consiliul Europei. Criminalitatea juvenilă suscită interesul nu numai al

specialiştilor în materie de educaţie şi ocrotire, dar şi al celor din sfera dreptului penal, a

81 Mihai Adrian Hotca, op. cit ., p.133

48



criminologiei, sociologiei, filozofiei, biologiei, de asemenea, ea stă în atenţia a numeroase

organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, ca şi în preocupările unor persoane cu

iniţiative particulare de interes umanitar.

Consiliul Europei, cel de-al doilea organism internaţional care se implică activ în

problemele delincvenţei juvenile datează din 1949 şi îşi are sediul la Strasburg.

Consiliul Europei a iniţiat numeroase cercetări criminologice şi sociologice privind

delincvenţa, mai cu seamă în rândul minorilor şi tinerilor care provin din familii de emigranţi sau

din populaţia autohtonă minoritară acolo unde acestea constituie o populaţie compactă, cum sunt

zonele sărace ale marilor oraşe din lumea occidentală.

Regulile care orientează actualmente legislaţia şi practica în domeniul delincvenţei

juvenile, în cele mai multe state membre, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului

Europei şi anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenţiei justiţiei penale şinecesitatea participării comunităţii la politica criminală.

Un loc important în orientările de principiu ale Consilului Europei îl ocupă ideea

depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării pe cât posibil a

procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori.82

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale, se observă că, potrivit reglementărilor

din domeniul penal, în majoritatea ţărilor există o perioadă de tranziţie, care marchează trecereade la incapacitatea penală la capacitatea penală absolută, perioadă în care infractorilor minori le

sunt aplicabile, cu prioritate, măsuri educative, corective.

Aceste măsuri sunt foarte variate şi, uneori, chiar incompatibile, de exemplu, într-o ţară,

amenda aplicată unui infractor minor este considerată ca o măsură educativă, iar în altă ţară, este

catalogată drept pedeapsă.

În Elveţia şi Suedia, minorul poate suporta rigorile legii de la vârsta de 7 ani, în

Anglia şi Ţara Galilor de la 10 ani, în Olanda de la 12 ani, în Scoţia de la 8 ani, în Grecia şi

Ungaria de la 12 ani, în Danemarca şi Germania de la 14 ani.

Cel mai adesea, minorilor infractori li se aplică procedura de drept comun începând

cu vârsta de 18 ani, situaţie susţinută şi de faptul că aceasta este vârsta de la care începe

majoratul în general.

82 Ortansa Brezeanu, op. cit., p. 69-81

49



Trebuie făcută însă o precizare, şi anume că, dacă de la această vârstă se aplică regulile

de desfăşurarea procesului penal proprii dreptului comun, instanţele pot aplica, în unele cazuri,

sancţiuni specifice infractorului minor.

Astfel, dacă în Anglia aplicarea procedurii dreptului comun se face de la 17 ani, se pot

aplica sancţiuni specifice minorului până la 21 de ani.

În Grecia, pentru tinerii de până la 21 de ani se aplică pedepse diminuate, iar în Olanda şi

Germania, dacă personalitatea infractorului sau circumstanţele o cer, se aplică pedepsele

specifice minorilor.83

Faţă de reglementările existente, se poate concluziona că, în majoritatea statelor

angajarea răspunderii penale începe de la 14 ani, iar capacitatea penală deplină, de la 18

ani. În perioada dintre 14-18 ani, soluţionarea cauzelor cu minori se face după reguli

speciale, cu aplicarea sancţiunilor specifice.Legislaţiile din Belgia şi Luxemburg, în principiu, nu prevăd posibilitatea aplicării unei

pedepse pentru faptele calificate ca infracţiuni comise de minorii până la 18 ani, pentru aceştia

instanţa aplicând doar măsuri educative.

Totuşi, Tribunalul pentru minori, în cazul minorului infractor care are vârsta între 16-18

ani, dacă consideră că faţă de fapta comisă şi persoana acestuia nu sunt suficiente numai măsurile

educative, poate trimite cauza pentru a fi soluţionată de instanţele de drept comun, care pot

aplica o pedeapsă. Aceste cazuri apar însă numai cu titlu de excepţie.În Spania şi Portugalia, vârsta de la care infractoruli minor i se aplică prevederile

procesual penale ale dreptului comun este de 16 ani.

Până la acestă vârstă, cauzele sunt soluţionate, după regulile speciale, de Tribunale pentru

minori, care nu pot aplica decât măsuri educative.

În majoritatea ţărilor, în special în cele europene, soluţionarea cauzelor cu infractori

minori cade în competenţa unor instanţe speciale.

Aceste instanţe pot dispune măsuri de protecţie, măsuri educative faţă de minorul

periculos sau măsuri educative şi pedepse faţă de minorul infractor.

Totuşi, în cazul aplicării pedepselor, există prevederi speciale, care le diferenţiază de

cele pentru adulţi mai ales în ceea ce priveşte întinderea.

83 Maria Crina Kmen, Ruxandra Ra ăț , op. cit., p. 187

50



În Franţa, Ungaria, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, pedepsele propriu-zise sunt

derivate din pedepsele pentru adulţi, în cazul minorilor acestea fiind reduse cu diferite

fracţiuni, de exemplu 1/2 din pedeapsa prevăzută pentru major în Franţa, 1/3 în Italia.

De asemenea, executarea pedepselor se face după reguli speciale, existând instituţii sau

secţii speciale, cu regim special pentru infractorii minori, preocupările pentru resocializarea

minorului fiind de o importanţă mai mare decât preocuparea pentru executarea pedepsei propriu

zise.84

II.2.SANCŢIONAREA INFRACTORULUI MINOR ÎN UNELE ŢĂRI ALE

UNIUNII EUROPENE

2.1 Sistemul de drept francez

Începând cu anul 1945 în Franţa este aplicabilă o justiţie distinctă pentru minori.

Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale şi servicii

educative şi funcţonează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorilor.Originalitatea regulilor aplicabile minorilor explică faptul că acestea nu figurează în

Codul penal francez, al cărui articol 122-8 trimite la o lege specială. Este vorba de Ordonanţa

din 2 februarie 1954 referitoare la delincvenţa juvenilă. Ordonanţa a fost elaborată la

solicitarea rezistenţei franceze, care a descoperit numeroase cazuri de minori închişi în

penitenciarele de drept comun. A cest text, un veritabil cod al delincvenţei juvenile, a fost

modificat de-a lungul timpului de mai multe ori. Cele mai semnificative modificări au fost aduse

prin Legea din 4 februarie 1993 si Legea din 1 februarie 1994, care se referă la încredinţarea

minorilor. Textul suprimă competenţa tribunalelor civile în cauzele cu infractori minori.

Autorii de drept francez, între care Jean Cloude Soyer, profesor emerit la Universitatea

Pantheon- Assas din Paris şi membru în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, consideră

84 Anastasiu Cri u,ș op. cit., p.172

51



că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori şi preferă măsurile de asistenţă

educative.

În ceea ce priveşte procedura, necesitatea aplicării acestor măsuri cu caracter special a

impus crearea de jurisdicţii specializate. Pentru executarea acestor măsuri, reforma a impus

crearea de centre de reeducare, locuri speciale destinate să primească tineri delincvenţi, care au

înlocuit vechile colonii penitenciare.85

Minorul sub vârsta de 13 ani nu este considerat ca fiind responsabil din punct de vedere

penal. Legislaţia franceză stabileşte o prezumţie irefragabilă de iresponsabilitate.

Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani i se poate aplica fie o pedeapsă,

fie o măsură educativă. Totodată minorului cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 i se aplică reducerea

limitelor pedepsei după cum urmează: dacă este vorba de o pedeapsă temporară privativă de

libertate, maximul său se reduce la jumătate, iar în cazul închisorii pe viaţă maximul nu poate fimai mare de 20 de ani.

Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 16 şi 18 ani este, în principiu, tratat la fel ca şi

minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani, cu diferenţa că, dacă este condamnat la o

pedeapsă, legea prevede posibilitatea ca judecătorul să refuze motivat reducerea limitelor

pedepselor.

Doctrina penală franceză tratează răspunderea penală a minorilor în cadrul regulilor

speciale aplicabile răspunderii pentru anumite categorii de delincvenţi care, alături de cauzeleobiective şi subiective, fac parte din categoria cauzelor de înlăturare sau reducere a răspunderii

penale. Cauzele obiective sunt ordinea de drept, legitima apărare, starea de necesitate,

consimţământul victimei şi dispariţia infracţiunii, iar cauzele subiective sunt deviaţiile psihice şi

neuropsihice, constrângerea fizică şi morală şi eroarea de drept penal. Minoritatea este, aşadar, o

cauză prezumată de non-imputabilitate.86

Sistemul de drept francez sancţionează infractorul minor prin măsuri educative şi

libertatea sub supraveghere. Articolul 2 din Ordonanţa din 2 februarie 1945 dispune faptul că

jurisdicţiile pentru minori pronunţă, în funcţie de caz, măsurile de protecţie, de asistenţă, de

supraveghere, sau de educaţie pe care le consideră adecvate.

85 Ortansa Brezeanu, op. cit., p. 69-81

86 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.190

52



Articolele 15 şi 16 din Ordonanţă precizează măsurile care se pot aplica. În primul rând,

apare menţionată lăsarea minorului în grija unei persoane care va fi însărcinată cu educarea

acestuia. Poate fi vorba de părinţi, tutore, un membru al familiei sau o persoană de încredere. O

altă măsură este plasamentul într-un institut abilitat, fie public, fie privat, de educare şi de

formare profesională. Măsura corespunde internării într-un centru de reeducare prevăzută

de textul Codului penal român actual. O altă măsură este lăsarea minorului în grija unei

instituţii care se numeşte Assistence de l’enfance. Plasamentul într-un internat adecvat este

măsura secifică minorilor cu vârste care nu depăşesc 13 ani. Măsura plasamentului într-o

instituţie publică corectivă este aplicabiă minorilor cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani dificil de

îndreptat.

Judecătorul pentru minori alege una dintre măsurile menţionate în funcţie de

oportunitatea uneia dintre acestea, şi nu în funcţie de natura sau de gravitatea infracţiunii.Ca şi în dreptul penal român, durata măsurii nu poate depăşi momentul în care minorul ajunge la

vârsta de 18 ani. Articolul 16 bis al Ordonanţei din 2 februarie 1945 precizează faptul că minorul

poate fi plasat sub protecţie judiciară până la împlinirea vârstei de 20 de ani dacă acest lucru este

cerut de inserţia socială. Măsurile educative sunt susceptibile de a fi revăzute, dacă aceasta este

în interesul minorului.

Libertatea supravegheată constă în plasarea minorului sub supravegherea unui delegat

desemnat de judecător, care este însărcinat să exercite asupra minorului o acţiune educativă, uncontrol al condiţiilor sale de viaţă şi al conduitei sale precum şi o supraveghere a persoanelor

care îl au în grijă. Domeniul de aplicare a măsurii include toate ipotezele, fie că minorul i se

aplică o pedeapsă, fie că face obiectul unei măsuri educative. Delegatul va face rapoarte

judecătorului în caz de conduită necorespunzătoare sau de pericol moral pentru minori. Totodată

va semnala şi orice modificare a măsurilor de plasament sau de încredinţare care i se par utile.87

În Franţa există unele jurisdicţii penale de excepţie sau specializate. Acestea sunt

jurisdicţiile pentru minori, jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile politice.

Jurisdicţiile specializate din domeniul minorilor delincvenţi sunt în număr de patru:

judecătorul pentru minori, Tribunalul pentru minori, Curtea cu juri pentru minori şi Camera

specială a Curţii de Apel.

