Identitate Identitate culturalculturalăăîn context europeanîn context european

PROF.COORDONATOPROF.COORDONATORRVASILE GEORGETAVASILE GEORGETA

MEMBRII GRUPEIMEMBRII GRUPEI11..CHIVU VERONICA CHIVU VERONICA 2.2.CHIVU DANIELACHIVU DANIELA3.3.CODESCU RALUCA CODESCU RALUCA 4.4.DRAGOI SILVIANADRAGOI SILVIANA

5.5.ILIE DIANA ILIE DIANA 6.6.MARIN LELIAMARIN LELIACLASA A XII-A CCLASA A XII-A C

LICEUL TEORETIC CAROL ILICEUL TEORETIC CAROL I

ARGUMENTARGUMENT•  Problema menţinerii autonomiei culturale şi a identităţii naţionale în context european a fost pusă în

discuţie încă din cele mai vechi timpuri, conservarea anumitor tradiţii datând din vremuri primordiale fiind o dovada solidă în acest sens. În plină contemporaneitate ,când conceptul de globalizare este din ce în ce mai mediatizat ,păstrarea acestor două constante ale fiecărui popor este îngreunată.

• Tema dezbaterii grupei noastre este tocmai identitatea culturală în context european , intenţia noastră fiind aceea de a oferi o perspectivă clară a metamorfizării de sens pe care a suferit-o acest concept şi de a aduce în prim-plan situaţia în care se află în acest moment

• Faptul că traversăm o perioadă de asimilare reciprocă a valorilor naţionale şi europene, precum şi necesarul exerciţiu permanent de păstrare a valorilor autohtone ţin de un mai vechi principiu al păstrării verticalităţii culturii naţionale. Oamenii de litere şi artiştii români au fost dintotdeauna cele mai fertile mijloace de propagare a specificului nostru naţional dincolo de graniţele ţării, fie că vorbim de perioadele ante- şi interbelică, fie că ne raportăm la multdiscutata perioadă postbelică, inclusiv la cultura de tip totalitar care a marcat societatea românească şi care a avut variate efecte pseudo-culturale. Se pune problema unui adevărat verdict cultural care priveşte şi societatea românească: globalizarea ca atitudine de uniformizare, de elaborare a unei noi grile comune de lectură a produsului cultural, dar cu efect bănuit de ştergere a autenticităţii fenomenelor spirituale în ansamblul lor. Astfel , se impune necesitatea unei cunoaşterii în detaliu a labirintului informaţional pe care îl implică tema dezbaterii ,acesta fiind şi scopul ,atins credem noi, al proiectului.

Etapele dezvoltării conceptului Etapele dezvoltării conceptului de identitate naţionlăde identitate naţionlă

• Accepţiile conceptelor de ” specific naţional” şi de „identitate naţională” au fost asumate diferit de-a lungul timpului în funcţie de politica dusă de România,astfel încât anumite valori percepute într-un mod favorabil de umanişti au fost marginalizate de scriitori ce creau o literatură aservită ideologiei comuniste.

• Etapele receptării culturii occidentale: • Umanismul• Iluminismul• Pasoptismul• Modernismul

UmanismulUmanismul

• Problema identităţii culturale este pusă în discuţie începând cu secolul al XVII-lea. Cronicarii, cărturari umanişti, care fac parte din elita culturală a epocii şi care vin în contact cu Occidentul, aduc în prim-plan ideea apartenenţei la romanitate.

• Argumentele lingvistice, arheologice, etnologice, aduse pe rând de reprezentanţii umanismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu ş.a.) sunt menite să afirme orgoliul apartenenţei la centrul cultural şi spiritual al epocii. Identitatea culturală cu Europa occidentală nu antrenează după sine alterarea specificului naţional. Secolul al XVIl-lea românesc nu-şi pune încă problema specificului naţional. In epocă, factorul definitoriu al unei naţii este cel religios (creştin). Limba română mai păstrează şi astăzi (folosit foarte rar, este adevărat) termenul „păgân”, care desemna adversarul, adică pe cel care nu era creştin.

IluminismulIluminismul

• A doua etapă în care se ia în discuţie aspectul identităţii culturale în raport cu Europa Occidentală este Iluminismul,aici fiind însă vorba despre emanciparea naţională, culturală, socială, politică.

• Apartenenţa la civilizaţia occidentală este circumscrisă în Transilvania din punct de vedere religios. Biserica Unită cu Roma devine calea prin care intelectualii transilvăneni vor lua contact cu Occidentul. Afirmarea latinităţii se face acum prin lucrări erudite, istorice şi lingvistice, care furnizează argumente în lupta pentru emancipare naţională a românilor din Transilvania, temă generată de factorul politic.Iluminismul din Ţara Românească şi Moldova nu are dimensiunea naţională a Şcolii Ardelene, ci se orientează spre modele culturale, literare şi sociale.

PasoptismulPasoptismul

• Despre specificul naţional în context european se va vorbi începând din primele decenii ale secolului al XlX-lea, sub influenţa romantismului. Este perioada formării statelor naţionale în Europa. Tinerii şcoliţi în Occident, în special în Franţa, se întorc în ţară şi aduc cu ei ideile social-politice şi culturale ale vremii. Mihail Kogălniceanu poate fi considerat mentorul cultural al epocii paşoptiste. Programul revistei „Dacia literară” se conturează în jurul specificului naţional.

• Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că specificul naţional nu este înţeles în epocă drept o contrapunere la Europa occidentală, ci, dimpotrivă, ca o sincronizare cu aceasta. Sincronizarea este mai degrabă dorită decât realizată.

Continuare pasoptismContinuare pasoptism• Paşoptiştii văd epoca lor cu un spirit foarte critic (Vasile Alecsandri va face dovada acestui spirit

critic, de exemplu, în comediile din ciclul Chiriţelor). Imaginea despre români oscilează de la ironie îndurerată: „Strada română, Teatrul român, Ateneul român, Academia română, Oţelul român, Cafeneaua română. Ziarul Românul, Croitor român, Crâşmar român. Caşcaval român, tot român, toţi români şi încă în veci români, în prezenţa acestui nume de român care a ajuns a fio mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene etc. cu o profiisie [risipă] ridiculâă, fiecine este în drept a se întreba dacă nu cumva românii se tem să nu fie confundaţi cu chinezii în ţara lor?" (Vasile Alecsandri, Dicţionar grotesc), la distincţii tranşante între români şi străini, distincţii care privesc dimensiunea morală în mod deosebit: „În natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, aş putea zice; şi de i se poate imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere într-însul. El preţuieşte mai mult decât pare; nu este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de câte ori am văzut la noi în ţară un fanfaron, un om care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le ştie pe toate, am avut ocazia să mă conving că era de viţă de neam strein". (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri) .Ambele opinii au ceva exagerat în ele :opinia lui Vasile Alecsandri nu ia în seamă faptul că, deşi folosit în exces, cuvântul „român" desemnează bucuria redescoperirii de sine a unui neam, iar Ion Ghica comite o eroare atunci când atribuie virtuţile morale în exces românilor numai pentru a-i deosebi de străini şi implicit doar pentru a contura un profil naţional specific.

ModernismulModernismul• Începutul secolului al XX-lea va aduce în prim-plan opoziţia între specificul naţional şi

modelul european.Elocventa în acest sens este afirmaţia lui Garabet Ibrăileanu, susţinuta de Camil Petrescu la distanţă de paisprezece ani (respectiv, Garabet Ibrăileanu, în 1922 şi Camil Petrescu, în 1936). Acesta consideră că specificul naţional al literaturii române este dat de „imitarea" valorilor naţionale. Aceste valori constituie fondul oricărei opere literare şi le conferă acestora valoarea estetică. Paralela între textele literare ale moldo¬venilor şi ale muntenilor, operată de Garabet Ibrăileanu, face dovada unei atitudini orientate spre regionalizarea specificului naţional. O astfel de atitudine poate fi considerata retrogradă dacă este privită în paralel cu articolul-program Introducţie la „Dacia literară” . Mihail Kogălniceanu deschidea paginile revistei scriitorilor români din toate provinciile tocmai pentru a stimula formarea conştiinţei naţionale. Garabet Ibrăileanu afirmă, după aproape opt secole, că această conştiinţa nu este vizibilă din moment ce scriitorii acceptă influenţele literaturii occidentale. Concluzia autorului: „...valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine relaţiile vieţii naţionale" impune specificul naţional drept criteriu estetic. Astfel, Garabet Ibrăileanu arondează esteticul unor criterii improprii acestuia, respectiv socialul, politicul etc.

Continuare modernismContinuare modernism

• O atitudine mult mai nuanţată are Camil Petrescu. El porneşte de la teza că „există cert, o formă etnică, o formulă a sufletului românesc". „Formula sufletului românesc" este, însă, circumscrisă contextual ca „un produs al timpului şl al împrejurărilor de tot soiul". În acest caz, specificul naţional semanifestă ca un fenomen de asimilare prin modele şi apoi de convertire într-o formulă proprie a modelelor asimilate.

•  2.Identitatea culturală în context european la sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost încadrată de cele doua mari personalităţii ale criticii literare româneşti : Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu.

• a.)A doua jumătate a sec. al XIX-lea aduce atitudinea critică faţă de parcursul occidentalizării României ,prin „Junimea” şi prin vocea lui Titu Maiorescu.

• Titu Maiorescu aparţine unei perioade culturale în care romantismul si clasicismul persistă şi în care literatura originală este bine reprezentată. Dacă prin recomnadările lui Mihail Kogălniceanu literatura naţională primea contur,prin Titu Maiorescu ea primeşte un criteriu autentic de valorizare. Nu se mai pune accentul pe etnic,ci pe estetic.

Continuare modernismContinuare modernism

• În studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română , Maiorescu se revoltă împotriva „viciului” existent în epocă, de a împrumuta forme ale culturii apusene, fără a le adapta condiţiilor existente. Contextual,studiul face dovada opţiunilor conservatoare ale criticului ,fapt pentru care el le numeşte „forme fără fond”. Lipsa fondului sau a experienţei în domeniile cultural,politic şi chiar artistic,pe care să se aşeze aceste forme (instituţii) face nulă încercarea de a contemporaneiza cultura română cu cea occidentală. Neadevărul este cauza superficialităţii fatale „de la noi” – afirma Titu Maiorescu. Există şanse de corectare a acestei tendinţe numai dacă se iau măsuri împotriva ei: descurajarea mediocrităţii si a „formelor fără fond”. Enumerarea formelor imitate creează imaginea unei societăţi imature la toate nivelurile sociale: „jurnal politic”, „reviste literare” , „şcoli”, „gimnazii şi universităţii „, „atenee”, „asociaţiuni de cultură”, „academie” , „conservator de muzică” , „şcoală de belle-arte”.

