GHEORGHE MOLDOVAN

ISTORIA

ÎNVĂŢĂMÂNTULUI BĂNĂŢEAN

PENTRU

SURDOMUŢI

Editura EUROSTAMPA

TIMIŞOARA, 2010 ISBN 978-606-569-067-7

1

Motto :

„De ce te străduieşti atât, sărmane domn, să scri o nouă istorie, când poţi să le copiezi pe cele existente, aşa cum e uzul ? De ai alte păreri, de vi cu o idee originală, pui oamenii şi lucrurile într-o lumină neaşteptată şi vei produce cititorului o surpriză. Iar cititorului nu-i place ca cineva să-l pună în situaţia de a fi surprins de ceva. El totdeauna caută în istorie fleacuri deja cunoscute. Dacă încerci să-i dai ceva învăţăminte are să se simtă jignit şi-ţi va deveni ostil. Nu încerca să-i luminezi mintea; va striga că-i jigneşti convingerile. Istoricii copiază unul de la altul. Îşi cruţă astfel eforturile şi evită să se spună despre ei că sunt infatuaţi.

Fă la fel ca ei şi nu încerca să fi original. Istoricul cu idei originale nu este luat în serios, toţi îl dispreţuiesc şi le repugnă tuturor.”

Anatole France – Insula pinguinilor

2

Motto :“Învăţământul surdomuţilor este

necesar şi îndreptăţit .”Karl Schäffer [144]

I . INTRODUCERE .

1. SURD, SURDOMUT, SURDOLOGIE – O PROBLEMATICĂ PROPRIE ORICĂREI SOCIETĂŢI

Dicţionarul Enciclopedic al limbii române explică cuvântul “surd” ca o persoană lipsită de auz, iar pentru “surdomut” acea persoană care din cauza lipsei auzului nu poate vorbi . Nu sunt lipsite de interes semnificaţiile figurative ale cuvântului “surd” şi anume acelea care se referă la “cel ce nu vrea să audă” , “nu vrea să înţeleagă” , “este nesimţitor, neînduplecat , fără suflet “ . Chiar dacă aceste semnificaţii figurative nu se referă în mod special la o persoană realmente surdă , ci la comportamentul unei persoane normale care “face pe surdul” , faptul că ele şi-au făcut loc în conştiinţa oamenilor trădează un comportament discriminator al societăţii faţă de surdomuţi . Originea acestui comportament se află în epocile trecute când societatea se caracteriza prin ignoranţă şi nepăsare faţă de vitregiţii soartei .

Gheorghe Atanasiu [14 .p.15 şi 19] împarte evoluţia atitudinii societăţii faţă de surdomuţi în două etape distincte :

a . Epoca de barbarism , anterioară secolului XVI , când surdomuţii erau ignoraţi .b . Epoca de umanism , de după secolul XVI, caracterizată prin studii şi cercetări referitoare la

metodele de educare ale surdomuţilor . Ea cuprindea dezvoltatea unei reţele de şcoli specializate , aparatură de protezare auditivă şi învăţământ superior pentru pregătirea specialiştilor în domeniu.

Apariţia perioadei de umanism a fost determinată de dilema în care s-a găsit societatea la un moment dat . A-i ignora în continuare însemna să acceptăm ca surdomuţii să rămână o povară pentru societate şi să fie priviţi în continuare ca reziduuri sociale . A-i educa , însemna transformarea lor în persoane active , capabile să-şi câştige singuri cele necesare traiului şi să devină cetăţeni demni şi onorabili . Este normal că pe o anumită treaptă de dezvoltare socială , omenirea a ales cea de a doua variantă .

Începutul a fost făcut la jumătatea secolului al XVI-lea în Spania şi s-a extins treptat în Anglia , Olanda , Germania , Franţa , Italia , etc . Nu era vorba de şcoli pentru surdomuţi , ci de educarea individuală a unor surzi de către anumiţi entuziaşti . În urma acestor experienţe sporadice au apărut mai multe tipuri de comunicare a surdomuţilor care pot fi grupate în două mari categorii. Astăzi, la fel ca în perioada de început a educaţiei surdomuţilor, aceste două tipuri de metode se caracterizează prin :

a . Metode bazate pe gesturi , semne şi mimică . Acestea reprezintă acele tipuri de comunicare care acceptă ca definitivă lipsa vorbirii . Pentru comunicare , surdomuţii sunt îndemnaţi să utilizeze un limbaj nonverbal bazat pe un cod al semnelor care reprezintă fie o corespondenţă “alfabet – semne” (limbajul dactil) , fie gesturi corespunzătoare unor cuvinte sau expresii însoţite de o mimică adecvată (limbajul mimico – gesticular ).

b . Metode bazate pe demutizarea surzilor . Acestea au dezvoltat o serie de tehnici care duc la articularea de către surzi a fiecărui sunet , silabe şi în final al fiecărui cuvânt , fără ca ei să audă ce pronunţă . Scopul acestor metode este de a transforma surdomutul într-un surdo-vorbitor , care va recepţiona mesajul transmis de interlocutor prin “labiolectură” (citire de pe buze) .

3

De-a lungul studiilor şi cercetărilor privind educarea surdomuţilor , specialiştii s-au axat pe una din cele două tipuri de metode . Astfel în anumite ţări s-a folosit gestualismul , iar în altele oralismul . Între specialiştii celor două curente s-au iscat dispute care continuă şi astăzi . În a doua jumătate a secolului al XIX-lea , metoda orală s-a impus în majoritatea ţărilor europene .

Între timp s-au înfiinţat primele institute de surdomuţi . Începutul l-a făcut Abatele Charles Michel de l’Épée [14.p.26 ; 139.p.7 ; 67. Vol.III.p.151] la Paris în 1770 folosind metodele gestuale . În 1778 , germanul Samuel Heinike [14.p.28 ; 139.p.7; 67.Vol.IV. p.285] a înfiinţat un institut la Leipzig , în care folosea metodele oral – fonetice.

În curând ţările din jur le-au urmat exemplul şi numărul instituţiilor pentru surdomuţi a crescut continuu . Odată cu aceasta a început să se schimbe şi mentalitatea oamenilor faţă de surdomuţi . Aceştia au fost acceptaţi , munca lor apreciată , şi au fost priviţi ca oameni obişnuiţi.

Odată cu această evoluţie a apărut o nouă specialitate ocupaţională , a acelora care îi educă pe surdomuţi . Aceştia împreună cu confraţii lor care se ocupau, şi se ocupă, de alţi vitregiţi ai soartei ca orbii , debilii mintali , bâlbâiţii şi mai târziu cei cu deficienţe locomotorii , au format un grup care se deosebea de profesorii obişnuiţi . Noua specialitate a primit în Germania numele de “MEDIZINISCHE – PÄDAGOGIK“ adică pedagogie medicală . În Ungaria denumirea a fost uşor nuanţată “GYÓGYPAEDAGOGIA”, care s-ar traduce prin pedagogie terapeutică, vindecătoare , recuperatorie . În Romania dintre cele două războaie mondiale, s-a folosit denumirea de “MEDICO– PEDAGOGIE” . După 1950 s-a utilizat numele de “DEFECTOLOGIE” sau “PSIHOPEDAGOGIE – SPECIALĂ” având diferite domenii : surdologie (pentru surzi) , tiflologie (pentru orbi) , oligofrenologie (pentru debilii mintali) şi logopedie (pentru defectele de vorbire) .

2. AMPLASAREA GEO-POLITICĂ A ORAŞULUI TIMIŞOARAÎNAINTEA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL .

( Planşa I )Pentru a înţelege condiţiile care au dus la apariţia învăţământului pentru surzi din Timişoara în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea , a fost necesară o scurtă analiză a locului pe care-l ocupa oraşul în acea perioadă .

Până la sfârşitul Primului Război Mondial, Timişoara a făcut parte din Imperiul Habsburgic , care după 1867 s-a numit Imperiul Austro – Ungar şi era capitala judeţului (comitatului) Timiş . De asemenea , era principalul oraş al “Teritoriului de Sud” (Délvidék) format din judeţele Caraş-Severin , Timiş şi Torontal [67 ; 118] . Germanii şi românii au numit această provincie , Banat .

Banatul acelei perioade forma aproximativ un pătrat, având următoarele graniţe : Mureşul la nord , Tisa la vest , Dunărea la sud , iar la est graniţa era o linie şerpuitoare ce străbătea munţii şi pornea de la Dunăre aval de Orşova până la Mureş, aproape de comuna Zam .

Cele trei judeţe care compuneau “Teritoriul de Sud” (Banatul) erau trei fâşii de teren aproximativ dreptunghiulare şi orientate cu latura mare pe direcţia nord – sud .

La vest se afla judeţul Torontal cu principalele localităţi Kikinda Mare, Cenad , Sânnicolaul Mare, Pancevo şi Alibunar . Torontalul se învecina cu Belgradul fiind despărţit de acesta doar de Dunăre .

Timişul era judeţul median cu capitala la Timişoara şi începea din nord cu localităţile Aradul Nou şi Lipova , continua spre sud cu Vinga , Buziaş ,Vârşeţ şi Biserica Albă terminându-se pe malul Dunării .

Caraş-Severinul era judeţul estic cuprinzând localităţile Făget , Lugoj , Caransebeş , Reşiţa şi Orşova. Jumătatea vestică a actualului judeţ Mehedinţi era cuprinsă în Banatul istoric .

4

Cunoscând această amplasare a Timişoarei în judeţul Timiş , Banat , Ungaria şi Imperiul Austro-Ungar, înţelegem mai uşor modul în care, înaintea Primului Război Mondial , influenţa europeană a ajuns la Timişoara pe relaţia Viena – Budapesta. Înfiinţarea la Timişoara a învăţământului pentru surzi a respectat un traseu aproape identic. Acest subiect l-am tratat în următoarele capitole.

3. PĂTRUNDEREA SURDOLOGIEI ÎN ROMÂNIA ŞIUNGARIA SECOLULUI AL XIX – LEA.

( Planşa II )Aşa cum am precizat anterior , institutele pentru surdomuţi au început să apară în vestul Europei

la sfârşitul secolului XVIII , dar secolul al XIX – lea a fost acela care a marcat o puternică dezvoltare în acest domeniu educaţional .

Principalul focar al acestei dezvoltări a fost reprezentat de Germania şi Franţa care au rămas în continuare cele mai înaintate ţări din acest domeniu . O statistică publicată în 1896 [163] plasa Germania pe locul I în Europa cu 97 institute pentru surzi , 803 profesori specialişti şi 6278 de elevi surdomuţi . Pe locul II , în aceeaşi statistică , era plasată Franţa cu 70 de institute , 604 profesori şi 4811 elevi surdomuţi . Influenţa exercitată de aceste două ţări , în domeniul educării surdomuţilor , s-a extins şi în ţările vecine. Am urmărit în continuare extinderea acestei influenţe spre răsărit , în direcţia teritoriilor româneşti

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a marcat o puternică luptă între gestualismul francez şi oralismul german . În prima fază gestualismul a câştigat teren . Acest succes de moment s-a datorat şi modului secretos sub care Heinicke îşi ascundea metoda, condiţionând dezvăluirea ei contra unor mari sume de bani [14.p.29] . Acesta a fost motivul pentru care Institutul pentru surdomuţi din Viena , s-a înfiinţat la 1779 pe baza metodelor gestuale [14.p.31-32 ; 139.p.8] .

Numărul institutelor pentru surdomuţi din Austria a crescut continuu ajungând peste un secol la 25 de unităţi [163] . Sub influenţa şcolii vieneze de surdologie , la 1802 (în urma unei donaţii private) , s-a înfiinţat primul institut pentru surdomuţi din Ungaria în localitatea Vác (se citeşte Vaţ), situată la 30 km. nord de Budapesta [140.p.11-12 ; 139.p.8] . Profesorii fiind aduşi de la Viena , se înţelege că în acel moment şi la Vác se utiliza tot metoda gestuală .

În anii treizeci ai secolului XIX , în Ungaria au funcţionat pentru scurt timp şcoli pentru surzi în localităţile Liptó–Szt.–Miklós, Budapesta şi Bratislava, dar din cauza lipsei unei susţineri financiare acestea au trebuit să se desfinţeze [140.p.11-12 ; 139.p.8] .

În 1831 s-a deschis primul institut privat pentru surdomuţi din teritoriile româneşti Acest eveniment a avut loc în estul Transilvaniei la Dumbrăveni (magh. Ibasfalu; germ. Elisabethstadt) în apropiere de Sighişoara* . Iniţiatorul a fost un fost husar pe nume Băcilă , care în timpul războaielor napoleoniene a ajuns la Paris şi a vizitat Institutul pentru surdomuţi al Abatelui de l’Épée . Impresiile produse de ce-a văzut acolo au fost atât de puternice încât la întoarcerea sa acasă a încercat să realizeze ceva asemănător. Presupunem că sub influenţa franceză , şi la Dumbrăveni se utiliza metoda gestuală . Informaţii concrete despre funcţionarea acestui institut , nu s-au păstrat . Cert este faptul că la 1846 , s-a desfiinţat din lipsa mijloacelor financiare [151.p.15 ; 124.p.396 ; 32.p.1,4,5] .

În aceeaşi perioadă, în localitatea Bozovici, din judeţul Caraş-Severin, a funcţionat o şcoală de surdomuţi aflată în subordinea Regimentului Grăniceresc din Caransebeş. Amănunte despre această şcoală, în capitolul următor.

Un pas înainte s-a făcut în anul şcolar 1859-60 când la Liceul Pedagogic din Budapesta soseşte directorul Institutului pentru surzi din Viena , Alexander (Sándor) Venus , care a ţinut un curs paralel de

* Se pare că prima informaţie despre acest institut a apărut în cartea scrisă de directorul Institutului de surdomuţi din Cluj, Taritzky Ferencz: “A siketnémák kolozsvári intézete 1831-töl 1895-ig”. Din păcate, nu am reuşit să găsesc această carte.

5

surdologie . Cei 35 de absolvenţi din 1860 ai liceului au primit pe lângă diploma de învăţător şi pe cea de învăţător pentru şcolile de surdomuţi. Lipsa şcolilor speciale i-a împiedecat pe majoritatea să practice specialitatea obţinută . Doar doi dintre ei au lucrat efectiv în institute de surdomuţi . Primul a fost Domineus József care s-a angajat ca profesor la Institutul de surdomuţi din Vác. Al doilea a fost Karl Schäffer despre care voi relata în capitolele următoare [140.p.11-12 ; 139.p.8] . O parte din ceilalţi absolvenţi şi-au folosit cunoştinţele dând ore particulare copiilor surzi . Importanţa cursului ţinut de Alexander Venus deriva din faptul că a fost prima acţiune de formare a specialiştilor pentru surzi din Ungaria . Întâmplarea a făcut ca acest curs s-a desfăşurat după ce şcoala vieneză de surdologie a renunţat la gestualismul francez şi a preluat tot mai mult din oralismul german perfecţionat de urmaşii lui Heinicke. Exemplul a fost urmat şi de celelalte ţări europene care în urma a trei congrese internaţionale ale specialiştilor în domeniu: Milano (1880), Bordeaux (1882) şi Brüxelles (1883) s-a renunţat complet la gestualism în favoarea metodelor orale [14.p.35].

Aceste influenţe venite din centrul Europei au fost tot mai puternice şi ele s-au concretizat în scurt timp. Astfel, în 1878 s-a înfiinţat la Budapesta un Institut izraelit pentru surdomuţi**. La 1 octombrie 1885, s-au înfiinţat concomitent şcoli de surdomuţi la Timişoara*** şi Arad [56.p.4. ; 65.an 1911.p.57] , iar în 1888 la Cluj [14.p.171. ; 65.an 1911.p.57. ; 160.p.115].

În Vechiul Regat al României, aflat sub influenţa franceză, s-a înfiinţat în 1863 o şcoală de surdomuţi care din 1895 a fost mutată la Focşani [160.p.113.; 99].

Despre modul în care s-a realizat acest lucru în Banat şi în special la Timişoara, vom vorbi pe larg în capitolele care urmează.

** Referitor la anul înfiinţării acestui institut există anumite controverse. În lucrarea [56.p.4] se precizează anul 1874, în [65.an 1911.p.56] anul 1877, iar în [113.p.69 ; 168.an 1911-12.p.5] anul 1878. *** Momentul înfiinţării şcolii timişorene de surdomuţi este precizat în multe lucrări. Amintim doar pe cele mai importante : [139.p.20] , [140.p.15] ,[142.an 1893-4.p.8] , [35.p.40] , [62.p.78] , [73.p.327] , [14.p.170] ,etc.

6

Moto:„Surdomuţii nu vorbesc pentru că nu aud…De

multe ori, surdomutitatea poate să aibă alte cauze, în afara celor anatomice.”

Pelbárt de Timişoara – anul 1503 [184]

II. ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI BĂNĂŢEAN PENTRU SURDOMUŢI.

1. UN PRECEDENT INTERESANT LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XVI. Între 1503 şi 1508, timişoreanul Pelbárt Ladislau* [185] a precizat că, „în cazul

defectelor de vorbire, există o deosebire categorică între deficienţa anatomică şi deficienţa funcţională”. El a fost acela care a pus bazele concepţiei că „surdomuţii nu vorbesc pentru că nu aud”. Pelbárt de Timişoara a fost recunoscut, de medicii din acea perioadă, ca un adept al teoriei că „de multe ori, surdomutitatea are şi alte cauze, în afara celor anatomice” [184].

Informaţia este deosebit de interesantă, în special prin vechimea ei. Ea este anterioară momentului în care se năştea prima persoană care s-a ocupat cu educarea surdomuţilor, călugărul spaniol Pedro de Ponce (n.1520). Putem presupune că, anterior activităţii didactice pe care a desfăşurat-o Pedro de Ponce cu surdomuţii (în a doua jumătate a secolului al XVI-lea), a existat o perioadă în care cercetările medicale au reliefat faptul că, la surdomuţi organul vorbirii nu este afectat. Deşi nu era medic, este posibil ca Pelbárt de Timişoara să fi avut contacte cu lumea medicală şi pe baza acestora şi-a format concepţia relatată mai sus şi care avea să se dovedească exactă.

Precizările lui Pelbárt de Timişoara reprezentau prima concepţie ştiinţifică, referitoare la natura şi cauzele surdomutităţii.

2. ŞCOALA DE SURDOMUŢI DE LA BOZOVICI. * * Primele informaţii referitoare la un învăţământ pentru surdomuţi, în Banat, datau din anii ’30 ai

secolului al XIX-lea şi au coincis cu activitatea nemilitară a Regimentului Grăniceresc din Caransebeş. Acest regiment a existat între anii 1773-1872 şi a avut ca scop principal constituirea unei forţe armate locale care să se opună unor eventuale atacuri otomane ce ar fi încercat recucerirea acestui teritoriu. În urma ocupaţiei turceşti Banatul rămăsese fără instituţii civile care să administreze teritoriul şi Regimentul Grăniceresc a primit ca sarcină aplicarea legislaţiilor imperiale în această zonă.

În 1774, împăraţii Maria Terezia şi Iosif al II-lea au promulgat legea „Allgemeine Schulordnung für deutschen normal Haupt und Trivialschulen” menită să dezvolte învăţământul în întreg Imperiul Habsburgic. Conform acestei legi, şcolile elementare care funcţionau în limba populaţiei locale deveneau obligatorii şi puteau fi completate de două tipuri de şcoli în limba germană : „Trivialschulen” şi „Hauptschulen”. Scopul acestora era de a pregăti viitoare cadre pentru diferite funcţii din cadrul

* Pelbárt de Timişoara este singurul autor de incunabule născut pe teritoriul României, la Timişoara. A urmat studii universitare la Cracovia, după care a devenit călugăr franciscan. Incunabulele sale au apărut în 49 de ediţii [185]. Asupra anului în care a decedat există unele controverse. În lucrarea bibliografică [185] se precizează că a murit în 1504, iar în lucrarea [184] ni se spune că declaraţiile de mai sus le-a făcut între 1503-1508.** Datele referitoare la această şcoală au fost găsite în următoarele lucrări bibliografice :[2] , [36], [108.p.14-15] , [148.p.183-185] , [149.p.124].

7

Regimentului Grăniceresc sau din administraţiile locale. Pentru ca legea să fie în mod cert aplicată, Regimentul Grăniceresc a primit sarcina de a administra „şcolile triviale”. Aşa se face că, din arhivele militare al respectivului regiment au apărut informaţiile că în prima jumătate a secolului al XIX-lea a existat în localitatea Bozovici din judeţul Caraş-Severin o şcoală trivială, de limbă germană, alături de care funcţiona o şcoală elementară de patru clase pentru surdomuţi.

Informaţiile le-am cules din patru acte oficiale care făceau referire la funcţionarea acestei şcoli. Cea mai veche atestare a Şcolii de Surdomuţi din Bozovici datează din 12 decembrie 1838 , când Compania Regimentului Grăniceresc din Dalboşeţ a emis Adresa nr.92 prin care au trimis companiei similare din Bozovici doi copii surdomuţi, cu scopul de a urma Şcoala de Surdomuţi din localitate. Aceşti doi copii se numeau Pavel Velcotă din Şopot şi Login Mihăilo din Lăpuşnicul Mare şi sunt cei mai vechi elevi surdomuţi cunoscuţi în Banat.

Elevul surdomut Loghin Mihăilo a mai fost consemnat în Ordinul nr.7381/12 mai 1842, emis de Regimentul din Caransebeş, prin care se specifică faptul că a terminat cu succes cele patru clase la Şcoala de Surdomuţi şi i s-a dat permisiunea de a se întoarce la părinţii săi din Lăpuşnicul Mare.

Între timp, un alt act oficial, Ordinul nr.3842/6 iunie 1839 emis de comanda Regimentului Grăniceresc Romano-Banatic Nr.13 din Caransebeş, a făcut cunoscut numele învăţătorului Michael Hoffmann care era evidenţiat, cu această ocazie, pentru munca depusă cu elevii surdomuţi.

La 19 decembrie 1848 Regimentul Grăniceresc a emis Ordinul Nr.1075 prin care trimitea companiei din Bozovici trei exemplare din „Metodica pentru învăţământul cu surdomuţii”, cu scopul de a fi utilizată la şcoala din localitate.

Iată deci patru acte oficiale, răspândite de-a lungul a zece ani, care atestau că, cel puţin în această perioadă, Şcoala de Surdomuţi din Bozovici a funcţionat. Nu există informaţii despre data înfiinţării ei. Liviu Smeu în lucrarea „Almăjul grăniceresc” îşi exprima convingerea că aceste cursuri cu surdomuţii „s-au ţinut în întreaga perioadă a graniţei”, adică pe întreaga perioadă a existenţei Regimentului Grăniceresc între 1773 – 1872. Remarca este lipsită de cel mai firav fundament. La 1773 Imperiul Habsburgic nu avea nici o şcoală de surdomuţi, prima înfiinţându-se la Viena în 1779, iar prima şcoală de profil din Ungaria s-a deschis în 1802.

Nu cunoaştem nici anul în care şcoala şi-a încheiat activitatea. După 1867 zona Almăjului a aparţinut de Ungaria, iar prin Legea Învăţământului Public promulgată de guvernul de la Budapesta în 1868, aceste şcoli trebuiau preluate de administraţiile locale civile. Oare acestea au avut fonduri pentru a menţine o şcoală sătească pentru surdomuţi?

Karl Schäffer, în lucrarea „Istoricul şcolii de surdomuţi a oraşului Timişoara” (1890), a făcut un istoric al tuturor şcolilor de acest gen apărute în Ungaria dar, n-a pomenit de existenţa Şcolii de Surdomuţi din Bozovici şi nici despre Institutul de Surdomuţi de la Dumbrăveni.

Cea mai logică presupunere referitoare la existenţa Şcolii de Surdomuţi de la Bozovici a fost legată de persoana învăţătorului Michael Hoffmann. Un cadru didactic specializat în tehnicile învăţământului pentru surdomuţi nu putea să apară fără o perfecţionare prealabilă. Considerăm că, înainte de a ajunge la Bozovici, Hoffmann s-a specializat în acest domeniu la Institutul pentru Surdomuţi din Viena. Având aceste cunoştinţe, el le-a aplicat la Bozovici, iar şcoala a putut să existe atâta timp cât învăţătorul Hoffmann a fost la această şcoală. Ştiind că el a venit la Bozovici în 1832, considerăm aceasta data limită până la care putem să avansăm probabilitatea înfiinţării Şcolii de Surdomuţi. Datorită faptului că n-am găsit documente din care să reiese anul plecării lui Michael Hoffmann de la Bozovici, n-am făcut o analiză asemănătoare pe tema datei închiderii şcolii, acestea fiind doar presupuneri. În mod cert, perioada sigură în care Şcoala de Surdomuţi din Bozovici a funcţionat a fost între anii 1838-1849 (având în vedere că la jumătatea anului şcolar încă se primeau metodici de specialitate).

8

Despre metodele utilizate, ele nu puteau să fie altele decât cele utilizate la cele două institute sus amintite în acei ani, adică metoda gestualismului de tip francez.

Se cuvine să nu încheiem acest capitol fără a mai face o scurtă analiză, aceea a primei şcoli de surdomuţi de pe teritoriul de azi al României.

S-a vorbit mult despre Institutul pentru Surdomuţi de la Dumbrăveni, înfiinţat de fostul husar Băcilă la 1831. În nici un document, despre acest institut, nu s-au adus dovezi că la Dumbrăveni ar fi existat o activitate şcolară. Este posibil ca acest institut să fi avut o activitate lucrativă în care surdomuţii îşi câştigau existenţa. Chiar dacă, în cadrul acestui institut, surdomuţii învăţau să comunice prin semne, nu îl putem echivala cu o şcoală elementară, fără alte dovezi suplimentare. În aceste condiţii putem afirma cu certitudine că, în perioada 1838-1849, la Bozovici (jud. Caraş-Severin) a funcţionat prima Şcoală de Surdomuţi de pe teritoriul de azi al României.

3. VÂRŞEŢ - 1862. * (Primul curs, din Banat, destinat formării învăţătorilor pentru şcolile de surdomuţi)

În anul 1862 a avut loc şi în Banat un al doilea eveniment legat de educaţia surdomuţilor. Glausz József, fost profesor la Institutul de Surdomuţi din Viena, a fost delegat la o şcoală

romano-catolică din Vârşeţ, care pregătea viitorii învăţători. Aici a predat elevilor noţiuni specifice pedagogiei surzilor. Deci, a făcut acelaşi lucru pe care îl făcuse Alexander Venus la Budapesta în 1859-60. Din punct de vedere teoretic, absolvenţii şcolii din Vârşeţ erau pregătiţi să se încadreze într-o şcoală de specialitate, însă neexistând în zonă nici o şcoală de surdomuţi, cursurile au rămas fără nici un efect.

** *

În acest moment se cuvine să facem o scurtă recapitulare. La 1802, un grup de profesori de la Institutul de Surdomuţi din Viena înfiinţau, la Vác, prima şcoală pentru surdomuţi din Ungaria; Michael Hoffmann, posibil pregătit la Viena, a înfiinţat o şcoală de surdomuţi la Bozovici, după 1830 ; Alexander Venus, directorul Institutului de Surdomuţi din Viena, preda pedagogia surzilor la Budapesta în anul şcolar 1859-60 ; Gausz József, profesor la Institutul de Surdomuţi din Viena, preda pedagogia surzilor la Vârşeţ în anul şcolar 1862-63.

Sunt doar coincidenţe? Nu cumva suntem martorii unei acţiuni bine gândite şi bine plănuite? Am arătat anterior că în anii ’30 ai secolului XIX au mai fost unele încercări de înfiinţare a unor

astfel de institute. Karl Schäffer le enumera pe cele din Liptó-Szt.-Miklós, Budapesta şi Bratislava [139.p.8 ; 140.p.11-12]. Nu cumva au fost şi acestea opere ale diferiţilor delegaţi ai şcolii vieneze? Oare au fost singurele cazuri? Este posibil ca politica Vienei, animată de cunoscutul spirit practic german, să fi urmărit cu tenacitate dezvoltarea reţelei de institute pentru surdomuţi şi, în acest fel, acţionau prin toate mijloacele posibile. După mai multe încercări, era de aşteptat ca unele să dea rezultate de durată*.

Şi iată că eforturile nu s-au lăsat aşteptate, nici în Banat. În anul următor, 1863, un discipol al şcolii vieneze, Karl Schäffer, avea să pună bazele unui învăţământ particular pentru surdomuţi care, peste ani, se finaliza cu un institut de profil.

* Informaţia a fost obţinută din lucrarea bibliografică [140.p.12].* Datorită acestor eforturi, la 1896 Austro-Ungaria dispunea de 31 de institute pentru surdomuţi (Austria – 25 ; Ungaria – 6). Datele sunt preluate din „ ORGAN der Taubstummen-Anstalten in Deutschland und den deutschredenden Nachbarländern”. Friedberg. 1896. pag.287-288.

9

4. KARL SCHÄFFER * * - ÎNTEMEIETORUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PENTRU SURDOMUŢI DIN TIMIŞOARA.

La aproximativ 15 km. NV de centrul oraşului Timişoara, între Sînandrei şi Becicherecul Mic, se află localitatea Dudeştii Noi. Denumirea este de dată recentă. Până la sfârşitul celui de al doilea război mondial se numea Beşenova Nouă (magh.Uj Besenyő; germ. Neue Beschenő). Locuitorii comunei erau germani de confesiune romano-catolică [92.p.67]. În această localitate, la 12 mai 1841, registrul de botezaţi al parohiei [3] consemna naşterea fiului mai mic al soţilor Schäffer Johann (János) şi Reinert Katalin. Băiatul a primit la botez numele de Karl (Károly), după unchiul său matern care i-a fost naş.

La 8 ani Karl Schäffer a rămas orfan de tată. De la această vârstă a fost preluat şi crescut de fratele său mai mare Josef, care era învăţător în comuna Merţişoara ,actualmente Carani [45]. A fost momentul în care Karl Schäffer a părăsit mediul sătesc-agrar şi a pătruns într-un mediu complet diferit, cel al intelectualităţii săteşti. Trăind alături de fratele său, Karl Schäffer s-a îndreptat tot mai hotărât spre o carieră didactică.

În 1856 a absolvit la Timişoara şcoala elementară. Între 1856-58 a urmat Liceul Real din Szeged, iar între 1858-60 s-a pregătit la Şcoala Pedagogică din Budapesta pe care o absolvă cu diploma de merit[45]. În ultimul an de studiu la Budapesta, a frecventat cursurile de surdologie ţinute de Alexander Venus, despre care am vorbit anterior.

În primul an de activitate didactică , 1860/61, a funcţionat la şcoala din Merţişoara alături de fratele său. La 26 octombrie 1861 a plecat la Viena, fiind invitat de Alexander Venus să predea la Institutul de surzi. Perioada vieneză a ţinut până la 28 septembrie 1862.

La viena, pe lângă activitatea sa didactică, Karl Schäffer şi-a complectat studiile. A obţinut diploma de profesor de gimnastică şi s-a înscris la un curs fără frecvenţă ţinut la Politehnică, în specialitatea “studiul maşinilor şi matematică”. O boală grea contractată în toamna anului 1862, îl obliga să părăsească Viena şi să se întoarcă acasă. A urmat o lungă convalescenţă. De abia în toamna anului 1863 a revenit la catedră. De data aceasta a primit un post de învăţător la Şcoala Elementară din Timişoara-Iozefin[45].

În paralel cu activitatea de învăţător la şcoala publică, Karl Schäffer a început şi o activitate în domeniul învăţământului special. Despre aceasta voi relata pe larg în capitolele viitoare. Pentru moment ne vom axa asupra celorlalte activităţi ale sale.

În 1868 a apărut Legea învăţământului public (nr.XXXVIII t.cz.). În conformitate cu această lege în fiecare oraş s-a înfiinţat instituţia “scaunul şcolii” care se ocupa cu coordonarea şi controlarea şcolilor din oraş. Primul “scaun al şcolii” din Timişoara s-a înfiinţat în septembrie 1869 şi avea 40 de membri (13 negustori, 7 avocaţi, 5 particulari, 4 învăţători, 4 meseriaşi, 1 medic, 1 farmacist, 1 revizor şcolar, 1 ofiţer şi 1 director de şcoală). Printre cei patru învăţători ai primului “scaun al şcolii” din Timişoara, a fost şi Karl Schäffer. Această funcţie a păstrat-o toată viaţa[141.p.73].

Nu a fost doar o funcţie onorifică. Karl Schäffer s-a implicat de la început în problemele învăţământului timişorean. Sesizând că Timişoara ducea lipsă de învăţători calificaţi, a organizat în anul şcolar1871/2 un curs de calificare de 6 săptămâni la care a fost conferenţiar.[70].

** Numele SCHÄFFER este tipic german şi se traduce Ciobanu. Grupul „Sch“ care se citeşte „ş” ; vocala „ä“ care se citeşte „e“ şi dubla consoană „ff“ , sunt elemente specifice ortografiei germane. De asemenea, terminaţia „er“ este la fel de comună numelor germane ca şi „escu“ sau “eanu”, pentru numele româneşti. Sub acest nume va apare directorul Institutului de Surdomuţi în toate documentele. Nu aceiaşi situaţie o vom întâlni la prenumele lui. El va diferi în funcţie de limba care s-a folosit : Karl sau Carl în limba germană, Károly în maghiară şi Carol în română. Din respect pentru etnia sa germană, în prezenta lucrare am folosit forma Karl.

10

De asemenea, în 1876 când Ministerul Învăţământului şi Cultelor a hotărât să numească directori în fruntea şcolilor elementare*, Karl Schäffer a fost numit primul director al Şcolii Elementare din Timişoara - Iozefin având în subordine şi Şcoala elementară din Maiere (actualmente Elisabetin), unde avea un director adjunct ca ajutor[141.p.97]. Această funcţie de director al şcolii din Iozefin a păstrat-o timp de 21 de ani. În 1897, când împreună cu Institutul de surdomuţi, s-a mutat în noul sediu din str. Gheorghe Doja nr.16, Karl Schäffer a părăsit funcţia de director al şcolii din Iozefin. În perioada 1885-1897 Karl Schäffer a fost director peste două institute de învăţământ care însă funcţionau în aceeaşi clădire.

Nu a fost singura preocupare a lui Karl Schäffer. De-a lungul vieţii el a scris şi publicat cinci cărţi, dintre care patru de istorie.