87 Anastasiu Cri u,ș op. cit., p.172

53



Judecătorul pentru minori este un personaj-cheie în cadrul justiţiei pentru minori. Este

un magistrat specializat ales în cadrul tribunalului, ţinând cont de interesul său pentru materia

delincvenţei juvenile şi de aptitudinile sale. Este delegat pentru cel puţin trei ani şi cumulează

atribuţii de instrucţie şi de judecată.. Atribuţiile de instrucţie nu există decât în materie de delicte

şi de contravenţii. Atribuţiile de judecată există doar în cazul infracţiunilor pe care judecătorul

le-a trecut prin procedura instrucţiei. În acest caz judecătorul nu poate lua decât măsurile

educative mai puţin grave. Nu poate pronunţa condamnarea penală şi nici o măsură

educativă care implică internarea minorului. Asemenea decizii nu pot fi luate decât de

Tribunalul pentru minori. Cu toate acestea, judecătorul pentru minori poate plasa minorul în

regim de libertate supravegheată. Aşadar, rolul judecătorului pentru minori este atât acela de a

acorda protecţie minorilor a căror sănătate, siguranţă sau moralitate este în pericol, cât şi de a

judeca infracţiunile comise de minori, cu excepţia celor mai grave infracţiuni care sunt judecatede tribunale pentru minori sau de curţi cu juri pentru minori. Judecătorul pentru minori aplică cu

precădere măsurile educative şi lucrează în colaborare cu Serviciile de protecţie judiciară pentru

minori.

Tribunalul pentru minori este prezidat de un judecător pentru minori asistat de doi

asesori. Aceştia nu sunt magistraţi, sunt numiţi pe patru ani, trebuie să aibă cel puţin 30 de ani,

naţionalitate franceză şi un interes deosebit pentru delincvenţă juvenilă.

Procurorul general desemnează un magistrat din cadrul parchetului de pe lângătribunalul respectiv, special însărcinat în cazurile privind pe minori. Tribunalul are competenţa

de judecată limitată numai la contravenţii şi delicte comise de minori. Instanţa nu-şi poate

prelungi competenţa şi asupra unor fapte comise de majori.88

Curtea cu juraţi pentru minori este prezidată de un consilier de pe lângă Curtea de

Apel, ajutat de doi asesori, magistraţi de profesie, care trebuie să fie numiţi dintre judecătorii

pentru minorii din cadrul Curţii de Apel.

Competenţa curţii este limitată la crimele comise de minorii având vârsta între 16 -18 ani.

Instanţa îţi prelungeşte competenţa şi asupra infracţiunilor comise de majori împreună cu minori,

dacă camera de acuzare decide acest lucru.

Procedura de judecată este identică cu cea desfăşurată în faţa curţilor cu juraţi de drept

comun.

88 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.192

54



2.2 Sistemul de drept german

În Germania, încă de la începutul secolului XX, s-a adoptat un regim special al

delincventului minor faţă de cel major. În Germania, regimul penal al minorilor este integrat într-

un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter

social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile

pentru o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vîrstă. În acest sens,

de menţionat că Germania este una din puţinele ţări din lume în care există o Lege privind

bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de referinţă în domeniul

tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale

de viaţă copiilor şi tinerilor.

Regimul penal al minorului şi ,, tânărului adult” ( Herranwachsende) este prevăzut în Legea

tribunalului pentru tineret ( Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, carese completează cu dispoziţiile Codului Penal. Germania este una din ţările care au o legislaţie

penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.

Conform Codului Penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana care la

momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani şi este responsabilă. Conform Legii despre

judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în vîrstă de 14-18

ani şi adolescente cele în vîrstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii prevede: ,, Minorii sunt

supuşi răspunderii penale, dacă în timpul săvârşirii faptei erau conştienţi de urmările cevor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor”.

Minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua

decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în

competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de ,, oficiile de tineret” locale

(Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvârşirii

faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită să conştientizeze

caracterul ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de

maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul

între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată

prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei

săvârşite. Acest lucru este binevenit deoarece sunt minori care se dezvoltă mai devreme, atât

fizic cât şi psihic, lucru care le permite să conştientizeze caracterul prejudiciabil al faptelor sale.

55



Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se poate lua în principiu numai măsuri

educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu

măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate

dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau a pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de

psihiatrie sau într-o instituţie privativă de libertate.

Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea anumite măsuri de siguranţă şi de

„îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume, internarea într-un

spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea

conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire, cum ar fi, de

pildă, conducerea unui vehicul.

Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea,

judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie, precum şi măsuri educative asociate cu măsuri coercitive. Arestul pentru minori nu poate fi

cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative. Ca măsuri educative se aplică ,,îndrumări de

comportare”- sunt nişte indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de minori cu privire la

modul cum trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia lui, ,,asistenţa

educativă şi plasamentul pentru îngrijire”.89

Atunci cînd judecătorul consideră că măsurile educative şi cele coercitive nu sunt de

ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o perioadădeterminată sau nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată

determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţiunea

săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care

minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4

ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei

nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă

de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată

determinată. Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această categorie de

făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea

pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a minorului. Suspendarea executării cu

punerea sub supraveghere se poate dispune în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un

89 Anastasiu Cri u,ș op. cit.., p.172

56



an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un

avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară. O altă posibilitate

este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere.

Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa

constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune

punerea minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani,

stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le

execute. Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi

Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează

procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca

preşedinte, şi doi asesori (juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru

Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi deinstanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru

bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri

separate de cele în care sunt judecaţi infractorii majori.

Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o

infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în

măsuri educative, de corecţie şi pedepse.90

2.3. Sistemul de drept italian

Tribunalul pentru minori este o jurisdicţie separată, distinctă de cea a tribunalului de

drept comun. Competenţa sa se extinde la nivelul circumscripţiei teritoriale a unei curţi de apel.

Tribunalul este compus dintr-un judecător al curţii de apel, în calitate de preşedinte, dintr-un

magistrat al tribunalului şi doi experţi (o femeie şi doi bărbaţi). Cei doi experţi trebuie să

îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi li se conferă titlul de judecători onorari (plătiţi). Ei

sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea ministrului justiţiei, pe o perioadă de trei

ani.