Continuare ModernismContinuare Modernism• Dacă în perioada paşoptistă se punea problema întemeierii unei literaturi

naţionale, acum,că aceasta există, sunt necesare criterii estetice de apreciere,pentru decantarea valorilor autentice. În fond, Titu Maiorescu nu se împotriveşte preluării formelor culturale din exterior. Dar acestea trebuie preluate în esenţa lor,nu doar superficial. Mai mult,ele trebuie adaptate la specificul naţional. Maiorescu pune accentul pe estetic în artă,dar aminteşte de fiecare dată şi elementul naţional ,care conferă originalitate operei de artă. Acesta reacţionează la artificialitatea lumii româneşti de la 1868,fără să ia în considerare faptul că în istoria evoluţiei formelor culturale hibridizarea culturii tradiţionale româneşti cu formele occidentale,produsă după 1850 ,este deosebit de importantă,fiind primul pas către regăsirea spiritului european. Schimbare de generaţie de la jumătatea sec. al XIX-lea ,pe lângă formele caricaturale surprinse atât de bine în comediile lui Caragiale, a dus şi la restructurarea instituţiilor româneşti la toate nivelurile.

Continuare modernismContinuare modernism• b.) Cealaltă voce din epocă, Eugen Lovinescu este teoreticianul

modernismului în cultura romană. Ideile sale sunt sistematizate în lucrările Istoria literaturii române contemporane şi Istoria civilizaţiei române moderne. Deşi continuator al liniei maioresciene,Eugen Lovinescu are opinii diferite în legătură u procesul descoperirii identităţii culturii române in context european. Ceea ce Titu Maiorescu definea ca”sărăcăcios” pentru cultură,Lovinescu defineşte cu termeni laudativi. Teoria sincronismului cu dimensiunea culturii occidentale promovează ideea că,prin împrumutarea formelor,se creează cu timpul si fondul. Teoreticianul încadrează teoria soâincronismului într.o arie mai largă,a ideologiei literare. În opinia lui,sincrionismul se produce involuntar,atâta timp cât fiecare epocă literară are o anumită ideologie general valabilă. Asumarea modelului de cultură şi civilizaţie se face în doi timpi,un timp al „simulării” ,în care apar doar formele exterioare si „fără fond” ale civilizatiei,şi unul al sincronizării reale la pulsul acesteia.

Continuare modernismContinuare modernism

• „Diferenţierea” ,cea care oferă originalitate,este de orgin geografic,rasial si particular. Apartenenţa la un anumit grup etnic,existenţa într-un anumit spaţiu geografic oferă, involuntar,elementul de originalitate.Dar elementul cel mai important pentru conferirea originalităţii este coeficientul talentului individual.

• Astfel,Eugen Lovinescu este cel care aduce corectivul necesar teoriei „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu,prin promovarea unei literaturi moderne,care să se desprindă de etnic.Acuzat de cosmopolitism, ca intra în polemică cu tradiţionaliştii. E. Lovinescu a condus revista şi cenaclul „Sburătorul”, cenaclu care promovează literatura modernă,pledează pentru integrarea culturii româneşti în cultura europeană.

Continuare modernismContinuare modernism

• 3.Identitatea culturală în context european în primele decenii ale sec. al XX-lea se raportează la antiteza dintre tradiţionalism şi modernism.

• La începutul secolului al XX-lea,România se află într-un proces de mari şi importante prefaceri. Restructurarea instituţiilor,incepută în sec. al XIX-lea este un proces continuu care s-a accelerat considerabil în ultima treime a secolului trecut,când domnia lui Carol I şi dinastia liberală a Brătienilor au pus bazele României moderne. Peioada interbelică devine astfel epoca de referinţă a integrării europene. România este un stat capitalist ,modern,cu o guvernare democratică (până in 1938), bazat pe una dintre cele mai liberale constituţii ale vremii. Aceasta este perioada în care,în plan cultural, se produce efortul de asimilare a valorilor modernităţii

Continuare modernismContinuare modernism

• Modernismul şi tradiţionalismul sunt doua curente culturale care se deosebesc fundamental în ceea ce priveşte modul în care este înţeleasă relaţia individului cu grupul. Astfel identitatea eu-noi circumscrie paradigma tradiţionalistă. Este vorba aici despre o subordonare a individului la valorile grupului. Grupul este factorul de coeziune care conferă un set de valori comportamentale,sociale,estetice etc.

• a.)Conceptul de „tradiţionalism”, avându-şi originea în latinescul tradere – a transmite, a lăsa ca tradiţie, se defineşte ca acea ideologie, întemeiată pe tot ceea ce, venind de la străbuni, se presupune a fi adevărat şi corect, dacă nu cumva chiar sfânt, reprezentând nesmintit în sine – în prezent şi viitor –, făgăduinţa într-o izbândă aflată în opoziţie principială faţă de radicalismul înnoirilor. Exprimat mai simplu şi într-o terminologie mai clasică, e vorba despre rezistenţa nostalgicilor antiqui faţă de acei moderni ai momentului. E limpede că acest fenomen care a generat în ştiinţele istorice actuale problema atât de actuală a „culturii memoriei” a devenit unul de interes prioritar. În cele ce urmează vom scoate în evidenţă câteva aspecte deosebite ale gândirii tradiţionaliste din România modernă.

Continuare modernismContinuare modernism

• În acest scop va trebui să ne întoarcem în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care corespunde epocii formării statului naţional român. Cel care poate fi considerat părintele tradiţionalismului este Mihai Eminescu (1850-1889), poetul naţional al românilor, însă – în cazul nostru – ne interesează mai ales articolele şi comentariile pe care le-a publicat în ziarul bucureştean Timpul, al cărui redactor a fost între anii 1877 şi 1883. Concepţia politică despre lume, aşa cum reiese ea din publicistica1 lui Eminescu, ni se dezvăluie ca fiind susţinută de către o serie de principii fundamentale turnate în bronz. Printre aceste elemente constitutive ale doctrinei se numără naţionalismul, tradiţionalismul, idealul unei stăpâniri monarhice/oligarhice şi o teorie organică a statului. Ideea naţională a poetului este bântuită de conştiinţa/existenţa unui trimis; ea este pătrunsă de convingerea că poporul român ar fi chemat să desăvârşească acea înaltă misiune în urma căreia Roma lui Traian a cucerit odinioară Dacia: adică să instituie la Dunărea de jos cultura şi ordinea.

Continuare modernismContinuare modernism

• . În ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, spiritul latin a supravieţuit într-un popor, care, astăzi, după optsprezece secole, îşi face intrarea în arenă dovedindu-se reîntinerit şi conştient de vigoarea şi de caracterul său aparte. Tradiţionalismul gândirii politice a lui Eminescu se manifestă în puternica condiţionare istorică a conştiinţei sale naţionale. În ce priveşte modelarea în prezent sau în viitor a vieţii publice, pentru el, era de neconceput alt îndreptar decât rânduiala preluată de la părinţi şi strămoşi, de la moşi, însemnând aceasta moştenirea socială şi spirituală a străbunilor, prezentă cu prilejul sărbătorilor moşilor, ale sufletelor sau ale morţilor. Eminescu ridică în slăvi patria şi pe stăbunii-patres, cu aşezările/întocmirile bune şi drepte ale acestora, cu limba lor bogată şi rodnică, cu zestrea lor intelectuală şi socială care se întemeiază pe o epocă istorică şi o devenire firească, sănătoasă. Pentru poet şi pentru publicist, a respecta în viaţă aceste învăţături înseamnă să ocroteşti comoara/tezaurul amintirilor şi să iubeşti trecutul propriului tău neam.

Continuare modernismContinuare modernism

• Un asemenea mod de existenţă îl ocroteşte pe fiecare om în parte, într-atât încât – confruntat cu izolarea – să se poată simţi parte, rezultat al istoriei ţării sale. Concepţia lui Eminescu despre structura ideală a societăţii şi cea mai bună formă de stat a rămas blocată în reprezentările tradiţionaliste. Într-un articol din anul 1876 despre Influenţa austriacă, el se recunoaşte ca monarhist şi recomandă pentru România nu doar o autocraţie ereditară, ci chiar una princiară la modul absolut. Eminescu respinge orice acces al poporului la actul guvernării. I-ar fi plăcut mai degrabă să vadă participând la treburile statului elitele, acele clase superioare a căror întâietate se întemeia pe neam şi moşii, dar mai presus de toate, pe învăţătură şi competenţă. El este îndreptăţit să vadă reprezentarea aceasta ideală a aristocraţiei pornind de la comportarea boierimii române în perioadele mai vechi ale istoriei naţionale.

Continuare modernismContinuare modernism

• . Atunci când sugerează ca, într-o nouă structură statală, funcţiile de conducere să le fie încredinţate unor indivizi proveniţi din asemenea familii, care să poată dovedi o vechime şi continuitatea unei influenţe politice de cel puţin 250 de ani, el pare să-şi amintească de rolul istoric al boierilor în Moldova, care – în anii atât de grei ai pierderii Bucovinei (1774) – ar fi salvat prin comportamentul lor bunul renume al ţării şi ne-ar fi dat puterea de a ne încrede în noi înşine. Stat şi societate sunt pentru Eminescu date/entităţi autentice, nealterate. El le percepe ca pe nişte organisme mature asemenea unor corpuri vii. Credem – astfel se pronunţă el în nume propriu şi în cel al amicilor săi din partidul conservator, că (statul) este un produs natural, care - la fel ca un copac al pădurii - trece prin diferite faze de dezvoltare şi, la fel ca orice alt organism, cunoaşte o evoluţie.6 În acest organism totul capătă forme şi funcţii bine stabilite, care nu pot fi modificate după bunul plac; după cum nici omul nu e liber să-şi schimbe după bunul său plac inima, creierul sau plămânii.

Continuare modernismContinuare modernism

• În aceste condiţii apare la Eminescu ideea de geniu naţional, de spirit al neamului, ca element esenţial pentru existenţa unei naţiuni în toate manifestările prilejuite de anumite împrejurări decisive, caracteristice –, acesta fiind cel de la care atât legiuitorul cât şi istoricul sau scriitorul să poată porni şi pe care să şi-l asume. Cel mai adesea, dogmatica politică situată pe o poziţie ideologico-istorică – naţionalismul şi tradiţionalismul sau monarhismul său cu nostalgii ducând înspre oligarhic, precum şi credinţa în principiul organic – poate fi lesne identificată în formulările lui Eminescu. În esenţă sunt de aceeaşi sorginte cu cele ale romantismului german sau ale conservatorismului naţional nemţesc în toată diversitatea variantelor pe care Eminescu le putuse cunoaşte în anii săi de studiu de la Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874). În general, vorbind despre gânditorul politic, se poate spune că el se situează în sfera unei concepţii despre lume post- şi antirevoluţionare, fiind adeptul restauraţiei

Continuare modernismContinuare modernism

• Curând după moartea sa timpurie, poetul a fost ridicat aproape la rangul de sfânt naţional, iar tradiţionalismul său a acţionat adeseori cu toată autoritatea sa asupra înţelegerii istoriei şi a formării teoretice a politicienilor următoarelor generaţii, asociindu-se cu noi discursuri endogene sau de import. Din nenumăratele nume şi curente ale secolului al XX-lea care ar putea fi menţionate aici, le vom aminti în continuare doar pe cele mai cunoscute şi care au exercitat influenţe dintre cele mai importante. Este în primul rând cazul mişcării literar-culturale a Semănătorismului care a luat naştere la începutul secolului al XX-lea. Părintele său spiritual a fost renumitul istoric Nicolae Iorga care a condus între anii 1901 şi 1910 revista Sămănătorul. Iorga şi cercul din jurul Sămănătorului militau pentru crearea unei literaturi apropiate de popor.