În 1871, publică în limba germană „Sißtematisch geordneter Turn-Unterricht“ (Organizarea sistematică a orelor de gimnastică) , pe care autorul o prezenta ca pe o “carte de mână în ajutorul celor ce predau gimnastica” [137]. Karl Schäffer a fost îndreptăţit să scrie o astfel de lucrare datorită calificării sale în acest domeniu, pe vremea când se afla la Viena. Pe coperta cărţii autorul se recomanda: “directorul unui institut privat de gimnastică şi învăţător la şcoala comunală”. Nu putem şti ce fel de institut de gimnastică deţinea Karl Schäffer, însă în mod cert conducea unul. Este o informaţie interesantă care ne face să înţelegem faptul că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o parte din populaţia Timişoarei era interesată de menţinerea condiţiei fizice prin frecventarea unor astfel de institute

În 1882, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la declararea de către împăratul Josif al II-lea a oraşului Timişoara ca “oraş liber regesc”, Karl Schäffer publica în ediţie bilingvă (maghiară şi germană) lucrarea : „Temesvár sz. kir. város rövid helyrajza / Kurzgedrängte Monografie der königliche Freistadt Temesvar” (Scurtă monografie a oraşului liber regesc Timişoara) [138].

În 1890, la cinci ani de la înfiinţarea şcolii de surdomuţi, publica : „A siketnémák Temesvár-városi iskolája törtenete” (Istoricul şcolii de surdomuţi a oraşului Timişoara) [139].

În anul 1896 Karl Schäffer a editat două cărţi. Prima a fost “A siketnémák Temesvár-városi intézetének története” (Istoria institutului de surdomuţi a oraşului Timişoara) [140], iar apoi împreună cu alţi doi directori de şcoli comunale elementare, Troszt István din cartierul Fabric şi Gokler Antal din cartierul Cetate, publica “Temesvár sz. kir. város községi elemi népiskoláinak története” (Istoria şcolilor publice comunale elementare din oraşul liber regesc Timişoara) [141].

Pe lângă scrierea şi publicarea acestor cărţi, Karl Schäffer s-a mai ocupat şi de redactarea şi publicarea unor ziare şi reviste. În perioada 1872-75 conducea ziarul de limbă germană “Jugendblätter” (Foaia tinerilor) [141.p.99].

În 1875 a fost ales preşedintele “Asociaţiei învăţătorilor din Banat”, funcţie pe care a deţinut-o până în 1886. Acesta este motivul pentru care în 1875 întrerupe redactarea ziarului amintit şi se dedică redactării ziarului asociaţiei : “ Délmagyarorsági Tanügyi Lapok” (Ziarul cadrelor didactice din Banat) [141.p.99].

Pe linia învăţământului, Karl Schäffer a deţinut mai multe funcţii la nivel central.În 1883, Ministerul Învăţământului şi Cultelor l-a numit “membru extern” într-o comisie de

analiză care avea ca scop revizuirea programelor şcolare din şcolile publice. În urma acestei activităţi, Karl Schäffer a primit funcţia de “consilier naţional pentru învăţământul public” [70].

În 1891 a fost ales membru în Comisia Naţională de Învăţământ - Critică [141.p.99]. Această comisie ministerială analiza manuscrisele destinate diferitelor manuale şcolare şi diferite materiale

* Până la acea dată şcolile elementare erau conduse de “Scaunul şcolii” printr-un administrator. Şcoala din Iozefin îl avea pe Mátyás A. de profesiune comerciant [141.p.74].

11

didactice supuse omologării. Comisia putea să pretindă diferite corecturi şi modificări. Tot comisia putea să propună Ministerului Învăţământului şi Cultelor aprobarea şi publicarea respectivului manual, sau să propună omologarea unui anumit material didactic. Karl Schäffer a fost critic (analist) pentru manualele de învăţare a limbii germane şi Buletinul Oficial (Hivatalos Közlöny) al Ministerului Învăţământului şi Cultelor [69] a publicat de-a lungul anilor patru rapoarte critice întocmite în acest sens de el:

- în nr.14/1897, pentru un manual destinat claselor a III-a şi a IV-a.- în nr. 4/1899, pentru un manual destinat claselor superioare din învăţământul public.- în nr.22/1900, pentru un manual destinat clasei I-a.- în nr.24/1901, pentru un manual destinat clasei a IV-a de gimnaziu.

Karl Schäffer nu a fost doar un critic (analist) pentru creaţiile altor profesori. În nr.22/1896 al aceluiaşi Buletin Oficial se anunţa că prin Ordinul nr.45.660, Ministerul Învăţământului şi Cultelor a omologat o “Maşină de calcul pentru ilustrarea fracţiilor” concepută şi construită de Karl Schäffer. Ordinul ministerial recomanda utilizarea acestei maşini la clasele a IV-a şi a V-a din şcolile publice şi la cursul inferior din şcolile profesionale.

La 3 noiembrie 1899, prin Ordinul nr.81.593 Ministerul Învăţământului şi Cultelor l-a numit pe Karl Schäffer membru în Comisia Naţională a Specialiştilor în Pedagogie Terapeutică [69. Nr.25/1899.p.501].

La 3 aprilie 1901, printr-o adunare generală desfăşurată la Vác, s-a înfiinţat “Asociaţia Naţională a Profesorilor din Institutele de surdomuţi” , recunoscută de guvern prin Ordinul nr.53.936/ IV/15.octombrie 1901 a Ministerului de Interne. Primul preşedinte al acestei asociaţii a fost ales Karl Schäffer [161.nr.1/1902.p.30 ; 162]. A păstrat această funcţie până la pensionarea sa în 1906, când printr-o altă adunare generală ţinută la Fiume în zilele de 3-4 iulie 1906 a fost numit preşedinte onorific pe viaţă [45; 65.an1911.p.41]. În calitate de preşedinte, a organizat la Timişoara a doua adunare generală a asociaţiei în ziua de 25 mai 1903 [161.nr.1/1904.p.67].

Pe plan local a făcut parte din diferite asociaţii şi comitete.A fost vicepreşedintele “Asociaţiei pentru copii Fr ö bel” din Timişoara - Iozefin care întreţinea o

grădiniţă bazată pe pedagogia Fröbel (înfiinţată în 1843). În 1894, Ministerul Învăţământului şi Cultelor felicita conducerea acestei asociaţii pentru faptul că a pus la dispoziţie localul propriei grădiniţe pentru desfăşurarea unui “curs pentru dădace” (educatoare). De asemenea, era felicitat Karl Schäffer şi directorul Şcolii pedagogice din Timişoara pentru modul în care au organizat şi condus acest curs [69.nr.4/1894.p.43].

Nu a fost singura grădiniţă de care s-a ocupat. El făcea parte şi din “Asociaţia pentru copii din Timişoara-Elisabetin” şi în 1900 a fost numit director provizoriu al grădiniţei din acest cartier [161.nr.10/1900.p.247].

În 1895 a fost ales Consilier Orăşenesc făcând parte din Comisia Juridică reprezentând cartierul Iozefin. Această demnitate a păstrat-o toată viaţa. Datorită acestei funcţii a fost membru în diferite alte comisii adiacente. În 1912, anul decesului său, Karl Schäffer încă mai făcea parte din [161.nr.1/1912. p.1…13] :

- Scaunul orfanilor. –Comisia pentru învăţământul profesional- Comisia pentru sănătate. –Comisia Fundaţiei „Tóth Xavér Ferenc”- Comisia pentru învăţământul public. –Comisia Fundaţiei „Metz Sámuel şi Amalia”- Comisia de drept comun.A fost preşedintele Asociaţiei de Lectură din Josefin [7o] şi a Cercului de Lectură din Merţişoara

[45]. De asemenea, a fost membru fondator al Societăţii Corale a Cetăţenilor din Josefin [45; 70].

12

În 1900 Karl Schäffer împlinea 40 de ani de activitate didactică. Evenimentul a fost sărbătorit la 3 noiembrie cu sprijinul Consiliului Orăşenesc în sala festivă a Primăriei. Pe lângă participanţii din localitate, au fost prezenţi mulţi delegaţi din învăţământul de pedagogie terapeutică din toată ţara. Oficialităţile locale şi centrale au ţinut discursuri laudative şi i-au înmânat “coroana de lauri”. Cu acest prilej, la 18 decembrie 1900, împăratul Franz Josef a semnat decretul prin care îi conferă lui Karl Schäffer “Crucea de Merit cu Coroană de Aur” [143.an.1900/1; 115.an.1900/1; 55.an 1900/1].

După acest jubileu, Karl Schäffer a înfiinţat o fundaţie care îi poartă numele şi care era destinată ajutorării cu haine a elevilor săraci. La înfiinţare această fundaţie avea un capital de 100 koroane, iar în 1914 ajunsese la 419 koroane [161].

Se pensiona în 1906 la vârsta de 65 de ani. Această nouă perioadă ar fi trebuit să îi aducă linişte şi seninătate. În ultimii ani însă, organismul său a fost încercat de boală. De câteva ori a fost nevoit să-şi ia concedii medicale pentru a se putea interna în spital. După pensionare boala s-a agravat şi totul s-a sfârşit la 19 mai 1912, la o săptămână după ce a împlit 71 de ani [7o; 168.an.1911/2].

Ziarele au publicat necrologuri generoase, dar cel mai frumos şi complect este cel publicat de revista de specialitate “Magyar Gyógypedagógia” [70] şi scris de tânărul profesor de la Institutul de surdomuţi din Timişoara, László Hrivnák, care arată omenia şi bunătatea de care a dat dovadă „Schäffer bácsi”.

Institutul de surdomuţi din Timişoara a ţinut doliu trei săptămâni, iar în anuarul pe anul şcolar 1911/12 anunţau că “gura care i-a învăţat pe mulţi să vorbească, s-a închis pentru totdeauna” [168].

A fost căsătorit din 1864 cu Hopfer Anna (1842-1925).Îşi doarme somnul de veci în cimitirul din cartierul Josefin sperând că oraşul, pentru care a făcut

atât de mult, nu îl va uita. Din această cauză, vom încerca în capitolele următoare “să ştergem praful de pe vechile cronici” şi să explicăm marea realizare a vieţii lui, aceea de înfiinţare şi dezvoltare a învăţământului special (de pedagogie terapeutică ; medico pedagogic) din Timişoara, dar în special a celui pentru surdomuţi.

5. 1863 – ANUL DE ÎNCEPUT AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PENTRU SURDOMUŢI ÎN

TIMIŞOARA ŞI CONTINUAREA LUI PÂNĂ ÎN 1885.Aşa cum am arătat anterior, în toamna anului 1863 Karl Schäffer s-a angajat ca învăţător la

Şcoala Elementară din Timişoara-Josefin. Postul i-a fost oferit prin intervenţia episcopului romano-catolic Alexander Bonnaz, un animat susţinător al învăţământului local [139.p.20 ; 140.p.13]. Vestea că în Timişoara a venit un învăţător specializat la Viena în educaţia surdomuţilor s-a răspândit destul de repede. În toamna aceluiaşi an, la Karl Schäffer se prezenta cetăţeanul Steiner József care avea un fiu de 7 ani care era surdomut şi se numea Mór (Móritz). Rugămintea tatălui era ca Schäffer să se ocupe de fiul său, să-l instruiască şi să îl educe corespunzător*. Karl Schäffer a acceptat cu plăcere, dar cum nu existau şcoli speciale a aplicat o metodă des utilizată în acea vreme, aceea a învăţământului privat. O serie de ordine ministeriale reglementau modul în care elevii pregătiţi în particular puteau să susţină examenele de promovare a anumitor clase. Era o formă de instruire apropiată de cea a învăţământului fără frecvenţă din zilele noastre.

* Începutul la 1863 a învăţământului pentru surdomuţi, la Timişoara, este consemnat în mai multe lucrări bibliografice : [35.p.40], [140.p.13], [142.an 1897-8.p.5], [168.an.1911-12.p.5], [70.p.180], [161], [45], [32], [108.p.15]. Alte lucrări se referă doar la anii ’60 ai sec. XIX : [35.p.40], [64.p.104], [161.nr.7/1898.p.220]. Despre Steiner Mór, ca prim elev surdomut, găsim în : [139.p.20], [140.p.13], [142.an 1893-4.p.7], [155], [73.p.327], [119], [108.p.15].

13

Adept al învăţământului oral pentru surdomuţi, Karl Schäffer a început prin demutizarea lui Steiner Mór. Doi ani mai târziu, în 1865, în timpul unei vizite făcute de episcopul Alexander Bonnaz, acesta a rămas impresionat de felul în care Móritz articula cuvintele şi de felul în care citea de pe buzele interlocutorilor [139.p.20 ; 155]. A urmat apoi parcurgerea claselor elementare şi apoi a celor de şcoală profesională, fiind în permanenţă pregătit de Karl Schäffer. În acest fel, după 11 ani, în 1874 [140.p.53] încheie studiile devenind tâmplar de mobilă cu diplomă. Steiner Mór a fost primul surdomut din Timişoara care a fost şcolarizat, iar anul 1863 a fost anul în care a început şcolarizarea surdomuţilor în acest oraş. După un timp Móritz s-a mutat la Budapesta unde şi-a deschis un atelier de tâmplărie. S-a căsătorit şi a avut copii.

Al doilea copil surdomut pregătit de Karl Schäffer a fost Schwimmer Jakab, fiul unui proprietar de pământ (moşier). Acesta a fost şcolarizat până în 1869 când a decedat [61 ; 139 ;140 ;155].

Al treilea elev surdomut Uhrmann J. era fiul proprietarului unei prestigioase edituri timişorene („Nyomatott Uhrmann Henrik Könyvnyomdájában”). Acesta , pe lângă surzenie, avea şi o accentuată debilitate mintală. La scurt timp după începerea pregătirii a fost răpus de boală [61 ; 139 ; 140 ; 155].

A urmat prima fată surdomută, Lang Katalin fiica colonelului Regimentului nr.61 Infanterie din garnizoana oraşului. După instruire a rămas casnică [61 ; 139 ; 140 ; 155].

Nu s-au păstrat alte amănunte referitoare la aceste instruiri private. Nu ştim în ce an a început fiecare. Nu ştim câte clase au absolvit şi nici câţi ani a durat şcolarizarea fiecăruia. Este cert, că doar puţini părinţi puteau să-şi permită angajarea unui profesor particular care să fie specialist în instruirea surdomuţilor. Din această cauză, instruirea nu a avut continuitate, ea depinzând de angajările pe care le avea Karl Schäffer cu diferiţii părinţi.

Anul şcolar 1884-5 a fost unul cu totul deosebit*. Karl Schäffer a primit trei elevi surdomuţi, de vârste apropiate, cu care a format o mică clasă a I-a. Aceştia erau :

-Pollak Sándor, fiul lui Pollak Mór ceasornicar în cartierul Fabric.În 1884 avea 7 ani.-Tóth Róza, fiica lui Tóth Mihály conductor de tren din cartierul Josefin. În 1884 avea 9 ani-Hojtás Gizella, despre care am găsit doar că avea părinţi casnici.

La începutul verii anului 1885 au apărut încă doi elevi surdomuţi a căror instruire a durat toată vara, reuşind să îşi ia examenele clasei a I-a**.Aceştia erau :

-Biresku Vazul (Vasile), fiul lui Biresku Miklos (Nicolae) preot ortodox din Szilha-Lugoj.-Maximcsuk Károly, orfan, întreţinut de un frate vitreg domiciliat în Timişoara-Iozefin.

Cu un an şcolar atât de “bogat” se înţelege atitudinea lui Karl Schäffer, care a considerat anul 1884, adevăratul an de înfiinţare a şcolii de surzi din Timişoara ( cu un an înaintea datei oficial recunoscute). Chiar şi pe coperţile anuarelor editate în perioada cât a fost director, numărul de ordine al anului şcolar era socotit începând cu 1884-5. Era o pretenţie cât se poate de justificată dacă ne gândim că Secţia de surdomuţi de la Azilul Elena Doamna din Bucureşti s-a înfiinţat în 1863 cu…. 2 elevi surdomuţi [99].

În a doua jumătate a acestui an şcolar, inspectorul şef pentru problemele de învăţământ din judeţul Timiş, domnul Marx Antal, a fost informat despre activitatea privată a lui Karl Schäffer. A asistat la mai multe ore ţinute cu cei trei surdomuţi şi a fost entuziasmat de rezultatele obţinute. Marx Antal a luat legătura cu oficialităţile locale, în special cu proaspătul şi tânărul primar al Timişoarei, dr.Telbisz

* Despre cei trei elevi surdomuţi din anul 1884-5, vezi lucrările bibliografice : [35.p.40], [64.p.104] , [108.p.16], [139.p.21] , [140.p.14] , [142.an.1893-4.p.7-8] , [168.an.1911-2.p.5] , etc.** Date despre aceşti doi elevi se pot culege din [125] – Registrul matricol al şcolii, unde se găsesc la numerele matricole 1, respectiv 2.

14

Károly. Împreună au hotărât că-i necesar ca cei trei elevi surdomuţi să susţină un examen în faţa unei comisii locale***.

Examenul a fost fixat pentru ziua de 2 aprilie 1885 în clădirea Şcolii Elementare din Timişoara – Iozefin şi comisia era formată din : Marx Antal – inspector şcolar şef al judeţului, dr.Telbisz Károly – primarul oraşului, Kakujay Károly – inspector şcolar adjunct şi următorii membri ai consiliului local : Baader Henrik, Mátyus András, Skóza Nándor, Klein Jakab, Kayser Lajos, Totis Izrael, Schindler János şi Klein Nándor. În afara comisiei au mai asistat şi alte persoane interesate. Succesul examenului i-a uimit pe toţi participanţii.

În cadrul unei adunări generale a Consiliului Orăşenesc s-a discutat problema înfiinţării unei şcoli pentru surdomuţi şi la ce costuri s-ar ridica o astfel de instituţie. Nu toţi membrii consiliului erau convinşi de necesitatea unei asemenea iniţiative. Alţii considerau că oraşul nu ar avea suficienţi surdomuţi de vârstă şcolară care să necesite o şcoală separată. Deoarece mulţi consilieri şi membri ai “Scaunului şcolii” nu participaseră la examen, s-a hotărât repetarea acestuia şi efectuarea unui recensământ a copiilor surzi din oraş.

Al doilea examen s-a desfăşurat la 14 august 1885**** şi a avut un succes identic cu primul. Consilierul local Baader Henrik, directorul Societăţii locale a Tramvaielor cu Cai, el însuşi părintele unei fete surdomute, a întocmit un raport către primar. Adunarea generală al Consiliului Orăşenesc a dezbătut din nou problema unei şcoli speciale şi a hotărât ca, pentru început, aceasta să se înfiinţeze ca şcoală particulară în clădirea şcolii elementare din Iozefin. Cheltuielile urmează a fi suportate din taxele şcolare plătite de părinţi.

6. ŞCOALA PARTICULARĂ DE SURDOMUŢI DIN TIMIŞOARA.( 1 octombrie 1885 – 3 noiembrie 1886)

Recensământul surdomuţilor din Timişoara***** a depistat 11 copii cu acest handicap. Controlul medical la care au fost supuşi a respins pe doi dintre ei. Unul depăşise vârsta de şcolarizare, iar altul avea asociată şi o debilitate mintală. Cu alte cuvinte, nouă copii au fost admişi. Lista lor se găseşte în Tabelul nr.1.

Tabel nr. 1Nr. crt

Numele şi prenumele Locul şi data naşterii Religia Naţionalitatea Înscris în clasa

1 Maximcsuk Károly Szeged 22.09.1872 Catolică Maghiară II2 Pollák Sándor Szeged 07.07.1877 Izraelită Izraelită II3 Tóth Róza Szeged 28.02.1875 Catolică Maghiară II4 Baader Szelma Timişoara 31.01.1880 Luterană ? I5 Dobos János (Ion) Timişoara 24.05.1879 Ortodoxă Română I6 Hronek János Timişoara 1878 Catolică Maghiară I7 Maximcsuk József Gherteniş 14.11.1879 Catolică Maghiară I8 Mihai Miklos (Nicolae) Orşova 22.08.1878 Ortodoxă Română I

*** Despre primul examen ţinut la 2 aprilie 1885, vezi lucrările bibliografice: [61] , [73] , [108.p.16], [139] , [140] , [142.an 1893-4.p.7-8] , [155] , [161.nr.7/1898.p.220]**** Despre examenul din 14 august 1885, vezi lucrările bibliografice: [139], [142.an 1893-4.p.7-8] , [155] , [157] , [161.nr.7/1898.p.220].***** Date despre acest recensământ şi formarea primei clase a şcolii, în lucrările bibliografice : [61] , [108.p.17], [139.p.22] , [140.p.15] , [142.an.1893-4.p.8] , [155] , [161.nr.7/1898.p.220].

15

9 Manojlovits Emilia Timişoara 14.11.1877 Ortodoxă Sârbă IObservăm că între aceşti nouă copii se găsesc Pollák Sándor şi Tóth Róza care au făcut parte din

mica clasă a anului şcolar 1884-5. A treia elevă a acestei clase, Hojtas Gizella, nu apare pe listă şi din acest moment lipseşte orice informaţie despre ea.

Grupul elevilor s-a completat cu încă trei copii surdomuţi proveniţi din afara oraşului. Primul s-a aflat peste vară în pregătirea lui Karl Schäffer. Am vorbit despre el în capitolul anterior. El provenea dintr-un sat de lângă Lugoj numit Szihla. S-a mai găsit un băiat din comuna Grebenácz şi o fată din Mehala, care atunci nu făcea parte din Timişoara. Lista cu datele lor este trecută în Tabelul nr.2.

Tabel nr. 2Nr. crt

Numele şi prenumele Locul şi data naşterii Religia Naţionalitatea Înscris în clasa

1 Biresku Vazul (Vasile) Szihla 08.01.1878 Ortodoxă Română II2 Kass Béla Grebenácz 24.05.1878 Catolică Maghiară I3 Neumann Regina Mehala 12.04.1876 Izraelită Izraelită I

Copiii veniţi din afara oraşului au fost cazaţi în locuinţe particulare pe cheltuiala părinţilor. Biresku V. a locuit în Iozefin pe str.Bem (actualmente I.Văcărescu) nr.7, iar Neumann Regina tot în Josefin, pe str. Fröbel (actualmente Iuliu Maniu).

Cu acest efectiv de 12 elevi, împărţiţi pe două clase, s-a deschis la 1 octombrie 1885 Şcoala particulară de surdomuţi din Timişoara (Siketnémák Temesvár magániskola) *

Grupul de 12 copii surdomuţi era eterogen şi îl obliga pe Karl Schäffer să se ocupe concomitent atât de cei 8 elevi din clasa I-a, cât şi de cei 4 elevi din clasa a II-a. A doua problemă o constituia diferenţa de vârstă a elevilor care era cuprinsă între 5 ani şi 8 luni (Baader Szelma) la 12 ani şi 11 luni (Maximcsuk Károly). Reprezentarea cea mai numeroasă era a celor de 7 ani (patru elevi).

Karl Schäffer a înţeles că în ciuda tuturor dificultăţilor, acesta era doar primul pas al şcolii şi pentru ca şcoala să aibă un viitor era necesar ca grupul de elevi pe care îl avea să aibă succes.

Primul lucru la care s-a gândit a fost acela că în anul şcolar viitor va exista cel puţin o clasă în plus şi va avea nevoie de cadre didactice care să preia noii elevi. Cum însă în toată ţara nu existau decât două şcoli de surdomuţi (la Vác şi şcoala izraelită din Budapesta) era clar că nu avea de unde primi profesori specialişti . Singura soluţie era formarea lor în cadrul şcolii. Fiind şi directorul şcolii elementare în care îşi desfăşura programul şcoala de surdomuţi, Karl Schäffer a atras de partea învăţământului special pe încă doi învăţători ai şcolii elementare din Iozefin : Ottrubay Ádám şi Elias Jakab [108.p.19 ;139.p.22 ; 140.p.21]. Aceştia au îmbrăţişat cu entuziasm ideea educării surdomuţilor şi pe tot parcursul anului şcolar 1885-6. Ei au fost practicanţi sub supravegherea lui Schäffer. Pentru toţi trei a fost un an realmente dificil dacă ne gândim că dimineaţa erau ocupaţi cu programul obişnuit al şcolii elementare, unde erau angajaţi permanenţi, iar după masa îşi desfăşurau activitatea la şcoala de surdomuţi. În acest fel, programul săptămânal al fiecăruia a crescut cu încă aproximativ 24 de ore.

În primii ani s-au folosit două limbi de predare : maghiara şi germana, încercând să respecte pe cât posibil limba maternă a majorităţii copiilor. Programul de lucru al şcolii era între orele 16-20. Cum şcoala nu era dotată cu lumină electrică, în serile de iarnă se foloseau lămpile cu petrol. Pentru elevii care locuiau mai departe, Societatea Tramvaielor cu Cai le-a oferit transport gratuit. Anul şcolar (pe atunci se numea “timp de hărnicie” = szorgalomidö=) a fost fixat pe durata a 11 luni, de la 1 septembrie la 31 iulie. Taxa şcolară era 220 florini/an/elev.

* Despre deschiderea şcolii la 1 oct.1885, vezi lucrările bibliografice : [35.p.40] , [45.p.229] , [61] , [64.p.104] , [73.p.327] , [108.p.17], [119] , [139.p.22] , [140.p.15] , [142.an.1893-4.p.8] , [155] , [161.nr.7/1898.p.220] , [168.an.1911-2. p.5] , [125].

16

Din punct de vedere financiar, în acest prin an şcolar, şcoala nu a fost ajutată de nimeni. În iulie 1886 anul şcolar s-a încheiat cu un examen public, desfăşurat în faţa unei comisii

desemnată de “Scaunul şcolii”. Cu excepţia a doi elevi, ceilalţi au obţinut calificative de “bine” şi “foarte bine” [108.p.19 ; 139.p.22-23 ; 140.p.16-17]. În acest fel s-a încheiat primul an din existenţa Şcolii de surdomuţi din Timişoara.

Nu ar fi lipsit de interes să facem o trecere în revistă a evoluţiei pe care au avut-o cei 12 elevi surdomuţi cu care s-a deschis şcoala la 1 octombrie 1885. O vom face respectând ordinea înscrierii în registrul matricol şi folosind numerele matricole ale fiecăruia*:

1. Biresku Vazul (Vasile). A urmat şcoala până în 1888 când a absolvit patru clase. S-a întors în satul natal unde a practicat agricultura.

2. Maximcsuk K á roly. În 1889 a absolvit clasa a V-a. În acel moment avea 17 ani şi conform legislaţiei în vigoare nu mai putea urma învâţământul public. A devenit atunci primul elev a şcolii care a început să înveţe o meserie. Cu el s-a deschis Şcoala profesională de surdomuţi din Timişoara. S-a calificat în meseria de croitorie pentru bărbaţi, pe care a practicat-o independent. S-a căsătorit cu colega sa Neumann Regina (Nr.matricol 12). Au avut doi copii auzitori. Au locuit în Timişoara.

3. Pollák Sándor. A urmat şcoala până la 1 aprilie 1889 când a întrerupt cursurile clasei a V-a. În Timişoara a învăţat meseria de legător de cărţi. Ulterior s-a mutat la Budapesta unde a lucrat ca pantofar. Acolo s-a căsătorit.

4. Tóth Róza. A urmat şcoala până la 1 aprilie 1889 când a întrerupt cursurile clasei a V-a. A plecat la Budapesta unde a lucrat într-o fabrică confecţionând cutii de carton.

5. Baader Szelma. Făcea parte dintr-o familie cu mari posibilităţi materiale, tatăl ei fiind directorul Societăţii Tramvaielor cu Cai, consilier orăşenesc şi vicepreşedinte a Comisiei de Supraveghere a şcolii care s-a înfiinţat în 1893. A beneficiat de multă atenţie din partea familiei. Nu avea o surzenie totală, avea anumite resturi de auz (hipoacuzică). A fost singura persoană, din acest grup, care înainte de a fi înscrisă în şcoală, a urmat o grădiniţă. A urmat şcoala de surzi până în 1892 când a absolvit clasa a VII-a. În continuare a urmat Şcoala de fete din Timişoara (Temesvári polgári leányiskolá). A luat lecţii de pictură şi ce este mai puţin obişnuit pentru un deficient de auz, a învăţat să cânte la pian. În 1902 participă cu mai multe picturi la expoziţia deschisă la Vác cu ocazia sărbătoririi centenarului acestui Institut de surdomuţi. Una din aceste picturi primeşte Medalia de argint. În anul 1911, pictura aceasta încă se mai afla în muzeul institutului din Vác[65.an.1911.p.87]. S-a căsătorit, însă curând după aceea a murit ( în anul 1904). Mama ei, Ludovika, i-a mai supravieţuit până în anul 1910, iar tatăl ei a continuat o bătrâneţe singuratică până în 1928.

6. Dobos János (Ion). În 1892 a absolvit clasa a VII-a. S-a calificat în meseria de tâmplar dar de multe ori a lucrat şi la pavări de drumuri. A locuit la Timişoara unde s-a căsătorit cu Schneider Katalin, şi ea surdomută (Nr. matricol 27). Împreună au avut o fată auzitoare.

7. Hronek János. A fost debilul mintal al grupului. Timp de cinci ani a fost înscris în clasa a I-a, însă din cauza absenţelor nu a reuşit să o absolve. În 1890 a fost retras de către familie. S-a înscris ca ucenic la diferiţi meseriaşi de la mai multe meserii dar nu a reuşit să înveţe nici una. I-a plăcut să vagabondeze.

8. Kass Béla. În anul şcolar 1891-2 era înscris în clasa a VI-a (în timpul şcolarizării repetase clasa a IV-a). În acest an şcolar nu a mai frecventat şcoala. S-a calificat în meseria de tâmplar pe care a practicat-o în satul său natal, Grebenácz.

* Datele despre fiecare elev au fost obţinute din [125] şi [140.p.53-54].

17

9. Maximcsuk József. A repetat clasa a II-a şi din această cauză în anul şcolar 1889-90 se afla doar în clasa a IV-a. Părăseşte această clasă în ianuarie 1890. S-a calificat în meseria de zugrav. În 1912 se căsătoreşte la Budapesta. Soţia sa era auzitoare şi avea meseria de dactilografă.

10. Mihai Miklós (Nicolae). În 1889 a absolvit clasa a IV-a. În următorii doi ani şcolari a fost înscris în clasa a V-a, dar nu a mai frecventat şcoala. În 1894 se califică în meseria de brutar şi a lucrat în Timişoara.

11. Manojlovits Emilia. A fost eleva şcolii până în 1896 când a terminat clasa a VI-a. Între timp repetase clasele a I-a, a II-a, a IV-a şi a VI-a. A lucrat în Timişoara ca şi călcătoreasă de haine. A locuit cu părinţii.

12. Neumann Regina. A fost singura componentă a grupului care a reuşit să absolve opt clase în opt ani şcolari. A lucrat ca şi călcătoreasă de haine. S-a căsătorit cu Maximcsuk Károly (Nr. matricol 2). Prin căsătorie a trecut la religia romano-catolică. Au locuit la Timişoara şi au avut doi copii.

După cum se vede din această scurtă prezentare, majoritatea surdomuţilor au reuşit prin educaţie să devină cetăţeni onorabili. Au învăţat meserie, şi-au câştigat traiul prin muncă, şi-au întemeiat familii şi au avut copii. Karl Schäffer avea dreptate când susţinea că doar prin educaţie surdomuţii vor reuşi acest lucru [144]. Eventualele eşecuri, aşa cum a fost Hronek János, sau elevi slabi la învăţătură, ca Manojlovits Emilia, nu schimbă cu nimic situaţia. Ei se încadrează într-o anumită cotă de rebut care este valabilă şi la grupurile fără handicap.

Putem să concluzionăm că acest prim grup de copii surdomuţi au demonstrat faptul că şi aceşti vitregiţi ai soartei pot deveni cetăţeni folositori. Dacă am folosi un vocabular actual, ar trebui să spunem că au demonstrat că se pot integra socio-profesional.

18

Moto :„Copilul surdomut trebuie, mai întâi, să înveţe să gândească în cuvinte şi apoi să-şi exprime gândurile în limbaj oral ”

Karl Schäffer [45]

III. ŞCOALA ORĂŞENEASCĂ DE SURDOMUŢI DIN TIMIŞOARA.

(3 noiembrie 1886 – 27 martie 1893)

1. ANUL ŞCOLAR 1886-87

În toamna anului 1886 întreaga dieceză romano-catolică de Cenad (care îşi avea sediul la Timişoara) sărbătorea cu mult fast jubileul de 25 de ani de episcopat a lui Alexander Bonnaz. Manifestările oficiale au fost stabilite pentru ziua de 4 noiembrie 1886. În ajunul sărbătorii, Consiliul Orăşenesc a ţinut o adunare generală de omagiere a episcopului care pe lângă activitatea sa ecleziastică s-a remarcat prin nenumărate acţiuni filantropice, de asistenţă socială şi de sprijinire a învăţământului. La această adunare generală, prezidată de primarul oraşului Dr. Telbisz Károly, a luat cuvântul consilierul Baader Henrik, directorul Societăţii Tramvaielor cu Cai. În cuvântarea sa a făcut propunerea ca, în onoarea episcopului Alexander Bonnaz, Şcoala Particulară de surdomuţi să fie transformată în Şcoală Orăşenească de surdomuţi (Siketnémák temesvár-városi iskolája). Propunerea a fost primită cu bucurie şi în acest fel s-a adoptat Hotărârea nr.14.829/3.noiembrie 1886 prin care începând din acest an, şcoala de surdomuţi ca şcoală orăşenească va primi din partea Consiliului Orăşenesc o subvenţie de 500 florini/an [139.p.25 ; 140.p.18-19].

Era aceasta doar o schimbare de denumire ?În primul rând, şcoala nu mai era una particulară şi prin urmare nu mai trebuia să se întreţină

singură din taxele şcolare plătite de elevi. În al doilea rând, primea anual o anumită subvenţie bănească pentru a se putea întreţine şi în ultimul rând, şcoala intra în rândul unităţilor învăţământului public ale oraşului.

Între timp, anul şcolar începuse de două luni. S-au înscris încă 8 copii noi ridicând la 2o numărul total al elevilor din şcoală, împărţiţi în trei clase. Având doi învăţători pregătiţi din anul precedent, cele trei clase aveau fiecare propriul ei învăţător şi puteau lucra separat.

