+ All Categories
Home > Documents > Îndeplineşte-ţi lucrarea încredinţată.docx

Îndeplineşte-ţi lucrarea încredinţată.docx

Date post: 12-Jan-2016
Category:
Upload: dorro70
View: 218 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
Description:
sermon
21
Îndeplineşte-ţi lucrarea încredinţată Iona 3:1-10 Cu ajutorul lui Dumnezeu începem în această dimineaţă studierea celui de-al treilea capitol al cărţii profetului Iona şi un nou mesaj din ciclul de mesaje în care ne-am uitat împreună la paşii modelării caracterului unui slujitor spiritual. Am înţeles din mesajele anterioare primii doi paşi şi anume, nevoia responsabilizării noastre şi a smeririi noastre. Am văzut pas cu pas modul în care Dumnezeu l-a condus pe slujitorul său rebel şi încăpăţânat de pe drumul neascultării şi a fugii de El, înapoi pe drumul împliniiri voii Lui. După cum cred că vă amintiţi, responsabilizarea noastră presupune schimbarea direcţiei de mers şi anume, întoarcerea de pe drumul neascultării (un drum cu teribile consecinţe în plan spiritual şi am punctat cinci dintre ele şi anume, reacţiile greşite, influenţele rele, strigătele fără rost, drumurile descendente şi întrebările confruntării) pe drumul împlinirii voii lui Dumnezeu. Acesta este drumul de la a fi o piedică în calea împlinii voii divine, spre a deveni o privelişte pentru alţii în ceea ce înseamnă ascultarea şi slujirea. Din al doilea capitol am înţeles necesitatea smeririi noastre, atunci când ne dovedim a fi suficient de încăpăţânaţi pentru a nu asculta de bunăvoie de Stăpânul nostru. L-am văzut pe Dumnezeu la lucru în viaţa lui Iona în cele trei componente principale ale activităţii lui de slujitor spiritual şi anume chemarea lui, corectarea lui şi consacrarea lui. În acelaşi fel Dumnezeu lucrează în viaţa copiilor Săi chemaţi de El în slujire, pentru a-i corecta, a-i disciplina şi apoi, pentru a-i putea folosi. Acum facem un pas mai departe în înţelegerea temei noastre principale şi suntem pregătiţi să înţelegem lucrarea la care suntem chemaţi. După ce am fost responsabilizaţi şi smeriţi, de-acum Dumnezeu ne pune înaintea ochilor lucrarea spirituală pe care a pregătit-o pentru fiecare dintre noi, pentru a o duce la îndeplinire. Am ajuns la momentul în care textul ne oferă un nou unghi de interpretare şi analiză, totul fiind centrat pe termenul lucrare. Iona poate fi văzută şi cartea lucrărilor multiple. Unii ar putea spune că tema principală a cărţii este lucrarea lui Iona în Ninive şi modul în care Dumnezeu l-a folosit pentru mântuirea acelei cetăţi, şi probabil că ar avea dreptate într-un anumit fel. Alţii ar putea spune că tema principală a 1
Transcript

Îndeplineşte-ţi lucrarea încredinţată

Iona 3:1-10

Cu ajutorul lui Dumnezeu începem în această dimineaţă studierea celui de-al treilea capitol al cărţii profetului Iona şi un nou mesaj din ciclul de mesaje în care ne-am uitat împreună la paşii modelării caracterului unui slujitor spiritual. Am înţeles din mesajele anterioare primii doi paşi şi anume, nevoia responsabilizării noastre şi a smeririi noastre. Am văzut pas cu pas modul în care Dumnezeu l-a condus pe slujitorul său rebel şi încăpăţânat de pe drumul neascultării şi a fugii de El, înapoi pe drumul împliniiri voii Lui.

După cum cred că vă amintiţi, responsabilizarea noastră presupune schimbarea direcţiei de mers şi anume, întoarcerea de pe drumul neascultării (un drum cu teribile consecinţe în plan spiritual şi am punctat cinci dintre ele şi anume, reacţiile greşite, influenţele rele, strigătele fără rost, drumurile descendente şi întrebările confruntării) pe drumul împlinirii voii lui Dumnezeu. Acesta este drumul de la a fi o piedică în calea împlinii voii divine, spre a deveni o privelişte pentru alţii în ceea ce înseamnă ascultarea şi slujirea.

Din al doilea capitol am înţeles necesitatea smeririi noastre, atunci când ne dovedim a fi suficient de încăpăţânaţi pentru a nu asculta de bunăvoie de Stăpânul nostru. L-am văzut pe Dumnezeu la lucru în viaţa lui Iona în cele trei componente principale ale activităţii lui de slujitor spiritual şi anume chemarea lui, corectarea lui şi consacrarea lui. În acelaşi fel Dumnezeu lucrează în viaţa copiilor Săi chemaţi de El în slujire, pentru a-i corecta, a-i disciplina şi apoi, pentru a-i putea folosi.

Acum facem un pas mai departe în înţelegerea temei noastre principale şi suntem pregătiţi să înţelegem lucrarea la care suntem chemaţi. După ce am fost responsabilizaţi şi smeriţi, de-acum Dumnezeu ne pune înaintea ochilor lucrarea spirituală pe care a pregătit-o pentru fiecare dintre noi, pentru a o duce la îndeplinire.

Am ajuns la momentul în care textul ne oferă un nou unghi de interpretare şi analiză, totul fiind centrat pe termenul lucrare. Iona poate fi văzută şi cartea lucrărilor multiple. Unii ar putea spune că tema principală a cărţii este lucrarea lui Iona în Ninive şi modul în care Dumnezeu l-a folosit pentru mântuirea acelei cetăţi, şi probabil că ar avea dreptate într-un anumit fel. Alţii ar putea spune că tema principală a cărţii este lucrarea progresivă a lui Dumnezeu în viaţa slujitorului Său, pentru a-l conduce la ascultare, şi în viaţa ninivenilor, pentru a-i conduce la cercetare, şi lucrul acesta este la fel de adevărat ca afirmaţia anterioară.

Cert este că Iona nu este doar o carte a salvărilor paralele, aşa cum am văzut la începutul analizei capitolului 2, ci şi al lucrărilor spirituale paralele. Aici este o altă frumuseţe a cărţii, constând în polisemantismul mesajului. Este la fel ca o simfonie clasică, în care fiecare ascultător descoperă frumuseţea ei dintr-o anumită latură, dar puţini sunt cei capabili să descopere în întregime, de la început şi până la sfârşit, mesajul pe care autorul divin al cărţii a vrut să ni-l comunice în toată amplitudinea lui.

Haideţi acum să intrăm în analiza capitolului 3. Ce ne descoperă el? O latură din frumuseţea modului de lucru al lui Dumnezeu. Acesta este răspunsul.

Care dintre noi ar putea să înţeleagă în întregime modul de lucru al Domnului nostru? Niciunul. Sfânta Scriptură ne descoperă doar frânturi din infinita Lui putere şi înţelepciune, aplicate în diferite modalităţi de lucru de-a lungul istoriei. Atunci când îţi faci timp să le înţelegi, să pătrunzi în frumuseţea lor, cu siguranţă că rămâi uimit de şi totodată copleşit de ele.

Capitolul 3 ne dezvăluie cinci lecţii despre lucrare predate de Dumnezeu. Vom începe să le analizăm pe rând şi totodată, să învăţăm din fiecare dintre ele, pentru că ele sunt lecţii de urmat în propria noastră lucrare spirituală la care am fosct chemaţi.

1. Nu abandona lucrarea începutăPriviţi vă rog în primul verset: Cuvântul Domnului i-a vorbit a doua oară lui Iona.

1

Oare câţi lucrători şi câţi oameni care au primit mesajul salvării ar trebui să-I mulţumească necurmat lui Dumnezeu pentru cuvinte ca şi acestea?! Nu vom ştii niciodată numărul lor, dar cu siguranţă ei sunt foarte mulţi. Versetul scoate în evidenţă două adevăruri fumdamentale legate de modul de lucru al lui Dumnezeu.

În primul rând, El nu abandonează niciodată lucrarea începută în slujitorul Lui. Era Iona singurul slujitor pe care Dumnezeu îl avea în acea vreme în lume? Bineînţeles că nu. Erau mulţi

alţii dispuşi şi disponibili să ducă la îndeplinire mesajul venit din partea Stăpânului. Dumnezeu ar fi putut să spună ceva de genul: „Foarte bine Iona, dacă tu eşti încăpăţânat şi nu vrei să asculţi n-ai decât, o să-ţi pară rău mai târziu. Îţi întorc spatele şi mă duc să-Mi continui planul cu alt slujitor mai ascultător decât tine.”

