CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1.Scurt istoric asupra semnalmentelor şi portretului vorbit

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferenţierii unui om de altul,

folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau şi anume: aspectul

exterior al feţei, corpolenţa, existenţa unor malformaţii congenitale sau accidentale,

anumite ticuri sau obiceiuri.

Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu

trecerea timpului, şi de organele judiciare ale statelor în vederea identificării

infractorilor. Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost şi cele

referitoare, pe de o parte, la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor

exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte, la crearea, pe această

bază, a unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor ce încălcau normele

juridice.

În acest context a apărut şi a intrat în terminologia judiciară noţiunea

de ,,semnalmente’’.

Prin semnalmente înţelegem trăsăturile exterioare, generale şi particulare, ale

unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută şi identificată1.

1 C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Serviciul Cultural, Presă şi Editorial al Ministerului de Interne, 1974, p. 3

1

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi

funcţional, cât şi în ceea ce priveşte particularităţile morfologice ale acestora.

Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoaşterii şi

identificării, trebuie făcută în mod clar şi sistematic, folosindu-se o terminologie

elaborată, unitară şi precisă, pentru a se asigura eliminarea confuziilor şi greşelile

ce se pot ivi. Aceasta se poate face cu ajutorul metodei portretului vorbit, care

reprezintă un sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei

persoane sau ale unui cadavru2.

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec.XV de către Leonardo da

Vinci, care arată că tehnica descrierii portretului vorbit constă în ,,maniera de a

reţine şi reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată’’.

El a sistematizat organele corpului uman, considerându–le a fi de diverse tipuri:

drepte, concave, convexe.

Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica

organelor de poliţie datorită lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la

Prefectura poliţiei din Paris, care în anul 1879 a propus, în vederea recunoaşterii

recidiviştilor, măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului şi

corpului uman, creând astfel antropometria.

Metoda lui Alphonse Bertillon a constat în măsurarea, cu ajutorul unor

instrumente (metrul şi compasul), a ansamblului corpului (talia, lungimea braţelor

şi a bustului), a capului (înălţimea şi lăţimea lui), a înălţimii şi lăţimii urechii drepte

şi a membrelor (lungimea labei piciorului stâng, a degetelor mijlociu şi mic de la

mâna stângă şi a antebraţului aceleiaşi mâini).

Bertillon a elaborat, pe lângă înregistrarea antropometrică şi câteva metode

de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, fiind vorba, în principal, de

metoda portretului vorbit, precum şi de albumul fotografic, ultimul marcând un salt

calitativ în fotografia semnalmentelor.

2 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 4

2

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat în Franţa în 1888,

România situându-se printre primele ţări europene care a introdus această metodă,

prin înfiinţarea în 1892, la Bucureşti, de către profesorul dr. Mina Minovici, a unui

Serviciu de Antropometrie.

Ca urmare a înfiinţării acestui serviciu, sarcina pregătirii agenţilor de poliţie

şi a funcţionarilor de la penitenciare şi-a asumat-o dr. Nicolae Minovici, profesor al

Şcolii Româneşti de Antropologie.

Ulterior, metoda a fost continuu perfecţionată de către o serie de oameni de

ştiinţă, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Calinescu, etc.

2. Fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmentele

exterioare

Fundamentul ştiinţific al acestei identificări îl constituie individualitatea şi

relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta, sub raport criminalistic şi

deci identificată, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se

facă după metode ştiinţifice, recurgându-se la o terminologie adecvată şi la criterii

precise de apreciere a dimensiunilor3.

Descrierea semnalmentelor (metoda portretului vorbit) are în

vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe

particularităţile anatomice ale feţei, în descriere fiind vizate volumul, forma, poziţia

şi culoarea părţilor observate, fiecare element fiind apreciat nu în funcţie de un

anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc

ansamblul descris4.

3 E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 1654 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 5

3

Posibilităţile de descriere diferă în funcţie de persoana care le efectuează,

precum şi de utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop. Uneori descrierea unui

individ de către un martor ocular este incompletă, chiar eronată, din cauza unor

împrejurări obiective sau subiective ce împiedică o bună percepţie.

În acest context trebuie subliniată unitatea dintre cele două domenii ale

criminalisticii şi anume, domeniul tehnic şi tactic. În esenţă, identificarea se face cu

ajutorul unor metode şi tehnici specializate, în cadrul unor activităţi de urmărire

penală, desfăşurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultării martorilor sau

victimelor infracţiunii5.

3. Principiile care stau la baza portretului vorbit

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe

principiile identificării criminalistice, respectiv:

principiul identităţii;

principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare;

principiul dinamicităţii precise între ceea ce este identic şi ceea ce este

asemănător6.

Toate obiectele lumii materiale, incluzând în această categorie şi fiinţele şi

fenomenele, sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, însuşirile acestora

nerepetându-se.

Fiecare fiinţă are o individualitate certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în

esenţa ei şi uşor de recunoscut. Prin urmare, identitatea se constituie

în ,,proprietatea de a fi şi de a rămâne, cel puţin un anumit timp, ceea ce este,

calitatea de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale”7.

5 E. Stancu, op. cit., p. 1666 V. Bercheşan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Little Star, Bucureşti, 2004, p. 6217 V. Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, curs de tehnică criminalistică, vol. III, Little Star, Bucureşti, 2003, p. 171

4

Metoda portretului vorbit îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită faptului

că omul are însuşirile cele mai variate şi complicate, la el manifestându-se cele mai

numeroase elemente de asemănare, dar, în acelaşi timp, şi multiple posibilităţi de

diferenţiere.

Totodată, trebuie avută în vedere transformarea continuă şi permanentă a

omului, care se manifestă prin schimbarea în timp şi ca intensitate a trăsăturilor sale

specifice. În cazul persoanei se poate vorbi de modificări lente, produse

independent de voinţa sau dorinţa individului, având loc după stabilirea maturităţii

fizice (când apare stadiul de alterare şi involuţie) şi care privesc, printre altele, şi

forma capului, a feţei, a dentiţiei.

Trăsăturile corpului uman, însă, pot suferi şi modificări rapide, determinate

în mare măsură de dorinţa persoanei, ca portul bărbii, al mustăţii, dezvoltarea

corpolenţei, schimbarea culorii părului, etc.

Unele modificări pot fi cauzate şi de anumite boli sau traumatisme suferite de

corpul uman, precum şi de intervenţii chirurgicale, ele constituind semnele

particulare ale persoanei respective.

Vârsta, de asemenea, dă naştere la modificări ce privesc, de regulă,

dimensiunile anumitor organe sau părţi ale corpului, fără ca ele să afecteze relieful

exterior al acestora – apariţia ridurilor, obezitatea, etc. Sunt foarte puţin afectate de

modificări, cu excepţia celor cauzate de accidente, părţile corpului care au o

structură osoasă sau cartilaginoasă, ca de exemplu: forma frunţii, a septului nazal,

forma şi dimensiunile urechii.

Indiferent de natura modificărilor, trebuie să se ţină seama de faptul că ele nu

exclud identificarea, chiar dacă generează o serie de dificultăţi.

Aceasta pentru că, pe de o parte, urmărirea unui infractor nu se întinde pe o

perioadă atât de mare încât anumite trăsături ale aspectului exterior să sufere din

cauza vârstei modificări esenţiale, de natură să-l facă de nerecunoscut, iar pe de altă

parte, chiar dacă modificările cuprind un volum mare de trăsături fizice, astfel încât

5

nu mai este posibilă identificarea în temeiul lor, rămâne posibilitatea identificării

lor după trăsăturile funcţionale sau după alte metode şi mijloace criminalistice8.

Aşadar, trăsăturile exterioare ale unei persoane prezintă o stabilitate destul de

mare, valoarea de identificare a acestora depinzând nu numai de gradul de

stabilitate, ci şi de frecvenţele lor, în sensul că trăsăturile rare au o valoare mai

mare decât cele întâlnite des.

Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei, trebuie

să se ţină cont de o serie de reguli cu valoare de principii:

Descrierea trăsăturilor exterioare ale persoanei trebuie să cuprindă

caracteristicile anatomice ale întregii conformaţii a corpului, respectiv capul,

umerii, mâinile, picioarele, precum şi elementele caracteristice feţei;

Înfăţişarea persoanei se va descrie atât sub aspectul semnalmentelor anatomice

(statice), cât şi sub aspectul semnalmentelor funcţionale (dinamice).

Semnalmentele statice au în vedere particularităţile morfologice ale corpului,

capului, feţei şi ale elementelor componente ale acestora, indiferent dacă persoana

este în acţiune sau în repaus relativ.

Semnalmentele dinamice se referă la caracteristicile exterioare ale

persoanelor care pot fi sesizate în timpul mişcării, respectiv în timpul mersului,

vorbirii sau al altor activităţi desfăşurate de individ.

În strânsă legătură cu semnalmentele anatomice şi funcţionale este necesară

individualizarea acelor caracteristici referitoare la variaţiile morfologice

dobândite ereditar sau ca urmare a unor fenomene patologice, intervenţii

chirurgicale. Este vorba de semnele particulare dobândite de persoană ca urmare

a rănirii şi deformării unor organe sau părţi ale corpului uman, de cicatrice, negi,

aluniţe sau alte semne legate de naştere, accidente, etc.

8 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit., p. 623

6

Observarea unei persoane în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se

va face, de regulă, din faţă, adică din plan frontal şi din profil. Dacă este posibil,

persoana este observată şi din spate.

Posibilităţile de descriere diferă în funcţie de persoana care efectuează

această operaţie, de existenţa unor mijloace tehnice, de durata şi de distanţa de la

care se face observarea. Sunt detalii caracteristice care pot fi sesizate din ambele

planuri (forma nasului, proeminenţa ochilor, buzelor), dar şi elemente care pot fi

observate numai din planul frontal (poziţia ochilor, depărtarea urechilor, lăţimea

nasului) sau din cel lateral (forma urechilor, profunzimea rădăcinii nasului,

înclinarea bărbiei).

Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea

semnalmentelor anatomice şi funcţionale ale persoanei, se vor descrie

îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra ei;

La descrierea semnalmentelor o importanţă deosebită trebuie acordată folosirii

unei terminologii comune, precise şi unitare, în felul acesta evitându-se anumite

greşeli sau confuzii;

Descrierea semnalmentelor trebuie făcută într-o succesiune logică, ce va fi

respectată şi atunci când, din diverse motive, nu se pot observa toate

semnalmentele persoanei;

La întocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor

se va face în funcţie de mărime, formă, poziţie sau culoare.

Mărimea, în principiu, nu se redă prin valoarea absolută a rezultatului

măsurătorii, ci prin comparaţii cu mărimea altor părţi ale corpului şi se va nota

cu ,,mic’’, ,,mijlociu’’ şi ,,mare’’.

În cazul în care detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se notează

cu termenii ,,foarte mic’’ sau ,,foarte mare’’.

Mărimea unui element al corpului, capului, figurii se poate referi la înălţime,

lungime, grosime, lăţime.

7

De aceea, termenii pot fi în funcţie de caracteristica ce se descrie şi anume:

înalt, mijlociu ,scund – pentru înălţime;

lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;

gros, mijlociu, subţire – pentru grosime;

lat, mijlociu, îngust – pentru lăţime9.

În practică, însă, pot fi folosiţi, atât termenii – mare, mijlociu, mic - cu

referire la caracteristica ce se descrie, cât şi termenii menţionaţi anterior.

Forma este dată de conturul liniar exterior al organului (părţii de organ) ce

trebuie să fie descris, urmând a fi încadrat în una din figurile geometrice cu care se

aseamănă (oval, rotund, dreptunghi, triunghi, romb).

Poziţia (amplasamentul) unui detaliu al figurii sau al corpului uman se

apreciază după planuri imaginare, verticale sau orizontale, ce trec prin detaliu, sau

după elemente învecinate, notarea urmând a evidenţia dacă este orizontal, vertical

sau oblic.

Astfel, bărbia poate fi verticală, proeminentă sau retrasă, având în vedere un

plan vertical imaginar ce pleacă de la buza inferioară, iar gura poate fi orizontală,

cu comisuri ridicate sau coborâte, în funcţie de un plan imaginar orizontal ce trece

prin colţurile sale.

