9

i l i i i i i i i T

• 1

ciodl

că.

NeeuIăJţă, fu c a r e ştii mult v e n i m la P u t e r e ? %

te s â te bată , Atihalache s crezi d s& trăim cit M a t u s a l e m ? r

F U R N I C A Anul ai XV No. 70, Luni 2? Septembrie 18%')

Impozitele Comunaie i''

Prinşi de grija miliardelor de coroane declarate de către oameni cari implo­rau parlamentul, astă primăvară, să nu lase pe vampiri să le măreas.ă chiria — contribuabili din Bucureşti b'âu bă­gat de seamă un fenomen care'i atinge dr aproape. Primăria, ajunsă in sapă de lemn, are nevoe de venituri — şi cfud are nevoe de parale primăria, lo.uitorii trebue să-şi deşerte punga.

Şi s'a pus impozit: pe dric, în caz de moarte; pe zestre, dnd te însori; pe construcţie, clnd clădeşti; pe locul viran, dacă nu clădeşti; pe autorizaţia de reparaţie, dacă ai

cn ce s'o faci; pe lemnul de construcţie ca s'o prop­

teşti cînd nu poţi repara; şi pe apâ; si pe gaz. Pe aerul de respirat nu s'a pus încă

taxă, fiindcă, de o cam dată, aiernl din Bucureşti nu e respirabil.

Dintre toţi cîţi locuiesc în capitala Romîniei Mari, singuri cari rămîn în afară de dăjdule comunale, sunt: '

cei prinşi astă iarnă că vindeau par­ticularilor lemnele primăriei;

cei cari, muritori de foame in 1916, an automobile în 1920;

cei cari âu vîndut cu preţurile de azi mardaua cumpărată înnâintea răsboiului;

cei cari primesc zahăr de la Aprovi­zionare şl'l vînd ca adus din America;

cei cu permisuri de export; cei cari au lucrat cu A. C. P . ; acţionarii din I. R. D. P.; asociaţii d-lui Rusu Abrudeanu; cei cu intrare liberă la d. Tâzlâoanu; prietenii d-lui Schtlller; adepţii d-Iuî Argetoianu; slujnicile cu ciorapi de măt?se; basarabenii cu zulufi; bucovinenii cu leibăr; transilvănenii cu.... coroane pe car­

tea de vizită; şi proletarii putrezi de bogaţi. Afară de aceştia, simpatici şi intere­

sanţi,. încolo, toţi nevoiaşii cîţi calcă pe islazul.lui Bucur, toţi, şi vii, şi morţi, şi celibatari, şi familişti, şi proprietari (

şi chiriaşi — toţi fără, distincţiune, cîţi ambiţionează onoarea de a dormi la iarn\ î;i Cişmigiu, sunt puşi la bir ca s5 alimenteze bugetul din care comuna Să plătească, pe Ungă tamazlîcul care

bea tutun prin biurouri, şi pe cei treizeci şi unul de primari — căci, ca să se realizeze economiile, fiecare conţiliu are delegaţie specială, cu diurnă, cu lemne cir zahăr şi cu etc.

Atîtea suni sarcinele cu cari ne a în­cărcat administraţia părintească, în cît, cu 30 de lei kilogramul de zahăr, eu 17 lei ocaua de carne, cu 2 franci pum­nul de pătlăgele, cu 200 de lei pere­chea de sprlncene Ia ghete şi cu 2000 de lei hainele de bumbac — o să plîn. gem cu lacrămi fierbinţi pe Haneş, spio­nul pus de nemţi ca primar al lui Ver. zea, care, hain Ia suflet şi başi pungaş de natúréiul lui, ne dedea, totuşi, voie să trăim, cind preşedinte de consiliu era Mackensen, cu, nuilt-mult, 20 la sută din ceeace cheltuim azi ca să ne vedem loazele culcîndu-se nemîncate.

Şi taxe şcolare de sute de Iei; ş 1

donaţii obligatorii la eforiile liceelor şi abecedarul cu un galben bucata; şi lemnele cu două zeci de poli vagonul; şi săpunul cu două zeci de franci — şi cu trei Iei ocaua de mălaiu într'o vreme cînd, p'alocuria, porumbul dă pînă Ia patru chile de pogon!

Păcat că ne au luat nemţii clopotele )

căci, altfel, cu milostenia pe care ne o arată stăpînirca ca să băgăm de seamă că ne am atins idealul naţional, ne-am pomeni, într'o noapte, cu glas care, din clopotniţă, să cheme, din sentiment de păgînă ingratitudine: „Von Tuelff! Von Tschappe! Von Tuelff! Von Tschappe"!

N'avem clopote, însă, şi nu putem adres a ruga noastră nimănui. De altfej nemţii ocupaţi să dezarmeze pe pahonţi, nici n'ar avea vreme să ne asculte — său, răstit, ne ar răspunde, cei cari vorbesc franţuzeşte printre ei: „Tu l'as voulu, Georges Dandin", adicătelea, pe pe limba patriei; „Nu v'am lăsat,acolo, pe Gheorghian ? Ce vă mai izmeniţi" i

Primarul nostru s'a hotărît sá-1 facă de dorit pe Verzea —cum guvernul ne duce cu simpatiile spre „fostul şi viitor ministru".

Von T r ă s n a l e .

Colaboratorii permanenţi ai „Furnicei! sunt : George Ranettl (Klriak Napadarjan) Conte le d e Tekirghio l . Jorj DelaniizM-Gheorghe Biciuşca, e tc . ) Ghiţâ Rădulescu, (Arbibald şi fel de fel de pseudonlme) -lon Gorun (Ion Grăraăiicu), 1. Botez , (August P r o s t a ) şi N. D. Ţăranu (Nicol lo Nlascalzzoni . Nae Sa l t imbanc» , Năiţâ 1-diotu) .

Carlceturişd : A, Murim şi F. Şirnto.

POPESCU & Comp. — ADAPTĂRI —

>,**• • i

Să tot fi fost...

...ceauiriie opt dimineaţa cînd servi­torul, vîrînd capul pe nşe, i a spus :

— Domnule, hai mai repede că vă cheamă madam Georgescu !

„Domnul" a sărit imediat din pat, s'a îmbrăcat iute, punînd pe el o pe­reche de haine noui şi o sticluţa cu parfum cumpărată chiar in ajun.

Madam Georgescu e o femeie foarte plăcută — dovadă că place Ia toată lumea—, femeie nostima c'un defect mare — enorm: îşi iubeşte bărbatul şi nu l'ar înşela pentru nimic în lume! • „Domnul", crai bătrîn şi cu parate (vorba cîntecului), se ţine după ea încă de anul trecut, cînd i-a făcut cunoştinţă la băi, în fiecare zi căsnin-du-se s'o convingă că el are acasă o bibliotecă extraordinară, bibliotecă care arde de dorinţa de a fi vizitată şi cercetată de o femeie cultă ca ma­dam Georgescu. Madam Georgescu, însă, ştiind din experienţa aftora cfte „porcării" poate ascunde biblioteca unui holteiu bătrîn, totdeauna I'a re­fuzat.

— In sfîrşit, acum va fi a mea! — îşi mai potriveşte ei odată cravata, în faţa oglinzi. Apoi, pSşind pripit, o ia spre salon, deschide uşă, ploconindu se adînc suspină:

— Doooamnâ... Nici un răspuns. Surprins (aşteaptă ca doamna sl'i

sară de gît) „domnul-1 ridică privlre-a... Salonul gol!

Furios, sună de vine servitorul. — De ce-ai lăsat'o să plece, dobitu-

cule ? — Pe cine, domQrüt ? — se miră

servitorul. — Cura „pe cine"?!... Pe madam

Georgescu. — Eu?! — Câ doar nu eu! N'ai venit tu

adineauri de'mi ai spus că mă cheamă madám Georgescu?

— Da, domnule, adevărat. Şi acum sună.

— Cine sună? — Madam Georgescu. E o jumătate

de ceas de cînd va cheamă la telefon !

Bătrîuul crai numai că n'a leşinat.

F U R N I C A 3

Cred şi eu. O lipsă de „aventură" de pe urma căreia s'â ales eu cinci ziie de friguri cerebrale!