Competenţa materială a tribunalului minor este determinată de lege în funcţie de natura

cauzelor. Înfiinţarea unor asemenea tribunale a fost destinată ocrotirii minorilor prin formarea

unor instanţe specializate. Astfel, în materie civilă, tribunalele pentru minori judecă cauzele

90 Dumitru Gheorghe, Aspecte procedurale specifice judecării cauzelor cu infractori minori, Analele facultă ii deț tiin e juridice, Anul II, nr 2(4)-iunie 2005ș ț

57



privitoare la adopţii, încredinţarea minorilor i exercitarea autorităţii părinteşti, la interdicţia şiș

incapacitatea minorului. În materie penală, tribunalul este competent pentru toate

infracţiunile comise de către minori.

Deciziile tribunalului pentru minori pot fi atacate cu apel la o secţie specială a curţii de

apel.

2.4. Sistemul de drept portughez

Tribunalele pentru minori sunt competente să ia unele măsuri pentru ocrotirea unor

minori care se află în situaţii deosebite. Această instanţă are funcţii evidente de ocrotire a

minorilor aflaţi în dificultate.

Legea are în vedere, în primul rând, acei minori care au împlinit vârsta de 12 ani, fără

a o depăşi pe cea de 14 ani. Intră sub incidenţa măsurilor educative vizate de lege acei minori

care au dovedit dificultăţi de adaptare la o viaţă socială normală, cei care practică cerşetoria, prostituţia, vagabondajul, abuzul de băuturi alcoolice sau recurg la folosirea ilicită a drogurilor;

sunt subiecţi ai unor fapte calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii.

Competenţa tribunalului pentru minori se extinde şi asupra minorilor care nu au împlinit

vârsta de 12 ani, dar numai în condiţiile în care părinţii sau reprezentanţii legali ai acestora nu

acceptă intervenţia organelor tutelare sau de reeducare oficiale.

Judecarea cauzelor menţionate mai sus se face, de regulă, de către un singur judecător.

2.5. Sistemul de drept spaniol

În fiecare provincie există Judecătorii de supraveghere penitenciară. Competenţa lor

este concentrată asupra materiei executării pedepselor privative de libertate şi măsurilor de

securitate, controlului jurisdicţional al puterii disciplinare a autorităţii penitenciare, apărării

drepturilor şi beneficiilor acordate de lege deţinuţilor.

În fine, menţionăm şi existenţa în fiecare provincie a uneia sau a mai multor judecătorii

pentru minori. Ele au sediul în capitala provinciei. În funcţie de necesităţi, se pot organiza

asemenea instanţe şi în alte localităţi. Competenţa judecătorilor pentru minori se extinde asupra

faptelor calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii, precum şi asupra altor cauze expres

determinate de lege săvârşite de către minori.

2.6. Sistemul de drept maghiar

58



Codul penal maghiar conţine referiri exprese la minorii infractori. Capitolul al II-lea se

referă la Cauzele de împedicare a tragerii la răspundere penală. Potrivit legii penale maghiare, nu

poate fi pedepsit cel care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Dacă făptuitorul, datorită stării psihice,

are o posibilitate redusă de a-şi da seama de consecinţele faptelor sale, pedeapsa poate fi atenuată

fără limită. Este de observat că legea penală maghiară consideră drept cauze care exclud

pedeapsa acele cauze pe care legiuitorul român le consideră cauze care înlătură caracterul penal

al faptei. Codul penal maghiar prevede sancţiunea zilelor amendă pentru infractorul minor.

CAP.IV. CONCLUZII SI PROPUNERE DE LEGE FERENDA

Plecam de la convingerea ca moralitatea nu se poate edifica si mentine in absenta

relationarii optime cu membrii familiei. Discutiile individuale cu minorii delincventi au relevat

carente serioase in modul de a intelege universul familial, responsabilitatile ce decurg din pozitia

ocupata in sanul ei, de fiu sau fiica, si modul de realizare a intereselor si aspiratiilor familiei

privita ca un grup unitar 91.

Destul de multi copii declara ca “parintii i-au dezamagit deseori”.Acest lucru releva o convingere larg raspandita in randul subiectilor potrivit careia

familia de origine poarta o vina insemnata in evolutia lor ca infractori. “Dezamagirea” apare in

special la debutul infractional. Pierderea increderii in parinti, aprecierea lor negativa, tensiunile

intretinute mai ales de acestia sau chiar descoperirea unor conduite infractionale la parinti au

marcat adanc, la timpul respectiv mentalitatea despre oameni, cinste, drepturi, libertate, etc.

Se confirma un fapt unanim acceptat: parintii inceteaza sa mai fie surse de influenta

pentru copii atunci cand copii constata ca ei nu mai progreseaza sub aspect uman. Perceperea

stagnarii accentueaza decalajul dintre copii si parinti, iar devalorizarea membrilor familiei si a

vietii familiale se extinde si la raporturile extrafamiliale.

91 Gheorghe Florian, Psihologia Penitenciara – Studii si cercetari, Editura Oscar Print,Bucuresti,1996 P.18

59



De multe ori actele infractionale ale copiilor fac trimiteri precise si masive spre carentele

familiei, spre incapacitatea sa psihologica, pedagogica si morala, raspunzatoare pentru inadaptari

si tulburari diverse.

Se constata anumite diferente intre modurile cum percep parintii de baieti, respectiv de

fete aceeasi infractiune. De exemplu pentru furt, atitudinea familiei este in general mai suportiva

fata de fata care a gresit.