Culoarea se va menţiona pentru detalii care au această însuşire, cum ar fi

tenul, părul, ochii sau alte organe (părţi de organe) care prezintă o coloraţie

deosebită de restul pielii.

Pentru realizarea portretului vorbit trebuie să existe o conlucrare între

specialistul criminalist, victimă şi martori, atât pentru identificarea infractorului, cât

şi pentru stabilirea identităţii unui cadavru, în ultimul caz fiind necesară şi apelarea

la cunoştinţele medicului legist.

Descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit işi găseşte

aplicabilitatea în diverse domenii, respectiv:

9 C. Dumitrescu, E. Gacea, Elemente de antropologie judiciară, M. I., Bucureşti, 1993, p. 13

8

identificarea autorului unei infracţiuni prin prezentarea pentru recunoaştere a

persoanei suspecte de către cel care l-a observat şi i-a reţinut semnalmentele;

darea în urmărire a infractorilor care se sustrag urmăririi penale sau

executării pedepsei;

identificarea persoanelor cu identitate necunoscută sau a celor care işi ascund

identitatea;

identificarea cadavrelor necunoscute;

căutarea persoanelor dispărute în mod suspect de la domiciliu;

identificarea autorilor infracţiunilor rămase cu autori necunoscuţi după

semnalmentele descrise de victimă, martori;

recunoaşterea unei persoane care apare după o absenţă îndelungată.

4.Factori obiectivi şi subiectivi în domeniul portretului vorbit

Identificarea persoanelor după trăsăturile exterioare depinde în mare măsură

şi în mod direct de modul în care s-a făcut perceperea şi memorarea

semnalmentelor10.

La ascultarea persoanei care urmează să facă recunoaşterea trebuie să se ţină

seama de factorii obiectivi şi subiectivi care pot influenţa plenitudinea şi fidelitatea

perceperii. Principalii factori obiectivi care exercită o asemenea influenţă sunt

următorii:

distanţa de la care se execută observarea persoanei;

locul unde se află persoana respectivă;

timpul când se face observarea şi condiţiile atmosferice şi de vizibilitate;

durata observării;

poziţia persoanei observate şi îmbrăcămintea acesteia;

capacitatea de percepere şi apreciere a celui care face observarea11.10 C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 1411 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 10

9

Este cunoscut faptul că percepţia se realizează de cele mai multe ori în

momentul săvârşirii infracţiunii. Ori percepţia realizată în acest moment are, de

regulă, o durată scurtă de timp, persoana neavând posibilitatea să studieze detaliile

care duc la identificare. Dacă la aceasta se adaugă şi faptul că persoana de

recunoscut a fost văzută o singură dată, rezultă dificultăţile pe care le întâmpină cel

chemat să facă identificarea.

De asemenea, în aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se ţină

cont şi de factorii de natură subiectivă, adică de aptitudinile persoanei de a percepe,

reţine şi reproduce amănuntele după care urmează să facă recunoaşterea,

determinate de vârstă, sex, ocupaţie, experienţă de viaţă, structură psihofiziologică,

starea de spirit în momentul reţinerii semnalmentelor.

Fidelitatea şi plenitudinea percepţiei depind în mare măsură de modul de

comportare a omului faţă de manifestările din jurul său. Evenimentul sau persoana

care trezesc interesul şi solicită atenţia se percep mai bine decât cele care îl lasă

indiferent pe individ.

Plenitudinea percepţiei este influenţată, în acelaşi timp, într-o mare măsură

de deficienţele organelor de simţ ale celui care percepe.

Păstrarea în memorie a celor percepute şi redarea lor fidelă sunt influenţate

de o serie de factori, printre care un loc important îl ocupă timpul. Dacă ascultarea

persoanei în vederea recunoaşterii este efectuată la scurt timp de la percepere,

redarea va fi mai exactă şi invers.

De aceea se impune ca ascultarea să se facă într-un moment cât mai apropiat de cel

în care s-au perceput faptele. Se apreciază că dintre semnalmentele exterioare se

reţin mai uşor vârsta, sexul, înălţimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea

părului, mersul, eventualele malformaţii12.

12 C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 15

10

CAPITOLUL II

DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPĂ METODA

PORTRETULUI VORBIT

În folosirea metodei portretului vorbit semnalmentele pot fi clasificate astfel:

semnalmente anatomice (statice);

semnalmente funcţionale (dinamice);

semne particulare;

11

îmbrăcăminte şi obiecte portabile.

1. Semnalmentele anatomice (statice)

Semnalmentele anatomice vizează elemente caracteristice privind statura,

constituţia fizică, aspectul general al persoanei, forma capului şi a feţei, etc. În mod

convenţional, în aceste semnalmente se includ sexul şi vârsta.

Sexul (bărbat sau femeie) poate fi apreciat prin folosirea a trei modalităţi :

observarea directă a persoanei;

verificarea sexului la introducerea în arest;

determinarea medico-legală a sexului.

În observarea directă a persoanei trebuie avute în vedere şi alte semnalmente

ale acesteia, respectiv: înălţimea, constituţia corpului, expresia fizionomiei, gradul

de dezvoltare a sânilor, prezenţa sau absenţa pilozităţii faciale, vocea şi vorbirea,

dezvoltarea şoldurilor şi a gambelor, mersul şi vestimentaţia.

Verificarea sexului se face şi cu ocazia introducerii în locurile de detenţie şi

arest preventiv, respectându-se prevederile Codului de procedură penală referitoare

la percheziţia corporală13.

Atunci când există îndoieli cu privire la sexul unei persoane, se impune

efectuarea unui examen medico-legal, prin care se va determina cu exactitate sexul.

Vârsta - se apreciază cu o anumită probabilitate, întrucât pot fi prezenţi o

serie de factori care să modifice corelaţia dintre vârsta biologică (aparentă) şi cea

cronologică, cum ar fi: tipul constituţional al persoanei, starea generală a

organismului, condiţiile de muncă şi de locuit, mediul de viaţă, climă, bucuriile şi

suferinţele omului.

În ceea ce priveşte periodizarea vieţii persoanei, există următoarele etape

fiziologice:13 C. Pr. Pen., art. 106 alin. 2, Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată.

12

viaţa intrauterină (până la naştere);

copilăria (până la 14 ani);

tinereţea (14-30 ani);

maturitatea (30-60 ani);

bătrâneţea (peste 60 ani).

Întrucât în aprecierea vârstei pot fi săvârşite erori, este indicat ca aceasta să

se facă per ansamblu. Astfel, înălţimea de 150cm este caracteristică vârstei

prepubertare, dar ea poate fi întâlnită şi la un om matur; aspectul părului şi pielii,

procesele de uzură ale dentiţiei au relevanţă numai în măsura în care sunt asociate.14

Medico-legal, valoarea medie a vârstei poate fi dedusă şi din luarea în calcul

a unor elemente: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrul capului,

circumferinţa braţelor, circumferinţa coapselor, dimensiunile bazinului (la

persoanele de sex feminin), dezvoltarea pilozităţii (la nivelul axilelor, regiunii

genitale, buzei superioare, bărbiei şi obrazului), modificarea elasticităţii pielii

(ridurile), modificarea vocii, starea şi modificarea dentiţiei, forţa musculară,

dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos.

Cel mai stabil element este dentiţia care, prin constanţa apariţiei, creşterii şi

uzurii, oferă criterii importante pentru determinarea vârstei.

Deoarece vârsta nu se poate aprecia cu exactitate, s-a recurs la încadrarea ei

între anumite limite.

Astfel, s-a stabilit că pâna la 25 de ani vârsta să fie apreciată cu o

aproximaţie de 3 ani; de la 25 la 60 de ani vârsta să fie apreciată cu o aproximaţie

de 5 ani, iar de la 60 de ani în sus, vârsta să fie apreciată cu o aproximaţie de 10

ani.

Înălţimea - valoarea înălţimii se exprimă în centimetri, atunci când

semnalmentele se stabilesc având persoana (cadavrul) în faţă. În caz contrar, se vor

folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.

14 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 22

13

Pentru bărbaţi scara înălţimii se prezintă astfel:

foarte mic – sub 150 cm;

mic - 151-160 cm;

mijlociu – 161-170 cm;

înalt – 171-185 cm;

foarte înalt – peste 185 cm.

În cazul femeilor, aceste valori se vor considera cu 5 cm mai puţin.

În aprecierea înălţimii trebuie să se ţină seama şi de înălţimea pălăriilor,

căciulilor, coafurilor, încălţămintei, pentru a putea fi scăzute corespunzător din

statura aparentă a persoanelor cărora le sunt redate semnalmentele.

Constituţia corpului - este determinată de dezvoltarea sistemului osos, a

musculaturii şi a ţesutului adipos. Aprecierea constituţiei persoanei se face pe trei

gradaţii:

atletici – persoanele la care dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii şi

a ţesutului adipos este normală;

slabi – persoanele subdezvoltate;

graşi – se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a ţesutului adipos.

Aspectul general sau ţinuta unei persoane poate fi apreciată ca sportivă,

elegantă, atletică, greoaie sau asociată unor profesii ca: marinar, balerin, ofiţer, etc.

Forma liniilor de contur ale corpului şi capului uman

Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa

ţinutei acesteia. El poate fi:

drept;

încovoiat;

piept proeminent;

cocoşat.

Umerii pot fi apreciaţi după înălţime, putând fi orizontali, ridicaţi, coborâţi,

precum şi după volumul lor (lăţime), fiind înguşti, mijlocii şi laţi.

14

Ca particularităţi se pot semnala fenomenele de asimetrie atât în privinţa

volumului, cât şi a înclinaţiei (un umăr mai ridicat faţă de celălalt).

Membrele, atât cele superioare, cât şi cele inferioare, se descriu după

lungimea şi grosimea acestora, la mâini descriindu-se şi degetele.

După lungime, membrele pot fi :

lungi;

mijlocii;

scurte.

Sub aspectul grosimii, întâlnim membre:

groase;

mijlocii;

subţiri.

Ca particularităţi se reţin: picioarele în formă de : “X” sau de “O”, prezenţa

platfusului, polidactilia, lipsa unui deget, mâinile prea lungi sau prea scurte în

raport cu corpul. De asemenea, în raport de anotimp, la aprecierea conturului

corpului trebuie să se ţină cont şi de îmbrăcămintea persoanei, aceasta putând

masca anumite trăsături caracteristice ale corpului.

Forma capului depinde de forma, dezvoltarea şi poziţia oaselor ce-l

alcătuiesc. Aprecierea conturului capului se face atât din planul frontal, cât şi din

cel lateral.

Privit din faţă, capul poate fi încadrat în una din următoarele forme:

pătrată;

dreptunghiulară;

ovală;

rotundă;

triunghiulară;

rombică.

15

Din acest plan se poate stabili şi plasamentul simetric sau asimetric al unor

organe (ochi, nas, gură, pomeţi).

Privit din profil, capul poate prezenta următoarele contururi:

rotund (normal);

alungit;

ţuguiat;

plat.

Particularităţi ale conturului capului văzut din profil prezintă forma osului occipital,

care poate fi turtit sau bombat.

formă pătrată formă rotundă

16

formă dreptunghiulară formă ovală

formă triunghiulară formă rombică

17

Detaliile figurii umane

Figura umană se examinează din faţă şi din profil, ea cuprinzând zonele feţei

de la linia de inserţie a părului până la vârful bărbiei (osul mentonier).

Figura umană cuprinde trei zone:

zona frontală, aflată între inserţia părului, arcadele sprâncenoase şi

rădăcina nasului;

zona nazală, aflată între rădăcina nasului şi baza acestuia;

zona bucală, aflată în partea inferioară a figurii, între baza nasului şi

vârful bărbiei15.

În funcţie de necesităţi, însă, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv:

fruntea, ochii, nasul, gura şi bărbia16.

Repartizarea celor trei regiuni pe dimensionări aproximativ egale reprezintă o

faţă construită proporţionat şi orice abatere a vreunei zone de la dimensiunea de 1/3

din totalul lungimii feţei indică o neregularitate de construcţie morfologică deosebit

de caracteristică pentru persoana sau cadavrul respectiv.

