Imigrant in Romania - perspective si riscuri

FUNDAŢIA SOROS ROMÂNIA

IMIGRANT ÎN ROMÂNIA: PERSPECTIVE ŞI RISCURI

Ovidiu VoicuGeorgiana Toth

Simina Guga

fUNdAţIA SOROS ROMÂNIA


Ovidiu VoicuGeorgiana Toth

Simina Guga

14 OCTOMBRIE 2008

CUPRINS

Repere metodologice 8

CAPITOLUL 1 - Imigraţia în România – perspectiva sindicatelor şi a patronatelor 11 Piaţa forţei de muncă şi migraţia 12 Există un deficit de forţă de muncă? 14 Cauzele dezechilibrelor de pe piaţa forţei de muncă 16 Posibile soluţii 17 Imigraţia 20 Politici privind imigraţia 24 Câteva concluzii 28

CAPITOLUL 2 - Cum funcţionează imigraţia în România? 31 Ce determină decizia de a emigra în România? 33 Cum se integrează pe piaţa muncii? 37 Ce probleme au imigranţii? 38 Muncitorii asiatici în industria textilă din România 42 Faliment vs. Import de forţă de muncă 43 Firmele de recrutare 43 Muncitorii asiatici în România 44 Contractul de muncă şi condiţiile oferite 45 Forme de organizare şi lupta pentru drepturi 47 CAPITOLUL 3 - Basarabenii din România - lupta pentru drepturi şi negocierea unei identităţi controversate 53 Cetăţenia română 55 Basarabeni în România 57 Studenţii moldoveni în România 59 Dreptul de muncă 61 Micul trafic la frontiera româno-moldovenească 62 Străin în România 62

CONCLUZII 65

© 2008 fundaţia Soros România (fSR)Toate drepturile sunt rezervate Fundaţiei Soros România. Nici publicaţia şinici fragmente din ea nu pot fi reproduse fără permisiunea Fundaţiei SorosRomânia.Fundaţia Soros RomâniaStr. Căderea Bastiliei nr. 33, sector 1, BucureştiTelefon: (021) 212.11.01Fax: (021) 212.10.32Web: www.soros.roE-mail: [email protected]

Conţinutul prezentei publicaţii şi/sau opiniile prezentate în cadrul acesteianu reflectă, în mod necesar, vederile Fundaţiei Soros România.

8 Fundaţia Soros România

IMIGRANT ÎN ROMÂNIA - PERSPECTIVE ŞI RISCURI


Imigrant în România: perspective şi riscuri continuă seria de studii ale Fundaţiei Soros în domeniul migraţiei şi prezintă un fenomen din ce în ce mai important pentru România: imigraţia. În ultimii ani, România a fost în principal ţară de emigraţie, cu rate scăzute ale imigraţiei. Statutul de membru al Uniunii Europene, creşterea economică din ultima perioadă, precum şi presiunea pieţei forţei de muncă vor conduce cu siguranţă la creşterea numărului de cetăţeni străini care vor dori să se stabilească temporar în România. Nu putem vorbi pentru moment de schimbarea fluxurilor de migraţie, dar experienţa altor ţări europene ne arată că vom deveni în anii următori, într-o primă fază, atât ţară de emigraţie, cât şi de imigraţie, iar apoi ţară de destinaţie pentru muncitori din afara spaţiului comunitar (numărul imigranţilor îl va depăşi pe cel al emigranţilor). Acest lucru s-a întâmplat în trecut şi în alte ţări ca Spania sau Italia şi se întâmplă în prezent în ţările din valul 2004 de integrare (Cehia, Ungaria, Slovacia etc.). Studiul de faţă este o continuare a cercetării lansate de Fundaţie în 2007, Piaţa forţei de muncă şi imigraţia, care prezenta perspectiva angajatorilor din România din trei domenii care se confruntă cu deficit de forţă de muncă (textile, construcţii şi HORECA) asupra fenomenului imigraţiei. Cercetarea actuală doreşte să atragă atenţia asupra câtorva aspecte ale imigraţiei din perspectiva imigranţilor şi a actorilor care pot şi vor influenţa acest fenomen: patronate, sindicate şi reprezentanţi ai autorităţilor publice. Studiul cuprinde poveşti de viaţă ale imigranţilor, problemele imigranţilor legate de legalizarea statutului, de interacţiunea cu angajatorii şi cu instituţiile publice şi atitudinea românilor faţă de imigranţi, descrise de aceştia din urmă, cât şi opiniile patronatelor şi sindicatelor referitoare la deficitul de forţă de muncă din România, la dificultăţile în aducerea muncitorilor străini şi la posibilele soluţii identificate.

REPERE METOdOLOGICE

Fiind o cercetare calitativă exploratorie, au fost desfăşurate o serie de interviuri semistructurate1 cu imigranţi, sindicate, patronate şi autorităţi publice şi studii de

1 Interviul semistructurat abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările şi succesiunea lor nu sunt prestabilite. Acest tip de interviu impune centrarea convorbirii pe o experienţă comună tuturor subiecţilor. Cercetătorul elaborează un ghid de interviu în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experienţa subiectivă a implicării personelor intervievate în situaţia analizată. (Dicţionar de sociologie; coord.: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu; Ed. Babel, Bucureşti, 1998

9Migraţie şi dezvoltare

caz cu companii din România care au angajaţi cetăţeni străini.• Culegerea datelor s-a făcut prin interviuri face to face: sindicate, patronate, imigranţi de diferite naţionalităţi (Senegal, Filipine, China, India, Tunisia, Papua Noua Guinee, Irak, Turcia, Ucraina, Republica Moldova), interviuri cu autorităţi publice, ONG–uri care lucrează în domeniul imigraţiei, studii de caz cu companii care au angajaţi imigranţi. În total au fost făcute 40 de interviuri şi 3 studii de caz.• Instrumentul de culegere a datelor: ghid de interviu semistructurat• Perioada de culegere a datelor: 1 August – 1 Octombrie 2008.

Echipa proiectului: Simina Guga (sociolog), Georgiana Toth (sociolog), Delia Bobîrsc (sociolog), Ovidiu Voicu (Manager Programe, Fundaţia Soros) şi Mihaela Ştefănescu (Coordonator Programe, Fundaţia Soros). Toate interviurile au fost făcute sub protecţia anonimatului, pentru protecţia identităţii acestor persoane nu vor apărea în text numele celor intervievaţi sau a companiilor angajatoare. Studiul de faţă are scopul de a prezenta riscuri asociate imigraţiei. Experienţele personale ale celor intervievaţi, problemele prezentate aici, descrierile companiilor angajatoare etc. nu pot fi generalizate pentru toţi imigranţii din România sau pentru toţi angajatorii români. Am urmărit prin acest text să arătăm posibile situaţii/abuzuri asociate imigraţiei, să scoatem în evidenţă probleme ce pot apărea odată cu creşterea numărului de imigranţi în România şi să subliniem necesitatea dezvoltării de programe, politici dedicate imigranţilor şi a abordării din timp a unei strategii de management al imigraţiei în România. Problemele pe care le întâmpină imigranţii/angajatorii în România sunt întâlnite într-o oarecare măsură în toate statele care se confruntă cu presiunea lipsei de personal de pe piaţa forţei de muncă. Imigraţia este o soluţie pentru rezolvarea acestei probleme şi, foarte probabil, antreprenorii vor ţine cont de ea. Dacă această imigraţie va fi legală sau ilegală (munca la negru) va depinde de măsurile pe care statul român le va adopta. Exemplul Spaniei (care a negociat din timp acorduri bilaterale pentru aducerea de muncitori străini), în opoziţie cu Italia (care a fost prinsă nepregătită de fluxurile de imigranţi) arată că o abordare coerentă şi raţională a fenomenului diminuează efectele sociale şi economice negative. Există exemple similare şi în spaţiul răsăritean. În 2007, Polonia a semnat un acord bilateral cu India pentru aducerea de muncitori străini, în cadrul unei strategii mai largi de echilibrare a deficitului de forţă de muncă cu care se confruntă economia poloneză. Fundaţia Soros va lansa în prima jumătate a anului 2009 o analiză mai complexă a fenomenului imigraţiei în România care va cuprinde efectele economice şi sociale asociate imigraţiei, precum şi propuneri de politici publice în acest domeniu.

capitolul 1

ImIgraţIa în românIa – perspectIva sIndIcatelor şI

a patronatelor



IMIGRAţIA ÎN ROMÂNIA – PERSPECTIVA SINdICATELOR ŞI A PATRONATELOR

Ovidiu Voicu

PIAţA fORţEI dE MUNCă ŞI MIGRAţIA

A devenit un loc comun să vorbeşti despre probleme pieţei forţei de muncă din România. Tot mai des companiile se plâng de dificultăţile pe care le întâmpină în încercările de a găsi oameni potriviţi pentru posturile neacoperite din propriile scheme de personal. Conform datelor oferite de cercetări anterioare (printre care şi studiile anterioare ale Fundaţiei Soros) cele mai afectate industrii sunt construcţiile, industria uşoară (în special textile) şi HORECA (servicii hoteliere, restaurante şi catering). Una dintre cauzele acestei situaţii este emigraţia – mai mult de 2 milioane de români (conform datelor neoficiale, din studii independente, pentru că nu există o statistică oficială credibilă în acest domeniu) se află în străinătate. Ei făceau parte din populaţia activă şi reprezintă aproximativ o treime din forţa de muncă din România. Un alt loc comun al discursului public este că dezechilibrele apărute pe piaţa forţei de muncă trebuie corectate pentru a menţine ritmul de creştere economică. Încă nu avem însă o strategie şi politici care să producă rezultate concrete în acest sens. Totuşi, mai multe idei sunt intens dezbătute de către actorii implicaţi. Se vorbeşte de migraţia de retur ca o soluţie posibilă. În discursul guvernamental migraţia de retur este adesea prezentată ca iminentă şi Guvernul a mers până la a investi în campanii de promovare şi în burse ale locurilor de muncă organizate în ţările destinaţie, deocamdată fără rezultate. Un alt fenomen din domeniul migraţiei internaţionale care poate fi un posibil răspuns pe termen scurt şi mediu este imigraţia, aducerea muncitorilor din alte ţări. În fine, o a treia cale este reconversia populaţiei active implicate în agricultură sau care nu are calificări căutate pe piaţă (desigur, cu riscul ca odată pregătiţi profesional să-şi găsească un loc de muncă în străinătate). Dintre aceste trei mari direcţii, imigraţia este subiectul textului de faţă. Poate părea prematură o discuţie pe această temă în condiţiile în care numărul total de cetăţeni străini aflaţi în România depăşeşte cu puţin 50.000 (conform statisticilor oficiale, persoane înregistrate). Sunt câteva cazuri cunoscute publicului – cum sunt turcii de pe şantierele Bechtel, chinezii de la fabrica de confecţii din Bacău sau din complexul Europa din Bucureşti, docherii din Constanţa proveniţi din ţări asiatice,


ceva mai multe cazuri similare, dar care nu au ajuns în atenţia presei şi numeroase cazuri individuale. Nu există estimări privind imigraţia pe trasee informale şi munca la negru a străinilor aflaţi în România. Sunt însă mai multe elemente care conduc la concluzia că dezbatere publică despre imigraţie şi stabilirea unor principii de abordare a fenomenului sunt necesare: experienţa ţărilor europene, faptul că imigraţia este singura rezolvare certă pe termen scurt a lipsei de forţă de muncă, caracterul independent al fenomenului de migraţie în sine. În urmă cu 20-25 de ani numeroşi muncitori spanioli îşi căutau şi îşi găseau de lucru în ţările mai bogate aflate mai la nordul continentului. Astăzi, o bună parte din economia spaniolă funcţionează cu muncitori imigranţi, mai ales din Africa de Nord şi Europa de Est – printre ei şi 1,2 milioane de români. Dezvoltarea economică a Spaniei a dus la acest influx de imigranţi, veniţi să acopere tocmai un dezechilibru al pieţei forţei de muncă. Din ţară sursă, Spania a devenit ţară destinaţie a migraţiei şi nu este singurul exemplu european. Exemplele din noul val arată că perioada de tranziţie între cele două ipostaze s-a scurtat. Dacă privim cazul Poloniei, observăm că simultan instalatorul polonez este prilej de dezbatere la Paris, iar pe şantierele de la Gdansk, un loc simbolic pentru istoria recentă a ţării, sunt aduşi muncitori din India printr-un acord bilateral semnat între cele două ţări. Migraţia este un fenomen care nu poate fi controlat, o spun cercetătorii şi o confirmă realitatea. Exemplul României este elocvent, o anecdotă ce a circulat prin spaţiul public spunea că numai cine nu a vrut nu a plecat. Într-adevăr, cele mai multe plecări la muncă au fost înainte de integrarea României în Uniunea Europeană, adică atunci când teoretic nu era permis. Mai mult, persoanele certate cu legea au plecat masiv şi ori de câte ori au dorit. Tocmai acest caracter independent al migraţiei arată că nu este posibil un control, dar este de dorit o reglementare. Revenind la exemplele europene, o comparaţie succintă între Spania şi Italia vine în sprijinul nevoii de reglementare a imigraţiei. Spania a dezvoltat şi implementat o politică coerentă de import al forţei de muncă şi a investit în integrarea imigranţilor. A încheiat acorduri bilaterale, periodic a permis legalizarea statusului celor veniţi pe trasee informale, a sprijinit şi stimulat participarea imigranţilor la sistemele de asigurări sociale. Toate acestea au însemnat costuri suplimentare. Italia, pe de altă parte, a preferat costuri minime şi avantaje imediate, tolerând o efervescentă imigraţie ilegală sau semilegală. Pe termen mediu şi lung, acest lucru a dus la acumularea unor presiuni sociale şi la numeroase probleme legate de mediul infracţional dezvoltat în rândul comunităţilor de imigranţi. Pe scurt, migraţia se întâmplă ca răspuns la aspecte concrete, economice şi sociale, iar ignorarea ei poate conduce la probleme mai grave. Revenind la punctul de pornire – deficitul de forţă de muncă – trebuie subliniat că imigraţia este singurul răspuns viabil pe termen scurt, de unul sau doi ani. Migraţia de retur este de dorit, dar pentru moment pare mai degrabă un vis



frumos al politicienilor decât realitate. Reconversia profesională a grupurilor sociale neimplicate în muncă este un proces destul de lent, cu atât mai mult cu cât suntem abia la început şi nici măcar nu există o analiză solidă a grupului ţintă, cei ce trebuie (re)calificaţi. Din toate aceste motive imigraţia este un subiect important ce ar trebui să se regăsească pe agenda guvernanţilor. Am vorbit în primul rând de migraţia forţei de muncă, pentru că aceasta este principala componentă a fluxurilor de migraţie. Oamenii se deplasează pentru o viaţă mai bună, un câştig superior, ambele printr-un loc de muncă mai bun şi se duc acolo unde economia este în creştere şi există un deficit de forţă de muncă, deci o ofertă de locuri de muncă. Vorbind despre piaţa forţei de muncă este obligatorie implicarea principalilor actori – angajaţii şi angajatorii, reprezentaţi fiecare prin structuri asociative, sindicate şi asociaţii patronale (patronate). În cadrul proiectului Fundaţiei Soros au fost realizate o serie de interviuri semistructurate cu reprezentanţi ai acestor organizaţii – patru asociaţii patronale şi cinci sindicate. Temele abordate au fost situaţia de pe piaţa forţei de muncă, evoluţii, cauze, perspective; soluţii la problemele existente pe această piaţă; imigraţia; şi modul în care sunt implementate politicile în acest domeniu. Capitolul de faţă prezintă analiza datelor culese.

ExISTă UN dEfICIT dE fORţă dE MUNCă?

Toţi cei intervievaţi sunt de acord cu opinia că piaţa forţei de muncă din România, cel puţin pe anumite segmente, are blocaje generate de lipsa oamenilor cu pregătirea necesară. Am întâlnit unele diferenţe de percepţie atât între reprezentanţii sindicatelor şi cei ai patronatelor, cât şi între cei care vin din industrii diferite. Un prim element care diferenţiază opiniile participanţilor la cercetare este percepţia asupra dimensiunii problemei. O parte au vorbit de un deficit generalizat care afectează în general economia românească. Astfel de opinii au venit mai ales din direcţia sindicatelor. Iată cum descrie situaţia un lider sindical:

„Există un deficit, există un deficit al forţei de muncă, care a apărut în urma fluxului migrator pe emigrare pe care România l-a generat în ultimii opt-zece ani. Avem acum în Europa peste două milioane de salariaţi, pe cifrele pe care le putem estima din declaraţiile care apar la nivelul statelor membre din UE.”

