Identitate culturală şi globalizare

“Europa nu este un teritoriu bine determinat, ci o hartă mentală,un spaţiu imaginat. Conceptul de Europa a fost adesea redefinit potrivit cu

perspective geopolitice şi ideologice.” (William Walace)

Realitatea este diferită. Ea reflectă nu numai faptul că, din punct de vedere istoric, statele actuale s-au format (în majoritate) ca manifestare a ethosului naţional, ci şi faptul practic că limba şi cultura majorităţii îi asigură acesteia un ascendent în raport cu celelalte identităţi etno-culturale.

Această diferenţă este astăzi echilibrată de o altă componentă a dreptului internaţional, prin care au fost codificate drepturile minorităţilor naţionale şi protecţia identităţilor culturale minoritare.

Prin urmare, inferioritatea numerică nu conferă automat statutul de “minoritate naţională”, subiect al sistemului internaţional de protecţie: “minoritatea” mai trebuie să fie nedominantă.

Statele unde principiul nondiscriminării este aplicat consecvent alături de alte instrumente de protecţie a minorităţilor naţionale au reuşit să realizeze între norma de drept şi realitatea practică a ascendenţei culturii majorităţii.

Frontierele statelor naţionale actuale “decupează” un teritoriu prin care, pe de o parte, se determină o anumită majoritate naţională şi anumite minorităţi.

Federalizarea Europei aduce o schimbare fundamentală.Dacă suveranitatea statelor naţionale nu va mai “administra” drepturile şi

libertăţile individuale (incluzând statutul cetăţeniei europene şi principiul egalităţii între cetăţeni, acestea intrând sub competenţa federală), atunci frontierele statelor federale nu vor mai exista pentru a face distincţii etno – culturale.

Popoarele în sensul lor iniţial de comunităţi etno-culturale, nu vor mai fi separate în majorităţi şi minorităţi prin frontiere.

Desigur, comunităţile multiculturale ale Europei Federale îşi vor administra viaţa conform competenţelor specifice.

Astfel, conceptul de “minoritate naţională” îşi va pierde relevanţa. Se poate imagina şi altfel. O Europă federală ar fi o Europă a minorităţilor etnice – fiind obligată dar şi aptă să construiască un model de convieţuire multiculturală (multi – identitară).

În cadrul federaţiei, statele trebuie să aibă siguranţa (confortul) recunoaşterii identităţii şi intereselor fireşti.

Europa poate fi privită ca un spaţiu de fermentaţie multiculturală în care se manifestă cel mai pregnant vocaţia echilibrării şi concilierii dilemelor şi conflictelor între individualism şi comunitarism, între spiritul analitic şi cel sintetic, între universalism şi particularism.

Uniunea Europeană:– spaţiu de fermentaţie multiculturală; – cu respiraţie spirituală comună;– furnizoare de echilibru intelectual şi punte de comunicare între actorii unei lumi postglobalizate;– îşi asumă idealul de a iniţia construcţia viitoarei civilizaţii umane;– formează sentimentul de identitate europeană / culturală.

Globalizarea este o forţă a progresului, producând prosperitatea globală.Globalizarea instituie comerţul liber şi mobilitatea capitalului. Globalizarea

creează o civilizaţie a pieţei globale în care puterea, bogăţia şi democraţia liberală sunt răspândite pe întreg globul.

Profesor Doina Sterpu

Dezbatere “Karl Popper”

Moţiune 1: Înainte de orice, ţin să salut publicul care participă la această dezbatere. Mă numesc Zlăvog Maria şi reprezint echipa afirmatoare. Vrem să demonstrăm că globalizarea are preponderent efecte pozitive.

Argumentele noastre sunt următoarele:a. Situaţia Statelor Unite din prezent (forţă politică dominantă, arbitru al

conflictelor internaţionale) este un rezultat al evenimentelor petrecute în decursul celui de-al doilea război mondial (atunci apare împărţirea în “State Mari” şi “State mici”, precum şi noţiunea de “echilibru de puteri”).

b. “forţa” şi “dreptul” nu pot fi separate. Norma de drept are şi un caracter constrângător. În orice societate, puterea de a făuri legile şi de a urmări respectarea lor aparţine elitelor sociale şi nu maselor. Dreptatea fără putere nu ar fi de fapt, dreptate. O societate ar trebui să urmărească instituirea unui echilibru între putere şi dreptate.

c. Acceptăm modul cum a definit F. Furuyama “globalizarea”: răspândirea modelului economic şi politic capitalist în întreaga lume, în măsură să aducă prosperitate şi să ducă la dispariţia conflictelor.