Diverse.

Vaxilescu e o;n de afaceri; umblă toată ziua prin tîrg după f„ocazii".',(Ia numirea de „ocazie" orice păcăleală din care omul dc afaceri poate trage un profit bănesc imediat. Operaţia se face repede — aşa de repede că chiar în momentul acela un alt om de afaceri la rîndu'i îl poate păcăli... tot de „ocazie". Cînd două „ocazii" se ciocnesc, pulbe­rea s'alege dc cîştig).

Vaxilescu s'a întors tîrziu, prăfuit ca o suradă nestropită.

Soţia sa îl întîtnpină invariabil cu aceleaşi vorbe:

— Ai făcut ceva ? — Nimic, nevastă! — s'aşează el pe

marginea patului ca să?se descalţe. — Iar vei fi stat ca un bou la

cafenea! —r Dc unde, nevastă!... Vaxilescu trage de-o gheată. Piciorul

apare în ciorap, fumegând. — Am umblat de nu'mi mai simt

picioarele. — Ba eu Ie simt al dracului! — duce

femeia mîna la nas pe cînd legitimu-i soţ reuşise să'si scoată şi-a doua gheată.

Scena se petrece în salonaşul unui apartament c'o singură odae, locuit de „mamiţica", văduvă, şi fică-sa, în al optsprezecelea an de existenţă.

Soseşte în vizită Georgescu. — Bine Cti venit: am să'ţi spui ceva

grav... foarte grav... — Domnişoara... — S'a dus pe calea Victoriei să

cumpere nişte note muzicale. Şezi, te rog... ia loc p'un scaun.

— Sunt grăbit... — Ştiu... ştiu tot şi nu'mi vine să

cred! Auzi! auzi! dumneata, om serios, prietenul casei... cel mai bun prieten al nostru... Nu: zău dacă mai în{eleg ceva!

— Dar eu ?... eu înţeleg şi mai puţin. — Să spui d-ta Miţei mele... — Ţi-a spus ceva?! — E datoare: ea e comoara mea şi

eu trebue s'o păzesc! ~- S'o păzim amîndoi, madam! — Daaa?.,. D'ala i-ai propus să vie

să se culce la d-ta ?... Toate ca toat»

dar asta nici prin gînd nu'mi ar fi trecut!

Mamiţica scoate batista, începe să plîngă.

Georgescu, fîstîcit, caută s'o con­soleze :

— De ce atîta supărare ?... Pentru ce atîteâ lacrimi?...

— Auzi! auzi! — geme îndurerata femee: să spui Miţei mele să vie să se culce la d-ta... (Plingind ca hohote). Dar bine, d-leTGeorgescu, te-am oprit eu vreodată să vii să te culci la noi ?

* Sindrofie la mahala. — Domnule Mitică, dc cîtvâ timp

ai devenit foarte scump la vedere: sunt două luni de -cînd n'âi mai dat pe Ia noi!

— Domnişoară, şi azi dimineaţă am trecut pe subt ferestrele dumneavoastră, dar n'am îndrăznit să vă deianjez.

— De ce? — Tocmai cîntaţi o romanţă din gură. — Ce are aface! Din cînd ta cînd

cînt şi eu ca să omor timpu. — Vai de mine, domnişoară, n'aţi

putea să schimbaţi arma ? Omorîţi'l cu altceva, că prea îl chinuiţi săracii!

Sufletul femeii...

...e un mic muzeu de curiozităţi, una mai monstruoasă decît alta. Totuşi, n'aveţi ideie cu cîtă plăcere invită băr­baţii să'l viziteze, fără date fixe câ la muzeele oficiale, Ia orice oră din zi şi noapte — mai ales.

Madam Popescu, fată de burghez, crescută la călugăriţe, are numai doi vizitatori: legitimul ei soţ şi d-nul Ionescu — cel dintîi jucînd şi rolul gardianului care de obiceiu moţăe la uşe. Şi pe cînd el se luptă cu somnul, madam Popescu, în odaia d'alături, acelaş somn şi'l sperie în braţele Iui Ionescu.

Frunza de viţă a neveste-si ne mai avlnd valoare, ca să se distreze, în primăvară Popescu a cumpărat un petic de vie.

— Cel puţin ştiu c'o să beau vin curat! — a fost scuza lui, fără a bănui măcar că'n lipsa unui teasc sistematic strugurii vor fi sdrobiţi, în saci, de picioarele murdare ale omului însărcinat să păzească viea de hoţi.

Ieri, fiind cu toţii la masă, Popescu îi înştiinţează;

lîtlfl liilffil Mai am un singur dor, Oblonul cînd se lasă. Să mă lăsaţi sâ mor Beat mort aici subt masă.

Pc cînd eu o să zac, Să 'mi cînte la ureche, Nu popa, ci Ciolac, Un cînt din vremea veche.

Iar cînd amicii mei Se duc spre dimineaţa Să ia ca d'obicei Ciorbă de burtă'n pată,

Eu voi dormi tihnit, lor don" sergent în strada Se va uita tîmpit Ca 'n bandă să mă vadă.

Nu'mi ardeţi luminări Cînd mi s'o 'nchlde geana, Să simţ, su fiind prin nari, La capu'mi damigeana.

Dormi-voi împăcat Că am făcut-o lată, Si nu m'a tulburat Nici chelnerul [a plată .'

Măturătorii cltid Jeşi-vor (de nu'i ploae), M'o duee încet ş) blînd Cotiga de gunoaie.

Kiriak Napada r j an II» • U M I I I III I I I II I I I II I III I I III

— Diseară plec cu trenu la vie. Madam Popescu se miră: — Singur?! Ionescu îi face mereu cu ochiu.

Madam Popescu nu'I observa, adaugă: — Ia-mă şi pe mine. — Nu se poate. Mă duc pentru

culesul viei. Toţi oamenii se'mbată şi spun fel de fel de prostii pe cari o femeie cinstită nu trebue să ie audă.

Popescu a plecat Ia gară, în trăsura. O oră în urmă, hop şi Ionescu, pe

jos. Madam Popescu tocmai se pregătea

de culcare. Ionescu intră ca Ia el acasă, dă s'o îmbrăţişeze, cerîndu'i muteşte ceeace nu-1 refuzase niciodată.

— Nu se poate! — îl respinge ea spre uşe. Să profiţi de absenţa unui om care nu-i prezent ca să'^i apere onoarea!!

D'aia e bine să'ţi faci educaţia la „călugăriţe"!

Nae D. Târaou .«.«..........т..'^90'*"* "•"*'» "»"•••>•'•»

Bufetul delà Şosea

UQUCUiftS A8R»C

v

— Priveşte, Mito: asta i ultima modă. — Ce „ultima moda", MIşule: asta-! fos ta mea serv i toare !m=

brâcatft cu camasea care mî«a furat 8© I

Anul al XV. No. 70. Luni 27 Septembrie 1920 F U R N I C A 3

PORCI I IMPRESII DIN TIMPUL INVAZIEI

NOTE DE OM NECĂJIT

— Aveai colegi mulţi acolo unde ai - fost tu? întreabă romînul de rit mo­

zaic. — Camarazi, vrei să -zici, îl corec­

tează prizonierul. Se zicea şapte zeci şi cinci de mii, dar eu cred că trebuie să fi fost peste nouăzeci de mii, fiind că muriau cîte cinci-şase sute pe zi.

— Intr'o singură zi, la Buzău, au murit, de tifos exantematic, trei din cinci mii de prizonieri, intervine Antim, ca să complecteze pe Brill.

— Spune-i dumnealui! îl asmute Căneanu, desemnîndu-mă pe mine. Spune-i dumnealui, câre nu vrea să

1 crează c i Romînia a suferit un de­zastru.