Clasa I-a cu 9 elevi ere condusă de Ottrubay Ádam, clasa a II-a cu 7 elevi de către Elias Jakab şi clasa a III-a cu 4 elevi îl avea ca învăţător pe Karl Schäffer.

S-a introdus lucrul de mână pentru băieţi şi pentru fete. În acest an şcolar, predarea acestei discipline a fost asigurată de către călugăriţele de la Mănăstirea Notre Dame, aflată la câteva sute de metri de şcoală.

Cursurile s-au desfăşurat şi în acest an şcolar între orele 16-20 în sălile Şcolii Elementare din Iozefin.

Sfârşitul anului şcolar s-a făcut tot printr-un examen public, la data de 29 iulie 1887. De data aceasta, directorul Karl Schäffer din dorinţa de a face publice realizările şcolii, a insistat pe lângă oficialităţile locale să ceară Ministerului Învăţământului şi Cultelor, trimiterea unui inspector ministerial ca preşedinte al comisiei de examen. A fost trimis directorul Institutului Naţional pentru surdomuţi din

19

Vác, domnul Fekete Károly. La sfârşitul examenului, inspectorul s-a arătat foarte mulţumit. A înaintat la minister un raport în care a precizat cele constatate. Putem preciza că la 29 iulie 1887 în Şcoala de Surdomuţi din Timişoara a sosit primul inspector ministerial.

2. ÎNFIINŢAREA PRIMULUI INTERNAT * O dată cu creşterea numărului de elevi ai şcolii, a crescut şi numărul celor care proveneau din

afara oraşului. Se impunea cazarea acestora într-un cadru organizat atât pentru a reduce cheltuielile de pe piaţa liberă a locuinţelor, cât şi pentru a oferi o supraveghere adecvată. Dacă în primul an şcolar cei trei copii din afara oraşului au fost cazaţi de către părinţi în locuinţe particulare, în acest an şcolar au fost înscrişi încă trei copii din alte localităţi. Cum de la începutul anului şcolar, intenţia Consiliului Orăşenesc a fost de a prelua această şcoală, Primăria s-a implicat financiar în crearea unui internat. A închiriat o clădire în care a amenajat două dormitoare, unul pentru băieţi şi unul pentru fete, o sală pentru activităţile de peste zi şi o infirmerie. În această clădire, a cărei adresă nu o cunoaştem, la 6 septembrie 1886 s-a deschis primul internat al Şcolii de surdomuţi, cu 8 elevi [139.p.24] *.

Beneficiind de statutul de şcoală orăşenească, Consiliul local s-a îngrijit de angajarea personalului de supraveghere. În acest fel, elevii au fost însoţiţi în permanenţă de persoane aflate sub îndrumarea directorului şcolii. Scopul principal al internatului a fost ca elevilor să li se asigure o atmosferă familială şi să primească o educaţie asemănătoare cu cea de acasă („házi nevelés”).

În acest fel, prin grija Primăriei cheltuielile de cazare şi hrană s-au redus şi puteau fi suportate de cei mai săraci părinţi. Taxa pentru folosirea internatului a fost de 14 florini/lună/elev.

3. REGULAMENTUL ŞCOLII ORĂŞENEŞTI DE SURDOMUŢIDIN TIMIŞOARA.

În acest moment al dezvoltării sale, Şcoala Orăşenească de Surdomuţi se afla la acelaşi nivel cu celelalte şcoli publice-comunale-elementare din Timişoara şi pentru funcţionarea ei trebuia întocmit un regulament de funcţionare. Acest regulament nu trebuia aprobat nici de Ministerul Învăţământului şi Culturii şi nici de Primărie. El trebuia întocmit în baza Legii Învăţământului Public din 1868. Se înţelege că la întocmirea regulamentului au conlucrat pe lângă cadrele didactice din şcoală, şi membrii ai “Scaunului şcolii”. În acest fel regulamentul urma să corespundă tuturor cerinţelor şi aşteptărilor.

Vom vedea mai târziu, că atunci când şcoala se va transforma în institut, regulamentul care se va întocmi va avea altă formă şi un cu totul alt traseu de aprobare.

Iată cum a arătat acest prim regulament de funcţionare al şcolii de surdomuţi [139.p.27-28] :1. Numele : “Şcoala Orăşenească de Surdomuţi din Timişoara”.2. Scopul : La fel ca fiecare instituţie umanitară, scopul acestei şcoli este : ridicarea copiilor

surdomuţi prin educaţie şi învăţământ, în aşa măsură încât să-şi folosească limbajul de care a fost vitregit, astfel încât să devină persoane capabile de muncă şi membri utili ai societăţii.

* Se pare că în limba maghiară, care se utiliza atunci oficial în Timişoara, denumirea de internat, în sensul pe care îl înţelegem noi astăzi, este de dată recentă. La sfârşitul secolului XIX se foloseau alte denumiri: ”tápintézet” care în traducere directă ar însemna “institut de hrănire”, iar în traducere liberă desemnează un institut de aprovizionare, de oferire a tot ce au nevoie elevii : hrană, îmbrăcăminte, îngrijire, cazare, educaţie, etc. Alţi termeni folosiţi au fost “asylum” = azil, sau “ápolóintézet” = institut de îngrijire. Abia după 1900 s-a folosit termenul de “internatus” = internat. * Cum doar 6 elevi din şcoală proveneau din teritoriu, rezultă probabil că doi elevi cu domiciliul la periferie (Fabric ??) , s-au adăugat la cei care s-au cazat în internat.

20

3.Subvenţionarea : Fiecare copil surdomut din Timişoara va fi în această şcoală complet scutit de taxă. Pentru cei din teritoriu se va stabili o taxă şcolară corespunzătoare.

4.Obligativitatea învăţământului : Obligativitatea învăţământului este de la împlinirea vârstei de 7 ani până la vârsta de 14 ani. După încheierea acestei obligativităţi copii pot merge la şcoala de meserii.

5. Prevederea copiilor din teritoriu : Deocamdată prevederea unui institut pentru aceştia, nu este posibilă. Se pot înscrie doar acei copii din teritoriu ai căror părinţi sau tutori îi pot întreţine singuri. Cazarea şi masa lor este posibilă într-un internat unde elevii să nu fie nevoiţi să plătească mult şi ar fi supravegheaţi continuu.

6. Împărţirea şcolii pe clase : În timpul şcolii se parcurg 7 clase. Acestea se împart în trei grupe. Prima grupă (clasa I-a) este destinată pentru : dezvoltarea vorbirii, scris-cititul, matematica, etc. Grupa mijlocie (clasele a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a) se ocupă cu labiolectura, conversaţia, învăţarea limbii, matematica,etc. Grupa superioară (clasele a VI-a şi a VII-a) se ocupă cu materiile realiste mai grele, la care se adaugă exerciţiile de vorbire, educaţia cetăţenească, matematica, etc.

7. Pregătirea pentru viaţă : După şapte ani de studiu, direcţiunea se gândeşte ca absolvenţii să aibă o meserie corespunzătoare. Părinţii şi tutorii fetelor surdomute se vor ocupa în continuare de activitatea lor. Calificarea băieţilor surdomuţi se află sub incidenţa Legii meseriaşilor, care îi obligă să parcurgă o şcoală de meserii. Scopul şcolii noastre este ca elevii care învaţă o meserie să o poată face la noi. Doar atunci când copiii şi-au însuşit meseria, şcoala poate să le dea certificat de absolvire. Scopul final al şcolii este ca până la absolvire elevii să înveţe să se descurce singuri.

8. Materiile de studiu : Religie şi morală ; Limba maternă ( dezvoltarea vorbirii, scris-cititul, exerciţii de vorbire şi înţelegere, citire, exerciţii de vorbire şi scriere, conversaţie) ; Limbă străină (citit, exerciţii de vorbire şi scriere, conversaţie) ;Aritmetică şi Geometrie, Geografie ; Istorie ; Drepturi cetăţeneşti şi obligaţii ; Igienă ; Descrieri după natură : Ştiinţele naturii ; Caligrafie ; Desen ; Exerciţii fizice ;Lucru manual pentru fete ; Dezvoltarea îndemânărilor manuale la băieţi.

9. Direcţiunea : Caracterul de Şcoală orăşenească conferă oraşului dreptul de numire a directorului. A doua autoritate care se implică în numirea directorului este inspectorul şcolar al judeţului Timiş.

10. Corpul didactic : Corpul didactic este compus dintr-un director, 3 învăţători şi o învăţătoare pentru lucrul de mână la fete.

11. Anul şcolar : Anul şcolar ţine 11 luni (1 septembrie – 31 iulie).12. Sfârşitul anului şcolar : Fieare an şcolar se va încheia printr-un examen public la fiecare

materie de studiu. Cu această ocazie se vor împărţi elevilor certificate de absolvire şi apoi vor fi lăsaţi să plece în vacanţă.

4. DEZVOLTAREA ŞCOLII ORĂŞENEŞTI DE SURDOMUŢI DIN TIMIŞOARA PÂNĂ ÎN 1893

Statutul de şcoală orăşenească s-a menţinut până în 1893. În fiecare an numărul elevilor, şi o dată cu ei numărul claselor, a crescut continuu (Tabelul nr. 3). De asemenea, a crescut ponderea elevilor veniţi din afara Timişoarei *. Aceasta a dus tot mai mult la transformarea caracterului şcolii de surdomuţi dintr-o şcoală orăşenească, în una care să deservească tot Banatul. În anul şcolar 1887-8, când s-a înfiinţat a patra clasă, a fost nevoie de încă un învăţător. Acesta s-a recrutat tot de la Şcoala Elementară din Iosefin şi se numea Klis Lajos. În viitor avea să devină unul din cei mai mari specialişti în surdologie

Tabel nr. 3

* Consultând diferite surse, proporţia dintre elevii timişoreni şi cei veniţi din afară, este diferită. Karl Schäffer semnalează în [139], că multe familii din afara oraşului îşi schimbau domiciliul în perioada în care copiii lor urmau şcoala, pentru a beneficia de facilităţile oferite de Primărie. Un exemplu este tabelul din [139.p.50], unde pentru anul şcolar 1889-90 erau notaţi 21 de elevi timişoreni şi 15 din teritoriu, faţă de datele prezentate de noi în Tabelul nr.3 unde pentru acelaşi an şcolar sunt 15 timişoreni şi 20 din teritoriu. În acest tabel am utilizat datele oferite de Registrul matricol [125] şi care consemnează domiciliul părinţilor la data înscrierii .

21

Anul şcolar

Numărul elevilor pe claseI II III IV V VI VII VIII

Total şcoală publică

Şcoală profesională

Total Din şcoala publicăDin oraş

Din afară

1885/6 8 4 - - - - - - 12 - 12 9 3

1886/7 9 7 4 - - - - - 20 - 20 14 6

1887/8 13 7 6 4 - - - - 30 - 30 15 15

1888/9 9 12 6 5 3 - - - 35 - 35 17 18

1889/0 9 6 11 5 4 - - - 35 1 36 15 20

1890/1 9 3 5 6 5 3 - - 31 2 33 12 19

1891/2 9 5 3 5 5 3 3 - 33 4 37 13 20

1892/3 10 4 5 5 5 4 - 1 34 6 40 11 23

Tabel nr. 4I II III IV V VI VII VIII

1885/6 Schäffer K. Schäffer K. - - - - - -

1886/7 Ottrubay A. Elias J. Schäffer K. - - - - -

1887/8 Klis L. Ottrubay A. Elias J. Schäffer K. - - - -

1888/9 Klis L. Ottrubay A. Elias J. Schäffer K. Schäffer K. - - -

1889/0 Klis L. Ottrubay A. Elias J. Schäffer K. Schäffer K. - - -

1890/1 Klis L. Ottrubay A. Ottrubay A. Elias J. Schäffer K. Schäffer K. - -

1891/2 Klis L. Ottrubay A. Ottrubay A. Elias J. Elias J. Schäffer K. Schäffer K. -

1892/3 Klis L. Klis L. Ottrubay A. Ottrubay A. Schäffer K. Schäffer K. - Schäffer K.

Acest colectiv format dintr-un director şi trei învăţători practicanţi avea să rămână până în 1893 când şcoala s-a transformat în institut. Deşi numărul claselor a continuat să crească, multe din ele aveau un efectiv mic de elevi şi din această cauză un învăţător conducea două sau trei clase comasate. Modul în care au fost ele repartizate în perioada 1885-93, se poate vedea în Tabelul nr.4. Acest tabel ne arată şi faptul că cei patru învăţători şi-au făcut anumite specializări în alegerea claselor. Dacă directorul Karl Schäffer prefera clasele terminale, el rezervându-şi şi munca de coordonare a activităţii celorlalţi care erau începători. O situaţie deosebită o observăm la Klis Lajos care a preferat în permanenţă să lucreze cu clasa I-a. Nu este de mirare faptul că acest învăţător a devenit mai târziu o personalitate marcantă a surdologiei din ţara sa. El şi-a dat seama, din primul moment, că activitatea didactică desfăşurată la clasa I-a este cheia învăţământului pentru surdomuţi, pentru că în primul an de studiu se efectuează demutizarea copiilor, adică acel proces educativ prin care copilul surd deprinde să pronunţe cu viu grai fiecare sunet al limbii dând posibilitatea utilizării unui limbaj verbal şi a transformării surdomutului într-un surdo-vorbitor. Este anul în care învăţătorul desfăşoară o activitate specifică, total diferită de activitatea din orice altă şcoală. Nici un cadru didactic nu poate deveni specialist în învăţământul surzilor dacă nu stăpâneşte la perfecţie tehnica demutizării.

În anul şcolar 1887-8, colectivul de cadre didactice a fost completat cu două învăţătoare cu diplomă : Hey Amália a fost angajată pentru a se ocupa de educaţia copiilor în internat, iar Klein Hermina pentru a preda lucrul de mână la fete. În acest fel nu s-a mai apelat la călugăriţele de la Mănăstirea Notre Dame.

22

Doi ani mai târziu, în anul şcolar 1889-90, s-a angajat maistrul în traforaj Wik Károly pentru a se ocupa de lucrul manual al băieţilor.

De la început, în atenţia şcolii a fost dezvoltarea, la elevi, a dexterităţilor manuale. Aceasta deriva din scopul final pe care şi l-a propus şcoala, de a-i educa în aşa fel încât fiecare să-şi poată câştiga traiul şi să se poată întreţine pe el şi familia sa din rezultatele muncii sale. Pentru a se putea realiza acest deziderat, pe tot parcursul şcolii, în funcţie de vârstă, elevii au efectuat diferite îndeletniciri practice. Fetele au fost învăţate să desfăşoare diferite îndeletniciri casnice : cusut, gătit, curăţenie, ţesut, călcat rufe,etc. Situaţia băieţilor era mai complicată deoarece trebuiau să se pregătească pentru o viitoare meserie. Aceste îndeletniciri practice terbuiau introduse în mod treptat. Aici, intuiţia didactică a directorului Karl Schäffer şi-a spus cuvântul prin utilizarea la băieţi a “exerciţiilor de tip Fröbel” pentru îndemânare.

Friedrich Fröbel (1782-1852) a fost un pedagog german care a pus bazele învăţământului preşcolar şi a deschis prima grădiniţă din Germania în 1840 [67.vol.III.p.910 ; 118.Vol.VII.p.669] . Sistemul său pedagogic se baza pe perfecţionarea modului în care ochiul coordonează activitatea mâinii (feed-back). Fröbel a combinat exerciţiile practice cu jocul creând o serie de exerciţii pactice care îi poartă numele. Aceste exerciţii practice se bazau în special pe confecţii din hârtie şi carton.* Karl Schäffer a intuit foloasele pe care acest tip de exerciţii le pot avea pentru elevii surdomuţi şi le-a introdus la băieţii de clasa I-a. În clasele următoare ei treceau la traforaj sau grădinărit.

5. PROGRAMA ŞCOLARĂ, PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNTŞI MATERIILE DE STUDIU.

Bazat pe experienţa dobândită la Institutul de surzi din Viena şi consultând programa şcolară utilizată la Institutul de surzi din Vác, Karl Schäffer împreună cu cei trei învăţători practicanţi, au început din primul an să-şi creeze propria lor programă şcolară. Ei au creat întâi un plan de învăţământ structurat pe şapte clase, care ulterior a fost extins la opt clase. Planul de învăţământ conceput iniţial este prezentat în Tabelul nr.5 şi însoţeşte prima programă şcolară a Şcolii de surdomuţi din Timişoara [139.p.38-48].

Această programă şcolară cuprindea pe lângă enumerarea temelor ce trebuiau parcurse la fiecare obiect de studiu, materialul didactic recomandat şi manualele şcolare. Au fost prevăzute, manuale care se utilizau la sfâritul secolului al XIX-lea, şi azi de mult uitate.

Tabel nr.5.Numărul de ore pe săptămână corespunzător diferitelor obiecte de studiu.

C L

A S

A

Rel

igie

şi m

oral

ă

Limba maternă

Pron

unţie

şi

citi

re

labi

ală Vor

bire

şi r

aţio

nare

Con

vers

aţie

Citi

re

Mod

elar

ea v

orbi

rii

Com

pune

re

Lim

ba g

erm

ană

Ari

tmet

ică

Geo

met

rie

Geo

graf

ie

Isto

rie

Bio

logi

e

Ştiin

ţele

nat

urii

Educ

aţie

civ

ică

Edu

caţie

sani

tară

Cal

igra

fie

Des

en

Gim

nast

ică

Lucr

u de

mân

ă fe

te

Dex

teri

tăţi

man

uale

băi

eţi

T O

T A

L

I 2/2 5 3 2/2 - - - 4 4 - - - - - - - 2/2 2/2 2/2 3 3 28II 2/2 - 4 2 4 3 - 4 4 - - - - - - - 2/2 2/2 2/2 3 3 30III 2/2 - 4 2 3 3 X 5 4 - - - - - - - 2 2 2/2 3 3 33IV 2 - 3 2 3 3 X 6 4 - 2/2 - - - - - 2 2 2 3 3 36V 2 - X 2 4 3 X 6 4 - 2 - - - - - 2 3 2 3 3 36

* În secolul al XIX-lea la Timişoara a existat o “Asociaţie pentru Copii Fröbel” în cartierul Josefin. Această asociaţie a deschis la 1843 o grădiniţă pentru copii , situată pe str. Fröbel (actuala str.Iuliu Maniu), şi pe care a administrat-o aproape 80 de ani.

23

VI 2 - - X 2 3 X 6 3 2/2 2 2 2 2 - 2/2 2/2 3 2 3 3 38VII 2 - - X 2 3 X 7 3 2/2 2 2 2 2 2/2 2/2 - 2 2 3 3 38

NOTĂ: - 2/2 înseamnă două ore o dată la două săptămâni.- X – activităţi desfăşurate fără acordarea unui număr special de ore, ci în cadrul

celorlalte activităţi de limbă maternă.La limba maternă (maghiara), se recomanda manualul şi cărţile de citire editate de inspectorul

şcolar Kakujay Károly (timişorean) pentru clasele a I-a….a VI-a. Din recomandările date în cadrul programei şcolare, reiese concepţia autorilor de a plasa pe surdomuţi cu cel puţin un an în urma elevilor normali, în problemele de învăţare a limbii. Astfel, manualul pentru clasa a I-a al cărţii de citire, este recomandat spre a fi folosit în clasa a II-a . La fel cel de clasa a II-a, pentru clasa a III-a, şi aşa mai departe. În felul acesta, se dădea timp elevilor surzi să deprindă tehnica pronunţiei înainte de a trece la semnificaţia cuvintelor.

O altă indicaţie prevăzută în programa şcolară, era utilizarea de imagini sugestive, care să se utilizeze împreună cu învăţarea cuvintelor şi a pronunţiei. Pentru aceasta era recomandată “colecţia de imagini” editată de Hill. Indicaţia are o importanţă deosebită datorită utilizării preponderente, de către surzi, a analizatorului vizual.

“Vizionarea de spectacole” a fost introdusă din clasa a III-a. Acest procedeu obliga pe surdomuţi să exerseze labiolectura şi o dată cu ea să explice acţiunea la care a asistat. Indiferent că aceste “spectacole” erau scurte scenete puse în scenă de elevi, sau spectacole reale la care asistau, ele se desfăşurau cu utilizarea exclusivă a limbajului oral, ceea ce era un exerciţiu deosebit de important în învăţarea limbii.

Pentru limba germană se recomanda “Abecedarul” editat de Gönczi (clasa I-a) şi “Cărţile de citire” pentru clasele I…III, editat de Hill. Şi aici se dădea elevilor un avans pentru învăţarea pronunţiei, astfel încât cartea pentru clasa a III-a era recomandată a fi utilizată în clasa a VII-a.

La orele de religie se recomandau manualele : “Mica istorie biblică”, “Cărţi de rugăciuni” şi “Noul Testament”.

Aritmetica şi geometria aveau la dispoziţie “Culegerea de peobleme de aritmetică” şi “Cartea de geometrie” scrise de Mayer Miksát, socotitoare, corpuri geometrice şi rechizitele necesare.

La geografie se recomandau hărţile Timişoarei, ale judeţului şi a ţării, atlase, cărţi de geografie şi caiete de desen în care elevii să reproducă hărţile studiate.

Pentru istorie se utilizau “Povestirile istorice” scrisă de Ribáry Ferencz şi imagini cu evenimente istorice.

Ştiinţele naturii şi biologia aveau la dispoziţie “Texte despre ştiinţele naturii cu imagini sugestive” scrisă de Durst, şi “Elemente de biologie” de Mauritz Rezsö.

Se mai utilizau “Constituţia” scrisă de Mayer Miksát şi “Igiena” scrisă de dr. Széll Lajos.Această programă scrisă cu multă minuţiozitate de Schäffer şi colaboratorii săi, a fost utilizată în

perioada “şcolii orăşeneşti” , deci până în 1893. Unica modificare care s-a făcut a fost prelungirea duratei învăţământului public la opt ani.

A fost o perioadă de pionierat şi nu este de mirare că s-au făcut şi unele erori. După mai mulţi ani s-a văzut că unele obiecte de studiu au fost introduse mult prea devreme şi elevii nu puteau să-şi însuşească cunoştinţele deoarece nu stăpâneau suficient de bine limbajul oral. Astfel, s-a dovedit că studierea a două limbi (una maternă şi una străină) încă din anul I , era peste puterile surdomuţilor [45.p.238-239]. Aceste deficienţe vor fi înlăturate în anii următori când programele şcolare şi planul de învăţământ vor fi modificate pe baza experienţei acumulate pe parcurs şi a comparării lor cu cele utilizate în alte şcoli similare. Un ajutor deosebit în acest sens l-a dat literatura de specialitate şi publicaţiile

24

periodice legate de acest tip de învăţământ. Despre acestea însă, urmează să vorbim într-un capitol separat.

6. ÎNFIINŢAREA ŞCOLII PROFESIONALE DE SURDOMUŢI.

În anul 1889, elevul Maximcsuk Károly avea 17 ani şi în conformitate cu legea meseriaşilor el trebuia să părăsească învăţământul public şi să treacă la învăţarea unei meserii. În acea perioadă, învăţarea meseriilor se făcea în special prin ucenicie la un meseriaş calificat. Paralel cu învăţarea meseriei, ucenicii erau obligaţi să frecventeze 7 ore/săptămână cursuri teoretice. La sfârşitul fiecărui an şcolar, elevii ucenici susţineau un examen. Numai promovarea acestui examen le dădea dreptul de a trece în următorul an de ucenicie. Cum Şcoala de surdomuţi avea ca principal scop, sprijinirea elevilor pentru a putea să-şi câştige singuri existenţa, a considerat din primul moment că este de datoria ei să îi ajute pe ucenicii surzi în parcurgerea materiei teoretice aferente.

Cu toate greutăţile provocate de lipsa unui local şi de faptul că seara se ţineau cursurile, cadrele didactice s-au organizat şi au asigurat asimilarea materiei de către ucenici. În general, s-au repetat materiile făcute în ultimii ani în şcoala publică. S-a insistat asupra învăţării limbii, cu un accent deosebit pe pronunţie şi labiolectură. La aritmetică şi geometrie s-au făcut probleme adecvate meseriilor care se învăţau. De asemenea, s-au introdus elemente de desen tehnic [140.p.53].

Anul şcolar 1889-90 este anul de înfiinţare a învăţământului profesional pentru surdomuţi la Timişoara şi Maximcsuk K á roly a fost primul elev ucenic.

În perioada “şcolii orăşeneşti”, deci până în 1893, Şcoala profesională de surdomuţi din Timişoara a avut următorii elevi ucenici [125 ; 140.p.53] :

Tabel nr.6Numele şi prenumele

Meseria1889

1890

1890

1891

1891

1892

1892

18931 Maximcsuk Károly Croitorie bărbaţi x x x2 Maximcsuk József Zugrav x x x3 Mihai Miklós Brutar x x4 Heinermann István Tâmplar x x5 Craciun György Tâmplar mobilă x6 Srbianatz Dragomir Zeţar x7 Baltiyán Szilárd Bărbier x

7. PERFECŢIONAREA CADRELOR DIDACTICE ÎN PEDAGOGIA SURZILOR.Dacă la înfiinţarea Şcolii de surdomuţi din Timişoara, aceasta era a treia instituţie de acest fel

din Ungaria, la scurt timp, în 1897, numărul acestora a ajuns la opt. Oraşele Arad (1885), Zagreb (1885), Cluj (1888), Budapesta (1891-a doua şcoală) şi Kaposvár (1897) şi-au deschis şi ele şcoli pentru surdomuţi [65.an.1911.p.56-58]. Putem spune că după 1885, problema perfecţionării cadrelor didactice în pedagogia surzilor devenea tot mai acută, cu fiecare an care trecea.

Aşa cum am arătat anterior, la Timişoara Karl Schäffer a selectat învăţători din şcoala elementară şi a început să-i perfecţioneze în cadrul şcolii deschise de el [45.p.231]. Această perfecţionare consta, în primul rând, din asistenţele la orele ţinute la clasă de Karl Schäffer, urmate de discuţii şi explicaţii pe marginea lecţiilor. Pregătirea era completată de studiul teoretic al literaturii de specialitate puse la dispoziţie de Karl Schäffer. Lecţiile practice ţinute de aceşti învăţători practicanţi sub supravegherea directorului, completau perfecţionarea acestora.

25

Dar Karl Schäffer nu avea autoritatea de a emite diplome de specialitate. Din această cauză învăţătorii practicanţi erau obligaţi să urmeze Cursul de formare a învăţătorilor în pedagogia terapeutică ( Gyógypaedagogiai tanitóképzö – tanfolyam) care s-a deschis pe lângă Institutul Naţional de educare a surdomuţilor şi de formare a învăţătorilor din Vác. Aceste cursuri se deschideau în fiecare an la 1 septembrie prin ordinul Ministrului Învăţământului şi Cultelor şi era precedat de anunţuri în Monitorul oficial a ministerului [69.nr.22/1896.p.402 ; nr.16/1897.p.351 ; nr.17/1898. p.413] precizau condiţiile de înscriere şi data până la care se pot depune dosarele la minister.

Condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească candidaţii erau : să aibă vârsta sub 30 de ani, să posede diplomă de învăţător în învăţământul public şi să cunoască limba germană pentru a putea utiliza literatura de specialitate. Durata cursului era de 2 ani. Primii trei admişi primeau gratuitate totală (taxe şcolare, cazare, masă, transport) şi o bursă de 15 florini/lună (30 koroane). Cursanţii participau la cursurile teoretice şi predau la diferite clase sub supravegherea profesorilor. În final susţineau un examen în urma căruia se elibera “Diploma de învăţător pentru surdomuţi”. Această diplomă dădea posesorului prioritate la angajarea în şcolile de surdomuţi faţă de cei necalificaţi şi prioritate la angajarea în învăţământul public, deoarece se puteau ocupa peste program de educarea unor eventuali copii surdomuţi care nu erau înscrişi într-un institut de specialitate.

Perioada în care învăţătorii urmau acest curs era adăugată la vechimea pentru pensie.Pe măsură ce numărul şcolilor pentru surdomuţi s-a mărit, a crescut şi numărul celor înscrişi la

acest curs. În general, numărul cursanţilor era cuprins între 5 şi 10 în fiecare an*.Cu cei trei învăţători practicanţi din Timişoara lucrurile au stat puţin diferit. În primii ani, criza

cadrelor de specialitate era atât de mare încât şcolile nu îşi permiteau să îi elibereze pentru doi ani. Din această cauză, la început cursul s-a făcut “fără frecvenţă”, doar cu scurte stagii de practică la institutul din Vác. În final, toţi trebuiau să susţină examenul de absolvire.

Elias Jakab atras din primul an alături de şcoala de surdomuţi, a fost din 1886 conducător de clasă. În iunie 1892 a susţinut cu succes la Vác examenul de calificare în învăţământul surdomuţilor şi a obţinut calificativul “eminent”. În anul şcolar 1892-3, din cauza unei boli nu a putut să-şi îndeplinească funcţia didactică [140.p.27-28].

Ottrubay Ádám a fost şi el alături de Elias Jakab perparator din primul an al şcolii, iar din 1886 a fost conducător de clasă. A predat până în 1893 dar nu a simţit dorinţa de a părăsi definitiv învăţământul public şi a se dedica exclusiv învăţământului surdomuţilor [140.p.21]. Nu a urmat cursurile de la Vác şi a rămas în continuare ca învăţător la Şcoala publică elementară din Timişoara-Iozefin. Aici, se pare că a fost un învăţător foarte apreciat. De două ori a primit premiul anual din partea Fundaţiei Tóth Xaver Ferencz. Această fundaţie premia în fiecare an trei învăţători din şcolile publice care se remarcau în mod deosebit. Premiul consta în 40 florini/persoană ( 80 koroane ). Învăţătorul Ottrubay a fost premiat prima dată în anul 1899 [161.nr.1/1900.p.19] şi a doua oară în anul 1911 [161.nr.1/1912.p.60].

Klis Lajos s-a născut la Aiud (magh. Nagyenyed) la 5 aprilie 1864 [175] şi a venit la Timişoara în 1887, după doi ani în care a fost învăţător în alte localităţi. Îl interesează pedagogia surzilor predând cu pasiune la Şcoala de Surdomuţi din Timişoara timp de zece ani. În iunie 1894 a obţinut la Vác calificarea oficială, calificativul “eminent” [140.p.24-25].

Cu timpul, acest examen a devenit obligatoriu şi pentru cei care predau doar o singură oră pe săptămână în şcoala de surdomuţi. În aceată situaţie se aflau profesorii de desen şi religie[38.an.1901-1903.p.94].

Complexitatea problemelor care trebuiau studiate într-un astfel de curs, era atât de mare încât în 1901 s-a hotărât mărirea duratei de şcolarizare la trei ani [162.p.160]. În acest fel, cursul se transforma

* [54.an.1898-9.p.8-9] ; [38.an.1899-1900.p.45-47] ; [38.an.1901-2 şi 1902-3.p.91-93]

26

într-o unitate de învăţământ superior. Nu cunoaştem motivul pentru care s-a renunţat la această idee. Cursul a rămas pe mai departe cu durata de doi ani.

O modificare a cursului avea să intervină însă, din cu totul alte motive. Pe lângă şcolile de surzi s-au înmulţit şi cele de orbi şi debili mintali. Cursul pentru formarea învăţătorilor în pedagogia terapeutică trebuia să ţină parul cu această realitate, oferind atât un învăţământ toretic cât şi practică pedagogică cursanţilor. Institutul de surdomuţi din Vác nu putea oferi condiţii pentru formere în toate aceste domenii. Din această cauză la 1 septembrie 1904 acest curs s-a mutat la Budapesta [113.p.67]. Aici cursanţii puteau fi mai uşor cazaţi la diferite şcoli speciale şi li se puteau pune la dispoziţie tipul de şcoală necesar practicii pedagogice. O evoluţie s-a remarcat şi din punctul de vedere al condiţiilor materiale. Din momentul mutării, cursanţii au primit cazarea şi masa gratuit plus o bursă de 480 koroane/an. Mulţi învăţători care absolviseră cursul pentru educarea surdomuţilor, au revenit după o perioadă pentru a face un curs suplimentar în educarea orbilor sau a debililor mintali.

8. PERSONALITĂŢI LOCALE CARE AU SPRIJINIT ŞCOALA DE SURDOMUŢI DIN TIMIŞOARA.

(Planşa IV)Oricât ar fi educarea surdomuţilor necesară pentru societate, înfiinţarea unei şcoli de profil nu

este posibilă fără aportul autorităţilor locale. Şansa Timişoarei a constat în faptul că mai mulţi cetăţeni de vază ai oraşului s-au entuziasmat concomitent de această acţiune umanitară. Trei dintre aceştia s-au implicat în mod deosebit :

Primul pe care se cuvine să-l amintim este TELBISZ KÁROLY primarul oraşului Timişoara între 1885-1914 [133]. Au fost 29 de ani în care Timişoara a parcurs drumul de la o cetate medievală la un modern oraş european. Născut la 1854 într-o modestă familie de etnie bulgară din localitatea bănăţeană Beşenova Veche (azi Dudeştii Vechi), Telbisz Károly a urcat constant treptele ierarhiei sociale. A absolvit facultatea de drept administrativ din Viena. A fost înobilat cu titlul de nemeş şi înnobilat consilier regal. La 31 de ani a devenit primar al Timişoarei şi s-a remarcat prin implicarea sa activă în toate aspectele vieţii urbane : economice, culturale, arhitectonice, sociale, de învăţământ şi sportive. Timişorenilor le place să glumească atunci când spun că “dacă Telbisz nu ar fi murit, ar fi fost şi astăzi primar”. Una din primele sale acţiuni,după numirea sa în funcţie, a fost aprobarea dată pentru înfiinţarea Şcolii de surdomuţi. Pe toată perioada cât a fost primar s-a interesat în mod deosebit de necesităţile şcolii. Lui i se datorează terenul şi primele clădiri de pe str.Gheorghe Doja (fost Dózsa út) nr.16 şi tot lui trebuie să îi fim recunoscători pentru finanţările anuale de care a beneficiat şcoala. A fost un adevărat părinte al şcolii, care nu trebuie uitat.