Depăşirea de către o zonă a feţei a dimensiunii de 1/3 din totalul profilului se

notează, după clasificarea tripartită cu: mare, mijlociu sau mic, sau după

clasificarea pentapartită cu: foarte mare, mare, mijlociu, mic şi foarte mic. Astfel,

zona frontală poate depăşi dimensiunea de 1/3 în detrimentul zonei nasului sau al

zonei bucale, în ultimul caz mutând centrul feţei mai jos.

Se pot întâlni şi situaţii inverse, când centrul feţei pare mutat spre zona

superioară datorită dezvoltării mai pronunţate a zonei nazale sau bucale, sau chiar a

ambelor. Sunt cazuri în care zona nazală domină întreaga faţă prin depăşirea

delimitării de 1/3 şi prin retranşarea zonelor frontală şi bucală.

În acelaşi timp, figura umană poate fi apreciată şi sub aspectul lăţimii în

anumite zone, precis delimitate, şi anume:

zona dintre cele două oase parietale;15 C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 2116 E. Stancu, op. cit., p. 167

18

zona dintre cele două oase zigomatice;

zona dintre extremităţile mandibulei.

Fiecare zonă poate fi încadrată în cele trei dimensiuni: lată, mijlocie, îngustă.

După descrierea zonei capului şi a feţei în ansamblu, se trece la analiza separată a

fiecărei părţi a feţei, insistându-se asupra caracteristicilor individuale şi mai ales

asupra particularităţilor.

Fruntea este limitată în partea superioară de inserţia părului, iar în partea

inferioară de baza arcadelor.

Se observă din faţă şi din profil, descriindu-se următoarele elemente:

înălţimea, lăţimea, înclinarea, conturul şi particularităţi ale frunţii.

Înălţimea se apreciază observând persoana din faţă, fruntea putând fi înaltă,

mijlocie sau scundă (mică), în raport de distanţa dintre inserţia părului şi rădăcina

nasului.

Lăţimea frunţii se observă privind persoana tot din faţă, apreciindu-se

distanţa de la o tâmplă la alta. Ea poate fi:

lată;

mijlocie;

îngustă.

19

Zona frontală

Zona nazală

Zona bucală

Înclinarea frunţii se apreciază din profil, raportând înclinarea reală la un plan

vertical imaginar care străbate rădăcina nasului. În raport de acest plan imaginar,

fruntea poate fi socotită:

oblică înapoi (teşită, retrasă);

verticală (dreaptă);

proeminentă (bombată).

Conturul frunţii se observă tot din profil, putând fi concav sau convex

(arcuit).

Ca particularităţi ce pot fi întâlnite la descrierea frunţii se pot menţiona:

sinusul frontal;

proeminenţa boselor frontale;

proeminenţa arcadelor;

fruntea concavă;

asimetria arcadelor;

fruntea concavă cu arcade proeminente;

fruntea foarte înaltă cu contur curbat;

prezenţa ridurilor.

Sinusul frontal este o proeminenţă osoasă situată deasupra rădăcinii nasului,

în partea de mijloc a frunţii, iar bosele frontale sunt proeminenţe osoase aflate în

părţile laterale superioare ale frunţii.

Arcadele sunt apreciate ca mari, mijlocii sau mici. Mărimea lor variază în

funcţie de unghiul de înclinare a frunţii, şi anume cu cât fruntea este mai înclinată,

ele sunt mai mari şi invers.

În ceea ce priveşte prezenţa ridurilor, acestea pot fi întâlnite sub forma a

două – trei şanţuri adânci sau pot fi riduri numeroase, dar puţin adânci, care însă

acoperă întreaga frunte. Ridurile adânci pot avea forma unor vălurele, pot fi curbate

cu marginile în coborâre, pot prezenta frânturi în coborâre sau pot fi dispuse

neregulat.

20

frunte înaltă şi lată

frunte mijlocie

frunte mică şi îngustă

frunte mijlocie şi lată

21

Nasul constituie unul din elementele ce se reţin cu destulă uşurinţă în cazul

observării semnalmentelor, el având un rol însemnat în conturarea fizionomiei

persoanei.

Examinarea nasului se face din faţă şi din profil, elementele cere interesează

portretul vorbit fiind: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare şi

lăţime), înălţimea nasului, proeminenţa piramidei nazale, particularităţi.

Rădăcina nasului are forma unei adâncituri (scobituri) mai mult sau mai puţin

profunde, fiind amplasată între globii oculari, sub arcadele sprâncenelor.

Din profil se observă profunzimea rădăcinii, care poate fi mică, mijlocie,

mare sau se menţionează lipsa acesteia când muchia nasului prelungeşte linia

frunţii, precum şi amplasarea rădăcinii nasului în raport cu ochii, aceasta putând fi:

în acelaşi plan;

coborâtă:

ridicată.

Din plan frontal se poate aprecia lăţimea rădăcinii nasului cu cele trei

dimensiuni:

lată;

mijlocie;

îngustă.

Linia conturului (muchia, dosul) nasului începe din scobitura rădăcinii şi se

termină în vârful nasului. Această linie se observă din profil şi poate prezenta una

din următoarele forme:

rectilinie;

concavă;

convexă;

acvilină (nasul coroiat).

Formele liniei de contur pot avea aspect regulat sau pot prezenta sinuozităţi.

22

Baza, elementul cel mai stabil din componenţa nasului, este formată de

suprafaţa cuprinsă între părţile libere ale foselor nazale. Se descrie atât sub aspectul

direcţiei, cât şi din punct de vedere al lăţimii, acest din urmă element fiind, de fapt,

lăţimea nasului.

Direcţia bazei nasului este dată de linia care pleacă din punctul de legătură al

nării cu figura umană, până la vârful nasului17. Această direcţie se observă din

profil şi poate fi:

orizontală;

ridicată;

coborâtă.

Lăţimea nasului se apreciază privind persoana din faţă. Această caracteristică

este dată de linia imaginară care uneşte punctele cele mai îndepărtate de centru ale

celor două nări18. Lăţimea nasului poate fi:

mare;

mijlocie;

mică.

Înălţimea nasului se observă privind persoana din profil, fiind dată de linia

verticală care uneşte rădăcina nasului cu locul de întâlnire a bazei nasului şi cu

şanţul naso-labial. Ea poate fi mare, mijlocie sau mică.

Proeminenţa nasului (piramidei nazale), de fapt mărimea propriu-zisă a

nasului, este dată de distanţa dintre vârful nasului şi intersecţia acestuia cu şanţul

subnazal. Poate fi apreciată ca mică, mijlocie sau mare.

Potrivit unor autori19, mai pot fi făcute aprecieri în ceea ce priveşte

conformaţia nărilor, vârful nasului, culoarea acestuia.

17 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 3818 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 43119 Camil Suciu, op. cit., p. 431

23

Conformaţia nărilor se notează ţinând seama de unele caracteristici, fără

folosirea gradaţiilor de mărime, apreciindu-le ca: lipite, dilatate, întoarse, strânse,

ridicate sau turtite numai într-o parte.

Vârful nasului se notează, de asemenea, fără folosirea gradaţiilor ca: subţire,

gros, bilobat, deviat spre dreapta sau spre stânga.

Culoarea nasului este în general de aceeaşi nuanţă cu a restului feţei, dar nu

în toate cazurile. Uneori culoarea nasului poate să difere, îndeosebi a vârfului, care

poate prezenta o nuanţă roşie, roşie-maron, violetă, indicând ori unele boli de piele,

ori o stare de debilitate sau consum excesiv de alcool.

Nasul poate prezenta o serie de particularităţi, dintre care menţionăm:

vârful nasului în formă de sferă;

vârf turtit;

vârful nasului deviat dreapta sau stânga;

osul nazal zdrobit;

nas ondulat (neregulat);

nas în şa;

nas cu nările lipite;

aripi cărnoase;

aripi ridicate;

prezenţa cicatricelor, a negilor;

abundenţa părului în nările nasului;

malformaţii congenitale sau accidentale;

culoarea deosebită a nasului – roşie, vânătă.

24

nas convex nas cârn (concav)

Profilul fronto-nazal, alcătuit din prelungirea liniei frunţii peste linia dosului

nasului, începe de la linia de inserţie a părului şi se termină la vârful nasului.

Se observă din planul lateral şi pot fi întâlnite următoarele forme de profil:

continuu, formând o linie aproape dreaptă;

frânt, ce are forma unei linii frânte datorită rădăcinii nasului care esre de

profunzime mică;

paralel, caz în care linia frunţii prelungită şi linia conturului nasului

formează două paralele;

unghiular, atunci când liniile frunţii şi nasului formează un unghi la

nivelul rădăcinii nasului;

arcuit, reprezentând o combinaţie a unei frunţi bombate cu un nas ce are

un contur convex sau coroiat;

25

ondulat, respectiv o combinaţie dintre o frunte bombată şi un nas cu

contur concav.

Profilul naso-bucal este alcătuit din zona cuprinsă între baza nasului şi

vârful bărbiei, fiind conturat de structura şi dezvoltarea maxilarelor superior şi

inferior.

Acest profil poate prezenta una din următoarele forme:

ortognat, caracterizat printr-o linie de profil ştearsă, fără ridicături osoase

la nivelul nasului prognat, când profilul este dur, cu maxilare bine

dezvoltate, gură şi al gurii;

retrognat, atunci când oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul

gurii formând o linie concavă;

profil cu maxilar proeminentă;

inferior proeminent, atunci când bărbia este bine reliefată.

profil retrognat profil prognat profil cu maxilar inferior proeminent

26

Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii umane, întinzându-se de la

şanţul subnazal până la vârful bărbiei. La descrierea aceste zone trebuie avute în

vedere următoarele:

distanţa naso-labială;

buzele şi proeminenţa acestora;

mărimea, forma şi particularităţile gurii;

dinţii;

bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei.

Distanţa naso-labială cuprinde porţiunea dintre baza nasului şi marginea

exterioară a buzei superioare. Se descrie sub aspectul înălţimii şi lăţimii sale. Din

punct de vedere al înălţimii, distanţa naso-labială poate fi mare, mijlocie, mică, iar

din punct de vedere al lăţimii, poate fi lată, mijlocie sau îngustă.

Buzele sunt formaţiuni cărnoase care delimitează gura şi acoperă dinţii,

reproducând exact, în regiunea bucală, forma arcadelor alveolo-dentare. Cele două

buze se unesc lateral, formând comisurile gurii. Pot fi descrise apreciindu-se

grosimea, proeminenţa, culoarea şi alte particularităţi.

După grosime, se întâlnesc buze subţiri, mijlocii şi groase, iar după

proeminenţă pot fi:

buză superioară proeminentă;

buză inferioară proeminentă;

ambele buze proeminente.

Descriindu-se culoarea buzelor, se menţionează dacă sunt palide, roşii sau

violete.

Ca particularităţi ale buzelor se pot întâlni:

ambele buze crăpate;

buza superioară sau inferioară crăpată;

buza superioară foarte ridicată;

27

buza inferioară coborâtă;

malformaţiile ca, de exemplu, buza de iepure.

gură oblică cu buze subţiri buze foarte subţiri

buză inferioară proeminentă ambele buze proeminenteGura constituie prima porţiune a aparatului digestiv, fiind reprezentată

printr-o cavitate care conţine limba şi dinţii. Este delimitată de restul gurii prin

buze, obraji, vălul palatin, planşeul bucal, comunicând posterior cu faringele.

Gura se observă din plan frontal, examinându-se dimensiunea, forma şi

particularităţile ei. Dimensiunea gurii se apreciază ca mare, mijlocie sau mică.

Forma gurii este dată de poziţia comisurilor (colţurilor gurii) în raport cu un

plan orizontal ce traversează centrul ei. Se pot întâlni:

guri orizontale;

guri cu comisuri coborâte;

guri cu comisuri ridicate.

În examinarea gurii se pot examina şi unele particularităţi, cum ar fi:

gura exagerat de mare;

gura în formă de inimă;

gura oblică.