Prizonierul, găiit şi fercheş, poate vre-unul dintre cei despre cari comu­nicatele noastre vorbeau la rubrica „dispăruţi" porneşte â la Mizrahy — dar îi usuc verva replicîndu-i:

— Aici, domnule, pe cînd erai dum­neata nu ştiu unde, s'a publicat, întîiu în Gazeta Bucureştilor, pe cînd se redacta în două jargoane; pe urmă, în Bukarester Tagblatt; după aceea, în amîndouă simultan; şi, în sfîrşit, în broşură specială — s'a publicat numă­rul, numele şi situaţia fiecărui prizonier. Aşâ, cîntată, filată, augmentată şi co­rectată, lista marelui cartier general german acuza, lâ Decembre trecut, tocmai pe cînd dispăruseşi dumneata în lagărul nemţesc, şapte zeci şi cinci de mii, cu dezertori cu tot. Dintre a-ceştia, dacă scoţi vre-o trei zeci de mii „dispăruţi", cari nu sunt romîni, rămîn patru zeci şi cinci de mii de prizonieri — aproape atîţ ;a cîţi pri­zonieri germani avem noi. Şi numărul trebuie să fie cel puţin exact de vreme ce'l dau nemţii, cari au tot interesul să se laude şi să ne demoralizeze.

— Micşorează numărul într'adins, mă întrerupe inginerul, tocmai din pri­cină că mor atît de mulţi — ca să n'aibă de dat socolealâ, pe urmă, de cei trecuţi în lumea cealaltă.

— Va să zică germanii ştiau dela Decembre că, în timpul captivităţii, aveau sâ moară cîte şase sute de prizonieri pe zi — şi au făcut calcule prealabile ca să ştie din vreme pro­porţia în care să le reducă numărul cu anticipaţie 1

— In definitiv, cifra precisă n'o ştiu, a muiat-o prizonierul de râsboiu.

Să ţi-o spun eu, domnule, că opera­ţia e foarte simplă: numărul prizonie­rilor de războiu, fară „dispărut,", e de un milion.

— Un milion ? întreabă isrâieleanul, făcînd ochii cît dovleacul,

— Păi, da — un sfert, adică, din ar­mata noastră...

Iaca socoteala. Sunt două sute de zile dola Noemb

rie şi pînă acuma— două sute de zile de cînd sunt în Germania prizonieri romîni.

Socotind numai cîte cinci sute de morţi pe zi, face o sută de mii de morţi, de pe chiar cifra dumitaie. Este?

— N'am precizat. — Ba ai precizat : cinci sute pe z\.

Suta aceasta de mii, plus aită sută de mii cari nu muriseră încă pe cînd te învîrteai dumneata, fac două suta de mii.

— Parcă eu'i-am numărat unu! cîte unul!

— Părea, adineauri, că'i număraseşi ca Mizrahy pe doctori.

— Şi chiar aşa, tot nu fac milionul. — Încă nu, într'adevSr. Dar d-ta ai

fost prizonier de războia într'o singură localitate din Germania — şi sunt, în imperiul Kaiserului, vre-o zece lagăre pentru romîni. Nu e aşa ?.

— Şi ce vrei să spui? — Că dacă ai repeta de zece ori

pe cei două sute de mii, cari trebuie să moară în viitor...

— Socoteala asta...

Jidanii s'au cam şifonat — şi, neavînd» deocamdată, credit la korr.andatură, ca să mă denunţe, s'au năpustit în cor împotriva lui... Take Ionescu, care a uitat să ceară consimţim întul lui Nie-mirover cînd a pornit campania pentru eşireâ noastră din neutralitate.

Tot este, se vede, o dreptate ima­nentă, cum zice Streitmann cînd nu e ostatic. Take Ionescu este extrem ca Cuza. Pentru antisemitul de Ia laşi nu poate să fie de treabă ovreiul, chiar dacă '1 stimează pînă a i încredinţa scrisori de recomandaţie; Take Ionescu, e tot aşa de intransigent, dar pe dos: nimic nu se poate face în ţara romî-nească pînă cînd nu pune mîna o-vreiul.

Şi vremea, care răzbună toate, s'a însărcinat să pedeapsească extremită­ţile: Cuza e silit să sprijine, cu Geler-ter, revendicările poporatiunei; iar Take Ionescu, filosemit ardent ca orice „mare european", e spînzurat în efigie de către evrei — în aşteptarea ceasului liberator cînd Nilul, rupîndu-şi zăga­zurile, să le mai aducă mană, ca pre­peliţele în timpul hoinârelei lor prin pustiu.

Căci, veţi fi observat fenomenul,cred: de cînd, pentru a lua, din vreme, lui Stere, apa de la moară, s'a fundat Gazeta Bucureştilor cu personalul, în­trunit, al Serei şi al Libertăţii, redac­torii, exclusiv ovrei, duc campania cea mai înverşunată nu împotriva regelui, nu împotriva lui Brătianu — ci împo­triva lui Take Ionescu, cel mai mare, cel mai odios, singurul duşman al tu-

deseci seminţii. De Ia început şi pînă la sfîrşitul ordurei poliţieneşti, coloa­nele gem de lăturile pestilenţiale pe cari '1 le toarnă ovreii, fără talent, fără credinţă şi fără vervă, dar cu ură uci-gaşă, cu concepţie haină, cu toată otrava de care e volnic neamul acesta de Iuda.

Cînd, pe icl-pe colo, strecoară Cam-buropo' cite o „hoţie de la ministerul de răsboiu\ furişată prin coloane pă­răsite şi in stil d<? băcan fugit de la şcoala de adulţi, e semn, atunci, câ nemţii, exaspetâţi de inepţiile zilnice, au cerut anume variaţie în uniformi­tate. Regula, însă, e, ca, de la pr.ma pînă la cea din urmă pagină, otreapă sâ plutească în scirba cu care ovreii împroşcâ pe Take Ionescu.

Acuma, dacă n'aşi avea înaintea o-chiior soarta de rîs pe care a avut-o Carp, celebrul, de cîte ori a făcut cîte o profeţie, a-şi risca şi eu să prooro­cesc câ Cuza va învăţa, din ceeace a văzut în apropierea frontului, că, rar, dar se găsesc, cînd îi cauţi bine, şi ovrei cum se cade, ovrei cari nu trebuiesc confundaţi, numai din pri­cina sistemului, cu colonia de microbi patogeni — dar că Take Ionescu, filei după zece ani d;' Gazeta Bucureşti­lor tot nu va învăţa câ se poate face treabă, în ţara romînească, mai ales fără filistenii din spiţa celor ,dispă­ruţi ' .

Dâr nu fac profeţia fiind că sunt sigur că „şeful", elastic cum îl ştiţi, e în stare, pentru a mă împiedica de la succes, sa'mi adopte punctul d? ve­dere numai ca să mă puie, alături de Carp, în rîndul proorocilor mincinoşi.

Oameni în tainele poliţiei secrete îmi afirmă că alergătura lui Feldmann — pentru dame: Ghidale, ori Georges sau Mişu — n'a fost zadarnică, deună-zL

Intr'adevăr, Victor Bilciurescu a fost chemat azi, la CentralpolizeisteUe, ad audiendum verbum...

S u r o g a t e l e . — Un soldat german 'mi a oferit, pe bulevardul Carol, trei kilograme de zahăr, cu cîte două zeci de iei kilogramul.

Ca să înlesnească militarilor putinţa de a învîrti negoţ, cu din al cărui pro­dus să întreţie foamea celor de acasă prea cinstita autoritate nemţească a confiscat de pe piaţă ultima bucăţică de zahăr — şi amendează furios pe co­mercianţii cari s'au sustras dela rechi-ziţie şi debitează, la mahala, cu dra­mul, pentru lehuze ori pentru copilaşii bolnavi.

Cu măsura aceasta, zahărul a deve­nit monopol al pungaşilor îmbrăcaţi în uniformă.

Sunt, însă, cazuri cînd medicii pres­criu zahăr ori siropuri — şi farmaciştii, cari nu pot alerga, pentru fiecare re­ţetă, după complicii Majestăţii Sale împăratului german, au făcut întrebare

6 F U R N I C A

Ia serviciul sanitar teuton cum să se comporte în asemenea împrejurări. Şi au primit, grabnic, ca răspuns, o cir­culară, în care escrocii imperiali po­runcesc: veţi întrebuinţa cretă în loc de zahăr, şi, drept sirop, veţi servi apă aromatizatăl

Graţie, dar, technicei germane, scro-fu'oşii, anemicii şi arterioscleroticii se tratează cu tibişir şi cu apă — pe cînd oneştii piraţi umblă cu taraba pe Ia râspîntii şi vînd zahărul sechestrat de pe Ia negustori.