Dumnezeu nu procedează aşa. Acesta este felul nostru de lucru uneori, şi chiar îndrăznesc să zic, este felul nostru rezonabil de a renunţa, de a abandona investiţia în alţi oameni.

Dacă mă uit bine în urmă, cred că mă apropii de 20 de ani de lucru cu oamenii. Ceea ce voi spune în continuare cred că este ştiut şi acceptat de fiecare dintre dv. Lucrul cu oamenii este cel mai frumos, dar şi cel mai greu. Permiteţi-mi o mică glumă. Pot să spun că încep să-L înţeleg destul de bine pe Dumnezeu. Şi-a ales cel mai greu job din univers. Cred că nu Îi este uşor să lucreze de cele mai multe ori cu oameni încăpăţânaţi, care o ţin morţiş de a lor şi care nu sunt dispuşi să asculte poruncile Lui.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, ar trebui să-I mulţumim zi şi noapte Domnului pentru că a ales lucrul cu oamenii, şi nu doar cu unii dintre noi, cu elitele, ci cu toţi oamenii; mai mult chiar, El a fost dispus să-I caute şi să lucreze cu cei mai răi dintre oamenii din vremea Lui.

Deschideţi la Matei 9:9-13 şi vom citi acest pasaj pentru a înţelege mai bine modul în care era perceput Domnul Isus de cei din vremea Lui. Acuza lor a fost: Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii? Oamenii respectaţi, cărturarii, rabinii, fariseii, saducheii, stăteau afară, priveau la acest tablou şi nu puteau înţelege ce se întâmplă. În sinea lor, cei mai mulţi dintre ei gândeau la fel ca Nicodim care a spus cu voce tare lucrul acesta: Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El (Ioan 3:1:2). Verbul ştim este la plural. Nicodim a fost exponentul unei părţi a clasei conducătorilor religioşi din acea vreme. Nu era doar părerea lui, era părerea multora. Dar ce nu puteau înţelege ei, în faţa unor evidenţe atât de clare, era modul ciudat de lucru al acestui Învăţător. El Se apropia cu aceeaşi dragoste şi milă de toate categoriile de oameni, inclusiv de cele care, din punctul lor de vedere meritau să fie dispreţuite şi condamnate. Aceasta a fost şi dilema fariseului Simon, în momentul în care femeia păcătoasă a început să verse lacrimi grele pe picioarele Domnului Isus apoi I le-a sărutat şi I le-a şters cu părul ei.

Reţinem mesajul din finalul pasajului precedent: Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. Aici este sinteza lucrării Domnului Isus, dar şi sinteza lucrării divine cu noi oamenii. Cine sunt cei neprihăniţi? Această categorie, aşa cum o gândeau fariseii şi cum cred mulţi creştini din zilele noastre, nu există. Neprihănirea este rezultatul chemării şi căutării noastre de către Domnul Isus şi nu a îndreptăţirii personale înasintea lui Dumnezeu. Cu toţii eram nişte păcătoşi având nevoie să fim chemaţi de Cel care ne putea oferi iertarea de păcate şi care putea să pună haina neprihănirii Lui peste zdrenţele vieţii noastre.

Ne-ntoarcem la istoria lui Iona. Acum putem înţelege mai bine frumuseţea lucrării divine în viaţa unui slujitor încăpăţânat şi rebel. La fel de bine, în dreptul numelui lui Iona putem pune propriul nostru nume. Ştiţi de ce suntem toţi în locul acesta? Pentru că putem recunoaşte faptul a fost o zi în care Dumnezeu a început o lucrare măreaţă de regenerare spirituală a fiinţei mele, şi El a continuat şi nu a abandonat lucrarea în pofida rezistenţei mele, până în momentul în care am decis să-L urmez şi să-L ascult în tot ceea ce-mi va cere să fac.

Fiecare dintre noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, suntem obiectul finit al muncii şi investiţiei Lui în noi. Lucrul acesta ar trebui să ne dea de gândit, pentru că sunt momente în care suntem tentaţi să ne uităm în jur cu un ochi critic şi să ne îndoim de lucrarea lui Dumnezeu în alţii, chiar să fim tentaţi să dispreţuim lucrarea Lui în alţii.

Deschideţi la Filipeni 1:6, să vedem modul de gândire al apostolului Pavel: Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos. Observaţi formularea apostolului Pavel? El este convins că lucrarea începută în viaţa credincioşilor din Filipi este în primul rând bună, iar în al doilea rând progresivă, în proces de desăvârşire, care a început acum şi se va finaliza în slavă.

2

Nu ştiu dacă aţi văzut tablouri celebre pictate în perioada Renaşterii. Pictorii din acea perioadă erau foarte meticuloşi. Frumuseţea tablourilor constau în fineţea detaliilor. Nimic nu este trecut cu vederea. Fiecare detaliu este foarte important, dar pe de altă parte, el era doar o parte a întregului care era cel mai important. La fel este şi cu viaţa noastră. Noi suntem doar nişte detalii în comparaţie cu pânza desfăşurată a istoriei, dar nu detalii lipsite de importanţă. Spre fiecare dintre noi Marele Maestru S-a aplecat cu multă răbdare şi dragoste, pentru a ne da forma voită de El, pentru ca astfel să ne putem integra perfect în planul Lui minunat.

Dacă aşa stau lucrurile, nu am voie să mă uit la fratele meu sau la sora mea şi să-i consider nişte creştini nereuşiţi în ceea ce fac. E drept, procesul de transformare este la un nivel diferit în viaţa fiecăruia dintre noi. La fel de adevărat este şi faptul că unii se împotrivesc din răsputeri acestui proces. Dar cei care se lasă modelaţi de de Olarul divin, sunt într-un continuu proces. Într-unii el este doar la început, în alţii procesul este mai avansat, iar unii se apropie de sfârşit. Ceea ce contează este ca procesul să progreseze în fiecare viaţă.

În al doilea rând, Dumnezeu nu abandonează niciodată lucrarea începută cu slujitorul Lui.De ce nu a abandonat Duimnezeu lucrarea cu Iona? Poate vi se va părea ciudat ceea ce voi spune, dar

cred că Iona era cel mai potrivit slujitor pentru această lucrare din Ninive.Capitolul 3 începe astfel: Cuvântul Domnului i-a vorbit a doua oară lui Iona. Nu vi se pare curios faptul că Dumnezeu nu şi-a schimbat mesajul dar nici mesagerul? Este acelaşi mesaj

divin adresat a doua oară aceluiaşi mesager uman care trebuia să-l ducă la îndeplinire. Şi totuşi, ceva se schimbase fundamental faţă de capitolul 1. Ce anume? Atitudinea mesagerului faţă de mesajul primit.

Prima dată atitudinea lui Iona a fost una de respingere a mesajului şi implicit, de răzvrătire, de neascultare faţă de Autorul mesajului, Dumnezeu. Urmarea acelei decizii greşite a fost ducerea lui Iona în şcoala schimbării atitudinii. El a trebuit să înveţe faptul că drumul fugii şi al neascultării se termină în faliment spiritual.

Dumnezeu nu a abandonat lucrarea cu slujitorul Său, ci a fost gata să lucreze la schimbarea atitudinii slujitorului faţă de planul şi mesajul divin, nu la schimbarea mesajului de dragul slujitorului. Asta ne ajută să înţelegem importanţa mesajului, nu a mesagerului. Unii slujitori spirituali ajung să cadă în capcana de a se crede mai importanţi decât mesajul pe care trebuie să-l transmită. Nu vreau să sugerez faptul că noi nu avem nicio valoare în ochii lui Dumnezeu, ci faptul că există un real pericol să deturnăm atenţia de pe mesajul pe care-l ave de transmis clar şi răspicat, pe propria noastră persoană. Noi suntem ambadasorii cerului aici pe pământ, iar mesajul pe care-l avem de transmis, al împăcării oamenilor cu Dumnezeu prin credinţă şi pocăinţă, L-am primit din partea Celui care ne-a trimi în această lume ca mesageri ai Lui, Domnul vieţilor noastre.