A doua personalitate locală care a sprijinit în mod deosebit şcoala, a fost Eminenţa Sa BONNAZ ALEXANDER [116], Episcop romano-catolic de Cenad. Născut la 1812 în Provence – Franţa, a urmat facultatea de filozofie şi teologie din Szeged. Din acest moment a rămas în Banat unde s-a ocupat de-a lungul vieţii, mai multe funcţii ecleziastice şi civile. Astfel, a fost “inspector şcolar peste Voivodina Sârbă şi Banatul Timişan (1853) şi “conservator al monumentelor istorice”. În 1860 a devenit episcop de Cenad, funcţie pe care a păstrat-o până la decesul său, în 1889* .* O anecdotă care se pare că a circulat încă din timpul vieţii sale şi pe baza căreia însuşi episcopul Al.Bonnaz făcea haz, povesteşte că în timp ce era paroh în comuna Tomnatic (1840-1853), un mare demnitar de la Viena, venit cu treburi la Timişoara, făcea o plimbare cu şareta prin împrejurimi. Trecând prin Tomnatic, calul de la şareta demnitarului s-a speriat de un măgar ieşit în faţa lui. În urma sperieturii, şareta s-a răsturnat şi demnitarul şi-a rupt un picior. Alertat de incident, Al.Bonnaz a luat rapid măsuri ca demnitarului să i se dea primul ajutor şi să fie îngrijit cum se cuvine. După ce s-a însănătoşit, demnitarul s-a întors la Viena unde a lăudat iniţiativa parohului. Laudele au avut efect pentru că atunci când scaunul episcopal s-a eliberat, cei care au aflat despre el au intervenit şi l-au numit

27

Legătura episcopului cu şcoala noastră a început în 1863 când insista pentru angajarea lui Karl Schäffer la şcoala din Josefin. Doi ani mai târziu, Bonnaz s-a entuziasmat de progresele făcute de primul elev surdomut în domeniul limbajului. Tot Bonnaz a fost cel care la începutul anului 1885 l-a convins pe inspectorul şcolar Marx Ántal şi pe primarul Telbisz Károly despre importanţa activităţii desfăşurate de Karl Schäffer cu copiii surdomuţi. Însăşi declararea şcolii particulare de surzi, ca şcoală orăşenească, s-a făcut în cinstea episcopului Alexander Bonnaz. A fost un neobosit militant social. A înfiinţat orfelinate şi a susţinut financiar diferite şcoli şi spitale. La decesul său, în 1889, a lăsat prin testament o avere de 629.961,25 florini ( 1.259.922,51 koroane) pe care a împărţit-o la 24 de instituţii beneficiare. Printre acestea s-a aflat şi Şcoala de surdomuţi cu 20.000 florini (40.000 koroane). Aceşti bani erau depuşi în bancă şi şcoala utiliza anual dobânda de 800 florini (1.600 koroane) [161.nr.7/1904.p.168,180,181. ; 140.p.56-58].

În anul 1912, când la şcoală s-a sărbătorit cu mult fast terminarea noilor construcţii, au fost dezvelite tablourile primarului Telbisz Károly şi a episcopului Bonnaz Alexander, aşezate alături de tabloul lui Karl Schäffer. Toţi participanţii au fost de părere că aceştia sunt cele trei persoane fără de care şcoala nu ar fi existat [158 ; 168.an.1911-2.p.10-12].

Alături de aceste două personalităţi, se cuvine să o consemnăm şi pe a treia. Aceasta deşi nu a avut aceleaşi funcţii înalte ca primii doi, putem totuşi să spunem că a fost catalizatorul celor care au susţinut şcoala de surdomuţi. Este vorba de BAADER HENRIK, directorul Societăţii de Tramvaie din Timişoara timp de…49 de ani (!!!). A preluat în 1869 Societetea Tramvaielor cu Cai şi s-a retras din funcţie în 1918, lăsând în urmă o societate modernă cu tramvaie electrice şi o reţea de transport diversificată. În toată această perioadă, a fost consilier orăşenesc şi a făcut parte din mai multe comisii de specialitate. Multe din aceste comisii îl aveau pe Baader Henrik ca preşedinte sau vicepreşedinte. A făcut parte din cele două comisii de examinare a celor trei copii surdomuţi pregătiţi de Karl Schäffer, în aprilie şi august 1885, iar în adunarea generală a Consiliului Orăşenesc a fost principalul susţinător al înfiinţării şcolii de surdomuţi. Tot Baader Henrik, a fost cel care în 3 noiembrie 1886 a făcut raportul de transformare a şcolii particulare de surzi, în şcoală orăşenească. Începând din 1893, când s-a format prima Comisie de supraveghere a Institutului de surdomuţi, şi până la retragerea sa în 1918, a fost vicepreşedintele acestei comisii, înlocuind de câte ori era necesar, pe preşedintele acesteia, primarul oraşului. În toată această perioadă, prin strădania Comisiei de supraveghere şi în special prin strădania lui Baader Henrik, Institutul de surdomuţi nu a dus lipsă de finanţare în nici un domeniu [108 ;139 ; 140 ; 142 ; 143 ; 161 ; 168 ; 174 ].

El însăşi, părintele unei fete surdomute, s-a simţit atras sufleteşte faţă de aceşti vitregiţi ai soartei şi în toată perioada cât a fost directorul Societăţii de Tramvaie, a asigurat gratuitate pentru elevii şcolii. Soţia sa Ludovika**, a format primul grup filantropic în folosul Şcolii de surdomuţi.

9. ASIGURAREA CONDIŢIILOR FINANCIARE.Întreaga istorie a Şcolii de surdomuţi s-a împletit cu o luptă continuă pentru acoperirea

cheltuielilor. Nu trebuie să fi specialist pentru a-ţi da seama că o astfel de şcoală necesită mari sume de bani.

Prima cheltuială care trebuia acoperită a fost salariul cadrelor didactice. Acestea dimineaţa predau la Şcoala Elementară din Iozefin, iar după masa la Şcoala de Surdomuţi. La început, salarul oferit unui

pe Bonnaz episcop. Cu alte cuvinte, dacă nu era măgarul care să provoace accidentul, Bonnaz ar fi rămas în continuare paroh la Tomnatic. Deci, un măgar l-a făcut pe Bonnaz episcop. Iată că şi atunci se amuzau oamenii.** În [139.p.26] soţia lui Baader Henrik se numea Lujza. Pe piatra de mormânt este trecută însă, Ludovika.

28

învăţător a fost de 50 de florini (100 koroane). Cu timpul însă, salarul a ajuns la 300 de florini (600 koroane) [140.p.22].

Cheltuieli erau şi cu asigurarea rechizitelor pentru cei proveniţi din familii nevoiaşe. Pentru a evita o eventuală situaţie în care aceste familii şi-ar retrage copiii din cauză că nu pot acoperi cheltuielile, Consiliul Orăşenesc a hotărât să suporte cheltuielile legate de rechizite.

Cei proveniţi din afara oraşului trebuiau să suporte cheltuielile de cazare şi masă. Acestea se ridicau la 264 de florini anual (528 koroane) [139.p.51]. Din cauza acestor cheltuieli mulţi părinţi renunţă să-şi înscrie copiii surdomuţi la şcoală.

Primăria oraşului Timişoara a stabilit un sistem de asistenţă socială a copiilor surdomuţi proveniţi din familii sărace, dar acesta era destinat doar celor care locuiau în oraş. Pentru a beneficia de acest ajutor, multe familii sărace care aveau copii surdomuţi, s-au mutat în Timişoara [139.p.36].

În 1886, când oraşul a preluat această şcoală, i s-a stabilit o alocaţie anuală de 500 de florini (1000 koroane). Cu timpul, această alocaţie a crescut la 1000 de florini annual (2000 koroane).

Instituţiile bancare din oraş au fost receptive şi au ajutat şi ele şcoala cu diferite sume de bani. S-au remarcat “Prima bancă timişoreană”, “Banca Timişului” şi “Prima Bancă şi Instituţia de Credit din Timişoara”.

Doamna Baader Ludovika (Lujza ?) din Timişoara, doamna Eisenstädter Ilona din Buziaş şi comerciantul Csasznek József din Timişoara, au înfiinţat prima grupare filantropică în folosul şcolii de surdomuţi care a reuşit să colecteze ajutoare şi cadouri pentru cei ce proveneau din familii sărace [139.p.26].

Primul ajutor financiar venit din partea Ministerului Învăţământului şi Cultelor s-a făcut în anul şcolar 1889-90, în valoare de 400 de florini ( 800 koroane) [139.p.25].

În anul 1889, Eminenţa Sa Episcopul Bonnaz Alexander se stinge din viaţă. La deschiderea testamentului său, 20.000 florini au fost lăsaţi Şcolii de Surdomuţi.

În 1891, autorităţile locale au înfiinţat “Fondul de ajutor al Şcolii (Institutului) de Surdomuţi” (A siketnémák intézetének segélyalapja) care se ocupa anual cu strângerea de bani destinaţi finanţării şcolii. Până în 1893 s-au colectat următoarele sume [161.an.1901.p.40] :

- 1891 - 1.936,84 kor.- 1892 - 762,06 kor.- 1893 - 1.376,48 kor.

Pe măsură ce şcoala se dezvolta, cheltuielile creşteau şi o dată cu ele şi dificultatea acoperirii lor.

10. PROPUNERILE LUI KARL SCHÄFFER PRIVIND VIITORULŞCOLII DE SURDOMUŢI.

O persoană practică şi organizată, cum era Karl Schäffer, nu putea să se mulţumească cu un provizorat, un tip de şcoală care să-şi desfăşoare programul seara, într-un local străin şi cu un internat improvizat într-o clădire închiriată. Din această cauză, în 1890 când a editat “Istoricul şcolii de surdomuţi a oraşului Timişoara” [139], făcea o serie de 12 propuneri privind modul în care ar trebui organizat acest tip de învăţământ (pag.18-19). Aceste 12 propuneri sunt la fel de actuale şi astăzi, motiv pentru care le transcriem în cele ce urmează *:

1.Din motive culturale, umanitare şi sociale, învăţământul surdomuţilor trebuie să devină obligator.

* Pentru prezentarea acestor propuneri, am folosit traducerea efectuată de autorii lucrării menţionată la poziţia bibliografică [45.p.237-238].

29

2.Să se înfiinţeze institute pentru surdomuţi în toate regiunile ţării.3.Înfiinţarea acestor institute să cadă în primul rând în sarcina statului ; pe lângă acestea, şi

municipiile şi judeţele să fie obligate să înfiinţeze asemenea institute, fie separat, fie grupate câte 1-4.4.Cheltuielile de întreţinere să fie suportate de stat, de judeţe şi municipii, de comune şi de

părinţii elevilor în proporţii stabilite.5.Învăţământul să fie obligator de la vârsta de 7 ani până la 14 ani inclusiv.6.Pentru elevii cu capacităţi mai reduse, durata de şcolarizare să se prelungească cu 1-2 ani.

Pentru surdomuţii absolut needucabili sau oligofreni, institutul să îndeplinească rolul de azil în care aceştia să rămână până în momentul când devin apţi pentru muncă.

7.De pregătirea pentru viaţă, pentru producţie, institutul va trebui să se îngrijească în felul următor : elevii să fie instruiţi într-o meserie corespunzătoare, iar în timpul uceniciei, ei să rămână sub supravegherea institutului şi să fie predaţi societăţii numai în momentul când sunt în stare să-şi câştige singuri existenţa.

8.Fiecare copil surdomut să fie obligat ca, până la primirea lui într-un institut pentru surdomuţi, să frecventeze o şcoală de masă, nu atât pentru instrucţie, cât mai mult pentru educaţie şi supraveghere.

9.Metodica instruirii surdomuţilor să figureze ca obiect de învăţământ în orice şcoală normală de învăţători şi învăţătoare (de stat sau particulară), iar pentru însuşirea perfectă a acestei metodici, în cadrul institutelor pentru surdomuţi să se înfiinţeze posturi de “surdopedagog stagiar” pentru învăţătorii care dau dovadă de aptitudini deosebite pentru această specialitate.

Până la obţinerea calificării de surdopedagog, stagiarii să beneficieze de toate drepturile legale ale învăţătorilor (primirea în fondul pensiilor, avantaje în legătură cu serviciul militar, etc) şi dacă se poate, să primească un salar mărit faţă de cel de învăţător.

10.Orice învăţător (învăţătoare) în funcţie, care, în afara serviciului, se ocupă voluntar şi cu rezultate bune de instruirea surdomuţilor, să fie remunerat cu o sumă corespunzătoare din fondurile revizorului.

11.Toată ţara să fie împărţită în 5-6 “revizorate şcolare pentru surdomuţi”, în frunte cu câte un revizor şcolar numit de înaltul minister din rândul directorilor de institute.

12.Programele şi materialele didactice necesare şi corespunzătoare să fie elaborate de către consiliul pedagogic al şcolii, verificate de către o comisie a revizorilor constituită în acest scop, iar după aprobarea de către înaltul minister, să fie date în folosinţă.

Observăm în aceste propuneri o concentrare sistematizată a tuturor problemelor învăţământului de surdomuţi. Vom vedea, în cele ce urmează, că evoluţia ulterioară a învăţământului special s-a făcut într-un mod asemănător celui gândit şi propus de către Karl Schäffer.

30

IV. ŞCOALA DE SURDOMUŢI DIN ARAD.

Între Timişoara şi Arad sunt doar 60 de kilometri, însă din punct de vedere geografic cele două oraşe fac parte din provincii diferite. Râul Mureş, care este graniţa nordică a Banatului, trece prin sudul Aradului plasându-l pe acesta în Ardeal.

Înaintea Primului Război Mondial, localitatea Aradul Nou, aflată la sudul Mureşului, aparţinea de judeţul Timiş, deci se afla în Banat. Unificarea Aradului cu Aradul Nou s-a făcut după formarea României Mari când judeţul Arad a primit un teritoriu aflat la sudul Mureşului şi în care, pe lângă Aradul Nou se mai aflau câteva localităţi ce aveau o legătură mai uşoară cu Aradul decât cu Timişoara. Din acel moment şi până astăzi, judeţul Arad are o zonă ardelenească, la nord şi o zonă bănăţeană, la sud de Mureş.

Deşi prezenta lucrare şi-a propus să studieze doar învăţământul pentru surdomuţi din Banat, legătura care a existat între cele două instituţii de învăţământ special ne obligă să facem o succintă trecere în revistă a modului în care s-a înfiinţat şi s-a dezvoltat şcoala arădeană pentru surdomuţi.

Aşa cum la Timişoara şcoala de surdomuţi îşi datorează existenţa râvnei depuse de Karl Schäffer, cea din Arad este opera unui învăţător local numit Roboz József. Acesta a fost o personalitate care avea să revoluţioneze învăţământul special al vremii sale.

Motto:“Oamenii mari nu apar în istorie aduşi de voinţa

lor supraumană, ei sunt solicitaţi de evenimente pentru a le da sigiliul personalităţii lor.“

Talleyrand1. ROBOZ J Ó ZSEF.

(Planşa V)

Roboz József s-a născut în anul 1864 într-o familie de evrei din localitatea Dunapataj situată pe malul Dunării la sud de Budapesta [176 ; 177 ; 179] . Numele adevărat al familiei a fost Rosenberg.Nu cunoaştem ce şcoli a urmat dar faptul că s-a specializat în educarea surzilor, combunat cu faptul că era de etnie izraelită ne face să presupunem că ar fi urmat cursurile Institutului Izraelit din Budapesta care îşi deschisese, în 1878, o secţie pentru surdomuţi. La acest institut putea obţine atât calificarea ca învăţător şi putea face practică la clasele de surdomuţi. Cert este că a fost pasionat de pedagogia surzilor şi în primul an de învăţământ petrecut la Arad (1884-5), pe lângă activitatea oficială de învăţător la o şcoală publică, a avut şi elevi particulari surzi, iar în 1885 a deschis oficial Şcoala de surdomuţi din Arad [56].

Începând cu toamna anului 1885, când a devenit directorul Şcolii de Surdomuţi pe care el a înfiinţat-o, a renunţat definitiv la învăţământul public şi s-a dedicat total celui special (de pedagogie terapeutică). La Arad a rămas până în 1894. Temperamentul său coleric, dublat de o inteligenţă sclipitoare, nu îl lasă să se ocupe numai de surdomuţi. În perioada sa arădeană a publicat nu mai puţin de şapte cărţi de specialitate. Prima dintre acestea, apărută în 1886, este semnată cu numele său de naştere –Rosenberg-. Pe următoarea, apărută în 1888, apare deja numele Roboz. Deci schimbarea numelui s-a făcut aproximativ în 1887. Iată în continuare lista cărţilor publicate de Roboz József înainte de plecarea sa din Arad în 1894 :

1.”A siketnéma-oktatás és ennek megalapitói: De L’Épée Mihály és Heinicke Sámuel” (Învăţământul surdomuţilor şi întemeietorii acestuia : De L’Épée Mihail şi Heinicke Samuel) – 39 pagini. Editura Szécheny Arad 1886. [127.p.47 ; 128.p.71 ; 90].

31

2.”Hephata” – culegere de cuvântări despre surdomuţi ţinute de diferite personalităţi din ţară. Arad 1888 [127.p.47 ; 128.p.71 ; 90].

3.”A csoport- kép mint a szemléltetö-oktatás segédeszköze. Tanulmány.” (Grup de imagini pentru a putea fi folosite ca ajutor în educaţie. Studiu.) – 46 pagini. Editura Gyulai István Arad 1888 [127 ; 90].

4.”Elsö oktatás a bibliai történet- és erkölcstanban” (Prima carte de învăţare a istoriei şi moralei biblice)- 48 pagini. Litografiată. Arad 1888 [127.p.47 ; 128.p.71 ;90].

5.”Az irva – olvasás modszere phsycológiai alapon vizsgálva”.(Predarea scris-cititului pe baza metodelor de examinare psihologică) – 45 pagini. Supliment al revistei Kalauz. 1891 [90].

6.”Az álom. A siketnémák és vakok álmai.” (Visul. Visul surdomuţilor şi orbilor) – 70 pagini. Editura Aigner Lajos Budapesta.1892. [128 ; 90].

7.”A dadogás gyógyitása” (Vindecarea bâlbâielii) – 109 pagini. Editura Singer şi Wolfner Budapesta. 1894. [128 ; 90].

Analizând cu atenţie lista acestor cărţi putem să tragem mai multe concluzii. Prima este aceea că acoperă trei domenii ale învăţământului special. Cărţile de la poziţiile “1”…”4” se referă exclusiv la pedagogia surzilor, iar faptul că ele au fost editate la Arad ne dă dreptul să apreciem că sunt primele cărţi despre surdomuţi apărute pe teritoriul de azi al României.

Cartea de la poziţia “6” se referă atât la pedagogia surzilor cât şi a orbilor. O situaţie deosebită o reprezintă cărţile de la poziţiile”5” şi “7” care sunt adevărate acte de naştere ale logopediei maghiare. Cum s-a ajuns la publicarea lor? Încă de la începutul activităţii de educare a surdomuţilor, Roboz József a observat că la multe persoane apar defecte de pronunţie care ar trebui corectate. Acestea apar atât la surzii ce învaţă să vorbească, cât şi la persoanele auzitoare. A luat legătura cu laringologul arădean I.Székely şi după mai multe studii aceştia ajung la concluzia că au de a face cu probleme de natură psihologică care trebuiesc tratate cu metode speciale. Studiile lui Roboz şi Székely avansează. În 1891 cei doi pun bazele primului Institut Ortofonic din Ungaria [68]. Cele două cărţi logopedice prezintă exact concluziile la care au ajuns cei doi şi metodele propuse pentru tratarea deficienţelor de vorbire. Dacă ne uităm la numărul de pagini şi anii de apariţie a fiecărei cărţi, vom vedea că pe parcurs cercetările au continuat şi materialul s-a îmbogăţit. Din păcate, Aradul în care s-a născut acest prim Institut Ortofonic, a fost privat de onoarea de a edita primele cărţi logopedice. Importanţa acestei acţiuni didactice era atât de mare încât ele au fost tipărite în capitală.

O altă concluzie, pe care o vom trage analizând lista cărţilor este aceea că primele patru au fost tipărite la Arad, iar ultimele trei la Budapesta. Aceasta ne arată că în ultimul timp (după 1890) legăturile lui Roboz cu Budapesta sunt tot mai frecvente şi mai ample. Ministerul Învăţământului şi Cultelor nu a rămas nepăsător faţă de această activitate de cercetare, fără precedent în domeniul învăţământului pentru deficienţi. În 1894 emite Ordinul nr. 62.527 prin care îl numeşte pe Roboz “inspector ministerial pentru învăţământul de surdomuţi şi responsabil cu organizarea cursurilor de calificare a învăţătorilor în vindecarea bâlbâiţilor” [69. nr.1-2. 1895.p.7]. Cu această ocazie Institutul Ortofonic a părăsit Aradul şi s-a mutat la Budapesta. Aici Roboz a organizat, în 1894, două cursuri pentru formarea învăţătorilor în vindecarea bâlbâiţilor. Primul curs s-a ţinut între 30 iunie – 26 august şi a fost găzduit de Institutul de orbi aflat pe str.Király [69.nr.12/1894.p.149] iar al doilea s-a desfăşurat între 1 sept. – 28 oct. într-un local din str. Arpád nr.8 [69.nr.17/1894.p.203]. Succesul înregistrat cu aceste două cursuri a încurajat oficialităţile ministeriale să le organizeze cel puţin anual şi să le asigure un buget care permitea gratuitate totală ( taxe, cazare, masă, transport) pentru 28 de cursanţi din 35 câţi se puteau înscrie la un curs (Ordinul Min. Înv. şi Cult. nr.5630/1886 şi nr.15.859/1897) [69]. Aceasta a demonstrat importanţa cu care era privită formarea de specialişti logopezi.

32

Deoarece absolvenţii cursurilor susţineau la sfârşit un examen şi primeau o diplomă, era necesar crearea unui cadru legislativ special care să se încadreze în prevederile Legii învăţământului din 1868. Roboz József a fost însărcinat să conducă colectivul de redactare a Regulamentului de funcţionare al acestor cursuri (Ordinul Min.Înv. şi Cult. nr.63.900/1895). În urma muncii depuse de acest colectiv, la 26.martie 1896 acelaşi minister emite Ordinul nr.5630 prin care aprobă “Regulamentul provizoriu de desfăşurare a cursurilor de formare în învăţământul bâlbâiţilor şi gângavilor şi metodologia de desfăşurare a examenului de calificare”. Acest regulament provizoriu a fost verificat, revizuit şi completat pe măsură ce a fost aplicat de-a lungul anilor. În 1900 s-a ajuns la forma sa definitivă, iar Ordinul nr. 16.716/1900 l-a aprobat [69]. Deşi la acea dată Roboz nu mai deţinea funcţiile ministeriale amintite, acest regulament a păstrat concepţia sa despre modul în care trebuie să se facă formarea specialiştilor în acest domeniu.

Toate acestea erau făcute de Roboz în paralel cu sarcinile ce-i reveneau din funcţia sa de inspector ministerial pentru învăţământul de surdomuţi. Asigurarea şcolilor cu personal didactic calificat, revizuirea periodică a programelor şcolare, inspectarea şcolilor dar şi asigurarea unor finanţări. Toate acestea şi multe altele făceau parte din preocupările curente ale lui Roboz. Dacă ne referim doar la Institutul de surdomuţi din Timişoara, putem să precizăm că în perioada în care a deţinut funcţia de inspector, Roboz a vizitat acest institut de două ori în fiecare an şcolar [142]. Tot pentru institutul timişorean, a asigurat finanţarea construirii primei clădiri printr-un împrumut făcut de Institutul din Vác. Despre aceasta însă, urmează să vorbim pe larg atunci când vom analiza construcţia clădirii. Tot lui Roboz i se datora prima mare reformă a învăţământului de pedagogie terapeutică din Ungaria făcută în 1898.

La un an de la chemarea lui Roboz la Budapesta, Ministerul Învăţământului şi Cultelor îi dădea încă o însărcinare, aceea de director al Institutul Naţional pentru Surdomuţi din Vác. (Ord. nr. 54.161/22.oct.1895), păstrându-i şi funcţiile anterioare. Institutul din Vác era o unitate dublă. Pe de o parte era o şcoală publică (clasele I…VIII) şi profesională pentru surdomuţi, iar pe de altă parte era instituţia de formare a cadrelor didactice în pedagogia terapeutică. Deci între 1895-1899, Roboz a condus aceste instituţii de învăţământ pe lângă cursul de formare a cadrelor în vindecarea bâlbâiţilor (care din acest moment se mută la Vác) şi sarcinile sale de inspector ministerial.

La cursurile de formare a învăţătorilor în pedagogia terapeutică, Roboz a predat în toată această perioadă : metodica învăţământului surdomuţilor şi istoricul învăţământului surdomuţilor. Se pare că a predat şi celor care se pregăteau în învăţământul orbilor deoarece în 1896 publica o carte în acest domeniu. Se înconjura cu cadre didactice care dovedeau pasiune pentru munca lor. Printre aceştia figura şi profesorul Klis Lajos de la Timişoara, pe care l-a adus la Vác în 1897.

Ministerul Învăţământului şi Cultelor a fost deosebit de mulţumit de această activitate susţinută şi îl lauda prin diferite Circulare oficiale. Astfel cu Circulara nr.46.860/23.sept.1896 se aduceau laude şi aprecieri pentru rezultatele obţinute la cursurile de calificare al cadrelor în învăţământul bâlbâiţilor şi greu vorbitorilor [132.p.77]. La 6 ian.1897 cu Circulara nr.35 i se aduceau mulţumiri şi recunoştinţă pentru activitatea de specialitate şi scrierea cărţii “Metodica vorbirii şi citirii pentru copiii bâlbâiţi” [132.p.77]. La 25.ian.1897, cu Ordinul nr.1494, domnul ministru aprobă înfiinţarea în cadrul institutului a sistemului “Ordine interioară” (Házirend), îl lăuda pe directorul Roboz pentru iniţiativă şi exigenţa efortului depus [132.p.77]. Cu Ordinul nr. 73.327/6 ian.1897, Ministerul Învăţământului şi Cultelor îl însărcina pe Roboz să traducă lucrarea “Handbuch der Taubstummenbildung” (Carte de mână ilustrată pentru surdomuţi) scrisă de Walther Ede, directorul Institutului de surdomuţi din Berlin. Cheltuielile legate de această muncă urmau să fie suportate de Editura Universităţii Regale de Stat din Budapesta. De asemenea, în acelaşi ordin ministerial sunt lăudate ultimele două cărţi apărute recent sub semnătura lui Roboz József :

33

“Carte de citire şi exerciţii de limbă pentru surdomuţi” şi “Comunicarea nemijlocită în educarea surdomuţilor din clasele inferioare” [132.p.77-78] .

Dacă am amintit despre noile cărţi editate de Roboz în perioada în care a funcţionat la Vác, se cuvine să le prezentăm pe toate în ordine :

1.”A vakok oktatásanak fontosabb kérdései” (Întrebări importante în învăţământul orbilor). Vác 1896 [132.p.148].

2.”Módszeres beszéd – és olvasási gyakorlatok dadogók számára” (Metodici de vorbire şi exerciţii de citire pentru copiii bâlbâiţi) – 584 pag. Editura Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Budapesta 1896. [69 . nr.11/1897.p.219 ; 69. nr.7/1900.p.109 ; 90].

3.”A beszéd hibáiról” (Despre defectele de vorbire).- 70 pag. Litografie. Vác 1896. [90].4.”A közvetlen érintkezés nyelve a siketnémák oktatásának also fokán” (Comunicarea

nemijlocită în educarea surdomuţilor din clasele inferioare) – 45 pag. Editura Mayer Sándor. Vác 1897. [69.nr.18/1897.p.380 ; 90 ; 130].

5.”Olvasó- és nyelvgyakorló – könyv siketnémák számára” (Carte de citire şi exerciţii de limbă pentru surdomuţi) – 192 pag. Editura Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Budapesta 1897. [69. nr. 18/1897.p.380 ; 90 ; 131].

Aşa cum am arătat anterior, prima carte a fost în domeniul învăţământului pentru orbi, un domeniu în care Roboz nu era considerat ca specialist.

Cea de a doua carte însă, a avut o importanţă deosebită. Ea reprezenta apogeul cercetărilor logopedice întreprinse de Roboz. Simplul fapt că a fost editată de Editura Academiei, demonstrează importanţa care s-a dat lucrărilor sale, iar volumul uriaş al cărţii, de 584 de pagini, definea această lucrare ca un amplu tratat de specialitate. Ministerul Învăţământului şi Cultelor a recomandat folosirea acestui manual de toţi cei care se ocupă cu vindecarea defectelor de vorbire (Ordinele nr.5640/1897 şi 16.716/1900). În 1909, când Roboz nu mai era în viaţă, această carte a fost reeditată deoarece era cerută de profesorii din toată ţara [90].

A treia lucrare, un manual litografiat pus în sprijinul celor ce urmau cursul de calificare în vindecarea defectelor de vorbire.

Cărţile de pe ultimele două poziţii au fost destinate învăţământului surdomuţilor şi au beneficiat şi ele de recomandările ministeriale nr.51.442/1897 şi 53.539/1897.

În septembrie 1897 conducea delegaţia maghiară la Congresul al IV-lea al profesorilor din şcolile de surdomuţi care s-a ţinut la Drezda [69.nr.18/1897.p.379].

S-a ocupat şi de surdomuţii adulţi care au absolvit şcoala. În acest sens, în 1897-8 sprijinea Fundaţia Lévay Henrik care a instituit un concurs pentru desemnarea acelui surdomut care avea să fie finanţat pentru deschiderea unei afaceri proprii [69. nr.24/1897.p.500].

În 1898 a înfiinţat revista de specialitate “Magyar Gyógypaedagogia” (Pedagogia terapeutică maghiară) care apare şi azi [69. nr.7/1898.p.139].

La 1 nov.1898 a fost numit membru într-o comisie nou înfiinţată care urma să conducă Institutul de Pedagogie Terapeutică [69. nr.21/1898.p.470], iar în anul următor în trei Comisii de critică (analiză) în domeniul pedagogiei terapeutice, pentru surdomuţi, debili mintali şi bâlbâiţi [69. nr. 2/1899.p.57].

În anul şcolar 1898-9 se produce dezastrul. Uriaşul volum de muncă depus de Roboz a dus la o puternică uzură nervoasă care trăda o labilitate psihică care nu s-a cunoscut până atunci. Lungi perioade de timp, din acest an şcolar, a condus institutul de la distanţă, prin corespondenţă, fiind sistematic înlocuit de profesorul Klis Lajos [38.an.1899-1900.p.32]. O astfel de situaţie nu putea continua, fiind nevoit să renunţe la toate funcţiile pe care le-a deţinut [54.p.3]. S-a transferat la Institutul de surdomuţi din Timişoara (Ordinul nr.37.989/1899 al Min. Înv. şi Cult.). Din respect pentru marea lui contribuţie la

34

dezvoltarea învăţământului de pedagogie terapeutică, oficialităţile i-au menţinut titlul de director cu recomandarea “de a da ajutor la institutul timişorean”.De asemenea, i s-a menţinut salarul pe care îl avea (3600 koroane/an), care era cel mai mare din sistem [69].

Ar trebui să ne punem următoarea întrebare : De ce a preferat institutul timişorean ? Pentru a răspunde la această întrebare riscăm să păşim din nou în domeniul presupunerilor. Să analizăm ce alte posibilităţi ar fi avut. O variantă ar fi fost să se întoarcă la Arad, la şcoala pe care a înfiinţat-o. Aici actualul director era Elias Jakab, fost profesor la şcoala din Timişoara şi care făcea dovada unui excelent organizator. A-l îndepărta, perntru a-i lua locul, ar fi fost jenant, mai ales că Roboz era în acel moment afectat de boală. A aştepta ieşirea acestuia la pensie era complect nerealist, cei doi fiind de vârste apropiate. Altă variantă ar fi fost preluarea unei şcoli noi care se înfiinţa atunci. Sănătatea sa şubredă nu îi permitea acest lucru. Cea mai bună variantă era să se odihnească pentru a reveni la capacitatea fizică şi în special psihică pe care a avut-o anterior. Institutul timişorea era atunci o “şcoală fanion” al învăţământului pentru surdomuţi din ţară, iar directorul ei Karl Schäffer, urma să se pensioneze în 1906. Este posibil ca Roboz, considerat atunci specialistul nr.1 din ţară în acest domeniu, să fi considerat că merita să aştepte aceşti şapte ani şi eventual să-l înlocuiască după pensionare. A rămas deci la Timişoara unde a desfăşurat o activitate de profesor obişnuit. Şi-a revenit destul de greu. Nu mai avea aceeaşi vitalitate. Avea destul timp liber şi cu toate acestea în cei şapte ani, cât a stat la Timişoara, a publicat o singură carte : “Mi a dadogás és hogyan lehet rajta segiteni ?” (Ce este bâlbâiala şi cum poate fi ajutată ?). Editura Csendes Jakab. Timişoara. 1900. – 32pag. [90]. Cu aceste 32 de pagini ar trebui să o numim doar broşură. Comparând-o cu celelalte cărţi logopedice ale sale, aceasta ar fi doar o cărticică de popularizare. Faptul că a fost tipărită la Timişoara îi dă prestigiul de a fi prima lucrare logopedică tipărită pe teritoriul de azi al României.

La Timişoara, Roboz a mai scris o carte de gramatică pentru surdomuţi. Comisia de critică, din care nu demult făcea parte şi Roboz, a analizat-o în două şedinţe ( 4 mai 1907 şi 18 sept.1907) stabilind 14 obiecţii care trebuiau îndreptate şi corectate de autor. Concluziile au fost trimise la Timişoara, dar la acea dată Roboz se afla internat în spital. În acest fel, cartea nu a mai văzut lumina tiparului [90].

În 1906, directorul institutului timişorean s-a pensionat. La 29 august 1906 a fost numit ca director Zádor Endre. Roboz József nu poate suporta această situaţie. Psihicul său a cedat şi la câteva săptămâni a fost internat la Spitalul de boli nervoase din Cluj*.

Iniţial, Ministerul Învăţământului şi Cultelor i-a acordat un concediu medical de 3 luni. La consumarea acestora concediul a fost prelungit până la sfârşitul anului şcolar. În septembrie 1907, când începea noul an şcolar, nu se întrezăreau semne de însănătoşire. Din această cauză Roboz József a fost pensionat medical [168.an 1907-8.p.3]. În primăvara următoare, la 7 aprilie 1908, Roboz József închide ochii pentru totdeauna. Avea doar 44 de ani**. Vestea soseşte la Timişoara doar la 9 aprilie şi colegii nu pot decât să trimită o telegramă de condoleanţe familiei.