Vă mulţumesc pentru atenţie ! Dau cuvântul echipei negatoare.Negator 1:Bună ziua! Mă numesc Iordache Andreea şi reprezint echipa negatoare. Îmi

permit să susţin că locul “statelor mici “ în istorie este la fel de important ca şi cel al “Statelor mari”. Mă refer aici la expresia lui Nicolae Iorga: “locul românilor în istoria universală”. Drepturile ţărilor mici se întemeiază pe tradiţii istorice, pe documente (este cunoscută tradiţia “descălecatului” în Ţările Române, sau importanţa “Diplomei cavalerilor ioaniţi” pentru istoria românilor.

Ca argument prin citat, l-aş cita pe Jose de Broucker, care consideră că, deşi au o viaţă scurtă în raport cu marile evenimente ale istoriei, oamenii traversează de-a lungul existenţei momente istorice importante (războaie, catastrofe naturale, evenimente politice şi culturale, prefaceri culturale). Ei îşi vor pune următoarele întrebări: cum au trăit ei evenimentele, cum s-au descurcat, ce-au simţit, ce e de învăţat din aceste experienţe ?

Istoria nu aparţine numai marilor actori ai globalizării (“statelor puternice”), ci, în egală măsură “statelor mici (ex.: România şi Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial, Serbia în timpul războiului din Iugoslavia).

Vă mulţumesc! Dau cuvântul echipei afirmatoare.Chestionare – încrucişată afirmatoare: A2: Ai afirmat că România avea un statut de “stat mic” în cel de-al doilea

război mondial. Ai putea să defineşti noţiunea de “stat mic” ?N2: “Stat mic” se referă la orice ţară care nu exercită o dominaţie asupra

altor state, care este ocupată de trupe străine, care este declarată învinsă sau care este obligată să plătească datorii de război. Pe scurt, o ţară care nu poate să decidă jocul evenimentelor.

A2: Ştii că România a fost de partea unui stat dominant, şi anume a Germaniei naziste ?

N2: Răspunsul meu este că România a fost obligată să participe la război alături de Germania şi împotriva Rusiei.

A2: Nu crezi că, dacă statele mici ar fi egale cu statele mari, ele nu ar mai fi deloc state mici ?

N2: Nu am susţinut acest lucru. Egalitatea în drepturi îngăduie atât statelor mici, cât şi statelor mari, să îşi dezvolte propria identitate culturală.

A2: Mulţumesc.Afirmator 2: Bună ziua ! Mă numesc Brudaru Adrian şi reprezint echipa

afirmatoare.Intenţia mea este cea de a relua argumentul potrivit căruia globalizarea

aduce prosperitate, iar resentimentele faţă de globalizare fac posibilă sărăcia.Argumentul meu este bazat pe un exemplu: ţările care, deşi foste comuniste,

au preluat modelul economic occidental, cunosc prosperitatea economică. Mă refer la Ungaria, Polonia, Cehia. Aceasta arată că globalizarea (înţeleasă ca aplicare a unui model funcţional) are preponderent efecte pozitive.

Al doilea argument ar fi acela că democraţia liberală de tip occidental, deşi imperfectă, reprezintă cel mai dezvoltat model de stat apărut în istorie. Democraţia occidentală este, incontestabil, superioară statului teocratic islamic.

Răspândirea democraţiei occidentale este preferabilă faţă de răspândirea teocraţiei islamice.

Negator 2.Bună ziua! Mă numesc Fanaragiu Alina şi reprezint echipa negatoare. Mai

întâi aş vrea să fac o “respingere”, arătând că adoptarea modelului economic occidental nu a reprezentat întotdeauna un succes. M-aş referi aici la Turcia şi China. Nu putem fi siguri că un anumit tip de stat se poate transpune în condiţii de reuşită în realitate. Mai apoi, l-aş cita pe Samuel Huntington, care, în lucrarea “Şocul civilizaţiilor”, arată că orice stat dezvoltat va cunoaşte şi decăderea. “Financial times” arată că economia americană este cuprinsă de recesiune, iar evoluţia monedei “euro” comparativ cu “dolarul” este semnificativă.