Un alt reprezentant al sindicatelor spune acelaşi lucru folosind alte cuvinte:

„Da, vorbim de un deficit. Cauza principală este aceasta, pentru că dacă vorbim de un număr, hai să spunem, de şase milioane de salariaţi din România, peste


două milioane de salariaţi reprezintă peste 30% din această forţă de muncă! E o valoare imensă! O valoare imensă! Adică, unul din trei români calificaţi nu lucrează pe piaţa forţei de muncă din România. Este foarte mult!”

O parte din cei cu care am discutat au evitat să vorbească de un deficit generalizat de forţă de muncă. În general aceasta a fost poziţia reprezentanţilor organizaţiilor patronale, cei care au preferat să puncteze de fiecare dată că lucrurile sunt diferite de la o industrie la alta. Dar tot ei sunt cei care nu au uitat să menţioneze că în industriile afectate problema este stringentă şi necesită măsuri urgente pentru a fi corectată, pentru că deşi lucrurile sunt diferite de la o industrie la alta, totuşi nici o parte a economiei nu este imună la aceste probleme (patron: „Cam toate, cam toate, dar... cam toate ramurile industriale, şi celelalte ramuri economice, şi în zona serviciilor, şi în zona transporturilor, dar sigur, nu în aceeaşi proporţie. E clar că sectorul cel mai greu afectat acuma sunt construcţiile”). Problemele se resimt mai ales pe segmentul lucrătorilor calificaţi şi sunt meserii în care este deja aproape imposibil să mai găseşti angajaţi. Din acest punct de vedere lucrurile nu au perspective îmbucurătoare, cred reprezentanţii patronatelor:

„Cred însă că România începe să aibă o altă problemă, cea legată de calificarea forţei de muncă: o dată, datorită acestei presiuni a migraţiei, pentru că este evident că mai repede au emigrat cei care aveau calificări recunoscute la nivel european, pentru că şi-au găsit locuri de muncă indiscutabil mai bine plătite decât în România, şi acest fenomen se va menţine; pe de altă parte, toată această... efectul integrării europene şi al globalizării şi necesitatea creşterii competitivităţii întreprinderii are în mod cert drept componentă importantă calificarea superioară a forţei de muncă.”

Deopotrivă reprezentanţi ai sindicatelor şi ai patronatelor au menţionat şi că există un potenţial nefolosit de populaţie inactivă sau ocupată în agricultura de subzistenţă. Iată cum descrie problema un membru de sindicat:

„Noi avem un volum important de forţă de muncă, un număr important de persoane, peste un milion, care lucrează încă în zona acelei agriculturi puţin performante, care nu pot fi absorbiţi pe piaţa forţei de muncă pe zona de deficit pe care anumite ramuri o înregistrează la această oră, din cauza lipsei de calificare. Nu au calificare.”

Şi o poziţie asemănătoare a unui patron:

„… nu vă ascund că am luat diagrama actuală a structurii ocupaţionale a forţei



de muncă din ţara noastră. Iată ce rezultă de aici: că în agricultură, în clipa de faţă avem o pondere de circa 35-36% din populaţia activă ocupată, cu o creştere în anii de după Revoluţie de la 26,8, cât înregistra în anii aceia, către 36. Este un lucru negativ faptul că forţa de muncă calificată, mai mult sau mai puţin, nu comentez acest lucru, trece din domenii înalt productive, cum sunt industria construcţiilor şi aşa mai departe - datorită dezindustrializării ţării, datorită închiderii masive a unor agenţi economici - trece în agricultură; agricultura, o ramură absolut necesară, dar cu o slabă productivitate a muncii, ceea ce face ca sarcina creării PIB-ului să treacă de această dată pe servicii, pe domeniile care au rămas active, respectiv în industriile care au rămas: construcţii, comerţ, hoteluri, intermedieri tranzacţii şi aşa mai departe. Agricultura rămâne principalul rezervor, în opinia mea, principalul rezervor de forţă de muncă.”

Dezechilibrele de pe piaţa forţei de muncă afectează economia în ansamblu, o spun deopotrivă sindicatele şi patronatele. Vom folosi exemplul dat de un patron pentru a susţine această afirmaţie:

„… există potenţial, dar un potenţial de investiţie imposibil de utilizat datorită lipsei forţei de muncă calificate. Asta se manifestă foarte tare la construcţii, fiindcă avem aceste fonduri, dar nu le putem utiliza, din aceste cauze. Se manifestă însă şi la alte sectoare. Se manifestă şi la alte sectoare, pentru că foarte mulţi din salariaţii calificaţi în industria comunistă şi-au găsit - fiind relativ bine calificaţi - şi-au găsit locuri de muncă, relativ uşor, în alte state europene. Discutăm cu colegii de la confederaţiile patronale, şi ne spun acuma că în industrie, spre exemplu, este extrem de greu să găseşti sudori calificaţi. Sigur, sudorii într-o anumită măsură sunt utilizaţi şi în construcţii. Dar o parte bună dintre ei lucrau în industrie. Ei, acuma, se spune că este extrem de greu, extrem de greu să mai găseşti în România sudori calificaţi, pentru că marea lor majoritate au plecat.”

CAUZELE dEZEChILIBRELOR dE PE PIAţA fORţEI dE MUNCă

Toţi cei intervievaţi au fost de părere că emigraţia este cauza imediată şi cea mai importantă a situaţiei actuale. Citatele prezentate mai sus sunt relevante în aceste sens. Subliniem ideea cu o exprimare concisă a unui reprezentant al patronatelor:

„Aceasta se întâmplă pentru că majoritatea efectivului de muncă este plecat în afară. Şomajul nu a scăzut prin măsurile active sau prin cele guvernamentale, ci datorită faptului că mulţi oameni sunt plecaţi. Durerea mare este că nu există forţă de muncă calificată. Asta se întâmplă pentru că şi în afară au trecere mai mare cei cu calificare, chiar dacă acolo ajung să lucreze ce


găsesc. Forţa de muncă calificată a plecat în afară pentru că şi acolo avea opţiuni.”

Nu este însă singura cauză identificată de participanţii la studiu. În special patronii, dar şi o parte dintre reprezentanţii sindicatelor, au subliniat că există deficienţe grave ale întregului sistem de pregătire profesională şi calificare. Vorbind în continuare de domeniul construcţiilor, patronul citat mai sus adaugă:

„Construcţiile sunt fără personal calificat, începând de la tehnicianul şi maistrul de şantier, până la inginerul din construcţii. Este deficit, se fac cursuri din astea de formare rapidă… şi care cum au terminat cursul cu diploma tot aia fac. Şi se încearcă tot felul de paleative din astea, se duc să facă bursa locurilor de muncă să-i ia de prin Italia, din Spania, din Franţa, să-i determine să vină înapoi.”

Un reprezentant al patronatelor a explicat scurt şi clar situaţia:

„Şi criza e datorată nu migrării forţei de muncă, ci datorită faptului că nu se mai fac şcoli profesionale de profil. Nu mai sunt şcolile alea postliceale, care dădeau tehnicienii, au dispărut.”

Un alt motiv, identificat de data aceasta de sindicate, este politica salarială din România. Reprezentanţii sindicatelor acuză, mai mult sau mai puţin voalat patronii că deşi au un deficit de forţă de muncă nu cresc salariile:

„Deficitul acesta este controversat într-un fel. Şi anume majoritatea antreprenorilor din construcţii se plâng de faptul că nu au forţă de muncă calificată şi că nu mai au curaj să ia lucrări atât de mult cât ar vrea ei pentru că n-au cu cine să le realizeze şi atuncea pierd şi mai mult. Pe de cealaltă parte nu sunt dispuşi să crească atât de rapid salariile.”

La rândul lor, reprezentanţii patronatelor replică explicând că productivitatea muncii nu a crescut nici pe de parte în ritmul în care au crescut salariile şi că nivelul de taxare este foarte ridicat, lucruri care fac imposibilă o mărire de salarii care să-i facă pe români să nu mai plece în străinătate („minim 70% din ce primeşte acolo, altfel nu se întoarce”, spune un patron).

POSIBILE SOLUţII

Avem o problemă, cum o rezolvăm? Aceasta a fost o temă foarte importantă în cadrul tuturor interviurilor. Respondenţii i-au acordat suficient timp şi au formulat



opinii pertinente şi în mod evident bazate pe analize anterioare. Se dovedeşte că ne aflăm în faţa unei probleme reale care preocupă actorii de pe piaţa forţei de muncă. Privind lucrurile în ansamblu, toţi cei intervievaţi au menţionat în răspunsurile lor toate cele trei posibile soluţii vehiculate în spaţiul public: migraţia de întoarcere, reconversia profesională, imigraţia. Sunt diferite însă importanţa acordată fiecăreia şi opiniile despre şansele de concretizare a fiecărei ipoteze. Toţi respondenţii sunt mai degrabă sceptici cu privire la migraţia de întoarcere. Ei cred că economia românească nu este încă la nivelul la care poate deveni atractivă pentru românii aflaţi în străinătate. Aşa cum arătam mai sus, un patron opina că salariul în România ar trebui să fie de minim 70% din cel primit în străinătate pentru a face un emigrant să se întoarcă. Un alt respondent, tot dintre reprezentanţii patronatelor, a amintit şi că mulţi români au plecat în cuplu şi va fi foarte greu ca ambii parteneri să găsească în ţară locuri de muncă la venituri măcar apropiate de cele din străinătate. Un sindicalist a observat că trecerea timpului duce la formarea unor legături mai trainice cu ţara de adopţie şi prin urmare la şanse mai mici să asistăm la întoarcerea emigranţilor. Iar un alt reprezentant al sindicatelor a vorbit despre mentalitatea celor plecaţi, arătând că un om dispus să rişte pentru un venit mai bun va face acelaşi lucru în continuare:

„Deci, vine, se angajează la tine, îi promiţi că-i dai două mii de lei pe lună, ei nu sunt neţi, sunt bruţi. Dacă unul îi oferă două mii de lei pe lună, se duce la ăla de la care are două mii de lei pe lună. Pe urmă află că un coleg de-a lui lucrează în Spania sau în Italia cu 1300 de euro pe lună, care nu mai înseamnă 2000 de lei pe lună, înseamnă 4000 de lei pe lună, adică dublu. Şi pleacă acolo. Lucrează câteva luni acolo. Vezi doamne, că s-au stricat lucrurile în Spania şi că 24.000 nu şi-au... nu mai pot să lucreze în construcţii, se întorc acasă. Cine aruncă bombele astea sunt nişte oameni fără orizont, fără informaţii. Cine a plecat să câştige 1.300 de euro pe lună, nu se întoarce la 400 de euro pe lună în România cât timp să zicem că reuşeşte... el se va muta din sectorul construcţii în sectorul agricol, din sectorul agricol în sectorul metalurgic, din sectorul metalurgic în sectorul servicii, întotdeauna va migra către un alt sector, el rămânând în zona cu 1.300 sau mai mult, de ce nu?”

Calificarea şi reconversia profesională ca elemente ale unei strategii de activare a populaţiei neimplicate pe piaţa forţei de muncă reprezintă de departe soluţia preferată atât de sindicate, cât şi de patronate. Reprezentanţii lor au arătat beneficiile multiple pe care o astfel de abordare le-ar aduce economiei, vorbind de creşterea economică de ansamblu, consolidarea investiţiilor, creşterea nivelului de trai şi productivitatea mărită. Toţi cei intervievaţi au făcut referire la oportunitatea oferită de fondurile europene pentru dezvoltarea resurselor umane aflate la dispoziţia României după integrarea în


Uniune. Situaţia curentă este bine sintetizată de un reprezentant al patronatelor.„Aici avem în mod cert multe de făcut. Este recunoscut şi prin tratatul de aderare al României, şi prin sumele alocate din Fondul Social European şi din alte fonduri pentru formarea profesională continuă, România a fost reţinută ca o ţară care are multe de făcut în acest domeniu. Dacă veţi aduna sumele din toate fondurile europene, veţi constata că primim... am putea primi circa jumătate de miliard de fond european pentru formare profesională continuă şi calificare, prima calificare a forţei de muncă, ceea ce pentru o ţară cu numai circa patru milioane jumate de angajaţi în România în acest moment, sunt sume absolut importante.”

Sunt totuşi două constrângeri importante ale acestei soluţii: capacitatea redusă a administraţiei şi durata de implementare. Respondenţii au arătat că până acum sunt puţine semnale că autorităţile vor fi capabile să transforme oportunităţile în rezultate concrete şi că, judecând după precedente, ar trebui să fim mai degrabă pesimişti. Mai mult, chiar dacă se va dovedi că vom reuşi să implementăm programe de succes în domeniul resurselor umane, este vorba de un proces care cere cel puţin câţiva ani, iar deficitul de forţă de muncă se întâmplă acum. În fine, unii dintre cei intervievaţi s-au întrebat retoric ce îi va împiedica pe cei proaspăt recalificaţi să plece la rândul lor în străinătate. Un element important ce a apărut în toate discuţiile este menţinerea creşterii economice ce ar trebui să ducă la creşterea salariilor. Aceasta este, în opinia tuturor celor intervievaţi, o condiţie absolut necesară pentru ca oricare dintre cele două metode – migraţia de întoarcere şi reconversia profesională – să ducă la rezultatele dorite. Diferă însă viziunea asupra duratei întregului proces. Sindicatele consideră că dacă firmele ar renunţa la o parte din profitul lor, salariile ar putea să crească destul de repede („Noi sperăm la o întoarcere a unei părţi din forţa de muncă calificată din România care lucrează acum în alte state membre. Sigur, acest lucru nu se va produce decât în măsura în care în principal salariile vor creşte mult mai accelerat, şi corelat cu productivitatea muncii pe care o înregistrăm în România la ora actuală. România înregistrează o productivitate a muncii de peste 60% din media europeană. Or salariile sunt mult, mult sub acest nivel”), menţionând în acelaşi timp că există industrii în România (inclusiv construcţiile) în care ratele de profit au fost foarte mari în ultimii ani, mult peste ceea ce se întâmplă în alte economii europene. Din perspectiva patronatelor, creşterea productivităţii este prea lentă pentru a justifica mărirea salariilor, iar unii dintre cei intervievaţi spun chiar că în unele sectoare, inclusiv cel public, salariile au crescut prea repede. Patronii vorbesc despre reducerea fiscalităţii şi investiţii bine gândite din partea autorităţilor ca vehicule pentru asigurarea creşterii economice.



IMIGRAţIA

Cel de-al treilea răspuns la problemele de pe piaţa forţei de muncă – imigraţia – este şi cel mai controversat, în sensul că opiniile celor intervievaţi sunt divergente. Se remarcă o diferenţă de perspectivă între sindicate şi patronate, dar şi diferenţe de nuanţe între diversele sectoare ale economiei. Reprezentanţii patronatelor cred că imigraţia este o soluţie imediată la criza de personal din anumite industrii şi că efectele unei relaxări a politicilor de imigraţie s-ar vedea imediat. Sindicatele admit că pe termen scurt muncitorii străini reprezintă o soluţie, dar cred că dezavantajele sau riscurile pe termen mediu şi lung sunt prea mari. Două sunt elementele comune ale discursului participanţilor la cercetare. Ei cred că imigraţia este un fenomen ce se întâmplă indiferent de acţiunile autorităţilor (reprezentant sindicat: „Păi n-ai cum să-l compensezi [deficitul de forţă de muncă] decât prin venit [sosirea imigranţilor], de unde?, din ţările şi mai sărace. Adică aicea este o nouă migraţie a secolului XXI. Din ţări foarte sărace migrează populaţia către ţările mai sărace, iar din ţările cele mai sărace spre ţările cele mai bogate”) şi că România devine în mod natural o ţară atractivă pentru imigranţi pe măsură ce cresc salariile şi sunt disponibile mai multe locuri de muncă. O parte dintre respondenţi subliniază că în ultimii ani firmele active în România, mai ales cele străine şi mai ales în domeniul construcţiilor, au apelat la muncitori străini pentru a suplini deficitul de pe piaţa locală. Iată cum descrie situaţia un reprezentant al sindicatelor:

„O să aducă şi din afară aşa cum au adus şi acuma. Deci toate aceste firme aduc şi muncitori din afară. Bechtel aduce turci, croaţi în special, spaniolii aduc... Portughezii aduc spanioli şi portughezi, din cauză de productivităţi şi de o disciplină a muncii. Au intrat pe piaţă şi muncitori bulgari, pentru că salariile sunt sensibil mai mari în România, şi atuncea, practic dacă vine să lucreze din zona Calafat sau la Porţile de Fier, undeva în zona aceea, şi lucrează pe un salar dublu decât de la el, şi săptămânal face şi naveta cu un hârb de maşină, e foarte bine, pentru el s-a rezolvat o problemă.”