28

Interiorul gurii, atunci când poate fi examinat, permite constatarea unor

anomalii ca: hipertrofia gingiilor, diferite tumori (chisturi), perforaţia sau

deformarea bolţii palatinului20.

gură în formă de inimă comisuri orizontale

comisuri coborâte comisuri ridicate

Dinţii se găsesc în cavitatea bucală, fiind fixaţi în alveolele dentare ale

maxilarului şi mandibulei printr-o articulaţie proprie. Sunt în număr de 32 la adult

atunci când se formează dentiţia permanentă.

După forma şi caracteristicile individuale ale dinţilor, se deosebesc patru

feluri de dinţi: incisivi (8), canini (4), premolari (8) şi molari (12).

Descrierea dinţilor se referă numai la cei din faţă, respectiv incisivi şi canini,

şi mult mai rar sunt descrişi premolarii, dacă aceştia devin vizibili în timpul râsului

şi al vorbirii.

La descrierea dinţilor se au în vedere: mărimea, culoarea, aşezarea, uzura,

precum şi particularităţi ale acestora. Ca mărime, întâlnim dinţi mici, potriviţi şi

mari. După culoare, dinţii pot fi: albi, gălbui, gri sau negri.

20 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit.,p.63

29

Aşezarea dinţilor se referă atât la orientarea lor, cât şi la gruparea în

maxilare. Astfel, dinţii pot fi clasificaţi ca: drepţi, ieşiţi în afară, orientaţi înspre

înăuntru, iar după grupare se împart în: regulaţi, rari sau îndepărtaţi.

Sub aspectul uzurii se menţionează dacă sunt rupţi sau tociţi din cauza

alimentaţiei, a profesiunii sau a fumatului. De asemenea, la dinţi se pot aprecia şi

unele particularităţi, ca:

dinţi laţi;

dinţi asimetrici;

dinţi falşi;

prezenţa tartrului;

existenţa unor lucrări dentare de tipul plombelor sau protezelor;

dinţi îmbrăcaţi;

absenţa congenitală a întregii dentiţii;

fenomenul de homodontism (toţi dinţii au aceeaşi formă).

Ca particularităţi ale gurii în legătură cu vizibilitatea danturii, se menţionează

cele două extremităţi, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii sau acoperirea dinţilor

în timpul vorbirii, astfel încât aceştia nu pot fi descrişi.

Bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, conturând faţa şi dându-i

forme caracteristice. Ea se examinează din plan frontal, sub aspectul înălţimii şi

lăţimii şi din plan lateral, din punct de vedere al înclinaţiei.

Înălţimea bărbiei se stabileşte ţinându-se seama de distanţa de la linia bucală

până la vârful bărbiei, şi poate fi mare, mijlocie sau mică.

Lăţimea bărbiei poate fi apreciată ca îngustă (ascuţită), mijlocie, lată.

Înclinaţia bărbiei privită din profil pate fi:

oblică interior (retrasă);

verticală;

proeminentă.

Ca particularităţi ale bărbiei reţinem:

30

bărbia dublă;

bărbia bilobată;

bărbia alungită;

bărbia cu gropiţă;

bărbia plată;

bărbia proeminentă.

bărbie bilobată bărbie lată

bărbii alungite

31

bărbie mijlocie

bărbii verticale

bărbie dublă

32

bărbie cu gropiţă

Marginea inferioară a mandibulei poate fi orizontală, intermediară sau oblică.

Ochii sunt situaţi în cavitatea orbitală, la nivelul bazei acesteia, având

următoarele părţi vizibile:

pupila – ocupă centrul ochilor şi este un orificiu rotund, aparent d culoare

neagră;

irisul – este o bandă colorată situată în jurul pupilei şi dă culoare ochilor;

sclerotica sau albul ochilor.

Ochii se descriu după formă, mărime, aşezare în orbită, culoare şi alte

particularităţi. Forma ochiului poate să varieze în raport cu poziţia unghiurilor

interne şi externe. Astfel, există:

ochi drepţi, când o linie dreaptă şi orizontală întretaie mijlocul extern şi

intern al ambilor ochi.

ochi cu comisurile interne coborâte;

ochi cu comisurile externe coborâte.

Mărimea ochilor se apreciază în funcţie de lungimea şi lăţimea lor, ei putând

fi mari, mijloci sau mici.

Aşezarea în orbită a globului ocular se observă din profil şi poate fi :

normală;

înfundată;

proeminentă.

33

Culoarea ochilor este dată de pigmentaţia irisului, în funcţie de care pot fi:

albaştri, negri, căprui, verzi, etc.

Ca particularităţi ale ochilor putem reţine: privirea saşie; ochii ciacâr

(culoarea diferită a celor doi ochi); absenţa unuia sau a ambilor ochi; ochii

asimetrici; prezenţa anumitor boli (cataracta, strabismul); inelul alb al pupilei

(gerantoxon).

Mai poate fi apreciat, de asemenea, spaţiul interocular, respectiv distanţa

dintre cei doi ochi, ca mare, potrivită sau mică.

ochi mari

ochi cu comisuri orizontale

ochi cu comisuri interne ridicate

34

ochi mijlocii cu comisuri orizontale

ochi cu comisuri interne coborâte

deformaţie a ochiului drept

Pleoapele sunt în număr de două – superioară şi inferioară – ele mărginind

orificiul palperbral (deschizătura ochilor). Sunt descrise după lungime, lărgime,

forma deschiderii şi particularităţi.

Pentru aprecierea lungimii pleoapelor se ţine seama de distanţa de deschidere

dintre cele două pleoape, putând fi apreciată ca: mare, mijlocie sau mică.

35

Forma deschiderii pleoapelor se apreciază după poziţia colţurilor externe faţă

de cele interne, iar particularităţile pleoapei constau în:

negi;

inflamaţii cronice;

cicatrice;

răsfrângerea pleoapei inferioare;

pungi simple sau duble sub pleoapele inferioare;

grosimea exagerată a pleoapelor;

pleoapa superioară coborâtă pe ochi;

culoarea deosebită, etc.

Genele sunt fire de păr implantate pe marginea pleoapelor. Genele pleoapei

superioare sunt mai dese, mai groase, mai tari şi mai lungi ca cele ale pleoapei

inferioare.

Se descriu după lungime, desime şi orientare, putând fi:

lungi, potrivite sau scurte;

dese, potrivite sau rare;

drepte, orientate în sus sau orientate în jos.

Sprâncenele se examinează din punctul de vedere al amplasării, direcţiei,

formei, dimensiunii în lungime şi lăţime, nuanţei de culoare şi particularităţilor.

Amplasarea sprâncenelor priveşte poziţia lor reciprocă, cât şi faţă de globii

oculari. Se pot întâlni sprâncene:

reunite;

apropiate;

depărtate;

ridicate sau

coborâte pe ochi.

Direcţia sprâncenelor poate fi oblică interior, orizontală sau oblică exterior.

După formă, sprâncenele pot fi:

36

rectilinii (drepte);

arcuite;

unghiulare;

sinuoase (neregulate).

După dimensiune, se au în vedere lungimea firului de păr şi lăţimea

sprâncenelor. Astfel, după lungimea firului de păr, sprâncenele pot fi: lungi,

intermediare, scurte, pensate, iar după lăţime ele sunt late, mijlocii sau înguste.

Nuanţa de culoare este, în general, asemănătoare cu cea a părului de pe cap, deşi

încărunţirea sprâncenelor se produce mai lent. Se pot întâlni sprâncene negre,

blonde, şatene, albe, roşcate, etc. Ca particularităţi ale sprâncenelor, se pot

semnala: abundenţa lor, lipsa sau faptul că sunt rare, precum şi acea ridicare

nervoasă a unor fire de păr din componenţa lor.

sprâncene oblice exterior

sprâncene pensate

37

sprâncene coborâte pe ochi

sprâncene groase reunite

sprâncene orizontale

sprâncene asimetrice

38

sprâncene unghiulare

Barba şi mustăţile se apreciază, atunci când sunt prezente la o anumită

persoană, după formă, mărime şi culoare.

Barba este formată din părul care creşte la bărbaţi pe bărbie şi obraji. Ea

poate fi:

mare, când cuprinde toată faţa şi părul ei este lung;

barbişon, când cuprinde toată faţa, dar părul este scurt;

guler, când este o continuare a perciunilor şi cuprinde întreaga faţă până

sub bărbie;

muscă, când este un mănunchi de fire sub buza inferioară;

cioc, când este de dimensiuni mici şi cuprinde întreaga bărbie21.

Potrivit unui alt autor22, barba poate fi descrisă astfel:

după lungimea firului de păr, poate fi mare, mijlocie sau mică;

după formă întâlnim:

barbă plină;

barbă marinar;

zgardă (când acoperă numai marginea inferioară a maxilarului);

barbişon (când cuprinde numai bărbia);

cioc (partea centrală a bărbiei);

21 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit.,p. 8222 Camil Suciu, op. cit., p. 435

39

muscă (o mică porţiune sub buza inferioară).

Mustaţa este formată din părul care creşte deasupra buzei inferioare le bărbaţi

şi poate fi:

mare cu colţuri drepte;

mare cu colţuri ridicate;

mare cu colţuri coborâte;

tăiată mărunt pe buză;

tăiată pe porţiunea foselor nazale;

coadă de rândunică.

Barba şi mustăţile au, în mod obişnuit, aceeaşi culoare cu cea a părului, dar

se pot diferenţia uneori. În caz de diferenţiere se menţionează culoarea. De

asemenea, se menţionează dacă sunt cărunte, au numai fire răzleţe albe sau sunt

complet albe.

mustaţă coadă de rândunică

40

mustaţă cu colţuri drepte barbă mare

mustaţă mare cu colţuri coborâte

Părul se descrie apreciindu-se linia de inserţie, natura, desimea, portul,

lungimea, culoarea. De asemenea, se studiază favoriţii şi chelia.

Linia de inserţie a părului se observă la partea superioară a porţiunii verticale

a osului frontal, ea marcând locul de implantare a părului pe suprafaţa capului.

Această linie se poate încadra în una din următoarele forme:

dreaptă;

ascuţită;

circulară în sus;

circulară în jos;

ondulată.

41

Natura părului este determinată de modul firesc de creştere a firelor. Din

acest punct de vedere putem întâlni păr drept, ondulat, buclat, creţ.

După desime, părul poate fi des, normal sau rar. Din punct de vedre al

lungimii părul poate fi: lung, mijlociu sau scurt.

Portul părului este determinat de felul de pieptănare, prezentând variaţiile:

cărare pe partea stângă;

cărare pe partea dreaptă;

părul purtat peste cap;

părul adus pe frunte.

După un alt autor23, coafura mai poate prezenta şi următoarele variante:

păr purtat cu cărare pe mijloc;

păr tuns scurt;

ras complet;

păr purtat cu plete la spate;

păr complet netuns.

Culoarea părului poate fi: neagră, castanie, blondă, roşcată, albă. În cazul în

care se constată prezenţa încărunţirii, se va menţiona gradul de răspândire,

respectiv dacă este parţială, totală sau sub forma unor şuviţe cărunte. Trebuie avută

în vedere şi posibilitatea modificării culorii părului cu ajutorul mijloacelor

cosmetice.

Favoriţii (perciunii) pot fi apreciaţi după lungime (lungi, mijlocii, scurţi) şi

după direcţia lor (drepţi, oblici).

Calviţia (chelia) se apreciază în raport cu zona capului pe care o afectează,

putând fi:

frontală – când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului;

temporală – când se află pe părţile laterale ale capului;

frontal-parietală – când este plasată pe partea superioară a capului;

23 Camil Suciu, op. cit., p. 436

42

occipitală – când se găseşte spre ceafă;

totală – când afectează întreaga zonă a capului.

inserţie ondulată

inserţie dreaptă

inserţie circulară în sus

43

calviţie totală

calviţie frontal-parietală

Urechea reprezintă unul din elementele esenţiale ale figurii umane,

apreciindu-se că prezintă cele mai multe calităţi identificatoare. Urechile prezintă

un dublu caracter: sunt imuabile ca formă, de la naştere până la moartea persoanei

şi variabile, respectiv nu se întâlnesc două urechi identice.

Urechea se descrie, pe de o parte, ca aspect general, mărime şi poziţia ei faţă

de cap, iar pe de altă parte, ca detalii morfologice ale pavilionului urechii şi

eventuale particularităţi.