Afirmator 3: Consider că echipa noastră ar trebui să câştige. Negatorul 2 nu a făcut decât să respingă argumentele noastre, dar nu a construit argumente de sine stătătoare.

Noi nu vrem să negăm identitatea culturală, ci doar să arătăm că acesta nu poate fi înţeleasă fără globalizare.

Pacea nu poate fi menţinută decât de către o putere, un actor “important” al globalizării. Oricum, adoptarea modelului-capitalist este inevitabilă. Aş spune că raportul dintre “Globalizare” şi “Identitate culturală” este cel dintre întreg şi parte şi ascultă de o logică specifică.

Privitor la “chestionarea încrucişată”, consider că “statele mari” şi “statele mici” nu pot fi egale. Există o luptă pentru întâietate. Dreptul internaţional nu poate fi instituit de către statele mari, nu de statele mici.

Negator 3:Mulţumesc pentru cuvântul acordat! Felicit atât pe afirmatori cât şi pe

negatori pentru efortul depus, având ca scop argumentarea. Am convingerea că răspândirea modelului economic capitalist în lumea întreagă nu este posibilă. Naţionalismul şi războaiele nu vor dispărea niciodată.

Excluderea “statelor mici” de pe tabla de şah a istoriei nu poate avea decât efecte negative. După cum a spus şi Montespuieu: “Puterea absolută corupe în mod absolut”. Statele Unite nu pot avea o dominaţie nelimitată, fără a deveni o teocraţie.

Insist pe noţiunile de “societate civilă”, “nesupunere civică”, “libertate a opiniei”. Superputerile nu îşi pot menţine locul lor decât adoptând măsuri democratice, şi renunţând la politicile de forţă.

Au existat istorici şi sociologi americani care au criticat intervenţiile Statelor Unite în Iugoslavia sau în Irak.

Istoria omenirii este un lanţ de crime, violenţe şi războaie (vezi Hamlet de W.Shakespeare), dar aceasta nu înseamnă că democraţia şi dreptatea nu sunt posibile. Dreptatea nu presupune atât putere, cât înţelepciune şi respect faţă de “identitatea culturală” a celuilalt.

Profesori: Corneliu Panaite, Cristina Paidos

Originea şi dezvoltarea limbii române„Limba este intaiul semn distinctiv si cel mai

caracteristic al unui popor” (Al. Zub)

Trăsături generalePoporul român şi limba română s-au format pe teritoriul vechii Dacii, în

primele secole ale mileniului întâi după Hristos. Conceptul de limbă română poate fi definit în două feluri: limba română actuală (dacoromâna) şi limba română istorică (străromâna). Limba română actuală cunoaşte un amplu proces de prefaceri pe o durată de aproape două mii de ani, prin convieţuirea dintre daci şi romani, mai ales după cucerirea Daciei de către romani, în urma celor două războaie decisive din perioada 101 – 102, 105 – 106.

Latina populară adusă în Dacia şi Moesia de armata, administraţia, coloniştii, negustorii şi cărturarii Imperiului Roman s-au întâlnit în aceste teritorii cu limba băştinaşilor, traca sau traco-daca.

În urma unei perioade îndelungate de coexistenţă şi de bilingvism, locuitorii vor vorbi o latină dialectală. Transformarea dialectală se produce în toate provinciile supuse Romei, limba băştinaşilor transmiţând limbii învingătoare unele elemente din structura lor, cu deosebire de natură lexicală.

În timp, dialectele se transformă în limbi romanice pe toată întinderea Romaniei. Acest proces s-a încheiat în jurul anului 600 (după W. Meyer – Lubke). Cercetătorii români susţin, cu argumente lingvistice, că în jurul secolului VII, limba română era deja formată.

Romania este teritoriul european pe care se vorbesc limbi romanice.Din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale

fac parte: italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna; iar altele au rămas limbi regionale, precum: catalana (în Spania), sarda (în insula Sardinia – Italia), dialectele retoromane (în Elveţia) sau dalmata (limbă care a dispărut).

Limbile romanice nu continuă direct limba clasică, ci latina populară (având, ca orice varietate orală, particularităţi faţă de limba scrisă).

În timp, limbile se modifică. Când s-au acumulat multe modificări (fonetice, gramaticale, lexicale), astfel încât varianta de origine să nu mai poată fi înţeleasă de vorbitori, s-a vorbit de o limbă nouă.

În genere, se admite că procesul de constituirea a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea.

Pentru limba română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI-VII, VIII-IX.