Va rărnine de-a pururea jaful, în amintirea romîniior, ca distinctivă ca­racteristică a haiducilor asmuţiţi de katzer asupra Europei ca s'o înveţe ce va să zică cinste, moralitate şi co­rectitudine !

Ordonanţa de azi e sugestivă. Se s, une în toate literile că, de acum în colo, debitul, în statele neutre, al Ga­zetei Bucureştilor şi Bukarestertag-blatt este cu desâvîrşire interzis.

Nemţii, dar, cel mai fără de pudoare popor de pe glob, s'au ruşinat, ei în­şişi, de stupida competinţă cu care scrin condeierii pami/nteni — dar ro-mînii de rit mozaic, nu. Ce să se fi mttmplat, adică, pentru ca statul ma­jor al presei tudesci să interzică rigu­ros ca inepţiile lui Wecsler, Bercu, Zafcmann, Burâh, Caraburopol, Gros-srnann şi Slavici să meargi în Elve­ţia, în Olanda sau în Scandinavia, de vinde pot trece în Rusia — şi de acolo la Iaşi, în Franţa, în Italia şi jn Anglia?

Apucătura de spion a guvernului nu lasă să li se pătrundă scopurile, dar faptele fac evident motivul acestei in­terdicţii.

Ceeace scriu cireumcişii în Tîrtan-blatt este aşa de monumental idiot, în cît nici Bukarestertagblatt nu se înjoseşte să reproducă — şi infami le neroade pe cari le debitează, sub formă de telegrame, cretinii redactori ai ace­stor pamflete imunde, nu se văd, nici odată, în ziarele de ia Viena ori de la Berlin. Mai mult: în gazetele neutre, redactate de jîrmar.i în Europa, nu se găsesc informaţiile pe cari ovreii de aici pretind că le reproduc de acolo. Afară, prin urmare, cînd admii<»ţi că MIşu sin Ghidale, redactrfr peste Ga­zeta Bucureştilor, este, în privinţa po­liticei imperiului german, m.ii bine in­format de cît Theodor Wolff, de la Berliner Tagblatt, e de presupus că, la ananghie mare, poliţaiul din Bucu­reşti dictează telaliior săi prăpăstii a căror chemare e să ne alarmeze pe noi — dar să nu cumva să fie citite de cei de lâ cari, în genunchi şi cu la-crămi fierbinţi, pun pe socialişti să cerşască pacea.

Şi cum că aşa este, rezultă din fap­tul că. pe cînd Wilhelm trimite în Ru­sia pe toţi agenţii disponibili, teutoni sadea ori luaţi cu împrumut de la El­veţia, ca să provoace mila guvernului

provizoriu, împuterniciţii evreilor pa-munteni scriu, aici, că, în Rusia, spre pildă, bîntuie ciuma; că anarhia e aşa de mare în cît soldaţii refuză să de-puie jurămînt noului aşezămînt politic; că comitetul muncitorilor, care a făcut pe miniştri prizonieri, a fundat vre-o cinci zeci de republici; că, în sfîrşit, fără armată, fără mijloace băneşti şi fără autoritate mo-alâ, Rusia, care nu se mai poate bate, nu va aştepta să fie învinsa de Germania ci va tocmi o pace separată!

Acestea, pentru ţara muscălească. Li Italia, apoi, revoluţiile se ţin lanţ; în Franţa, Poincare e lovit de apoplexie; Anglia moare literalmente de foame — şi Sarrail a primit ordin să plece din Salonic!

Vă închipuiţi ce s'ar zice în Ger­mania cînd s'ar afla că Rusia au mai există, că Italia nu mai există, că Franţa nu mai există, că Bnglia nu mai există — şi, cu toate astea, nemţii petrec pe front, fără adversar, dau înapoi, „de bună voie", în fiecare zi, şi numărul morţilor a ajuns să covîrşască pe al celor vii! Şi înţelegeţi cu ce forme că-zăceşti expulsează ruşii pe Grimm şi pe cei-l-alţi spioni trimişi să se umi­lească pentru a obţine pacea, cînd ci­tesc, primite prin Suedia, neroziile pe cari le născoceşte reptila ovreiască în schimbul arginţilor pe cari 'i-i plăteşte Pinckofs; înţelegeţi cît trebuie să x\/.'i Sonino cînd, după ce vede diplomaţia adîncă a lui Burâh, află amănunte exacte despre ofensiva continuu victo­rioasă în potriva austriacilor; vă daţi seama de hazul ce trebuie să facă Ies poilus cînd primesc pe front, cu aclamaţii, vizita prezidentului mort de dambla; pricepeţi ce părere'şi fac en­glezii despre informaţiile nemţiior, cînd în regatul-unit nu s'au introdus, pînâ acum, nici măcar cartele de pîine — şi judecaţi starea de spirit a ger­manilor de acasă cînd, după ce au citit în Bn kare ster ttrtanblatt că puterile Inţeîegerei sunt pe punctul de a lepăda armele, văd în Kdlnischezei-tung că ofensiva duşmanilor Germa­niei este generală şi aşa de formida­bilă în cît teutonii „ead pînă la unul în sarcina, covîrşiîoare pentru puterile eroilor, de a se apăra în iadul în care clocotesc !"

Este, aşa dar, foarte probabil că con-s!deraţiun!le acestea, şi altele cari râ-mîn taina poliţiei secrete, au determi­nat pe cei cu cădere de a porunci iz-railtenilor să oprească emigraţiunea, în Europa, a ideilor năstruşnice cu cari scribâlăi mercenari îşi bat joc de cre­dulitatea naivă a nemţilor şi'şi fac rîs, pent'u cîţiva gologani, de propria lor demnitate.

Ca acele case interlope în care oa­menilor cumsecade nu Ie şade bine să intre, aşa ziarele semite sunt ascunse de ochii locuitorilor din ţările neutre — fiindcă, oricît sunt de cinici germanii,

tot simt că li se dogoreşte obrazul să se vază în Europa cît sunt de asia­tici aici.

Numai pumuntenii nu se turbară — ci merg înainte, din succes în succes.

Turcul Iui Marghi loman.— Emoţie mare, azi, la şeful lui Stoian.

Feciorul, francez stilat, intră, palpi-tînd, în biurou, cu o atitudine neobici­nuit* pentru un larbin de casă mare, şi, fără reglementara atenţie obsequioasă în prezenţa stăpînului, strigă, aproape înăbuşit ds groază :

— Un turc, Monsieur ! — Comment ? — Un soldat turc ! — Et qu'est-ce qu'il veut, votre sol­

dat turc ? — Je n'en sais rien, Monsieur, mais

si Monsieur voulait bien se donner la peine de regarder par la fenêtre, Mon­sieur verrait qu'il roule des yeux de monstre.

Intrigat de tremurăturile servitorului, iese secretarul „şefului" — şi vede, în-tr'adevăr, un soldat turc, murdar, jer­pelit şi cu figura jalnica a omului care nu mai ţine minte de cînd n'a mîncal.

— Ce e, turcule ? întreabă, prin semne, secretarul „şefului necontestat".

— Ce să fie ! răspunde turcul, pe romîneşte ; iaca, venii să'mi dea boie­rul un rînd de ţoale d'ale noastre, să mă duc şi eu p'aci 'ncolo.

— Păi, ce eşti dumneata ? — Lăutar, ce să hiu !

v _ îmbrăcat turceşte ? — Poi daca sunt soldat, mîncate-aşi! — Soldat turc ? — M'a ferit Maica Domnului! Sunt

romin toată ziua. — In uniformă turcească ? — Vezi că sunt prizioner. — Ei, şi ? Ce, te a îmbrăcat tur­

ceşte ? — Nu, măria ta ; dâr, mi-se hărta-

niseră ţoalele de tot. - Ş i ? — Şi muri un camarad. — Romîn. — Ba, de ăi cu cealma. — Ei ? — Şi i-am lăsat neforma romîueăscâ

şi o luai p'a lui, că e ca nouă. — Şi acuma ? — Acuma, uit'-te ce mă rugam de

bunătatea măriei tale : dă-mi o jaghetă şi o căciulă, ca să mă 'mbrac ţivil' şi s'o şterg p'âoi 'ncolo, că mi s'a urît la miliţia turcească.