Un alt respondent a subliniat că este doar începutul unei faze şi că pe termen mediu şi lung ţara noastră va deveni o ţintă pentru muncitori din alte ţări:

„România o să devină o ţintă din ce în ce mai atractivă, e clar. O să devină o ţintă din ce în ce mai atractivă pentru forţa de muncă, în special din statele din vecinătate, pentru că e clar că salariile din România au intrat pe o curbă ascendentă care o să ne ducă foarte departe de ceea ce se câştigă la ora actuală în Ucraina, Belarus, Moldova...”


Diferenţele de opinie apar atunci când este vorba de dezirabilitatea imigraţiei şi de reacţia autorităţilor. Sindicatele cred că efectele negative ale imigraţiei, în plan economic şi social, sunt prea mari şi este de preferat ca autorităţile să limiteze pe cât posibil venirea de muncitori străini şi să se concentreze pe stimularea utilizării resurselor umane interne („Părerea mea despre imigrare ar fi că dacă Guvernul va încuraja în continuare imigraţia face o greşeală imensă. Face o greşeală imensă pentru că: o dată reduce viteza de dezvoltare a României, introducând o forţă de muncă care acceptă salarii mult mai mici […]dacă noi aducem chinezi care lucrează cu 150 de euro pe lună în România, spunând că aşa dezvoltăm România, ne înşelăm amarnic. Ăsta este un aspect. Un al doilea aspect ţine de data asta nu de zona economică, ci de zona socialului, da? de cinci sute de ani ne chinuim să integrăm comunitatea romilor în România şi am impresia că ne integrează ei pe noi. Chiar ne facem iluzii că suntem capabili să integrăm comunităţi de chinezi şi de pakistanezi? Greu de crezut. Nu avem abilităţi de genul acesta, ca popor european. Este o realitate.”). Din perspectiva patronatelor, imigraţia oferă o soluţie imediată la problemele existente, chiar dacă este doar o soluţie de moment, şi ar trebui ca autorităţile să lase piaţa să se autoreglementeze în timp („există o mare lipsă de forţă de muncă şi trebuie să se încurajeze, să se dea drumul la imigraţie, pentru că se va produce un echilibru la un moment dat, şi ţara trebuie per total o să fie mulţumită”). „Imigraţia nu este o soluţie” şi investiţia în „stabilizarea forţei de muncă autohtone” sunt numitorul comun al opiniei reprezentanţilor sindicatelor. Argumentele pe care le aduc sunt din zonele economic şi social, cu accent pe relaţiile de muncă şi salarizare. O parte dintre reprezentanţii sindicatelor intervievaţi sunt ferm împotriva măririi numărului de muncitori imigranţi din România. Alţii însă îşi nuanţează poziţia condiţionând liberalizarea domeniului de impunerea unor măsuri riguroase de control:

„Nu, noi nu suntem contra migrării, Doamne fereşte! Suntem contra utilizării lor la un nivel inferior celui la care ar avea dreptul. Fiindcă asta zic: au plecat de aicea de la noi şi le dau nişte salarii care oamenii noştri n-ar lucra cu ele, dar sunt motivante vis-a-vis de sărăcia din care vin. În acelaşi timp este fenomenul de dumping pe pieţe, acceptă nişte condiţii care sunt absolut în afara legii din România.”

Apare deci o temere a sindicatelor, transparentă în toate interviurile, că mărirea numărului de imigranţi ar putea conduce la stagnarea sau chiar la scăderea salariilor, precum şi la pierderea unor locuri de muncă de către români. Este o temă întâlnită şi în dezbaterea publică din celelalte ţări ce se confruntă cu rate mari ale imigraţiei. Poziţia tuturor reprezentanţilor sindicatelor a fost



asemănătoare, chiar dacă spusă în cuvinte diferite. Explicaţia dată pe baza cazului „chinezoaicele de la Bacău” de către unul dintre respondenţi surprinde foarte bine această poziţie:

„Am văzut acea investiţie dezvoltată în zona Bacăului de un investitor italian, în care au fost aduse peste opt sute de salariaţi femei din China cărora li s-a promis ceva pe hârtie, şi când au ajuns aicea, lucrurile arătau altfel... Noi nu considerăm că este normal ca o persoană adultă, o persoană adultă care munceşte opt, sau poate chiar zece ore într-o fabrică să locuiască în condiţiile în care angajatorul italian le oferea acolo; adică, era vorba de o cameră de dimensiunile biroului meu, adică aproximativ 15 metri pătraţi, în care trăiau practic în perioada liberă a programului şase-opt femei adulte. E regim de puşcărie, practic. Este regim de puşcărie. Da? Un asemenea tip de investiţii noi nu dorim în România. Nu dorim în România, şi sigur, există o justificare clară şi există raţiuni pentru care noi spunem că nu dorim un asemenea tip de investiţii. Adică, până la urmă acceptăm ideea că vine cineva cu un business plan la noi, şi ne arată că lucrând cu o sută de salariaţi în România, cărora le plăteşte un leu salariul pe lună, investiţia lui e super profitabilă, da? putem accepta un asemenea tip de investiţie? Nu, pentru că este clar că acel salariu nu este corelat cu nivelul şi standardul de viaţă care există în România la ora actuală.”

Interviurile au fost individuale şi s-au desfăşurat la ore şi zile diferite, fără ca respondenţii să ştie ce au spus ceilalţi. Cu toate acestea, răspunsurile reprezentanţilor patronatelor au venit adesea ca şi când au fost date la cele spuse de sindicate. Desigur, este vorba de o experienţă şi o preocupare pentru subiect comune celor doi actori sociali, din care rezultă poziţiile exprimate. Faptul că utilizează aceleaşi sisteme de referinţă este un nou indicator că subiectul este de interes şi este dezbătut de actorii relevanţi. În cazul imigraţiei, o replică scurtă al unui membru al unei asociaţii patronale vine parcă să scoată în evidenţă punctul slab al argumentului de mai sus al membrului de sindicat:

„Eu, ca patronat... eu cel puţin, dacă fac o fabrică şi mă duc la sindicat: <<Am nevoie de 1000 de oameni. Îmi asiguri tu 1000 de oameni, să-mi aduci lucrători?>> Nu-mi aduce!”

Găsim aici esenţa poziţiei patronatelor: există bani, există planuri de afaceri, există proiecte de investiţii, dar muncitorii calificaţi sunt de negăsit. Toţi patronii intervievaţi spun că ar prefera să angajeze lucrători români, pentru a evita costurile suplimentare (birocraţie, acte, acomodarea la contextul local, asigurarea locurilor de cazare, alte probleme sociale). Dar dacă acest lucru nu este posibil, li se pare firesc să


recurgă la importul de forţă de muncă, subliniind avantajele pe termen mediu şi lung: „De ce să nu lăsăm pe cineva să facă o investiţie nouă, chiar dacă o face cu muncitori străini? Pentru că ea va fi pe teritoriul României. Astăzi sunt muncitori străini, mâine poate vor fi muncitori români, plăteşte taxele şi impozitele Guvernului României, se pot face o grămadă de programe sociale din banii colectaţi, şi aşa mai departe.”

Niciuna dintre cele două părţi nu ezită să îţi asume deschis poziţia în negocierea cu cealaltă şi să amintească de interesele celor pe care îi reprezintă. Sindicatele vorbesc de salarii şi de faptul că lipsa forţei de muncă este un avantaj pentru angajaţi în relaţia cu angajatorul:

„Noi negociem pentru fiecare caz în parte. Aceasta este cu dublu tăiş. Faptul că avem aceşti muncitori imigranţi ne poate dezavantaja în negocieri pentru că patronul spune că are forţă de muncă şi poate aduce în continuare. Astfel, lipsa forţei de muncă nu mai reprezintă o presiune din partea sindicatului. Argumentul în negociere nu este acesta, ci mai degrabă productivitatea, timpul, salariul minim pe economie, inflaţia, creşterile de preţuri etc.”

La rândul lor, patronatele admit că nu au motive să se teamă de creşterea imigraţiei, atât timp cât este vorba de forţa de muncă şi nu de elemente infracţionale:

„Ca să fiu cinstit, întrucât vorbiţi cu patronatele, şi nu cu sindicatele, eu nu cred că imigraţia reprezintă pentru noi o problemă sau un pericol. […] Noi nu vedem o problemă în imigrarea forţei de muncă cu o condiţie: ca să fie vorba de imigrarea reală a forţei de muncă, de muncitori, dacă se poate, calificaţi, care vin în domenii clare, şi nu de intrarea peste noapte pe teritoriul unei ţări...”

Dincolo de diferenţele de poziţie între cei doi actori, se ajunge totuşi la un punct comun care vizează interesul pe termen scurt al României: în anii următori capacitatea de absorbţie a fondurilor europene trebuie să crească, altfel riscăm să pierdem aceşti bani şi odată cu ei o importantă şansă pentru dezvoltare, şansă pe care e posibil să nu o avem a doua oară. Neavând alte soluţii pe termen scurt, migraţia de întoarcere este momentan scăzută, iar reconversia profesională cere mai mult timp decât avem, imigraţia rămâne o soluţie ce trebuie luată în calcul. Un lider de sindicat a exprimat concis această poziţie:

„La ritmul de dezvoltare pe care ni-l impunem şi-l impun şi banii, pentru că banii ăştia din Uniunea Europeană sunt până în 2013-2014, şi pe urmă gata.



Dacă n-avem cu cine consuma până atuncea, nu numai că picăm că suntem proşti şi că n-avem capacitate de absorbţie, dar pierdem nişte bani cu care am putea să facem nişte lucruri foarte bune pentru această ţară şi pentru locuitorii ei, deci pentru asta va trebui adusă, după părerea mea, ceva şi o să vedem tot în cadrul acestor proiecte, câtă şi de unde forţă de muncă grasă din afara Uniunii Europene, deci din afara României.”

POLITICI PRIVINd IMIGRAţIA

Care să fie ţările sursă ale imigraţiei? Un reprezentant al sindicatelor a descris plastic situaţia, încercând un compromis care să conducă la cât mai puţine probleme sociale:

„Prima sursă ar fi să luăm toţi românii din Republica Moldova care sunt dispuşi să vină, şi toţi românii din Ucraina, din motive de limbă, şi din motive de cetăţenie. Toţi care au cetăţenie română, ei nu vor trebui să aibă vize de lucru şi dosare, pentru că le câştigă pe loc. Ai adus cea mai ieftină soluţie pentru ţară. Pe urmă încep soluţiile mai scumpe, eu văd un bazin foarte bun Turcia, în special Turcia Anatoliană, orice s-ar spune despre Turcia, a evoluat foarte mult, chiar dacă sunt mai scumpi decât alţii, muncitorii turci sunt foarte disciplinaţi, apoi ar putea fi văzută zona magrebiană, pentru că oricum există un acord de adopţie între zona magrebiană şi Uniunea Europeană, şi oricum ar urma să intre muncitori de acolo. Sigur, că principalul lor canal sunt Franţa, Italia şi Spania, pentru că aicea sunt marii receptori, ei au fost colonişti în zona respectivă, însă de ce nu şi noi? Trebuie văzută această zonă din cauza aportului de admisie în principal, zvonurile politice de tip <<că aducem din Sri Lanka, că aducem din China>>, aceştia sunt nişte oameni... o să vă uitaţi în statistici că intră 1500 de greci în dislocare în România pe an, şi 1000 de chinezi, şi noi ne isterizăm câţi chinezi au intrat, dar nu vedem câţi greci, din cauză de văz probabil. Nu sunt soluţii acestea pentru că trebuie să vedem... În primul rând sunt alte obiceiuri, Anul Nou este după Paştele nostru, deci sunt multe probleme care apar în ce priveşte forţa de muncă chineză, dar trebuie văzute problemele sociale care apar în comunităţile locale în special, după ce această forţă de muncă a fost adusă şi abandonată, că asta se întâmplă de obicei, îi aduci şi-i abandonezi. Ce se întâmplă cu aceşti oameni şi cu familiile lor după ce-şi pierd locul de muncă în România?”

Şi pentru patronate are importanţă găsirea unor muncitori care să aibă nevoie de un termen mai scurt de adaptare la contextul cultural românesc şi, dacă ar putea să aleagă, ar prefera ţările învecinate. Totuşi, aceasta este o problemă secundară,


în opinia lor. Importantă este calificarea celor ce vin să muncească, adică tocmai capacitatea lor de a înlocui tipul de angajaţi care lipseşte în acest moment. De asemenea, reprezentanţii patronatelor au subliniat că îi interesează în egală măsură rezolvarea dezechilibrelor de pe piaţa muncii şi evitarea problemelor sociale şi economice generate de imigraţia ilegală. Concluzia ambilor actori a fost că este importantă reglementarea flexibilă a domeniului, astfel încât să fie maximizate efectele pozitive şi minimizate cele negative. În acest moment, numărul de imigranţi este stabilit anual prin negociere tripartită între Guvern, sindicate şi patronate. Ca principiu, patronatele şi sindicatele sunt de acord că această negociere este un model bun (reprezentant patronat: „Cred că ar trebui să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în alte ţări europene în etape de dezvoltare similare, să vedem care au fost erorile care s-au produs şi să învăţăm din ele, şi să copiem exemplele pozitive. Aici este evident că modelul european este destul de clar. Există o negociere între patronate şi sindicate şi Ministerul Muncii în privinţa numărului de imigranţi şi al domeniului în care intervin, şi cred că acest model este corect”; reprezentant sindicat: „Politica forţei de muncă trebuie să o facă sindicatele, patronatele şi Guvernul. De asta există şi această formaţiune tripartidă. Cei mai interesaţi de forţa de muncă ar trebui să fie patronatele. Guvernanţii au interesul să fie cât mai mulţi angajaţi pentru ca baza de impozitare să fie cât mai mare. Patronatele sunt interesate să aibă mare stabilitate a forţei de muncă pentru a îşi putea asigura profitul. Ca să aibă profitul mare trebuie să aibă stabilitate a forţei de muncă. Noi ca sindicate nu putem influenţa legislativul, dar încercăm să arătăm atât guvernului, cât şi patronatelor modul de gândire al salariaţilor.”). Din acest punct însă, firmele sunt practic pe cont propriu. Statul român nu are acorduri bilaterale cu alte state şi nu există o preocupare din partea autorităţilor române pentru a facilita eforturile firmelor de recrutare. Dimpotrivă, se poate spune că există piedici puse prin legislaţia stufoasă şi birocraţia ineficientă, aşa cum observă, cu oarecare mulţumire, un reprezentant al sindicatelor:

„[Contingentul de muncitori străini se stabileşte…] prin negocieri cu confederaţiile sindicale şi patronale. Evident confederaţiile sindicale cer întotdeauna o diminuare a contingentului. Anul trecut, din contingentul de cinci mii care a fost aprobat au fost ocupate doar vreo patru mii de locuri de muncă, pentru că adevărul adevărat este că încă procedura de obţinere a permisului de muncă în România este o procedură birocratică şi destul de complicată. Noi ne bucurăm de data aceasta că birocraţia românească este o frână în calea aducerii acestor muncitori.”

Pentru patronate, aceeaşi situaţie este mai degrabă o problemă. La întrebarea credeţi că această soluţie a imigraţiei este viabilă pentru România, acoperă deficitul de forţă de muncă, răspunsul unui reprezentant al patronatului a venit prompt:



„Nu la momentul acesta, dar ar acoperi dacă nu s-ar pune atâtea piedici […] piedici vin de la sindicate, piedici vin de la birocraţia care se practică astăzi.”