Dialectele limbii româneDe reţinut este faptul că toate evoluţiile importante de la latină spre română

caracterizează toate ipostazele străromânei: nucleul central este dacoromâna, iar cele trei inele (ipostaze) sus-dunărene sunt aromâna (macedoromâna, vorbită în ţările balcanice: Grecia, Albania, Bulgaria, unele republici din fosta Iugoslavie), meglenoromâna (vorbită de românii din Câmpia Meglen, pe malul Vardarului, la nord de Salonic), istroromâna (vorbită în Peninsula Istria, în Nordul Mării Adriatice).

Toţi românii din nordul şi din sudul Dunării se simt români, deoarece istroromânii îşi zic rumeri, iar aromânii - ar(u)mânu, armănu, vecinii noştri numindu-i vlahi.

Aromâncă din Dobrogea Româncă din Meglen

Texte aromâneProverbe

Armânlu nu chiare Aromânul nu piere.Arbineslu-i frate cu alăvdarea. Arbănaşul (Albanezul) e frate cu lauda

de sine.Se-alvdă ca Arbines. Se laudă ca un Arbănaş.Cheatra ţe si-arucuteaşte muscl’u nu-acaţă.

Piatra care se rostogoleşte nu prinde muşchiu.

Vimtu seamin’i, furtună adun’i. Dacă semeni vânt, culegi furtună.

Text istroromânSăracul cu vecinul hoţ (fragment)

„Un siromah dobăndit-a din lot, tristo fiurini şi dus lţ-a pre sufit hrani, ke-l’va ţire za mare potribe...”

Un sărac a câştigat din vânat, trei sute de fiorini şi i-a dus în pod, să-i păzească, fiindcă voia să-i ţie pentru mare nevoie...”

Texte megleniteUn joc (fragment)

„Pulicaru zeist zis-au vrină ora: Ai să ruciom!Lantu di pan di iel’ăntribat-au: Cu ţi?Mijlucanu zis-au: Cu ţi dat-au Domnu”.

degetul cel mare a spus odată: „Ai să dejunăm!”Cel de lângă el a întrebat: „Cu ce?”Mijlociul a zis: „Cu ce-au dat Domnul!”

Cele patru dialecte au trăsături gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar şi destule diferenţe. Dialectele din sudul Dunării au fost influenţate de contactul cu limbile greacă, macedoneană, croată, italiană, albaneză, bulgară, turcă.

Graiurile limbii române

Important este faptul că dacoromâna cunoaşte cinci graiuri: muntenesc (stă la baza formării limbii române literare), moldovenesc, bănăţean, crişean, maramureşean. Ceea ce merită să reţinem este că locuitorii români care locuiesc în provinciile numite cândva: Muntenia, Moldova, Banat, Crişana, Maramureş se înţeleg perfect.

Graiul muntenesc

Text din Teleorman „Bisărica noastră a fost făcută dă Giagârtu – era maiur – şi să vez ‚mneata

cum. Eu eram băiat, în libărtate şi am venit pe la Stavreşti şi m’am însurat atunci. La doi ani, am dobândit un fecior şi când era fecioru meu dă doi ani, tocm’atunci a făcut Giagârtu şi bisărica...” (Din Candrea, Densuşianu şi Speranţia – Graiul nostru)

Graiul moldovenesc

Text tecucean „Şi sâ hii, mă rog dun itale? Iaca ‘ntâmplaria! Dumnizău ori şini mai ştii şi

păcat a dat pisti capu n’eu! Nişi nu-ţ ghini în gănd. Am săşerat ieu din copchilării şî n’am păţît ca’n zâua aşee. Măi, parcâ-n’luasâ minţîli...” (Din Candrea, Densuşianu şi Speranţia – Graiul nostru)

Graiul din Maramureş

Cozacii „Amu or si cinci ai, d’e cân o fo’Cozacii p’aici. Oamen’ii d’intâi o fugit tăţ

la pădure ş’apoi s’o’ntors înapoi. Apoi odată o zin’it călăreţî ceia cozaci în sat. Doamn’e, tare greţos jib păntu halubele cele cu bond’e negre. Apoi avea n’işte bond’e, că şî pă cal avea şi agiungea până pă coadă...” (Din T. Papahagi – Graiul Maramureşului)

Graiul bănăţean

Poveste „O fost odată un moş ş’o babă. Şî or fost tar’e săraci. Primăvară, s’or dus la

pădur’e să cul’eagă bur’eţi. Or ven’it acasă cu bur’eţi şî i-or pus să fearbă; dară bur’eţii n’or măi fert. Atunşa, i-or lăpădat nafară’n-col...” (După G. Weigand – Dritter lahresbericht)

Pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat. Deşi istoria populaţiei care locuieşte în spaţiul dintre Prut şi Nistru a cunoscut, începând din 1812, în valuri succesive, stăpânirea străină, conştiinţa apartenenţei lor la spaţiul etnospiritual românesc nu va fi înăbuşită niciodată.