Continuare modernismContinuare modernism

• Convingerile lui Iorga, prezente şi în articolele polemice publicate în alte reviste, încurajau, înainte de toate, ideea propagării a tot ceea ce constituie specificul românesc, corespunzând înţelegerii necesităţii de a-i da poporului român scrieri izvorîte din trăsăturile sale şi urmărind prin aceasta îmbogăţirea literaturii universale cu un capitol original inedit. După Iorga, o literatură specific românească nu putea fi decât una care să redea lumea arhaică a satelor din Muntenia, Moldova sau Ardeal. „Românesc” şi „ţărănesc” sunt la Sămănătorul concepte convergente. Iorga s-a străduit să-i ajute pe autorii timpului să se inspire din exaltarea sa (cam ocazională) pentru sfinţenia ţăranilor, din admiraţia pentru fraţii ţărani şi fiinţa lor omenească, milostivă şi răbdătoare. Ceeea ce-i interesa însă cu precădere pe sămănătorişti în acest românism identificabil prin elementele rustice, erau aspectele sale pitoreşti. Ţăranul sămănătorist – după cum l-a caracterizat Nichifor Crainic, este un fel de erou de baladă pregătit aşa cum trebuie pentru prezent. El bea cât zece, iubeşte cât zece, tâlhăreşte la fel ca haiducii, se îndeletniceşte cu furatul cailor şi chefuieşte cu hangiţe trupeşe prin tot felul de hanuri şi crâşme.

Continuare modernismContinuare modernism

• Esenţa românească se reduce adesea într-o asemenea literatură la un primitivism vital sau la obiceiuri şi date muzeale; specificul naţional se banalizează în curiozităţile etnografice ale ritualurilor de nuntă şi de sărbători. Într-o viziune negativă, programul lui Iorga reprezintă o artă literară accentuată, în ciuda reprezentării sale, prin specificul românesc, contribuind într-astfel la perfecţionarea şi armonia lumii, în opoziţie cu orice formă de internaţionalism. În consecinţă, o literatură specific românească interzice accesul tematicii sale într-o lume a civilizaţiei occidentale şi a vieţii citadine cosmopolite şi lipsită de rădăcini precum cea a bucureşteanului sau a parizianului. Prin aceleaşi trăsături – naţionalism, antioccidentalism, antiurbanism şi preferinţa/admiraţia pentru lumea satului – cercul de simpatizanţi ai lui Iorga se va dovedi a fi o replică, un pandant al narodnicismului rusesc. Însă el se va înscrie de asemenea într-o serie evolutivă, endogenă, profund românească.

Continuare modernismContinuare modernism

• El se situează undeva la mijloc între ideologia conservatoare a pamfletelor eminesciene şi cea tradiţionalistă în spiritul deja amintitului Nichifor Crainic şi al revistei sale Gândirea, care – între 1921 şi 1944 – a fost cel mai important şi mai influent periodic al vieţii spirituale şi culturale din România. Nichifor Crainic, fără îndoială cel mai de seamă reprezentant al aşa numitului „gândirism”, a luat în mai multe rânduri partea ideilor şi a esteticii lui Iorga, atunci când se pronunţa asupra elementului etnic în cultura română. Consideraţiunile sale legate de natura acestuia, pe care mulţi gândirişti îl numeau „românism”, comportau în mare măsură o anumită orientare politică. De concepţia gândiristă a românităţii ţine şi ideea predominantă a reprezentării/imaginii unui popor veşnic tânăr, căreia i se potriveşte titlul basmului Tinereţe fără bătrâneţe sau a unui popor care – aidoma unui Parsifal -, pentru a înfrânge răul, asemenea unui mănunchi de puteri misterioase, se dezlănţuie din adâncul codrilor, pentru a se măsura cu civilizaţia occidentală, văzută în chip de Klingsor.

Continuare modernismContinuare modernism

• Conform convingerilor lui Crainic din care izvorăşte această parabolă, poporul român este acel fiu naiv al naturii al cărui caracter va fi redat de către o artă care – precum cea a marilor povestitori Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu – va rămâne captiva modului de existenţă ţărănesc.Pentru o astfel de literatură românească autentică nu putea să mai existe nici un fel de orientare înspre Apusul Europei. Potrivit lui Crainic ea ar fi fost la fel de nefirească, precum s-a dovedit deja a fi opoziţia conceptelor de „Orient” şi „Occident”. Opoziţia iorghistă dintre specificul naţional al culturii pe de o parte şi de sprijinire/imitaţie faţă de Occident - pe de alta - îşi face din nou apariţia. Însă pe un cu totul alt temei ideologic, care - în chip paradoxal - este împrumutat/inspirat chiar din Occident; mai precis, din gândirea germană.

Continuare modernismContinuare modernism

• Atunci când Crainic şi - împreună cu el – numeroşi alţi intelectuali de dreapta din România anilor 20 şi 30 au făcut front comun împotriva imitării „civilizaţiei” Apusului, aceasta dovedeşte – nu în ultimul rând – influenţa multtrâmbiţatei antiteze a lui Oswald Spengler şi a expresioniştilor care opune culturii creatoare, crescute organic şi individualizate a unui popor, civilizaţia purtând stigmatul de internaţional şi putând fi transplantată oriunde; o civilizaţie înţeleasă ca fiind un surogat ieftin, alcătuit din realizări materiale şi forme exterioare ale vieţii spirituale care sufocă specificul naţional. Civilizaţia uniformizează, cultura diferenţiază, spunea Crainic. Problema care se punea era cum să fie definită acea notă creativă, inconfundabilă, proprie poporului român pe care ţi-o conferă „cultura”. Căutarea răspunsului i-a condus pe Crainic şi pe gândirişti mult mai departe de înţelegerea superficială a specificului românesc de către Iorga.

Continuare modernismContinuare modernism

• Atunci când s-a ajuns la momentul decisiv pentru desemnarea caracterului naţional propriu ca şi a unuia aparte/special, din nenumăratele texte publicate în Gândirea şi legate de această chestiune, a ieşit în evidenţă o unanimitate privind esenţa lor religioasă: apartenenţa naţiunii române la domeniul spiritual al creştinătăţii ortodoxe. În Gândirea – ca de altfel şi în alte organe naţionaliste conservatoare ale dreptei româneşti – credinţa românească ortodoxă însemna ochiul cu care românul priveşte cerul şi scăldarea acestuia în lumină, pentru a se întoarce apoi din nou înspre pământ şi a se lăsa călăuzitl în toţi paşii şi în toate purtările sale. Crainic, autor al multdiscutatului eseu Isus în ţara mea (1923), a susţinut timp de peste un sfert de veac interdependenţa esenţială dintre românitate şi ortodoxie. La el, ideea de „cultură” se leagă nu doar semantic ci şi la modul obiectiv de „slujba religioasă” sau de ideea de „cult”, Crainic citându-l în acest sens pe filosoful rus al religiilor Nicolai Berdiaev

Continuare modernismContinuare modernism

• El crede chiar să poată dovedi această substanţă fundamentală a ortodoxiei culturii române în cele mai variate manifestări legate de viaţa poporului său: în arhitectura începuturilor, legată aproape exclusiv de canoanele bisericeşti, în nenumăratele aşezăminte creştine din trecut, în încrâncenarea religioasă a armatelor române din vremea războaielor cu turcii sau în rezistenţa poporului atât împotriva catolicismului cât şi protestantismului. Şi - nu în cele din urmă - în tradiţiile folclorice ale ţăranilor români, Căci, după spusele lui Crainic, arta plastică, muzica, înţelepciunea zicătorilor şi proverbelor la fel ca tradiţiile sunt pătrunse de spiritul creator al cucerniciei ortodoxe. În această privinţă îi apare îndeosebi ca simptomatică legătura dintre arta populară şi natură, despre care, în cazul celei din urmă, tot el constată (într-o notă la o observaţie a pictorului Francisc Şirato) că aceasta nu este copiată şi nici imitată, ci spiritualizată, filtrată şi – printr-o stilizare abstractă – desprinsă de material şi pământesc.

Continuare modernismContinuare modernism

• Ca român tipic, Crainic are sentimentul înfrăţirii poporului cu universul înconjurător, de care se simte solidar legat, întrucât ştie că, la fel ca el însuşi, natura înconjurătoare este opera Creatorului. Pecetea creştin-ortodoxă a românităţii a fost înţeleasă de către teoreticienii de la “Gândirea” ca un fenomen originar, care – virtual - s-a făcut simţit în sufletul românesc încă din perioada de dinaintea creştinării. „Poporul nostru”, pretinde Crainic, „nu cunoaşte nimic din perioada premergătoare epocii creştine”. Nu există nici o urmă din păgânismul care a precedat creştinătatea românilor. Noi nu suntem la fel ca slavii, bulgarii, ungurii sau nemţii care au fost, toţi, botezaţi, ci mai degrabă noi ne-am născut creştini.

Continuare modernismContinuare modernism

• Aşa stă scris în studiul său Spiritualitate şi românism din 1936, în care vorbeşte despre armonia întru fiinţă din religiozitatea creştină şi spiritualismul tracic. Subiectul este reluat şi într-o conferinţă pe care o va ţine în 1940 la Berlin: Noi românii nu cunoaştem în istoria noastră nici un interval de timp în care să nu fi fost creştini. Noi nu avem nici o mitologie care să fi precedat creştinarea noastră. În Gândirea, spiritualismul ortodox al românilor apare ca un produs al unei predispoziţii/înclinaţii consolidate printr-o continuă iluminare dumnezeiască, aşadar ca fenomen de natură atât pământeană cât şi supranaturală; sau - potrivit unei formulări inedite născocite de Crainic - ca apariţie „theanthropică” (dumnezeiescomenească).20 Semnificaţia actuală cea mai de seamă îi revine evident factorului rasial, tradiţiei ereditare a sângelui. Poate, oare, exista o tradiţie mai vie şi mai actuală decât cea a sângelui?

Continuare modernismContinuare modernism

• Prin sânge au trăit oamenii de ieri, trăim şi noi, cei de astăzi şi vor trăi şi cei de mâine. Ce înţelege Crainic prin „rasă” rămâne neclar. În determinările sale ale românităţii îşi găsesc locul tot felul de criterii biologice, naţionale şi religioase. El pare să lase deschisă posibilitatea ca un străin asimilat, convertit la ortodoxie ar putea fi considerat egalul unui român. Pentru ideologia Gândirismului ortodoxia este în consecinţă cea mai marcantă, deşi nu şi singura componentă definitorie a specificităţii aparte a românilor. La care se mai adaugă şi acel element care-i deosebeşte pe români de vecinii lor ortodocşi: latinitatea. Aşadar „românitatea” se defineşte ca sinteză a ortodoxismului şi a latinităţii, a spiritului Bizanţului şi al Romei.