Acceptarea de către amândouă părţile a dialogului tripartit în stabilirea problemelor legate de piaţa forţei de muncă este însoţită de o nemulţumire comună faţă de cum funcţionează în practică acest dialog. Principalul motiv de nemulţumire este legat de activitatea Consiliului Economic şi Social, despre care un reprezentant al patronatului spune:

„Suntem parte a Consiliului Economic şi Social, care este o instituţie blocată de doi ani”.

Rugat să detalieze afirmaţia el a explicat:

„[CES nu funcţionează…] în două sensuri. Într-un sens să spunem, foarte uşor de cuantificat – în lege scrie că nicio iniţiativă legislativă a unui parlamentar, a Guvernului, nu poate ajunge în Parlamentul României dacă nu a fost depusă iniţial la Consiliul Economic şi Social, care desigur, are termen să prezinte un aviz sau nu; este un aviz consultativ. Vă pot spune că nici măcar o treime... De curând - CES-ul românesc are zece ani – am făcut un studiu, care... am dorit să adăugăm la el şi eficienţa instituţiei. Astăzi, după statisticile CES-ului, numai circa o treime din actele normative sunt depuse la CES, iar în privinţa avizelor negative sau a... cred că nici măcar 5% din întreaga legislaţie nu s-a ţinut seama de avizul partenerilor sociali, ceea ce este absolut inadmisibil. Al doilea motiv pentru care v-am spus, că este încă o dovadă a ineficienţei, este legat de faptul că CES-ul nu are încă un preşedinte şi o conducere aleasă. Conducerea interimară este de circa un an şi jumătate. Pe de altă parte, ni s-a cerut de la nivel european ca Guvernul să se retragă din CES, lăsând încet-încet locul societăţii civile. Nici acest fapt nu s-a petrecut. Deci, discutăm în ultimul timp de reformarea legii. În altă ordine de idei, România şi-a ocupat deja locurile în CES la nivel european, dar iată, aceiaşi reprezentanţi ai societăţii civile nu-şi pot ocupa locul în CES-ul românesc, şi din nou, este o reformă amânată... Toată lumea este de acord că instituţia trebuie, şi ar trebui să devină ceea ce şi este la nivel european, dar acest lucru nu se întâmplă. De fapt, de cele mai multe ori în ultimele luni, dacă vă veţi uita, veţi constata că cel puţin o dată sau de două ori pe lună, CES-ul nu se ţine pentru că membri Guvernului nu sunt prezenţi.”

Perspectiva sindicatelor este identică: CES nu funcţionează, este blocat, este o instituţie golită de conţinut. Pentru exemplificare redăm spusele unui lider de

capitolul 2

cum funcţIonează ImIgraţIa în românIa?



CUM fUNCţIONEAZă IMIGRAţIA ÎN ROMÂNIA?

Georgiana Toth şi Simina Guga

Deficitul de forţă de muncă determinat de fenomenul de îmbătrânire a populaţiei şi de migraţia în străinătate a românilor reprezintă una dintre problemele cu care se confruntă în prezent România. Studii realizate în acest domeniu2

au pus în evidenţă faptul că în prezent există domenii de activitate în care acest deficit se manifestă cu precădere – construcţii, industria textilă, domeniul hotelier. În condiţiile în care se manifestă nevoia acoperirii posturilor vacante din diferite sectoare ale economiei, este de aşteptat ca piaţa forţei de muncă din România să devină atrăgătoare pentru muncitori străini aflaţi în căutarea unui loc de muncă sau ca anumite companii româneşti să recurgă la importul de muncitori pentru a-şi acoperi necesarul de forţă de muncă. Imigraţia devine astfel o temă actuală de interes, de a cărei gestionare va depinde în viitor manifestarea unor potenţiale consecinţe sociale negative (ex: apariţia enclavelor etnice). Desigur, în momentul actual nu putem anticipa evoluţia viitoare a imigraţiei în România din punctul de vedere al dimensiunii şi a caracteristicilor pe care le va căpăta acest fenomen, însă el trebuie făcut cât mai uşor de controlat prin politici eficiente. Dincolo de raţiunile economice şi politice, politicile de imigrare3 ar trebui să fie construite pe informaţii relevante în legătură cu: modul în care funcţionează efectiv imigraţia pornind de la profilul imigranţilor, factorii care determină decizia de a imigra, strategiile de intrare pe piaţa forţei de muncă4 şi identificarea problemelor pe care le întâmpină şi generează. „Ce determină decizia de a emigra?”, „Cum intră pe piaţa forţei de muncă”, „Ce probleme întâmpină imigranţii?” sunt întrebări la care am încercat să obţinem răspunsuri prin interviurile5 realizate în cadrul studiului nostru.

2 Ex: „Piaţa forţei de muncă în România şi imigraţia”, Fundaţia Soros, 20073 Intrarea, şederea şi părăsirea teritoriului Romaniei de către străini sunt reglementate prin OUG 194/2002 privind regimul juridic al străinilor în România, cu modificări şi completări ulterioare (Legea 482/2004 şi OUG 113/2005). Regimul străinilor în România este reglementat prin OUG nr. 194/2002, republicată în 2008.4 Încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României sunt reglementate prin OUG nr. 56/20075 Interviurile au fost realizate cu imigranţi provenind din China, Turcia, Filipine, India, Senegal, Tunisia, Republica Moldova, Irak şi Papua Noua Guinee


CE dETERMINă dECIZIA dE A EMIGRA ÎN ROMÂNIA?

Decizia individului de a emigra nu depinde de un singur factor, ci mai degrabă putem vorbi de un context reprezentat de un ansamblu de factori în care unul poate fi predominant la un moment dat. În seria acestor factori pot fi identificaţi: cauzele economice şi politice, constituirea reţelelor de migraţie, experienţa anterioară de migraţie, apropierea culturală dintre două state, nevoia de realizare profesională prin continuarea studiilor într-un stat care oferă oportunităţi de educaţie superioare celor din statul de origine şi reîntregirea familiei.

Motivaţia economică stă la baza deciziei de a migra în cazul celor care în ţara de origine sunt în imposibilitatea găsirii unei slujbe6 sau al celor cărora nu li se oferă suficiente oportunităţi pentru a desfăşura activităţi cu caracter antreprenorial. Aceştia sunt astfel nevoiţi să trăiască în alte ţări, pentru care devin migranţi economici (muncitori, antreprenori/investitori). De asemenea, mulţi tineri aleg România pentru efectuarea studiilor superioare, datorită costurilor relativ scăzute de şcolarizare şi de trai pe perioada studenţiei.

„Aveam... da... un prieten, nu din ţara mea, era în Siria. El era student aici, în România, la medicină, şi l-am întrebat aşa cum este, cum îi viaţa... a zis că e bine, că se poate, dacă tot nu mai am de gând să continui studii sau aşa, se poate face şi în România ceva, era piaţa mai receptivă la început pentru comerţul mai mic... şi-atuncea am... am luat sacoşa şi am...”

Deci aţi venit aici cu gândul de a deschide o afacere sau...?„Da, dar să deschidem o afacere micuţă că nu... nu dispuneam aşa... ce am făcut aşa în decurs de un an am... strâns bănuţii şi am venit să, n-am putut să-mi deschid singur, m-am asociat aicea cu cineva şi a fost bine. M-am asociat... nu, nu, tot cu un străin, m-am asociat cu el şi făceam, import de maşini din... din Ungaria, înainte era Dacia mai ieftină în Ungaria decât în România”. (imigrant, Tunisia)

Imigraţia economică are la început un caracter individual, atunci când migranţii ajung într-o anumită ţară pe cont propriu sau apelează la firme de recrutare pentru a găsi de lucru în afara graniţelor. Odată ajunşi şi stabiliţi în ţara de destinaţie, muncitorii imigranţi ajung ca în timp să construiască reţele de migraţie prin menţinerea legăturii cu ţara de origine şi facilitarea accesului

6 Ex: cazul multor muncitori proveniţi din diferite ţări asiatice



la piaţa forţei de muncă din România pentru alte persoane (membri ai familiei, prieteni, cunoştinţe).

Reţelele de migraţie oferă suport migrantului prin furnizarea de informaţii privind oportunităţile economice din România, piaţa forţei de muncă, formalităţile pentru obţinerea vizei şi legalizarea statutului şi prin implicarea în găsirea unei locuinţe şi/sau a unui loc de muncă. Un tip de reţea de migraţie funcţionează în România prin intermediul investitorilor/micilor antreprenori străini care fie aduc prieteni, membri ai familiei sau muncitori pentru a-i angaja în afacerea pe care o deţin fie caută parteneri de afaceri din ţara de origine în cazul în care doresc să îşi extindă afacerea sau să se asocieze cu o parte română. În general, prin acest tip de reţea migranţii sunt ajutaţi să îşi găsească un loc de muncă şi să îşi completeze dosarul în vederea aplicării pentru un permis de şedere în scop de muncă. Reţelele de migraţie constituite de muncitorii străini sunt încă slab dezvoltate şi nu avem informaţii privind modul lor de funcţionare, dar odată cu structurarea şi expansiunea acestora este de aşteptat ca fenomenul imigraţiei în România să ia amploare.

„Am venit de la început cu gândul să încep o afacere. Aveam mai mulţi prieteni care deja aveau mici afaceri aici... comerţ. Aveau nişte standuri comerciale. Ei m-au încurajat să vin, că aici merg afacerile. Mi-au închiriat un apartament... la început am fost asociat cu unul din ei, pe urmă nu ne-am mai înţeles şi mi-am făcut propria afacere, cu mobilă”. (imigrant, Turcia)

Experinţa de migraţie anterioară îi ajută pe migranţi să-şi asume şi să evalueze mai uşor riscurile pe care le implică emigraţia: barierele culturale şi de limbă, pierderea resurselor economice investite printr-un posibil eşec, neadaptarea la condiţiile de muncă existente în România. Este mult mai probabil ca indivizii care au o astfel de experienţă şi cunosc ce presupune statutul de imigrant să decidă să emigreze în România, decât un individ care nu are o astfel de experienţă. De altfel, majoritatea celor intervievaţi aveau o experienţă anterioară de migraţie în calitate de lucrători, studenţi sau turişti.

„Eram student, în România când am... am terminat studiile în Tunisia, am plecat pe urmă la studii în Siria să-mi continui acolo studiile şi în ‘90 a început Războiul Golfului şi n-am apucat să-mi termin nici primul an şi... străinii au fost rugaţi să evacueze ţara, cei care... chiar dacă nu era... Siria nu era băgată-n... dar era la mijloc şi atuncea era o stare cât de cât de alertă şi... au fost rugaţi, mai mulţi cetăţeni, să plece. Am plecat de-acolo, pe urmă am intrat la... piaţa muncii cum


se zice... am lucrat în Turcia, şi în Siria în timpul cât am fost student pe-acolo, am mai făcut comerţul mic aşa între Turcia şi Siria cu, diverse vestimentaţii, ce se poate ca să se întreţină un student, aşa, şi pe urmă ... am venit in România...“ (imigrant, Tunisia)

„Majoritatea muncitoarelor filipineze care sunt acum aici au avut experienţa de a lucra înainte in diferite ţări, precum: Coreea, Taiwan, Japonia, Africa de Sud etc. Cele mai multe dintre noi am lucrat in majoritatea timpului în alte ţări.“ (imigrant, Filipine)

Apropierea culturală este un factor care favorizează migraţia în special în cazul imigranţilor ce provin din Republica Moldova, cunoaşterea limbii constituind un avantaj pentru a studia sau lucra în România.

Bun, dar de ce ai vrut să vii în România, să studiezi, de ce n-ai rămas în... „Cred că studiile sunt mai bune aici.”

Ăsta a fost principalul motiv... „Da.”

Am înţeles... De ce ai ales România şi nu altă ţară?„Mai aproape de casă.”

Deci ăsta a fost singurul motiv sau...„E mai aproape, e aceeaşi limbă, într-un fel e mai complicat dacă ai merge în altă ţară, îi şi mai scump, şi mai complicat să te descurci; ştiam că este un număr mai mare de studenţi... În alt oraş...“ (imigrant, Republica Moldova)

Reîntregirea familiei conduce la alegerea de a emigra în România în cazul celor căsătoriţi cu cetăţeni români sau al celor care au rude stabilite pe teritoriul României pentru a dezvolta afaceri.

„Eu sunt din Delhi, am făcut şcoală şi facultate, toate studiile acolo. Lucram în marketing şi publicitate la firmă multinaţională, aveam o carieră, şi până când m-am întâlnit cu soţul meu, care este român, şi care a venit în India. Ne-am întâlnit în Bombay, şi a fost ideea că <<hai să vin eu aicea>>, să ne stabilim aicea în România.” (imigrant, India)



Cum de te-ai hotărât să vii în România şi nu în altă ţară?„Tatăl meu, după cum ţi-am zis, era aici din 1991. Aveam deja o vară petrecută aici, mi-a plăcut ţara... eram şi aproape de familie şi era o altă atmosferă mi-a fost mai uşor că având o bază de atâţia ani...” (imigrant, India)

Studiile. Mulţi dintre străinii aleg să studieze în România (în special medicina) pentru că diplomele sunt recunoscute în ţara de origine, iar costurile de şcolarizare şi de trai sunt mai mici. De asemenea, există anumite burse acordate de statul român studenţilor străini pentru continuarea studiilor la nivel universitar sau postuniversitar.

Şi practic de ce v-aţi hotărât să plecaţi din ţara dvs., să plecaţi din Senegal?„V-am spus că vroiam să fac studii postuniversitare, când am venit nu mai aveam de ales să vin decât în România. Era o singură bursă disponibilă. Nu mai era bursă pentru Franţa, pentru alte ţări, pentru că şi la noi oamenii senegalezi studiază foarte mult, foarte mult, enorm...” (imigrant, Senegal)

În cazul unor anumite categorii de străini (ex: din anumite ţări arabe) există o istorie de migraţie în scop de studii care a început în a doua jumătate a anilor ’70 prin semnarea unor acorduri bilaterale între România şi respectivele state. Începând cu prima perioadă a anilor ’90 România a semnat un acord bilateral în acest sens cu Republica Moldova, care deşi a fost anulat în 2002 nu a oprit iniţiativa statului român ca printr-un acord unilateral să acorde un număr semnificativ de burse pentru tinerii basarabeni care doreau să studieze in România.

Motivaţia politică determină emigraţia indivizilor din state supuse unor constrângeri politice şi militare spre alte state unde pot primi statutul de refugiat. Atât refugiaţii, cât şi mulţi dintre studenţii străini din România, urmăresc o integrare cât mai rapidă pe piaţa forţei de muncă din România, statutul lor căpătând diferite valenţe corelate cu migraţia economică.

„Am venit în România pentru că în ţara mea nu mai puteam să stau din motive politice. Ştiam că pe vremea comunismului preşedintele nostru şi cu cel de aici erau prieteni. Mai mult nu ştiam când am decis să vin aici. Încă nu am fost acceptat ca refugiat, dar sper ca asta să se întâmple şi dup-aia să îmi găsesc de lucru aici în oraş. […] În Guineea o să mă întorc doar când o să se schimbe acolo situaţia.” (azilant, Papua Noua Guinee)


CUM SE INTEGREAZă PE PIAţA MUNCII?

Cei care vin pe cont propriu în România şi nu beneficiază de suportul reţelelor informale ajung să-şi găsească un loc de muncă apelând în ţara de origine la serviciile unor firme de recrutare care intermediază relaţia migrant-angajator. Cei care apelează la aceste firme au adesea experienţă anterioară de migraţiune, fiind în căutarea unui loc de muncă în străinătate fără a avea o preferinţă pentru o anumită destinaţie. În condiţiile în care sunt îndeplinite cerinţele solicitate de angajator (ex: calificare, experienţă de muncă, cunoaşterea limbii engleze etc.), iar oferta de muncă corespunde aşteptărilor celui care urmează a fi angajat, se ajunge la o înţelegere stabilită contractual. Cel angajat urmează să se deplaseze în ţara în care-i solicită firma angajatoare, adesea fără să cunoască ceva despre aceasta în prealabil.