Influenţe lingvisticea) Limba latină Limba română – „planeta Saturn a galaxiei romanice” (Matilda Caragiu-

Marioţeanu) – este o limbă de origine latină, deoarece are structura gramaticală şi fondul principal lexical de origine latină. Sunt de origine latină: părţile corpului omenesc (cap – caput), fiinţe umane (bărbat – barbatus), noţiuni legate de universul material al omului (casă – casa), noţiuni importante (a face – facere), elemente cosmice (soare – solem). În structura gramaticală, româna conservă din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii.

Pentru a înţelege cât de vizibil sunt asemănările limbilor romanice surori, să analizăm câte un scurt fragment biblic:

„Pater noster, qui es în caelis, sanctificetur nomen tuum; adveniat regnum tuum, fiat voluntas tua, sicut in caelo, et in terra” (latina)

„Padre nuestro, que estas en los cielos, sanctificado sea el tu nombre; venga a nos el tu reino, hagare tu voluntad asi en la tierra como en el cielo” (italiana)

„Notre pere, qui etes aux cieux, que votre nom soit sanctifie; que votre regne vienne, que votre volonte soit faite sur la terre comme au ciel” (franceza)

„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie împărăţia ta, facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (româna).

latina româna italiana spaniola portugheza francezacasa casă casa casa casa chezcamisia cămaşă camisa camisa camisa chemisecampus câmp campo campo campo champcohort curte corte corte corte courhomo om uomo hombre homona hommetempus timp tempo tiempo tempo tempscalidus cald caldo caldo caldo chaud

Începând din secolul al X-lea, înconjuraţi de popoare care vorbeau limbi din alte familii (limbi slave, maghiară, limbi turcice) şi având o confesiune (ortodoxă) care nu utiliza latina în biserică, vorbitorii de română nu au multă vreme contact cu celelalte limbi romanice şi pierd mai ales legătura culturală cu reperul latinei culte. În vreme ce franceza, italiana spaniola etc. preiau permanent cuvinte, structuri sintactice şi modele stilistice din latina medievală, româna se dezvoltă în afara acestei influenţe. Recuperarea fondului cultural latin se va produce masiv de abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Româna a rămas prea mult timp o limbă populară, vorbită. Izolarea şi caracterul popular au favorizat – în comparaţie cu evoluţia celorlalte limbi romanice – atât păstrarea unor elemente arhaice, cât şi impunerea mai rapidă a unor inovaţii din vorbire.

b) Substratul daco-moesianDezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa

substratului (a limbii vorbite de populaţiile cucerite de romani) şi a altor limbi cu care populaţia romană sau romanizată a venit în contact, în cursul secolelor.

În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco-geţilor, din familia limbilor trace (indoeuropene): aceasta nu a fost consemnată în scris şi pare oricum a nu fi lăsat multe urme (circa 100-150 de cuvinte, la care se adaugă şi transmiterea unor sensuri speciale şi a unor construcţii gramaticale).

Elemente daciceÎn lucrarea sa, Vocabularul autohton al limbii române, Grigore Brâncuş

susţine existenţa a 88 de cuvinte autohtone sigure, printre care notează:

abur argea baci balaur balegăbaltă barză bască a bucura bucuriecăciulă cătun copac copil druetefluier gard gata ghimpe ghionoaieghiuj grapă gresie groapă grumazguşă jumătate mal mare mazăremăgar măgură mărar mânz moşmugur murg năpârcă noian pârâupupăză raţă rânză sarbăd a scăpărascrum sâmbure strugure strungă şopârlăţap vatră vatră viezure zarăzgardă

Toponime dacice Onomastică dacicăArgeş BaciuBârsei BaltăBucegi BârsanBucureşti BârzuBuzău BradCarpaţi BucurCiucaş BuzatuIaşi (Ovidiu Drâmba, Gr. Brâncuş) CiucăMotru CurpănMureş GogaOlt ScrumedaPrut ZarăTisa

Latina dunăreană a primit o serie de influenţe din greacă, chiar anterioare formării limbii române; ulterior, au intrat în română unele cuvinte din greaca medie (bizantină), în genere prin intermediul slav.

c) Substratul slavInfluenţa slavă s-a exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii

slave, aşezate din secolul al VII-lea în estul Europei şi convieţuind cu populaţia romanizată - , dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în ţările române.