Continuare modernismContinuare modernism

• b.) Modernismul este concentrate pe relaţia eu-individ. În acest sens,individual nu se mai subordonează în totalitatea valorilor grupului din care face parte. Identităţile se stabilesc pe criteria de apartenenţă (socială,politică,economică,culturală,de gen etc.). Pornind de aici,criteriile de valorizare ale unei opera literare se cantonează în estetic.

• În Mutaţia valorilor estetice, Eugen lovinescu neagă capacitatea unui popor de a produce valori estetice unice. Asumarea unor valori tipice pentru o anumita epocă de catre culturile mici este esentială pentru deuvoltarea acestora: “Am numit sincronism acţiunea uniformizantă a timpuliui în elaboraţiile spiritului omenesc şi am făcut din el cheia de boltă a explicării formaţiei civilizaţiei române “. Modelul valorizant al unei epoci este numit de Lovinescu “spiritual veacului (saeculum)”. A fi modern,a evolua,a comunica cu lumea este sinonim cu a cunoaşte spiritual veacului şi a-l asuma.

Continuare modernismContinuare modernism

• Tradiţionalismul pune accent pe grup,pe colectivitate;autenticitaeta individului (ca şi autenticitatea unei opera de artă) există numai în măsura în care se revendică de la autenticitatea grupului ;mentalitatea individuală trebuie să se supuna mentalităţii collective.Spre deosebire de tradiţionalişti,moderniştii pun accentul pe individ. El este cel care promovează valorile,care imprimă modelele de comportament. Privită sub acest aspect,distincţia între cele doua tenfinţe corespunde opoziţiei dintre specificul national şi occidentalizare, între o comunicare limitată la nivelul unei etnii şi o comunicare contemporaneizată cu “spiritual veacului”.

ÎÎn contra direcției de azi în n contra direcției de azi în cultura românăcultura română- Titu Maiorescu- Titu Maiorescu

•  Perioada de după 1860, sub guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza, se caracterizează prin transformări profunde în cultura română, determinate de un spirit de modernizare pe care îl imprimă tânăra generație. În literatură se deschide epoca marilor clasici, scriitori reprezentativi cu valoare modelatoare.

• Dacă generația pasoptistă beneficiase în mod special de influența franceză, noua orientare – spre cultura germană- o va da un grup de tineri entuziaști, deciși să traseze un curs mai dinamic și să imprime un nou suflu culturii noastre.

Continuare culturii romaneContinuare culturii romane

• Astfel ia naștere societatea literară “Junimea”, o asociație liberă. Bazată pe comunitatea de idei a unor tineri întorși de la studii în străinătate, majoritatea în Germania, al cărei model riguros le-a transformat o viziune despre lume și o nouă atitudine. Societatea se înființează la Iași, în anul 1863, din inițiativa a cinci tineri ,care devin membri fondatori: Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Theodor G. Rosetti(care a dat numele societății) și Vasile Pogor.Ulterior, rândurile societății au crescut considerabil, pentru că deviza junimiștilor era “Entre qui veut,reste qui peut!” (Intră cine vrea, rămâne cine poate!)

Continuare culturii romaneContinuare culturii romane

• Majoritatea întemeietorilor constituiau aripa tânăra a Partidului Conservator, dar programul lor politic va fi subordonat celui cultural. Din 1876, a luat ființă, la București, o a doua “Junimea”, ale cărei ședințe se desfășurau în casa lui Maiorescu, mutat în capitala țării datorită tot mai marii implicări în politică,în 1885 stabilindu-se la București.

• La inițiativa lui Iacob Negruzzi, în anul 1867 se produce un eveniment cu consecințe favorabile atât pentru societate, cât mai ales pentru cultura română: apariția organului de presă al “Junimii”, revista “Convorbiri literare”, în paginile căreia vor apărea multe dintre operele marilor clasici.

Continuare culturii romaneContinuare culturii romane

• Activitatea societății este bogată și variată: întruniri săptămânale( cu scopul de a crea o bază sistematică de discutare a problemelor de cultură), “prelecțiuni populare”( conferințe publice pe teme diverse), editarea de ziare, reviste și manuale școlare, înființarea Institutului Academic, pentru creșterea calității învățământului superior, instituirea unor burse pentru susținerea studiilor în străinătate a unor tineri precum Mihai Eminescu și Ioan Slavici.

• Mentorul societății “Junimea” și autoritatea necontestată a fost Titu Maiorescu, promotorul criticismului junimist.

• Noua orientare pe care o imprima culturii române se datorează câtorva factori importanți, printre care delimitarea fiecărei ramuri a culturii și investigarea ei cu mijloacele cercetării moderne, sub semnul obiectivității științifice.

Continuare culturii romaneContinuare culturii romane

• Criticismul junimist se caracterizează prin câteva trăsături care îl diferențiază de epoca anterioară și care sintetizează noul spirit al culturii noastre. Spiritul critic presupune respect pentru adevăr în cercetarea istoriei și a limbii, dorința de asezare a vieții politice și culturale pe baze autentice, cultivarea simplității și combaterea falsei erudiții, rigoare și rațiune, respingerea “formelor fără fond”.

• Spritul filozofic este călăuzitor în toate domeniile abordate de junimiști, care sunt oameni cu formație culturală amplă, cu viziune generală, nu obligatoriu specialiști ai unei ramuri. Patru dintre cei cinci membri fondatori ai societății culturale ieșene au titlul de doctori în filozofie, fapt care imprimă o linie specială inițiativelor acestora: identificarea unei solide baze teoretice, fundamentată pe raționamente generale, determinate pentru acțiuni și măsuri practice.

Continuarea culturii romaneContinuarea culturii romane• Personalități cu o cultură solidă, junimiștii promovează gustul pentru clasic și

academic, preferând canoanele și valorile clasicizate în timp. De aici decurge reticența față de inovații și experimente moderniste, fie că acestea se numeau simbolism și naturalism (în literatură), impresionsim( în pictură și în muzică) , Art Nouveau( în arhitectură).

• Rigurozitatea și echilibrul își găsesc expresia în spiritul oratoric, promovat ca reacție împotriva retorismului exagerat al pașoptiștilor, împotriva frazeologiei demagogice a discusurilor politice, dar și împotriva “beției de cuvinte” spre care se manifestă aplecare multe publicații ale timpului. Junimiștii vor cultiva un model al oratorului în care totul dovedește rigoare, echilibru și eleganță: fondul de idei, forma discursului, dicția, gestica, ținuta vestimentară.

• “Arma” cea mai folosită de membrii “Junimii” este ironia, pe care o folosesc nu numai împotriva adversarilor, ci și pentru sancționarea defectelor din interiorul mișcării.

Continuarea culturii romaneContinuarea culturii romane

• Domeniul în care junimiștii au contribuit decisiv a fost literatura, în promovarea și interpretarea căreia au adoptat o perspectivă eclectică(neunitară), optând pentru principiile mai multor școli literare verificate în timp.Spiritul critic și obiectivitatea se exercită în mod special asupra literaturii contemporane, în acest fel favorizând aparția celor mai importanți scriitori ai secolului XIX: M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale. Junimiștii, mai ales prin Titu Maiorescu, s-au preocupat de problema ortografiei limbii române, au adoptat o atitudine critică față de exagerările direcției latiniste, au militat pentru impunerea limbii literare moderne, au luat atitudine împotriva excesului de neologisme. Prin scrierile lor, au oferit un exemplu de corectitudine, proprietate și sobrietate a exprimării. Critica junimistă a îndrumat literatura spre respectarea unor principii estetice clare, a ironizat excesul de orice fel, a promovat echilibrul și măsura și a dovedit exigență, înainte de toate, față de proprii membri.

Continuarea culturii romaneContinuarea culturii romane

• Titu Maiorescu activează în calitate de critic cultural în domeniul limbii, al literaturii și al folclorului, manifestă inițiative demonstrativ-constructive în studii consacrate fenomenului literar și limbajului publicistic, abordează direct opera unor scriitori reprezentativi(V. Alecsandri, I.L.Caragiale, O. Goga,M, Sadoveanu).

• Unul dintre studiile reprezentative pentru criticismul junimist și pentru viziunea asupra evoluției fenomenului cultural este În contra direcției de azi în cultura română, apărut inițial în revista ”Convorbiri literare”(1868) și apoi în volumul care reunește cele mai importante studii maioresciene, Critice.

Continuarea culturii romaneContinuarea culturii romane

• Studiul face dovada atitudinii critice față de limbajul publicațiilor ardelene, în mod special al revistelor “Transilvania” și “Familia”, care sunt exemplul negativ al unui “viciu” general, emblematic pentru toată cultura română:neadevărul. Explicarea și analiza conceptului generează una dintre cele mai cunoscute teorii maioresciene:”formele fără fond”. În linii mari, demonstrația susține că, în jurul anului 1820, societatea românească s-a trezit din “letargia” în care o scufundase “barbaria orientală” și a intrat în contact cu formele culturii apusene, care i-au dat “lustrul societăților străine”. Imitarea fără discernământ a formelor străine, în absența unui fond autohton care să le dea substanță,este, pentru Maiorescu, semnul unei “superficialități fatale”, cu efecte dezgustătoare asupra evoluției culturii noastre.

Continuarea culturii romaneContinuarea culturii romane

• Revenind la “neadevărul” pe care îl evidenția în partea introductivă a studiului, Maiorescu demonstrează(cu exemple extrase în special din opera reprezentanților Școlii Ardelene) că viciul are rădăcini adânci în cultura noastră, întemeiată la începutul secolului al XIX-lea pe falsificarea istoriei, a etimologiei și a gramaticii. “Direcția falsă” adoptată la începutul vârstei moderne a civilizației noastre se prelungește în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, zădărnicind sincronizarea cu civilizația occidentală. Pe un ton de ironie amară, criticul constată anomaliile societății românești: “Înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate și înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universităti și am falsificat instrucțiunea publică. […] Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică originală, am facut Societatea academică română[…] și am falsificat ideea academiei.”

Continuarea culturii romaneContinuarea culturii romane

• Fidel doctrinei politice conservatoare, Maiorescu acuză că aceste “pretenții fără fundament”sunt un element de adâncire a prăpastiei între clasele superioare, fascinate de “fantasmagorii” și singura clasă socială reală,țăranul român, este condamnată la suferința sporită,edificiul fictiv al culturii romane.

• Spirit constructiv, criticul oferă soluția de corectare a acestei situații: descurajarea mediocrității, adaptarea la un ritm natural de dezvoltare și eliminarea formelor fără fond.