* Există posibilitatea ca între Roboz József şi Zádor Endre să fi existat vechi animozităţi. În 1895, când Roboz este numit director la institutul din Vác, îl găseşte printre profesorii de aici pe Zádor Endre care i-a fost subaltern în anii şcolari 1895-6 şi 1896-7. Este posibil ca ceva să se fi petrecut în această perioadă deoarece la 1 mai 1897, Roboz îl transferă pe Zádor, iniţial la şcoala din Budapesta pentru a-l înlocui pe Scherer István, proaspăt pensionat, iar în august 1897 îl transferă la Timişoara în schimbul lui Klis Lajos şi care se potrivea mai bine cu temperamentul său superactiv. Zádor nu s-a putut întoarce la Vác decât în 1899 când Roboz nu se mai găsea acolo. Ironia soartei a fost aceea că, în 1899 între Zádor şi Roboz s-a produs un schimb, fiecare luând locul celuilalt. Ce a fost între ei ? Azi nu se mai ştie. Cert este că Roboz nu putea concepe să fie subalternul lui Zádor [69 ; 132 ; 142 ; 143].** Există o ciudată coincidenţă. Roboz József, primul director al Şcolii de surdomuţi din Arad a murit de o boală de nervi. La fel, Olgyai János primul director al Şcolii de surdomuţi din Cluj a murit tot de o boală de nervi [54 . p.5 şi 35] la 17 martie 1900 [38. an 1899-1900.p.41].

35

Trecerea lui prin viaţă a fost rapidă, ca o cometă a cărei coadă a luminat domeniul învăţământului de pedagogie terapeutică. Realizările sale au fost de durată şi câteva decenii după dispariţia sa, educarea surdomuţilor şi vindecarea defectelor de vorbire a purtat amprenta principiilor precizate de Roboz József.

2. ÎNFIINŢAREA ŞI EVOLUŢIA ŞCOLII DE SURDOMUŢI DIN ARAD * . Ne întoarcem la anul 1884, când Roboz (pe atunci Rosenberg) József s-a angajat ca învăţător la

o şcoală publică din Arad. Pe lângă activitatea sa cotidiană la această şcoală, Roboz s-a angajat să pregătească în particular câţiva copii surdomuţi. Nu cunoaştem numărul acestora şi nici nu avem datele personale ale acestor copii. Cert este că rezultatele obţinute cu ei au fost remarcabile şi în curând s-a stârnit o adevărată vâlvă în oraş, despre faptul că aceşti copii surzi au fost învăţaţi să vorbească cu viu grai.

Vestea a ajuns şi la oficialităţile oraşului şi domnul Máday Mátyás, preşedintele “Asociaţiei învăţătorilor din teritoriile arădene”, a iniţiat discuţii împreună cu alţi cetăţeni de vază ai oraşului, în urma cărora s-a hotărât ca în vara anului 1885 să se înfiinţeze o şcoală de sine stătătoare care să cuprindă pe toţi copiii surdomuţi din Arad. Pentru realizarea acestei hotărâri, s-a înfiinţat o comisie formată din 21 de membri şi care era condusă de următorii cetăţeni de vază ai oraşului

- Preşedinte : dr. Jánosy Demjén – conducătorul ordinului minoriţilor din Ungaria. - Vicepreşedinte : dr. Schuster Illés - medic. - Secretar : Györgyössy Rudolf – director de şcoală comunală. - Casier : Máday Mátyás - învăţător la şcoala orăşenească. Comisia a considerat că singurul care poate conduce această şcoală este Roboz Jó zsef , deoarece

era singurul care avea cunoştinţele necesare.La data de 1 octombrie 1885 ( la fel ca la Timişoara) s-a deschis oficial Şcoala de surdomuţi din

Arad. Iniţial efectivul de copii surdomuţi era de 10, dar pe parcurs s-au mai înscris încă doi elevi, ajungându-se astfel la un efectiv de 12 elevi (încă o asemănare cu şcoala timişoreană).

Aceştia au fost :1. Avramov János 7. Nyiga Juszti2. Csobán Miklós 8. Paraizs – Nagy Juliska3. Kűhn György 9. Reich József4. Makai Ilka 10. Reiner Ede5. Mayer Anna 11. Udvari Berta6. Nagy-Gaal Juliska 12. Winkelmayer E

Primarul oraşului, domnul Sallacz Gyula, a găsit pentru şcoală o clădire luminoasă, cu iluminat şi în parte mobilată. Acest lucru a dat şcolii posibilitatea de a foncţiona cu orar normal, în cursul zilei şi nu a fost nevoie să-şi desfăşoare cursurile seara, aşa cum se petrecea la Timişoara. Ulterior, Primăria a mai oferit o subvenţie anuală de 400 de koroane, care cu timpul a crescut la 600 de koroane şi apoi la 1000 de koroane.

Pentru strângerea de fonduri destinate Şcolii de surdomuţi, la 27 mai 1888 s-a organizat o serbare populară în care s-a ţinut un concert. Cu această ocazie s-a vândut cartea „Hephata”, editată de Roboz şi care cuprindea cuvântările a 17 personalităţi centrale şi locale referitoare la surdomuţi şi rolul lor în societate. Deşi volumul fondurilor colectate de la populaţie a fost cu mult sub aşteptări, Primăria a

* Pentru scrierea acestui capitol am utilizat lucrările bibliografice [56] şi [102].

36

acoperit cheltuielile pe care le necesita şcoala. În urma unei Adunări Generale a Consiliului Orăşenesc, care a avut loc în cursul anului 1889, s-a luat hotărârea ca atât pentru şcoala de surdomuţi, cât şi pentru celelalte şcoli elementare orăşeneşti, oraşul s-a angajat singur în susţinerea lor financiară. Au fost atraşi diferiţi filantropi. Astfel, până în 1892 Fundaţia Rökk subvenţionase şcoala de surdomuţi cu un total de 1000 de koroane. Fondurile strânse cu ajutorul comisiei instituite de Consiliul Orăşenesc, au asigurat posibilitatea copiilor surzi, proveniţi din familii sărace, să urmeze această şcoală. Pentru a da o siguranţă funcţionării şcolii, în 1893 Consiliul Orăşenesc a instituit un Fond de Ajutor al Şcolii de surdomuţi al cărui valoare a crescut an de an. Începând cu anul 1894, conducerea judeţului Arad a asigurat câte 240 de koroane/an. Mai târziu, această subvenţie a crescut la 300 koroane/an.

Aşa cum am arătat anterior, în această perioadă Roboz József se ocupa, pe lângă predarea la şcoală, cu redactarea cărţilor de specialitate şi cu activitatea la Institutul Ortofonic. Din această cauză, i-au scăpat anumite lucruri esenţiale pentru viitorul acestei şcoli. Cea mai importantă dintre acestea a fost faptul că nu s-a preocupat de pregătirea cadrelor didactice de specialitate. Pe tot parcursul celor nouă ani, cât a condus Şcoala de Surdomuţi din Arad, Roboz a fost unicul cadru didactic din şcoală el predând în paralel la toate clasele. A doua problamă omisă de Roboz, a fost aceea că nu a impulsionat autorităţile locale să faciliteze înscrierea copiilor surdomuţi din judeţul Arad şi din judeţele apropiate. Aceasta a fost deosebirea dintre cele două şcoli. Dacă în 1894, anul plecării lui Roboz la Budapesta, şcoala timişoreană era un institut cu 8 clase şi avea un colectiv didactic puternic şi bine pregătit, şcoala arădeană era formată dintr-o singură grupă pregătită de un singur profesor. La Arad nu se punea în discuţie nici problema internatului, el nu era necesar deoarece toţi copiii proveneau din oraş. Iată cum a evoluat colectivul de elevi în perioada în care şcoala a fost condusă de Roboz József :

Tabelul nr.7.Anul şcolar Înscrişi Plecaţi Efectivul rămas

1885-6 12 - 121886-7 2 - 141887-8 1 3 121888-9 6 3 151889-0 4 3 161890-1 - 3 131891-2 5 7 111892-3 2 2 111893-4 - - 11

În anul 1894 Roboz József a fost avansat inspector ministerial şi a părăsit şcoala din Arad. În locul său a fost adus, de la Institutul de surdomuţi din Timişoara, Elias Jakab care încă din 1885 s-a pregătit în pedagogia surdomuţilor. Elias Jakab nu a fost un savant, însă a fost un specialist cu mari capacităţi organizatorice. A fost omul de care şcoala arădeană avea nevoie pentru ca să se dezvolte. Primul an şcolar a fost modest în special datorită faptului că a avut doar…6 elevi. Elias Jakab nu s-a descurajat şi a muncit cu râvnă, reuşind să câştige încrederea tuturor. Încet, efectivul de elevi a crescut constant şi în 1898 a apărut deja necesitatea unui al doilea cadru didactic. A fost adus, tot de la Timişoara, Wentzel József, care a stat doar doi ani. El s-a remarcat repede şi în 1900 a fost transferat la Budapesta*.

Începând cu anul 1900, Şcoala de surdomuţi din Arad avea nevoie de un al treilea învăţător. Cum Wentzel József a plecat la Budapesta, colectivul didactic s-a refăcut prin aducerea a doi învăţători noi : Kabán József şi Schnellbach Ferenc. Această situaţie a rămas valabilă doar un an. În septembrie

* La Şcoala de surdomuţi din Budapesta a stat până în 1905 când a fost transferat ca director al nou înfiinţatei şcoli pentru surdomuţi din Ungvár (actualmente Ujgorod - Ucraina). Aici a rămas până în 1908 când a plecat la Cluj.

37

1901, acestora li s-a mai adăugat Ehling Jakab ca al patrulea învăţător. În 1904 şcoala necesita al cincilea învăţător, iar în 1906 al şaselea.

În 1906 şcoala s-a transformat în Institut de surdomuţi şi avea următorul corp didactic:1. Elias Jakab - director-profesor.2. Ehling Jakab - învăţător3. Rédiger Károly - învăţător4. Tasch Peter - învăţător5. Műller Lajos - învăţător6. Tiffert György - învăţător

În afara acestora, institutul mai dispunea de :7. Marimkovits Mária - învăţătoare pentru lucru de mână fete8. Matusik Márton - profesor de sport9. Wagner J. Ágoston - profesor de desen

10.Eckstein Mór - profesor de religie (izraelit)11.Ehling Jakab - profesor de religie (catolic şi ortodox)12.Rédiger Károly - profesor de religie (luteran şi calvinist)

Efectivul de elevi, pe care l-a avut şcoala în perioada 1894-1907, a fost următorul :Tabel nr.8.

Anul şcolar Înscrişi Plecaţi Efectivul rămas1894-5 3 8 61895-6 8 4 101896-7 4 3 111897-8 - 1 101898-9 9 1 181899-0 8 2 241900-1 5 1 281901-2 9 1 361902-3 14 15 351903-4 14 3 461904-5 13 1 581905-6 16 9 651906-7 17 6 76

Dacă comparăm institutele de surdomuţi din ţară în funcţie de numărul de elevi înscrişi, constatăm că în 1906 institutul arădean se afla pe locul 5, dintr-un total de 16 institute pentru surdomuţi.

Din punct de vedere financiar, situaţia s-a ameliorat începând cu 1898 când Ministerul Învăţământului şi Cultelor a preluat în sarcina sa plata salariilor profesorilor din învăţământul de pedagogie terapeutică lăsând pe seama comunităţilor locale doar cheltuielile administrative.

Personalitatea directorului Elias Jakab a început să fie respectată în lumea pedagogiei terapeutice şi confirmarea acestui fapt nu a întârziat să apară. La 5 ianuarie 1899 s-a semnat Ordinul Min.Înv şi Cult. nr.85.093/1898 prin care Elias Jakab a fost numit membru în comisia de critică pentru învăţământul de surdomuţi [69.nr.2/1899.p.57], iar la 3 noiembrie 1899 cu Ordinul nr.81.593 a fost numit membru în Comisia de specialişti în pedagogie terapeutică [69.nr.25/1899.p.501].

S-a îmbunătăţit şi situaţia materială a şcolii. Prin grija Consiliului Orăşenesc, s-a cumpărat un teren în str.Rákóczy. În 1897 s-a construit o clădire pentru şcoala de surdomuţi doar parter. În 1900 a fost

38

supraetajată şi s-a împrejmuit terenul. Totalul cheltuielilor plătite de Primărie pentru această construcţie a fost de 40.000 de koroane. În final, construcţia avea 6 săli de clasă, 1 sală de desen, 1 birou pentru director, 1 sală pentru profesori, 1 sală pentru lucru de mână şi 1 sală pentru Comisia de Supraveghere a institutului.

Directorul Elias Jakab s-a ocupat şi de profesionalizarea elevilor surdomuţi care terminau învăţământul public. În 1894, pentru prima dată a organizat două cursuri pentru învăţarea meseriei. Din cauza lipsei de elevi ucenici, aceste cursuri au devenit permanente doar începând cu anul 1904.

În 1895 împărăteasa Elisabeta, soţia împăratului Franz Josef I, a făcut un act de caritate donând o mare sumă de bani în contul Şcolii de surdomuţi din Arad. Depozitul bancar, împreună cu dobânzile, s-a ridicat la suma de 31.159,58 koroane şi era destinat întreţinerii copiilor surdomuţi săraci. Anual, din acest depozit, şcoala folosea doar dobânzile. Populaţia judeţelor aflate în jurul oraşului Arad, a înţeles că trebuie să subvenţioneze copiii surdomuţi proveniţi din zonele lor. Fiecare a stabilit să ajute anual şcoala cu următoarele sume : judeţul Arad 300 koroane/an, judeţul Bihor 720 koroane/an şi judeţul Cenad 200 koroane/an.

În 1907 s-a făcut un schimb de învăţători între şcolile din Timişoara şi Arad. Cu Ordinul ministerial nr.118.524/1 nov.1907, Hertilla Szilárd a fost adus de la Timişoara şi în locul său a plecat de la Arad învăţătorul Tasch Peter*. Probabil Elias Jakab dorea un specialist pe care se putea baza. Hertilla Szilárd a fost foarte important şi în toamna anului 1912 a fost numit director adjunct. Nu a durat mult, pentru că la începutul anului 1915 Hertilla Szilárd s-a îmbolnăvit şi cu data de 1 nov. 1915 s-a pensionat pe motive medicale.

După declararea şcolii ca Institut de surdomuţi, efectivul elevilor înscrişi s-a menţinut constant între 75...85 în fiecare an şcolar. Primul Război Mondial avea să afecteze activitatea şcolii şi în anul şcolar 1915-1916 acest efectiv scăzuse la doar 56 de elevi. Pentru perioada de sfârşit a războiului lipsesc datele despre şcoală.

La 7 noiembrie 1919, institutul a fost preluat de statul român. Înscrierile pentru acest an şcolar s-au făcut în 22-23 noiembrie şi cursurile au început la 24 noiembrie. S-au înscris în total 27 de elevi :

- Clasa I-a - 10 elevi- Clasa a II-a - 8 elevi- Clasa a III-a şi a IV-a - 9 elevi

Dintre aceştia 22 au terminat anul şcolar. În institut mai funcţionau 3 profesori la care se mai adăuga unul pentru desen şi o profesoară pentru lucru de mână la fete [76.p.11]. Nu cunoaştem numele acestor profesori, însă surpriza provine din partea conducătorului institutului. Directorul era Hertila Constantin * . Nu cunoaştem ce s-a întâmplat cu directorul Elias Jakab deoarece ultimele date certe le avem din anul şcolar 1915-16. Să se fi pensionat? Să fi decedat ? Să fi plecat în Ungaria ? Cert este că Hertila a fost rechemat din pensie şi reactivat.

A fost o perioadă grea pentru institutele de surdomuţi din Timişoara şi Arad. O mare parte din teritoriile care trimiteau elevi acestor instituţii aparţineau altor ţări (Iugoslavia sau Ungaria). Acesta a fost motivul pentru care efectivele de elevi au scăzut în ambele institute. Şcoala arădeană a avut o cădere dramatică mult mai accentuată decât cea timişoreană. De la aproximativ 80 de elevi, cât era efectivul

* Tasch Peter a fost învăţătorul care a încercat toate tipurile de şcoli pentru deficienţi. Între 1904-7 a funcţionat la Institutul de surdomuţi din Arad şi între 1907-10 la Institutul de surdomuţi din Timişoara. În anul şcolar 1910-11 s-a aflat la Institutul de orbi din Szeged, iar începând cu anul 1911 a lucrat la Instititul de debili mintali din Ineu judeţul Arad. Să fi fost dorinţa de a învăţa ? Curiozitate ? Transferuri disciplinare ? Cine mai cunoaşte azi motivul acestor mutări ?* Este aceeaşi persoană cu Hertilla Szilárd care a funcţionat până în 1907 la Timişoara şi apoi la Arad.

39

mediu, au rămas sub 30. Se simţea lipsa elevilor la care se mai adăuga şi lipsa cadrelor de specialitate. În anul şcolar 1915-16, aici se găseau 7 profesori specialişti, iar după război erau doar 3. Cel mai grav lucru era faptul că viitorul nu putea aduce nici o îmbunătăţire a situaţiei deoarece teritoriile învecinate îşi trimiteau copiii surdomuţi la Timişoara sau Cluj.

Probabil conducerea institutului arădean a purtat discuţii cu institutele învecinate şi cu dr. Gheorghe Crăiniceanu, inspector peste institutele medico-pedagogice din Transilvania, deoarece la prima Conferinţă a directorilor şi experţilor din institutele medico-pedagogice din Transilvania, Banat şi Părţile ungureşti, desfăşurată la Cluj între 14-15 iunie 1920, printre propunerile care s-au făcut, una se referea la viitorul acestui institut : “(VIII.c.) Institutul de surdomuţi din Arad să fuzioneze cu cel din Timişoara ; în schimb, la Arad să se instaleze un atelier pentru oarbe adulte, ieşite din institutele medico-pedagogice de orbi” [71.p.8]. În baza acestei propuneri, Ministerul Instrucţiunii din Bucureşti, cu adresa nr.57.128/1 iulie 1921, solicita direcţiunea institutului arădean să facă propuneri referitoare la această problemă. Institutul răspundea cu adresa nr.165/1921 şi comunicând fuzionarea sa cu Institutul de surdomuţi din Timişoara [164.p.14].

În toamna aceluiaşi an, în registrul matricol al Institutului de surdomuţi din Timişoara se înscriu 18 elevi care începuseră şcoala la Arad [125]. Dintre aceştia :

- în clasa a II-a - 6 elevi- în clasa a III-a - 5 elevi- în clasa a IV-a - 4 elevi- în clasa a VI-a - 3 elevi

Directorul institutului, Hertila Constantin, s-a transferat în acelaşi an la Cluj unde a devenit directorul institutului de surdomuţi.

Astfel, în vara anului 1921, după 36 de ani de funcţionare continuă, Institutul de surdomuţi din Arad s-a autodesfinţat. România care avea o mare lipsă de institute pentru surdomuţi, a fost nevoită să desfinţeze unul existent, din cauza aşezării sale geografice într-o zonă deficitară. În acest timp, în alte regiuni ale ţării aceste instituţii de învăţământ lipseau cu desăvârşire.

Între cele două războaie mondiale, în localul şcolii de surdomuţi a funcţionat, aşa cum s-a propus, un atelier pentru femeile oarbe. Acesta s-a transformat în 1951 în Şcoala Profesională Specială pentru Orbi care există şi astăzi.

40

Moto:„Prin educaţie, surdomuţilor li se poate reda lucrul cel mai de preţ al omului, limbajul, pe care natura i l-a sustras.”

Karl Schäffer [144]

V. INSTITUTUL DE SURDOMUŢI AL ORAŞULUI TIMIŞOARA

( 27.03.1893 – 01.09.1898 )După această scurtă incursiune făcută la Arad ne vom întoarce în Timişoara la începutul anului

1893. Aşa cum am văzut în capitolul III, Şcoala Orăşenească de Surdomuţi ajunsese la o dezvoltare care depăşea necesităţile directe ale oraşului şi prelua tot mai mulţi copii surdomuţi din judeţele bănăţene. Pentru aceştia şi-a deschis un internat dotat cu tot ce era necesar şi deservit de persoane calificate. Pentru cei ce terminau şcoala publică, în ultimii patru ani a înfiinţat un învăţământ profesional, destinat învăţării unei meserii. Şcoala devenise o permanenţă importantă a Timişoarei, dar suferea din cauza lipsei unui local propriu şi al cursurilor pe care era nevoită să le ţină seara. Pentru rezolvarea acestei situaţii au trebuit parcurse câteva etape :

1. TRANSFORMAREA ŞCOLII ORĂŞENEŞTI ÎN INSTITUT DE SURDOMUŢI * În conformitate cu Legea Învăţământului din 1868, institutele de învăţământ erau superioare

şcolilor publice. Şcolile publice aparţineau de învăţământul primar, iar institutele, gimnaziile, liceele şi şcolile de meserii aparţineau de învăţământul secundar.

Prima diferenţă dintre cele două tipuri de şcoli, a fost modul diferit în care erau conduse. Şcolile publice erau în directa administrare al Consiliului Local. Acesta, prin intermediul instituţiei “Scaunul şcolii” achita toate cheltuielile care erau necesare. Spre deosebire de acestea, institutele aveau un înalt grad de independenţă, ele se conduceau singure. Aveau un buget pe care şi-l gospodăreau. “Scaunul şcolii” instituia pentru ele o “Comisie de supraveghere” care avea puterea să hotărască şi să aprobe ce se poate cheltui şi ce nu. Cadrele didactice aveau, şi ele, un statut superior învăţătorilor din şcolile publice. O altă caracteristică a institutelor era obligaţia acestora de a publica la sfârşitul fiecărui an şcolar un anuar sau dacă vom traduce exact “o dare de seamă” sau “raport” (értesitöje). Primul anuar al Institutului de Surdomuţi din Timişoara a fost editat la sfârşitul anului şcolar 1893-4 (Planşa XIII) şi au continuat până la începutul Primului Război Mondial [142 , 143 , 168]

În urma memoriului trimis de Consiliul Orăşenesc, Ministerul de Interne a emis Ordinul nr. 5367 din 27 martie 1893 prin care Şcoala de surdomuţi din Timişoara s-a transformat în Institut orăşenesc de surdomuţi. (Á Siketnémák Temesvár – Városi Intézeté). În Adunarea Generală din 26 iunie 1893, primarul Telbisz Károly, a făcut cunoscut consilierilor această transformare şi împreună cu ceilalţi consilieri locali au hotărât să se aplice începând cu anul şcolar 1893-4. De asemenea, ajutorul material pe care oraşul urma să îl acorde anual se ridică la 1000 florini (2000 koroane).

Un institut de învăţământ nu putea să-şi desfăşoare activitatea seara. Se impunea închirierea unui local care să fie utilizat exclusiv de el. Dacă acest local era prea departe, directorul Schäffer ar fi trebuit să renunţe la conducerea uneia din cele două instituţii de învăţământ. Până la urmă s-a găsit o soluţie de compromis. Şcoala Elementară din Josefin deţinea o aripă cu faţada pe str.Kossuth Lajos (ulterior “Tinereţii” şi apoi “Regele Carol I”). Această clădire avea doar parter şi era folosită doar ca o

* Vezi lucrările bibliografice [45], [140] şi [142].

41

anexă a şcolii**. Clădirea necesita o serie de renovări, pe care Primăria le-a efectuat introducând şi iluminatul electric. Au rezultat 4 clase pentru învăţământ, 1 sală de desen şi 1 sală pentru lucrul de mână. În curte exista un teren de sport şi un teren pentru grădinărit (Planşa VII). Marea problemă era că cele opt clase ale Institutului de Surdomuţi nu puteau funcţiona în patru săli de clasă. Pentru a se depăşi acest obstacol s-a hotărât ca temporar, până când instututul va avea o clădire proprie, să se înscrie copii surdomuţi doar o dată la doi ani. În acest fel, într-un an urma să funcţioneze clasele a I-a, a III-a, a V-a şi a VII-a, iar în anul următor clasele a II-a, a IV-a, a VI-a şi a VIII-a. Singura abatere de la această hotărâre a fost aceea că în anumiţi ani, pentru clasele a I-a sau a II-a trebuia să se organizeze două clase paralele. În această situaţie, trebuia amenajată o a cincea sală de clasă. Consiliul Orăşenesc a dotat aceste săli cu mobilierul corespunzător şi cu rechizitele şcolare necesare. Karl Schäffer a rămas în continuare director peste cele două instituţii de învăţământ care coexistau în aceeaşi incintă.

În conformitate cu noul statut al şcolii, cadrele didactice trebuiau alese printr-un concurs (organizat la 30 august 1893) şi pentru funcţionarea institutului a fost înfiinţată o Comisie de Supraveghere.

2. COMISIA DE SUPRAVEGHERE A INSTITUTULUI DE SURDOMUŢI DIN TIMIŞOARA. *

S-a hotărât ca pentru Institutul de surdomuţi din Timişoara, Comisia de Supraveghere să fie compusă din 9 membri, după cum urmează : un preşedinte (primarul oraşului care era şi preşedintele “Scaunului şcolii”), un vicepreşedinte (unul din membrii comisiei), un administrator (directorul institutului), un secretar (un reprezentant al cadrelor didactice din institut) şi cinci membri (reprezentanţi ai “Scaunului şcolii”).

Prima Comisie de Supraveghere formată în 1893 a avut următoarea componenţă:1. Preşedinte : Dr.Telbisz K á roly – consilier regal, cavaler al Ordinului “Coroana de

fier” clasa a III-a, primar al oraşului Timişoara şi preşedinte al „Scaunului şcolii”

2. Vicepreşedinte: Baader Henrik – cavaler al Ordinului “Franz Josef”, posesor al “Crucii de merit cu Coroană de Aur”, director al tramvaielor şi a Uzinei Electrice din Timişoara, consilier local şi membru în „Scaunul şcolii”.

3. Administrator : Schäffer Karl – directorul Institutului de Surdomuţi şi a Şcolii Elementare din Iozefin, membru în “Scaunul şcolii”.

4. Secretar : Klis Lajos – profesor la Institutul de Surdomuţi.5. Membru : Babusnik Á gost – director de bancă, decorat cu “Coroana de Aur” şi

cavaler al Ordinului “Franz Josef”, membru în „Scaunul şcolii”. 6. Membru : Deutsch Bern á t – membru în Comisia de Autoritate Juridică a oraşului şi

membru în “Scaunul şcolii”.

** În fotografia din Planşa VI se văd cele două clădiri. Cea notată cu “1” (str.Kossuth – actualmente Regele Carol I) este relativ recentă. Ea s-a dat în folosinţă în 1901 (arhitect Leopold Löffler, acelaşi cu cel ce a construit Institutul de Surdomuţi de pe str.Gh. Doja 16, fostă Dozsa út) şi a înlocuit clădirea despre care vorbim. Nu s-a păstrat nici o imagine a vechii clădiri care a fost demolată după mutarea Institutului de surdomuţi în sediul din str.Gh. Doja 16, în toamna anului 1897. Planşa VII prezintă un plan al vechii clădiri realizat la 1895 cu amplasarea claselor de surdomuţi. Clădirea notată cu “2” pe Planşa VI, situată pe str. Bem (actualmente I.Văcărescu) a existat şi în a doua jumătate a secolului XIX, fiind atunci principalul sediu al şcolii. În această clădire a funcţionat şi Şcoala de surdomuţi în perioada 1885-1893, în regim “seral”.* Regulamentul de funcţionare a Institutului Orăşenesc de surdomuţi din Timişoara, precizează la articolele 35…39 componenţa şi sarcinile Comisiei de Supraveghere (vezi prezenta lucrare cap.V.4).

42

7. Membru : Dr. Engels J á nos – preot catolic în Iozefin.8. Membru : Sk óza Nándor – comerciant, membru în Comisia de Autoritate Juridică a

oraşului, vicepreşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie, membru în „Scaunul şcolii”

9. Membru : Wieszner Ferencz – proprietar, director de şcoală publică, directorul unui centru de comerţ, membru în Comisia de Autoritate Juridică a oraşului, vicepreşedinte al “Scaunului şcolii”.

De-a lungul anilor, până la sfârşitul Primului Război Mondial, această comisie a funcţionat continuu. Din diferite motive membrii comisiei s-au mai schimbat. Unii au decedat (Telbisz K., Babusnik A., Deutsch B.), alţii s-au pensionat ( Schäffer K), au plecat din oraş (Klis L), sau pur şi simplu au fost înlocuiţi. Două persoane au făcut parte din această comisie pe toată perioada existenţei acesteia. Aceştia au fost Baader Henrik şi Skóza Nándor.

De fiecare dată Comisia de Supraveghere a fost compusă din persoane onorabile, respectabile, a căror cuvânt avea greutate. Pentru a dovedi acest lucru, vom face o trecere în revistă a celorlalte personalităţi care, de-a lungul anilor, au fost membrii ai acestei comisii.

- Geml Josef – a preluat postul de primar în 1914, după decesul lui Telbisz K.- Zádor Endre – directorul Institutului de Surdomuţi după pensionarea în 1906 a lui Schäffer

Karl.- Stanczel J á nos – profesor la Institutul de Surdomuţi. L-a înlocuit pe Klis L. după plecarea

acestuia în 1897 la Vác.- Tedeschi J á nos – comerciant, consilier comercial, membru în Comisia de Autoritate Juridică a

oraşului, membru în “Scaunul şcolii”.- Wimmer Josef – pensionar, secretar financiar, membru în Comisia de Autoritate Juridică a

oraşului, membru în “Scaunul şcolii”.- Láng Dávid – preot catolic în Josefin, membru în Comisia de Autoritate Juridică a oraşului,

membru în “Scaunul şcolii”.- Dr. Steiner Adolf – avocat, membru în Comisia de Autoritate Juridică a oraşului, membru în

“Scaunul şcolii”.- Dr. Szana Sándor – medic, directorul Azilului de Stat pentru copii din Timişoara şi al

Policlinicii pentru copii din Timişoara, primul medic al Institutului de surdomuţi.- Bellai József – consilier cu problemele de cultură al oraşului, posesor al Ordinului papal “Pro

ecclesia et Pontificae”.- Laki Mátyás – director al Şcolii Reale Superioare de Stat, membru al Comisiei de Autoritate

Juridică a Oraşului, membru în “Scaunul şcolii”.- Schűch Bernát – prim rabin, membru în Comisia de Autoritate Juridică a oraşului, Membru în

“Scaunul şcolii”.Cum majoritatea membrilor Comisiei de Supraveghere făceau parte şi din Comisia de Autoritate

Juridică din cadrul Consiliului Orăşenesc, hotărârile pe care le luau aveau putere de lege. Se exceptau de la aceasta doar acele situaţii în care comisia făcea doar propuneri şi Ministerul Învăţământului şi Cultelor trebuia să dea aprobarea. Pentru rezolvarea sarcinilor ce-i reveneau, Comisia de Supraveghere se întâlnea lunar în şedinţă de lucru. Prima ei întâlnire a avut loc în luna iunie 1893. Dezbaterile şi hotărârile care se luau erau consemnate într-un registru special de procese verbale. În acest fel, activitatea comisiei s-a împletit strâns cu activitatea institutului pe care l-a supravegheat. Iată câteva din problemele curente pe care Comisia de Supraveghere le-a analizat şi le-a rezolvat în perioada 1893-98:

43

- a hotărât necesitatea construirii unui sediu special pentru Institutul de Surdomuţi, care să dispună de o clădire pentru şcoală şi un internat pentru copiii din afara oraşului.

- a asigurat fondurile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a activităţii şcolare.- a renovat şi amenajat localul provizoriu (din cadrul Şcolii Elementare din Josefin), şi l-a dotat

cu mobilier, curent electric, rechizite, material didactic,etc.- anual a obţinut de la Ministerul Învăţământului şi Cultelor un ajutor material pentru institut.- a organizat un concurs pentru ocuparea posturilor de profesori şi a înaintat la minister lista

celor aleşi.- a supravegheat întocmirea orarului şi a planurilor de învăţământ pe care le-a înaintat spre

aprobare la minister.- a fixat cuantumul taxei şcolare anuale pentru elevi.- a stabilit lista acelor elevi nevoiaşi care trebuiau ajutaţi material (de exemplu în anul şcolar

1894-5, din cei 27 de elevi ai clasei I-a doar 4 plăteau taxe şi 23 erau întreţinuţi de oraş).- a iniţiat realizarea unui recensământ al surdomuţilor pe tot cuprinsul Banatului.- a luat măsuri pentru fixarea pe post (titularizarea) a profesorilor care au fost practicanţi

(suplinitori).- s-a ocupat de înscrierea noilor elevi şi a hotărât dacă trebuie să se formeze o singură clasă a I-a

sau vor fi două clase paralele.- permanent a căutat şi găsit surse financiare puternice pentru institut.- a iniţiat campanii anuale de strângere de fonduri pentru institut.- până la construirea unui internat propriu, s-a ocupat cu înfiinţarea de internate în clădiri

închiriate, pe care le-a amenajat, le-a mobilat şi le-a asigurat cu personal corespunzător (pedagogi, îngrijitori, bucătari, medici), pentru care a asigurat şi salarizarea.

- a asigurat fondurile necesare pentru înfiinţarea în anul şcolar 1893-4 a primei biblioteci a institutului. Aceasta a avut la început 94 de volume. De asemenea, a făcut abonamente la patru publicaţii periodice de specialitate : „Kalauz” - Călăuza (Budapesta), „Taubstummen-Courier” – Curierul surdomuţilor (Viena), „Organ der Taubstummen-Anstalten” – Organ al Instituţiilor de surdomuţi (Frankfurt) , şi „Blätter für Taubstummenbildung“ – Ziar pentru instruirea surdomuţilor (Berlin).

- a facilitat formarea, începând cu anul şcolar 1894-5, a unei Fundaţii pentru pensie destinată profesorilor din institut.