Ca aspect general, urechea poate fi de formă rotundă, ovală, triunghiulară şi

rectangulară.

Ca mărime, se apreciază înălţimea şi lăţimea urechii, grupându-le într-o

gradaţie tripartită de: mare, mijlocie şi mică, respectiv lată, mijlocie şi îngustă.

Pentru stabilirea înălţimii urechii se măsoară intervalul dintre vârful urechii şi

44

partea cea mai de jos a lobului, iar pentru stabilirea lăţimii se măsoară zona

mediană a pavilionului urechii, între marginea exterioară a helixului şi tragus.

Depărtarea urechilor se apreciază în funcţie de distanţa acestora faţă de

conturul capului, putând întâlni:

urechi lipite;

urechi depărtate superior;

urechi depărtate inferior;

urechi depărtate total;

urechi depărtate asimetric.

Pavilionul exterior al urechii se compune din mai multe elemente

caracteristice, principalele fiind: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul şi

conca.

Helixul este marginea exterioară, cartilaginoasă a urechii, care începe de

deasupra tragusului, chiar din concă, şi se continuă până la lob. Se împarte în trei

zone: helix originar, helix superior şi helix posterior.

Helixul originar începe din concă şi ţine până la vârful superior al urechii.

Poate fi apreciat ca lung, mijlociu sau scurt.

Helixul superior începe de la vârful urechii şi se termină la îndoitura dinapoi

a acesteia. El se poate aprecia după lungime (lung, mijlociu, scurt) şi după lăţime

(lat, mijlociu, îngust).

Helixul posterior începe de la îndoitura dinapoi a părţii superioare a urechii şi

ajunge până la lob. Şi el poate fi apreciat după lungime şi lăţime în cele trei

gradaţii: mare, mijlociu, mic.

Ca particularităţi ale helixului se pot observa:

caracterul deosebit al acestuia (helix rotunjit, ascuţit, în echer);

helix incomplet;

helix atrofiat;

lăţimea pronunţată a helixului;

45

prezenţa unor proeminenţe sau nodozităţi.

Antehelixul este paralel spre interiorul urechii cu helixul, el fiind o

proeminenţă cartilaginoasă de formă concavă, rectilinie sau convexă, amplasată fie

în acelaşi plan, fie sub sau peste nivelul helixului. Se mai pot face aprecieri în

legătură cu dezvoltarea antehelixului, putând fi şters (aproape absent), hipertrofiat,

atrofiat sau poate lipsi.

Tragusul este un cartilagiu mic, de regulă de formă triunghiulară, formând

peretele anterior al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixată de faţă, iar

vârful se află înspre marginea posterioară a urechii, respectiv spre helixul posterior.

Tragusul poate fi ascuţit, şters sau bine conturat.

Antetragusul este plasat la partea inferioară a antehelixului, opus tragusului şi

deasupra lobului urechii. El este format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai puţin

dezvoltat. Antetragusul se descrie după:

înclinaţie (orizontal, oblic);

formă (concav, rectiliniu, convex);

mărime (mic, mijlociu, mare).

Lobul este amplasat în partea inferioară a urechii, în continuarea helixului

posterior şi sub antetragus, alcătuind partea cărnoasă a urechii. Prezintă valoroase

elemente de individualizare legate de mărime, formă, aderenţă şi alte particularităţi.

După mărime, lobul poate fi mic, mijlociu, mare, iar după formă oval,

rotunjit, ascuţit. După aderenţă, lobul poate fi lipit, semilipit sau liber.

Şi în cazul lobului trebuie să se pună accent pe evidenţierea particularităţilor

acestuia, respectiv: perforat, absent total sau parţial, mărimea exagerată.Conca este

orificiul urechii care permite sunetului sa pătrundă spre urechea internă. Poate

prezenta o serie de caracteristici apreciate după mărimea şi profunzimea ei:

împinsă înapoi;

de-a curmezişul;

îngustă;

46

largă;

înaltă;

atrofiată;

foarte mică;

foarte profundă.

Urechea mai prezintă două scobituri, şi anume: fosa digitală şi fosa

naviculară. Fosa digitală (depresiunea digitală) este situată în partea superioară a

pavilionului urechii, între partea anterioară a helixului şi partea superioară a

antehelixului. Fosa naviculară (depresiunea luntri) este situată între regiunea

posterioară a helixului şi a antehelixului.

Particularităţile pavilionului urechii: absenţa pavilionului, absenţa unei părţi

din pavilion, pavilion atrofiat, pavilion hipertrofiat.

1. Helix; 2. Antehelix; 3. Tragus; 4. Antetragus; 5. Lob; 6. Concă

47

1

2

5

634

ureche depărtată total ureche lipită

urechi triunghiulare

48

lob alungit ureche depărtată inferior

ureche rombică ureche ovală

49

2. Semnalmentele funcţionale (dinamice)

Semnalmentele funcţionale se referă la acele trăsături exterioare

caracteristice unei persoane care apar şi pot fi observate cu prilejul executării

diferitelor mişcări, cum ar fi mersul, gesticulaţia, mimica.

Cele mai importante semnalmente funcţionale sunt: expresia fizionomiei,

atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea, anumite obişnuinţe dobândite cu

prilejul efectuării anumitor activităţi. După unii criminalişti şi scrisul trebuie

considerat drept un semnalment funcţional.

Expresia fizionomiei (mimica) este determinată de starea de contracţie a

muşchilor feţei, de expresia privirii, mişcările buzelor şi constituie un element

relativ stabil în înfăţişarea unei persoane. Mimica poate fi:

spontană (de plâns, râs, mânie, emoţii puternice);

convenţională (zâmbet, mină gravă, întristată, datul din cap în semn de

salut, de afirmare, de negare);

originală (tipică unei singure persoane, ca mişcări ale ochilor, buzelor,

nărilor, sprâncenelor, rotirea capului).

Expresia feţei poate fi: calmă, enervată, flegmatică, mirată, confuză, distrată

sau obosită. Expresia ochilor poate fi mobilă, fixă sau fugitivă.

În descrierea expresiei fizionomiei se acordă o atenţie deosebită privirii, care

antrenează nu numai mişcarea ochilor, ci şi o parte a muşchilor feţei. Felul de a

privi al unei persoane este legat nu numai de deprinderi şi de personalitate, ci şi de

stările psihosociologice, de vârstă, de prezenţa anumitor boli. Cele mai întâlnite

“expresii ale privirii” sunt:

privirea tandră;

privirea răutăcioasă;

privirea furioasă;

50

privirea bănuitoare, neîncrezătoare;

privirea întrebătoare;

privirea mirată.

De asemenea, există priviri pătrunzătoare, mobile, fugitive, fixe, drepte,

oblice.

Expresia buzelor, indiferent dacă persoane vorbeşte sau nu, poate fi obişnuită

(normală), cu tremurături, să aibă un aspect ironic sau de tristeţe. Uneori expresiile

buzelor sunt specifice numai în timpul vorbirii sau numai când persoana nu

vorbeşte. Pot fi reţinute ca elemente de individualizare muşcatul buzelor, unele

ticuri nervoase sau rictusuri, strângerea sau sugerea dinţilor, etc.

Atitudinea se datorează stării de contracţie musculară ce are ca urmare o

atitudine relaxată, mijlocie (obişnuită), contractată (atitudine “militară”) sau rigidă.

Dintre atitudinile specifice care caracterizează o persoană amintim: ţinuta corpului,

ţinuta capului, poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării sau vorbirii.

Ţinuta corpului este determinată de starea de contractare a muşchilor în

timpul mersului, de armonia mişcărilor, dar şi de anumite maladii fizice sau

psihice. Se deosebesc atitudini rigide (contractate), caracteristice pentru anumite

profesii (contabili, militari), atitudini relaxate (mobile, obişnuite), cât şi atitudini

sportive, agresive, cochete, servile, etc.

Ţinuta corpului nu este un element stabilit definitiv la o persoană, ea putând

fi uneori deghizată în funcţie de interesele acesteia în anumite situaţii, dar, în

acelaşi timp, unele aspecte de bază sunt păstrate ca deprinderi şi ele revin ca o

constantă în ţinuta corpului.

Ţinuta capului poate fi apreciată în cadrul ţinutei generale a corpului, dar şi

ca element independent, atunci când sunt prezente caracteristici proprii, specifice

pentru o anumită persoană. Astfel, capul poate fi aplecat înainte, aplecat înapoi,

ţinut drept, aplecat spre stânga sau spre dreapta. În măsura în care aceste condiţii nu

51

sunt întâmplătoare, ci constante în dinamismul mişcărilor corpului, ele se reţin ca

elemente caracteristice.

Ţinuta capului poate fi determinată şi de anumite boli sau poate fi cauzată de

anumite accidente, cele mai frecvente manifestări fiind: tremurul capului, mişcarea

capului într-un anumit mod şi la diferite intervale de timp24, ş. a.

Poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării sau vorbirii se constituie într-

un indiciu valoros în identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit.

Astfel, unele persoane obişnuiesc să ţină mâinile la spate, pe şolduri, în buzunarele

hainelor sau pantalonilor, la reverul hainei.

Gesticulaţia este determinată de modalităţi prin care se exteriorizează un

anumit obicei, fiind un act reflex al persoanei care se manifestă în forme diverse.

Gesticulaţia este, în general, corelată cu vorbirea, gândirea sau cu alte activităţi

desfăşurate de individ. Ea se apreciază din punct de vedere al întinderii (gesturi

persistente) şi frecvenţei şi poate fi întâlnită din abundenţă, rar sau deloc.

Gesturile sunt numeroase şi variate: clipirea repede şi deasă a pleoapelor,

ridicarea frecventă din umeri, încruntarea frunţii, mobilitatea sprâncenelor, a

comisurilor gurii, a mărului lui Adam, aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei,

mişcarea gâtului, a capului, frecarea mâinilor, jucatul cu degetele, privirea lor

repetată, roaderea unghiilor sau degetelor, scărpinatul, scobitul în gură, nas, ureche,

jucatul cu părul, cu nasturii de la îmbrăcăminte, etc.

Mersul persoanei poate constitui un aspect valoros în identificarea acesteia,

datorită stereotipului dinamic ce se creează în timpul executării mişcărilor

specifice. Mersul fiecărei persoane dobândeşte caracteristici proprii, fiind

condiţionat de o serie de factori, precum lungimea piciorului, greutatea corporală,

înălţimea, la acestea adăugându-se educaţia şcolară, activitatea profesională sau

anumite boli, inclusiv temperamentul acesteia.

La descrierea mersului unei persoane se au în vedere următoarele elemente:

24 V. Bercheşan, M. Ruiu,op. cit., p. 648

52

lungimea pasului (mare, mijlocie, mică);

linia de direcţie (dreaptă, ondulată);

lăţimea pasului (mare, mijlocie, mică);

unghiul de mers (pozitiv, negativ).

De asemenea se pot defini şi caracteriza rapiditatea, simetria laterală şi

uniformitatea paşilor; atitudinea corpului (drept, aplecat); poziţia capului (aplecată

înainte sau înapoi, spre stânga sau spre dreapta, domoală, semeaţă); modul în care

piciorul se detaşează de sol (glisează, se ridică); mobilitatea, oscilaţiile corpului

(laterale, verticale, antero-posterioare, ondulaţii ale bazinului, mişcări ale

braţelor)25.

Vocea şi vorbirea

Vocea este caracteristică fiecărei persoane, putând fi recunoscută cu uşurinţă

de persoanele apropiate (membrii de familie, rude, prieteni, colegi de muncă). Poate

fi apreciată din punct de vedere al tonului, intensităţii, timbrului (obişnuit, nazal,

gâtuit), al tipului (voci bărbăteşti, femeieşti, infantile). Şi vârsta poate fi un criteriu

de apreciere: voce de copil, voce de adult, voce de bătrân.

În procesul vorbirii se pot întâlni voci ample, clare, suple, dar, din cauza unor

tulburări şi maladii, pot avea unele particularităţi. De exemplu, obstrucţiile nazale

sau deviaţia septului determină voci înfundate, guturale, nazalizate; prezenţa

polipilor, a altor vegetaţii adenoide dă voci răguşite, sunete uneori bitonale.