Au fost trei elemente care au condus în final la schimbarea atitudinii lui Iona faţă de voia lui Dumnezeu. Prima dintre ele a fost recunoaşterea. Iona a recunoscut mâna Domnului în tot ce i s-a întâmplat şi a recunoscut de asemenea că era în afara voii Lui. Recunoaşterea stării noastre spirituale dechide calea readucerii noastre în voia şi planul lui Dumnezeu cu noi. Apoi, Iona s-a pocăit, i-a părut rău sincer de starea în care ajunsese prin neascultare. Pocăinţa se naşte din smerire, iar celor smeriţi Domnul le oferă harul îndreptării şi harul celei de-a doua oportunităţi. În al treilea rând, Iona şi-a exprimat disponibilitatea de a duce la îndeplinire tot planul divin, fără împotrivire.

Dumnezeu i-a vorbit lui Iona a doua oară pentru că el avea de-acum o altă atitudine şi era dispus să asculte. Am fi tentaţi să spunem că de-acum Iona era un slujtor perfect. Nu, nu era încă perfect, şi vom vedea lucrul acesta atunci când vom studia capitolul 4. Dar era slujtorul perfect pentru a duce la îndeplinire acea lucrare.

Totuşi, de ce l-a folosit Dumnezeu pe Iona, în pofida tuturor slăbiciunilor lui? Răspunsul este următorul: pentru că l-a iubit mult. Chiar dacă erau încă multe lucruri de corectat în viaţa lui, Iona era un slujitor iubit de Domnul. Sper să nu fiu înţeles greşit în următoarea observaţie. Cred că lui Dumnezeu îi plac provocările, în sensul desăvârşit al termenului. El ia pietre dure, colţuroase, pe care alţii le aruncă, şi Se apleacă cu răbdare şi migală asupra lor pentru a le şlefui şi a le da forma dorită. El nu renunţă atunci când lutul pe care-l modelează pare a fi nepotrivit pentru forma vasului.

Deschideţi la Ieremia 18:1-6. În acest pasaj avem imaginea modului de lucru al lui Dumnezeu în noi şi cu noi. Olarul n-a aruncat lutul. Cu acelaşi lut a făcut un alt vas; din acelaşi material pus a doua oară pe roată, a făcut vasul pe care şi l-a dorit. Ce vedem şi în istoria lui Iona este o lecţie despre remodelarea caracterului. În

3

capitolul 2 Iona a fost pus pe roată şi a ieşit de acolo vasul de slujire dorit de Dumnezeu care se potrivea perfect misiunii încredinţate.

Acum, aş vrea să reţineţi următoarea observaţie. Pe roata de modelare a vieţii personale Dumnezeu nu anulează personalitatea noastră, ci doar frânge încăpăţânarea noastră. Atunci când ieşim din mâna Lui, ceea ce este schimbat în noi este atitudinea pe care o avem cu privire la slujirea spirituală.

Acest lucru s-a întâmplat şi-n viaţa lui Iona. Aşa cum am spus puţin mai înainte, el nu era de-acum un slujitor perfect, era doar un slujitor perfect pentru misiunea Domnului. Mai erau încă multe lecţii pe care Iona trebuia să le înveţe, dar pentru lucrarea respectivă el se încadra foarte bine în profilul slujitorului de care Domnul avea nevoie, şi anume, lucrarea de evanghelizare a cetăţii Ninive.

Ce înseamnă lucrul acesta? Cum adică, Iona era un slujitor perfect pentru acea misiune? Am să mă explic.

În primul rând, Dumnezeu avea nevoie de un slujitor care să creadă din toată inima în dreptatea şi pedeapsa divină. Iona era cel mai potrivit în acest sens. El credea cu tărie în dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu pe de o parte, şi în păcatul ninivenilor pe de altă parte.

În al doilea rând, Dumnezeu avea nevoie de un slujitor care nu numai să creadă aceste lucruri, dar care era capabil să strige cu tărie despre dreptatea şi pedeapsa divină. Sunt sigur că Iona a fost foarte convingător atunci când a pătruns cale de o zi în Ninive şi a strigat împotriva răutăţii acestei cetăţi. În acele momente el credea cu toată puterea fiinţei lui că această judecată va avea loc.

Observaţi înţelepciuea divină în acţiune? Avem aici îmbinarea perfectă între planul lui Dumnezeu şi caracterul şi temperamentul slujtorului. Permiteţi-mi o mică comparaţie pentru a înţelege mai bine acest concept spiritual. Închipuiţi-vă un Barnaba, de exemplu, în Ninive. El este numit în Fapte ca fiind „Fiul mângâierii”. Unul ca el, poate, abia şi-ar fi deschis glasul. Ar fi plâns mai degrabă pentru cetate şi ar fi mijlocit înaintea Domnului pentru salvarea ei, decât să strige împotriva ei.

Dar în acel moment Dumnezeu nu avea nevoie de un slujitor care să plângă ci de unul care să strige, nu de unul care să se roage, ci de unul care să alerge pe străzi. Avea nevoie de un glas ca cel al lui Ioan Botezătorul în pustie, şi acel glas care se potrivea perfect planului Lui era Iona. El nu i-a rugat frumos pe oamenii din Ninive să se pocăiască, ci le-a strigat în faţă că-şi trăiesc ultimele 40 de zile din viaţa lor, şi credeţi-mă, a făcut lucrul acesta cu foarte multă convingere! Dumnezeu ştie întotdeauna să găsească cele mai potrivite caractere şi temperamente pentru o lucrare specifică, pentru ca lucrarea să fie dusă la bun sfârşit.

Haideţi să tragem o concluzie la primul punct al mesajului din capitolul 3. Suntem chemaţi, având în faţă modelul divin de lucru, să nu abandonăm lucrarea începută. Sunt multe momente în care ne uităm la oamenii cu care trebuie să lucrăm şi suntem descurajaţi de încăpăţânarea sau nepăsarea lor. Ne uităm apoi la lucrare şi povara ei ni se pare prea grea de dus. Ne gândim că cel mai bine ar fi să abandonăm, să lăsăm pe alţii.

E atât de uşor să abandonezi! După amiază mă voi duce într-o biserică puternică în trecut dar în care toţi au abandonat în prezent. Păstorul şi-a dat demisia, fraţii din comitet şi-au dat şi ei de asemenea demisia, nimeni nu mai vrea să se implice în nimic şi toţi îşi pasează mâţa moartă de la unii la alţii, gândind că ceilalţi sunt de vină pentru situaţia prezentă. Descurajarea şi abandonul se strecoară uşor în biserică pe fondul nevegherii, a încăpăţânării, a nepăsării şi a rănilor nevindecate în timp.

Dacă Dumnezeu ar abandona lucrarea şi ne-ar abandona şi pe noi, aşa cum facem de multe ori noi cu lucrarea, ar fi groaznic. Slavă Lui însă că Domnul nu acţionează în felul acesta.

Fraţi şi surori, nu abandonaţi niciodată lucrarea încredinţată. Vor fi descurajări, vor fi oameni care vor trage în lucrare, vor fi „n” motive să spuneţi „Nu mai pot, nu are rost să mai lucrez, nimănui nu-i pasă”, dar dincolo de toate aceste frâne spirituale, va fi întotdeauna chemarea lui Dumnezeu, glasul Lui care-ţi spune „Nu abandona, nu te lăsa descurajat, du-te şi finalizează misiunea pe care Ţi-am încredinţat-o. Datoria ta este să Mă slujeşti aşa cum ţi-am cerut, nu să cântăreşti avantajele şi dezavantajele slujirii.” Domnul să ne ajute să nu abandonăm niciodată lucrarea încredinţată. Cine pune mâinile pe coarnele plugului în orice lucrare spirituală şi apoi se uită înapoi pentru a abandona, ne spune Domnul Isus, nu este vrednic de El şi nici de slujirea la care a fost chemat!

2. Analizează-ţi motivaţia acţiunilor4

Prima lecţie pe care am învăţat-o din capitolul 3 a fost legată de importanţa lucrării. Am înţeles încă o dată că nu avem voie să abandonăm o lucrare începută pentru slava Domnului şi poruncită de El.

Facem un pas mai departe în istoria acestui capitol. Vom privi la un alt adevăr şi anume, importanţa unei motivaţii corecte din spatele acţiunilor noastre.