- a afiliat institutul la Organizaţia Naţională a Surdomuţilor.- a luat măsuri pentru utilizarea judicioasă a banilor.- a rectificat salariul profesorilor ori de câte ori era necesar.- a urmărit atent modul în care se face educarea copiilor surdomuţi.- a asigurat dotarea cu scule şi materiale pentru activităţile practice a elevilor.- a asigurat montarea în institut a primului telefon în octombrie 1897.- a finanţat diferite activităţi extraşcolare pentru elevi (vizite în parcul zoologic sau la unităţi de

interes public, vizionarea de spectacole, etc.)3. COLECTIVUL DIDACTIC.

Concursul pentru ocuparea posturilor de profesori s-a ţinut la 30 august 1893. Concurenţa a fost mare dacă ţinem seama că s-au prezentat 18 candidaţi. De asemenea, pentru unicul post de “învăţătoare pentru lucru de mână fete” s-au prezentat 12 candidate. În urma concursului au fost admişi următorii :

1.Director : Karl Schäffer - director de şcoală elementară şi directorul de până acum al Şcolii de Surdomuţi; învăţător pentru surdomuţi cu diplomă. Comisia Orăşenească de

44

Autoritate Juridică l-a numit director al Institutului de Surdomuţi cu Hotărârea nr. 10.141/1893 şi l-a scutit de a mai preda la şcoala elementară.

2.Profesor titular : Klis Lajos - originar din Aiud, învăţător la şcoala pubilică şi învăţător pentru surdomuţi (diploma o va primi la 20.06.1894).

3.Practicant : Stanczel J á nos - originar din Srediştea Mare (Nagy-Szredistyén), jud. Timiş; învăţător pentru surdomuţi cu diplomă (1892), fost practicant la institulul din Vácz.

4.Practicant : Hertilla Szil á rd – originar din Caransebeş, învăţător pentru surdomuţi cu diplomă (1885).

5.Profesor de desen (extern) : Elias Jakab – învăţător pentru şcolile publice şi pentru şcolile de surdomuţi (diploma o va primi în 1894).

6.Învăţătoare pentru lucru de mână fete : Grifaton Lujza – fostă practicantă la Şcoala de Surdomuţi din Timişoara, calificată pentru învăţământul surdomuţilor (Diploma o va primi în 1894).

Aceste alegeri au fost întărite prin ordinul ministerial nr. 18.731 / 14septembrie 1893. Au mai fost angajaţi următorii profesori de religie :

- Endresz Jakab – romano-catolic - Futó Zoltán - reformat calvinist - Zwekits György (Zvichici Gheorghe) – ortodox -Löwinger Miksa – izraelit; directorul Şcolii Particulare Izraelite din Iozefin.

Activitatea didactică din cadrul unui institut de surdomuţi este total diferită de cea dintr-o şcoală cu copii normali. În primul rând, handicapul auditiv al elevului impune cadrului didactic o pregătire specială şi utilizarea de metodici speciale de educaţie. A doua problemă specufică este că în institut există mulţi elevi interni care de la vârste mici au fost despărţiţi de familie. Copiii nehandicapaţi pot urma şcoala elementară în localitatea de domiciliu şi părăsesc familia doar pentru gimnaziu sau şcoală de meserii când au deja o vârstă aprciabilă şi educaţia formată. Copiii surdomuţi sunt nevoiţi să se despartă de familie de la 7 ani, ceea ce crează o serie de probleme în educaţia lor. Din această cauză, profesorii şcolilor de surzi trebuie să suplinească lipsa familiei şi să-şi desfăşoare activităţile educative atât la clasă cât şi în afara ei. Vom expune în continuare diferite activităţi care au fost întreprinse de profesorii Institutului de Surdomuţi din Timişoara în perioada 1893-98, pentru a se achita de această sarcină educaţională.

- În fiecare lună a ţinut o consfătuire curentă în care au dezbătut problemele educative cu care se confruntă şi progresele făcute de elevi, iar dacă era necesar , au făcut consilii extraordinare urgente pentru probleme deosebite.

- Planul de şcolarizare general a fost defalcat în planuri lunare şi chiar zilnice.- Lunar s-au ţinut adunări metodice în care s-au dezbătut noutăţile apărute pe plan mondial în

pedagogia surzilor.- Au înfiinţat un muzeu al institutului cu obiecte realizate de elevi.- S-au preocupat continuu de ridicarea sentimentelor patriotice şi religioase ale elevilor

folosindu-se de diferite sărbători istorice sau religioase şi integrând astfel copiii surdomuţi în societate. Duminicile şi în anumite sărbători religioase elevii au fost prezenţi, alături de profesori, la slujbele religioase ţinute la biserica catolică din Iozefin, sau la procesiunile religioase făcute de Rusalii. Atât la acestea cât şi la comemorarea unor evenimente istorice, elevii surdomuţi au fost prezenţi alături de ceilalţi cetăţeni ai oraşului.

- În a doua jumătate a lunii mai era tradiţională sărbătorirea „Maialului”. Aceasta era o ieşire la iarbă verde cu ocazia primăverii. Elevii institutului au fost familiarizaţi cu acest obicei şi s-au sumţit egali cu ceilalţi.

45

- Pentru ca elevii surdomuţi să se obişnuiască cu disciplina, s-au făcut planuri zilnice de ordine interioară, a căror respectare a fost riguros controlată. S-au controlat zilnic igiena personală şi curăţenia din internat.

- Cu ocazia sărbătoririi Crăciunului, elevii pregăteau un spectacol la care participa şi Episcopul catolic de Cenad. În final copiii primeau cadouri personale.

- De două ori pe an, elevii catolici şi cei ortodocşi, se spovedeau şi se împărtăşeau.- Pentru întărirea sănătăţii, dar şi pentru sporirea cunoştinţelor, se făceau diferite excursii pe jos.

S-au vizitat diferite parcuri, grădina zoologică, gara mare, Pădurea Verde, etc.- În fiecare an ziua de 29 ianuarie a fost transformată într-o sărbătoare specifică deoarece Biserica

Catolică îl serba atunci pe Sfântul Francisc de Sales – ocrotitorul surdomuţilor (azi sărbătoarea este în ziua de 24 ianuarie). Entuziasmul copiilor cu această ocazie părea să spună că „nu suntem singuri pe lume”.

Una din problemele cărora cadrele didactice le-au dat o deosebită importanţă a fost propaganda făcută în vederea acceptării de către comunitate a surdomuţilor şi a necesităţii educării lor. Pentru aceasta, profesorii au găsit o metodă simplă şi eficace. Cu diferite ocazii, alegeau câte unul sau mai mulţi elevi care ţineau în faţa unui auditoriu, câte o scurtă cuvântare folosind limbajul oral. Astfel, la 10 octombrie 1897, când s-a inaugurat, cu mult fast, noua clădire a institutului, elevul Biber Ártur din clasa a VI-a, a uimit pe reprezentanţii ministeriali, dar şi pe invitaţii locali, cu frumoasa sa voce şi frumosul vocabular folosit. Metoda a mai fost repetată şi la 14 mai 1898 când participând la înmormântarea unui elev din clasa a II-a, elevul Haag Mátyás din clasa a VI-a a ţinut şi el un impresionant discurs în limbajul oral-fonetic*.

Activitatea depusă de profesorii acestui institut le-a adus prestigiu în faţa cetăţenilor oraşului şi mulţi au fost cei care au încercat să dea o mână de ajutor. Astfel, la 17 mai 1894, domnul Várdai Szilárd profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Timişoara a donat institutului o colecţie de 92 de desene şi 32 florini (64 Koroane). În anul şcolar 1894-5 învăţătorul Wenzel József de la Şcoala Elementară din Iozefin, s-a oferit ca fără salar să-i înveţe pe elevii surdomuţi, stupăritul. În acelaşi an şcolar, Rusz Vilmos profesor de desen la Liceul Comercial din Timişoara, s-a angajat voluntar, fără salar, să facă un curs special de caligrafie cu o grupă de copii surdomuţi. Această acţiune s-a încheiat prin realizarea unui frumos album care reda realizările în caligrafie ale acestei grupe. Tot benevol, deoarece nu erau încă cuprinse în planul de învăţământ, în perioada 1893-7 profesorii institutului i-au obişnuit pe elevi cu lucrări de cartonaj, confecţionarea de obiecte din hârtie şi cu grădinăritul. Mai târziu, din 7 martie 1898, aceste „dexterităţi” s-au introdus ca obiecte obligatorii de studiu. Pentru a-i obişnui cu munca, băieţii au fost introduşi în diferite ateliere din oraş. Chiar dacă aceasta s-a făcut la vârste fragede când nu putem pretinde că învăţau o meserie, le-a dat copiilor sentimentul că sunt apreciaţi şi s-au obişnuit cu aceste activităţi lucrative.

Încet, încet, faima institutului timişorean de surdomuţi s-a extins şi la 31 mai 1898 a avut loc prima vizită cu rol de practică pedagogică. Un grup de 24 de elevi din anul terminal al Şcolii Pedagogice Reformate din Sibiu, însoţiţi de directorul şcolii Schullerus Adolf şi de profesorul Scheiner Adolf, au vizitat şcoala. Au fost împărţiţi pe clase, au asistat la demonstraţii practice şi li s-au ţinut prelegeri teoretice. Cu timpul acest gen de vizite s-au înmulţit şi au devenit ceva obişnuit în viaţa institutului.

Pe parcursul acestei perioade corpul didactic a suferit unele modificări. În anul şcolar 1894-5, profesorul Elias Jakab s-a transferat la Şcoala de Surdomuţi din Arad şi în locul său a fost angajat Fucsek Sándor, tot în regim de “plata cu ora”. De asemenea, în acelaşi an şcolar, pentru a doua clasă a I-a a fost

* După Primul Război Mondial, Haag Mátyás (Matei) a fost primul surdomut care a devenit maistru instructor al Institutului de Surdomuţi din Timişoara.A predat tâmplăria.

46

angajat Nagy Ede. Acesta era posesorul unei diplome de absolvire a cursului de pedagogie din Budapesta şi a făcut practică la institutul din Vác. A rămas la Timişoara doi ani.

În anul şcolar 1897-8 institutul s-a mutat în clădirea sa din str.Gheorghe Doja (Dozsa út) nr.16. Din acest moment s-a renunţat la sistemul de primire a copiilor de clasa I-a doar o dată la doi ani. Începând din acest an a început un proces de completare a celor opt clase. Pentru noua clasă a I-a a fost angajat Wentzel József care se ocupase benevol de elevii institutului dându-le noţiuni despre stupărit. Wentzel s-a pasionat de pedagogia surzilor şi s-a înscris la cursurile de la Vác. În acelaşi an şcolar, Klis Lajos a fost transferat la institutul din Vác şi în locul său a fost adus Zádor Endre * * .

Pentru a observa mai bine mişcarea cadrelor didactice, de la înfiinţarea şcolii şi până în 1898, vă oferim Tabelul nr. 9.

Tabelul nr.9NUMELE

şiPRENUMELE

1885

-86

1886

-87

1887

-88

1888

-89

1889

-90

1890

-91

1891

-92

1892

-93

1893

-94

1894

-95

1895

-96

1896

-97

1897

-98

Schäffer Karl X X X X X X X X X X X X XOttrubay Ádam X X X X X X X XElias Jakab X X X X X X X X XKlis Lajos X X X X X X X X X XKlein Hermina X X XGrifaton Lujza X X X X X X X XStanczel János X X X X XHertilla Szilárd X X X X XFucsek Sándor X X X XNagy Ede X XWentzel József XZádor Endre X

4. REGULAMENTUL DE FUNCŢIONARE AL INSTITUTULUI DESURDOMUŢI AL ORAŞULUI TIMIŞOARA.

Spre deosebire de regulamentul Şcolii Orăşeneşti, cel destinat Institutului de surdomuţi trebuia să aibă aspectul şi conţinutul unui act juridic. Diversele probleme ale institutului trebuiau grupate pe capitole şi împărţite în diferite paragrafe. Aprobarea acestui regulament s-a făcut atât de către Consiliul Orăşenesc, prin semnăturile oficiale ale viceprimarului oraşului Timişoara şi al secretarului şef al primăriei, cât şi de către Ministerul Învăţământului şi Cultelor, prin semnătura ministrului. Fiecare din aceste instituţii tutelare au înregistrat acest regulament în registrul lor oficial.

Iată, în continuare, conţinutul regulamentului [140.p.34-40 ; 142.an.1893-4.p.12-21] : Nr.16892-Consiliul Orăşenesc

Nr.415 / 1893-Secretariatul Consiliului

** În catalogul anului şcolar 1897-8, alături de semnăturile profesorilor timişoreni, apare şi semnătura lui Klúg Péter, cu menţiunea “responsabil cu caligrafia”. Este aceeaşi persoană cu cea care va ajunge, mai târziu, directorul Institutului de Surdomuţi şi Orbi din Szeged. Nu înţeleg, cum a ajuns această semnătură în catalog deoarece documentele nu îl semnalează ca angajat al institutului timişorean (vezi Planşa XI).

47

Denumirea şi sigiliul§.1. Denumirea şi sigiliul institutului este: “Institutul de surdomuţi al oraşului Timişoara”.

Scopul§.2. Scopul institutului este: de a educa şi învăţa copiii surdomuţi, fără deosebire de religia şi

minoritatea din care provin, iar pregătirea lor să se facă astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a deveni membrii folositori ai societăţii. Metode

§.3. Institutul va trebui să-şi organizeze procesul de învăţământ şi educaţie astfel încât în final să atingă acest scop parţial în şcoală şi parţial în internat.

§.4. Organizarea şcolii: a. şcoală publică (elementară) şi b. ucenici într-o meserie – sau şcoală de calificare, în continuare.

§.5. Şcoala publică se organizează pe 8 clase, dar elevii vor fi admişi în fiecare al doilea an. Astfel, în fiecare an vor fi câte 4 clase. În primul an clasele 1,3,5 şi 7 , iar în anul următor clasele 2,4,6 şi 8.

§.6. În şcoala publică se vor primi copiii surdomuţi care au împlinit 7 ani, dar care încă nu au 12 ani.§.7. Numărul maxim de elevi care se pot admite într-o clasă este de 12.§.8. Sarcina Şcolii Profesionale de ucenici este ca elevii care termină şcoala publică să poată să se

pregătească într-o meserie, adică ei să se pregătească în continuare. Pentru aceasta, învăţarea desenului şi a celorlalte materii conexe, trebuie accentuate.

§.9. Cursurile Şcolii profesionale pot să fie urmate de acei surdomuţi care sunt ucenici.§.10. Elevii care învaţă în această instituţie sunt supravegheaţi direct de cadrele angajate, până când se

vor elibera din şcoală. Cu această ocazie primesc actul de eliberare şi pleacă definitiv din instituţie.§.11. În institut, după posibilităţi, sunt primiţi ca elevi aceia care se pot instrui şi a căror părinţi sunt de

acord cu această instruire. Cei care locuiesc în Timişoara au prioritate. Admiterea sau respingerea din institut depinde de Comisia de Supraveghere.

§.12. Taxa şcolară se plăteşte de copiii surdomuţi care urmează şcoala publică (clasele I-VIII) şi este de 60 florini/an, dar se poate plăti în rate lunare. Cei care sunt săraci, la propunerea Comisiei de Supraveghere, primesc scutire de taxă. Mărirea sau micşorarea, în timp a taxei şcolare, se va propune de Comisia de Supraveghere şi se aprobă de Consiliul Orăşenesc.

§.13. În internat sunt primiţi acei copii surdomuţi care urmează şcoala publică şi a căror părinţi plătesc, integral sau jumătate, cheltuielile aferente, sau pentru care există dotările necesare. Elevii de la Şcoala Profesională nu pot sta în internat.

§.14. Cheltuielile pentru internat pot fi complete, atât pentru internat cât şi pentru cantină, sau pe jumătate pentru cei ce rămân doar până la prânz

§.15. Întreţinerea după nevoi este stabilită de Comisia de Supraveghere şi de Consiliul Orăşenesc. Pentru regularizarea şi exactitatea plăţilor, la admiterea în institut, fiecare părinte sau tutore dă o declaraţie scrisă că va respecta regulamentul. Fundaţii

§.16. Suma totală a fundaţiei a fost stabilită la 4000 florini şi pentru jumătate de asistenţă la 2000 florini. La această fundaţie, cei care doresc pot să adauge pe bază de documente de subscripţie 200 florini sau 100 florini anual.

§.17. La această fundaţie poate lua parte oricine doreşte şi dacă a subscris, are dreptul să nominalizeze un copil pentru care să dea banii.

§.18. La acei copii care au doar jumătate de fundaţie, banii se vor dona conform §.17, iar cei de la §.12 şi §.15 vor plăti direct. Donaţii

§.19. Pentru copiii surdomuţi săraci sau pentru dezvoltarea instituţiei surdomuţilor, se pot face donaţii. Trebuie consultată Comisia de Supraveghere şi Consiliul Orăşenesc care va da toate detaliile şi va supraveghea cheltuielile. Întreţinerea institutului.

48

§.20. Institutul se întreţine din : a. fondurile de ajutor ale Ministerului Învăţământului şi Cultelor. b. fondurile oraşului. c. taxele şcolare stabilite. d. fundaţii. e. donaţii.

§.21. Aceste sume intră în caseria oraşului. Taxele şcolare intră la direcţiunea institutului, iar celelalte sume ce se primesc lunar intră la administrator.

§.22. Cei care sunt în internat, cadrele didactice şi cele ajutătoare care mănâncă în cantină, vor fi sub supravegherea directă a directorului-administrator, care răspunde şi este obligat să ţină evidenţă scrisă. Această evidenţă se va prezenta la Comisia de Supraveghere care o va înainta spre aprobare Consiliului Orăşenesc.

§.23. Evidenţa administratorului referitoare la veniturile şi cheltuielile din institut, va fi analizată şi aprobată de comitetul executiv al oraşului.

§.24. Comisia de Supraveghere este datoare ca în fiecare an, în luna mai, să facă necesarul de buget pentru anul şcolar viitor, cu motivaţiile respective. După terminarea anului şcolar, în august, trebuie să facă bilanţul de încheiere de an. Acesta va fi înaintat până la 15 ale lunii următoare, Consiliului Orăşenesc. Consiliul Orăşenesc are obligaţia să analizeze acest bilanţ şi însoţit de părerile lui proprii, să îl înainteze Comitetului Executiv, care la rândul lui îl analizează capitol cu capitol şi îl înaintează ministerului. Ministerul Învăţământului şi Cultelor are dreptul să facă control la caserie şi la toate documentele aferente, atunci când doreşte şi la faţa locului. Comisia de Supraveghere mai are datoria să supravegheze donaţia de 20.000 florini a lui Alexander Bonnaz şi să facă bilanţul asupra cheltuielilor din donaţie, pe care apoi să-l prezinte Ministerului Învăţământului şi Cultelor. Corpul didactic.

§.25. Corpul didactic este ales de Comisia de Supraveghere şi este aprobat de Ministerul Învăţământului şi Cultelor. El este compus din : a.Un director care este şi profesor şi administrator. Va fi plătit în clasa a IX-a de salarizare, cu o leafă de 1000 florini/an ; la fiecare cinci ani, va primi o alocaţie suplimentară ; sporul pentru funcţia de director va fi de 200 florini/an ;în plus va avea locuinţă gratuită în instituţie. b.Un învăţător titular plătit în clasa a X-a de salarizare cu o leafă de 1000 florini/an ; la fiecare cinci ani va primi o alocaţie suplimentară ; în plus va primi 200 florini/an pentru locuinţă. c.Un profesor de desen netitular, cu norma didactică de bază în altă şcoală şi plătit cu 300 florini/an. d.Doi practicanţi (suplinitori) care vor primi mâncare gratuit ; un salar de 450 florini/an plus 150 florini/an pentru locuinţă, sau locuinţă gratuită în institut (dacă este posibil). e.Una învăţătoare de lucru de mână pentru fete care va fi şi supraveghetoare cu locuinţă în institut şi un salariu de 300 florini/an.

§.26. Directorul este conducătorul institutului. El trasează sarcinile pentru buna desfăşurare a activităţii, este preşedintele consiliului profesoral care se ţine lunar şi este membru în Comisia de Supraveghere.

§.27. Corpul didactic este format din director, învăţător, profesorul de desen, practicanţi (suplinitori) şi învăţătoarea de lucru de mână.

§.28. Directorul, învăţătorul, profesorul de desen, practicanţii (suplinitorii) şi învăţătoarea de lucru de mână sunt aleşi de Comisia de Supraveghere şi întăriţi pe posturi de către Ministerul Învăţământului şi Cultelor.

§.29. Corpul didactic ales şi familiile lor vor primi pensie. Pentru aceasta ei sunt obligaţi ca în conformitate cu Legea XLIII din 1891 să se înscrie in Asociaţia de Pensie a Învăţătorilor.

§.30. În privinţa disciplinei profesorilor, regulamentul este acelaşi ca la şcolile publice.

49

§.31. Cadrele didactice noi, care au diplomă pentru învăţământul surdomuţilor, la un an după alegerea lor vor primi titularizarea pe post (an de probă).

§.32. Salariul cadrelor didactice se plăteşte lunar, iar celelalte sume cuvenite se plătesc trimestrial, de la caseria oraşului. Personalul de serviciu.

§.33. Angajarea personalului de serviciu se face la propunerea Comisiei de Supraveghere şi cu aprobarea Consiliului Orăşenesc. El se compune din : a.O slugă care este totodată şi portar ; primeşte locuinţă în instituţie, mâncare gratuită şi 300 florini/an. b.O soră medicală cu locuinţă liberă, mâncare gratuită şi 180 florini/an. c.O slujnică cu locuinţă liberă, mâncare gratuită şi 120 florini/an.

§.34. Personalul de serviciu primeşte salariul lunar pe baza bonului dat de director şi ridică banii de la caseria oraşului. Supravegherea.

§.35. Supravegherea se face direct, sub conducerea ministerului, care îşi exercită puterea printr-un inspector.

§.36. Supravegherea se face de Scaunul Şcolii prin intermediul Comisiei de Supraveghere.§.37. Comisia de Supraveghere este formată din :

a.Preşedintele comisiei, este şi preşedintele Scaunului Şcolii pe oraş. b.Şase membri din Scaunul Şcolii. c.Directorul institutului, este şi administratorul şcolii. d.Secretarul, este un reprezentant al corpului didactic din institut.

§.38. Preşedintele Scaunului Şcolar este acelaşi cu preşedintele Comisiei de Supraveghere, iar vicepreşedintele se alege din membrii Comisiei de Supraveghere. Comisia de Supraveghere se alege pe 3 ani.

§.39. Comisia de Supraveghere ţine şedinţe lunare la care se întocmeşte proces verbal şi în maximum 8 zile el se înaintează la Scaunul Şcolii. Sarcinile Comisiei de Supraveghere sunt : a.alegerea cadrelor didactice care vor fi aprobate de minister. b.angajarea personalului de serviciu cu aprobarea Consiliului Orăşenesc. c.întocmeşte planul de învăţământ, procură cărţile şi manualele şcolare, întocmeşte orarul şi le trimite la minister pentru aprobare. d.strânge taxele şcolare şi stabileşte valoarea taxelor, supraveghează încasarea lor şi modul în care se folosesc aceşti bani. e.face propuneri către Consiliul Orăşenesc cu cei care să fie scutiţi de taxe şi cei care fac donaţii. f.controlează funcţionarea institutului din punct de vedere material şi spiritual. g.se îngrijeşte de starea bună a clădirilor institutului. h.se ocupă de dezvoltarea şi înflorirea institutului şi rezolvă toate problemele care îi privesc pe surdomuţi. i.în conformitate cu acest regulament, se îngrijeşte să facă faţă la toate cerinţele care apar. Timpul de hărnicie ( Anul şcolar ).

§.40. Anul şcolar va fi de 10 luni şi jumătate, între 1 septembrie şi 15 iulie.§.41. Anul şcolar se încheie cu un examen deschis, după care elevii pleacă în vacanţă.

Datat în Oraşul Liber Regesc Timişoara la 30 octombrie 1893 în şedinţa ordinară a Consiliului Orăşenesc. Nr.61880/1893 NAGY LÁSZLÓ – viceprimar GEML JÓZSEF – secretar şef

AprobatBudapesta la 26 ianuarie 1894

50

Grof.CSÁKY - ministru ( semnătură – ştampilă )

Acest regulament a fost utilizat până în 1899 când a fost înlocuit cu “Regulamentul Organic” întocmit pentru noua situaţie în care se găseau institutele de pedagogie terapeutică după reforma efectuată de Ministerul Învăţământului şi Cultelor din anul 1898.

5. DEZVOLTAREA INSTITUTULUI DE SURDOMUŢIÎN PERIOADA 1893 - 1898.

Anul şcolar 1893-4 s-a deschis la 10 septembrie 1893 cu 30 de elevi surdomuţi, împărţiţi în patru clase de învăţământ public ( II, IV, VI, VIII ) şi o clasă profesională. În anii următori, numărul elevilor a crescut continuu. Iată cum au evoluat efectivele de elevi în perioada institutului orăşenesc (Tabelul nr.10) :

Tabelul nr. 10.

Anul şcolar

Numărul elevilor pe claseI II III IV V VI VII VIII

Total şcoală publică

Şcoală profesională

Total

1893/4 - 6 - 9 - 5 - 5 25 5 30

1894/5 27 - 7 - 8 - 5 - 47 4 51

1895/6 - 24 - 6 - 6 - 4 40 ? ?

1896/7 16 - 12 - 10 - 5 - 43 ? ?

1897/8 11 16 - 12 - 12 - - 51 7 58

Fiecare clasă a avut un conducător (diriginte). În Tabelul nr.11 sunt arătaţi profesorii care au avut aceste funcţii în perioada la care ne referim.

Tabelul nr. 11.

Anul şcolar

C L A S E L EI II III IV V VI VII VIII

1893/4 - Hertilla S. - Stanzel J. - Klis L. - Schäffer K.

1894/5 Klis L.Nagy E.

- Hertilla S. - Stanzel J. - Schäffer K. -

1895/6 - Klis L.Nagy E.

- Hertilla S. - Stanzel J. - Schäffer K.

1896/7 Klis L. - Stanzel J. - Hertilla S. - Schäffer K. -

1897/8 Wentzel J. Hertilla S.Zádor E.

- Stanzel J. - Schäffer K. - -

De-a lungul timpului, durata anului şcolar a suferit modificări. Dacă în 1885, la înfiinţarea şcolii ea era de 11 luni (1 sept.-31 iulie), în anul şcolar 1893-4 s-a redus la 10 luni şi jumătate (1 sept.-15 iulie), iar în 1894-5 a ajuns la 10 luni (1 sept.-4 iulie), pentru a fi egală cu celelalte şcoli din ţară.

Pentru elevii proveniţi din afara oraşului, în fiecare an se înfiinţa câte un internat (asilyum) în clădiri închiriate de Primărie. Începând cu anul şcolar 1894-5, numărul celor din internat a crescut la 34 de elevi şi a fost nevoie de înfiinţarea a două internate, unul pentru băieţi şi unul pentru fete. Supravegherea elevilor a fost asigurată de două învăţătoare cu diplomă, Neubert Anna pentru băieţi şi Finster Paula pentru fete. Conform unei planificări, cadrele didactice au supravegheat continu activitatea din internat şi au raportat direcţiunii în scris toate problemele semnalate.

51

Sănătatea elevilor a constituit o problemă importantă în organizarea institutului. La 24 aprilie 1895, Dr.Szana S á ndor (Alexander) a fost numit medicul onorific al Institutului de surdomuţi. * În anii care au urmat, una din supraveghetoarele internatului a fost aleasă din rândul asistentelor medicale.

În această perioadă, activitatea didactică s-a dezvoltat prin reactualizarea programelor şcolare şi a planurilor de învăţământ, ca urmare a experienţei acumulate, dar şi prin introducerea la 7 martie 1898 a “dexterităţilor” ca materii obligatorii de studiu. În acest fel se lua exemplul institutului din Vác care făcuse acest lucru cu un an şi jumătate mai înainte (7 oct.1896). S-a creat astfel, un grup de discipline destinate dezvoltării îndemânării practice la băieţi. Dintre aceste discipline amintim : prelucrări în lemn şi traforaj, modelarea lutului, modelarea ghipsului, confecţionări de obiecte din hârtie, cartonaj, iar pentru clasa I-a “exerciţiile Fröbel” despre care am mai discutat.

La examenele de sfârşit de an şcolar participa de fiecare dată câte un inspector ministerial. Dintre aceştia menţionăm pe : Nagyságos Sebesztha Károly (14.07.1894), Roboz József (4.07.1895) şi Nárai Szabó Sándor (23.06.1898).

6. PROGRAMA ŞCOLARĂ, MATERIILE DE STUDIU ŞIPLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT.

(Tabelul nr.12)După experienţa acumulată, timp de opt ani, în cadrul şcolii de surdomuţi, colectivul didactic era

în măsură să realizeze o programă şcolară mult mai bună. În această perioadă au fost studiate neajunsurile primei programe şcolare şi între timp a fost comparată cu programele utilizate în celelalte unităţi similare, în special cu cea din Vác. Din această cauză, de îndată ce şcoala a fost transformată în institut, Karl Schäffer împreună cu ceilalţi profesori, au întocmit o nouă programă bazată pe un nou plan de învăţământ. În principiu, materiile de studiu au rămas aceleaşi, dar încărcarea cu ore pe diferite clase s-a modificat. S-a pus accentul pe demutizare şi dezvoltarea vorbirii pentru care numărul de ore au crescut foarte mult. Iată diferenţa dintre cele două programe, din acest punct de vedere :

1886 1893 Clasa a I-a 9 ore/săpt. 20 ore/săpt. Clasa a II-a 13 ore/săpt. 19 ore/săpt. Clasa a III-a 12 ore/săpt. 20 ore/săpt.

* Dr.Szana Sándor (Alexander) a fost director şi medic principal al Azilului de Stat pentru Copii din Timişoara şi a Policlinicii de Copii din Timişoara. A participat la numeroase acţiuni umanitare alături de Asociaţia pentru Copii “Crucea Albă din Banat”, la care a fost membru fondator. În cadrul acestei asociaţii a iniţiat un program de asistenţă medicală gratuită pentru copiii săraci. A fondat în Timişoara un Institut Obstetic şi în cadrul lui a deschis o Şcoală de Moaşe. În această şcoală a înfiinţat primul curs din Ungaria destinat asistentelor pediatre. Pentru acestea a scris şi publicat primele manuale (poziţiile 7 şi 8 de mai jos). A fost membru în Comisia de Supraveghere a Institutului de Surdomuţi în perioada 1907-1909 şi a fost medicul Institutului de Surdomuţi între anii 1895-1909. A publicat, cel puţin opt cărţi de medicină [153] : 1.”Experimentalle Untersuchungen über die Unermüdlichkeit der Nerven“ (Studiu experimental asupra neoboselii nervilor), editată în 1891 la Leipzig şi Budapesta. Lucrare premiată de Facultatea de Medicină din Budapesta. 2.”Zur Frage der Immunität“ (Întrebări despre imunitate). 1891. Jena. 3.”Experimentelle Untersuchungen über die Wirkung des Blutes auf die Bakterien“ (Studiu experimental despre modul de acţionare al bacteriilor asupra sângelui). Budapesta 1891 şi Jena 1892. 4.”A vér hatása a fertözö anyagokra” (Reacţia sângelui asupra bacteriilor). Budapesta 1892.5.”Kisérleti vizsgálatok a szappanok antiseptikus hatásáról” (Studii experimentale despre efectul antiseptic al săpunului). Budapesta 1892.6.”Wie schützen wir unsere Kinder gegen Dyphteritis?“ (Cum protejăm copiii noştri împotriva difteriei?) Timişoara 1893.[153]. 7. „Dajkaságba adott gyermekek elenörzésés rendezései.” (Reglementarea şi supravegherea copiilor încredinţaţi la doici). Timişoara. 1901. [40]. 8. Vizsgálat a csecsemök köz-ellátásáról” (Verificarea îngrijirii sugarilor). Timişoara. 1906. [40]. Nu cunoaştem activitatea publicistică după 1893. În martie 1909 a plecat din Timişoara fiind numit directorul Aziliului Regal pentru Copii din Budapesta.

52

Clasa a IV-a 11 ore/săpt. 20 ore/săpt. Clasa a V-a 9 ore/săpt. 16 ore/săpt. Clasa a VI-a 5 ore/săpt. 13 ore/săpt. Clasa a VII-a 5 ore/săpt. 12 ore/săpt. Clasa a VIII-a _ 12 ore/săpt.

Tabel nr. 12.

CLA

SELE

Rel

igie

şi m

oral

ă

Limba maternă

Pron

unţie

şi c

itire

labi

ală

Vor

bire

şi

raţ

iona

re

Con

vers

aţie

Citi

re

Mod

elar

ea v

orbi

rii

Exe

rciţi

i de

sc

rier

e

Com

pune

re

Lim

ba

germ

ană

Mat

emat

ică

Geo

graf

ie

Isto

rie

Ştiin

ţele

na

turi

i

Educ

aţie

c

ivic

ă

Cal

igra

fie

Des

en

Gim

nast

ică

Luc

ru

de

mân

ă

TOTA

L

I - 7 7 - - 6 - - - 4 - - - - 2 2 2 16 46II - 3 3 2 4 4 3 - - 5 - - - - 2 3 2 8 39III - 4 4 2 4 4 2 - - 4 - - - - 2 3 2 14 45IV 3 3 4 3 4 4 2 - 3 4 - - - - 2 3 2 8 45V 3 2 - 2 4 4 4 - 4 4 2 - 2 - - 3 2 10 46VI 3 - - 2 4 4 3 - 4 4 2 3 2 - - 3 2 10 46VII 3 - - 2 3 3 4 - 4 4 2 3 3 - 2 4 2 10 49VIII 3 - - 2 3 3 - 4 4 4 2 2 2 2 - 4 2 10 47Porf. - 2 - 1 1 - - - - 3 - - 7

În primele trei clase, se mai preda doar aritmetica, caligrafia, desenul, gimnastica şi lucrul de mână. Nu se introduceau alte materii decât începând cu clasa a IV-a, când copiii aveau deja format un limbaj verbal conturat. Introducerea se făcea treptat. În clasa a IV-a se adăugau “religia” şi “limba germană”. În vechea programă ele erau studiate deja din clasa a I-a. În clasa a V-a se începea studiul “geografiei” şi al “ştiinţelor naturii”, iar în clasa a VI-a “istoria”. În ultima clasă ( a VIII-a) se studia “constituţia”(educaţia civică).În felul acesta , se asigura învăţarea, de către copiii surdomuţi, a limbajului oral şi utilizarea lui pentru însuşirea celorlalte materii.Manualele şcolare şi materialele didactice au rămas aceleaşi ca cele recomandate de programa şcolară din 1886.