— De ce ? — Păi, mîn-ate-aş ! le cînt toata ziu­

lica _ şi nu-mi dă sărăcia de turc nici o para chioară.

— Şi vrei să fugi ? Arhibald

Aceste „note" au început la No. 83. Cu începutul anului XV, „Porcii" apar

regulat câte două pagini la fiecare număr.

9— - -

F U R N I C A 7

Henri K i rschen Cînd o fi să se scrie la noi istortâ

naturală a celor cari ne guvernează, nu ştiu de unde o să înceapă cronicarul — căci, dacă nu va avea grijă să în­semneze precis leatul la care se petrece episodul, o să creazâ cititorul că ceea ce 'i se va da ca oglindă a Iul 1920, e fapt de pe vremea cînd Mavrogheni spunea boierilor, adunaţi s i se răscum­pere cu pungi de bani:

— Daca ar fi vrut Dumnezeu cu ţara asta. n'ajungeam eu hospodar aici!

Am vorbit, unul cîte unul, în treacăt, despre multe din viperile cari ne muş­cau îu timpul ocupaţiei — şi n'am văzut să se ia nici o măsură în potriva avocaţilor carî i-au pus la adăpost de urmările legei. Tot aşa se va face şi d'aci în colo, ştiu. Eu, însă, complec-tez răbojul pentru ca romînul să înţe­leagă, în sffrşit, că, daca ar fi vrut Dumnezeu cu Rom'nia Mare, n'o dedea pe mîna lui Jean Th. şi a celorlalţi Clipici cari au făcut-o de rîs şi de ocară.

Nu 'mi aduc aminte daca v'am spus că reşedinţa lui Pinkhofs, capul spioni­lor, era la Princiar, speluncă al cărei patron, Finkelstein, avea rang de frunte în poliţia secretă a nemţilor.

Finkelsteinul acesta—căci Tomulescu se angajase ca prizonier — Finkelstein avea atîta credit încît, pentru afacerile importante, nici nu comunica cu poliţia de aici — ci avea agenţi cari, trecînd frontul nemţesc, duceau curierul de-a dreptul la statele majore respective.

Aşa, pentru Viena, trimetea pe văru-său, Filip — iar pentru mai departe, pe altul, căruia, ca să-i facă o stare civilă, îi dcdese geranta unei moşii abandonate.

Pentru actste servicii aduse Puterilor Centrale, Tomulescu a obţinut pentru Finkelstein permisul de a importa, în-potriva decretului-lege respectiv, arti­cole de lux, ca să poată vinde, singur şi fără concurenţă, sticla de oţet cu zahăr şi cu acid carbonic, cu două sute de lei, numai pentru că'i zice şam­panie.

Şi cel care girează, moralmente, acele poliţe, nu e Tomulescu—ci Averescu, generalul...

Dar Kirsclien? Fusese, în timpul neutralităţii, repre­

zentantul, aici, ai germanilor pentru ex­pediţia, în Turcia, a cerealelor cumpă­rate de la noi — cereale cari nu rare ori mascau muniţii şi arme.

In ajunul intrărei noastre în acţiune, Kirschen, înţelegând că nu mai e nimic de cîştigat de la nemţi, a vîndut în ţară ultimul transport cumpărat cu bani de la Berlin — şi, după declararea, răs-boiului, a fost dus ca ostatic, în Mol­dova.

Ostatic, însă, e o situaţie care nu surîde unui spion îmbogăţit. De aceea, Kirschen a dat 100.000 de lei nu ştiu cărui Porc din Iaşi — şi din spion in­ternat în lagăr, a devenit soldat „vo­luntar".

Or, un ostatic, prin urmare un străin, primit, cu toată notorie'atea-i de spion, ca soldat — este faptă pe care, ori cît de grasă era suma numărată, numai un Porc o putea săvârşi.

Bine, o să ziceţi, dar e de necrezut să fi dat parale Kirschen ca să plece din lagăr, unde era sedentar, şi să se ducă pe froiit sub ploaia de gloanţe.

Aşa ar fi daca ar fi aşa. Dar n'a fost aşa.

Kirschen a dat Porcului suta de mii, şi a îmbrăcat haină de cătanâ — dar nu s'a dus pe frunt ci a fost însărci­nat cu controlul.... depozitnlui de haine din Huşi.

In această calitate, şi pe temeiul drep­turilor ce cumpărase cu suta de mii de lei, Kirschen ajunsese cu cinismul pînă să intre, în biserică, cu ţigara în gură...

După retragerea nemţilor, spionul a fugit în Franţa, unde 'şi a clădit a vilă cu care sfidează pe milionari — şi d'acolo, pentru motive pe care nu Ie cunosc, a trecut în Italia.

Acolo, în Italia, 1-a găsit d. Vaida pe Kirschen şi I-a însărcinat să trateze, la Roma, împrumutul extern al Romîniei Mari....

De ce să mai continuu! Ce, nu ştie lumea că nici la Stelnbruch n'au porcii, ca la noi, situaţie preponderentă ?

Dela to r .

REDACŢIA Ş l ADMINISTRAŢIA

Revista „Furnica" Calea Griviţei No. 93

Abonamentul: 100 lei pe an; 50 Iei pe şease luni; 25 lei pe trei luni, plătit înainte prin

mandat poştal. Adresa: Revista „FURNICA". — Bucureşti

Telefon 15,'SG

Greva dela Poştă Se vede că fiecare anotimp trebuie

să-şi aibă greva — dacă nu chiar se­ria de greve. N'o să treacă mult, sun­tem siguri, şi, cu sistemul de azi, o să ne pomenim că se pun în grevă însă-şi specialiştii cari organizează, la Sf. Io­nică, mişcările acestea din cari inte­resele ţărei ies crescute cum se umflă cozonacul cînd e frămîntat din material prima.

Abia s'a potolit greva faptică — căci autoritatea organelor de control şi, în general, disciplina corpului, rămîn şu­brede pînă vor ieşi la pensie comi-tagiii de azi. Guvernul, răstignit între bolşevici, cari ameninţau Nistrul; între unguri, cari 'şi încearcă armele dincolo de Tisa; şi între bulgari, cari la Du­năre, ne împuşcă grănicerii, — guver­nul nu putea, fireşte, în împrejurările acestea, să se lase fără Poştă, fără Te­legraf, fără ddim de fier şi poate fără piseri cari să lipească, cu d. Schina, ţidule pe vagoanele cari aveau să tran­sporte soldaţi ca să ţie piept celorialţi vrăjmaşi. Şi a cedat guvernul, vezi bine — spre satisfacţia celor cari bat telegraful sau ciocănesc cu pecetea peste cărţile poştale.

Nu 'i e dat ţărei romîneşti să-şi vadă liniştit de nevoi, însă, se vede treaba. Cu tendinţa oligarhiei de a îngenunchia pe muncitor pentruca, după ce-I usucă cu sărăcia şi cu lipsa, să se îngraşă, pe urmă, din sudoarea lui, suntem, se pare, în ajunul unei noui greve Ia Poştă — a unei greve, de astădată, care să zguduie cuprinsul Romîniei Mari, că:i va fi făcută de inspectorii gene­rali şi de organele superioare ale aces­tei importantisme instituţiuni.

Intr'adevâr, ni se spune că, inspirat de duşmanii neamului, ministrul de in­terne e hotărât ca, sub pretextul de a ridica corpul telegrafic poştal la nive­lul cultural al primăriilor rurale, în rea­litate însă pentru a elimina pe capii de până aci ai mişcărei, are de fgînd, în reacţionarismul feroce caracteristic oaselor albe, să supuie pe inspectori, în general, şi pe oficianţii superiori Ia un examen sumar de cunoştinţele a patru clase primare — şi să nu menţie în slujbă decît pe cei cari ar ieşi bi­ruitori din această luptă uriaşă.