„Până să ajungem în România nu ştiam nimic despre această ţară. Noi ne înscrisesem într-un program de recrutare pentru a munci în străinătate şi aşa am fost solicitate pentru a veni în România.” (interviu imigrant, Filipine)

O altă cale prin care imigranţii reuşesc să se integreze pe piaţa muncii este cea a reţelelor informale. Acestea funcţionează în special în cazul celor ai căror rude au o afacere în România şi ajung să fie angajaţi la una din firmele deţinute de acestea.

Care a fost primul loc de muncă în România? Ca ce ai lucrat?„Mai mult pe partea de vânzări şi apoi pe partea de contabilitate internă la firma lui tata.”

Şi unde anume ai vândut?„La magazinul lor pentru că au puncte de lucru în Bucureşti; au 5-6 magazine. Şi eram managerul unui punct de lucru.”(interviu, indian al cărui tată este stabilit în România din 1991)

O altă modalitate prin care funcţionează reţele informale ce favorizează accesul pe piaţa forţei de muncă o reprezintă specialiştii străini înalt calificaţi care lucrează în firme din România. O astfel de situaţie este întâlnită în domenii de activitate unde aceşti specialişti coordonează echipe de lucru cum este cazul construcţiilor.

„...ei având un istoric destul de mare în Turcia şi project managerii, la rândul lor, au mai lucrat prin alte părţi şi atunci ei îşi aduc... ei vin în echipă. Sună în Turcia şi spun <<am nevoie într-o lună, două de zile de o echipă de faianţari>> şi mie ca departament HR îmi spun <<fă-mi cerinţă de



şedere pentru X,Y,Z>>... eu nu recrutez oamenii.” (reprezentant HR, firmă angajatoare muncitori turci)

CE PROBLEME AU IMIGRANţII?

O primă categorie de probleme pe care le întâmpină imigranţii în România este legată de legalizarea statului lor. Cei care doresc să obţină dreptul de şedere în diferite scopuri (muncă, studii, azil) sunt nevoiţi să interacţioneze cu instituţiile publice, ale căror practici şi proceduri reprezintă de multe ori adevărate bariere pentru imigranţi. Informaţiile necesare demersului pe care îl are de urmat imigrantul pentru a obţine un statut legal sunt afişate la avizierele instituţiilor responsabile. Aceste informaţii sunt prezentate însă numai în limba română motiv pentru care mulţi imigranţi sunt adesea nevoiţi să apeleze la serviciile unui traducător plătit cu ora, ceea ce presupune costuri suplimentare suportate de migrant pe lângă cele legate de taxele obligatorii pe care le are de plătit.

„Toate actele necesare sunt în limba română... au fost câteva zile la avizier şi în alte limbi, dar le-au rupt...cred că şi acum dacă mergi le găseşti numai în română”. (imigrant, Senegal)

Procedurile dificile datorate numărului mare de acte solicitate de autorităţile române şi condiţiilor extrem de restrictive pe care era necesar să le îndeplinească reprezintă alt aspect problematic cu care s-au confruntat cei care au trecut prin experienţa legalizării statutului. La acesta se adaugă durata mare de aşteptare la cozi pentru depunerea actelor în spaţii necorespunzătoare, adesea neîncăpătoare pentru numărul mare de solicitanţi. Totuşi, majoritatea celor intervievaţi apreciază o îmbunătăţire a acestor proceduri în ultimii doi-trei ani prin reducerea numărului de acte şi al restricţiilor impuse de statul român, cel puţin pentru anumite categorii de imigranţi cum sunt cei care aplică pentru obţinerea dreptului de şedere şi muncă pe motiv de reîntregire a familiei.

Ţi se pare complicat procesul acesta de...?„În ultima perioadă a început să fie mai simplu. Înainte a fost foarte... Era un haos mare, nu puteai să faci ceva decât dacă ştiai pe cineva, aveai contacte...”

Asta vroiam să te întreb: tu ai interacţionat cu autorităţile statului sau s-a ocupat cineva de toate formalităţile?„A fost cineva care s-a ocupat de formalităţile acestea...”


Cine?„Era o persoană care a avut contacte cu cineva care ştia. Nu ajuta de dăruire, dar măcar ne spunea cu ce procedură puteam să o facem mai uşor. Şi era o persoană care s-a ocupat de toate documentele, să meargă dintr-o parte în alta, să stea de la o coadă la alta... De la ora 6 dimineaţa să mergi să stai la coadă cu sute de oameni în camere mici... El stătea acolo şi când era rândul nostru, veneam noi la ghişeu pentru că trebuia să prezinţi actele.”

Cum a fost interacţiunea cu autorităţile statului?„Uneori chiar foarte... Nu erau foarte politicoşi. Încercau să te facă să simţi că... Ceva de genul <<ce cauţi aici?>>, dar în ultimii 2-3 ani, sau chiar când am luat viza de stabilire, a fost mai bine. Au fost mai cordiali, mai înţelegători. Deci de acum 5 ani s-a schimbat.”

Cam ce dificultăţi ai întâmpinat tu în obţinerea vizei de stabilire, a permisului de muncă?„Erau nişte proceduri foarte dificile în sensul că te puneau să aduci 2000 de hârtii, 2000 de dolari într-un cont ca garanţie. Trebuia să ţii banii ăştia, 6 luni de zile nu aveai voie să te atingi de ei. Erau nişte condiţii prin care încercau să nu te lase să intri. Trebuia să lupţi prea mult să intri în ţară. Chiar când vrei să inviţi pe cineva în ţară... Aşa era procedura, acum s-a simplificat, trebuia să ai 2000 de dolari...” (imigrant, India)

„...există un permis de muncă care a devenit mai uşor de obţinut, pentru că acum sunt disperaţi pentru că nu mai au muncitori, nu mai au pe nimeni ca să muncească în România.”

Şi în ce sens s-a uşurat obţinerea permisului de muncă ? Sunt necesare mai puţine acte? S-a scurtat timpul de aşteptare?„Da, s-a scurtat, erau 13 acte, dacă nu mă înşel. În primul rând, se depune un dosar, angajatorul depune un dosar la Forţa de Muncă. Deci se depune un dosar de 13 acte ca să obţină autorizaţie de a putea angaja şi apoi se putea obţine viză pentru străini, ca să vină. Şi când vine mai depune alt dosar. Dar apoi au spus că <<Uite, acum străini care provin din exteriorul Uniunii Europene vor avea aceleaşi condiţii ca drept de muncă... dosarul de depus vreau să zic, ca cei din Uniunea Europeană ... A fost mai uşor, dar nu pentru toţi, doar pentru cei căsătoriţi.” (imigrant, Senegal)



O altă schimbare pozitivă, menţionată de subiecţii intervievaţi se referă la atitudinea angajaţilor din instituţiile care se ocupă de acordarea drepturilor de şedere sau muncă imigranţilor. Dacă în urmă cu câţiva ani, atitudinea personalului din aceste instituţii putea fi caracterizată mai degrabă ca fiind ostilă, acum ea este mult mai axată pe soluţionarea cererilor imigranţilor.

Şi în România când aţi ajuns, a mai trebuit să obţineţi ceva?„Da. Au dat [viza] numai pe trei luni, şi când am venit aicea a trebuit să mă duc să fac o prelungire de viză. Am pregătit iar toate actele, şi acuma chiar este rai cum au aranjat ghişeele sau birourile; când am venit aicea era un singur ghişeu, unde stăteau doamne – în general doamne -, care ne tratau pe noi ca nişte... Ultimul om. <<ce căutaţi aicea?>>. Ceva de genul acesta. După ce vedeau că avem casă, avem tot ce trebuie, nu era problemă că nu aveam unde să stăm sau alte probleme, totuşi ei au avut o atitudine foarte... Te simţeai un pic umilit... Dar acuma e mult mai bine, mult, mult.”

Ce s-a schimbat? Ce aţi observat că s-a schimbat în timp?„Una, simt că oamenii sunt altfel acolo. Acuma când mă duc acolo, vorbesc cu... Sunt mult mai deschişi, nu te tratează aşa... <<ce vreţi?>>. Chiar şi locul acuma este mult mai... Simţim că ne respectă; nu într-un ghişeu, întuneric... Este un birou frumos aranjat, mergi acolo, ceri informaţii, este altfel.” (imigrant, India)

„...sunt mai drăguţi pentru că acum 5-6 ani se făcea coadă noaptea. Veneau oamenii şi stăteau până dimineaţă. Eu am venit de exemplu odată la ora 5 dimineaţa şi la ora 13:30 se închidea şi mai erau două persoane înaintea mea şi a spus că închide <<Ne vedem mâine>>. Şi când lipsea un act, doamna sau domnul îţi arunca actele...”

Şi trebuia să reiei coada de la capăt probabil...Acum, ce se întâmplă... lipseşte un document. <<Vă rog frumos, lăsaţi un număr de telefon şi reveniţi mâine sau când puteţi>>. Eu am experimentat şi chestia asta, să nu mă duc în ziua respectivă, să mă sune <<Domnule, aţi putea să veniţi să aduceţi documentul?>>... Nu, s-a schimbat.” (imigrant, Senegal)

O a doua categorie de probleme ale imigranţilor este asociată pieţei forţei de muncă. Statutul de muncitor într-o ţară străină te face mai vulnerabil în faţa unor abuzuri ale angajatorilor prin nerespectarea legislaţiei muncii. Ca imigrant, a nu cunoaşte limba română înseamnă adesea a nu cunoaşte drepturile legale de care dispui sau a nu le putea accesa în toate situaţiile cotidiene. Aşa se face că cei care vin


să lucreze aici ajung să fie solicitaţi la efectuarea zilnică a unor ore suplimentare prin fixarea unei norme de lucru care depăşeşte cu mult posibilităţile de îndeplinire pe durata programului normal de muncă (opt ore zilnic). Pe lângă încălcarea duratei legale a timpului de lucru, orele suplimentare nu sunt întotdeauna remunerate de către angajator. Există şi situaţia în care clauzele contractuale stabilite de angajator nu sunt bine cunoscute imigranţilor, contractul semnat fiind redactat într-o altă limbă decât cea maternă a migrantului. Practic, semnarea acestui contract are la bază înţelegerea verbală dintre cele două părţi, iar de multe ori ceea ce este stipulat prin contract diferă semnificativ de această înţelegere. Un exemplu în acest sens îl constituie modul de stabilire al condiţiilor de cazare şi masă. Angajatorul se oferă să asigure cazarea şi masa muncitorilor angajaţi în schimbul unei sume de bani plătită lunar, fără a se specifica însă valoarea acestei sume sau obligativitatea acceptării acestor servicii de către muncitorul imigrant. Taxa pe care ajunge să o plătească imigrantul pentru aceste servicii reprezintă adesea circa o treime din veniturile salariale lunare7. O altă problemă este legată de angajarea muncitorilor străini care pot beneficia de un tratament discriminatoriu din partea angajatorilor. Fiecare stat doreşte ca prin diferite măsuri legislative să protejeze forţa de muncă autohtonă, iar una dintre aceste măsuri se referă la prioritatea pe care o au la angajare cetăţenii români faţă de cei străini. Există însă excepţii legale de la această regulă cum este cazul străinilor stabiliţi aici pe motiv de reîntregire a familiei care, odată ce obţin un permis de rezidenţă permanentă, beneficiază în principiu de aceleaşi drepturi ca şi românii. Cu toate acestea, deşi nu există un impediment legal, există străini refuzaţi la angajare nu pe baza calificării şi experienţei profesionale, ci mai degrabă pe criterii etnice sau rasiale.

„A fost mai complicat şi nu numai pentru mine, în România, pentru mulţi străini, chiar cu diplome, să se angajeze, discriminarea..., dar, eu am păţit-o aici, atunci nu eram încă angajat în chestiile astea, m-am dus la un anunţ, eram vreo 9, 10, 12 persoane în sală şi a venit angajatorul, adică a trimis pe cineva, şi mi-a spus: <<Tu nu>>, zic <<De ce?>> şi a zis <<Şeful nu te vrea pur şi simplu>>.” (imigrant, căsătorit cu cetăţean român)

Deşi România se confruntă cu un deficit de forţă de muncă, cel puţin în anumite domenii de activitate (construcţii, industrie textilă, turism), legislaţia muncii nu sprijină compensarea acestuia prin aducerea de muncitori străini. La angajare, atât migrantul, cât şi angajatorul trebuie să plătească taxe suplimentare la stat, fapt care reprezintă adesea un impediment în obţinerea unui loc de muncă remunerat pe măsura prestaţiei oferite de către angajatul străin.

7 Muncitorii asiatici în industria textilă din România



MUNCITORII ASIATICI ÎN INdUSTRIA TExTILă dIN ROMÂNIA

Unul dintre fenomenele cele mai pronunţate care au însoţit procesul de tranziţie în România postdecembristă este reprezentat de migraţia pentru muncă în străinătate a românilor. Dintr-o ţară care la începutul anilor ’90 a eşuat în a găsi o strategie pentru reintegrarea cetăţenilor săi pe piaţa forţei de muncă autohtone, România s-a transformat în mai puţin de 20 de ani într-una dintre cele mai mari exportatoare de mână de lucru de pe continentul European (alături de Republica Moldova, Ucraina, Polonia şi Bulgaria). Pierderea unor importante efective de personal care au ales calea migraţiei, a avut ca efect aducerea multor companii în pragul falimentului. Începând cu anul 2000 România a început să înregistreze o creştere economică, curba productivităţii fiind mult peste nivelele de salarizare din diferitele sectoare ale economiei. Aceasta arată că, în medie, angajaţii din România sunt plătiţi mult sub salariile care li s-ar cuveni pentru munca prestată, companiile beneficiind de „rate de profit adesea spectaculoase (cca. 100%) comparativ cu cele din Europa Occidentala (cca. 20%).”8 În perioada de pregătire a aderării la UE, în România a început să se contureze un nou discurs axat pe criza de forţă de muncă încadrată în sectoare precum industrie uşoară (textile), construcţii etc. Reintegrarea muncitorilor români migranţi pe piaţa forţei de muncă din ţară nu a avut şanse de reuşită datorită nivelului scăzut al salarizării şi a necorelării acestuia cu productivitatea muncii. În acest context, importul de muncitori a devenit una dintre puţinele opţiuni viabile care s-au dovedit profitabile pentru economia românească. Până în 2008 legea îl obliga pe angajator ca în cazul angajării de muncitori străini să le acorde acestora salariul mediu pe economie, însă începând cu anul acesta cetăţenii străini se supun în totalitate legilor de salarizare din România.9 În prezent mii de muncitori străini au fost aduşi pentru a lucra în România, suferind adesea de pe urma atitudinii exploatatorii a companiilor angajatoare care îi forţează să lucreze ore suplimentare, refuzând să îi plătească şi şantajându-i cu desfacerea contractelor de muncă şi deportarea. Fragmentul următor reprezintă ilustrarea unei astfel de situaţii propunându-şi să ofere o viziune asupra contextului în care anumite companii au decis să se raporteze la criza deficitului de forţă de

8 Lider sindical9 OUG nr. 56/2007, ordonanţa de urgenţă privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României


muncă accentul fiind pus pe tratamentul acordat muncitorilor imigranţi asiatici angajaţi de câteva companii din industria uşoară din România.10

Faliment vs. import de Forţă de muncă

Datorită cotelor de salarizare nesatisfăcătoare mulţi dintre foştii angajaţi ai unor companii din România au fost nevoiţi să renunţe la respectivele slujbe, alegând fie calea migraţiei fie pe cea a reprofilării sau pensionării. Astfel, multe dintre companii s-au confruntat cu eventualitatea falimentului, singura soluţie imediată pentru ieşirea din criză fiind aducerea de muncitori străini în principal din ţările asiatice (ex: Filipine, Bangladesh, China, India etc.) Importul unor efective mari de muncitori străini a devenit o chestiune publică în anii premergători aderării României la UE, când anumite companii din industria uşoară şi construcţii au angajat sute de muncitori asiatici pentru a îşi acoperi deficitul de forţă de muncă şi astfel, pentru a putea rămâne active pe piaţa românească.