Nu de putine ori , parintii minorilor delincventi care au primit o masura educativa raman

cu indoieli in ceea ce priveste obiectivitatea aplicarii legii. Sentimentul de nedreptate si

de injustitie pe care-l incearca acesti parinti apare ca urmare a incercarii de a transfera sursa

de frustrare apre alte persoane.Avand in vedere ca o constiinta morala are intre elementele

centrale normele morale, am investigat atitudinea minorilor care au savarsit diferita fapte

prevazute de legea penala, fata de normalitatea oficiala.Am constatat atat o atitudine gresita a notiunii de “comportamentnormal”, cat si a celei

de “libertate a persoanei”, in cazul copiilor care au savarsit o fapta penala grava, pentru care au

primit masura educativa de libertate supravegheata sub supravegherea deosebita a serviciului

public specializat sau intr-un centru de reeducare. Pentru acesti copii comportarea este in functie

de situatia in care se gasesc.

Desi in procente destul de mici, acesti copii apreciaza ca se poate trai si fara legi, crezand

ca normele de comportare civilizata le ingradesc libertatea. In legatura cu modul in care acesticopii inteleg “libertatea”, ea este confundata cu libertatea de miscare sau dispunerea de sine dupa

bunul plac. Orice constrangere este interpretata de majoritatea acestor copii ca atingandu-le

libertatea, chiar daca aceasta constrangere este orientata pozitiv, in sensul indreptarii

comportamentului deviant.

In cadrul interviurilor asistent social – copil delincvent care a savarsit o fapta penala de

gravitate medie si peste medie, se constata ca acestia din urma sesizeaza mai ales rolul libertatii

in “a face orice’ si mai putin faptul ca aceasta sa fie o conditie a dezvoltarii plenare a capacitatii

lor creatoare.

La copiii mici infractori (7 – 14ani) comportamentul are anumite caracteristici specifice:

irationalitate sau rationalitate redusa, sugestibilitate, vointa maleabila, teama de pedeapsa sau de

privare afectiva, teama de interdictii. Agresivitatea se declanseaza usor la aceasta varsta.

Minciuna poate fi agresiva. Uneori se manifesta tendinta de a parasi familia – apar primele

60



semne ale vagabondajului. Fuga de acasa poate fi consecinta unei situatii scolare precare,

relatiilor tensionate de familie, etc.

In jurul varstei de 7 –8 ani, piromania poate fi considerata o manifestare predelictuala

relativ frecventa. Tuburarile de comportament par sa aiba cea mai mare frecventa intre 14 si 16

ani. Dupa varsta de 16 ani tulburarile se atenueaza. La cei la care deprinderile si atitudinile

sociale nu se restructureaza, la care nu are loc o crestere a spiritului critic si autocritic, tulburarile

de comportament s intensifica si se diversifica (minciuna devine subtila, furtul nu mia este

rezultatul spiritului de aventura, se nasc acte de huliganism, se structureaza conduite sexuale

deviante, inadaptarea scolara este legata de influenta strazii, a bandelor).

Minorii intre 16 si 18 ani care au savarsit infractiuni se pot clasifica in doua categorii: o

categorie la care le este tema sa se identifice cu adevaratii infractori – “predelincventii” si o

categorie care se considera stabila, ca si cum delincventa ar fi o “meserie” – ‘delincventii” caroraatitudinea antisociala le-a monopolizat conduita.

In ceea ce priveste atitudinea fata de viitor a copiilor delincventi, aceasta este diferita in

functie de trasaturile personale, mediul familial din care provin, faptele savarsite, anturajul sau

lipsa anturajului :

Copiii care au savarsit fapte minore, sub influenta spiritului de aventura, fapte care

reprezinta un incident in viata lor si ai caror parinti sunt alarmati de situatie si sunt dispusi sa

intareasca supravegherea , regreta sincer fapta savarsita si sunt hotarati sa nu mai savarseacaastfel de actiuni.

Copiii care au savarsit fapte de gravitate medie: sustragerea unor cecuri pentru alocatii de

stat din cancelaria scolii; furtul unor bunuri materiale de tipul: dulciuri, tigari, racoritoare din

magazine sau chioscuri – cu recuperarea totala sau partiala a acestor bunuri; ajung sa

constientizeze gravitatea faptei lor, faptul ca au incalcat o prevedere legala si cu ajutorul

parintilor isi continua activitatea scolara si familiala in mod normal. Atitudinea fata de viitor se

caracterizeaza prin abordarea valorilor umane pozitive (munca, respectul pentru munca altora,

eforturi scolare, responsabilitati in cadrul familiei, societatii).

Copiii care au savarsit o fapta cu anumite implicatii sociale

negative: furtul unor sume semnificative de bani din buzunare, din case de bani, din case

particulare, cu distrugerea unor bunuri materiale de valoare; punerea in pericol a transportului

feroviar, rutier; sustragerea de la supravegherea ce se exercita asupra lor inauntrul termenului de

61



un an, de catre parinti si savarsirea unei alte fapte penale dar de gravitate mai mica. Acesti copii

au un comportament relativ rebel, greu controlabil, imprevizibil, pentru ei masura instituita se

constitue ca o ultima sansa de a-si modela comportamentul in stare de libertate supravegheata.

Atitudinea lor spre viitor este ambivalenta, osciland intre a respecta sau nu normele de conduita,

in functie de imprejurari, de impulsuri spontane. Valorile morale sunt destul de vagi, limita intre

bine si rau este neclara, ceea ce este clar pentru ei este ca alti adulti sau copii gresesc mai mult

decat ei si nu li se aplica nici o pedeapsa, concluzionand ca legea este relativa, nepedepsind pe

toti cei care o incalca.

Copiii care au savarsit o fapta grava prevazuta de legea penala: viol, perversiuni sexuale

cu discernamant, furturi de bunuri materiale si bani in valoare de zeci de milioane, furturi

repetate, vatamari corporale grave, cu pierderea functionalitatii normale sau cu pierderea

integritatii corporale. Acestia nu realizeaza, in general, gravitatea faptelor lor si asistati de parinti, fac recurs in instanta la masura educativa de internare intr-un centru de reeducare.