• Teoria “formelor fără fond” definește sintetic starea culturii din epocă și poate fi considerată “un barometru” al atmosferei spirituale din deceniile șapte-opt ale secolului al XIX-lea.

Continuarea culturii romane Continuarea culturii romane

• Cu o jumatate de veac înainte, tinerii erau încurajați, prin glasul entuziast al lui Ion Heliade-Rădulescu să scrie orice,numai să scrie, cu scopul de a crea o literatură. În anul 1840, revista “Dacia literarp” trasa directiva națională în litaratură și oferea germenii atitudinii critice față de produsul artistic.Prin societatea ieșeană, criticismul junimist obligă rigurozitate,spirit științific, echilibru și eleganță,factori care vor contribui decisiv la schimbarea înfățișării culturii române, până la urmatorul moment important, al sincronizării cu literatura occidentală, teoretizat la începutul secolului al XX-lea de E. Lovinescu, personalitate care va prelua unele din ideile maioresciene, dar se va raporta polemic la “teoria formelor fără fond”.

Premisele dezbateriiPremisele dezbaterii

• A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii. De fapt, cultura, spune Abraham Moles, se pretează la o “definiţie deschisă”, oricând susceptibilă de corecturi şi adăugiri. 

Continuarea premizei Continuarea premizei

• Cultura unui popor se leagă indiscutabil de gradul de identitate naţionala pe care acesta l-a păstrat de-a lungul timpului . În cazul poporului român, identitatea începe să se defineasca odată cu statornicirea limbii române şi a dezvoltarii literaturii moderne. Asumarea identităţii culturale în context european a României începe în secolul al XlX-lea, când se conturează clar orientarea spre valorile occidentale, şi se continuă în secolul al XX-lea, prin asumarea necondiţionată sau prin negarea acestei identităţi.Despre o adevarata constiinta nationala si literara se poate vorbi abia din 1840, anul aparitiei revistei "Dacia literara", un rol determinant având publicarea primului manifest literar important, "Introductie", care pledeaza pentru o literatura originala inspirata din folclorul, istoria si frumusetile patriei.

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• Atractia pe care a exercitat-o literatura populara asupra pasoptistilor si romanticilor amplifica interesul pentru elementul geto-dacic al etnogenezei prelungit in perioada interbelica, fapt ce a creat o ideologie aparte in cadrul curentului Traditionalism, numita sugestiv "dacism" si definita, in principal, de către Vasile Parvan, in lucrarea Getica (1926). De altfel, sincronizarea literaturii romane cu cea europeana evolueaza in decurs de un secol, aproximativ intre anii 1840-l945, aceasta "occidentalizare" stârnind controverse si polemici despre găsirea si identificarea specificului naţional, dar si ironizarea demagogiei si a falsului patriotism.

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• Literatura secolului al XlX-lea promoveaza un real patriotism, prin Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale. Criticul Titu Maiorescu, in studiul În contra directiei de astazi in cultura română, a surprins una dintre problemele esentiale ale destinului neamului romanesc, "teoria formelor fara fond", care pledeaza pentru dezvoltarea de la fond spre forme si nu invers, intelegand ca nu trebuie imprumutate forme ce nu se potrivesc fondului nostru national. De aici decurge concluzia maioresciana ca în cultura romana domina confuzia valorilor. A fost, poate, perioada cea mai echilibrata in ceea ce priveste evaluarea spiritului romanesc, pe care literatura marilor clasici il impulsioneaza printr-o observare critica a defectelor si mai putin "se emotioneaza" in fata insusirilor formidabile ale romanilor. Spiritul critic incurajeaza astfel constiinta nationala si nazuieste spre identificarea idealului in spiritualitatea romaneasca.

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• Secolul al XX-lea se defineste prin doua coordonate temporale distincte: literatura interbelica (1918-l947) si literatura postbelica (dupa 1947).In perioada dintre cele doua razboaie mondiale se impune cu certitudine modernismul initiat de Eugen Lovinescu, sincronizarea literaturii romane cu cea europeana realizandu-se prin diversificarea prozei si a poeziei, prin dezvoltarea dramaturgiei. Cu toate acestea, sentimentul marginalizarii culturale a romanilor este prezent in raport cu civilizatiile occidentale. Contradictia dintre cele doua atitudini ale romanilor caracterizeaza specificul natiunii: complexul inferioritatii, care duce la ratarea de a crea valori reale si complexul superioritatii care duce la exagerari si extremism, cum ar fi demagogia si nationalismul. in acest interval, se manifesta si "modernismul de avangarda si experimental" (E.Lovinescu) prin dadaism, constructivism si suprarealism.

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• Polemicile ideatice se poarta intre modernisti si traditionalisti, pe de o parte, dar si in interiorul curentelor sunt controverse aprige, unele pornind chiar de la sensul cuvantului "modern", sau disputele privind "dacismul" nascut inauntrul traditionalismului. Desi considerate de un modernism extremist, curentele avangardiste sunt adesea in conflict, constructivistii negand, de exemplu, poezia dadaista.Dupa al Doilea Razboi Mondial se produce o ruptura definitiva intre Romania si Occident, nu numai in politic, ci si in literatura. Occidentul este "putred", "corupt", o prapastie a moralitatii si a valorilor reale, iar "lumina" venea numai "de la Rasarit", preamarindu-se productiile superficiale si demagogice ale ideologiei comuniste.

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• Revolutia din decembrie 1989 reechilibreaza, intrucatva, ierarhizarea valorilor prin recastigarea libertatii de exprimare si creatie, facandu-se eforturi pentru redefinirea politica si culturala a romanilor.

• De-a lungul timpului, scriitorii au ilustrat in operele literare impresii despre natiunea romana in relatie directa cu Occidentul. Astfel, pentru Eminescu, tinerii întorşi de la studii din Apus sunt dispreţuiţi pentru superficialitatea lor ("Ai noştri tineri"). George Calinescu impune criteriul specificului national pentru ierarhizarea valorica a creaţiilor, factorul etnic fiind determinant pentru structura interioara a culturii, întinzând o punte între naţiunea româna şi Occident: "Ţările Române n-au fost niciodata în afara Europei si inceputurile lor dezvaluie o puternica tinuta feudala", iar lipsa unei literaturi nationale nu înseamnaă neaparat "absenţa culturii", rădăcinile ei fiind adânc înfipte în "cultura ţăraneasca şi se pierd în imemorial, adica în folclor".

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• La polul opus traditionalismului se afla Emil Cioran (1911-l995), adept al "noii generatii" de la scoala lui Nae Ionescu, din care mai faceau parte personalitati importante ale culturii romane: Mireea Eliade, Constantin Noica, Mirea Vulcanescu, Mihail Sebastian si Petre Comărnescu. Lucrarea fundamentala a lui Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei (1936), face o analiza extinsa a istoriei si culturii romane printr-o atitudine agresiva antitradiţionalista, considerînd că romanii s-au autocondamnat la o existenta mediocra din pricina unui "deficit de substanţă". Solutia ca românii să se salveze din malul stagnarii este numai "o schimbare la fata", o ieşire subita si violenta de afirmare a propriilor valori: "Culturile mici n-au o valoare decat în masura în care încearca sa-şi înfrânga legea lor, să se descătuşeze dintr-o condamnare care le fixeaza în camaşa de forţa a anonimatului. Legile vietii sunt unele la culturile mari si altele la cele mici".

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• În epoca postbelica, Lucian Blaga (1895 - 1961) revalorifica satul romanesc, definit ca loc sacru, "târam de legenda" supranumit "spatiu mioritic",.acesta fiind o succesiune de deal si vale, care se regaseste , formativ in spiritualitatea neamului romanesc: "melancolia nici prea grea, nici prea usoara, a unui suflet care suie si coboara, [...] iarasi si iarasi, sau dorul unui suflet care vrea sa treaca dealul ca obstacol al sortii si care totdeauna va mai avea de trecut înca un deal, sau duioşia unui suflet, [...] ce-si are suisul si coborasul, inaltarile si cufundarile de nivel, in ritm repetat, monoton si fara sfarşit".

• Constantin Noica (1909-l987) reitereaza conceptia modernistilor, sustinand că a fi universal înseamna sa fii un suflet naţional, puternic ancorat în cultura populară, sa crezi în forţa miraculoasa a cuvintelor şi sintagmelor limbii materne: "Numai în cuvintele limbii tale se intampla să-ti amintesti de lucruri pe care nu le-ai învaţat niciodata."

Continuarea premizeiContinuarea premizei

• Opinii şi atitudini ale personalitatilor culturale din Romania au facut subiectul multor stadii si lucrări culturale, analiza fenomenului romanesc nelăsând indiferent pe niciun exeget si filozof. Dintre acestea pot fi amintite: -Nicolae Iorga - Criza morala mondiala (1922); Eugen Ionescu - Nu (1934) ,Mircea Eliade - Cele doua Românii (1936); Mircea Vulcănescu -Dimensiunea româneasca a existenţei (1944); Adrian Marino - Modern, modernism, modernitate (1969) ; Edgar Papu - Din clasicii nostri (1977); Mircea Martin - G.Calinescu si «complexele» literaturii romane (1981); Ioana Pârvulescu Întoarcere in Bucurestiui interbelic (1999); Sorin Alexandrescu - Identitate în ruptura (2000) ; Garabet Ibrăileanu Caracterul specific naţional în literatura româna (1922) etc.

• România, ca zonă a latinităţii târzii, despărţită foarte devreme de celelalte spaţii ale latinităţii, legată de religia ortodoxă şi mai mult de Orient decât de Occident, s-a zbătut să intre în conştiinţa europeană mai întâi ca modalitate de „cucerire a centrului", apoi ca formă de emancipare naţională şi, în secolul al XlX-lea, prin dorinţa nedisimulată de „sincronizare".

Mihail Kogalniceanu-IntroductieMihail Kogalniceanu-Introductie• „Dacia literară” a apărut în anul 1840 sub redacția lui Mihail Kogălniceanu. A fost

prima revistă literară în adevăratul înțeles al cuvântului, adresată tuturor românilor după cum reiese și din titlu.

• În primul său număr, sub titlul Introducție, M. Kogalniceanu a publicat un articol-program care se constituie în doctrina estetică romantică sintetizând orientarea scriitorilor din epoca pașoptistă. În prima parte a articolului, Kogălniceanu enunță cele mai importante publicații ziaristice de până atunci: „Curierul românesc” al lui Ion Heliade-Rădulescu la București, „Albina românească” apărută la Iași sub conducerea lui Gheorghe Asachi și „Foaie pentru minte,inimă și literatură” de la Brașov sub conducerea lui Gheorghe Barițiu. El le recunoaște meritele, dar constată că acestea au prea vădit caracter local, se preocupă prea mult de politică și prea puțin de literatură. „Dacia literară” va fi o publicație care va părăsi politica, ocupându-se, mai ales, de literatură națională, în paginile ei va promova operele scriitorilor români din oricare dintre provinciile românești. Scopul declarat era ca să se poată realiza o limbă și o literatură română, comună pentru toți românii.