În strânsă legătură cu vocea se descrie şi vorbirea.

La o persoană se pot distinge mai multe tipuri de vorbire:

vorbirea scurtă şi corectă;

vorbirea scurtă şi incorectă;

vorbirea cu fraze lungi corecte;

vorbirea în fraze lungi confuze;

vorbirea cu greşeli gramaticale;

25 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 100

53

vorbirea cu utilizarea unor cuvinte obişnuite sau străine;

vorbirea prin folosirea unor dialecte, subdialecte, graiuri;

vorbirea prin utilizarea unor expresii literare26.

Vorbirea mai poate fi apreciată şi prin raportarea la alte criterii, respectiv:

rapiditatea alocuţiunii (rapidă, obişnuită, rară, schimbătoare);

defecte ale vorbirii: bâlbâiala (tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii);

vorbirea peltică; şuierătoare; tahilalia (ritmul accelerat al vorbirii);

bradilalia (vorbire încetinită, greu de urmărit); plislalia (alterarea

aspectului fonetic al vorbirii prin pronunţarea defectuoasă a unor sunete);

rinolalia (nazalizarea suplimentară sau insuficientă a vorbirii).

În domeniul vocii şi vorbirii identificarea unei persoane poate fi făcută şi prin

expertiza urmelor sonore ale acestora, caracteristicile lor generale şi individuale

permiţând stabilirea vorbitorului.

Obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi

Unele obişnuinţe pe care le au multe persoane în timpul activităţii lor constituie şi

ele semnalmente funcţionale. Printre acestea amintim:

felul de a aprinde chibritul (cum se freacă băţul de cutie, cum se lasă

chibritul să ardă aproape complet şi după aceea se aprinde ţigara);

felul cum se ţine ţigara, în mână sau gură, în timpul fumatului;

folosirea într-un mod specific a ţigaretului sau pipei;

poziţia mâinilor în timpul activităţii profesionale;

ţinuta vestimentară aleasă sau neglijentă, ş. a.

Astfel de obişnuinţe pot fi folositoare atunci când sunt cunoscute şi avute în

vedere în timpul urmăririi unor persoane, aducând, uneori un aport considerabil la

identificarea acestora.

26 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit., p. 649

54

3. Semnele particulare

Semnele particulare reprezintă anumite defecte anatomice şi funcţionale care

se datorează anumitor malformaţii congenitale, intervenţii chirurgicale, accidente,

diferitelor acumulări sau deformări cantitative sau calitative sau lipsei unor organe

sau părţi ale acestora din corpul omenesc27.

Semnele particulare care se întâlnesc mai frecvent la diferite persoane sunt:

cicatricele; culoarea pielii; modificările în sistemul funcţional al unor organe;

ridurile şi cutele feţei; tatuajul; modificările pigmentale ale pielii; modificările

structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor

meserii.

Cicatricele pot avea origine diversă, ele putând fi:

de natură traumatica – datorită unor plăgi care afectează stratul dermic al

pielii; pot fi urmarea unor accidente mecanice (secţionare parţială), fizice

(arsuri, degerături), chimice (contact cu acizi, baze);

de natură chirurgicală – orice intervenţie operatorie oricât de neînsemnată

ar fi, generează o cicatrice.

Cicatricele se descriu în cele mai mici detalii, făcându-se referire la culoare,

formă, mărime şi poziţie anatomică, astfel:

după culoare, cicatricele pot fi roşii, roz, vinete, negre, decolorate sau

albicioase. Aceste culori pot indica şi momentul aproximativ al creării lor.

după formă, cicatricele sunt liniare, circulare, semiovale sau stelare;

ca mărime, cicatricele pot fi mari, mijlocii sau mici, pentru persoane, iar

în cazul cadavrelor mărimea lor se redă prin centimetri (milimetri).

27 C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 32

55

Când cicatricea nu este vizibilă sau nu se poate percepe cu uşurinţă, partea

respectivă a corpului se bate uşor cu mâna sau se freacă puţin, ea apărând în alb pe

fondul roz al pielii iritate.

cicatrice frontală

cicatrice situate pe antebraţ, respectiv obraz

Culoarea pielii reprezintă, în afara diferenţierii dintre rase, şi un semn

particular, ea oferind unele indicii referitore la starea de sănătate a persoanei sau

alte aprecieri.

După culoare, pielea este albă, roz, brună, neagră, galben-palidă sau roşcată.

O piele de culoare galbenă sau cenuşiu-galbenă este specifică persoanelor cu

suferinţe hepato-biliare; coloraţia roşie a nasului, a obrazului este specifică

persoanelor alcoolice. O coloraţie deosebită de restul pielii se poate datora şi

56

acţiunii unor agenţi externi de natură chimică (acizi) sau termică (opărirea cu apă

fierbinte sau cu alte substanţe în stare de fierbere).

În ceea c priveşte tenul, poate fi apreciată şi dilataţia porilor ca mare,

mijlocie sau mică.

Petele, negii, aluniţele sau alte semne din naştere sunt elemente valoroase

în identificarea persoanelor sau cadavrelor, descriindu-se după mărime, formă,

poziţie şi culoare.

Aluniţe

Modificările în sistemul funcţional sau al unor organe constituie semne

particulare şi pot fi de natură medicală, congenitală sau traumatică.

Anumite boli produc modificări ale unor elemente sau părţi din organe ale

corpului sau figurii. De exemplu, o paralizie facială poate duce la căderea

comisului gurii pe partea afectată; existenţa unui sifilis terţiar se manifestă, printre

altele, şi prin dinţi crenelaţi (zimţaţi).

57

Malformaţiile congenitale ce pot fi reţinute ca semne particulare: platfusul,

picioare în formă de “X”, “O”, “K”, modificări ale coloanei vertebrale, strabismul,

ochi de culori diferite, polidactilia, unele defecte de vorbire, unele fenomene de

asimetrie (depărtarea diferită a urechilor, ochi de mărimi deferite).

Modificările de natură traumatică sunt foarte numeroase, spre exemplu:

amputarea unui deget, zdrobirea osului nazal, pierderea unui ochi şi înlocuirea sa cu

o proteză, etc.

Semnele particulare pot exista la nivelul unor organe sau părţi din acestea,

fără a avea o origine patologică sau traumatică, putând menţiona: frunte cu bose

frontale proeminente, vârf nas sferic sau bilobat, gură în formă de inimă, bărbie cu

gropiţă sau bilobată, urechi exagerat de mari dau depărtate, etc.

Ridurile feţei se descriu după formă, adâncime şi zona unde se găsesc. Se

apreciază că ridurile frontale şi cele oculare sunt mai importante pentru

identificarea persoanelor, întrucât prezintă mai multe particularităţi sub aspectul

caracteristicilor menţionate.

Ridurile frontale au forme orizontale, arcuite sau sinuoase, uneori în forma

literei “V”, ele putând acoperi întreaga frunte (totale), mijlocul acesteia (mediane)

sau numai zona de deasupra rădăcinii nasului, unde pot fi întâlnite şi în poziţie

verticală. Ridurile frontale pot fi adânci sau de suprafaţă.

Ridurile oculare se pot găsi sub ochi, având formă arcuită, uneori ca nişte

pungi datorate vârstei sau stării de oboseală, precum şi la unghiurile externe ale

ochilor, când au forma unui evantai cu partea deschisă spre oasele temporale,

denumite şi labă de gâscă.

Ridurile bucale sunt aşezate în jurul gurii şi sunt dispuse oblic, unele pornind

din vecinătatea nasului până la comisurile gurii, altele fiind amplasate în jurul

acestora.

58

Ridurile sunt prezente şi pe obraz, orientate în general oblic, uneori având

forma arcuită sau a literei “V” cu deschizătura spre urechi ori spre gură şi ochi.

Ridurile mai pot fi dispuse şi în zona tâmplelor, a tragusului, pe gât, etc.

riduri frontale adânci

riduri frontale de suprafaţă

riduri oculare

59

riduri faciale riduri bucale

Semnele particulare ca urmare a practicării unor meserii constau în

modificări ale unor părţi ale corpului datorate exercitării îndelungate a acestora.

Exemplu:

cizmarii au bătături deasupra genunchilor – datorate loviturilor de ciocan

– şi la mâini, ca urmare a ţinerii cuţitului, precum şi înfundarea coşului

pieptului;

croitorii şi frizerii au bătături pe degete din cauza foarfecelor, precum şi

înţepături datorate manipulării acelor de cusut;

parchetarii prezintă bătături la nivelul genunchilor;

plăpumarii au îngroşări la nivelul gleznelor, ca urmare a obiceiului de a

sta “turceşte”;

fierarii au podul palmei întărit datorită ţinerii ciocanului;

pietrarii şi persoanele care lucrează în industria metalurgică prezintă

tăieturi foarte mici pe cornee, fapt datorat proiectării particulelor de piatră

sau metal;

muncitorii care manipulează substanţe pulverulente, minerale ori

minereuri prezintă încrustaţii cu praf (de făină, cărbune, ipsos, argilă,

calcar, fier, mercur, argint) pe mâini şi pe faţă;

60

muncitorii care manipulează produse chimice (materii colorate, petrol,

crom) pot prezenta eczeme caracteristice, dermatoze sau simpla colorare

persistentă a pielii ori coloraţia brună a unghiilor.

Tatuajul este rezultatul imprimării unor desene, nume, cifre, etc., pe anumite

părţi ale corpului omenesc prin introducerea sub piele, prin anumite tehnici, a unor

substanţe colorate.

Se cunosc două tehnici de bază pentru tatuare, executate cu instrumente

anume şi cu efecte diferite:

tatuajul în relief, obţinut prin incizii largi, făcute în piele;

tatuajul imprimat prin împunsături şi introducerea de substanţe colorate.

Etimologic, există două mari categorii de tatuaje: tatuajul involuntar, care poate fi:

accidental (profesional), reprezentat de încrustaţii de pulbere în epidermă

(cărbune în caz de explozie în mină, pilitură metalică);

medical (coloraţia închisă a pielii în locurile de aplicare a unor substanţe

vezicante);

produs de armele de foc ca urmare a tragerilor efectuate asupra corpului

uman de la mică distanţă, când pot penetra în pielea persoanei particule de

pulbere arsă şi nearsă;

tatuajul voluntar, urmare a dorinţei persoanei de a se tatua, care furnizează date

importante despre mediul, profesia, moralitatea, obiceiurile sau trecutul

persoanei. El se întâlneşte cel mai adesea, la foştii deţinuţi, la alienaţii mintal,

prostituate, marinari, etc.

Potrivit prof. dr. Nicolae Minovici, tatuajul voluntar poate fi clasificat astfel:

mistic (cuprinzând embleme religioase);

patriotic sau istoric (decoraţii, eroi, figuri şi inscripţii din istorie);

războinic (embleme, lozinci, semne de luptă);

erotic (figuri şi inscripţii obscene);

61

afectiv (simboluri ale dragostei, mâniei, bucuriei);

profesional (figuri şi inscripţii care înfăţişează specificul meseriei);

criminal (obiecte sau scene de crime);

homosexual (scene obscene, de pederastie sau lesbianism);

episodic sau familial (scene din viaţa individului);

fantezist (îndeosebi la alienaţii mintal – figuri din regnul animal, vegetal

sau mineral).

În ceea ce priveşte regiunea tatuată mai des se întâlnesc tatuaje localizate pe

braţe, mâini, gât, piept, spate, fese, regiunea genitală, în mod excepţional fiind

întâlnite pe frunte, faţă, nas, pleoape.

Materiile colorante mai des utilizate sunt: cerneala de China, cerneala

albastră, albastrul de Prusia, carminul, cărbunele pisat solubilizat în apă. Tatuajele

cu o singură culoare pălesc cu timpul, unele ştergându-se parţial sau chiar total (cu

excepţia cernelei de China), în funcţie de concentraţia soluţiei. În afară de ştergerea

naturală (spontană) a tatuajului, există şi posibilitatea de ştergere artificială,

realizată prin aplicarea de substanţe caustice pe zona tatuată, rămânând însă

cicatrice, sau prin injectarea unor picături de zeamă de lămâie.