Cred că este un lucru cunoscut şi înţeles de noi şi anume, faptul că Dumnezeu este interesat în primul rând de motivaţia acţiunilor noastre, decât de acţiunea propriu zisă. Unul dintre cele mai bune exemple este cel din 1 Samuel cap. 15. Dumnezeu îi dăduse o anumită poruncă împăratului Saul, dar el s-a dovedit a fi neascultător de porunca Domnului, pentru că inima lui nu-I mai aparţinea în întregime. Saul s-a justificat înaintea lui Samuel prin cuvintele: Am păzit cuvântul Domnului... Am ascultat glasul Domnului şi m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul (1 Samuel 15:13, 20). Aparent el făcuse tot ce-i ceruse Domnul. În realitate, motivaţia şi atitudinea lui erau greşite, de aceea şi judecata Domnului a fost foarte aspră: Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te leapădă, ca să nu fii împărat peste Israel (1 Împăraţi 15:26). Acesta a fost începutul sfârşitului pentru împăratul Saul.

Încă un aspect important pe care trebuie să-l înţelegem. Cred că suntem cu toţii de acord că Dumnezeu duce întotdeauna la bun sfârşit o lucrare pe care o începe. Planul de suprafaţă este acela conform căruia Iona trebuia să meargă în cetatea Ninive şi să vestească iminenta judecată divină asupra lor, datorită păcatului: Încă 40 de zile şi Ninive va fi nimicită! Planul profund, care se ascunde în spatele celui de suprafaţă, nu era legat de nimicirea cetăţii Ninive, ci dimpotrivă, de mântuirea ei. Scopul lui Dumnezeu nu era în primul rând nimicirea cetăţii, ci conştientizarea ei de consecinţele groaznice ale păcatului şi salvarea ei prin pocăinţă.

Această perspectivă asupra lucrării divine ne ajută să înţelegem două adevăruri generale foarte importante.

În primul rând, lucrarea lui Dumnezeu are de-a face cu oamenii. El este interesat mai mult în coroana creaţiei Sale decât în creaţia în sine (vezi Psalm 8:3-9). Când Se uită spre pământ Dumnezeu nu caută cu privirea formele de relief pe care le-a creat (care, de altfel, sunt atât de minunate), ci caută să găsească oameni care să facă voia Lui, care să-L iubească şi care să-Şi găsească plăcere în ascultare de voia Lui.

În al doilea rând, planul lui Dumnezeu are de-a face cu mântuirea noastră, nu cu distrugerea noastră (vezi Apocalipsa 5:1-10; în special vs. 9, 10). Acest lucru este foarte important şi trebuie bine înţeles în desfăşurarea istoriei răscumpărării noastre. Mântuirea noastră nu este un accident, o întâmplare, o soluţie de moment, ci un scop. De la început, intenţia lui Dumnezeu nu a fost nimicirea noastră, ci răscumpărarea noastră, iertarea păcatelor prin jertfa Fiului Său Preaiubit, Domnul Isus Cristos. Noi nu am fost creaţi pentru nimicire ci pentru a trăi veşnic în prezenţa Creatorului nostru şi într-o relaţie perfectă cu el, iar planul răscumpărării a fost gândit tocmai pentru a contracara efectele devastatoare ale păcatului.

De ce am insistat asupra acestor afirmaţii? Pentru că ele ne ajută să înţelegem inima lui Dumnezeu, modul în care El lucrează între oameni. Scopurile divine au întotdeauna o încărcătură pozitivă, sunt spre binele nostru. Aduceţi-vă aminte de cuvintele foarte cunoscute ale proorocului Ieremia care ne vorbesc despre motivaţia din spatele acţiunilor lui Dumnezeu: Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta din toată inima (Ieremia 29:11, 12).

Ne-ntoarcem acum la Iona cap. 3. Planul vizibil al lui Dumnezeu era pedepsirea locuitorilor din Ninive pentru trăirea lor în păcat. Planul invizibil însă, cu implicaţii eterne, era conştientizarea ninivenilor de situaţia gravă în care se găseau şi întoarcerea lor într-o atitudine de căinţă la Dumnezeu.

Haideţi să privim acum la lucrarea lui Iona. El fusese chemat să ducă la îndeplinire o lucrare spirituală. Iona însă avea două mari probleme: nu era pregătit suficient să ducă la îndeplinire acest plan (adică să asculte de porunca lui Dumnezeu) dar nici să vadă dincolo de aparenţe, la scopul acestei lucrări divine (adică să înţeleagă inima lui Dumnezeu). Iona trebuia să fie corectat atât în domeniul executării voii lui Dumnezeu, cât şi în domeniul înţelegerii voii lui Dumnezeu.

Acum înţelegem mai bine procesul smeririi şi al zdrobirii lui Iona din capitolele precedente. El avea nevoie atât de schimbarea direcţiei, cât şi de schimbarea atitudinii. Doar o minte pocăită ajunge să capteze şi să se poziţioneze pe aceeaşi lungime de undă cu voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta Iona este dus de Domnul într-un loc teribil şi straniu, burta unui peşte, pentru ca acolo să înveţe că celor smeriţi Dumnezeu le dă har.

5

Ne uităm acum în viaţa noastră. Cum lucrează Dumnezeu în noi? Răspunsul este la fel. Aş vrea să reţineţi următoarea observaţie. Rezultatul zdrobirii şi a disciplinării unui slujitor spiritual este

schimbarea de direcţie din viaţa lui. Vom putea urma direcţia corectă şi voită de Dumnezeu, doar atunci când ne vom smeri cu adevărat înaintea Lui. Totodată, disciplinarea slujitorilor are în vedere eficientizarea slujirii lor. Deschideţi vă rog la Ioan 15:1, 2, ca să înţelegem mai bine procesul curăţirii în vederea rodirii.

Versetul 2 ne spune că pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie . Când citim întregul pasaj, descoperim două feluri de tăieri. Primul tip de tăiere are în vederea curăţirea pentru rodire (v. 2). Al doilea tip de tăiere are în vedere aruncarea (v. 6). Diferenţa dintre cele două tipuri este dată de expresia rămâne în Mine. Rămânerea în Domnul Isus Cristos, Cel care este Viţa spirituală, este condiţia de bază a rodirii noastre spirituale. Noi nu putem aduce roadă spirituală despărţiţi de Cristos.

Trei aplicaţii care reies din acest pasaj ne pot fi de folos în analiza propriei noastre slujiri.În primul rând, dacă viaţa ta spirituală este neroditoare, Dumnezeu te va disciplina în vederea rodirii.

Deschideţi vă rog la Deuteronom 8:5 şi apoi Evrei 12:5, 6. Din ambele texet înţelegem scopul disciplinării în viaţa unui credincios neroditor pentru Dumnezeu. Stăpânul nostru, pentru ca să nu ne taie într-o zi de tot, în dragostea Lui ne curăţeşte viaţa în moduri diferite, pentru ca să producă roadă spirituală. Nu uitaţi în niciun moment că Dumnezeu nu este interesat de frunzele noastre, ci de roadele noastre.

În al doilea rând, dacă viaţa noastră spirituală aduce puţină roadă, Dumnezeu va continua procesul de curăţire ca să aducem mai multă roadă pentru El (Ioan 15:2b – şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte ca să aducă şi mai multă roadă). Dumnezeu nu este interesat atât de mult de creşterea în lungime a mlădiţelor, cât de rodirea lor. Pot fi de mulţi ani în biserică, să aud şi să cunosc multe, şi totuşi, să am roadă puţină. În acest caz Domnul mă curăţeşte de mlădiţele care fură doar seva dar nu aduc niciun rod, lăsând în viaţa mea doar acele mlădiţe care pot aduce şi mai mult rod spiritual.

În al treilea rând, dacă viaţa noastră spirituală este plină de rod, atunci Domnul ne face invitaţia de a ne odihni în El, iar această odihnă presupune rămânerea în El (vs. 4, 5: Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi... Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic). Acesta trebuie să fie scopul final al oricărui ucenic spiritual: rămânerea în Cristos.