Componenţa programei şcolare şi a planului de învăţământ mai scotea în evidenţă şi un alt aspect. În acea perioadă, specialiştii în educarea surdomuţilor se împărţeau în două categorii, ambele bazate pe concepţia învăţământului oralist. Unii specialişti susţineau că educarea surdomuţilor trebuie să se facă în instituţii dotate cu internate,deoarece astfel sunt feriţi de pericolele străzii, sunt izolaţi de persoanele nespecializate în educarea lor şi pot beneficia de profesori care să le redea limbajul în condiţii care să nu fie afectate de limbajul mimico-gesticular. Cealaltă categorie de specialişti, considera că pentru a-i educa să se descurce în viaţa de zi cu zi, cel mai bine ar fi ca surdomuţii să fie externi.În articolul “Internatus – Externatus” [145] , Karl Schäffer ne prezenta punctul de vedere al cadrelor didactice din Institutul de Surdomuţi din Timişoara, bazat pe realizarea scopului propus, acela de a educa copiii surdomuţi în cât mai bune condiţii, de a-i dota cu un limbaj oral-fonetic care să le dea posibilitatea să comunice în bune condiţiuni cu persoanele auzitoare şi de a-i învăţa o meserie cu care să-şi câştige existenţa.În această luare de poziţie, Karl Schäffer susţinea varianta internatului care crea condiţiile ca în primii patru – cinci ani să deprindă un limbaj oral corect şi să-l ferească de persoanele auzitoare, sau

53

neautorizate, care au tendinţa de a utiliza ele semnele în comunicarea cu surdomuţii. Mărirea numărului de ore destinate pronunţiei şi dezvoltării vorbirii arăta hotărârea profesorilor timişoreni în atingerea acestui scop propus.

7. PROFESORI CARE AU DUS FAIMA INSTITUTULUI TIMIŞOREAN.(Planşele VIII, IX, X)

Aşa cum am menţionat în capitolele precedente, până în 1898 numărul şcolilor de surdomuţi era redus, iar institutul timişorean era unul respectat. Din această cauză, el a fost folosit ca unitate de stagiu pentru profesorii tineri care se specializau în pedagogia surzilor. Spre mândria acestui institut, mulţi dintre cei ce au făcut stagiu la Timişoara au ajuns ulterior profesori de bază la alte institute de surdomuţi. Şapte dintre aceştia au ajuns chiar directori la astfel de institute de învăţământ. Iată care au fost aceştia :

a. ELIAS JAKAB.A venit la Timişoara în 1885 ca învăţător la Şcoala Elementară din Iozefin. În acelaşi an a fost

atras de directorul Schäffer pentru a fi practicant la nou înfiinţata Şcoală de Surdomuţi. Până în 1894 a predat paralel la ambele şcoli. În 1894 a preluat de la Roboz József Şcoala de Surdomuţi din Arad cu şase elevi şi a dezvoltat-o până la transformarea ei în institut cu opt clase de învăţământ public şi Şcoală profesională. După 1906, efectivul şcolii arădene s-a menţinut la aproximativ 80 de elevi. Nu cunoaştem anul dispariţiei sale de la conducerea institutului arădean şi nici motivul care a dus la aceasta. În 1916 încă mai era director, dar în 1919 nu se mai afla în institutul arădean.

b. KLIS LAJOS. (Planşa VIII)Klis Lajos a venit la Timişoara în anul 1887 [141,p.95] fiind angajat ca învăţător la Şcoala

Elementară din Iozefin. Deoarece în 1910 şi-a serbat 25 de ani de activitate didactică [65.an.1911.p.80 ; 170], rezultă că timp de doi ani (1885-87) a activat în alte localităţi pe care nu le cunoaştem. La îndemnul lui Karl Schäffer, s-a ataşat de colectivul care se ocupa seara de surdomuţi şi chiar din primul an conducea clasa a I-a (Tabelul nr. 4.).

Aşa cum am arătat anterior (cap.III.4.), Klis Lajos a lucrat în special cu clasele mici unde s-a specializat în tehnica demutizării. Rezultatele obţinute de el au fost remarcabile [139.p.24 ; 140.p.24-25]. S-a înscris la Cursul de formare a învăţătorilor în pedagogia terapeutică din Vác pe care îl absolvă în urma examenului ţinut în zilele de 20-21 iunie 1894 [142.an.1893-4.p.51] cu calificativul “Excelent”. Paralel a urmat un curs de desen şi la 23 mai 1893 a obţinut diploma în această specialitate [69.nr.13/1893.p.3]. Deşi a predat la Şcoala Orăşenească de Surdomuţi timp de şase ani (1887-93), a fost nevoit să se înscrie la concursul pentru ocuparea posturilor de profesori la Institutul de Surdomuţi din Timişoara. Cu toată concurenţa existentă, a reuşit şi obţinut postul de profesor titular. Devenea mâna dreaptă a directorului Schäffer fiind numit secretar al Comisiei de Supraveghere şi reprezentant al cadrelor didactice [140.p.40 ; 142.an.1893-4.p.26]. În aceiaşi calitate a participat la 29 octombrie 1893, împreună cu directorul Schäffer, la inaugurarea noului sediu al Institutului de Surdomuţi din Cluj [142.an.1893-4.p.50].

A fost primul bibliotecar al institutului timişorean [142.an.1893-4.p.14].După 1894, noul inspector ministerial Roboz József este încântat de priceperea şi râvna lui Klis

Lajos şi la 4 octombrie 1897 l-a transferat la institului din Vác (Ordinul M.Î.C. nr.48543).S-a ocupat şi de executarea materialelor didactice. Astfel cu Ordinul nr.13705/1896, Ministerul

Învăţământului şi Cultelor îi omologhează o “Mică maşină de calcul folosită în şcolile publice” [69.nr.2/1897.p.31]. Se pare că acest instrument didactic a fost apreciat în mod deosebit deoarece doi ani mai târziu, ministerul revine cu Ordinul nr.82168/1899 prin care recomandă folosirea acestei maşini de calcul în toate şcolile publice pentru clasele a I-a şi a II-a. Maşina de calcul era deja în execuţia firmei “Traumann György” şi costa 50 de kreiţari [69.nr.25/1899.p.499].

54

Ajuns la institului din Vác, Klis Lajos a avut posibilitatea să lucreze în cel mai titrat colectiv didactic din Ungaria, în domeniul pedagogiei terapeutice. A fost discipolul lui Roboz în perioada cea mai fertilă a activităţii acestuia. Cum la Vác existau paralel două instituţii de învăţământ, Klis Lajos a predat la ambele. A fost diriginte şi profesor în cadrul Institutului de Surdomuţi şi a fost conferenţiar la cursurile de formare a învăţătorilor în pedagogia terapeutică. În această calitate a susţinut cursurile : “Viaţa, sufletul şi educaţia surdomuţilor”, “Date din istoria învăţământului pentru surdomuţi”, “Metode de educare a surdomuţilor” şi “Date din istoria învăţământului pentru orbi”.

De-a lungul vieţii a scris şi publicat mai multe cărţi de specialitate, dintre care am reuşit să aflu opt titluri* :

1.„Közérdekü tudnivalók a siketnémákról” (Cunoştinţe de interes general despre surdomuţi) Gyógypaedagogiai könyvtar. Mayer Sándor könyvnyomdája. Vác 1901 [115.an.1902-3. p.22;91;82;170].

2.”A siketnéma-oktatás vázlatos ismertetése” (Prezentarea schematică a instruirii surdomuţilor). Mayer Sándor könyvnyomdája Vác 1902. [168.an.1906-7.p.43; 81.an.1906-7.p.80; 83; 170].

3. „Részletek hazai siketnéma-oktatás ügyünk történetéböl” (Pasaje din istoria problematicii învăţământului pentru surdomuţi din ţara noastră). Nyomtatta Fritz Armin könyvnyomdája. Budapest.1902. [84 ; 170].

4. „A siketnémák oktatásának és irodalmák története külföldön és hazánkban” (Istoria instruirii surdomuţilor şi a literaturii în lume şi la noi în ţară). Litografie. Vác. 1903-4. [45.p.244;115.an1902-3.p.22]

5. „A siketnéma gyermekek beszéde” (Vorbirea copiilor surdomuţi). „Thália”-nyomda. Budapest. 1908. [91 ; 85 ; 170].

6. „A vakok oktatásának és irodalmának története külföldön és hazánkban” (Istoria instruirii orbilor şi a literaturii în lume şi la noi în ţară). [168.an.1906-7.p.42 ; 115.an.1902-3.p.22].

7. „Módszertani, jegyzetek a magyarországi siketnéma-intézetek és iskolák tantervének kiegészitéséhez” (Însemnări metodice din institutele de surdomuţi din Ungaria la completarea programei şcolare).[168.an.1907-8.p.45 ; 81.an.1906-7.p.80 ; 170].

8. „Jegyzetek a siketnémák élet- , lélek- és nevelés tanából” (Însemnări din studiul despre viaţa, sufletul şi educaţia surdomuţilor). [115.an.1902-3.p.22 ;91].

În anul şcolar 1898-9, directorul institutului din Vác, Roboz József, s-a înbolnăvit şi a lipsit lungi perioade de timp. Klis Lajos l-a înlocuit în toate funcţiile pe care le-a avut, fără să-şi neglijeze sarcinile pe care le avea ca profesor la institutul de surdomuţi şi conferenţiar la cursul pentru învăţători. În locul directorului, a fost membru în Consiliul Naţional al Specialiştilor în Pedagogie Terapeutică şi secretar al acestui Consiliu [54.p.5.; 38.an.1899-1900.p.32-33]. Capacitatea sa organizatorică a fost apreciată de forurile în drept şi în anul 1899 a primit o bursă de studiu în Germania (Ordinul M.Î.C.nr.48201/1899).

S-a ocupat, alături de ceilalţi colegi ai săi, de organizarea jubileului de 100 de ani a institutului din Vác. Cu această ocazie a pregătit materialul despre istoria institutului şi a organizat o expoziţie cu produsele surdomuţilor din toată ţara [38.an.1899-1900.p.39].

În primăvara anului 1900, a definitivat, împreună cu noul director al institutului din Vác, Borbély Sándor, programa şcolară unitară pentru toate institutele de învăţământ special din Ungaria. Ministerul Învăţământului şi Cultelor, prin Ordinul nr.16822/7 aprilie 1900, publică această programă şi aduce mulţumiri celor doi autori.

* Primele cărţi le-am găsit şi pot oferi numele editurii, localitatea şi anul apariţiei. Pe celelalte le-am aflat din diferite alte lucrări bibliografice, pe care le-am menţionat în dreptul fiecăreia fără să cunosc editura şi anul apariţiei.

55

Începând cu 1901, Klis Lajos a fost numit director adjunct al Institutului de surdomuţi din Vác [38.an.1901-2.p.12]. Din 1900 a făcut parte din Comisia de Critică pentru surdomuţi a ministerului [69.nr.16/1900. p.347].

În 1904, cu Ordinul nr.28746 a fost numit directorul Institutului de Surdomuţi din Budapesta şi în acest fel s-a încheiat perioada de şapte ani petrecuţi la Vác. Institutul din Budapesta avea la acea dată o vechime de 13 ani, însă dispunea doar de 5 clase cu 64 de elevi. În 1910, după doar şase ani, a mărit acest institut la 13 clase cu 157 de elevi. A fost o realizare fără precedent, de care Klis Lajos s-a achitat cu cinste [170]. La 1 februarie 1906, a fost decorat cu Crucea de Merit cu Coroană de Aur [69.nr.3/1906.p.61]. În acelaşi an a devenit Preşedintele Asociaţiei Naţionale a Profesorilor din Institutele de Surdomuţi, iar în 1909 când a renunţat la această funcţie, a fost numit Preşedinte Onorific pe viaţă [170]. A colaborat la diferite publicaţii de specialitate şi a fost în colectivul de redacţie al revistei “Pedagogia terapeutică în Ungaria”. La 28 iunie 1910 i s-a sărbătorit, cu mult fast, aniversarea a 25 de ani de activitate didactică. Au fost prezenţi reprezentanţi ai Ministerului Învăţământului şi Cultelor, directori şi profesori de la toate institutele de surdomuţi din Ungaria, dar şi de la institute de orbi şi debili mintali.

Klis Lajos a continuat şi mai departe această muncă. Ultimele date pe care le avem despre el sunt din anul 1917 când era tot directorul institutului din Budapesta. A fost specialistul cel mai vestit pe care l-a dat Institutul de Surdomuţi din Timişoara, înaintea Primului Război Mondial.

c. WENTZEL JÓZSEF. Wentzel József a sosit la Timişoara în 1894, fiind angajat ca învăţător la Şcoala Elementară din

Maiere (viitorul Elisabetin). Această şcoală se afla în subordinea administrativă a Şcolii Elementare din Josefin care îl avea ca director pe Karl Schäffer. Doi ani mai târziu, în 1896, Wentzel József era deja la şcoala din Josefin [141.p.95]. În mod voluntar, încă din 1894, şi-a oferit serviciile pentru educarea surdomuţilor [140.p.44 ; 142.an.1894-5.p.38]. Timp de trei ani (1894-7) s-a ocupat gratuit de activităţile privind dezvoltarea dexterităţilor la copiii surdomuţi, învăţându-i apicultura, una din pasiunile sale. În 1897 i s-a oferit conducerea clasei a I-a şi intra oficial în rândurile profesorilor institutului de surdomuţi [161.nr.1/1898.p.14]. Cu această ocazie a fost numit şi supraveghetor al muzeului institutului [142.an.1897-8.p.12]. Se remarca repede şi în anul următor a fost solicitat la Şcoala de Surdomuţi din Arad unde s-a transferat cu Ordinul M.Î.C. nr.24916/ 25.07.1898 [69.nr.15/1898.p.376], iar în 1900 la Institutul de Surdomuţi din Budapesta (Ordinul M.Î.C. nr.47496/1.08.1900). Documentele institutului budapestan îl prezinta calificat atât în domeniul surdomuţilor cât şi în tratarea bâlbâiţilor şi greu vorbitorilor. Aici a fost numit secretar al corpului didactic şi introducea între materiile predate “exerciţiile Fröbel” pe care şi le-a însuşit la Timişoara [54.p.6]. Prestigiul său creştea continuu şi în vara anului 1905 a fost numit directorul Şcolii de Surdomuţi din Ungvár (actualmente Ujgorod-Ucraina), care a fost înfiinţată doar cu un an înainte [69.nr.25/1905.p.486]. A rămas în această funcţie până în 1908 fiind transferat la Institutul de Surdomuţi din Cluj (Ordinul M.Î.C.nr.84922/8.08.1908). După această dată i se pierde urma.

** *

În acest moment, se cuvine să facem un scurt bilanţ. Karl Schäffer a recrutat patru învăţători din şcoala elementară pe care o conducea : Ottrubay Ádam, Elias Jakab, Klis Lajos şi Wentzel József. Dintre aceştia doar Ottrubay Ádam s-a reîntors în învăţământul public. Ceilalţi trei, aşa cum am arătat, au ajuns personalităţi de marcă ai învăţământului pentru surdomuţi şi directori la astfel de institute (şcoli). Putem spune că directorul Karl Schäffer a dat dovadă de o intuiţie remarcabilă în alegerea colaboratorilor.

Următorii profesori au venit la institutul timişorean după ce erau deja calificaţi în pedagogia surzilor.

56

d. HERTILLA SZILÁRD ( HERTILA CONSTANTIN).Şi-a început activitatea didactică la Institutul de Surdomuţi din Timişoara după ce a reuşit la

concursul din 30 august 1893. Era învăţător cu diplomă pentru şcolile publice şi absolvise la Budapesta un curs de pedagogia surzilor. Era originar din Caransebeş [140.p.43 ; 142.an.1893-4.p.11]. A funcţionat la institutul timişorean timp de 6 ani conducând, în diferiţi ani şcolari, clasele a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a şi grupa de şcoală profesională[142 ; 125].

La 6 iulie 1899, cu Ordinul M.Î.C. nr.34389 a fost transferat la Institutul de Surdomuţi din Vác [69.nr.17/1899.p.370], în doi ani predând la clasele a VI-a şi a VII-a, plus geografia clasei a VIII-a şi gimnastica la clasele a VII-a şi a VIII-a [38.an.1899-1900.p.32-34].

În 1901 a revenit la Timişoara (Ordinul nr.42078/1901) şi pe lângă activitatea didactică la Institutul de Surdomuţi, preda şi la cursul de vindecarea bâlbâiţilor.

În 1907, cu Ordinul nr.118524/1.11.1907, s-a transferat la Institutul de Surdomuţi din Arad unde a devenit în curând, mâna dreaptă a directorului Elias Jakab. În 1912 a fost numit director adjunct [56.an.1912-3.p.14]. În 1915 s-a îmbolnăvit şi pensionat medical [56.an.1915-6.p.9 şi 14] . În 1919 a fost rechemat din pensie pentru a prelua institutul arădean, ca director.

După autodesfiinţarea institutului arădean, în 1921, i s-a oferit funcţia de director al Institutului de Surdomuţi din Cluj. A menţinut această funcţie până în anul 1924 [166.p.68-69].

După 1918 a folosit numele de Hertila Constantin. Ne punem deci întrebarea : “Care a fost prenumele său real ?” Şi în această privinţă trebuie să facem unele presupuneri bazate pe datele reale de care dispunem. Care sunt aceste date reale ? Atât la Timişoara cât şi la Arad, în anumiţi ani şcolari, a predat la copiii surdomuţi religia ortodoxă. Aceasta nu ar fi fost posibil decât dacă, cel puţin, unul din părinţi era ortodox. În al doilea rând, în 1919-20, ca director la institutul arădean “a făcut pentru clasa a I-a un program de învăţământ corespunzător gramaticii şi articulaţiei române” [76.p.11]. Cu alte cuvinte cunoştea bine limba română. În al treilea rând, deşi nu a putut participa personal la prima Conferinţă a directorilor şi experţilor din institutele medico-pedagogice din Transilvania, Banat, Părţile ungurene şi Bucovina de la Cluj din 14-15 iunie 1920, a trimis o telegramă de adeziune [71.p.6]. Aceasta demonstrează că gândea şi simţea româneşte. Şi în ultimul rând, după 1921 când se mută la Cluj şi preia funcţia de director, introduce şi aici limba română şi sprijină Institutul medico-pedagogic din Cluj care pregătea specialiştii în acest domeniu. Toate acestea ne îndreptăţesc să tragem concluzia că Hertila era român, sau cel puţin pe jumătate şi prenumele său adevărat era Constantin. Forma “Szilárd” a fost doar o maghiarizare a numelui său adevărat.

e. ZÁDOR ENDRE. (Planşa IX)Conform datelor personale înscrise în anuarele Institutului de Surdomuţi din Timişoara, Zádor

Endre şi-a început activitatea didactică în învăţământul surzilor în 1892. Bănuim că în primii ani a funcţionat la institutul din Vác deoarece aici se găsea în anul şcolar 1896-7 când directorul de atunci, Roboz József îl transfera la Institutul de Surdomuţi din Budapesta (1 mai 1897) pentru a prelua postul rămas vacant prin pensionarea lui Scherer István, cel ce editase revista de specialitate Kalauz [132.p.75]. În vara aceluiaşi an (4 august 1897) a fost transferat la Institutul de Surdomuţi din Timişoara în locul lui Klis Lajos pe care Roboz îl dorea la Vác (Ordinul nr.48543).

La Timişoara activa ca profesor timp de doi ani şcolari, timp în care a fost conducătorul claselor a II-a, respectiv a III-a [142 ; 143].

În anul 1899 s-a reîntors din nou la Vác împreună cu colegul său timişorean Hertilla Szilárd (Ordinul nr.23289/6.07.1899). A colaborat cu succes, împreună cu celelalte cadre didactice de la Vác, atât la clasă cât şi atunci când primeau alte însărcinări. Astfel, împreună cu Klis Lajos şi cu încă un coleg au

57

efectuat exerciţiile de audiologie “Urbantschitsch-féle” , care se pare că erau la modă în acea perioadă [38.an.1899-1900.p.33]. A făcut parte din colectivul de organizare a centenarului Institutului din Vác.

În 1903 a fost delegat să conducă noua Şcoală de Surdomuţi din Sopron [69.nr.16/1903.p.397]. Aici rămâne ca director timp de trei ani, deoarece în 1906 a fost transferat ca director la Institutul de Surdomuţi din Timişoara [69.nr.19/1906.p.452] şi a condus acest institut până la pensionarea sa de la începutul anului 1931. Activitatea sa la Timişoara o vom trata separat, însă merită să menţionăm faptul că a condus acest institut timp de aproape 25 de ani, fiind al doilea director al acestei instituţii de învăţământ.

A făcut o propagandă neobosită pentru prezentarea muncii desfăşurate în institut prin demonstraţii practice făcute în faţa diferitelor oficialităţi. În timpul său institutul a obţinut Medalia de aur la Expoziţia internaţională de la Londra, din 1909. În octombrie 1917 a fost decorat cu Crucea de Merit-clasa a II-a, pentru munca depusă cu militarii care şi-au pierdut auzul pe front.

Nu avem date bibliografice precise despre el. Nu ştim unde s-a născut, iar anul naşterii putem doar să-l aproximăm. Dacă în 1931 ar fi avut 65 de ani, vârsta de pensionare, înseamnă că s-a născut în anul 1866. Din actele aflate în arhiva şcolii, în ultima perioadă în care a lucrat, ni se prezintă ca o persoană bună cunoscătoare a limbii române. Acest lucru ne face să bănuim că provenea dintr-o zonă cu o populaţie românească numeroasă, care i-au transmis din tinereţe noţiunile de limbă. Nu ştim dacă această zonă geografică a fost Banatul sau Ardealul, dar este sigur că a folosit cu succes limba română în activităţile didactice şi administrative. După data pensionării nu mai cunoaştem nimic despre Zádor Endre* .

** *

Pe lângă aceşti cinci profesori cu care ne mândrim, mai există încă doi pe care îi vom prezenta mai jos, deşi a venit la institutul timişorean după încheierea perioadei studiate în acest capitol.

f. VÖLKER JÓZSEF. (Planşa IX)A sosit la Institutul de Surdomuţi din Timişoara în anul 1899, în baza Ordinului M.Î.C. nr.34389

care îl numea învăţător– suplinitor. A rămas aici doar un singur an şcolar, timp în care a fost conducătorul clasei a III-a şi secretar al corpului didactic [143.an.1899-1900.p.7].

La 1 noiembrie 1900 s-a transferat la Institutul de orbi şi surdomuţi din Kecskemét unde era director Németh László, cel care edita revista de specialitate „Gyógypaedagogiai Szemle” (Cronica Pedagogiei Terapeutice). Aici a fost numit secretarul Societăţii de Protecţie a Surdomuţilor din localitate şi bibliotecarul institutului [115]. După 6 ani de activitate la acest institut, a fost numit ca director la Şcoala de Surdomuţi din Sopron, în locul lui Zádor Endre care plecase la Timişoara. În 1910 a fost numit membru extern în Comisia Naţională de Specialişti în Pedagogie Terapeutică [69.nr.4/1911.p.54]. A fost director la Sopron până în 1937, când s-a pensionat [69].

g. WAYÁN FERENC. Peste ani, Wayán Ferenc, profesor timişorean între 1908-1912, va fi al şaptelea cadru didactic ce

va ajunge director. El va conduce Institutul de surdomuţi din Sopron în perioada 1937-46. În acest fel, primii trei directori ai acestui institut (Zádor Endre, Völker József şi Wayán Ferenc) au fost profesori care şi-au făcut ucenicia la Timişoara.

Nu avem pretenţia că formarea acestor specialişti s-ar fi făcut exclusiv la Timişoara. Ne mândrim însă, că la formarea lor a contribuit într-o oarecare măsură şi institutul nostru de surdomuţi.

* În perioada de după 1918, a utilizat numele de Zador Andrei. Din respect pentru etnia sa maghiară am utilizat prenumele original Endre.

58

Înainte de terminarea acestui capitol, doresc să mai semnalez personalitatea unui profesor care a rămas toată viaţa legat de institutul timişorean fiind, de-a lungul a aproape patru decenii, cadrul didactic important. Acesta a fost :

h. STANCZEL JÁNOS.În 1893, când a reuşit la concursul din 30 august, era deja calificat de un an în pedagogia surzilor.

Între 1890-92, a urmat la Vác cursurile speciale de formare în domeniul pedagogiei terapeutice şi în toată această perioadă a fost învăţător practicant la acest institut [89.p.25 şi 27]. Conform datelor personale prezentate în anuarele şcolii, în anul şcolar 1892-3, a funcţionat ca învăţător la o şcoală de surdomuţi, însă nu se precizează la care din ele. Cum la acea dată aceste unităţi erau foarte puţine, nu putea să fie decât cea de la Vác sau cea de la Budapesta. S-a caracterizat printr-o mare modestie şi a rămas în analele institutului ca persoana în care te poţi baza în orice situaţie. A fost “marele anonim” al institutului, dar în acelaşi timp şi “marele specialist”. L-am putea denumi “eminenţa cenuşie”. Nu a publicat nici o carte şi nici nu a avut funcţii înalte. A fost tot timpul acel dascăl ordonat şi muncitor de care au beneficiat generaţii întregi de elevi surdomuţi. De la el ne-a rămas un frumos Atlas Geografic [147] , desenat sub îndrumarea sa de doi elevi surdomuţi aproximativ în 1895 şi care cuprinde toate hărţile necesare orelor de geografie pentru clasele V…VIII. Singurele funcţii pe care le-a avut au fost în cadrul institutului. Astfel, în 1897 când Klis Lajos se transfera la Vác, Stanczel János a fost numit în locul său “reprezentantul cadrelor didactice în Comisia de Supraveghere şi secretar al acestei comisii”. A deţinut această funcţie până în 1916 când trebuia să plece la război.

Între 1893-1904, a fost secretarul consiliului profesoral şi după această dată a fost bibliotecarul institutului [142 ; 143]. În ultimii ani ai activităţii lui Karl Schäffer, l-a înlocuit pe acesta de câte ori a fost internat în spital [143], deşi în institut se găsea Roboz József care avea mai multe pretenţii. Poate că mulţi se aşteptau ca o dată cu pensionarea lui Schäffer, locul de director să fie luat de Stanczel. Numirea ca director a lui Zádor Endre nu îl tulbură şi la 3 octombrie 1906 când acesta a fost instalat oficial în funcţie, Stanczel János, în numele cadrelor didactice, i-a ureat bun venit şi l-a asigurat de colaborarea tuturor pentru bunul mers al institutului [168.an.1906-7.p.6]. Mai mult decât atât, devenea colaboratorul principal al directorului şi în 1907 a fost numit “conducătorul internatului” şi “secretar al Comisiei de Protecţie a Surdomuţilor”, iar în 1909 a devenit “director adjunct”[168]. Ca orice profesor din acest domeniu, a predat diferite materii de la cele specifice surdomuţilor (pronunţie şi dezvoltarea vorbirii), la cele comune tuturor şcolilor (matematică, ştiinţele naturii, geografie, istorie, gimnastică, confecţionări din hârtie şi cartonaj)[168].

La 1 februarie 1904 s-au deschis în Timişoara două cursuri pentru vindecarea elevilor bâlbâiţi. Unul dintre acestea îşi avea sediul la Institutul de Surdomuţi şi l-a avut ca profesor pe Stanczel János, care timp de patru ani s-a achitat cu cinste de această nouă însărcinare [161]. De asemenea, la şedinţele anuale ale învăţătorilor din Banat, Stanczel a susţinut prelegeri pe tema : “ce trebuie să facă un învăţător dacă are în clasă un elev bâlbâit ?” În anul şcolar 1907-8, Asociaţia “Crucea Albă” pentru Ocrotirea Copiilor din Banat (Fehérkereszt délvidéki gyermekvédö-egyesület) îl angaja pe Stanczel János să conducă o clasă cu 6 elevi debili mintali, pentru care se închiriase o casă în cartierul Elisabetin. Din aceste ultime două activităţi, putem conchide că Stanczel János a fost primul logoped (alături de Fucsek Sándor ) şi primul profesor pentru debili mintali din Timişoara.

În 1918 întors din război şi-a continuat activitatea de profesor, înconjurat de un grup de confraţi mai tineri. Ultima dată apare în documentele şcolii în anul şcolar 1928-9. Probabil s-a pensionat în vara aceluiaşi an şi a dispărut cu aceeaşi modestie cu care a trăit toată viaţa.

8. ACTIVITATEA ŞCOLII PROFESIONALE DE SURDOMUŢI .

59

Începută în timpul “şcolii orăşeneşti”, Şcoala Profesională de Surdomuţi şi-a continuat şi ea evoluţia. Elevii erau repartizaţi la diferiţi meseriaşi din oraş şi veneau la şcoală pentru a urma cursurile teoretice necesare. Aceste cursuri teoretice se compuneau din 7 ore/săptămână şi erau compuse din : conversaţie 1 oră, compunere 1 oră, matematică 1 oră, geografie 1 oră şi desen 3 ore. Ulterior, s-a mai luat ½ oră de la geografie pentru a fi utilizată pentru citire. După cum putem vedea, şi pe perioada şcolii profesionale se punea un deosebit accent pe limbajul oral. Elevii surdomuţi care au urmat şcoala profesională au fost următorii (exceptând anii şcolari 1895-6 şi 1896-7, pentru care ne lipsesc datele) :

Tabel nr 13.Nr.Crt.

Numele şi prenumele

Meseria1893

1894

1894

1895

1895

1896

1896

1897

1897

18981 Heinermann István Tâmplar X X ? ?2 Kass Béla Tâmplar X ? ?3 Kühn György Brutar X ? ?4 Mihai Miklós Brutar X ? ?5 Neumann Regina Lucru de mână X ? ?6 Kirch István Zeţar X ? ? X7 Gotthal Ferenc Zeţar X ? ? X8 Zupek Térez Lucru de mână X ? ?9 Esztermann Jakab Împletitor de coşuri ? ? X

10 Reichert Miklós Croitor ? ? X11 Thiry Ágost Tapiţer ? ? X12 Ellbogen Irma Cusătoreasă ? ? X13 Schawitz Katalin Lucru de mână ? ? X

Aceştia nu erau singurii elevi surdomuţi care învăţau o meserie. Existau unii copii care se angajau ca ucenici fără să mai urmeze cursurile teoretice din institut. În vara anului 1898 următorii surdomuţi au procedat în acest fel :

-Bieber Arthur -fotograf -Weissgärber János -zeţar-Bogdanov József -pantofar -Stoll Anna -croitorie-Marschall János -croitor -Szubon Szilvia -croitorieAlte persoane s-au angajat ca muncitori necalificaţi în diferite fabrici. Acestea erau în special

fete, care găseau mult mai greu o meserie care să li se potrivească ( Krepil Kreszcentia, Schawitz Katalin şi Weisz Borbála). Dintre aceştia, după un an sau doi de întrerupere, unii se vor înscrie în şcoala profesională de surdomuţi înţelegând că în caz contrar , regresează.

9. EDUCAREA SURDOMUŢILOR ADULŢI.O dată cu instalarea institutului în propria sa clădire, din str. Gheorghe Doja nr.16, Karl Schäffer

şi ceilalţi profesori s-au gândit că este momentul de a diversifica paleta educaţională. Atenţia lor a fost îndreptată spre surdomuţii adulţi care atunci când au fost de vârstă şcolară nu au putut urma o şcoală de specialitate, deoarece nu exista. Aceştia au rămas lipsiţi de orice educaţie şi cu greu puteau face faţă vieţii de zi cu zi. În urma unui recensământ efectuat de Primărie, au fost depistaţi, pe raza Timişoarei, 31 de surdomuţi aflaţi în această situaţie. Consiliul Local era doritor să ofere sprijinul financiar necesar pentru ca aceştia să urmeze un curs prin care să primească un minimum de educaţie şcolară. Astfel, la 15 februarie 1898 la Institutul de Surdomuţi din Timişoara s-a deschis secţia pentru surdomuţii adulţi, formată din cele 31 de persoane găsite cu ajutorul recensământului [142.an.1897-8.p.7 şi 30]. Este de la sine înţeles că acestor persoane nu li s-a putut aplica programa şcolară valabilă pentru elevii de vârstă

60

şcolară. Cu ei s-au făcut cursuri de alfabetizare, dezvoltarea vorbirii, compunere, şi noţiuni minime de aritmetică, care să-i ajute la îmbrăţişarea unei meserii. S-au mai oferit îndrumări referitoare la problemele sociale, politice şi de altă natură, întâlnite în viaţa de zi cu zi. De asemenea, aceia dintre ei care au intrat ucenici la unii meseriaşi, au fost ajutaţi de profesorii institutului să-şi însuşască materia teoretică necesară luării examenelor anuale.

10. CONSTRUCŢIA PROPRIULUI SEDIU AL INSTITUTULUI DESURDOMUŢI DIN STR. GHEORGHE DOJA (fostă DÓZSA ÚT .) NR. 16.

(Planşa nr. XII)La începutul anului 1893, toate oficialităţile oraşului erau conştiente de necesitatea permanenţei

în Timişoara a unui institut pentru surdomuţi. Din această cauză, la scurt timp de la declararea şcolii ca institut orăşenesc s-a luat hotărârea construirii unui sediu propriu pentru această instituţie de învăţământ. În Adunarea Generală a Consiliului Orăşenesc din 26 iunie 1893 s-a adoptat Hotărârea nr.10741 care a stabilit un buget estimativ de 100.000 de florini (200.000 de koroane) pentru această lucrare şi a format o comisie care avea ca sarcină să se ocupe de toate amănuntele realizării acestui obiectiv. Comisia era compusă din : Dr. Telbisz Károly – preşedinte, Skóza Nándor, Schäffer Karl, Tietz Ferencz şi Geml Josef. S-a hotărât ca toate cheltuielile legate de noua construcţie să fie acoperita de Primărie [142.an.1893-4.p.10]. S-a dat sarcina inginerului şef al oraşului să execute planurile construcţiei, care trebuia neapărat să cuprindă următoarele elemente [142.an.1893-4.p.24] :

- 8 săli de clasă pentru învăţământ - ateliere- 1 sală de desen - grădină mare- 1 sală de lucru de mână - 2 dormitoare- 1 sală de gimnastică - spălător elevi- 1 sală de festivităţi - săli de baie- 1 cantină - spălătorie pentru rufe- 2 infermerii - locuinţa directorului- 1 bucătărie - cameră supraveghetori şi educatori- 1 birou - curtePrimăria a achiziţionat un teren de 2000 stânjeni pătraţi *, situat la intersecţia străzii Gheorghe

Doja (fostă Dózsa út.), cu strada Virgil Madgearu (fostă Stefánia út.), pentru care a plătit 9709,17 florini [161.nr.2/1898.p.29] şi l-a donat gratuit Institutului de Surdomuţi. Proiectul construcţiilor a fost aprobat de Consiliul Orăşenesc şi apoi trimis spre aprobare la Ministerul Învăţământului şi Cultelor. În anul următor, Consiliul Orăşenesc a hotărât execuţia lucrării pe etape (Hotărârea nr.169/1894) şi aloca pentru prima fază, care prevedea doar corpul de clădire de pe str.Gheorghe Doja, suma de 40.000 florini [142.an.1894-5.p.11]. În urma licitaţiei, lucrarea a fost încredinţată constructorului Leopold L ö ffler * * care a început imediat lucrările.