Scopul e transparent: oameni, func­ţionari de frunte, temeiul pe care spri­jină organizaţia de Stat, supuşi la exa­men, cînd au ajuns la 15000 mii de lei pe lună, din materii pe cari nu Ie po­sedau, hotărît, la data cînd au debutat în carieră cu 67 de lei noui pentru 31 de zile — este un mijloc sigur de a exoflisi pe cei mai instruiţi, pe cei cari au făcut, la Poştă, drumul cel mai glo­rios — pe celebrii, cari, cu inteligenţă, cu flexibilitate şi cu blândeţea care 'i făcea volnici de a suge, de odată, Ia

F U R N I C A

o tîrlă de oi, s'au tîrîf, cu demnitate, pînă au ajuns în vîrful piramidei.

Un examen, pentru aceştia, din ca-techism ori din tabla lui Pitagora, este, fără greş, un cataclism, la Poştă — şi greva, declarată pe un motiv aşa de. legitim, ar fi, de astădata, distrugă­toare şi fără leac.

Atragem, dar, atenţia ciocoilor din guvern asupra urmărilor păcatului ne­gru ce meditează. Un zbucium nou, şi de astădata ireparabil, la instituţia sin­gură al cărei personal e recrutat euro­peneşte, ar duce inevitabil la catas­trofă — şi nici pămîntul, pe lumea cea la'tâ, n'ar primi pe reacţionarul care s'ar încumeta, în vremea asta de re­facere, să întrebe pe fruntaşii sindica­tului dela Poşta în tinda cărei bise­rici au învăţat tabla înmulţirei — şi mai vîrtos, dacă au învăţat-o.

Nu e vremea, acum, de nimicuri cari n'au de a face cu viaţa de Stat.

Şi să nu se joace cu focul burghe­zii cărora întîmplarea şi inerţia po­porului le-a|pus în mînă armele pe cari, în societatea viitoare, nu se va cuveni să le întrebuinţeze decit cei cari, prin vrednicia lor, va să se uite la oameni pururea de jos în sus.

Ca organ care, în toate momentele mari, a mers pururea cu curentul nou, Furnica îşi face datoria de a da alarma.

Cine are urechi, să auză. Direc ţ ia

După alegerea din Sighetul Marma-ţtei, unde a isbutit cu mâre majo­

ritate în potriva candidatului holşevist Flueraş, şeful socialiştilor din Ardeal, noul deputat d. Grigore N. Filipescu lua cina de amiază Ia ospătăria New-York din Cluj cu cîţi-va prieteni. Lâ o masă apropiată zăreşte un ' grup în mijlocul căruia trona Voevodul Vai-de-el.

Numai decît, reamintindu'şi cu cîtă înverşunare venise să'i combată can­didatura în satele maramureşene acest Voevod fără coroană dar care 'şi a schimbat „coroanele" cu un leu bucata, 'i-a trimes prin chelner următorul ră-văşel :

„Am plăcerea a încunoştiinţa pe d. Dr. Vaida Voevod că alegătorii din Sighet 'i-au aplicat 2942 de palme". (Acesta a fost numărul de voturi în­trunit de d. Fiiipescu).

Herr Doktor Vaida, care susţinuse candidatura bolşevistă contra aceleia romîneşti a d-lui Filipescu, a citit bile­ţelul şi n'a crîcnit nimic.

Ce stomac de struţ trebuie să aibă uu om care a înghiţit un asemenea afront ca şi cum ar fi fost unysavuros „melţşpaiz" după dejun!

Dar şi mai vîrtos admirăm rezistenţa unor obraji cari suportă două mii nouă sute patruzeci şi două de palme, fără măcar să roşească.

O idee: propun înfiinţarea unei so­cietăţi pe acţiuni pentru exploatarea obrajilor acestora fenomenali întrebuin-ţîndu'i câ materie primă de fabricat tălpi de bocanci a căror lipsă se simte straşnic în Ardeal.

Iar pe d. Grigore N. Filipescu îl fe­licităm. Promite să semene mult cu neuitatul său părinte. Deputatul Sighe-tului 'şi-a început bine activitatea sa parlamentară.

Intr'una din alergările recente la Hypo-drom a ieşit întîiul calul Chilipir

proprietatea d-Iui Paţac, raportînd noro­coşilor cari au pariat pe el frumoasa cotă de 161 lei şi 50 bani pentru 10 iei.

Deşi subsemnatul este unul dintre aceşti fericiţi chilipirgii, totuşi mă înfior la gîndul că mîine-poimîine cariera sportivă a lui Chilipir se va sfîrşi, şi atunci stăpînul său îl va transforma fără milă în şunci, salamuri şi cîrnaţi. Doamne Dumnezeule, ce scump vom plăti atunci kilogramul de mezeluri con­fecţionate dintr'un astfel de nobil a-nimal!

Propun tuturor chilipirgiilor cari au cîştigat pariind pe Chilipir să se coti­zeze şi sâ'l cumpere, cu nu importă ce sumă, dela actualul proprietar. Altmin­teri, peste doi-trei ani, d. Paţak ne va scoate cu vîrf şi îudesat pe nas bene­ficiile ce am realizat la Hypodrom.

O să fie o chilipîrleală generală.

Citim într'o gazetă de peste Carpaţi următorul anunţ din Oradea Mare:

„Caut o fată din familie bună pe lîngă o fetiţă de doi ani. De â ferbe nu are; dar are a face alte lucruri casnice".

Ne întrebăm curioşi: ce ar putea să fiarbă o guvernantă pentru o fetiţă de doi ani care încă nu mănîncă nici supă. Oare ar putea fi însărcinată cu fierbe-berea supi... piului său?!

Jor j Delamizi l

Scăderea preţurilor Minunea nu s'a întîmplat — încă —

în ţara noastră, dar fiindcă s'ar pu­tea — sperăm — să devină cazul, vom luă notă aci de evenimentul ce s'a produs zilele acestea în — Finkonia (n'o căutaţi în niciun dicţionar geo­grafic, căci Liga popoarelor nu i-a re­cunoscut pînă acuma existenţa).

In Finkonia aşa-dară, populaţia s'â trezit într'o bună dimineaţă că preţul cărnei de măcelărie, care abia cu cîte-va zile înainte fusese urcat de măce­lari la îndoit, scăzu brusc cu 25 la sută... Ce să fie ? Populaţia rămase cu gura căscată, — dar mai ales autori­tăţile fură alarmate. Intr'adevăr, ele nu se simţiau vinovate cu nimic de acea­stă «cădere. Deci se porniră spre cău­tarea vinovatului.

Nu eră nici Liga consumatorilor, prea ocupată cu redactarea şi afişarea ta­rifelor, cu organizarea întrunirilor, cu prepararea şi debitarea discursurilor, decît ca să-i mai rămîie şi timp de acţiune efectivă.

In sfirşit, după multă dibuire şi în­delungi anchete autorităţile reuşiră să dea de cheia enigmei: Autorul, sau mai bine zis autoarea acestei inmixtiuni în treburi a căror lăsare în balta şi-o re­zervă autorităţile, era pur şi simplu... febra aftoasă.

Febra aceasta adică accelerează tăierea vitelor şi dă imbold concurenţei, care la rândul ei etc.

O idee genială trecu atunci prin capul unui cetăţean al Finkoniei, care se grăbi — casănu-i ia însuşi guvernul înainte, — să facă autorităţilor următoarele pro­puneri :

îmbrăcămintea noastră e confecţio­nată, sau cel puţin ar trebui să fie, din lână. Cum însă oile nu condescind să furnizeze lîna lot cu preţuri maximale, o sistematică injectare de microbi ai unei epidemii ucigătoare le-ar decide prompt şi fără putinţă de repiică. Pînea e încă tot scumpă,—-deci o răspîn-dire prin organe oficiale a gărgăriţelor pe lanurile de grîu, ar face adevărate minuni. Tot astfel, pentru ieftinirea vi­nului, specialişti cu anume însărcinare, ar putea să răspîndească prin vii filoxera şt peronospora. Pentru ieftini­rea peştelui se pot otrăvi lacurile, — o cultură sistematică a omizilor ar putea contribui la ieftinirea poamelor, — ş'aşa mai departe. Aviz edililor noştri!