Continuare IntroductieContinuare Introductie• Nu trebuie uitat însă că scriitorii pașoptiști sunt cei care au contribuit decisiv la

Unirea din 1859. Neputând realiza la 1840 idealul politic al unirii, s-au străduit să-i uneascsă mai întâi pe români pe plan cultural.

• În legătură cu scrierile contemporane, M. Kogălniceanu face observație că se fac mai ales traduceri, imitații, prelucrări după literaturi străine „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Această manie este mai ales covârșitoare în literatură […] Traducțiile însă nu fac o literatură. “ Este necesară crearea unei literaturi originale inspirate din istoria națională, tradițiile și obiceiurile românilor și din frumusețile naturii patriei “Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru această trebuință să ne imprumutăm de la alte nații.” . “Dacia literară” trebuie să devină “un repertoriu general al literaturii românești”din toate zonele locuite de români.

Continuare IntroductieContinuare Introductie• De asemenea, se propune o critică obiectivă care să aibă în vedere cartea, nu persoana

autorului “Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu persoana” și afirmarea idealului de realizare a unității limbii și a literaturii române:”țălul nostru este realizarea dorinții ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți.”

• După trei numere revista a fost suspendată din motive politice și abia în 1859 apare ediția a doua a revistei, într-un singur volum, cu litere latine și cu o prefață semnată de Costache Negruzzi.

• Contribuția “Daciei literare” a fost foarte importantă în ceea ce privește orientarea literaturii române pe făgaș național, stimularea spiritului critic în aprecierea valorii operelor literare. În paginile revistei au apărut scrieri valoroase ale scriitorilor pașoptiști.

• Programul revistei a influențat creația tuturor scriitorilor care au constituit curentul național-popular și a fost continuat de alte reviste și ziare din epocă precum Arhiva românească, Propășirea, România literară, Revista română.

Mircea VulcMircea Vulcăănescu-nescu-Dimensiunea românească a Dimensiunea românească a

existenţeiexistenţei• Mircea Vulcănescu a fost un renumit filosof român, sociolog, economist și profesor de

etică, precum și un adevărat martir. Mircea Vulcănescu s-a născut pe data de 3 martie 1904, în București, și a murit pe data de 28 octombrie 1952, în închisoarea din Aiud, după șase ani petrecuți în închisorile comuniste.

• Principalele publicaţii ale lui Vulcănescu• În ceasul al 11-lea (1932)• Cele două Românii (1932)• Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933)• Războiul pentru întregirea neamului (1938)• Înfăţişarea socială a două judeţe (1938)• Dimensiunea românească a existenţei (1943).• Care este “dimensiunea”, care este “criteriul de judecată” care caracterizează existenţa

românească? Ce anume preexistă gânditorilor români, care este conţinutul stratului limbii şi simbolurilor “de circulaţie generală în poporul românesc”? Acestea sunt întrebări la care răspunde Mircea Vulcănescu în lucrarea “Dimensiunea românească a existenţei”.

Continuare ExistenteiContinuare Existentei• Mircea Vulcănescu trasează în “Dimensiunea românească a existenţei”, un proiect

filosofic de evaluare de sine stătătoare a punctului de pornire și a nuanțelor presupuse de raportare a poporului român și a culturii sale la peisajul culturii europene.

• Filosoful culturii vorbește despre o strategie de comunicare între culturi, absolute necesară, avertizând totuși că schimbul de valori este dictat, până la un punct, de principiile puterii și de mecanismele dominației, ale acaparării , mergând până la privarea de identitate.

• În fond, Vulcănescu asociază mecanismele interacțiunii culturale cu cele ale proceselor istorico-politice, accentuând însă asupra unei stări ce va domina, invariabil , nu cultura sprijinită pe un sistem politic-social puternic , ci cultura care propune cu adevărat valoarea spirituală :” Tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să imprime altora perspective proprie a existenței, e în stare să degradeze pe a altora , s-o dezarticuleze, să-i pună în evidență lipsurile și, cu voie sau fără voie , să facă pe străin să încline după chipul lui de a lua atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală!”

Continuare ExistenteiContinuare Existentei

• Pentru Vulcănescu, sufletul românesc se manifestă, “se face vădit” în concepţiile românului despre lume, despre ceea ce în limbaj filosofic numim existenţă. Cum spune filosoful român, “fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o forţă proprie, un chip al său de a vedea lumea şi de a o răsfrânge pentru alţii”.

• Existenţa – gândită la români prin conceptele de “loc” (sinomin pentru conceptul filosofic de spaţiu) şi de “vreme” (sinonim pentru conceptul filosofic de timp) îi apare românului ca o devenire ordonată: fiecare lucru îşi are un timp – al său şi un loc – al său. Această intuiţie asupra lumii trezeşte în conştiinţa românului “sentimentul unei vaste solidarităţi universale”: “toate lucrurile au sens”, iar “lumea este o carte de semne”.

Continuare ExistenteiContinuare Existentei• Locul şi Vremea sunt dimensiuni ale lumii, în care pot fi rânduite fiinţele sau făcute

lucrurile la vremea lor şi la locul lor. Există semne ale lumii, bune sau rele, şi există o lume de dincolo şi o împlinire a vremii. Între aici şi acolo, între acum şi veşnicie există o trecere, imaginată ca o poartă, ca o vamă.

• Asadar, sunt şanse ca după lectura lui Vulcănescu să înţelegeţi că faceţi parte din populaţia României, iar nu din poporul român. Şansele de a rămâne cantonaţi în prima categorie cresc simţitor dacă nu înţelegeţi că poporul este ceea ce faceţi dumneavoastră din el, în funcţie de străduinţa personală de a cunoaşte cultura şi istoria autohtonă .

•  •  

Ioana Pârvulescu -Ioana Pârvulescu -Intoarcere în Intoarcere în Bucureștiul interbelicBucureștiul interbelic

• Ioana Pârvulescu (n. 10 ianuarie 1960, Brașov) este o eseistă, publicistă, critic literar român , conferențiar la Universitatea din București, fiind extrem de apreciată pentru scrierile sale, castigând de-a lungul timpului mai multe premii importante precum: Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 1999  și Premiul European pentru Literatură, 2013.

• Volume reprezentative:• -Lenevind într-un ochi (poezie);• -Alfabetul doamnelor(critica literara);• -Viața începe vineri (roman)• -În intimitatea secolului 19,• -Cartea întrebărilor etc.• Printre cele mai importante scrieri ale sale se numără eseul Intoarcere în Bucureștiul

interbelic, publicat în anul 2003.

Continurea BucurestiuluiContinurea Bucurestiului• Perioada interbelică este una atât de agitație, cât și de regenerare. Proaspăt ieșiți de

sub Primul Război Mondial, oamenii nu mai știau cu ce vor avea de-a face. Lăsați sub semnul întrebării, dar, fără să știe, într-o lume care avea să se dezvolte în viteză, aceștia au reușit să trăiască atât idealul, cât și "prostia însângerată", precum spune Ioana Pârvulescu în cartea sa, Întoarcere în Bucureștiul interbelic.

• Populația capitalei României, conform autoarei, a simțit și rafinamentul extrem, dar și opacitatea grosonală. Au fost generoși, ticăloși, echilibrați și lucizi. Lumea lor se desfășura între bine și rău, nimeni nu era obligat să gândească precum ceilalți sau să spună același lucru. Pentru că Bucureștiul interbelic, amintește Ioana Pârvulescu, este “ locul unde s-a întâmplat totul”.

• Foarte mulți consideră că zilele noastre sunt rupte din secolul vitezei. Este drept că, mai ales pe plan tehnologic, în știință, lucrurile se dezvoltă foarte rapid,însă Bucureștiul interbelic a fost un oraș elegant construit foarte repede, s-a creat o viață politică normală, o lume liberă, o literatură de nivelul celei din țările care au o cultură veche și bogată.

Continuare BucurestiuluiContinuare Bucurestiului

• Un mic sumar poate arăta cât de repede s-au mișcat lucrurile:• In 1920, pe străzile micului Paris erau mai mulți cai decât automobile;• La 1923, peste 20 de străzi erau deja electrificate;• La 1925 dispar căruțele;• In 1929 vor dispărea vagoanele de tramvai cu cai;• Prin 1931 se deschid cinematografe, sala de spectacole ARO;• In 1933 au loc tot mai multe restaurări, urmând ca în 1935 întreg orașul să

fie șlefuit.•   Este una dintre puţinele lucrări despre perioada interbelică care prezintă o

imagine mai apropiată de realitate.

Continuare BucurestiuluiContinuare Bucurestiului• Sursele sunt diverse, ziare, reviste, jurnale personale sau imagini comentate. În mare

parte imaginea se bazează pe cea generată de elite, fie ele politice sau artistice. Este o imagine subiectivă, aşa cum ne declară doamna Pârvulescu, dar există multe elemente care întregesc o descriere obiectivă.

• Mai mult, autoarea readuce la viață mari personaje interbelice care au pus bazele culturii românești. În perioada în care totul devine mai scurt – timpul, rochiile și scrisorile – au fost create unele dintre cele mai de seamă romane, poezii și piese de teatru românești.

• Autoarea surprinde astfel într-un mod inedit această perioadă de schimbare, de evoluție a mediului bucureștean, de la politic, la social și economic, etapă istorică a devoltării intelectuale și tehnologice, văzută prin ochii celor mai de seamă figuri ale vremii.

Ce este poporanismul? Ce este poporanismul?

• Poporanismul este un curent politico-ideologic, cu implicatii estetice si litarare, activ la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de al XX-lea. Organe de presa principale: „Evenimentul literar” (1893-1894) si „Viata romaneasca” (1906-1916).  Pentru Garabet Ibraileanu, poporanismul  nu era decat prelungirea si revitalizarea in noi conditii istorice a miscarii de autohtonizare a culturii, de indrumare a ei spre viata poporului, spre folclor, spre traditiile nationale. El se referea, precis, la taranism. Ceea ce Ibraileanu numeste poporanism, este, in esenta, democratism taranist. Conceptia sa exclude totodata romantismul paseist si idilizant. Ibraileanu este adevaratul mentor spiritual al Poporanismului. Pornind de la baze teoretice comune cu ale lui Stere, dezvolta conceptia literara poporanista. Este conducatorul revistei ''Viata romaneasca'', ziarul iesean de cea mai mare importanta in popularizarea ideilor popraniste. 

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului• Ibraileanu este o constiinta aflata in permanenta cautare a certitudinii, in permanent

conflict cu sine insusi. Personalitate dizarmonica (precum era si MacedonskI), criticul a cautat sa-si camufleze propriile indoieli in dosul unei sigurante depline a tonului. Cel care e dilematic in esenta si lasa drept ''testament'' al unei indelungate cariere critice un roman analitic (care e de fapt o auto-analiza, o recunoastere tardica a indoielilor ce l-au incercat pe tot parcursul existenteI), ne avertizeaza printr-o cugetare de mare acuitate ''Daca ai indoieli asupra ta, nu le da pe fata, ca sa nu dai prostiei dreptul de a-si permite cu tine aceeasi atitudine, imprumutand-o de la tine''.