Pentru a face rost de banii necesari construcţiei, Consiliul Orăşenesc s-a adresat Ministerului Învăţământului şi Cultelor pentru a-i facilita un împrumut. Acesta intervine la Institutul de Surdomuţi din Vác care împrumuta oraşul Timişoara cu 30.000 florini (60.000 koroane). Acest împrumut trebuia returnat în rate timp de 35 de ani împreună cu dobânzile [161.nr.2/1898.p.19]***.* Suprafaţa terenului apare uneori în metri pătraţi şi alte ori în stânjeni pătraţi (1 stânjen vienez=1,89648 metri). De asemenea, suprafaţa terenului este estimată uneori la 2000 mp. şi alte ori la 2004 mp. Nu s-a păstrat un plan al acestui teren din acei ani. Astăzi suprafaţa terenului este doar de 1600 metri pătraţi. Nu cunoaştem motivele.** Deoarece este de naţionalitate germenă, am utilizat prenumele “Leopold”. În lucrările de limbă maghiară Löffler apare cu prenumele “Lipót”.*** În acea perioadă, institutele de învăţământ aveau anumite fonduri depuse în bănci, de pe urma cărora foloseau doar dobânzile. Fondurile erau formate din bani lichizi, acţiuni, titluri de valoare, obligaţiuni de stat, etc. Se pare că

61

În august 1897 clădirea a fost terminată şi la 2 septembrie 1897 a început noul an şcolar în sediul nou. Inaugurarea oficială a clădirii a avut loc la 10 octombrie 1897 în prezenţa episcopului catolic Dessewffy Sándor, a prefectului Dr. Molnár Viktor, a primarului Dr. Telbisz Károly, a inspectorului ministerial Roboz József şi a numeroşi consilieri locali [142.an.1897-8.p.3-6]. Au fost prezenţi, de asemenea, delegaţi de la institutele similare din Vác şi din Cluj. S-a făcut un serviciu religios de sfinţire a clădirii, Asociaţia Corală din Timişoara a cântat mai multe melodii, s-au ţinut discursuri şi la final a fost dezvelită o placă comemorativă (care între timp a dispărut). Toţi participanţii au semnat în Cartea de Onoare şi au primit câte o broşură despre şcoală.

În următoarea Adunare Generală a Consiliului Orăşenesc, Leopold Löffler a făcut o dare de seamă a tuturor cheltuielilor efectuate la această construcţie [161.nr.2/1898.p.29] :

- construcţia propriuzisă………………….. 29.870,33 frt.(26.000,00 frt. – rate + 3.870,33 frt. – dobânzi) - cumpărarea terenului……………………. 9.709,17 frt. - alte lucrări suplimentare…………………. 5.800,08 frt. TOTAL..................................... 45.379,58 frt.Cum împrumutul făcut la Institutul de Surdomuţi din Vác era doar de 30.000 florini, rezulta că

oraşul avea un deficit de peste 15.000 florini, pe care trebuia să-l acopere. La sfârşitul anului, prin adăugarea dobânzilor, valoarea lucrărilor a ajuns la 46.000,86 florini. Situaţia trebuia rezolvată rapid. Consiliul Orăşenesc a emis Hotărârea nr.22750/1898 prin care folosea 9.847,36 florini, obţinuţi de oraş prin vânzarea de terenuri. Restul de 6.153,50 florini s-au plătit din caseria oraşului. În acest fel se clarifica partea financiară a investiţiei [161.nr.2/1899.p.43].

11. SITUAŢIA FINANCIARĂ A INSTITUTULUI.Fondurile necesare funcţionării institutului proveneau din următoarele surse : - Ministerul Învăţământului şi Cultelor. - Oraşul Timişoara. - Dobânzile donaţiei Alexander Bonnaz. - Donaţiile de la diferiţi binefăcători (filantropi). - Taxe şcolare şi taxe pentru aprovizionare.Dintre acestea, contribuţia cea mai mare a avut-o oraşul Timişoara, care prin serviciul său

economic făcea în fiecare an o estimare a necesităţilor institutului şi aloca sumele care considera că sunt necesare. Aceste estimări erau de fiecare dată depăşite şi Primăria le acoperea cu regularitate. Cum numărul elevilor a crescut continuu, este de la sine înţeles că şi cheltuielile au sporit*. Dacă în anul şcolar 1893-4 cheltuielile totale au fost de 5.736,66 florini, în anul următor ele au atins 8.092,50 florini, iar în ultimul an al perioadei despre care discutăm (1897-8) acestea s-au ridicat la suma de 11.742,72 florini.

Din “donaţia Bonnaz”, în fiecare an se primea o dobândă de 800 florini, iar Ministerul Învăţământului şi Cultelor oferea anual sume care acopereau doar o infimă parte din necesarul de care avea nevoie institutul.

în cazul institutului din Vác, aceste fonduri erau deosebit de importante şi conducerea institutului avea dreptul să utilizeze o parte din ele, pentru acordarea de împrumuturi pe termen lung. Rambursarea împrumuturilor se făcea în rate însoţite de dobânzile aferente. Acest sistem ducea la sporirea fondului propriu. Vom vedea, în continuare, că şi institutului timişorean i se va înfiinţa un astfel de fond de ajutor care până la Primul Război Mondial va ajunge la o valoare destul de importantă.* Informaţiile acestui capitol au fost culese în special din lucrările bibliografice notate la poziţia [142]. Pentru o înţelegere mai corectă vom preciza că înainte de 1900 moneda utilizată a fost FLORINUL (austriac), iar după 1900 s-a folosit KOROANA (maghiară). Raportul dintre aceste monede era 1 Florin = 2 Koroane

62

Ajutoarele date de diferiţi binefăcători se încadrau şi ele în categoria “sumelor modice”. Ca exemplu putem da ajutorul oferit de “Prima bancă timişoreană” cu 25 florini/an , “Banca Timişoara-Iozefin” cu 20 florini/an şi “Fabrica de spirt” cu 20...26 florini/an. Comisia de Supraveghere a făcut, în fiecare an, cereri de ajutorare însoţite de liste de subscripţie, pe care le-a expediat în toate cele trei judeţe bănăţene, în special la primării, şi la alte instituţii. Sumele care erau strânse cu aceste ocazii erau deosebit de mici [161.nr.1/1901.p.40] :

- 1893..............1.376,48 kor. (688,24 frt.)- 1894.................997,78 kor. (498,89 frt.)- 1895...............1.252,34 kor. (626,34 frt.)- 1896................ 504,10 kor. (252,05 frt.)- 1897...............1.177,44 kor. (588,72 frt.)- 1898...............1.111,76 kor. (555,88 frt.)

În preajma sărbătorii Crăciunului, Societatea de Binefacere condusă de d-na Baader Lujza (Ludovika ??) se ocupa cu strângerea de bani, haine, jucării, dulciuri, etc. pentru a face cadouri tuturor copiilor din institut. Datele existente arată că, de la an la an, numărul persoanelor care făceau parte din această societate, creştea. Dacă în 1893, societatea era compusă din 21 de persoane, în 1897 s-a ajuns la 41. Aceasta a dus şi la creşterea sumelor şi cadourilor colectate cu această ocazie.

Taxele pe care elevii trebuiau să le plătească erau de două feluri. În primul rând era taxa şcolară care îi viza pe toţi elevii din institut şi taxa de aprovizionare care trebuia achitată doar de elevii care stăteau în internat şi care trebuia să acopere cheltuielile care se făceau cu cazarea, căldura, hrana şi curăţenia din internat. Deci, taxa de aprovizionare trebuia achitată de elevii surdomuţi care proveneau din afara oraşului şi care proveneau, în marea majoritate a cazurilor, din familii sărace. Conştientă de acest lucru, Primăria oraşului Timişoara a luat măsuri de ajutorare a familiilor sărace prin instituirea unei forme de scutire de taxe. Astfel, în anul şcolar 1893-4, dintr-un total de 51 de elevi, 25 au fost scutiţi de taxa şcolară. Efortul Primăriei a fost şi mai mare în anul şcolar 1897-8, când scutirea de taxe s-a aplicat pentru 52 din 58 de elevi ai şcolii (!!!). În afară de taxa şcolară, anual 24...25 de elevi erau scutiţi, total sau parţial, de taxa de aprovizionare. Scutirea aceasta însemna faptul că sumele care reprezentau contravaloarea taxelor erau achitate de Primărie şi nu de elevi. Aceste eforturi financiare au fost de 2.855 frt. , în anul şcolar 1894-5 şi au crescut la 4.832,50 frt., în anul şcolar 1897-8. Alte cheltuieli necesare erau cele privind asigurarea rechizitelor şi a materialelor necesare la orele de lucru manual. Şi în această privinţă Primăria i-a ajutat pe cei săraci plătind în locul lor 90,38 frt. în 1893-4, 143,74 frt. în 1894-5 şi 150 frt. în 1897-8.

Situaţia financiară a institutului apăsa tot mai greu pe umerii Primăriei, în special datorită salariilor plătite personalului didactic şi auxiliar. Comisia de Supraveghere a încercat în permanenţă să găsească soluţionarea acestei probleme. S-a ajuns în situaţia că în 1897, la propunerea ei, Consiliul Orăşenesc a luat Hotărârea nr.67794, prin care propunea Ministerului Învăţământului şi Cultelor să-şi ia responsabilitatea de a plăti salariile profesorilor acestui institut, rămânând în sarcina Primăriei doar cheltuielile administrative [161.nr.5/1898.p.132]. Vom vedea, în continuare, că această propunere a fost unul din punctele cheie ale reformei care urma să se producă în învăţământul de pedagogie terapeutică, în anul 1898.

** *

În ajunul acestei reforme, Institutul de Surdomuţi din Timişoara îşi făcea bilanţul celor 13 ani ai activităţii sale [142.an 1897-8.p.26] :

- absolvenţi ai învăţământului public şi unii şi ai celui profesional............45 elevi

63

- elevi care au urmat şcoala doar parţial din cauza sărăciei.........................24 elevi- decedaţi...................................................................................................... 4 elevi- aflaţi în institut...........................................................................................51 elevi- adulţi surdomuţi..........................................................................................31 elevi

…….. TOTAL 155 eleviTrebuie să recunoaştem că este un bilanţ care poate fi invidiat de multe instituţii similare.

64

Moto:„Puterile noastre trebuie să fie pe măsura

faptelor pe care vrem să le întreprindem”Seneca

VI. REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DEPEDAGOGIE TERAPEUTICĂ. *

1. ACŢIUNI PRELIMINARE.Până în anul 1898 numărul institutelor de surdomuţi era mic şi inegal repartizat geografic.

Apariţia acestor institute nu a fost rezultatul unei politici guvernamentale, ci urmarea unor iniţiative locale. Cu toate acestea, cele opt institute de surdomuţi (Vác – 1802 , Budapesta- institutul izraelit-1878, Timişoara – 1885 , Arad – 1885 , Zagreb – 1885 , Cluj – 1888 , Budapesta – 1891 şi Kaposvár – 1897) , prin rezultatele pe care le-au avut, au reuşit să schimbe atitudinea populaţiei faţă de surdomuţi. Ei nu mai erau priviţi ca rebuturi sociale, ci ca membrii onorabili ai societăţii.

Primul semnal concret al acestei noi percepţii referitoare la surdomuţi s-a consemnat în anul 1896 în două domenii importante ale vieţii sociale : justiţia şi învăţământul.

În 1896 a apărut noul Cod de Procedură Penală. În cadrul acestuia şase articole (§ 134, §140, §216, §218, §320, §360) se refereau exclusiv la surdomuţi[65.an.1911.p.151-152]. În aceste articole se preciza modul în care urma să se procedeze în cazul în care un surdomut ar fi fost implicat într-un proces sau cercetat într-o anchetă a poliţiei. De asemenea, era stipulat felul în care surdomuţii trebuiesc însoţiţi de specialişti şi interpreţi, indiferent dacă sunt învinuiţi, inculpaţi, martori sau victime. Codul de Procedură Penală insista pe respectarea drepturilor cetăţeneşti ale surdomuţilor, pe toată durata desfăşurării anchetei sau a procesului.

Al doilea semnal a fost dat de Ministerul Învăţământului şi Cultelor care văzând înmulţirea şcolilor de surdomuţi, orbi şi debili mintali, şi-a dat seama că este necesară o dirijare şi un control al acestora de către persoane de specialitate. În acest sens a emis Ordinul nr.24.201/1896 prin care a înfiinţat în cadrul ministerului un Departament pentru Învăţământul de Pedagogie Terapeutică [69.nr.16/1898.p.385]. În fruntea acestui departament a fost numit Dr. Nárai Szabó Sándor, cu rangul de “secretar de stat”. În subordinea sa se aflau inspectorii ministeriali pe diferite specialităţi. Cel destinat institutelor de surdomuţi era Roboz József, despre care am vorbit anterior.

Timp de aproape doi ani, acest departament a analizat şi organizat acest învăţământ, dar cu toţii au ajuns la concluzia că este necesară o reformă majoră în acest domeniu.

2. ASIGURAREA FINANŢĂRII ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DEPEDAGOGIE TERAPEUTICĂ.

Prima problemă care se cerea rezolvată a fost cea financiară deoarece oraşele care găzduiau astfel de unităţi şcolare se confruntau cu dificultăţi în asigurarea fondurilor necesare. Am arătat în capitolul precedent că Primăria oraşului Timişoara a cerut Ministerului Învăţământului şi Cultelor să preia plata salariilor profesorilor din institutele de pedagogie terapeutică şi să rămână în grija oraşului doar cheltuielile administrative. Este posibil că astfel de cereri să fi fost făcute şi de alte localităţi deoarece ministerul a luat act de ele şi le-a aplicat începând din anul 1898. Cum volumul salariilor reprezenta o parte însemnată din totalul fondurilor necesare acestor instituţii, uneori depăşind cheltuielile

* Pentru documentarea acestui capitol am utilizat lucrările bibliografice [69], [143] şi [168].

65

administrative, s-a hotărât ca începând din acel an, 1898, ele să poarte denumirea de INSTITUTE DE SURDOMUŢI (ORBI, DEBILI MINTALI) SUBVENŢIONATE DE STAT (Államilag segélyezett intézet).

Din acest moment salarizarea profesorilor s-a făcut pe baza principiului salarizării funcţionarilor publici. Existau clase de salarizare împărţite în câte trei trepte ( gradaţii). Numerotarea acestora se făcea începând de la cele cu salariul mai mare şi continua spre cele cu salariul mai mic. Pentru învăţământ a fost fixat segmentul claselor de salarizare XI...VIII şi în 1898 corespundeau următoarelor valori salariale[69] :

Clasa de salarizare XI -Treapta 3 -1000 Koroane/an.-Treapta 2 -1200 Koroane/an.-Treapta 1 -1400 Koroane/an.

Clasa de salarizare X - Treapta 3 - 1600 Koroane/an. - Treapta 2 - 1800 Koroane/an. - Treapta 1 - 2000 Koroane/an.Clasa de salarizare IX - Treapta 3 - 2200 Koroane/an. - Treapta 2 -2400 Koroane/an. - Treapta 1 -2600 Koroane/an.Clasa de salarizare VIII - Treapta 3 -2800 Koroane/an. - Treapta 2 -3200 Koroane/an. - Treapta 1 -3600 Koroane/anUlterior inflaţia a modificat aceste valori şi în 1913, pe aceeaşi grilă, salariile erau cuprinse între

1400...4400 Koroane/an.În funcţie de pregătirea fiecăruia, cadrele didactice erau învăţători sau profesori. Funcţiile de

conducere erau şi ele gradate în raport cu mărimea şcolii şi vechimea cadrului didactic :- învăţător conducător.- director – învăţător (director – profesor).- director.

Aceştia primeau o indemnizaţie de conducere care era în medie de 400 Koroane/an.Pe lângă salariu, cadrele didactice mai primeau contravaloarea chiriilor (între 360...800

Koroane/an), în funcţie de valoarea acestora în oraşul în care se găseau. La instalare, fiecare primea o primă specială, iar în cazul unui transfer la alt institut i se decontau cheltuielile de mutare.

Toate cadrele didactice au fost introduse în Asociaţia de Pensie a Invăţământului. Cu aceasta se încheia un contract personal care se actualiza la fiecare mărire de salariu.

3. ORGANIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE PEDAGOGIE TERAPEUTICĂ.Departamentul pentru învăţământul de pedagogie terapeutică, înfiinţat în 1896, se dovedea

insuficient pentru sarcina pe care şi-a propus-o. Era necesară transformarea lui într-o altă formă, mult mai flexibilă şi cu o susţinere legislativă adecvată. În acest fel, în vara anului 1898, în baza Ordinului ministerial nr.52.270 respectivul departament s-a desfiinţat şi în locul său s-a constituit Consiliul de Stat din Domeniul Învăţământul de Pedagogie Terapeutică (Á gyógypaedagogiai tanintézetek országos szaktanácsa) [69.nr.16/1898.p.383-385], denumit „pe scurt” : „Consiliul Specialiştilor”. Prin acest consiliu, ministerul îşi propunea dirijarea şi supravegherea tuturor institutelor de surdomuţi, orbi, cretini, slabi de minte, bâlbâiţi, etc. , indiferent dacă sunt de stat, comunale, confesionale, private, şcoli sau doar cursuri de pregătire (§.1).

Consiliul Specialiştilor urma să fie condus de un grup permanent format din (§.2) :

66

- Preşedinte : - Conducătorul secţiei de pedagogie terapeutică din minister, cu rang de “secretar de stat”. Primul preşedinte a fost dr. Nárai Szabó Sándor.

- Membri : - Directorul Institutului de surdomuţi din Vác. - Directorul Institutului de surdomuţi din Budapesta. - Directorul Institutului de orbi din Budapesta.

-Directorul Institutului de cretini şi debili mintali din Budapesta.Dintre aceştia se alegea un raportor, care avea sarcina de a prezenta, în şedinţa consiliului,

diferitele probleme care trebuiau discutate şi un secretar, care întocmea procesele verbale ale şedinţelor, ţinea în ordine corespondenţa şi toate actele consiliului.

Ulterior, pe lângă acest “grup permanent”, s-a adăugat un alt grup de membri externi, care erau solicitaţi doar atunci când era necesară ascultarea altor păreri decât a celor din capitală.

Membrii permanenţi aveau şi funcţia de “inspectori ministeriali” fiind obligaţi să controleze anual fiecare institut din subordine şi pentru ca nimic să nu fie lăsat la voia întâmplării, în cadrul §.9. se precizau obiectivele pe care trebuia să le urmărească în timpul acestor controale.

O atenţie deosebită se dădea încurajării diferitelor iniţiative care veneau din partea unor cadre didactice şi care puteau duce la îmbunătăţirea învăţământului de pedagogie terapeutică.

** *

Odată înfiinţat, Consiliul Specialiştilor şi-a propus să acţioneze asupra învăţământului de pedagogie terapeutică, pe mai multe direcţii. A propus teme de studiu care au fost analizate împreună cu cadrele didactice din institute şi atunci când se ajungea la o concluzie definitivă intervenea la forul tutelar obţinând un ordin ministerial în acest sens.

67

MINISTERUL

ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ŞI CULTELOR

PRO

BLEM

E D

E I

NVĂ

ŢĂM

ÂNT

PR

OBL

EME

DE

AD

MIN

ISTR

AŢIE

ŞEF SECŢIE

“PEDAGOGIE TERAPEUTICĂ” (Secretar de stat)

CONSILIUL

SPECIALIŞTILOR

INSPECTORI

MINISTERIALI

INSTITUT DE PEDAGOGIE TERAPEUTICĂ

PRIMĂRIA ORAŞULUI

CONSILIUL ORĂŞENESC

“SCAUNUL ŞCOLII”

COMISIA DE

SUPRAVEGHERE

SCHEMA DE ORGANIZARE A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE PEDAGOGIE

TERAPEUTICĂ ÎNCEPÂND CU ANUL 1898.

68

Dacă vom urmări ordinele şi circularele emise de Ministerul Învăţământului şi Cultelor după anul 1898, vom identifica multitudinea de domenii şi probleme ale învăţământului de pedagogie terapeutică, spre care şi-a îndreptat atenţia ministerul, în general, şi Consiliul Specialiştilor, în special. Vom urmări în continuare, modul în care a fost organizat şi uniformizat învăţământul pentru surdomuţi. În acest domeniu, distingem următoarele domenii în care s-a lucrat :

a. Eliminarea elevilor debili mintali din institutele şi şcolile de surdomuţi şi dirijarea lor spre unităţi specializate în acest sens. Pentru aceasta s-au emis Ordinele nr.6.597/1899 şi 95.555/1899.

b. Stabilirea duratei de şcolarizare a învăţământului public pentru surdomuţi. Dezbaterea iniţiată în acest sens a durat mai mult. Pe parcursul anului 1899 s-au făcut diferite demonstraţii în care cei care susţineau durata de 6 ani se confruntau cu cei care susţineau o durată de 8 ani. Ordinele ministeriale nr. 6.597/1899, 12.747/1899 şi 32.868/1899 reflectă alternanţele de opinie de la o părere la alta. În final s-a stabilit o durată de 8 ani, care în conformitate cu Ordinul nr. 103.357/1906, se echivala cu studiile a 6 ani de şcoală publică din învăţământul normal.

c. Stabilirea numărului minim de elevi într-o clasă de surdomuţi, a fost hotărât la opt de către Ordinul nr. 16.677/1901. Dacă numărul elevilor din unele clase scădea sub opt, acest ordin impunea comasarea a 2-3 clase într-o singură grupă, condusă de un singur cadru didactic.

d. Vorbirea naturală a surdomuţilor constituia, în cadrul învăţământului oralist, un factor deosebit de important. După mai multe corectări şi completări, se emite Ordinul nr.27.544/1906 care explica modul în care trebuie făcut acest tip de învăţare şi cum vor fi notaţi elevii în funcţie de pronunţie.

e. Procesul de învăţământ a fost organizat în conformitate cu Ordinul nr.16.822/1900, modificat cu nr.17.750/1903 şi îmbunătăţit cu nr.423/1906.

f. Uniformizarea programelor şcolare a fost încheiată în anul 1905 şi oficializată cu Ordinul nr. 49.067. Noile programe şcolare au fost publicate atât în revistele de specialitate din Ungaria, cât şi în străinătate [48].

g. Uniformizarea regulamentelor de funcţionare a institutelor s-a realizat în 1913 şi a fost impusă cu Ordinul nr.27.205/1913.

h. Obligativitatea şcolarizării surdomuţilor a fost stabilită prin Ordinul nr.11.158/1904. Acesta a fost un ordin voluminos care a atins mai multe probleme şi pe care îl vom analiza separat.

i. Învăţământul privat pentru surdomuţi nu a fost nici el uitat. În 1901 a fost emis Ordinul nr. 40.144, care se referea la “modalităţile de şcolarizare a surdomuţilor şi a celor cu defecte de vorbire, în a căror regiune nu există o şcoală de specialitate”, iar în 1909 cu Ordinul nr.142.230 ministerul impunea un “regulament de desfăşurare a examenelor ţinute în institutele particulare de pedagogie terapeutică”.

j. Obligativitatea învăţământului profesional pentru surdomuţi a fost realizată în 1913 prin Ordinul nr.14.448.

k. Reorganizarea perfecţionării cadrelor de specialitate. O serie de ordine ministeriale au reglementat şi acest aspect :

- Ordinul nr.694/1901 se referea la “modalităţile de perfecţionare a celor care s-au angajat să predea religia într-o şcoală specială”

- Ordinul nr.88.107/1901 preciza “cursurile care se fac în sprijinul învăţământului pentru surdomuţi şi orbi.

Aşa cum am arătat în capitolul III.7., în anul 1904 Cursurile de Formare în Pedagogia Terapeutică au fost reorganizate şi mutate la Budapesta. Prin Ordinul nr.44.770/1904 a fost aprobat regulamentul de funcţionare a acestora, precizând toate problemele referitoare la condiţiile de înscriere, taxe, burse, durata de şcolarizare, disciplinele de studiu, organizarea cursurilor şi modul de desfăşurare al examenelor.

69

l. Pregătirea personalului auxiliar din aceste institute a fost reglementată prin Ordinul nr. 89.894 din 1904 care preciza “şcolarizarea tuturor angajaţilor”. Acest ordin era tot atât de exact ca şi cel referitor la profesori. Una din categoriile care au fost vizate de acest ultim ordin a fost personalul de supraveghere, pe care astăzi îl numim educatori sau pedagogi. După această dată ei au fost supuşi unei pregătiri continue şi de două ori pe an, un membru din comitetul permanent al Consiliului Specialiştilor se deplasa în fiecare institut de surdomuţi şi examina stadiul de pregătire al acestora.

m. Pensionarea specialiştilor a fost şi ea ţinta preocupărilor consiliului. Prin Ordinul nr.108.159 din 1905 se adăuga la calculul pensiei, perioada petrecută la cursurile de formare în pedagogia terapeutică, iar în 1912, cu Ordinul nr.55.425 se precizau condiţiile de pensionare a specialiştilor în acest domeniu.

n. Problemele administrative ale institutelor de pedagogie terapeutică au fost organizate prin Ordinul nr.74.157/1901 care dădea “dispoziţii referitoare la simplificarea administrării institutelor” şi Ordinul nr.63.855/1907 care se referea la “asigurarea materială a şcolilor de surdomuţi”.

Cum foarte mulţi filantropi au făcut anumite “fundaţii de sprijin”, s-a simţit nevoia unor instrucţiuni referitoare la modul în care ele trebuiau administrate şi cum se ţinea evidenţa lor. Pentru aceasta a fost emis un ordin special, care avea nr.15.493/1910.

După ce am făcut această trecere în revistă a principalelor direcţii a reformei învăţământului de pedagogie terapeutică, este cazul să ne întoarcem şi să prezentăm unul din cele mai importante ordine ministeriale destinate învăţământului pentru surdomuţi :

Ordinul nr.11.158/1904 privind obligativitatea şcolarizării surdomuţilor şi asigurarea condiţiilor necesare realizării acestui deziderat.

Acest ordin se adresa atât institutelor şi şcolilor de stat pentru surdomuţi, cât şi celor particulare, asociaţiilor, cultelor religioase şi diferitelor instituţii. Ordinul cuprindea patru părţi distincte.

Prima parte se adresa tuturor inspectorilor şcolari, care aveau obligaţia să controleze modul în care surdomuţii frecventează şcolile. Tot inspectorii şcolari erau răspunzători cu depistarea tuturor copiilor surzi de vârstă şcolară care se găsesc în localităţile de care răspund.

Partea a doua, a ordinului ministerial, se adresa clerului căruia i se cerea ajutorul în atragerea copiilor surdomuţi către şcolile speciale şi eventual lămurirea familiilor despre necesitatea şcolarizării lor. Preoţii mai erau îndemnaţi să se preocupe de ajutorarea institutelor de surdomuţi atât apelând la fondurile bisericilor, cât şi prin găsirea şi încurajarea eventualilor finanţatori privaţi. De asemenea, în localităţile care se aflau la mari distanţe de insitutele de surdomuţi, preoţii erau îndemnaţi să încurajeze anumiţi profesori care să se ocupe particular de aceştia.

Partea a treia se adresa municipalităţilor care erau rugate să întocmească cu atenţie listele cu copiii surdomuţi de vârstă şcolară şi să le înainteze institutelor de surdomuţi până în luna aprilie a fiecărui an. Întreaga ţară a fost împărţită în zece districte şi fiecare localitate aparţinea de un centru deţinător de un institut de surdomuţi. Autorităţile locale aveau obligaţia de a găsi resurse financiare pentru aceste institute şi să le asigure cu tot ce ele au nevoie. Se făcea precizarea că înscrierea copiilor surdomuţi se face indiferent de naţionalitate sau religie pentru toţi copiii cuprinşi între 7 şi 10 ani.

Partea a patra era destinată altor categorii de persoane sau instituţii care se puteau ocupa de surdomuţi. Erau precizate modalităţie de ajutor şi felul în care ajutorul lor trebuie administrat.

Pe lângă aceste patru părţi, ale ordinului propriuzis, mai exista un îndrumător de aplicare. În cadrul acestuia aflăm o serie de informaţii ca de exemplu: “ce trebuie să cuprindă dosarul de înscriere al fiecărui copil surdomut” (copia certificatului de naştere, certificat medical care să ateste prezenţa surdităţii şi lipsa deficienţelor fizice sau psihice, certificat cu vaccinurile făcute, certificat cu membrii familiei, certificat cu starea materială). Tot în cadrul acestui îndrumător se stabilea valoarea taxei şcolare

70

de 240 koroane/an, pentru elevii care locuiesc la părinţi. Se precizau de asemenea, condiţiile de acordare a eventualelor scutiri de le plata taxei şcolare şi modul în care urmează să fie şcolarizaţi copiii ce provin din orfelinate. Primăriile tuturor comunelor erau obligate să contribuie cu 100 Koroane/an, pentru fiecare copil surdomut care provine de pe raza localităţii sale.

În final se prezinta împărţirea ţării în jurul înstitutelor de surdomuţi. La data apariţiei acestui ordin ministerial, în apropierea înstitutului de surzi din Timişoara mai exista cel din Arad şi se înfiinţase recent încă unul la Szeged. Arondarea zonelor ce reveneau fiecăruia dintre aceste institute învecinate a fost următoarea (Planşa XIV) :

- Institutul de Surdomuţi Timişoara : - Judeţul Timiş, Judeţul Caraş-Severin, iar din Jud. Torontal partea sudică începând cu localitatea Kikinda Mare.

- Institutul de Surdomuţi Arad : - Judeţul Arad, Judeţul Bihor, Judeţul Békes şi Csanád.- Institutul de Surdomuţi Szeged : - Judeţul Bács-Bodrog, Judeţul Csongrád şi din Judeţul

Torontal porţiunea situată la nord de localitate Kikinda Mare.

** *

În finalul acestei prezentări, putem să tragem concluzia că învăţământul de surdomuţi (şi alături de el cel pentru orbi, debili mintali şi cei cu defecte de vorbire) patronat de aceste două instituţii guvernamentale a fost unul cu adevărat performant. Nu cred că am greşit atunci când am numit “reformă” perioada începută în 1898.

Realizările acestei perioade nu s-au limitat la aspectele legislative şi organizatorice. Însuşi vechile “comisii ministeriale de critică (analiză)” formate pe diferite specialităţi (surdomuţi, orbi, debili mintali sau defecte de vorbire) şi despre care am arătat anterior că aveau sarcina de a analiza manuscrisele manualelor şcolare şi materialele didactice propuse de profesori, au trecut în subordinea acestui Consiliu al Specialiştilor. Rezultatul a fost că după 1898 s-a înmulţit editarea de publicaţii şi cărţi de specialitate*.

4. DEZVOLTAREA REŢELEI DE INSTITUTE DE SURDOMUŢI . Aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, institutele de surdomuţi apărute înainte de 1898

erau puţine şi inegal repartizate pe teritoriul ţării. Din această cauză, Ministerul Învăţământului şi Cultelor a pornit un program de dezvoltare a acestei reţele şcolare şi a reuşit ca numai în şapte ani (1898-1905) să ridice numărul lor de la opt la şaptesprezece**. De asemenea, repartizarea lor a fost uniformă, astfel că după 1905 toată Ungaria era acoperită de o reţea de institute de surdomuţi. În “Planşa I” sunt notate toate oraşele care deţineau astfel de institute.

Noile institute de surdomuţi, apărute după 1898 au fost în localităţile : - în 1900 - Kecskemét - în 1901 - Szeged, Jolsva, Eger. - în 1903 - Debrecen, Körmöcbánya, Sopron. - în 1904 - Ungvár.

* În 1920 a fost editată la Vác lucrarea lui Borbély Sándor : „A magyar siketnéma oktatás bibliográfiája és adatgyűjteménye” (Culegere de date şi bibliografia învăţământului pentru surdomuţi din Ungaria). În stil telegrafic, lucrarea face o trecere în revistă a tuturor publicaţiilor din domeniul învăţământului pentru surdomuţi apărute până la această dată. Reiese că numai cărţile de specialitate erau de peste…500 de titluri.** După unele statistici sunt doar 16 institute deoarece Zagrebul era într-o provincie cu mare autonomie (Croaţia şi Slavonia) şi era menţionat separat.

71

- în 1905 - Pozony (Bratislava).Se cuvine să amintim, tot în această perioadă, înfiinţarea primei grădiniţe pentru surdomuţi la

Vác [65.an.1911.p.34]. În 1911 această grădiniţă funcţiona cu 15 copii surdomuţi.*

* *Iubite cititorule,Dacă ai avut răbdarea să urmăreşti, cu bunăvoinţă, cele scrise până acum, te-aş ruga să accepţi,

cu îngăduinţă, propunerea pe care ţi-o fac, de a compara obiectivele şi rezultatele acestei reforme cu propunerile făcute de Karl Schäffer în 1890, referitoare la viitorul şcolilor de surdomuţi (cap.III.10). Vei avea, o dată în plus, dovada personalităţii lui Schäffer şi a locului pe care el îl ocupă în dezvoltarea învăţământului special din această parte a Europei.

72

73