„Este un fond acut de lipsă de forţă de muncă. După 2007 au început să plece destul de multe persoane în străinătate şi în alte ramuri. De exemplu, dintre muncitoarele noastre multe lucrează acum în marile magazine din oraş. […] În 2006 aveam 1000 de angajaţi. După aceea am rămas cu 700, iar acum avem 400. Dacă coborâm sub 250, asta înseamnă că am dat faliment.” (HR, fabrică de textile care a angajat, în 2008, 100 de muncitori asiatici)

Firmele de recrutare

Pentru a putea aduce efective de zeci sau sute de muncitori străini în România, majoritatea companiilor apelează la firme de intermediere autohtone care colaborează la rândul lor cu o serie de firme de intermediere şi recrutare din ţările de origine ale muncitorilor imigranţi. Astfel, între compania angajatoare şi muncitor există cel mai adesea 2-3 intermediari care se ocupă de o parte dintre formalităţi şi

10 Toate informaţiile prezentate sunt bazate pe discuţii purtate pe parcursul anului 2008 cu diferiţi muncitori imigranţi, companii angajatoare de muncitori imigranţi, sindicate, patronate, instituţii ale statului, precum şi pe o analiză a articolelor apărute în presa românească. Materialul îşi propune să descrie o situaţie existentă fără a face exemplificări prin numirea celor direct vizaţi.



sunt plătite, cel mai adesea, din taxele fixate pentru ca muncitorul imigrant să poată intra în respectivul program. Compania angajatoare trimite firmei de intermediere un document care atestă numărul de muncitori, condiţiile pe care muncitorul imigrant trebuie să le îndeplinească (ex: calificarea, cunoaşterea unei limbi străine etc.), precum şi un contract individual de muncă în care sunt stipulate condiţiile de muncă şi salariul oferit. Firmele de intermediere şi recrutare îi trimit angajatorului o serie de CV-uri care corespund cerinţelor acestuia, urmând ca muncitorii selectaţi să semneze un contract care este de obicei redactat în limba engleză, fiind tradus de către intermediari în limba ţării respective la cerere, însă de cele mai multe ori doar verbal. Comisionul perceput de către intermediari pentru semnarea unui astfel de contract, pentru anumite acte, precum şi pentru asigurarea transportului (doar dus), se ridică adesea la sume care depăşesc salariul pe care aceşti muncitori îl primesc într-un an de zile de muncă în România. 11 Companiei angajatoare îi revine sarcina de a se ocupa de actele necesare pentru încadrarea în muncă a imigranţilor, respectiv obţinerea unei autorizaţii de muncă şi a unei vize sau permis de lungă şedere în scop de muncă. Contrar a ceea ce se stipulează adesea în mass-media românească referitor la eforturile financiare pe care trebuie să le suporte angajatorul în cazul în care aduce muncitori străini, realitatea arată că de cele mai multe ori aceste costuri sunt fie plătite direct de muncitorul imigrant înainte de venirea în România, fie îi sunt deduse din salariu pe perioada în care lucrează pentru respectiva companie. În aceste condiţii, angajatorii sunt cel mai adesea cei care investesc cele mai puţine resurse financiare şi de timp pentru a putea să îşi asigure continuitatea şi creşterea economică pe piaţa autohtonă.

muncitorii asiatici în românia

Muncitorii din anumite ţări asiatice au adesea o bogată experienţă de migraţie, situaţia economică din ţara de origine împingându-i la a îşi asigura subzistenţa prin prestarea de servicii în afara graniţelor ţării sau ale continentului. De asemenea, majoritatea acestora beneficiază de calificare aferentă domeniului în care lucrează, fapt care reprezintă o condiţie favorabilă în procesul de angajare.

11 Ex: pentru o serie de muncitori asiatici angajaţi de către două companii de textile din România, sumele plătite intermediarilor au variat între 2000 şi 3000 de Euro. Salariul pe care aceştia îl primesc este de cca. 150-250 de Euro, după scăderea cheltuielilor legate de cazare şi masă.


Pentru mulţi dintre muncitorii asiatici, salariile din România sunt similare cu cele din ţara de origine, singura problemă fiind faptul că acolo este foarte dificil să păstreze sau să obţină o slujbă, în special după ce trec de o anumită vârstă.

„Pentru mine care am aproape 40 de ani este imposibil să îmi găsesc o slujbă bună în ţara mea. Acolo contează mai mult vârsta decât experienţa. Iar angajatorii preferă să angajeze tineri în jur de 20 de ani pentru că ei nu au familii, sunt mai flexibili, mai motivaţi şi mai rapizi. Asta este motivul pentru care încerc să găsesc contracte de muncă în diferite ţări din lume.” (R.A.)

Experienţa anterioară de muncă în străinătate îi ajută adesea pe imigranţi să poată lua decizii de acceptare sau refuz a ofertelor de muncă prin compararea aspectelor legate de condiţiile oferite, programul de lucru sau salarizarea.

Pentru plătirea sumelor legate de angajarea în România aceştia sunt nevoiţi să facă împrumuturi prin ipotecarea anumitor proprietăţi, urmând ca în fiecare lună să plătească rate către banca din ţara de origine. Motivul pentru care mulţi dintre aceştia accepta salariile oferite de către angajatorii români este legat de speranţa că acestea se pot dubla în cazul efectuării de ore suplimentare.12

„Înainte de a veni în România am mai lucrat în Africa de Sud. Acolo aveam pe contract tot un salariu de 400$, dar dacă făceam ore suplimentare puteam să îmi dublez salariul ăsta. Aşa m-am gândit că se va întâmpla şi în România” (M.V)

contractul de muncă şi condiţiile oFerite

De cele mai multe ori, contractele de muncă pe care străinii recrutaţi sunt nevoiţi să le semneze sunt redactate într-o limbă diferită de cea nativă, mulţi dintre muncitorii imigranţi devenind adesea vulnerabili la a semna documente care conţin informaţii pe care le află mult prea târziu. Odată ajunşi în România aceştia realizează că salariul primit pentru munca prestată este departe de a fi egal cu cel aşteptat conform calculelor pe care le făcuseră în conformitate cu informaţiile din contract.

12 Codul muncii, ARTICOLUL 111:(1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare. (2) Prin excepţie, durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.



De cele mai multe ori formulările inconsecvente din documente sau tacticile injuste13 folosite de firmele de intermediere, îi pun pe imigranţi în situaţia de a avea o imagine falsă asupra condiţiilor reale de muncă şi salarizare.

„Contractul era scris în limba română şi în engleză, dar când am vrut să îl citim ei ne-au spus să ne grăbim pentru că nu avem aşa de mult timp şi trebuie să se ducă să aplice pentru viză pentru a putea merge mai repede în România. Ei s-au oferit să ne facă un sumar al contractului, însă au omis să ne spună că în contract era menţionată o normă de producţie. De asemenea nu ne-au spus că trebuie să ne plătim cazarea şi masa. Ei doar ne-au spus că salariul de bază este 400$ la care se adaugă plata orelor suplimentare de 100%.“ (R.A)

Spre exemplu, precizarea unor cote de producţie mult peste capacităţile reale ale muncitorilor implică cel mai adesea efectuarea unui număr semnificativ de ore suplimentare neplătite până la atingerea normei respective, chiar dacă acelaşi contract stipulează că plata orelor suplimentare este de 100%. De asemenea, de multe ori contractul nu menţionează sau muncitorii nu sunt informaţi în legătură cu faptul că trebuie să plătească cca. 1/3 din salariu pentru cazarea şi mâncarea pe care sunt obligaţi de către angajator să le accepte.

„Doar când am ajuns în România şi i-am cunoscut pe angajatori, am înţeles că din cei 400$ trebuie să plătim mâncarea şi cazarea. […] În prima lună am lucrat multe ore suplimentare, dar când am primit salariul am văzut că ne scăzuseră 165$ pentru cazare şi masă, iar orele suplimentare nu erau incluse deloc. Când am întrebat de ce, ne-au scos contractul şi am văzut că era trecută o normă de 500 de piese/zi, iar într-o echipă ca a noastră nu puteam realiza decât jumătate din aceasta pe zi. […]. În textile se ştie cam care sunt cotele, iar până acum nimeni nicăieri nu ne-a mai cerut aşa ceva.” (R.A. şi V.I)

Cazarea şi masa oferite muncitorilor imigranţi de către compania angajatoare sunt în multe dintre cazuri mult prea scumpe în raport cu calitatea sau cu preţurile de pe piaţă14. De asemenea, muncitorii sunt nevoiţi să accepte aceste servicii contra cost neavând voie să opteze pentru varianta asigurării acestora pe cont propriu. Faptul că muncitorii sunt determinaţi să îşi petreacă majoritatea timpului pe teritoriul

13 Ex: omisiunea unor clauze importante, invocarea grabirii procedurilor etc.14 Ex: Circa 6-9 muncitori sunt adesea nevoiţi să împartă aceeaşi cameră cu o suprafaţă modestă. De asemenea, calitatea hranei este foarte proastă, multi dintre muncitori preferând să nu beneficieze decât rareori de acest serviciu. Masa de seară este adesea neinclusă în preţul de cca. 150-180$/lună perceput de către angajator pentru aceste servicii.


companiei pentru care lucrează, a creat adesea conflicte legate de îngrădirea libertăţii de mişcare şi de liberă exprimare a acestora.

„Nimeni nu are voie să ne viziteze aici şi nimeni nu ne anunţă când ne caută cineva. Din cauză că s-au publicat în ziare anumite informaţii, acum nu mai avem voie nici să vorbim cu străinii pentru că altfel ne-au zis că ne concediază.” (M.P.)

În ciuda unui număr mare de sesizări mediatizate a unor astfel de situaţii, când anumiţi muncitori au fost închişi propriu-zis pe perioade de luni de zile pe teritoriul companiei unde lucrează şi locuiesc, autorităţile române nu au luat măsuri concrete pentru investigarea acestor abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului. În cazurile în care au fost demarate anumite anchete, acestea s-au oprit la un moment dat, compania respectivă găsind modalităţi de a infirma cazurile de exploatare sau abuz fizic sau de a invoca clauze stipulate în contractul semnat de către muncitori15. În aceste condiţii orice formă de protest din partea muncitorilor era considerată ca o abatere de la obligaţiile contractuale.

Forme de organizare şi lupta pentru drepturi

Realitatea din România (programul de muncă, condiţiile oferite, salariile etc.) este foarte diferită faţă de aşteptările pe care muncitorii imigranţi şi le făcuseră pe baza informaţiilor care le-au fost furnizate înainte de semnarea contractului individual de muncă. Datorită barierelor de limbă, a neatenţiei, a grabei induse de către intermediari sau a altor tactici folosite pentru ascunderea anumitor informaţii relevante, mulţi dintre muncitorii străini se află în situaţia ca după un an de muncă să nu reuşească nici măcar să îşi plătească datoriile realizate pentru venirea în România. În prezent, deşi România devine din ce în ce mai mult o ţară de imigraţie, muncitorii străini nu beneficiază de multe drepturi politice şi sociale pe care le au cetăţenii români. De asemenea, aceştia nu sunt reprezentaţi de sindicate, fiind adesea nevoiţi să îşi creeze propriile forme de organizare cu ajutorul cărora să încerce să îşi apere drepturile în faţa angajatorilor.

15 Ex: Cotele de producţie foarte ridicate care ar putea fi atinse doar dacă muncitorii ar lucra in medie 15 ore/zi în loc de 8 sau 10 ore/zi, cât este stipulat în contractul de muncă.



Aceşti purtători de cuvânt sunt numiţi din rândul celor care vorbesc cel puţin la un nivel satisfăcător limba engleză şi care consideră că îi pot confrunta pe angajatori pentru discutarea diferitelor probleme. Necunoaşterea limbii române, lipsa relaţiilor, precum şi măsurile coercitive impuse de către angajatori creează reale platforme de exploatare bazate pe inducerea sentimentului de teamă legat de pierderea locului de muncă şi al dreptului de şedere în România.

„Eu nu eram unul dintre lideri, dar eram prietenă cu ele. M-au concediat şi pe mine pentru că ştiau că dacă ele pleacă eu le voi prelua funcţia.” (R.A)

Mulţi dintre muncitorii străini aflaţi în astfel de situaţii aleg fie să se supună condiţiilor impuse de angajator, fie să îşi asume riscul pierderii slujbei prin organizarea unor forme de rezistenţă16 care, deşi mediatizate, nu au avut un impact suficient de puternic pentru a putea schimba situaţia existentă pentru cei în cauză. Calea de mijloc este aceea de a putea strânge măcar banii pentru transportul în ţara de origine, unde să reîncepă un nou proces de găsire a unei slujbe.

„Acum nici măcar nu avem bani ca să ne plătim biletul de avion până acasă. Ambasada se ocupă de asta. […] Ei au oprit recrutarea de muncitoare filipineze care sa vina în ... (oraş din România). Înaintea noastră nimeni nu a venit în România şi sper să nici nu mai vină.” (R.A)

Datorită portiţelor create în sistemul birocratic, a barierelor sociale, culturale şi de limbă, precum şi datorită lipsei unor structuri instituţionale solide care să îi protejeze pe muncitorii imigranţi, aceştia cad adesea victime ale exploatării unor angajatori interesaţi doar de obţinerea unor profituri cât mai mari în detrimentul celor care le asigură dezvoltarea. Chiar şi în cazul în care anumite abuzuri şi încălcări a drepturilor muncitorilor au fost făcute publice, companiile au fost protejate de anumite clauze contractuale sau de incapacitatea muncitorilor de a se face auziţi de către cei care ar avea puterea de a interveni în astfel de situaţii. Trebuie înţeles faptul că datorită barierelor de limbă, a diferenţelor culturale, a lipsei de relaţii sociale în România, a inexistenţei unui set de informaţii legate de drepturile de care pot beneficia ca angajaţi în România, a nereprezentării sindicale etc. muncitorii străini pot reprezenta o ţintă uşoară a unor patroni care practică diferite forme de exploatare mascată în România de azi. 16 Ex: desemnarea unor noi purtători de cuvânt, proteste stradale, proteste în incinta fabricii, apelul la ambasadele ţărilor de origine


În viitorul apropiat se preconizează venirea a unui număr din ce în ce mai mare de muncitori imigranţi care să umple golurile de pe piaţa forţei de muncă din România. Pentru ca acestora să le poată fi respectate drepturile fundamentale (umane şi de muncă), ar trebui înfiinţate anumite structuri, care să aibă ca principal obiectiv eradicarea oricăror tentative şi forme de abuz sau exploatare în paralel cu informarea imigranţilor în legătură cu potenţialele riscuri, precum şi drepturi/obligaţii pe care le au pe perioada şederii în România.

Lipsa unor informaţii accesibile în limbi de circulaţie internaţională şi necunoaşterea procedurilor şi a drepturilor face extrem de dificil accesul imigranţilor la serviciile oferite de instituţiile publice şi creşte vulnerabilitatea lor la abuzurile angajaţilor acestor instituţii (ex: perceperea unor taxe „legale”, refuzul soluţionării unei probleme).