Slavona bisericească a fost acceptată de Constantinopol ca limbă liturgică (alături de greacă şi latină) şi a primit în secolul al IX-lea un alfabet, numit alfabetul chirilic.

Individualitatea limbii române este confirmată şi de existenţa substratului slav. Nou-veniţi în Moldova şi Muntenia, în secolul al VI-lea, slavii învaţă limba daco-romanilor, căreia, timp de mai multe secole, îi transmit anumite caracteristici. Circa 1470 de elemente slave vechi (sec. al VII-lea – al XII-lea) şi derivatele lor, multe datând după sec. IX, când pătrund din sud, reprezintă în jur de 20% din vocabularul limbii române.

Slavii traduc multe cuvinte daco-romane în limba lor:

Bistriţa - „râul repede”Camena – „piatră”Dâmboviţa – „râul cu stejari”Târgovişte – „locul târgului”Zlatna – „locul cu aur”Dan – „dăruitul”Radu – „veselul”Pârvu – „cel dintâi”Bogdan (sinonimul numelui grecesc Theodor) – „darul lui Dumnezeu”Vlaşca – „ţara vlahilor”Vlăsia –„codrul românilor”.

Alţi termeni slavi:

plug seceră târg vamăprecupeţ bivol cocoş gâscăovăz jude cneaz a blagoslovimaslu stareţ utrenie vecernie

d) Influenţa arabă

Arabii, ce moşteniseră cultura greacă şi romană, dar luaseră contact şi cu cultura indiană şi chineză, au transmis Europei, începând cu secolul VIII, interesul lor pentru cinci domenii: matematica, astrologia, ştiinţele naturale, geografia şi medicina.

Matematicienii arabi au adoptat cifra zero şi cifrele indiene (cunoscute astăzi ca „cifre arabe”), au dezvoltat geometria şi au creat algebra. Astrologii arabi au făcut observaţii asupra stelelor, soarelui şi lunii şi au introdus un nou sistem de măsurare a timpului; chimiştii au distilat alcoolul şi au produs siropuri şi elixiruri; medicina arabă era capabilă de operaţii complexe; geografii au realizat cele mai bune hărţi ale timpului.

Influenţa arabă este reflectată şi în limbajul specific al diferitelor ştiinţe sau în vorbirea cotidiană.

Cuvinte arabe din vocabularul românesc:

alcov alcool alchimie algebrăalgoritm almanah amiral arsenalasasin azimut azur bazarbaldachin cablu cafea camforcapora caravană cifră chitarăfanfară fes hazard iasomielăută lămâie magazin marcămarochinărie muselină papagal siropsofa şal şerbet talismantambur tarif turban zahărzenit zero zar

e)Influenţa turcăInfluenţa turcă a început să se manifeste asupra limbii române prin secolul

al XVI-lea, după ce Ţara Românească şi Moldova au devenit vasale Imperiului Otoman. În timpul epocii fanariote (1711 – 1821), limba română s-a îmbogăţit în primul rând pe plan strict lexical şi, în al doilea rând, în domeniul formării cuvintelor prin procedeul derivării cu sufixe. Cuvintele împrumutate din turcă au avut fie caracter popular, fie caracter oficial.

f) Influenţa greacăParalel cu influenţa turcă, s-a exercitat asupra limbii române influenţa

grecească. E vorba mai întâi de influenţa greacă bizantină (secolele VII – XV) şi, apoi, de influenţa greacă modernă, numită neogreacă (secolele XVI – XIX).