Atitudinea lor fata de viitor este diferita, pentru unii centrul de reeducare reprezinta doar o

ruptura fata de familie, grupul de apartenenta dar ajunge apoi sa fie o doua casa unde invata in

continuare un comportament deviant (avatarurile acestei institutionalizari; pentru altii , centrul de

reeducare reprezinta un mijloc coercitiv, ca unica solutie a problemei lor, aici isi continua

pregatirea profesionala si isi interiorizeaza anumite norme dezirabile social, pe care le-a negat in

familie, scoala, societate.In general, coordonatele determinante ale diseminarii violului sunt:

densitatea populatiei

nivelul de industrializare

compozitia etnica a populatiei

stare economica precara

raspandirea consumului de alcool

promiscuitatea

bolile psihice, etc.

In cazul delincventilor minori, cauzele determinante ale violului sunt:

compozitia etnica a populatiei

starea economica dificila a familiei

situatia educationala

62



morala din familie

modelele parentale de comportament

tulburari psihice, etc.

Aceste elemente au o incidenta remarcabila in toate delictele sexuale.

La noi in tara s-a constatat ca tipul de cultura religioasa influenteaza pe minori in modul

de abrdare al vietii sexuale. Datorita unui grad relativ de libertate morala, s-au inregistrat multe

cazuri de violatori minori care au avut mai mult sau mai putin de a face cu religia protestanta.

Un alt factor care determina delictele sexuale este incidenta in comportamentul de

consum sexual si raspandirea teoriei maximului de placere.

Sexul castiga pondere in publicitate, sexualitatea transformandu-se intr-o tema

obsesionala, estompand in mod periculos frontiera dintre permis si nepermis.

Datorita mass-mediei si unei literaturi sexuale si pornografice de masa, forta normelor prezentate de acestea creste si, cu o brutalitate mai mare, se impun atitudini comune. Castitatea si

virginitatea devin motive de ingrijorare si dispret, la care atenteaza violatorii, fie ei minori sau

majori.

Aceasta criza de febra sexuala a atins mai ales adolescentii. Delictele sexuale la copiii

mai mici de 15 ani s-au multiplicat mai mult decat la adulti.

Varsta victimelor atentatelor sexuale: majoritatea sunt copii mai mici de 13 ani, apoi

copii mai mici de 7 ani. Unele din aceste atentate sexuale asupra minorilor sunt realizate deminori nesupravegheati, cu o conduita morala deviata, analfabeti sau cu probleme educationale,

cu Q.I. mediu sau slab, provenind din familii dezorganizate.

Daca partenerii suporta greu divortul, copiii devin adevarate victime. Avand in vedere ca

divortul emotional incepe cu mult inainte de desfasurarea divortului juridic, copilul este supus

rand pe rand, tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre parinti, abandonului

episodic, exceselor de sentimentalism din partea mamei sau a exceselor de “razbunare”, intrucat

copilul il reprezinta pe adversar.

Copilul se conflictualizeaza profund inainte de a trai evenimentul rupturii de fapt.

Reactiile copilului la forta de agresivitate a divortului sunt atat de ordin general cat si de ordin

particular, in functie de varsta la care survine divortul si de relatiile parintilor dupa divort.

63



Varsta cea mai vulnerabila a divortului este intre 3 si 7 ani. Reactiile pe termen lung sau

dovedit daunatoare atat asupra formarii personalitatii cat si asupra echilibrului neuropsihic al

persoanei.

In general divortul creaza prin consecintele lui, perturbarea mecanismelor de aparare,

ducand la o categorie de distorsiuni in viata de relatie a copilului si adolescentului, cuprinse sub

denumirea de tulburari de comportament: manie, furie, brutalitate, imaturitate afectiva, tendinta

catre legaturi morale dubioase si periculoase, relatii sexuale precoce, viol, hiperautonomie,

predelincventa, rezolvarea conflictelor prin violenta, vagabondaj, fuga, etc.

Din perspectiva fenomenului agresivatatii este de retinut faptul ca indiferent de tipul de

deficienta, un numar mare de copii cu dublu handicap, prin efectul complexului de inferioritate

dat de distorsionarea imaginii de sine si a marginalizarii sociale si afective, se incarca cu o

agresivitate latenta sau manifesta, in functie de contextul educational.O discutie aparte necesita minorii cu deficienta mintala si cu perturbari afectiv sociale ale

personalitatii. Printre manifestarile comportamentale pe care copiii cu handicap le prezinta ca o

consecinta a deficientei de baza, au fost evidentiate, in ordinea frecventei lor, urmatoarele:

autismul, agresivitatea, agitatia psihomatorie, anxietatea, impulsivitatea, halucinatiile,

perversiunile sexuale, pasivitatea.

Avand in vedere ca majoritatea minorilor care au manifestat un comportament deviant, de

o natura sau alta, vor trai in comunitatile sociale obisnuite dupa varsta de 20 ani, este necesar sasubliniem insemnatul lor aport de agresivitate, in contextul vietii cotidiene.

Pe langa contributia perturbatoare directa, trebuie luata in calcul si familia acestora, in

care se creaza in mod iresc o stare conflictuala intre parinti, prin efectul complexului de

culpabilitate si al gradului de solicitare nervoasa in procesul educational.

Gradul sporit, pe de o parte, al perturbarilor neurologice, pe de alta, al intensitatii

conflictelor primare, precum si slaba capacitate de autostapanire (inhibitie) determina la minorul

delincvent cu dublu handicap aparitia in relatiile interpersonale a unui comportament foarte

reactiv, cu descarcari de afect, cu impulsuri puternice, loviri fizice, invective verbale. Data fiind

afectivitatea nediferentiala si neevoluata (infantila) acesti tineri ajung deseori la comportamente

delincvente.

64



Situatia delincventilor minori debili mintali este complicata intrucat actele lor scapa de

sub control moral si nu raspund imprejurarilor care le-au provocat,avand in vedere slaba lor

capacitate de discernamant si de relationalitate.

Spre deosebire de celelalte comportamente agresive, in care se manifesta voluntar sau

involuntar minorul repectiv, din cauza unui foarte ridicat grad de sugestibilitate deficientii

mintali devin buni executanti ai indemnului altor persoane, comitand violuri, furturi, talharii,

incendieri, spargeri, etc.