Haideţi să concluzionăm acest punct. Fiecare dintre noi cred că este conştient de chemarea spirituală pe care Dumnezeu ne-o face în domeniul slujirii şi cei mai mulţi din biserica noastră sunt implicaţi într-o anumită slujire, de un fel sau altul. Făcând un pas mai departe, aş vrea să conştientizăm nu numai importanţa lucrării, ci şi motivaţia din spatele ei. Pentru ca rodirea noastră să fie spre slava Domnului, ea trebuie aşezată pe un fundament corect şi acesta este dorinţa sinceră ca voia lui Dumnezeu cu privire la noi să fie dusă la îndeplinire în cel mai bun mod. Rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, te rog să mă ajuţi să fiu mai aproape de Tine în fiecare zi, pentru ca să înţeleg tot mai mult planul şi scopul Tău cu privire la viaţa mea. În acest sens, Te rog să mă curăţeşti, pentru ca roada vieţii mele să fie doar spre slava Numelui Tău. Amin.”

3. Urmează întotdeauna direcţia corectăFacem încă un pas în înţelegerea lucrării spirituale la care suntem chemaţi.Poate că unii vă întrebaţi: De ce insist atât de mult la acest punct al lucrării? Datorită faptului că realizez

cât de slabă este înţelegerea noastră cu privire la lucrarea spirituală. Mulţi creştini încearcă doar să lase impresia că sunt activi spiritual, în realitate nu fac nimic sau aproape nimic pentru Dumnezeu. Dacă lucrarea spirituală nu te macină, nu te consumă, dacă nu te trezeşti dimineaţa plin de dorinţa de a te închina înaintea Domnului prin ceea ce vei face pentru El în ziua respectivă, eşti doar un consumator al lucrării.

Al treilea aspect foarte important în înţelegerea corectă a lucrării la care am fost chemaţi de Domnul presupune urmarea direcţiei corecte. O lucrare eficientă spiritual presupune urmarea direcţiei corecte.

Priviţi vă rog în versetul 3: Şi Iona s-a sculat şi s-a dus la Ninive, după Cuvântul Domnului. Elementele distincte ale direcţiei corecte sunt: decizia (s-a sculat), disponibilitatea (s-a dus la Ninive) şi

ducerea la îndeplinire a planului divin (după Cuvântul Domnului). Haideţi să le analizăm pe rând.Prima caracteristică importantă este decizia. Iona ne este prezentat ca fiind un personaj foarte activ, care

ia decizii când bune când rele, care au consecinţe pozitive sau negative asupra viitorului lui, dar nicidecum nu 6

este unul static. El nu este un slujitor leneş, lipsit de iniţiativă. Atât capitolul 1 cât şi capitolul 3 ni-l prezintă pe Iona gata să pornească la drum imediat.

Iona poate fi încadrat în profilul slujitorului impulsiv. El prima dată acţionează, şi abia apoi stă să se gândească dacă a făcut bine sau rău, sau aşteaptă să vadă ce se va întâmpla ca urmare a deciziilor luate. Iona nu este tipul slujitorului „de birou”, care vorbeşte mult dar ajunge în final să facă foarte puţin, pentru că stă prea mult să se gândească la implicaţii, la risc sau la cost.

Aici avem o problemă în viaţa multor slujitori spirituali. Din cauză că se gândesc prea mult ce decizie să ia, în cele din urmă sfârşesc prin a nu lua nicio decizie în favoarea slujirii. Poţi să ratezi ţinta spirituală nu numai apucând pe un drum greşit, ci şi stând prea mult timp în aşteptare, nefăcând nimic doar mânat de considerentul de a nu face paşi greşiţi în lucrare.

Biblia numeşte persoana de acest fel una care stă în cumpănă. Cele mai periculoase cumpene spirituale sunt cele ce privesc mântuirea. Mulţi oameni aud propovăduit Cuvântul, undeva în interiorul fiinţei lor o voce le spune că aceasta este noua cale pe care trebuie să pornească la drum pentru a fi cu adevărat fericiţi şi pentru a avea pace în viaţă, dar nu au curajul să ia o decizie fermă în urmarea Domnului Isus.

Sunt alţi creştini care stau la „semaforul” marilor decizii în vederea slujirii, a implicării în lucrare. Dumnezeu le vorbeşte clar că trebuie să facă o anumită lucrare, dar ei sunt în continuare nehotărâţi. Văd alţi creştini care îi ajung din urmă, care ajung şi ei la aceeaşi intersecţie, şi care îndrăznesc să pornească pe noul drum al lucrării prin credinţă. Îşi spun: „Cum poate el sau ea să facă acest lucru? De unde are resurse, curaj, putere? Să ştiţi că orice amânare în luarea deciziilor este un pas înapoi, nu înainte. Neîmplinirea, cârtirea şi murmurul nu vor fi prezente în viaţa celor care merg înainte în lucrarea spirituală, ci vor fi caracteristicile credincioşilor blocaţi în trafic, incapabili să ia decizii în vederea slujirii. Când nu faci nimic pentru Dumnezeu, tot ce fac alţii îţi va părea exagerat, pripit, fals.

A doua caracteristică a urmării direcţiei corecte este disponibilitatea. În sfârşit Iona nu numai că este pregătit dar este şi disponibil să urmeze direcţia voită de Dumnezeu: s-a dus la Ninive. În primul capitol am văzut un slujitor care n-a avut nicio problemă cu deciziile, în schimb a avut o mare problemă cu disponibilitatea de a asculta cuvântul lui Dumnezeu. A fost nevoie de şcoala disciplinării şi a smeririi lui Iona, pentru ca el, a doua oară când i-a vorbit Domnul, să fie disponibil să meargă în direcţia cerută.

Ratarea ţintei este şi un rezultat al lipsei de disponibilitate în a urma instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la lucrare. Nu putem spune că suntem în voia lui Dumnezeu, dacă noi ne urmăm propriile noastre drumuri în viaţă. Ce înseamnă asta? E ca şi cum eu aş vrea să ajung la Bucureşti, mă duc în gară, îmi iau bilet şi acolo mă urc liniştit în trenul care-mi place cel mai mult din gară, chiar dacă pe el scrie Oradea-Timişoara. Oricât de mult m-aş linişti spunându-mi că la urma urmei şi acesta este tot un tren, că Dumnezeu are puterea să ducă trenul la Bucureşti, realitatea este că la sfârşitul călătoriei mă voi trezi că am ratat ţinta propusă. De ce? Pentru că am încălcat o regulă importantă şi anume, m-am încăpăţânat să mă urc în trenul greşit şi am nesocotit toate semnalele care mă avertizau că el mă va duce în direcţia opusă.

Haideţi să luăm un exemplu. În 2 Timotei 4:9, 10 apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: Caută de vino curând la mine. Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit... Din câte-l cunoaştem pe apostolul Pavel de paginile Sfintei Scripturi, putem fi siguri că niciodată nu şi-a ales cu uşurinţă colaboratorii. Cred că Dima a fost un tânăr care părea să promită foarte mult la început: foarte credincios, nelipsit de la biserică, implicat în lucrare, plin de râvnă pentru misiune, pasionat de cunoaşterea planului lui Dumnezeu cu viaţa lui. Probabil că apostolul Pavel l-a văzut, l-a urmărit, l-a îndrăgit, s-a rugat pentru călăuzire şi la un moment dat l-a invitat în echipa lui misionară.

Ne închipuim bucuria şi sentimentul de împlinire al lui Dima. A fost gata să lase totul şi să-l urmeze pe apostol. Se vedea poate peste ani un continuator al lucrării lui, un mare predicator. Au început însă încercările pe de o parte, iar pe de altă parte, atracţia lumii. A văzut locuri noi, feţe noi. A ieşit din orăşelul lui de provincie, din universul limitat în care crescuse până atunci şi la un moment dat şi-a spus: „Merit mai mult decât atât. Lumea este mai frumoasă decât credeam eu. Cred că a sosit momentul să merg pe propriul meu drum în viaţă.” Şi a ajuns să părăsească lucrarea de dragul lumii.

Ştiţi că foarte mulţi credincioşi s-au pierdut în ultimii 25 de ani doar prin simplul fapt că au avut, în sfârşit, posibilitatea să iasă din ţară, să vadă şi alte locuri, să se confrunte cu alte culturi, să câştige bani mai

7

mulţi decât visau ei vreodată, să conducă maşinile pe care nu le-au avut niciodată sau să poată călători fără îngrădire oriunde în lume? Pentru ei libertatea de după 1990 nu a fost însă o binecuvântare, ci un blestem, o cursă spirituală! Aceasta este răzvrătirea care se naşte din prea multă libertate. Iar setea de libertate, de a avea mai mult, continuă să facă victime şi-n zilele noastre. Curios este faptul că cei mai mulţi care au plecat nu au mers mânaţi de dorinţa de a lucra mai mult pentru Dumnezeu, ci de a lucra mai mult pentru ei şi familiile lor.