Asemenea împrumuturilor de origine turcă, şi cele greceşti se pot recunoaşte, uneori, tot după partea lor finală, de exemplu, „ – icos”, în:

politicos tacticospoliticos nevricossimandicos economicos (iconomicos)

sau „ – isi”, în:

aerisi molipsiagonisi plictisichivernisi sinchisihiritisi (a felicita) zaharisi

Elemente de origine neogreacă pot fi clasificate, pe de o parte, în funcţie de domeniul în care s-au folosit, iar, pe de altă parte, în funcţie de caracterul lor cult:diată (testament) rigăplastograf eforepitrop partidăcaligrafie tipografiecatagrafie

sau popular şi familiar:

taifas sindrofieifos(e) lefterfandosi

Câteva „neogrecisme” rămase în limbă se folosesc numai în expresii mai mult ori mai puţin cunoscute: „a da cu tifla”, a fi (a se afla) la ananghie”, „a-şi da ifose” etc.

Procesul de modernizare şi de îmbogăţire masivă a lexicului românesc a început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Un număr relativ mic de termeni neologici au pătruns în româneşte încă din secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea prin intermediul limbilor polonă, rusă şi neogreacă.

La constituirea vocabularului neologic românesc au contribuit destul de multe limbi: latina savantă (graţie, în special, corifeilor „Şcolii Ardelene”), italiana (sec. XVII – XVIII), germana (şvabii şi saşii care s-au stabilit în Ardeal).

g) Influenţe moderne exercitate asupra lexicului românesc Latina savantăVizează activitatea cronicarilor noştri, a corifeilor „Şcolii Ardelene”, a

reprezentanţilor „curentului latinist”. Vocabularul limbii române s-a îmbogăţit cu un număr apreciabil de neologisme luate direct din latină pe cale livrescă. Aceste neologisme trebuie deosebite cu grijă de cuvintele pe care le-am moştenit din aceeaşi limbă şi care (datorită vechimii lor foarte mari) au evoluat mult din punct de vedere fonetic şi chiar semantic. Astfel, „clarus” a fost o dată moştenit şi a devenit „chiar”, iar a doua oară a fost împrumutat ca neologism, în secolul al XIX-lea, şi a dat „clar”.

Alte astfel de dublete etimologice numim:frupt – fructbăşică – vezicăfemeie – familiebătrân – veteranarină (nisip) – arenă

Alte neologisme care se explică exclusiv prin latină: adagiu, ambigen, adnota, aproba, biblie, cabalin, colocviu, dormita, dormitor, elibera, fabulă, insulă, literă, omite, pauperitate, pictor, pictură, premiu, probă, rege, satisface, testimoniu, tezaur, traduce, uzufruct etc.

Franceza

eau de toilette apă de toaletăchateau d’eau castel de apăchamp de bataille câmp de bătaiediabete sucre diabet zaharatdouche ecossaise duş scoţianracine carree rădăcină pătrată

ItalianaTermeni muzicali: adagio, allegro, allegretto, alto, andante, bariton,

cantabil, chitară, crescendo, duet, flaut, flautist, grazioso, intermezzo, mandolină, moderato, operă (muzicală), partitură, piano, pianissimo, scherzo, solfegiu, solo, tenor, trio, tumultuoso, vibrando, vivace etc.

GermanaTermeni tehnico-ştiinţifici: bliţ, boiler, bomfaier, bormaşină, cocs,

diesel, drosel, duză, electrobuz, electrocar, fasung, foraiber, gater, graifăr, matriţă, rolă, şaibă, şaltăr, şină, ştecăr, valţ, valţ, wolfram etc.

EnglezaPrin intermediul limbii franceze: dancing, picup, smoching, spicher etc. Termeni sportivi: aut, baschet, base-ball, bowling, bridge, cnocaut, dirt-

trank, dribla, dribling, fault, finiş, fotbal, ghem, gol, golf, handicap, henţ, ofsaid, meci, outsider, polo, presing, ring, rugbi, scor, set, skeet, sportsman, start, suporter, şut, tenis, upercut volei etc.

Rusa

Influenţa limbii ruse s-a manifestat asupra limbii române, după 23 august 1944, aproape exclusiv pe cale scrisă, şi anume prin intermediul traducerilor. Împrumuturile de cuvinte sunt mai puţin numeroase decât calcurile lingvistice, care nu implică decât adoptarea unui sens nou ori copierea unei „structuri” lexicale sau frazeologice. Chiar şi un cuvânt cum este sputnik nu s-a impus în română decât după ce a pătruns în alte limbi europene, devenind, în felul acesta, un termen internaţional. Atestările arată că, la început, s-a spus la noi exclusiv satelit artificial, preferându-se o combinaţie de două neologisme latineşti unui singur element lexical, care părea însă prea străin de limba noastră (Th. Hristea).