Dar, veţi zice, cu un'astfel de si&tem o să se distrugă totul, şi atunci în cele din urmă o să ne pomenim cu o scum­pete şi mai mare... Observaţia ar fi judicioasă; oricum, are însă dreptate şi cetăţeanul din Finkonia, care zice: In tot cazul am ajunge mai de grabă Ia o ieftinire a traiului pe această cale, decît... aşteptînd măsurile guvernului.

I. Orec.

Ûoabf !

Sspriyit r i f&e iu !

10 F U R N I C A

MUCURI DE IDEI O — ORIGINALE —

Poveste tristă.

El cîntă cu violoncelu. Şi cîntă bine — cu toate că cei obligaţi să-1 asculte, persoane foarte sus pus, habar n'au de ce el cîntă.

Ea e nemţoaică şi vinde „mezeluri" într'o luxoasă cîrnăţărie din Capitală. Excepţional e şi frumoasă. De unde şi faptul că mai toţi clienţii se uită la ea avfnd gîndurile animalului a cărui carne vin s'o cumpere ca şuncă, sau vîrîtă in tuburi de piele poreclite „crenvirşti"

Odată, ca să se inspire — căci e şi compozitor, dar-ar benga în el! — ge­nialul artist s'a oprit s'âdrn're vitrina cîrnăţăriei cu pricina. Şi cum în ziua aceea fusese expuse mai multe capete ie purcel de lapte, bine rumenite la cuptor, privind dm'ăuntru şi zărind unul mai mult, nemţoaica s'a amurezat lulea •!• capul artistului.

Ca timpul s'a amorezut şi artistul <ie ea.

Actualmente întreaga mahala bîrfeşte. însuşi purceluşi spînzuraţi de picioare la fereastră, plîng în cui dispariţia mis-terioasă a nemţoaicei.

— Dar ăla cu violoncelu ? — mă veţi întreba d-voastră, curioşi.

— Păi şi el e cu eâ. E cu ea şi'şi face meseria: toată ziua o încîntă cîn-tîndu-i din violopurcel! * O'ah Iul Botgros.

Înainte de a vă povesti ce am de gind, o mică explicaţie:

Toate casele, cum ştiţi şi d-voastră, s« construesc după un plan aprobat de primăria oraşului. Planul e făcut de un arhitect. EI arată în mic, cum are să fie clădirea'n realitate. Şi pentru ca an-trepenorul constructor să nu greşească socotelile, pe plan fiecare „dimensiu­ne* este arătată prin cifre, reprezen-tînd milimetri sau centimetri. Fiecare centimetru sau milimetru are, în mare, valoarea unui metru. Aceasta, în limba desenatorilor, se numeşte „scară".

Milonârul Botgros, probabil, aşa ceva nu ştie, De aceea, cînd arhitectul său i-a adus planul unui. „palat propriu", ce are de gînd să clădească în „cam­pania" anului 1921 dmsul, viitorul pro­prietar, a exclamat:

— Toate bune; da r ' ferestrele sunt prea mici!

— Vi se pare, — răspunde respec­tuos arhitectul; totul e făcut proporţio­nal, pe o scară de zece milimetri.

— O scară de zece milimetrii?!... Pardon!... vă bateţi joc de mine?

— De ce, d-Ie Botgros? — Păi aşa scară îngustă poate servi

cel mult puricilor, dar nu oamenilor.

Diverse.

Căldura de peste zi rămăsese în aer, luptînd voiniceşte contra nopţei care vrea să-şi împue răcoare binefăcă­toare.

La poarta cinematografului muzica militară suflă prin instrumente primul „marş". Sunetele se risipesc în atmos­feră şi de-alungitl străzei, huiduita de toba mare. Bum! Bum-bum! Iar dea­supra, atîrnată de-o sîrmă topită'n în­tuneric, lampa electrică îşi revarsă lu­mina lăptoasă peste soldaţii cerc, pa­rodiind ridicul „coborîrea Sf. Spirit în formă de porumbiţă".

Timp de-o oră muzica şi-a făcut da­toria; publicul d'asemenea, sosind rar cît mai rar, spre a se despăgubi anti­cipativ de înghesueala ce va domni ctteva minute Ia „sfîrşltul spectaco­lului".

Soseşte Mitică fredonînd titlul filmu-'ui pus de el pe notele marşului în agonie.

Bum! Bum-bum! Gata. Soldaţii Iasă instrumentele, su-

fiînd greu. Mitică dă peste un pri&ten, se in­

teresează: — Popescule, ce-i cu muzica mi­

litară? — E la al patrulea „marş", — Bieţii oameni, d'aia sunt aşa înă­

duşiţi: au obosit d'atîtea marşuri! Şi pleacă... o ia în susul străzi mul­

ţumit ca Napoleon după victorioasa bătălie dela Austerlitz. (Tot film şi ăsta !).

'# In Romînia, literatura duce la toate

dacă ştii să te laşi la timp. Cei cari persistă, au soarta insectei prizonieră între două unghii: mor asfixiaţi între scoarţele propriului lor volum!

— Bună ziua, Castron! Ce mai faci ? — Poeiii. Sunt trei luni de cfnd am

tipărit ttn volum.

— Cîte parale exemplarul ? — Nu ştiu: pînă acum n'am vîudul

nici unu!! * Pe marginea mărei, la Mamaia, ul­

timii vilegiaturişti sorb lacomi aerul sărat, întremător de nervi.

In apă a rămas doar menajul To­roipan, circiumarul, actualmente mi­lionar de pe urma muncitorilor câre şi-au înecat necazul în prăvălia Iui tot timpul cît au ţinut grevele.

Diseară pleacă. A isprăvit „cura" şi-acum îşi face „bilanţul".

Deficit enorm. Toroipan oftează a-mărlt: • V

— A ajuns apa mărei mai scumpa decît vinul ce'l vindem iu circiuma noastră dela Bucureşti!

— E-hei, bărbate—îi complecteâzâ Toroipănoaea, bigota mahalalei: astea trebue să fie lacrimile clienţilor pe care i-am jefuit!

W Dintr'o vorbă, cearta a luat propor­

ţia pietricelei care tot rostogolindu~se de sus prin zăpadă a ajuns la poalele muntelui un gogoloi cît claia dc fin.

Doamna, enervată, bate din picior: — Să taci!.., Apoi, scrîşnind din dinţi: — ...Că te găseşte toţi dracii! — Aoleo, nevastă, de m'o găsi toţi

dracii, rămîne iadul gol! — Ieşi! Degetul cocoanei indică poruncitor

uşea. El, abia ţinîndu'şi rîsul, ia pălă­ria din cui, se ploconeşte umil, piuă la pămînt:

— Adio, nevastă... Să'mi scrii pe glaspapir!

Cocoana face nişte ochi mari, uu-i vine 6ă creadă:

— Pleci, bărbate? — Nu m'al gonit? — N'ai să te mai întorci niciodată ? — Ba da,nevastă: chiar acum roS'n-

torc... cu spatele. Şi dus a fost.

* m Ceva obicinuit.

Intr'un arbore, la Şosea, o pasăre cintătoare înfioară aerul cu trilurile glasului ei desmierdâtor. Şt asta îu fiecare zi, la anumite ore, fârâ ca tu, trecătorul e, să ştii de unde vine şi unde doarme. într'o zi dispare — moare îm­puşcată sau pleacă spre alte ţmututi. Alta'i ia locul, dfndu'ţi impresia că e aceeaşi.

F U R N I C A li

Exista femei frumoase, tinere, şi bo­gat îmbrăca e, pe cari la anumite ore uHn zi sau noapte le întîlneşti în lungul câei Victoria, fără ca vreodată să ai curiozitatea de a afla de unde vin, unde dorm şi cu ce bani îşi procură luxul. Aproape în fiecare zi dispare tina, hiînd drumul spitalului sau pre-zentmdu-se, pereche, în faţa d-lui ofiţer al stârei civile. Altele le iau locul, dîn-da'ţi impresia că sunt aceleaşi. Căci nimic nu seamănă mai mult unei femei frumoase ca altă femeie frumoasă... mai ales dacă închizi ochii 1

După măritiş unele revin, transfor­mate, trotoarul ca şi scena teatrului avîndu'şi focul lui sacru. „Legitimul" bineînţeles că se burxulueşte, în fie­care seară exclamă supărat:

— Nevastă, tu trebue să te ţii cu cineva: prea vii mereu tîrziu acasă!