Ca să nu mă înţelegeţi greşit, nu trebuie să pleci în Italia sau Anglia ca să ai această atitudine greşită, poţi rămâne foarte bine şi în România şi viaţa ta să fie orientată, la fel ca Dima odinioară, doar spre dragostea faţă de lumea de acum. Când ne pierdem disponibilitatea de a mai urma direcţia lui Dumnezeu stabilită pentru noi, când ne facem propriile noastre planuri de viitor şi apoi venim înaintea Domnului şi-i spunem „Te rog să binecuvântezi viitorul pe care mi l-am gândit pentru mine şi familia mea”, atunci s-ar putea să ajungem ca şi Dima, departe de lucrare şi de Domnul. Ceea ce ne păstrează aproape de El este doar disponibilitatea de a conlucra împreună cu Duhul Sfânt la ducerea la îndeplinire a scopului pregătit din veşnicii pentru fiecare dintre noi de Creatorul nostru.

Haideţi să ne uităm pe scurt şi la ultimul aspect al ajungerii la ţintă şi al urmării direcţiei corecte şi anume, ducerea la îndeplinire a planului divin. Iona a mers la Ninive după Cuvântul Domnului.

Îmi place expresia aceasta. Ea ne vorbeşte despre supunere, ascultare, urmare, autoritatea finală. Cine ar trebui să aibă ultimul cuvânt în viaţa noastră? Cine are ultimul cuvânt în realitate? Ca să poţi să

porneşti la drum după Cuvântul Domnului, să vorbeşti după Cuvântul Domnului, să trăieşti după Cuvântul Domnului, mai întâi trebuie să te smereşti după Cuvântul Domnului.

Există o floare spirituală foarte rară, care se numeşte ascultarea de Dumnezeu, al cărei parfum poate fi simţit doar în urma zdrobirii eului personal. Stanley Jones, misionarul care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în India, vorbeşte într-una din cărţile lui despre o specie de floare rară din India, care-şi revarsă parfumul deosebit doar atunci când este călcată în picioare, zdrobită. Parfumul ei nu poate fi simţit atunci când rămâne întreagă; când însă talpa piciorului calcă pe ea, floarea te învăluie în mireasma care se naşte din zdrobire.

Ce imagine frumoasă pentru propria noastră viaţă de credinţă! Un credincios zdrobit are un alt parfum, cel al prezenţei plenare a lui Dumnezeu în viaţa lui, un parfum care se manifestă printr-o ascultare totală de voia Lui. Un astfel de credincios va înţelege cît de important este să trăieşti în viaţă „după Cuvântul Domnului”. Şi vă rog să mă credeţi, astfel de credincioşi miros de departe, le simţi mireasma umblării cu Dumnezeu derivată din parfumul prezenţei divine în viaţa lor. La acest fel de umblare suntem chemaţi fiecare dintre noi.

4. Urmăreşte ca obiectiv principal transformarea oamenilorAl patrulea aspect pe care îl vom analiza cu privire la lucrare şi care trebuie să ne motiveze şi mai mult

în ceea ce facem pentru Domnul nostru, are de-a face cu obiectivul principal al oricărei lucrări spirituale şi anume, transformarea oamenilor.

Ne îndreptăm acum atenţia spre mesajul lui Iona şi rezultatele propovăduirii lui: Iona a început să pătrundă în oraş cale de o zi, strigând şi zicând: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită!” (v. 4). La acest punct ne vom îndrepta atenţia spre oamenii din Ninive şi spre atitudinea lor în raport cu mesajul propovăduit de Iona. Putem spune fără să greşim că în acest capitol ne este prezentat un drum al transformării interioare pe care oamenii din Ninive, de la împărat şi până la cel mai modest om din cetate, l-au parcurs împreună.

Înainte de a ne uita la etapele drumului transformării, aş vrea să fac o remarcă foarte importantă. Cea mai importantă datorie a fiecărui om în viaţa aceasta este să-şi înţeleagă limbajul sufletului. Noi am fost creaţi având o parte materială, vizibilă, dar care este trecătoare şi o parte spirituală, invizibilă, care este eternă. Datorită pătrunderii păcatului în viaţa noastră, tendinţa firească este să acordăm cea mai mare atenţie părţii trecătoare, trupului, şi să neglijăm sau chiar să ignorăm complet nevoile sufletului nostru. Majoritatea oamenilor îşi înţeleg foarte bine limbajul trupului şi trăiesc pentru ca cererile lui să fie satisfăcute cât mai curând posibil.

Care este limbajul lui? Ca să fiu şi mai bine înţeles, expresia „trup” nu face referire la trupul nostru fizic, ci la natura noastră decăzută, în care ne spune apostolul Pavel că domneşte o altă lege, cea a păcatului şi a morţii: În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe

8

când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace (Romani 8:5, 6).

Umblarea aceasta nu ne este străină niciunuia dintre noi, pentru că este drumul pe care mergeam fiecare înainte de a ne întâlni cu Domnul Isus Cristos. Limbajul naturii noastre nerăscumpărate era unul foarte clar: satisfacerea tuturor dorinţelor. Omul rob al păcatului trăieşte doar pentru a-şi satisface nevoile imediate, care dau împlinire şi satisfacţie doar în lumea aceasta.

Până la venirea lui Iona, oamenii din Ninive au trăit doar pentru a-şi împlini nevoile naturii lor păcătoase, iar lucrul acesta i-a condus spre o cufundare adâncă în păcat. Viaţa ninivenilor a fost atât de rea încât Dumnezeu Însuşi S-a sesizat împotriva lor: Căci răutatea ei s-a suit până la Mine (1:2).

Trăirea în răutate este consecinţa distrugerii unui anticorp spiritual foarte important numit „ruşine”. Omul păcătos, caracterizat de răutate (nu neapărat una una socială, ci de sorginte morală, omul rău moral îşi manifestă răutatea în raport cu legea morală a lui Dumnezeu) şi-a pierdut orice fel de ruşine. Ravi Zacharias spunea că „ruşinea este pentru sănătatea morală a unei societăţi ceea ce este durerea pentru trup... A creşte un copil fără ruşine înseamnă a-l creşte fără un sistem imunitar împotriva răului”. Societatea noastră ne „educă” să nu ne mai fie ruşine de nimic. Neruşinarea generalizată produce criza profund morală în care ne găsim la ora actuală.

De ce a lăsat Dumnezeu ruşinea în viaţa noastră? V-aţi gândit că ea s-ar putea să fie „beculeţul de avarie” care se aprinde în conştiinţa noastră atunci când ştim că am păcătuit, că am greşit în raport cu o Autoritate morală superioară nouă care este Dumnezeu? Cei care decid să trăiască conduşi doar de limbajul trupului lor, adică a naturii lor păcătoase, ajung să-şi suprime orice ruşine, decid să spargă „beculeţul de avarie” atunci când acesta se aprinde, în loc să fie atenţi la semnalul pe care el li-l dă.

Unul din primele lucruri pe care le produce Duhul Sfânt în viaţa unei persoane este restaurarea sentimentului ruşinii morale. Pe măsură ce duhul lucrează naştere din nou în viaţa unui om mort în păcat, acel om descoperă nu numai o un nou limbaj (limbajul sufletului) ci şi o nouă stare, ruşinea trării în păcat şi plăcerea trăirii în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu.

Ne-ntoarcem acum la oamenii din Ninive. Orice lucrare spirituală are în vedere transformarea interioară a omului păcătos. Exact lucrul acesta l-a avut în vedere Dumnezeu atunci când l-a trimis pe Iona cu acest mesaj în Ninive şi este ceea ce s-a întâmplat în final în viaţa lor în urma propovăduirii. Drumul transformării lor interioare a parcurs câteva etape foarte importante, pe care le vom descrie în continuare.

Prima dintre ele este cea de la auzire la auto-analiză.Nu ni se spune direct lucrul acesta în text, dar îl citim printre rânduri. Ninivenii au auzit mesajul vestit

de Iona: Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită. Nu a fost nici măcar o predică în trei puncte, care să ne vorbească despre consecinţele păcatului, dragostea şi iertarea lui Dumnezeu. A fost un mesaj simplu dar nu simplist, care anunţa o judecată iminentă, un verdict care fusese deja pus în cer.