În examinarea unui tatuaj se au în vedere culoarea, subiectul pe care îl

reprezintă, regiunea unde este situat, precum şi dacă el cuprinde eventuale nume,

litere, cifre.

62

tatuaje pe braţ şi antebraţ

tatuaje pe piept şi spate

63

tatuaje cu text şi simboluri

Modificările pigmentare ale pielii

Aspectele pielii îşi au stadiile proprii de dezvoltare, în raport de culoare,

elasticitate, pigmentare, etc. Pe măsura înaintării în vârstă scade elasticitatea pielii,

manifestându-se treptat printr-o uşoară cheratinizare a pielii mâinilor, apoi printr-o

pigmentare galben-brună şi, în cele din urmă, prin încreţire.

Petele păroase, cele mai multe de origine congenitală, prezintă, de asemenea,

o deosebită importanţă în identificare. La descrierea acestora trebuie precizat cu

exactitate locul unde se găsesc, precum şi, dacă este posibil, se va indica şi distanţa

faţă de organul sau detaliul cel mai apropiat.

4. Îmbrăcămintea şi obiectele portabile

După descrierea semnalmentelor statice şi dinamice, precum şi a semnelor

particulare ale persoanei de identificat, este necesară prezentarea amănunţită a

îmbrăcămintei persoanei respective, dar şi a obiectelor avute asupra sa.

Îmbrăcămintea presupune acele obiecte folosite pentru acoperirea capului

(pălării, căciuli, şepci, baticuri, basmale, eşarfe, etc.), pentru îmbrăcat (costume,

paltoane, pardesiuri, pulovere, fuste, etc.) şi pentru încălţat (pantofi, sandale, ghete,

cizme, etc.)28. 28 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 106

64

Asupra persoanelor se pot afla şi alte obiecte portabile, cum sunt: pachete,

cărţi, reviste, ziare, serviete, poşete, inele, brăţări, ceasuri, umbrele, etc. Descrierea

îmbrăcămintei şi a obiectelor portabile trebuie să vizeze: denumirea obiectului,

culoarea, gradul de uzură, materialul din care este confecţionat, dar şi alte

caracteristici, cum ar fi croiala costumului sau paltonului, forma pălăriei, felul tălpii

la încălţăminte, monogramele de pe bijuterii, etc.

Îmbrăcămintea va fi descrisă amănunţit şi cu ocazia examinării cadavrelor

sau în situaţia persoanelor dispărute, datele necesare întocmirii portretului vorbit

menţionându-se în fişe speciale.

Îmbrăcămintea poate duce la identificarea unei persoane nu numai prin

caracteristicile sale, ci şi prin indiciile pe care le oferă despre profesia persoanei

(uniforma de soldat, îmbrăcămintea preoţească, etc.), despre starea materială şi

originea socială (modestă, săracă, avută), poate trăda mentalitatea, gradul de

civilizaţie.

Totuşi, îmbrăcămintea şi celelalte obiecte portabile nu prezintă întotdeauna

caracteristici constante, utile pentru recunoaşterea sau identificarea unei persoane,

deoarece ele pot fi înlocuite sau modificate, în multe situaţii infractorii apelând la

deghizare şi machiere pentru a îngreuna urmărirea şi identificarea lor.

Ca mijloace curent folosite în deghizare pot fi menţionate:

prezentarea sub înfăţişarea sexului opus (travestire);

portul de peruci, bărbi, mustăţi false;

machiajul feţei;

vopsirea feţei cu permanganat de potasiu pentru a părea arsă de soare;

reducerea părţii vizibile a feţei prin folosirea de accesorii specifice;

intervenţii chirurgicale asupra unor elemente ale feţei, etc.

Intervenţiile chirurgical-plastice pot da naştere, prin modificarea unor detalii,

la greutăţi destul de mari în identificarea după semnalmente. Aceasta însă poate fi

realizată dacă se observă urmele lăsate de intervenţia chirurgicală, manifestate prin

65

existenţa unei cicatrice liniare, chiar dacă s-a folosit pentru camuflarea ei un rid sau

o cută naturală a pielii.

CAPITOLUL III

METODE ŞI MIJLOACE TEHNICE DE IDENTIFICARE A

PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE

Portretul schiţat

Este considerat a fi cel mai vechi dintre mijloacele utilizate la realizarea

portretului vorbit. Această metodă constă în schiţarea portretului persoanei ce

urmează a fi identificată, pornind de la declaraţiile martorilor sau ale victimei, de

către persoane ce posedă cunoştinţe şi aptitudini de desenator corespunzătoare

(criminalistul, atunci când dispune de asemenea calităţi, sau se apelează la

serviciile unui grafician, pictor, etc.).

După întocmire schiţa realizată trebuie prezentată persoanelor ce au descris

semnalmentele exterioare, în raport cu observaţiile acestora, urmând a fi făcute

retuşurile necesare, portretul schiţat putând fi folosit ulterior atât pentru urmărirea,

cât şi pentru identificarea persoanei în cauză.

Calitatea portretului schiţat prezintă o dublă condiţionare, şi anume:

îndemânarea executantului şi susţinerile martorilor sau victimei. Realizarea unei

schiţe de portret apte pentru identificare presupune cunoştinţe şi aptitudini de

66

desenator din partea executantului, astfel încât să redea cât mai exact elementele

caracteristice ale persoanei care interesează. În acelaşi timp, însă, această metodă

prezintă neajunsuri determinate de modul în care o persoană apreciază sau descrie

semnalmentele exterioare.

Sunt împrejurări în care persoana de identificat a fost percepută în condiţii

aparent bune, dar, fie datorită momentului îndepărtat în care se face ascultarea, fie

posibilităţilor reduse de descriere de către martor – determinate mai ales de gradul

de instruire şi inteligenţă, de vârstă, de profesiune, etc. – este aproape imposibil să

se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare.

În practică, pentru u uşura realizarea portretului robot prin acest procedeu, se

pot pune la dispoziţia martorilor sau victimelor seturi de fotografii ale unor

infractori cunoscuţi din care sunt selectate, în vederea desenării lui, trăsăturile

presupuse că au fost văzute la făptuitor.

Deşi dă rezultate notabile, acest procedeu se aplică mai rar în practică

datorită numărului insuficient de desenatori de care dispun organele de urmărire

penală.

Fotorobotul

Această metodă a apărut în anul 1952, iniţiatorul ei fiind francezul Pierre

Chabot, comisar divizionar din Lyon. Ea se bazează pe fotografiile detaliilor faciale

şi constă în reconstituirea imaginii unui infractor cu ajutorul descrierilor făcute fie

de către victimă, fie de către martori, prin utilizarea fotografiilor reprezentând

elemente faciale de la persoane diferite.

Pentru a se putea ajunge la fotografii compuse faţa a fost împărţită în trei

zone: fruntea şi părul; nasul, ochii şi sprâncenele; gura şi bărbia, obţinându-se 50 de

imagini ale primei zone, 200 de imagini ale celei de-a doua şi 100 de imagini ale

gurii şi bărbiei. Fotografiile trebuie realizate de aşa manieră încât zonele feţei să se

suprapună perfect iar colajul astfel obţinut se reproduce, se retuşează şi se

fotografiază, fotografiile utilizându-se în activitatea de urmărire.

67

În anumite albume fotografiile sunt secţionate în 5 zone, în felul acesta

sporind şansele de realizare a unui portret robot cât mai apropiat de înfăţişarea reală

a persoanei urmărite.

Fotorobotul a cunoscut diverse variante (blocnotesuri, proiecţii, anumite

suporturi), folosind trei, cinci sau chiar mai multe fragmente fotografice ale figurii

umane. O variantă a fotorobotului o constituie “foto-fit-ul”. Portretul robot este

alcătuit din imagini diapozitivate, cu zone fotografice ale figurii realizate în forme

geometrice, care se încadrează în mai multe variante de “cadru-portret”. Imaginea

persoanei se realizează cu ajutorul unui multiproiector pentru compunerea de

portrete, proiectate pe un ecran. La început s-au folosit patru proiectoare speciale

montate pe o platformă, ajungându-se ulterior la şase asemenea aparate.

Metoda fotorobotului este mai puţin utilizată în practică datorită dificultăţilor

de ordin tehnic în realizarea fotografiilor necesare.

Identi-kit-ul şi photo-identi-kit-ul

Metoda identi-kit-ului sau a desenului compoziţie a fost imaginată şi pusă in

practică de şeriful McDonald din Los Angeles. Ea constă într-o combinare,

manuală sau automată, a schiţelor elementelor faciale caracteristice unui grup

etnologic29.

Pentru folosirea acestei metode elementele faciale sunt desenate pe un

material transparent, constituindu-se un număr de grupe din cele 500 – 700 fişe ce

conţin schiţele respective, fiecare grupă conţinând câte un element facial în diferite

variante. Fiecărui element îi corespunde un simbol compus din cifre şi litere. Litera

reprezintă elementul facial, iar cifra una din variantele lui.

Totodată, pentru realizarea portretului trebuie să existe şi un album fotografic

care să conţină toate elementele faciale codificate cu aceleaşi simboluri, în cifre şi

în litere, ca şi cele de pe fişe.

29 ***Tratat practic de criminalistică, vol. I, M. I., Bucureşti, 1976, p. 115

68

Persoana ascultată (martor, victimă) alege din album o anumită variantă

caracteristică fiecărui element facial, după care se scot fişele corespondente, care

sunt aşezate, prin suprapunere, pe un suport special cu geam mat iluminat de jos.

Se obţine astfel o compoziţie grafică având o formă alcătuită din cifrele de cod ale

fiecărui element facial, necesară pentru transmiterea către alte unităţi de cercetare şi

urmărire penală.

Portretul robot astfel obţinut poate fi retuşat, în varianta sa finală, inclusiv

completat cu diverse elemente ce existau pe capul sau figura persoanei atunci când

a fost observată. Pentru aceasta, pe lângă caracteristicile morfologice ale figurii

umane, în trusa identi-kit-ului şi photo-identi-kit-ului, respectiv în album şi pe fişe,

se mai găsesc o serie de elemente accesorii, cum sunt mustăţile, bărbile, ochelarii,

diverse modele de pălării, etc.

Mimicompozitorul

Mimicompozitorul este asemănător identi-kit-ului, dar mai perfecţionat decât

acesta. Dispozitivul are forma unei cutii prevăzute cu un ecran. Pe ecran sunt

proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36mm.

În aparat se găsesc 6 filme pe care se află înregistrate variante ale

elementelor faciale. Deplasarea filmului este dirijată de la un panou de comandă.

După compunerea imaginii pe ecran aceasta poate fi fotografiată cu un aparat de tip

Polaroid încorporat dispozitivului.

Acest aparat nu a dat rezultate pozitive la noi în ţară.

Sintetizorul fotografic

Sintetizorul fotografic are la bază aceleaşi principii de compunere a imaginii.

Într-un timp foarte scurt se realizează un montaj cu ajutorul a 4 dispozitive ce

proiectează pe un ecran câte o zonă a feţei. Variantele de elemente faciale sunt

selecţionate din fotografii obişnuite, ceea ce conferă compoziţiei un grad sporit de

autenticitate.Practic, procedeul se apropie de metoda fotorobotului într-o variantă

mai perfecţionată, care permite compunerea de figuri din elemente faciale naturale.

69

Portretul robot computerizat

Pentru depăşirea unor dificultăţi create de folosirea practică a diverselor

mijloace tehnice de realizare a portretului robot, specialiştii au recurs la tehnica de

calcul electronic pentru compunerea diverselor elemente ale figurii umane.

Principalul avantaj al utilizării computerului în identificarea după

semnalmentele exterioare constă nu numai în exploatarea mai eficientă a datelor

furnizate de martor, chiar în ciuda unui mod de exprimare imprecis al acestuia, ci şi

în utilizarea altor date stocate în memoria calculatorului privitoare la persoane care

au săvârşit infracţiuni sau care sunt suspecte, dispărute sau date în urmărire.

În esenţă, deşi realizarea portretului robot computerizat are drept punct de

plecare informaţiile furnizate de martori sau victimă privitoare la elementele faciale

caracteristice, acesta va fi efectuat şi pe baza altor date deţinute de organele

judiciare, imaginea electronică obţinându-se atât din elemente faciale grafice, cât şi

din elemente preluate din fotograme diferite prelucrate de calculator.