Desi prin grija comunitatii deficientii mintali in perioada copilariei sunt integrati in

institutii specializate, dupa adolescenta ei ori raman in afara unei influente educational –

terapeutice organizate, nefiind incadrati in activitatea utila, ori sunt absorbiti de colectivitatile

industriale si se integreza in viata obisnuita.

Propunere de lege ferenda

Dupa opinia mea aceasta masura nu poate fi aplicata de fiecare data cand se impune,

datorita lipsei de locuri disponibile in institutiile existente, care sunt oricum prea putine pentru

necesitatile sociale actuale (in 1995 existau patru centre de reeducare dintre care trei pentru baieti

si unul pentru fete). De asemenea, aceasta masura si-a dovedit ineficienta prin numarul mare deminori delincventi recidivisti, datorita personalului didactic si a celui insarcinat cu supravegherea

copiilor intr-o mare masura necalificat. De multe ori aplicarea acestei masuri a condus la

transformarea minorilor in viitori infractori sau utilizarea acestora de catre grupuri de infractori

adulti, “specializarea” in diferite infractiuni fiind deja facuta in centrul de reeducare.

Activitatea centrelor de reeducare este reglementata de Decretul nr. 545 din 30.12.1972

privind executarea masurii educative a internarii minorilor infractori intr-un centru de reeducare

publicat in Monitorul Oficial nr. 162 din 30.12.1972.

Decretul reglementeaza drepturile si indatoririle minorilor internati; masuri disciplinare

ce pot fi luate impotriva celor care au abateri, din care cea mai grava este izolarea de colectiv pe

o perioada de 10 zile sau mutarea disciplinara intr-un alt centru de reeducare (valabila numai

pentru baieti pentru fete neexistand decat unul).

65



In cazul unor tratamente necorespunzatoare in urma carora minorul se considera a fi

victima, minorul, familia sa sau orice alta persoana, se poate adresa oficial la directia centrului.

Comisiei judetene de ocrotire a minorilor, sau altor autoritati locale sau chiar instantelor

judecatoresti pentru a solutiona favorabil situatia sa.

Dar oare cum poate fi rezolvata situatia unui copil supus unui viol in grup de catre colegii

de camera in lipsa supraveghetorilor? Cum poate fi depasita trauma psihica? Cum se va reintegra

in societate acel copil care pe perioada internarii intr-un centru de reeducare a fost obiectul

placerilor colegilor mai mari, care isi impuneau vointele diabolice prin utilizarea fortei si a

violentelor verbale?Eficienta acestui decret si a tuturor prevederilor legale referitoare la

reintegrarea sociala a minorilor delincventi trebuie observata in numarul foarte mic al celor

redati cu adevarat societatii, in contrast cu numarul mare al celor pregati pentru meseria de

“infractor profesionit “.Consider ca este necesara o reorganizare a modului de desfasurare a activitatilor in

centrele de reeducare astfel:Asigurarea unui climat de viata corespunzator celui familial: spatiu

suficient, personalizat, functional, estetic, igienic;

In prezent este evident numarul mare de copii in camera, aspectul auster, lipsa spatiului

personalizat si a unei igiene corespunzatoare.

Asigurarea unui climat afectiv pozitiv, securizant in institutie;

Regimul de viata tip cazon in care copilul trebuie sa se supuna unei discipline riguroase,adesea lipsit de climat afectiv intelegator. Cui ii poate marturisi un copil abuzat cele intamplate ?

Insuficienta personalului din punct de vedere numeric si al calificarii, numarul mare de

copii care revin unui singur supraveghetor, precum si rotatia acestuia pe ture de lucru nu creaza

conditii pentru consolidarea unor relatii afective copil-adult.

Asistenta medicala generala si de specialitate adaptata permanent nevoilor individuale ale

copiilor, orientata spre recuperarea eventualelor deficiente;

Educatia copilului pentru sanatate, respectiv pentru invatarea si aplicarea deprinderilor

igienice relative la propria persoana si la mediul de viata, educatia psihologica, educatia sexual.

Crearea unui climat afectiv favorabil dezvoltarii personalitatii complexe a copilului si

insusirii normelor moral-sociale, prin atenuarea “distantei” si formalismului din relatiile stabilite

intre adulti si copii;

66



Satisfacerea nevoii de perspectiva a copilului institutionalizat prin integrarea sociala si

profesionala la liberarea acestora din centrele de reeducare;

Organizarea centrelor de reeducare pe sectii specializate nu numai in functie de

infractiunile savarsite de minori ci si de profilul psihologic al acestora;

Dezvoltarea activitatii de consiliere psihologica a minorilor care va trebui sa urmareasca

atingerea urmatoarelor scopuri:facilitarea schimbarilor comportamentale;

fortificarea capacitatilor de a face fata problemelor (derivate din dezvoltare, legate de maturizare,

determinate de situatii conflictuale, generate de schimbari);

promoarea procesului decizional – De ce si Cum sa ia anumite decizii prin estimarea

consecintelor, aprecierea valorilor implicate, ce anume influenteaza procesul deciziei si cum se

deruleaza el;ameliorarea relatiilor;

stimularea potentialului personal pentru atingerea nivelului maxim de libertate in contact cu barierele personale si cele ale mediului si maximalizarea eficientei individuale ;

Cresterea numarului personalului didactic si a celui de paza si supraveghere al centrelor

si totodata specializarea acestora ;

Dezvoltarea colaborarii interdisciplinare atat intre specialistii unei institutii (psihologi,

educatori, personal didactic, personal medico-sanitar) cat si intre institutii cu profil asemanator;

Introducerea unor sanctiuni aspre la adresa personalului centrelor de reeducare in cazul

descoperirii unor “activitati” desfasurate in incinta centrelor, care au ca opus scopul acestor institutii (invatarea de catre minorii unii de la altii a “tehnicilor” infractionale, practicarea actelor

homosexuale sau supunerea la perversiuni sexuale etc.).