Pe fondul acestei propovăduiri, s-a întâmplat însă un lucru extraordinar. Ninivenii au auzit, iar acest mesaj a trecut de ureche şi a ajuns în mintea lor. Poate pentru prima dată în istoria lor, oamenii aceştia au început să se gândească la viaţa lor, la consecinţele faptelor lor şi cred că pentru prima dată în viaţa lor au început să simtă un sentiment nou în inimă: ruşinea morală.

Ce este auto-analiza? O definiţie foarte scurtă este următoarea: auto-analiza este o oprire. Nu te poţi auto-analiza în timp ce alergi în stânga sau dreapta, cu o listă interminabilă de lucruri de făcut în minte. Personal cred că cei mai mulţi oameni trăiesc la un nivel atât de intens pentru că se tem de auto-analiză, le este groază de acele momente în care propria lor conştiinţă le pune oglinda în faţă şi le spune: „Priveşte-te să vezi cum arăţi de fapt.”

Reţineţi vă rog următoarea afirmaţie: nu putem vorbi de o lucrare spirituală autentică fără o auto-analiză corectă, cum de altfel nu putem vorbi de o pocăinţă autentică fără o cercetare personală profundă în prealabil. În momentul în care vestea acel mesaj Iona era 100% sincer în transmiterea lui, fiind pus cu totul la dispoziţia lucrării lui Dumnezeu, conştient că, dacă el însuşi mai este în viaţă şi în lucrarea spirituală şi nu este mort undeva pe fundul mării, este doar harul şi providenţa lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Auto-analiza este un instrument spiritual eficient în lupta noastră cu lenea şi nerodirea spirituală, dar şi cu lucrarea formală lipsită de substanţă. Auto-analiza ne deschide ochii pentru a ne vedea aşa cum ne vede

9

Dumnezeu. În faţa propriilor lor conştiinţe mulţi oameni ar putea să vadă cât de mult rău şi-au produs singuri, alegând să trăiască în neascultare şi păcat. Când primul-ministru al Japoniei în perioada celui de-al doilea război mondial, Konoye, s-a sinucis datorită situaţiei în care a ajuns ţara sa la încheierea războiului, pe măsuţa de la capul patului a fost găsită cartea lui Oscar Wilde „De profundis”, în care fostul prim-ministru subliniase următoarele cuvinte: „Oricât de groaznic a fost ceea ce le-am făcut altora, nimic nu se compară cu ceea ce mi-am făcut mie.” În lumina cuvântului vestit de Iona ninivenii şi-au auto-analizat propria lor viaţă şi trăire, iar lucrul acesta i-a condus în cele din urmă la pocăinţă.

A doua etapă parcursă a fost de la cunoaştere la credinţă. Versetul 5 ne spune: Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu

saci de la cei mai mari până la cei mai mici. Avem aici definiţia adevăratei credinţe. Ce este credinţa? Nu doar o cunoaştere, ci o recunoaştere a stării tale, iar această recunoaştere te conduce la acţiune. Credinţa în Dumnezeu i-a condus pe niniveni la vestirea postului şi schimbarea modului de viaţă.

Privit din alt unghi, acest verset ne introduce într-una din cele mai importante dimensiuni ale vieţii şi anume, viaţa de credinţă. Într-un mod foarte simplu, autorul cărţii ne spune că „oamenii din ninive au crezut în Dumnezeu.” Ne putem întreba: Dar ce anume i-a determinat să creadă? Oare nu credeau ei în alţi dumnezei? Cum de acum au crezut pur şi simplu în Dumnezeu? Ninive era o cetate cu multe temple păgâne. Cu toate acestea, a fost un moment crucial în viaţa acelei generaţii când au ales să creadă într-un dumnezeu necunoscut, lucru care în final le-a adus izbăvire.

Cea mai minunată lucrare produsă în viaţa omului este lucrarea credinţei produsă de Duhul Sfânt în viaţa omului păcătos. Citind versetul cinci totul pare atât de natural. În realitate, acest proces de transformare a unor oameni morţi în păcatele lor, a căror răutate se urcase până la ceruri, este cea mai fascinantă lucrare de regenerare a sufletului. De ea au beneficiat oamenii din Ninive, prin har.

Înţelegem de aici şi mai ales din context importanţa credinţei adevărate. Subliniez, a credinţei adevărate, pentru că fiecare om crede în ceva sau în cineva. Nu există om fără credinţă. Chiar şi un ateu, o persoană care spune că nu crede în nimic, de fapt are nevoie de o puternică credinţă să „creadă”, în pofida tuturor evidenţelor, că Dumnezeu nu există. Oamenii aceia însă nu au crezut în ceva, nici măcar într-un alt dumnezeu. Ei au crezut în Singurul Dumnezeu adevărat, iar lucrul acesta a schimbat complet cursul istoriei lor.

Sper să înţelegem fiecare dintre noi importanţa credinţei în Dumnezeu. Am impresia că de multe ori luăm prea uşor beneficiile extraordinare ale credinţei, ca şi când ele ni s-ar cuveni. Aş vrea să reţineţi acest lucru. Dacă poţi crede din toată inima, şi acesta este un har din partea Domnului, pentru că sunt mulţi oameni în jurul nostru care au o credinţă falsă sau care nu cred decât în ei înşişi. Noi însă facem parte dintr-o categorie binecuvântată, cei care au crezut în Dumnezeul Cel adevărat. Noi L-am primit pe Isus Cristor prin credinţă în viaţa noastră, iar lucrul acesta a schimbat cursul vieţii noastre.

Am să vă citesc o declaraţie extraordinară, făcută de împăratul Napoleon Bonaparte, pe când se afla exilat pe insula Sfânta Elena. Săptămâna aceasta s-au împlinit exact 200 de ani de la bătălia de Waterloo, bătălie pierdută de Napoleon şi care a dus la exilarea lui până la moarte pe această insulă. Acolo el a avut mult timp de reflexie. Într-o zi l-a chemat la contele Montholon şi i-a pus următoarea întrebare: „Poţi să-mi spui cine a fost Isus Cristos?” Contele nu i-a dat niciun răspuns, aşa că Napoleon a continuat prin următoarele cuvinte consemnate de istoricul lui:

„Ei bine, atunci am să-ţi spun eu. Alexandru, Cezar, Carol cel Mare şi eu însumi am întemeiat imperii mari, dar pe ce s-au bazat realizările geniului nostru? Pe forţă. Isus singur Şi-a întemeiat imperiul pe dragoste şi până în ziua de azi milioane de oameni sunt gata să moară pentru El... Cred că înţeleg câte ceva despre matura umană; şi îţi spun că toţi cei amintiţi de mine au fost oameni, şi eu sunt om: nimeni nu e ca El; Isus Cristos a fost mai mult decât om... Eu am inspirat atâta devotament entuziast în oameni, încât au fost dispuşi să moară pentru mine... dar pentru asta era nevoie să fiu văzut de ei, cu influenţa electrizantă a privirii mele, a cuvintelor mele, a vocii mele. Când îi vedem pe oameni şi le vorbeam, aprindeam flacăra abnegaţiei în inima lor... Cristos singur a reuşit să înalţe inima omului spre ceva nevăzut, aşa încât ea a devenit insensibilă la bariera timpului şi a spaţiului. De optsprezece veacuri, Isus porunceşte ceva ce e foarte greu de împlinit. El cere ceva ce un filozof poate cere zadarnic de la prietenii lui, un tată de la copiii lui, o mireasă de la mirele ei ori un bărbat de la fratele lui. El cere inima omului; şi o vrea în întregime pentru El. O cere necondiţionat; şi

10

imediat cerinţa Îi e satisfăcută. Minunat! Sfidând timpul şi spaţiul, sufletul omului, cu toate energiile şi facultăţile lui, devine o anexă a Împărăţiei lui Cristos. Toţi cei care cred sincer în El sunt cuprinşi de o dragoste deosebită şi supranaturală faţă de El. Acest fenomen este inexplicabil; el depăşeşte puterile oricărui om. Timpul, marele distrugător, nu poate stinge acest foc sacru; nu poate nici să-i slăbească puterea, nici să pună limite cuprinderii sale. Asta mă impresionează cel mai mult. M-am gândit adesea la lucrul acesta. El mă convinge mai presus de orice de Divinitatea lui Isus Cristos.”