— Ai şi mutră să fii gelos!—îi tac ea cheful, svîrlindu'i juponul în cap. Mătasea sa lasă clopot jur-imprejurul corpului, legitimul ia aspectul unei ca­raghioase umbrele cu mînerul în jos.'

Să nu ridicaţi însă prea mult tonul, căci tată ce a păţit Ionescu, cel mai ino­fensiv dintre încornoraţii Capitalei. Cum dînsul, desperat, răcnea dtnd din mîni':

— Numele Iui, doamnă!... Grozav aş vrea să ştiu şi eu cu cine îţi petreci timpul cînd lipseşti d'acasă!... Numele Iui ori fac scandal!!

Nevastă-sa '1-a răspuns liniştită, pri-vindu'l pe sub gene:

— la şi citeşte „Anuarul Bucureştilor,,. Nae D. Ţ ă r a n u

••••• •••••• HM* Vilegiatura.

Ştiţi că, de cum se desprimăvărează, ovreii pleacă Ia băl: Ia Vidra, la Chi-tila, la Carlsbad, ori la Vichy sau la Căliraăneşti — sau, acum, la Braşov, la Mehadia ori la Vitanu, pe marginea Dîmboviţei. Dar, colo ori dincolo, pleacă jidanul, la băi, vara, pînă cînd intră în cusci, toamna.

S'ar crede, văzînd exodul din Calea Văcăreşti de cum încep să se pîrgu-iască perjele, s'ar zice că şi vilegia­tura intră, Ia ovrei, între prescripţiu-nile talmudice, cum intră minciuna, ura pentru creştin sau perciunii şi ta-LesuL

Şi nu e aşa. Două, alte, motive, mai imperioase

decîf poruciie lui Moise, mînă pe evreu spre alte orizonturi: întîiu, păduchii de lemn, al cărur belşug caracterizează pe israiltean ca şi lipsa de morală,pelada

şi nasul abrahamic; şi al douilea, teama că are sâ rîză de el Avrum — acuma Adolf — soţul dela madam Birnberg, madamă pe care bărbată-său, cu riscul a şase luni de puşcărie, o duce, mu­sai, afară din Bucureşti. Adolf, — fost: Avrum — porneşte, dar, de îndată ce încep ţigăncile să strige pe uliţă: „Po-rumbieltil fiert!".

Şi porneşte, ca să scape de ploşniţe or să nu fie umilită nevasta tihiche-jiului de suţia escrocului, pleacă cu cîrdul, Vâcăreştii, Dudeştii, Mămulari, Sinagoga, Udricanii şi cei din Calea Griviţei — fiindcă pe toţi îi gonesc din casă blestematele de insecte, şi toţi, unul pe altul, se controlează ca să vază care are şi care n'are parale să'şi ducă balabusta la boi.

Şi'şi fac, atunci, pentru circumstanţă, haine, şi'ntoarce dumnealui gherocul cu buzunarul Ia dreapta — ba, pentru că evenimentul se petrece odată pe an, dumneaei se spală chiar pe pi­cioare cînd e să plece la Amara, la Govora ori şi mai departe.

Cei cari, opriţi în Bucureşti pentru că n'au avut parale, ori fiindcă nu le e gata permisul de export sau pentru că, instrucţia nefiind complectă, sunt reţinuţi de parchet pentru supliment de cercetare, aceştia, ca să nu se ghicească aaevâratul motiv pentru care nu s'au dus la boi, îşi dau aparenţe de risipitori aşa în cît să desmintă legenda precum că ovreiul, care, fără să fie depus în prevenţie, nu pleacă vara la boi, e sărac lipit p3mîntului.

Şi cad, în stol: la Terasă, la Bras-serie, la Royal sau, cu cîrdurile, pe Ia bragageriile cu firmă „Confiserie Na­ţională" unde fiecare familie consumă, pe puţin cîte două-trei jumătăţi pline cu îngheţată de vanilie.

Şi seara, ca să mai iasă din mara-turi, se răspîndesc prin grădinile unde un ţambalagiu dă concerte însoţit de naiu — şi, ca să arate că nu se uită Ia pară, mănîncă fiecare cîte doui, ba nu odată chiar cîte trei mititei de cap.

Ceeace face, mai ales, să fie văzut ovreiul cînd vine, seara, să mănînce la restaurant, cu tribul, este dumnea ei, îmbrăcată parţial — şi dumnealui, des-brăcat de haină şi rămas în sudoarea acră pe care o cloceşte cu lunile şi care e caracteristică macabeului.

Aici se vorbeşte jargonul franţuzesc — cum acu doui ani îl vorbeau pe cel nemţesc cu intonaţia dela Krakau.

Cînd auzi, la Furculiţa Priponită, p e : — Heinărich, ii n'est pas platz! ştii,

fără să întorci capul, că a năpădit în grădină două duzini de evrei şi-că ne­gustorul are să desfacă, la sigur, un kilogram de muşte tocate pe cari le prezintă sub formă de cîrnaţi fără piele.

Răsboiul, cu ale lui permisuri, cu Tăslăoanii, cu Al. C. P-ii, cu Abru-denii şi cu cele-I-a!te daraveri făcute

„prin noi înşi-ne", a mai produs un efect, care are să treacă, în p i teş t i , ca a opta ori â noua minune. Anl ' i e , ovreii, în casa cărora, dela dărîmarea Templului şi pînă azi, nu se văzuse cîine ori pisică, au început, în năzuinţa lor de a părea bu/eri, să ţie cîte a javră, pe lîngă casă — şi, Ia plimbare, să-1 ducă dumneaei de şnur, cum făcea, pe vremuri, răposatul Fonton.

Şl cîinele, ca dinele: e "dobitoc. Aseară, venise Dreckenfeld, fratele

dela Kritzmanoaia, să mănînce, cu su-ţie, la Pătlăgeaua împănată. Dum­neaei, cu căţelul de cordea.

S'au aşezat la o masă şi au început să consume — dumnea ei cu căţelul de cordea.

S'a întîmplat, însă, câ javra dum­nea ei să fie de sex,., frumos — şi s'a mai întîmplat că un dulău dintre cei cari îşi fac educaţia pe maidanuri, s i se simtă,, din stradă, atras, in grădină, de mirosul... mititeilor.

Intîmplîndu-se aşa, s'a mai întîmplat că dulăul dînd asalt giuvaerului dela capătul cordelei de mătase, să pur­ceadă la un tir de baraj... In cîteva minute, amîndouă animalele erau le­gate la căpătîiul şnurului. In tendinţa Iui de a se emancipa, căci era, acum, învins de propria Iui victorie, dulăul a întins, se vede, prea mult de coarda — căci, pe cînd gîfîia cu orificiul bucal obstruat de cîrnatul pe care'l îmbu­case tot, madam Dreckenfeld se pome­neşte sgîlţîită.

Cînd se uită, animalele steteau. pline de dispreţ unul către altul, Ia un loc, însă — ca doui brazi într'o tulpină.

Şi a început, dumnea ei : — Uă, mitocan! Şi dumnealui se trăgea cu scaunul,

ca să nu'I muşce dulăul. Şi dumneaei, ameninţînd cu şervetul,

făcea, după ce se liberase de cîrnat: — Uă, parşivi Şi dumnealui iar se retrăgea, ca să

se puie la adăpost de colţii dulăului. Cînd, cîinele, ca să menajeze şer­

vetul ovreicei şi să scoată pe dum­nealui de sub obsesiunea fricel, a rupt cercul viţios şi a pornit în galop prin­tre mese, ţipau ovreii şl fugiau prin grădină cum trebuie să se fi petrecut lucrurile cînd s'a cîntat cu trîmbiţa pe zidurile Ierichonului:

Uă, mitucan!

Groîse P u r ă ţ

Redacfia şi Administraţia

Revistei „Furnica" Calea Griviţei, 96