„...Un exemplu foarte bun este la spital, pentru că am născut în România. Şi prima dată, pentru fetiţă, am născut acolo lângă Victoria; este un spital mare acolo. Când am fost acolo pentru control în a doua lună de sarcină, sau chiar în prima, nu mai ţin minte, au spus că dacă vreau să nasc acolo trebuie să plătesc şase sute de dolari. Şi noi am rămas cam surprinşi, şi ştiam că este un drept universal, că poţi să dai naştere oriunde în lume fără costuri. Şi am zis: <<Dar totuşi, şase sute de dolari pentru ce?>>. Şi a zis: <<Pentru că sunteţi străin>>. Am spus că sunt căsătorită cu un român, dacă asta este problema şi au zis că nu contează, trebuie să plătesc şase sute de dolari dacă vreau să nasc acolo la ei la spital. Şi am zis ok, dacă pot să îmi arate o lege, ceva, unde scrie; şi au fost foarte aşa... că nu este nicio lege, dar asta este, dacă vreau să nasc să plătesc aceşti bani. Am fost la Ministerul Sănătăţii, şi am scos de acolo o hârtie, şi a zis că am dreptul să nasc cum naşte orice femeie aicea, numai dacă merg la cele private, atunci sigur. Când am fost cu acea hârtie, a început acolo foarte mare tam-tam la spital, şi chiar am suferit atunci, pentru că e una că eşti însărcinată... Oamenii nu au putut după toată situaţia să ceară banii. Noi am spus că dăm banii, dar nu şase sute de dolari. Bine, o sută de dolari, totuşi... Dar şi doctorul cu care trebuia să nasc, chiar când am intrat în travaliu, a zis că a sfârşit programul, nu mai are program numai în gardă sau alte chestii, şi a plecat acasă. Şi eram în ultimul... şi chiar soţul meu mergea în stânga-dreapta ca să găsim soluţii şi o asistentă a început să-mi dea tot felul de injecţii ca să oprească travaliul. Din cauza aceasta, apa care era a devenit otrăvitoare şi a avut o culoare verde, care nu este o culoare normală. Bine, a fost toată povestea, noi după aceasta am făcut un fel de reclamaţie la spital, pentru că putea să moară copilul.” (imigrant, căsătorit cu cetăţean român)



„Eu am o experienţă personală despre asta. [...] m-am gândit şi cum se poate interna un străin la spital. M-am dus la spital şi m-am internat să văd cum e... 6 zile. Dar ca să mă internez, de exemplu, a fost altceva, mi-a spus doamna de la biroul de internări: <<Da, trebuie să aduci altă dovadă... că nu am alte firme sau că nu apare ceva la Fisc>>. Zic <<Doamnă, eu am medic de familie, v-am adus asta şi tot ce am ca dovadă. Ce mai vreţi?>> şi că <<Asta nu respectă ce-i aici.>> Şi până la urmă m-am enervat şi i-am zis <<Vreau să vorbesc cu directorul spitalului. Nu se vede? Ce e cu dvs.?>> şi mi-a zis <<Nu, nu... rezolvăm.>> Aşa am rezolvat.” (imigrant)

În lipsa unor informaţii privind drepturile pe care le au în ce priveşte accesul la serviciile oferite de către instituţiile publice, imigranţii se pot transforma uşor în victime ale unor funcţionari/angajatori care doresc să profite de statul de imigrant al unei persoane, în special în cazul celor care nu au o experienţă de şedere mai îndelungată în România. Pentru a preveni astfel de situaţii trebuiesc căutate soluţii prin implicarea instituţiilor responsabile de gestionarea fenomenului imigraţiei sau a firmelor importatoare de forţă de muncă în direcţia facilitării accesului imigranţilor la informaţii utile care să îi ajute să se familiarizeze cu practicile formale şi informale din societatea românească. De altfel, în funcţie de tipul/tipurile de migraţie pe care statul român le „agreează” trebuie găsite soluţii care să vizeze diferitele grade ale integrării imigranţilor orientate către facilitarea accesului acestora la informaţii utile, la piaţa forţei de muncă, precum şi la învăţarea limbii române. La momentul actual nu există o preocupare în această direcţie, dar în situaţia unei eventuale creşteri a numărului de imigranţi din România astfel de preocupări ar trebui să devină prioritare în agenda formulării de politici sociale.

BasaraBenII dIn românIa - lupta pentru drepturI şI negocIerea

uneI IdentItăţI controversate

capitolul 3



BASARABENII dIN ROMÂNIA - LUPTA PENTRU dREPTURI ŞI NEGOCIEREA UNEI

IdENTITăţI CONTROVERSATE

Simina Guga

Crearea unei zone de liberă circulaţie reprezintă unul dintre principalele obiective ale integrării europene, aceasta fiind în principal realizată prin eliminarea treptată a controalelor persoanelor la frontierele interne, concomitent cu întărirea şi securizarea frontierelor externe ale Uniunii. În perspectiva aderării României la formaţiunea europeană, Republica Moldova a devenit unul dintre teritoriile aflate în exteriorul a ceea ce este cunoscut sub numele de „Poarta Europei”. Drepturile de liberă circulaţie de care se bucură românii au implicat restrângerea drepturilor similare pentru cetăţenii ţărilor care nu fac parte din Uniune, dar care de-a lungul timpului au întreţinut strânse relaţii de prietenie şi cooperare cu România. În acest context, cetăţenii Republicii Moldova conturează un caz particular în peisajul politicii de imigrare şi de acordare a cetăţeniei, implementată de către statul român. Viziunea autorităţilor române asupra drepturilor de care pot beneficia etnicii basarabeni în România ar putea fi caracterizată prin inconsecvenţă şi adesea chiar incoerenţă. Motivul poate fi pus pe seama schimbărilor de guvernare din România, a incapacităţii de purtare a unor negocieri productive, în paralel cu acumularea unor tensiuni graduale între Bucureşti şi Chişinău, precum şi a adoptării anumitor politici internaţionale în vederea integrării în UE şi a respectării reglementărilor impuse de aderarea la această formaţiune. Începând cu 1 ianuarie 2007, basarabenii trebuie să se supună regimului de vize impus de către România, fapt care a dus la o rupere a relaţiilor dintre etnicii români de pe cele două maluri ale Prutului, precum şi la apariţia unor întrebări legitime care au rămas nelămurite până în prezent. Pentru cei care aveau o relaţie directă cu România (muncă, comerţ, studii etc.) consecinţele resimţite în principal sunt de natură economică şi socială, însă pentru basarabeni, în general, impactul a fost în primul rând unul emoţional. Mulţi dintre aceştia consideră că politica de securizare a graniţei estice a României nu reprezintă o acţiune legitimă sau bazată pe considerente raţionale, cei afectaţi de această măsură fiind în principal oamenii simpli care obişnuiau să meargă în România pentru studii, comerţ sau vizitarea unor membrii ai familiei.Atunci când vorbesc despre drepturile pe care ar trebui să le aibă cetăţenii moldoveni în raport cu România, mulţi dintre politicienii români invocă argumente de factură


istorică care le-ar fi favorabile basarabenilor, cu toate acestea, situaţia rupturii relaţiilor dintre etnicii de pe cele două maluri ale Prutului a devenit o realitate a ultimei perioade.

CETăţENIA ROMÂNă

„Prin redobândirea cetăţeniei române, basarabenii şi bucovinenii cer să le fie recunoscute drepturile cetăţeneşti, pierdute împotriva voinţei acestora.” În martie 1991, înainte de proclamarea Republicii Moldova ca stat independent, România a adoptat Legea Cetăţeniei care conţinea informaţii referitoare la cum poate fi dobândită sau redobândită cetăţenia română, menţiune specială făcându-se pentru „cei cărora li s-a ridicat cetăţenia română fără voia lor sau din alte motive neimputabile lor, precum şi descendenţii acestora”17. Cetăţenia română putea fi redobândită la cerere de către cei care îndeplineau condiţiile prevăzute de lege şi dovedeau că s-au născut sau sunt descendenţi ai acelora născuţi pe teritoriul României înainte ca aceasta să cedeze Basarabia URSS-ului în 1940. Conform Legii Cetăţeniei (21/1991), România recunoştea dreptul la acordare a dublei cetăţenii oferind în perioada 1991-2001 un număr de 94.91618 paşapoarte etnicilor români de peste Prut. Dreptul la dubla cetăţenie a fost aprobat prin lege de către Republica Moldova abia în anul 2002, probabil ca reacţie la faptul că un număr semnificativ de basarabeni renunţaseră la cetăţenia moldovenească în favoarea celei româneşti. De asemenea, acesta a fost momentul în care guvernul de la Chişinău a început să acuze România de implicare în chestiunile sale interne19. În acelaşi an 2002, din considerente politice legate de perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România a stopat procesul de acordare a cetăţeniei prin adoptarea Legii 165/2003 care prevedea suspendarea pe o perioadă de 6 luni a articolului 10 din Legea 21/199120. În 2003, Legea cetăţeniei a fost modificată, basarabenii trebuind să demonstreze ca locuiesc pe teritoriul României de minim 4 ani la data depunerii dosarului. În cazul celor care nu puteau îndeplinii această condiţie, singura soluţie o reprezenta depunerea dosarului la o ambasadă sau consulat din afara graniţelor României.

17 Legea 21/1991, Articolul 3518 Sursa: Serviciul de Comunicare Publică al Ministerului Administraţiei şi Internelor19 Sursa: declaraţia ministrului de justiţie al Republicii Moldova (Ion Morei) rostită la CEDO în data de 2 octombrie 2001 (România a fost acuzată cu această ocazie de intenţii de „expansionism românesc”)20 Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplineşte în mod corespunzător condiţiile prevăzute la art. 8 lit. b), c) şi e). (extras Art. 10, Legea 21/1991)



Deşi autorităţile române au anunţat ulterior deblocarea procesului de redobândire a cetăţeniei române, statisticile arată că în perioada 2002-2008 statul român a acordat în medie numai câteva sute de titluri de cetăţenie anual pentru basarabeni. Cererea pentru redobândirea cetăţeniei române se depune la Direcţia de Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei, urmând a fi publicată în Monitorul Oficial, partea a III-a. În cazul aprobării cererii, anunţul este făcut public în Monitorul Oficial, partea I. Legea însă nu menţionează şi anumite termene în care cererile de cetăţenie trebuie soluţionate, astfel că în prezent există câteva zeci de mii de dosare nesoluţionate, unele dintre acestea fiind depuse chiar şi cu 7-8 ani în urmă. Până în prezent nimeni nu a fost în măsură să ofere explicaţii sau să desluşească modalităţile prin care dosarele de redobândire a cetăţeniei sunt procesate, mai ales dacă ţinem cont de faptul că anumite cereri sunt aprobate în acelaşi an în care sunt depuse, pe când altele sunt blocate rămânând nesoluţionate pe perioade nelimitate de timp.

„Eu mi-am depus dosarul pentru redobândirea cetăţeniei în 2003 şi încă nu am primit un răspuns. Felul cum procesează dosarele este o loterie pentru că unii îşi iau cetăţenia în câteva luni, iar alţii aşteaptă ani întregi în speranţa că vor obţine un răspuns care nu este nici măcar neapărat pozitiv.” (V.A., 30 ani)

Punctele de vedere ale autorităţilor sunt adesea contradictorii sau divergente, iar tensiunile diplomatice dintre Bucureşti şi Chişinău reprezintă un obstacol în realizarea unor negocieri bilaterale productive. Oficialii UE21 şi-au mărturisit în câteva rânduri îngrijorarea vis-a-vis de acordarea cetăţeniei române unui număr mare de cetăţeni din afara UE. Însă, autorităţile române au ripostat, declarând că lucrează la un proiect de lege care prevede simplificarea redobândirii cetăţeniei române atât pentru basarabeni, cât şi pentru bucovineni. Ţinând cont că până în prezent acest lucru nu s-a materializat prin rezultate, autorităţile române sunt somate să iasă iar la bară făcând afirmaţii care să justifice regimul redus de acordare a cetăţeniei române. Fostul ministru al Internelor (Vasile Blaga) a declarat recent că principalele motive al duratei îndelungate a procedurilor îl reprezintă faptul că doar 10% dintre basarabeni doresc să se stabilească în România, restul de 90% dorind să se îndrepte către ţări membre UE din vestul Europei.

21 Reprezentantul Uniunii Europene pentru Republica Moldova, Kalman Mizsei afirma în 2005 că „la Comisie există o puternică preocupare privind posibilitatea de extindere a cetăţeniei la o mare proporţie de cetăţeni din afara Uniunii Europene”.


În cadrul aceleiaşi conferinţe, acesta a afirmat că acordarea unui număr mare de cetăţenii române „ar depopula Republica Moldova de cetăţeni de origine română“22.

BASARABENI ÎN ROMÂNIA

În 1992 a intrat în funcţiune Ambasada României din Chişinău, aceasta fiind prima ambasadă străină de pe teritoriul Republicii Moldova. În perioada 1991-2001, cetăţenii Moldoveni puteau călători în România doar în baza buletinului de identitate, mulţi dintre aceştia exercitându-şi acest drept în scopuri turistice, pentru a îşi vizita rudele din România, pentru a studia sau a munci, precum şi pentru a desfăşura activităţi comerciale. În acelaşi an 2002 România a implementat regimul paşapoartelor pentru cetăţenii moldoveni. De asemenea, începând cu 2006 aceştia aveau nevoie de o invitaţie din partea unui cetăţean român pe care să o prezinte împreună cu documentul de călătorie la punctele de trecere a frontierei. Şederea acestora pe teritoriul României era de maxim 90 de zile de la data intrării. Începând cu luna ianuarie 2007, cetăţenii moldoveni au nevoie de viză pentru a putea intra în România. Deşi vizele se oferă gratuit, procedura este destul de anevoioasă şi îndelungată, dovedindu-se nerentabilă în special pentru cei care doresc să obţină o viză de scurtă şedere. La Consulatul României din Chişinău cozile sunt foarte mari, iar oamenii se plâng de faptul că adesea trebuie să petreacă zile întregi aşteptând la coadă pentru a-şi putea depune dosarul. Din cauza faptului că singurul loc de unde se poate aplica pentru aceste vize este în Chişinău, toţi cei care doresc să obţină viza, indiferent de regiunea din care provin, sunt nevoiţi să stea la acelaşi rând.

„Noi locuim la 200 de kilometrii de Chişinău. Ca să ne depunem dosarul a trebuit să aşteptăm două zile. Iar între timp am dormit pe iarbă, în faţa consulatului. Majoritatea au rude sau prieteni în Chişinău şi pot sta la ei, dar noi nu avem pe nimeni aici.” (R.D., 50 ani)

În trecut basarabenii puteau aplica şi la Consulatul României din Odessa, însă odată cu închiderea acestuia toţi aplicanţii trebuie să se deplaseze în Chişinău, unde aglomeraţia şi aşteptarea îndelungată reprezintă principalele probleme cu care zeci sau sute de oameni se confruntă în fiecare zi. Relativ recent, guvernul de la Chişinău a respins cererea României de deschidere a două noi consulate în oraşele Cahul şi Bălţi, din apropierea graniţei cu România.22 Sursa:http://www.observatorcultural.ro/Experimentul-Moldova*articleID_17250-articles_details.html



Deşi au existat multe tentative de simplificare a procedurilor, majoritatea acestora au eşuat. Programarea interviurilor pe internet nu a prezentat o soluţie viabilă, deoarece infrastructura permitea un număr limitat de vizite zilnice, mulţi oameni fiind dezamăgiţi de faptul că adesea pagina web era blocată. De asemenea, pentru cei din mediul rural sau pentru cei care nu erau familiari cu folosirea noilor tehnologii, aceasta reprezenta o adevărată barieră în obţinerea unei vize. În prezent, în lipsa unei nevoi de organizare resimţite din partea autorităţilor de la Chişinău, cetăţenii basarabeni şi-au creat propriile sisteme de organizare în faţa Consulatului.

„Oamenii s-au decis să facă nişte liste de aşteptare pentru cei care vor să obţină o viză. Acum, primul lucru pe care trebuie să îl faci când ajungi aici este să te înscrii pe o listă. Apoi în funcţie de câte dosare se lucrează în fiecare zi, îţi vine şi ţie rândul. Mulţi preferă să aştepte chiar şi câteva zile stând aici pe loc, iar alţii se duc acasă şi se întorc când le vine rândul. De obicei cei care fac lista încep să strige la 12 noaptea, sau la 4 dimineaţa ca oamenii să se aşeze în rând. Dacă nu eşti aici, te şterg de pe listă şi o iei de la capăt.”

Actele necesare pentru obţinerea unei vize de scurtă şedere nu sunt greu de obţinut (cu excepţia invitaţiei), iar obţinerea unei vize este gratuită, dacă nu punem la socoteală cheltuielile de transport şi cazare pe care trebuie să le suporte majoritatea celor care locuiesc în afara Chişinăului. Cea mai mare problemă însă o reprezintă aşteptarea şi faptul că în cazul în care anumite documente din dosar lipsesc, tot procesul trebuie reluat integral. În acest context, relaţiile basarabenilor cu România sunt adesea întrerupte sau amânate pe perioade de timp nelimitate, nostalgia perioadei anterioare introducerii regimului de vize rămânând singurul resort al celor care rămân izolaţi de partea dreaptă a Prutului.