O alta problema care necesita o solutionare rapida este reorganizarea centrelor de primire

si ingrijire de zi, unde pe o perioada relativ scurta de timp (maxim 15 zile, dar de multe ori

termenul este depasit) sunt gazduiti atat copii proveniti din medii familiale nocive cat si copii

delincventi. Acesti copii a caror probleme sunt de natura total diferita intra in contact, ceea ce

conduce la influentarea comportamentului copiilor care nu savarsisera fapte penale pana la

internarea in centrul de primire, dar care se simt atrasi de aceste activitati ilegale pe care le

considera adeseori o sansa de rezolvare a situatiei precare a familiei. O alta consecinta este

imitarea comportamentelor deviante (taierea pe maini sau pe intreg corpul cu

cioburi procurate prin spargerea geamurilor), dorind sa atraga atentia instructorilor de educatie

sau a parintilor. Nu este vorba de o discriminare in modul de instruire a acestor categorii diferite

67



de copii, ci de o rezolvare eficienta a problemelor fiecarora. Trebuie sa se tina cont de factorii de

mediu si sociali care pot conduce la solutionarea sau dimpotriva agravarea sau aparitia altor

probleme in cazul acestor copii.

Toate aceste cerinte prezentate, precum si aspectele negative existente se manifesta intr-

un context global specific – contextul socio-economic al tranzitiei de la regimul totalitar la

democratie.Ca orice schimbare radicala si generala, tranzitia implica costuri sociale si umane.

Problemele financiare cu care se confrunta directiile judetene, insificienta numerica si calitativa

(din punct de vedere al pregatirii profesionale) sunt obstacole care favorizeaza aproape toate

aspectele negative enuntate.

Darurirea profesionala si entuziasmul sunt esentiale in munca educativa si in special in

aceea de reeducare din institutii , dar nu pot suplini lipsa suportului financiar corespunzator, si

nici carentele in continutul formarii. De aceea este foarte necesar obtinerea unor fonduriimportante pentru reorganizarea centrelor deja existente si consolidarea altora noi in functie de

cerintele actuale ale societatii si promovarea unor programe speciale de prevenire a

infractionalitatii in randul minorilor prin intermediul sistemului de probatiune.

Bibliografie:

Cursuri,Acte normative(Constitutia Romaniei,Codul Penal), Manuale, Tratate,Monografii, Studii, Articole, Jurispruden ă,ț Surse internet

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală , Ed. All. Beck, Bucureşti, 20011. AnastasiuCri u,ș Tratamentul infractorului minor în dreptul penal i dreptul procesual penal român.ș Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 20062.Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 20063. Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cuminori, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 20054. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală , Ed. UniversulJuridic, Bucureşti, 20095. Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală , Ed. Universul Juridic, Bucure ti,ș

20076. Corneliu Turianu, Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori, Ed.Continentul XXI, Bucureş7.Dumitru Gheorghe, Aspecte procedurale specifice judecării cauzelor cu infractori minori,Analele facultă ii de tiin e juridice, Anul II, nr 2(4)-iunie 2005ț ș ț

ti,19958.Dana Ţiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică judiciară , Ed. Hamangiu,Bucureşti, 2006

68



9. Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal , Ed. C.H. Beck, Bucureşti,200110. Gheorghe Alecu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Europolis, Constan a, 2005ț

11. Gheorghe Ivan, Drept penal. Parte generală , Ed C.H. Beck, Bucureşti, 20086. GheorgheIvan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007

12. Gheorghe Diaconu, Răspunderea penală , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 200813.Î.C.C.J., dec. nr. LI (51) din 4 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769/2007 14.Î.C.C.J., dec. nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.545/200815.Î.C.C.J., dec. nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763/2007 16. Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 199817. Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 200918. Ioan Marcel Rus, Drept execuţional , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 200719. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, Bucure ti, 2008ș

20. Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală , Ed. All, Bucureşti, 199421. Ion Pitulescu, Drept penal. Partea generală , Ed. Lumina Lex, Bucure ti, 20069. Lidia Barac,ș Răspunderea și sanc iunea juridică ț , Ed. Lumina Lex, Bucure ti, 1997ș

22. Maria Crina Kmen, Ruxandra Ra ăț , Răspunderea penală a minorului-Studiu de doctrină iș jurispruden ă,ț Ed. Hamangiu, Bucure ti, 2007ș

23. Maria Coca-Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 200324. Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior , Ed. Hamangiu, Bucureşti,200925. Petrache Zidaru, Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse deorganele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 200826.Virgil-Tiberiu Dragomirescu, O.Hanganu, D.Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică , Ed. Medicală, Bucureşti, 199027. Maria Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Parte generală . Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,199928. Matei Basarab, Drept penal. Parte generală , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 200529.Octavian Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timişoara,200230. Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală , Ed. All Beck, Bucureşti, 199831. Radu Lupaşu, Pedepsele ce se pot aplica minorilor, cu referire specială la art 110 şi 110 ind.1 din Codul penal, Dreptul , nr.12, 1998

32. Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentruinfracţiuni săvârşite de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 199933. Stela Botnaru, Regimul penal i procesual al infractorilor minoriș , Teză de doctorat

69



34. Traian Dima, Drept penal. Partea generală , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 200735. Valentin Miri an,ș Drept penal. Partea generală , Ed. Lumina Lex, Bucure ti, 2006ș

36. Vasile Dobrinoiu, Wiliam Brânză, Drept penal. Partea generală , Ed. Lumina Lex,Bucure ti, 2003ș

37. Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, Drept penal. Partea generală , Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 200638.Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală ,Ed. All Beck, Bucureşti, 200339. Viorel Paşca, Individualizarea modului de executare al pedepsei închisorii aplicatăminorilor, Dreptul, nr. 1, 199740.www.EuroAvocatura.ro41.www.Eur Activ.ro

Date post:	08-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	codrescu
View:	230 times
Download:	0 times

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE IN CAZUL MINORILOR

Documents