A treia etapă a fost de la nepăsare la asumare.Credinţa adevărată te conduce spre asumarea vinovăţiei. Omul credincios îşi recunoaşte vinovăţia,

devine conştient de responsabilitatea lui înaintea lui Dumnezeu şi este gata să facă tot ce poate pentru a-şi îndrepta greşelile.

Priviţi vă rog în versetul 8, unde avem relatate cuvintele împăratului din Ninive: Oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile. De unde a ştiut acest om să identifice drumul pe care mergea ei ca fiind unul rău şi faptele pe care le făceau ca fiind de asuprire? Din confruntarea cu realitatea judecăţii divine.

Afirmaţia împăratului din ninive ne ajută să înţelegem faptul că răutatea şi păcatul sunt o realitate, nu o invenţie sau o speculaţie creştină menită să nască în mintea oamenilor un fals complex de vinovăţie. Omul are scris în ADN-ul lui spiritual de către Creator conştienţa răului, dar trăirea în păcat induce o falsă negare a lui. Omul păcătos îşi spune că răul şi binele sunt noţiuni relative şi nu absolute, că noţiunea de „păcat” trebuie eliminată din gândire, dacă vrei să te bucuri cu adevărat de viaţă. Aici însă avem exemplul unor oameni care, atunci când au confruntaţi cu realitatea trăirii lor în păcat nu au negat lucrul acesta; dimpotrivă, şi-au asumat responsabilitatea lui şi au acţionat în vederea îndepărtării lui.

Doar asumarea vinovăţiei aduce eliberare şi îndurare. Oamenii aceştia nu au încercat să dea vina pe alţii pentru faptele lor, ci au înţeles că singurii vinovaţi sunt doar ei. Ştiţi de ce Dumnezeu a avut milă de niniveni? Nu pentru că au recunoscut existenţa răului în univers, ci pentru că şi-au asumat propria lor răutate şi vinovăţie înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni sunt gata să recunoască că există multă răutate în lume, dar totodată să spună că ei nu sunt chiar atât de răi, ei nu fac parte din acea categorie. Împăratul din Ninive a spus însă cu autoritate că ei sunt cei care au mâinile pline de fapte de asuprire şi că ei sunt cei care umblă pe o cale rea. Recunoaşterea şi asumarea vinovăţiei unită cu pocăinţă şi părere de rău deschide uşa îndurării lui Dumnezeu.

Ce înseamnă, în esenţă, asumarea vinovăţiei comise? Pocăinţă. Aceasta este pocăinţa, se recunoşti că eşti greşit înaintea lui Dumnezeu şi să îndreţi răul acesta. Credinţa este doar primul pa. Al doilea este pocăinţa. În versetul 8 împăratul le-a cerut ninivenilor „să se întoarcă de la calea lor cea rea”.

Oamenii din Ninive au fost gata să se smerească şi să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu. Ce este pocăinţa? Drumul cel mai scurt de la judecată şi pedeapsă la iertare şi milă. Este un drum pe care trebuie să-l parcurgem atunci când părăsim calea păcatului şi ne întoarcem cu faţa spre Dumnezeu. În textele din Vechiul Testament pocăinţa este descrisă prin termenul tesubah, care se traduce prin „întoarcere”. Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu şi s-au pocăit înaintea Lui, întorcându-se de la faptele lor de asuprire şi de la calea lor rea.

Am să închei acest punct cu o ultimă observaţie şi anume, legătura care există între binecuvântare şi ascultare, judecată şi pocăinţă. Promisiunea binecuvântării însoţeşte ascultarea, iar avertizarea judecăţii poate fi îndepărtată prin pocăinţă. Poporul din Ninive a fost în cele din urmă salvat, nu pentru că ar fi meritat lucrul acesta, ci pentru că au dat dovadă de ascultare de Dumnezeu prin recunoaşterea şi asumarea vinovăţiei şi pocăinţă. Lecţia aceasta rămâne valabilă în orice generaţie.

5. Fii pregătit pentru acordarea iertăriiTrecem la ultimul punct pe care îl vom analiza în capitolul 3. El este inspirat din 10: Dumnezeu a văzut

ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă şi nu l-a făcut.

Din ce se naşte iertarea? Iertarea se naşte din pocăinţă. Atunci când copilul tău se apropie de tine şi-ţi spune „Îmi pare rău pentru ce am făcut. Te rog să mă ierţi”, poţi să-i spui „Nu-mi pasă, n-am să te iert”? Un adevărat părinte nu va putea spune niciodată aceste cuvinte.

11

Realitatea este că de multe ori nu ne tratăm în felul acesta în relaţiile dintre noi. Suntem incapabili să ne iertăm, să uităm un afront personal şi purtăm în inima noastră ranchiună şi amărăciune ani şi zeci de ani de zile. Poate că ar trebui să ne aducem aminte mai des de încheierea pasajului din rugăciunea „Tatăl nostru”: Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Matei 6:15).

Cu toţii avem nevoie de iertare şi în egală măsură, să acordăm iertare celor care ne greşesc. Versetul citat ne descrie drumul iertării, paşii care sunt parcurşi în vederea acordării ei de către Dumnezeu.

În primul rând, citim că Dumnezeu a văzut. Ce a văzut El? Două lucruri foarte importante. Dumnezeu a văzut ce făceau ei. Dumnezeu vede răul dar

şi binele. Aceeaşi ochi divini care au văzut în primul capitol că răutatea acestei cetăţi era mare, acum vede şi schimbarea din viaţa lor.

Suntem noi conştienţi de fsptul că avem alături de noi un Dumnezeu care ne vede tot timpul? Cum ar trebui să influenţeze oare lucrul acesta viaţa noastră? Avem un exemplu minunat în Vechiul Testament al unui patriarh care a înţeles importanţa relaţiei cu un Dumnezeu care vede. Deschideţi la Geneza 24:62 (citeşte şi 25:11, şi 16:14). Locuirea lui Isaac lângă fântâna „Lahai-Roi” nu este întâmplătoare, ci definitorie pentru viaţa lui. Textul ne lasă să înţelegem implicaţiile spirituale ale deciziei lui. Fântânile din viaţa patriarhilor nu sunt doar locuri fizice, ci popasuri spirituale, cu implicaţii adânci, definitorii în relaţia lor cu Dumnezeu.

Isaac este binecuvântat de Dumnezeu pentru că a conştientizat un adevăr cerntral al umblării prin credinţă şi anume, prezenţa divină care ne însoţeşte la fiecare pas.

Apoi, Dumnezeu a văzut... că se întorceau de la calea lor cea rea. Uneori Îl tratăm pe Dumnezeu ca pe un patriarh foarte bătrân care aproape şi-a pierdut vederea şi pe care, credem noi, că-L putem păcăli şi-i putem fura binecuvântarea fără să ne recunoască cine suntem, deşi n-o merităm.

Ochii lui sunt ca para focului şi văd totul. El vede păcatul... dar vede şi pocăinţa. Slavă Lui pentru lucrul acesta! El nu este ca noi. De multe ori ne sar în ochi imediat greşelile altora, dar ignorăm total pocăinţa lor sau lucrurile bune pe care acele persoane le fac. Taxăm imediat păcatul, dar desconsiderăm sau minimalizăm pocăinţa. Dumnezeu a văzut în egală măsură şi păcatul dar şi pocăinţa ninivenilor, iar lucrurile acestea nu L-au lăsat indiferent. În primul caz a fost pregărir să pedepsească cu dreptate, dar în al doilea caz, a fost gata să ierte plin de milă păcatul ninivenilor şi să le mai dea oportunitatea trăirii în ascultare de El.

În al doilea rând, citim că Dumnezeu S-a căit de răul pe care hotărâse să li-l facă şi nu l-a făcut. Cum trebuie să înţelegem termenul căinţă în acest context? Căinţă înseamnă părere de rău în anumite

contexte, dar şi întoarcere de la un anumit lucru, în alte contexte. În textul nostru căinţa lui Dumnezeu înseamnă schimbarea unei decizii anterioare. El a văzut pocăinţa ninivenilor şi a decis să nu le facă un rău, adică să-i pedepsească.

Pocăinţa aduce întotdeauna iertare.Domnul să ne ajute pe toți să trăim în felul acesta. Amin!

12


Recommended