„Bunica mea a fost născută în România, iar noi avem rude acolo pe care le vizităm de sărbători sau când era ziua cuiva. Băiatul meu a crescut împreună cu verişorii lui de pe partea cealaltă, însă acum de când avem nevoie de viză, nu ne-am mai văzut decât o singură dată.” (femeie care locuieşte în zona de graniţă – sat Giurgiuleşti)23

23 Introducerea unor astfel de citate (de factură emoţională) în text se datorează faptului că anumite idei sunt foarte des întâlnite în discursurile purtate cu basarabeni, autorul considerând că omiterea lor intenţionată ar reprezenta o eroare metodologică


STUdENţII MOLdOVENI ÎN ROMÂNIA

„Am ales să studiez în România pentru că facultăţile de aici sunt mai bune, pentru că avem aceeaşi limbă, pentru că ştiam că sunt mulţi basarabeni în România şi pentru că sunt relativ aproape de casă.” (A, 21 ani)

Mulţi dintre tinerii basarabeni au ales să studieze în România începând cu 1991, când universităţile din România şi-au deschis porţile pentru acceptarea studenţilor străini. Opţiunile de care aceştia au beneficiat au fost fie aplicarea pentru bursele oferite de către Guvernul României, fie înscrierea pe locurile cu plată ale centrelor universitare. Pentru cei care nu dispuneau de mijloace financiare substanţiale, singura soluţie era aplicarea la o bursă care era acordată în baza rezultatelor obţinute la terminarea stagiilor de studii anterioare. Aceştia puteau opta pentru o facultate de profil, urmând să fie repartizaţi într-unul dintre centrele universitare din ţară, cu menţiunea că în cazul în care cereau transferul către un alt centru universitar din ţară, bursa se anula şi trebuia plătită o taxă de şcolarizare. Odată ce intrau în posesia documentelor care dovedeau încadrarea într-o instituţie de învăţământ din România, elevii şi studenţii basarabeni obţineau un permis de şedere care trebuia reînnoit anual.

„În 2002 când am venit aici dura destul de mult să îţi obţii permisul de şedere pentru că erau cozi foarte mari. Mulţi nu obţineau permisul imediat, iar dacă veneau razii în cămin primeau amendă pe care o puteau anula după ce dovedeau că au obţinut permisul de şedere.”

Principalele probleme cu care s-au confruntat de-a lungul timpului tinerii moldoveni s-au rezumat la: cuantumul mic al bursei24 (care a rămas constant în perioada 1997-2007) – insuficient pentru acoperirea cheltuielilor de bază, imposibilitatea de a aplica la programe de schimburi internaţionale de studenţi, imposibilitatea de a lucra pe perioada studiilor etc. Începând cu ianuarie 2007, aceştia trebuie să treacă printr-un proces de obţinere a vizei de intrare în România, după care să urmeze procedurile obişnuite.

„Sute de elevi şi studenţi din Republica Moldova care învaţă în liceele şi universităţile din Iaşi ar putea fi absenţi la primele cursuri. Motivul: nu şi-au procurat din timp viza pentru intrarea în România.“ (Sorin Gaiţă, coordonatorul Biroului pentru Străini din Iaşi)25

24 Cuantumul burselor: 40$ pentru elevi şi 50$ pentru student pe lună25 Sursa: http://www.md-ro.org/?ref=archive-economic-2007-01-05-1



Începând cu 2007, studenţii basarabeni pot obţine o autorizaţie de muncă prin îndeplinirea condiţiilor legii, însă pot lucra numai 4 ore/zi26.

„În perioada în care încă eram student, eu, ca basarabean, nu puteam să lucrez pe numele meu. Dar trebuia să lucrez ca să mă întreţin şi o făceam pe numele unui coleg român” (V,24 ani)

Aceştia nu pot beneficia de facilităţile oferite de dreptul de şedere permanentă care nu poate fi accesat pe perioada efectuării studiilor în România27. De asemenea, dacă după terminarea studiilor aceştia optează pentru obţinerea permisului de şedere permanentă, li se consideră numai jumătate din perioada studiilor în cumulul de 4 ani pe care trebuie să dovedească ca i-au petrecut pe teritoriul României28. Mulţi dintre tinerii basarabeni care doresc să studieze în România, consideră că legislaţia actuală este restrictivă, îndemnându-i să muncească la negru pentru acoperirea cheltuielilor de şedere în ţară. Cu toate acestea, obţinerea unei diplome de studii de la o instituţie de învăţământ acreditată în România reprezintă pentru mulţi moldoveni speranţa obţinerii unei slujbe mai bune şi astfel asigurarea unui viitor mai promiţător, indiferent de teritoriul pe care se vor stabili după încheierea studiilor - mai ales dacă ţinem cont de faptul că diplomele de studii din România ar putea fi acreditate la nivelul întregii Uniuni Europene. La nivelul perceptiv, mulţi dintre studenţii basarabeni din România consideră că statul român are o strategie clară şi un scop prestabilit în acordarea de burse tinerilor din Republica Moldova.

„Statul român nu ne vrea pe noi aici. Ei vor ca după ce terminăm studiile să ne întoarcem în Moldova şi să promovam acolo cultura română.” (G., student în Bucureşti).

26 Sursa: OUG nr. 56/2007 privind incadrarea în munca şi detaşarea străinilor pe teritoriul României27 Sursa Art 70, aliniatul 1 din OUG nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată în 200828 Sursa: Art. 71, aliniatul 1 din OUG nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată în 2008


dREPTUL dE MUNCă

Dreptul de muncă pe teritoriul României este reglementat prin Legea 203/1999, modificată prin OUG nr. 56/2007, la ora actuală neexistând facilitaţi de angajare în muncă pentru cetăţenii basarabeni care şi-au încheiat studiile la unităţile de învăţământ din România. Ca orice alt străin, aceştia au nevoie de o autorizaţie de muncă eliberată de către Oficiul Român pentru Imigrări, în baza depunerii dosarului cu toate documentele necesare. Până în 2008, cetăţenii moldoveni trebuiau să dovedească faptul că sunt plătiţi cu salariul mediu pe economie, situaţie care i-a descurajat pe mulţi în procesul de găsire a unui loc de muncă corespunzător. Angajarea unui cetăţean moldovean presupunea costuri mari, atât din partea angajatului (costuri de dosar şi taxa de 200 euro), precum şi pentru angajator care trebuia să plătească taxe suplimentare la stat şi să dovedească faptul ca nu a găsit un angajat român care să ocupe postul respectiv. În baza autorizaţiei de muncă se obţinea viza de lunga şedere în scop de muncă sau permisul de şedere în scop de muncă. Pe perioada şederii în România, cetăţenii basarabeni nu au dreptul de a avea două sau mai multe slujbe concomitent, chiar dacă acestea sunt doar cu jumătate de normă. De asemenea, în cazul schimbării angajatorului, aceştia au nevoie de obţinerea unei noi autorizaţii de muncă, fapt care implica reluarea procedurilor cu costurile aferente29. În urma unor modificări legislative, cetăţenii străini se supun în prezent aceloraşi cerinţe de salarizare ca şi cetăţenii români, fapt care a facilitat parţial obţinerea unui loc de muncă pentru aceştia. Însă, în continuare, datorită faptului că angajarea unui străin implică investirea de resurse suplimentare din partea angajatorului, „mulţi preferă să nu se complice şi cred că trebuie să fii foarte bun sau să accepţi să lucrezi mult şi pe bani puţini ca să obţii job-ul” (S.C., 22 ani). Acesta este principalul motiv pentru care mulţi dintre basarabenii din România sunt nevoiţi să se supună condiţiilor impuse de către angajator, chiar şi atunci când acestea sunt exploatatorii sau injuste. De asemenea, înainte de introducerea sistemului de vize, mulţi basarabeni obişnuiau să lucreze sezonier în agricultură, precum şi în anumite sectoare industriale din România. Acum acest proces a fost stopat, majoritatea oamenilor fiind nevoiţi să lucreze în Federaţia Rusă pentru a-şi asigura cheltuielile de subzistenţă şi pentru a îşi putea trimite copiii la studii.

29 Perioadele de aşteptare pentru obţinerea unei noi autorizaţii pentru muncă sunt de aproximativ 2-3 luni din momentul demisiei de la locul de muncă precedent



MICUL TRAfIC LA fRONTIERA ROMÂNO-MOLdOVENEASCă

Începând cu 1991, pe fundalul recesiunii economice din Republica Moldova, micul trafic de frontieră s-a conturat ca una dintre singurele surse de venit în special pentru cei care locuiau în apropierea graniţei cu România.

„Mulţi vindeau produse agricole în România, care pentru ei era singura piaţa din care îşi obţineau sursele de venit. Cei care aveau livezi întregi mai încărcau camioane care mergeau şi în Rusia sau Ucraina. Dar oamenii simplii care aveau câteva hectare mergeau în Iaşi pentru că de aici le lua cam jumătate de oră să ajungă acolo. Din asta trăiau majoritatea celor care nu erau angajaţi sau a pensionarilor. Acum că nu mai pot să meargă în România au ajuns să nici nu mai cultive pământurile astea, iar fructele s-au scumpit şi la noi pentru că trebuie să le aducem din alte regiuni. Mulţi dintre cei care vindeau în România au sărăcit şi trăiesc de pe o zi pe alta pentru că pentru micii producători din zona de graniţă nu mai există pieţe de desfacere.” (primar comuna Petreşti)

Conform Regulamentului nr. 1931 adoptat de către Parlamentul European şi Consiliul UE, statele membre au dreptul de a semna acorduri bilaterale privind micul trafic la frontieră cu statele terţe. În baza acestui acord, cetăţenii moldoveni care locuiesc pe o raza de 30-50 de km de zona de graniţă cu România, ar putea beneficia de un permis de liberă trecere cu o durată maximă de şedere de 3 luni. Însă întrucât România a refuzat să recunoască existenţa limbii moldoveneşti şi să semneze Tratatul de frontieră prin care s-ar documenta juridic în plan bilateral frontiera româno-moldovenească, guvernul de la Chişinău refuză să semneze Convenţia privind micul trafic de frontieră. Datorită relaţiilor adesea conflictuale dintre Bucureşti şi Chişinău, precum şi a incapacităţii celor două părţi de a ajunge la o înţelegere, câteva sute de mii de basarabeni care locuiesc în zone de graniţă, sunt nevoiţi să mai aştepte până când vor putea să îşi asigure existenţa de pe urma comercializării de produse în România.

STRăIN ÎN ROMÂNIA

Conform OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în 2008, străinul reprezintă orice „persoana care nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European”30. 30 OUG nr. 194/2002, Articolul 2, paragraful a)


Chiar dacă conform legislaţiei în vigoare cetăţenii moldoveni sunt actualmente consideraţi străini pe teritoriul României, mulţi dintre aceştia consideră că etnia reprezintă un factor mult mai relevant decât cetăţenia atunci când sunt abordate discuţii referitoare la drepturile de care ar trebui să beneficieze din partea statului român. Din motive istorice, aceştia consideră că graniţa cu România ar trebui să fie mult mai permisivă decât celelalte graniţe ale continentului European.

„Toţi facem parte din aceeaşi naţie, chiar dacă unii ne numim moldoveni, iar alţii sunt români. Avem aceleaşi rădăcini, aceeaşi limbă, aceleaşi sărbători, rude care trăiesc în România şi copii care studiază acolo.”(R.T.)

Ţinând cont de contextul economic precar din Republica Moldova, mulţi dintre tinerii basarabeni doresc să se stabilească în România cel puţin până când vor avea condiţii mai bune pentru a se putea dezvolta în Moldova. Însă, odată ajunşi în România aceştia sunt nevoiţi să se adapteze rapid contextului de aici mai ales dacă ţinem cont de faptul că micile diferenţe sesizabile sau lipsa de informare a românilor, îi fac adesea să se simtă discriminaţi în ţara de destinaţie.

„Mulţi dintre români, în special cei care au mai puţină carte, îi asociază pe basarabeni cu ruşii. Eu nu ştiu de unde vine logica asta, chiar dacă Moldova întreţine relaţii cu Rusia. Oricum, din cauza asta eşti privit altfel de către mulţi…mai degrabă ca fiind rus decât român.”31

Diferenţele de limbaj reprezintă adesea un motiv de discriminare a basarabenilor atât în relaţie cu cetăţenii români, cât şi cu reprezentanţii instituţiilor statului care operează adesea cu stereotipurile des întâlnite în raportarea la Celalalt pe care îl consideră diferit de el.

„Oamenii nu înţeleg faptul că deşi vorbim diferit sau folosim cuvinte din limba rusă, în principal avem aceeaşi limbă. Unii când ne aud vorbind, imediat ne pun o etichetă de basarabeni, iar apoi ne privesc şi ne tratează diferit. Ei au impresia că noi suntem mai beţivi şi bătăuşi, iar fetele sunt curve. […] Eu încerc să nu cred că este vorba de discriminare, ci doar de prejudecăţi fără sens.” (S.C., 22 ani)

Tinerii basarabeni sunt supuşi constant unui proces de negociere şi renegociere a identităţii în încercarea de a trăi între două lumi conduse prin sisteme de guvernare care adesea acţionează iraţional, fără a lua în seamă implicaţiile pe care deciziile luate la nivel înalt le pot avea asupra oamenilor simplii.31 Sursa: Gazeta de Maramureş (5.3.2007) – interviu cu Ghenadie Brega, presedinte ONG Hyde Park



„Mulţi studenţi şi absolvenţi de studii liceale şi universitare nu-şi găsesc un rost nici în România, stat cu pretenţii europene, care are o serie de legi discriminatorii faţă de aceşti români nerecunoscuţi, nici în Rep. Moldova, unde, cu siguranţa, tânăra generaţie este privită cu suspiciune, fiind exclusă de la procesul de luare a deciziilor.”

Prin faptul ca adesea anii petrecuţi în România îi fac pe mulţi tineri să se schimbe, reîntoarcerea în Moldova are adesea implicaţii care în general sunt valorizate pozitiv, aceştia putând să pună în balanţă diferenţele, precum şi avantajele şi dezavantajele care îşi pun amprenta asupra vieţii oamenilor de pe cele două maluri ale Prutului.

„Acasă suntem ai noştri, iar aicea suntem oarecum străini, chiar dacă tot români suntem. […]Cred ca mulţi basarabeni s-ar întoarce acasă dacă şi-ar putea face un viitor acolo. Deocamdată, însă, unele lucruri trebuie să se schimbe şi acolo, chiar dacă aici multe lucruri nu s-au schimbat în bine. Eu cred ca putem să influenţăm o schimbare în Moldova, chiar şi de aici”


CONCLUZII

• Imigraţia din România se încadrează în tiparele oricărei migraţii în faza de început din Europa. Problemele imigranţilor din România sunt similare celor pe care muncitorii români din Spania sau Italia le-au întâmpinat. Felul în care România va reuşi să reglementeze această imigraţie va decide evoluţia în timp a fenomenului.• Imigraţia în România este în principal una economică, fie că decizia individului depinde iniţial de un complex de factori (cauze politice, reîntregirea familiei, studii etc.), de cele mai multe ori imigranţii urmăresc o integrare rapidă pe piaţa forţei de muncă din România, statutul lor căpătând diferite valenţe corelate cu migraţia economică.• În acest moment imigraţia are un caracter individual, migranţii ajung în România pe cont propriu sau apelează la firme de recrutare pentru a găsi de lucru. Există şi un tip de reţea de migraţie care funcţionează în România prin intermediul investitorilor/micilor antreprenori străini care fie aduc prieteni, membrii ai familiei sau muncitori, însă reţele de migraţie constituie de muncitorii străini sunt încă slab dezvoltate şi nu avem informaţii detaliate despre modul lor de funcţionare, dar odată cu expansiunea acestora este de aşteptat ca fenomenul imigraţiei să ia amploare.• Problemele imigranţilor şi vulnerabilitatea lor în faţa angajatorilor sunt în general legate de barierele de limbă, de diferenţele culturale, de lipsa de relaţii sociale în România şi de inexistenţa unui set de informaţii privind drepturile şi obligaţiile pe care le au. Toate acestea pot fi ameliorate prin structuri, programe şi politici special dedicate din partea autorităţilor care să ofere o atenţie şi o protecţie suplimentară imigranţilor.

Date post:	23-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	fundaia-pentru-o-societate-deschisa
View:	246 times
Download:	1 times

Imigrant in Romania - perspective si riscuri

Documents