• Intr-adevar, criticul a stiut sa disimuleze cu mare talent, incat a lasat contemporanilor impresia unui om cu incredere deplina in propriile convingeri. In realitate, s-a contrazis copios (chiar in problemele vitale, de conceptie literarA), stiind sa dea totusi nu impresia ca are indoieli, ci ca este o constiinta flexibila. Convingerile lui Ibraileanu evolueaza cateodata in mod frapant, de cele mai multe ori abia sesizabil. Neschimbata ramane doar pasiunea consumata in sustinerea lor.

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului• E suficeicent sa examinam o singura serie de texte, aceea consacrata definirii

poporanismului literar, pentru a constata ca, in numai cativa ani, intelesul termenilor sufera transformari radicale. Si ca, de asemenea, metamorfoza propriilor opinii e prezentata de autor drept simpla si fidela rezumare a afirmatiilor anterioare.

• In numarul inaugural al ''Vietii romanesti'', Ibraileanu semneaza articolul programatic ''Scriitori si curente'', prin care isi avertizeaza cititorii ca poporanismul trebuie considerat din doua prespective: a continutului sufletesc al scriitorului si a idealului, a tendintelor acestuia. In primul caz, el ar insemna ''infiltrarea spiritului romanesc in literatura culta''. Insa, adauga, acest spirit e mai curat la populatia rurala si, ca urmare, va fi reprezentat numai de scriitori care ''sau fac parte din taranime si n-au rupt legaturile morale cu ea, ca, luand pe cei mai tineri, de pilda pe Octavian Goga si Ciocarlan'', sau ''daca nu fac parte din taranime, si-au aplecat urechea la popor, s-au botezat in izvorul curat si romanesc al sufletului popular, ca de pilda Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasa superioara, dar care, din cauze istorice, traind cu poporul, departe de influentele nefaste straine, care au trecut peste aceste tari, si-au pastrat sufletul romanesc, ca de pilda clasa boiernasilor (de care voi vorbi aiureA) din care face parte Bratescu-Voinesti''.

Continuare PoporanismuluiContinuare Poporanismului• . In celalalt caz, poporanismul reprezinta cerinta ca ''in ilustrarea conceptiei sale''

scriitorul sa nu ''falsifice realitate, atata tot: adica sa elaga din realitate haina conceptiei sale''. Si, pentru ca lucrurile sa fie limpezi, e poopranist aceala care ''macar cand vorbeste de tarani isi arata recunostinta catre ei, prin raspandirea unei atmosfere de simpatie si mila pentru dansii'', dovedindu-se ''un om la inaltimea vremii si idealurilor celor mai sfinte ale poporului sau''. Si nu e poporanist cel care fie s-abtine (''n-o faci''), fie raspandeste antipatia, n-are un suflet inalt, isi exprima sentimente inferioare, cu sau fara talent''.Criticul nostru cauta in literatura atitudinea explicita a creatorului, facand din ea o conditie a artei. Acest punct al demonstratiei e cel mai vunerabil, deoarece afecteaza liberatatea literaturii, deschizand libera cale interpretarilor tendentioase. Practic, orice criere ar putea fi ''citita'' astfel si sa i se atribuie tendinte pe care nu le are (pe baza lor sa i se conteste valoarea) : ''Ca fara talent nu se face o opera o stim si noi - nu e cine stie ce filosofie mare'', incearca Ibraileanu sa pareze orice obiectie. Dar talentul nu se realizeaza oricu, ci numai daca slujeste o conceptie inalta si exprima ''specificul national''.Altfel ''se distruge pe sine insusi, in zadar''. Cat despre subiecte, am fi tentati sa credem ca sunt indiferente, deoarece ''un suflet romanesc va face o opera romaneasca, orice subiect si-ar alege, chiar din viata starina, caci va privi viata straina prin prisma romaneasca''.

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului

• Criticul introduce, totusi, si aici o precizare ce limiteaza orizontul considerat prea larg: ''dar desigur ca opera va fi mai romaneasca, mai interesanta pentru noi si pentru straini, cand conceptia si sentimentul unui scriitor se vor manifesta cu ocazia vietii romanesti, cand viata romaneasca ii va imbraca conceptul, cand ii vor fi izvorat in sufletul scriitorului sentimente si conceptii relative la viata romaneasca - cand si conceptia si reprezentarea ei vor fi romanesti''.

• In rezumat, trei cerinte aseaza Ibraileanu inaintea scriitorului: sa reflecte specificul national (adica, sa fie pentru aceasta, daca nu taran get-beget, atunci proletar intelectual or boiernas scapatat), sa aiba o adevarata inaltime sufleteasca (sa exprime, cu alte cuvinte, o atitudine explicit morala, care se traduce, cand se refera la tarani prin simpatie si mila) si sa prefere subiectele romanesti.

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului

• Definitii ale poporanismului la Ibraileanu:''E lucrul acela, pe care-l stie oricine a citit un manual de istoria literaturii: e curentul poporan, e acea nationalizare a literaturii culte (nascuta sub influenta mai ales a literaturii fraceze/prin literatura poporana - ca spirit si ca limba'' (''Iarasi poporanismul in literatura'', 1911).1909: ''Intelesul poporanismului s-a largit pana la a acoperi intreaga literatura romana. Prezentandu-l intr-o asemenea lumina, asezandu-l in prelungirea traditiilor viabile ale literaturii nationale, criticul avea, bineinteles, dreptul sa se mire de orbirea contemporanilor?”

Continuare PoporanismuluiContinuare Poporanismului• Biografie•  Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936,București), a

fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc. Între 1890 și 1895, Garabet Ibrăileanu frecventează la Universitatea din Iași cursurile Facultății de Filosofie, istorie și literatură, concomitent urmează școala normală superioară. În timpul studiilor universitare, Garabet Ibrăileanu colaborează la diverse ziare și reviste (Munca, Evenimentul literar, Lumea nouă etc.), cu articole având conținut politic-social și de orientare literară.

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului

• În 1908 a ocupat catedra de literatură modernă de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, pe care a servit-o până în 1934. Profesorul Ibrăileanu a reluat strălucita tradiție a societății Junimea și a revistei Convorbiri literare prin reunirea în jurul revistei Viața românească a scriitorilor cei mai însemnați ai epocii și prin orientarea mișcării literare a vremii în direcția creației de caracter specific, legată de realitățile naționale contemporane. Spiritul democratic al lui Garabet Ibrăileanu a ferit poporanismul, în cei 10 ani de existență, din prima serie a revistei Viața românească, de excese ca și de exclusivism, permițând scriitorilor importanți ai epocii, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Tudor Arghezi etc. să-și dezvolte liber activitatea.

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului• Destinul literaturii romane• Nevoia de autenticitate a literaturii romane a condus de-a lungul secolelor pana in

zilele nostre la transformari majore. Afirmare universală a românilor în cultură nu era concepută ca o decizie, mai mult sau mai puţin arbitrară a unui grup de intelectuali, cât mai degrabă ca pe o sarcină prescrisă din unicitatea de destin a poporului român. “ Poporul român nu are nevoie să fie susţinut prin argumentări ca să-şi cucerească un loc sub soare; el îşi cucereşte acest loc prin desfăşurarea propriilor sale energii; el îşi are vocaţia în ursita lumii” (Constantin Rădulescu Motru)Prin urmare, în optica acestui nou model al conştiinţei de sine colective, naţiunea română este unică şi, deci, ea are un destin propriu, o menire proprie în lume pe care nu o poate nimeni suplini. Sub aspectul destinului de îndeplinit în lume, cultura română posedă aceeaşi demnitate ontologică cu marile culturi ale lumii.

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului• Acest nou model al conştiinţei de sine româneşti a însemnat o recuperare a tradiţiei

răsăritene, denunţată de către Maiorescu ca barbară, dimpreună cu o accentuare a caracteristicilor universale ale culturii noastre şi, totodată, această nouă reprezentare de sine colectivă a implicat proiectarea unui ideal menit să specifice românitatea în lume: “…noi, românii am putea îndeplini un anumit rol în apropierea şi dialogul între două sau trei lumi: Occidentul; Asia şi populaţiile de tip arhaic”Putinţa de afirmare în lume a românităţii îşi avea temeiul, în viziunea acestui nou model identitar, în înţelegerea universului spiritual al ţăranului român care impunea prin unitatea limbii şi culturii, prin omogenitatea şi organicitatea acestora, modelul unei noi configurări a culturii noastre savante. Era respinsă astfel, în numele originalităţii româneşti, imitaţia modelelor culturale apusene cu toate că civilizaţia şi cultura occidentală rămân permanente puncte de reper, dar, de această dată, nu pentru o imitare, ci pentru o depăşire a lor. Noul model identitar, numit iniţial “curentul de autohtonizare a culturii române”, coincidea în conştiinţa de sine a elitei noastre intelectuale cu întemeierea unei culturi savante româneşti clădită pe ceea ce Maiorescu numea “fundamentul dinlăuntru”. Vasile Băncilă sesizează acest fenomen meditând asupra operelor de răsunet aparţinând lui Eminescu, Hajdeu, V. Părvan, Iorga, Al. Philiphide, C. Rădulescu-Motru, L. Blaga. “

Continuare PoporanismuluiContinuare Poporanismului• Fondul românesc iniţial, un timp contrariat şi dezorganizat de năvala formei apusene,

începe, pe alocuri, să-şi revină, şi să ia cunoştinţă precisă de el, să-şi stăpânească forma şi să creeze în spiritul adânc al lui. Acesta este sensul curentului de autohtonizare a culturii noastre, ceea ce e totuna cu întemeierea culturii noastre, fiindcă nu există, prin definiţie, decât cultură autohtonă. Nu există cultură care nu izvorăşte spontan. Cultura se poate cel mult creia din nou, dar nu se poate exporta. După aleasa cultură populară pe care am avut-o în trecut, începem să ne formăm o cultură în sens modern”5 Modelul specificităţii româneşti desemnează aceea etapă a conştiinţei de sine româneşti pentru care creaţia culturală survine din unitatea între fond şi formă, unitate atât de mult dorită, şi pentru ultura română, de către Titu Maiorescu.

• Pentru ceea ce noi desemnăm prin modelul specificităţii româneşti, cultura şi civilizaţia sunt înţelese în maniera în care le definea M. Eliade prin deceniul al III-lea: “Cultura nu e decât valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea lor independent de celelalte valori (economice, politice d. ex.)…. O cultură este un univers spiritual viu, izvorât din experienţe, din viaţa lăuntrică; iar viaţa lăuntrică fiind întotdeauna o sinteză printre ai cărei reactivi nu trebuie să uităm conţinutul etnic – cultura va fi întotdeauna colorată etnic şi nuanţată individual…Civilizaţia se transmite unui număr infinit de generaţii şi poate trece hotarele”

Continuarea PoporanismuluiContinuarea Poporanismului

• Crezul exprimat de Mircea Eliade , “şeful” generaţiei tinere: “Destinul nostru era exclusiv cultural. Aveam de răspuns la o singură întrebare: suntem sau nu suntem capabili de o cultură majoră, sau suntem condamnaţi ca să producem ca până la 1916, o cultură de tip provincial traversată meteoric, la răstimpuri, de geniuri solitare ca Eminescu, Hajdeu, Iorga? Apariţia lui Vasile Pârvan, L. Blaga, I. Barbu, Nae Ionescu…îmi confirmase încrederea în posibilităţile creatoare ale neamului românesc”.