În prezent sunt utilizate mai multe tehnici de calcul, cele mai cunoscute fiind

proiectul Sigma, sistemul “MACINTOSH PLUS”, sistemul IBM. Tehnicile de

calcul sunt completate cu sisteme de procesare a imaginilor, respectiv de fotografia

digitală. Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea de portrete robot ale adulţilor

îndeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade îndepărtate de timp faţă de

momentul identificării.

Sistemul imagetrak

Sistemul de recunoaştere facială imagetrak destinat activităţilor operative ale

poliţiei, este integrat la nivel naţional şi înlocuieşte cu succes clasoarele clasice cu

fotografii d semnalmente şi date de stare civilă ale persoanelor aflate în stare de

70

arest, detenţie sau libertate, urmare a comiterii de infracţiuni prin diversa moduri de

operare.

Sistemul are în componenţă un server de date central, instalat la Institutul de

Criminalistică din cadrul I.G.P.R., la care sunt conectate, prin inelul metropolitan

de comunicaţii, 42 de staţii de lucru instalate în fiecare judeţ şi la D.G.P.M.B.

O persoană poate fi regăsită în baza de date după următoarele elemente:

date de stare civilă;

semnalmente;

semne particulare, cicatrice, tatuaje sau deficienţe psihomotorii;

imagini - fotografii digitale sau fotografii pe suport de hârtie;

cu ajutorul algoritmului de recunoaştere facială (L.F.A.);

portretul robot realizat cu aplicaţia E-FIT;

faptă şi mod de operare sau alte atribute.

Sistemul imagetrak permite stocarea datelor de stare civilă pentru un număr

de aproximativ 500.000 de persoane, precum şi stocarea unui număr de 6 fotografii

digitale pentru fiecare persoană (3 pentru identificarea persoanei – 1 frontală şi 2

profil, iar celelalte trei sunt pentru semnalmente – cicatrice, tatuaje, semne

particulare), fotografia frontală fiind obligatorie pentru recunoaşterea facială.

Sistemul de recunoaştere facială imagetrak foloseşte un algoritm de căutare

facială (LFA), care este independent de :

culoare, a fotografiei sau de culoarea pielii;

rasă, structura feţei este universală;

sursa de preluare a imaginii (scanner, cameră foto sau video);

vârstă, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului;

machiaje, păr facial, ochelari, iluminare, etc.

Se disting 80 de puncte nodale pentru faţă care măsoară distanţa dintre ochi,

lăţimea nasului, adâncimea orbitelor, oasele feţei, linia maxilarului, bărbia.

71

Prin măsurarea acestor puncte nodale se obţine un cod numeric de

reprezentare a feţei (faceprint) salvat într-un fişier de numai 84biţi. Sunt necesare

14 – 20 de astfel de puncte pentru crearea acestui faceprint.

Expertiza fotografiei de portret

Metoda portretului vorbit poate fi folosită pentru identificarea unei persoane

pe baza trăsăturilor exterioare redate în fotografii. Examinarea şi compararea

trăsăturilor exterioare reproduse în fotografii permit expertului sau specialistului

criminalist să stabilească dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea

uneia şi aceleiaşi persoane sau a două persoane diferite, precum şi dacă fotografia

unui cadavru se referă sau nu la o anumită persoană.

În procesul identificării prin expertiza fotografiei de portret se analizează atât

caracteristicile generale (sexul, vârsta, forma capului şi a feţei, dimensiunile,

amplasarea şi culoarea elementelor componente ale feţei), cât şi caracteristicile

individuale, adică semnele particulare (cicatrice, pete, negi, aluniţe, riduri, tatuaje).

Expertiza fotografiei de portret se face cu respectarea următoarelor reguli:

aprecierea trăsăturilor exterioare se va face în raport de particularităţile

redării prin fotografiere a acestora, de frecvenţa şi stabilitatea lor,

punându-se accent pe acelea care nu suferă modificări prea mari,

respectiv elementele legate de sistemul osos sau cartilaginos;

fotografiile supuse examenului comparativ trebuie aduse la aceeaşi scară;

dacă fotografiile ce stau la baza examinărilor au fost făcute la intervale de

timp ce depăşesc 4 – 5 ani, este necesar să se aibă în vedere posibilitatea

modificării trăsăturilor exterioare ca urmare a influenţei vârstei, a unor

boli, a proceselor de îngrăşare sau slăbire, etc.

Expertiza fotografiei de portret parcurge următoarele etape:

examinarea separată;

examinarea comparativă;

formularea concluziei.

72

Examinarea separată

În cadrul acestei etape sunt desfăşurate de regulă următoarele activităţi:

studierea fotografiilor pentru determinarea factorilor ce au putut influenţa

ilustrarea corectă a aspectului exterior şi a particularităţilor. În acest sens

se apreciază claritatea, contrastul, intensitatea, retuşarea, petele, etc. şi

modul în care acestea au influenţat calitatea imaginii şi au determinat

modificăre ale caracteristicilor generale şi individuale.

studierea condiţiilor în care au fost executate fotografiile, poziţia

persoanei, aspectul exterior şi iluminarea folosită.

La aprecierea poziţiei persoanei se au în vedere: poziţia aparatului de

fotografiat (din faţă, lateral stânga - dreapta, de sus sau de jos), poziţia capului faţă

de aparatul de fotografiat (spre în faţă sau spre în spate) şi poziţia feţei (în centru, în

marginile laterale, în partea superioară sau inferioară).

În ceea ce priveşte aspectul exterior al persoanei, trebuie avut în vedere, pe

lângă expresia feţei – ochii larg deschişi, sprâncene ridicate sau coborâte etc.,

toaleta şi cosmetica folosită.

La stabilirea iluminării folosite la fotografiere se va preciza poziţia sursei

principale: din faţă, din stânga, din dreapta, de sus sau de jos.

prelucrarea materialelor puse la dispoziţie, inclusiv reproducerea acestora

şi multiplicarea într-un număr suficient de mare.

Examinarea comparativă

Pentru efectuarea examinării comparative sunt folosite mai multe procedee:

compararea prin confruntarea trăsăturilor;

stabilirea continuităţii liniare a trăsăturilor;

metoda caroiajului;

măsurarea valorilor unghiulare;

proiecţia punctelor comune.

Compararea prin confruntarea trăsăturilor

73

Acest procedeu constă în aşezarea celor două imagini, realizate la aceeaşi

scară şi, dacă este posibil, din acelaşi plan în acelaşi plan. Apoi se caută elementele

comune, care trebuie să coincidă sub aspectul formei, mărimii, poziţiei, cât şi al

semnelor particulare atunci când este vorba de una şi aceeaşi persoană şi să difere

când cele două fotografii reprezintă imaginile unor persoane diferite.

Elementele descoperite, respectiv asemănările şi deosebirile, se notează

separat, se descriu şi se marchează pe fotografie. Se recomandă ca, în funcţie de

concluzia la care se ajunge, să se marcheze unele din aceste elemente. Astfel,

atunci când cele două fotografii reprezintă una şi aceeaşi persoană vor fi marcate

elementele de coincidenţă, iar atunci când cele două fotografii reprezintă persoane

diferite, se marchează elementele de deosebire.

Pentru sublinierea unor elemente de detaliu, în afară de marcarea elementelor

supuse examenului comparativ, mai pot fi stabilite şi unele distanţe între o serie de

elemente ale figurii. Acest lucru, însă, este posibil numai dacă cele două fotografii

sunt aduse perfect la aceeaşi scară.

Stabilirea continuităţii liniare a trăsăturilor

Procedeul constă în realizarea unor imagini compuse, obţinute prin decuparea

şi asamblarea unor elemente ale figurii din cele două fotografii. Decuparea se poate

face vertical, orizontal, sub un anumit unghi, în linie frântă, între anumite puncte,

etc. secţionarea fotografiilor trebuie să se facă în aşa fel încât să se realizeze la

asamblare intersectarea cât mai multor elemente ale figurii. De asemenea, atunci

când este prezent un semn particular este de preferat ca secţionarea şi asamblarea

să se facă şi în locurile respective pentru a se sublinia continuitatea liniară a

acestuia.

Acest procedeu poate fi aplicat numai atunci când cele două fotografii sunt

realizate la aceeaşi scară şi redau imaginea din acelaşi plan.

Metoda caroiajului

74

Constă în realizarea unor reţele pătrate cu ajutorul unor linii paralele şi

echidistante trasate în plan vertical şi orizontal şi poate fi utilizată când cele două

fotografii sunt realizate din acelaşi plan şi la aceeaşi scară.

Trasarea reţelelor pătrate se face respectând unele reguli:

Mai întâi se trasează axele de coordonate (în ambele planuri) ţinând cont

de elementele fixe ale figurii. Verticala se trasează pe axa nazală, prin

mijlocul rădăcinii nasului şi vârful acestuia. Orizontala se trasează fie sub

baza nasului, fie unind lobii celor două urechi.

Celelalte linii orizontale şi verticale se trasează la distanţele stabilite în

funcţie de mărimea imaginilor.

Reţelele pătrate obţinute acoperă întreaga figură.

Se notează cu cifre pătratele aflate în planul vertical şi cu litere cele în plan

orizontal, în aşa fel încât fiecare pătrat să fie marcat cu o cifră şi o literă. După

realizarea caroiajului se urmăreşte ca în ambele imagini un anumit element (sau o

parte din el) al figurii să fie dispus similar.

Măsurarea valorilor unghiulare

Procedeul constă în alegerea unui element al figurii din care se trasează linii

tangente la extremităţile altor elemente, formându-se astfel unghiuri determinate de

forma, mărimea şi poziţia detaliilor figurii.

Fotografiile examinate trebuie să fie executate din acelaşi plan, dar nu este

necesară aducerea lor la aceeaşi scară.

Proiecţia punctelor comune

Pentru aplicarea acestui procedeu este necesar ca cele două fotografii ce se

compară să fie la scări diferite, dar imaginile să fie realizate în acelaşi plan.

Demonstraţia se realizează prin lipirea celor două fotografii pe un suport marcându-

se o axă optică verticală. Apoi se unesc elementele corespondente ale celor două

imagini cu linii drepte care converg spre un singur punct. Realizarea convergenţei

demonstrează identitatea persoanei din cele două fotografii examinate.

75

Indiferent însă de modalităţile folosite, trebuie avut în vedere că orice

modificare a poziţiei capului dintr-o fotografie faţă de cealaltă sau nerespectarea

proporţiei scărilor la obţinerea pozitivelor poate da naştere unor deosebiri ale

detaliilor exterioare care ar duce la elaborarea de concluzii eronate privind

identificarea.

Formularea concluziei

Atunci când elementele caracteristice ale capului ce au stabilitate şi care nu

se modifică decât în cazuri deosebite (accidente, intervenţii chirurgicale) sunt

asemănătoare, iar deosebirile se referă la elemente neesenţiale (barbă, mustaţă), se

poate aprecia că fotografiile aparţin aceleiaşi persoane.

Dacă, dimpotrivă, deosebirile se referă la elementele esenţiale ale capului

(forma capului, înălţimea şi lăţimea frunţii, lăţimea nasului, rădăcina acestuia,

particularităţi ale bărbiei, depărtarea urechilor), atunci este evident că fotografiile

nu se referă la una şi aceeaşi persoană.

**************************************************************

Identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor

faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi valorificarea

elementelor materiale care pot explica şi proba o anumită stare de fapt.

Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică

presupune recunoaşterea unui obiect concret ce poate avea elemente sau însuşiri de

natură să îl apropie de alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care

se deosebeşte de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic doar cu el

însuşi.

Activitatea de identificare cel mai frecvent uzitată în criminalistică este cea

care are drept scop identificarea persoanei cunoscută şi sub denumirea de

“identificare judiciară”, identificarea după semnalmentele exterioare fiind o metodă

76

ce întregeşte posibilităţile de identificare a omului pe baza urmelor lăsate de acesta

în câmpul infracţional, acceptată fiind ideea conform căreia imaginea făptuitorului,

aşa cum a fost ea percepută de un martor ocular sau de victimă, poate fi asimilată

cu o “urmă de memorie”.

77