• Putem vorbi despre o cultură română în măsura în care ea propune, sub raportul valorii şi al semnificaţiei, opere ce depăşesc localul şi “românescul” în sens strict, în măsura în care aceasta reprezintă o deschidere spre universalitate, către patrimoniul comun al culturii celorlalte popoare.

ANEXEANEXE

Mircea VulcanescuMircea Vulcanescu• Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București - 28 octombrie 1952, Aiud) a fost un

economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, victimă a represiunii comuniste din România.

•  Primii ani, educație• S-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Clasele

primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tînăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 s-a înscris în societatea culturală "Înfrățirea românească". Din adolescență a scris poezii și eseuri ("Conștiința națională la români", ”Cine e poetul românismului”).

• În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.

Continuare MirceaContinuare Mircea• În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra

cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR. Și a crescut sub influența profesorilor săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu.

• În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.

• Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile.

Continuare MirceaContinuare Mircea• Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în public asociația culturală ”Criterion”, la simpozioanele

căreia Vulcănescu a susținut comunicări. A colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvîntul studențesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. În acei ani a călătorit intens pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziții importante în administrația națională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.

Continuare MirceaContinuare Mircea

• Politician• Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte

diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944.[1]

• Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea cu echipament militar german nou Armata a 4-a, etc. (Vezi M. Vulcănescu, "Ultimul Cuvânt",Humanitas, 1992, pp.15-16 și passim, în special de la p.68).

Continuare MirceaContinuare Mircea• "Gândirea," "Criterion"• În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie

activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la ziarul Cuvântul, al Mișcării Legionare, unde va scrie pînă la suspendarea ziarului în 1933. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi, a fost profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, pînă în 1935. S-a despărțit de soția sa, Anina Rădulescu-Pogoneanu.

• Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Continuare Mircea Continuare Mircea

• După lovitura de stat din 23 august ’44, condusă de regele Mihai, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.

• Victimă a comunismului român și bolșevic• La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea

recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.

Ioana ParvulescuIoana Parvulescu•  Ioana Pârvulescu (n. 10 ianuarie1960, Brașov) este o eseistă, publicistă, critic literar român și

conferențiar la Universitatea din București.•  Date generale• A absolvit Facultatea de Litere aUniversității din București, secția română-franceză, în 1983.

Între 1983 – 1990 a fost profesoară (de română și franceză) la Școala nr. 1 din Roata de Jos, județulGiurgiu. Între 1990 –1993 a fost redactor la Editura Litera București. Din 1993, este redactor la săptămânalul România literară, responsabil cu secțiunea de critică literară. Devine asistent titular (1996-2000), apoi lector (2000-2004); din octombrie 2004, conferențiar universitar la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere din București.

• Devine doctor în filologie, în 1999, cu tezaPrejudecăți literare. Opțiuni comode în receptarea literaturii române, coordonată de criticul literarNicolae Manolescu. Lucrarea este alcătuită dintr-o primă parte teoretică urmărind definirea prejudecății literare și delimitarea ei, dintr-o a doua parte aplicativă referitoare la literatura română și din anexe arhivistice. A fost publicată parțial cu titlulPrejudecăți literare, Ed. Univers Educațional, București, 1999.

• La Editura Humanitas, a coordonat colecția „Cartea de pe noptieră” și realizator al antologiilor din „Cartea-borcan”.

Continuare IoanaContinuare Ioana

• Redactor la săptămânalul România literară, cu rubrici permanente din 1993: Cronica literară,Premiile literare, Alfabetul doamnelor (istoria personajului literar feminin în literatura română),Alfabetul domnilor (istoria personajului literar masculin), Revista revistelor interbelice, Cronica optimistei/pesimistei (tablete literare) și articole, interviuri, traduceri în afara acestor rubrici. Colaborări cu articole la principalele reviste culturale din România. Coautor la manualele de limba și literatura română (clasele IX-XII), apărute la Editura Humanitas Educațional.

 

Titu Maiorescu-BiografieTitu Maiorescu-Biografie• Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un

academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române.

• Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

• Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

• Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.• În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al

Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

Continuare BiografieContinuare Biografie• În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei

Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

• Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Continuare BiografieContinuare Biografie• În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea

doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

• În vara anului 1862 se căsătoreşte cu Clara Kremnitz. Apoi devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

• În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

Continuare BiografieContinuare Biografie• La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8

octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

• Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.• La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".• Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la

înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Continuare BiografieContinuare Biografie• Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia

anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

• I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

• Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.•  

Mihail Kogalniceanu-BiografieMihail Kogalniceanu-Biografie

Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti.

• Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu.

• În 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugîndu-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români (subl. n.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română.

Continuare biografie Continuare biografie

• El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului".

• Românismul, conştiinţa naţională românească ale moldoveanului M. Kogălniceanu se resimt în fiece frază ieşită de sub pana lui.

Continuare biografieContinuare biografie

• Din programul ziarului lui M. Kogălniceanu „Steaua Dunării", care a văzut lumina tiparului la 1 octombrie 1855 (cenzura nu a îngăduit a se numi, potrivit dorinţei redactorului, - „Unirea"), reproducem cîteva pasaje care-l caracterizează pe unul dintre cei mai străluciţi oameni politici ai Moldovei din sec. XIX: „Acest jurnal este „Steaua Dunării Române"; prin urmare, politica sa nu poate să fie decît politica seculară a românilor, politică naţională care - spre onoarea publiciştilor noştri - se urmează şi se sprijină de întreaga presă românească,..., politică care se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea Principatelor". „Unitatea Principatelor, scrie Kogălniceanu, a fost visul de aur, ţelul isprăvilor a marilor bărbaţi ai României, a lui Iancu Huniad ca şi a lui Ştefan cel Mare, ca şi a lui Mihai Viteazul, a lui Vasile Vodă, ca şi a lui Matei Basarab.

Continuarea biografieiContinuarea biografiei

• Unirea Principatelor a fost ţelul gîndurilor şi a celor mai străluciţi dintre domnii fanarioţi; şi cu toată apăsarea străină, totuşi legislatorii noştri din 1830 au înscris în articolul 425 al Legii Fundamentale de atunce (Regulamentul organic - notă) aceste cuvinte repetate din secol în secol pînă astăzi de toate inimile române: „Art. 425. Începutul, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două Principate, precum şi trebuinţele a ambelor părţi, cuprind din însuşi descălecarea lor elementele nedespărţitei Uniri, care s-a împiedicat şi s-a întîrziat din întîmplătoarele împrejurări. Mîntuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două ţări sunt netăgăduite! etc. etc.".

• „Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor". „Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit că sunt demni de libertate".

Cotinuarea biografieiCotinuarea biografiei

• În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române (subl. n.). Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu".

• La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi".

Continuarea biografieiContinuarea biografiei

• Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit".

• Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu?

Continuarea biografieiContinuarea biografiei

• Pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldovenească, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859".

• Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României.

• Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891. A fost înmormîntat la Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi.

Continuare biografie Continuare biografie

• În „Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană", rostit la 24 noiembrie 1843, M. Kogălniceanu spune, printre altele: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim subl. n.), toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectivul cursului meu; întinzîndu-mă,. .., mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voiu trece subt tăcere şi faptele vrednice de însămnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sînge, şi de limbă, şi de legi".

• Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese".

PERSONALITATI ISTORICE SI CULTURALE

Prin ce se caracterizeazPrin ce se caracterizează ă identitatea româneascăidentitatea românească

• În primul rând, identitatea românească are ca fundament limba românălimba română. Valorile cele mai des citate, caracteristice românilor, sunt legate de toleranţă, răbdare, spirit diplomatic.

Înainte

Simbolurile naţionaleSimbolurile naţionale• PPersonalităţi istorice şi culturaleersonalităţi istorice şi culturale intrate

în conştiinţa naţională

• Mihai Viteazul

• Mihai Eminescu

•George Enescu

Înapoi Înainte

Simbolurile naţionaleSimbolurile naţionale

• “Coloana Infinită”- Constantin Brâncuşi

• Realizările culturale, ştiinţifice sau tehniceRealizările culturale, ştiinţifice sau tehnice

• “Luceafărul”- Mihai Eminescu

• primul avion cu reacţie al lui Henri Coandă

Înapoi Înainte

Imnul naţionalImnul naţional

• Muzica a fost compusă de Anton Pann, iar versurile (poemul “Un răstimp”) de Andrei Mureşanu, în anul 1848, fiind publicat în timpul revoluţiei din acelaşi an.

Înapoi

• Cultura europeană se raportează la idei şi valori comune încă din Antichitate. În special în secolul XX se poate vorbi de curente culturale comune culturilor europene.

. Identitatea culturalăIdentitatea culturală

Înapoi Înainte

ConcluziiConcluzii• Ca de fiecare dată la sfârşitul unui proiect şcolar,mâinile au răsuflat uşurate de

povara înşiruirii numeroaselor cuvinte,uneori devenite adevărate hieroglife,pe foaie sau în calculator,coloanele vertebrale s-au relaxat şi s-au îndreptat,iar creierele s-au destins într-o simfonie de beautitudine ,provocată de sentimentul de mândrie ce ne stăpânea în acel moment.

• Dezbaterea Identitatea culturală în context european nu a fost o dezbatere cu dificultate ridicată având în vedere faptul că întrebările pe care le ridică tema acesteia ne-au fost puse de multe ori de-a lungul timpului,opinii despre acest subiect,chiar şi în forma lor inconştientă preexistând în minţile tuturor. Cu ajutorul propriilor concepţii şi a informaţiilor pe care le-am asimilat în timpul pregătirii revistei ce susţine dezbaterea propriu-zisă ,realizarea proiectului şcolar a venit de la sine şi ,luând în calcul împărţirea în mod egal a sarcinilor între membrii grupei nostre ,lucrul a devenit o adevărata aventură în lumea încântătoare şi plină de mistere a culturii .

Continuarea ConcluzieiContinuarea Concluziei

• Problema identităţii culturale în context european este una de actualitate,ea existând si pentru alte state membre ale continentului european ,din acest motiv ,munca în echipă a fost mult mai energică şi mai motivată.

• Avem certitudinea că toate punctele de reper în realizarea dezbaterii au fost atinse cu succes şi că aceasta constituie o panoramă clară a receptării valului de noi cunoştinţe culturale provenite de pe întreg teritoriul Europei şi al contopirii acestuia cu moştenirea spirituală a poporului român