Când neologismele ruseşti conţineau rădăcină sau alte elemente formative de origine latină, ele au fost perfect şi rapid asimilate de limba română. Iată, spre exemplu:

activist agregat aspirantură centrism combinatcursant defectologie dezinformaţie dezinformare dezinsecţiedoctorantură economism empirio-

criticismexponat gazoanalizator

instructaj magistrală mecanizator procuratură radioficaţierevizionism prospect suprematism textolog textologietransfocator ultra-

imperialism

Cuvinte compuse împrumutate din limba rusă: agrobiologie, agrotehnică, agrozootehnică, agrometeorologie, fotoaparat, fotocameră, fotoreporter, hidroagregat, inginer-mecanic, inginer-economist, general-maior etc.

Profesori: Livia Ciupercă, Doina Sterpu

Cea mai puternică dintre toate influenţele moderne exercitate asupra limbii noastre rămâne, indiscutabil, influenţa franceză. Graţie ei, româna s-a îmbogăţit cu câteva mii de cuvinte, modernizându-şi vocabularul în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Se poate spune că termenii noştri politico-sociali, militari, administrativi, economici, juridici, filozofici, medicali şi ştiinţifici, sânt în marea lor majoritate de origine franceză ori au, adeseori, o etimologie multiplă (inclusive franţuzească). Manifestată la început, adică în secolul al XVIII-lea, prin intermediul fanarioţilor şi al ruşilor, influenţa franceză devine directă în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când încep să sosească în România unii emigranţi francezi, iar mulţi tineri români înstăriţi merg să studieze la Paris ori se familiarizează cu limba şi cultura franceză chiar în ţara noastră. Unele condiţii, în această privinţă, au fost create încă din anul 1775, când domnitorul Alexandru

Ipsilanti a reorganizat învăţământul din Ţara Românească după model francez, ceea ce a însemnat, printre altele şi introducerea limbii franceze ca limbă obligatorie.

Pe lângă numeroasele traduceri care s-au făcut din franceză, ceea ce a determinat amploarea influenţei de care ne ocupăm aici au fost, în primul rând, relaţiile de ordin politic, economic şi mai ales cultural care au existat aproape fără întrerupere între Franţa şi ţara noastră. Datorită acestor condiţii, influenţa franceză s-a putut manifesta din plin asupra limbii române atât în domeniul vocabularului, cât şi al frazeologiei, care se ocupă cu studiul îmbinărilor constante de cuvinte. Fără nici o exagerare, se poate spune că, în româna modernă, cele mai multe unităţi frazeologice sânt de provenienţă franceză, dar nimeni nu a întocmit un inventar complet ori măcar cvasiexhaustiv al acestora. Unele din aceste unităţi frazeologice sunt împrumuturi directe, denumite “sintagme stabile”, care pot fi găsite în dicţionarele româneşti şi franţuzeşti, figurând deci ca echivalente reale ori potenţiale ale unor cuvinte. Dintre acestea pot fi citate:

– artist liric– bal mascat– calcul renal– cordon ombilical– cordon sanitar– critic literar– dans macabru– director general– decret guvernamental– forţă motrice– jurnal de bord– metabolism bazal– monolog interior– pareză intestinală– placă turnantă– petrol lampant– tonus muscular etcAlte frazeologisme româneşti moderne constituie calcuri, adică traduceri

literale după unităţi frazeologice franţuzeşti care au o structură identică ori foarte asemănătoare. Exemple:

– apă de toaletă (după frc. eau de toilette)– castel de apă (după frc. château d’eau)– câmp de bătaie (după frc. champ de bataille)– diabet zaharat (după frc. diabète sucré)

– duş scoţian (după frc. douche écossaise)– focar de infecţie (după frc. foyer d’infection)– ipoteză de lucru (după frc. hypothèse de travail)– materie cenuşie (după frc. matière grise)– piatră unghiulară (după frc. pierre angulaire)– rădăcină pătrată (după frc. racine carrée)– turn de fildeş (după frc. tour d’ivoire)– a pierde din vedere (după frc. perdre de vue)– a se da în spectacol (după frc. se donner en spectacle)– a face act de prezenţă (după frc. faire acte de présence),etc.

Toate aceste calcuri pot fi clasate după diverse cirterii, începând cu structural or morfo-sintactică şi terminând cu particularităţile de ordin semantic sau apartenenţa la anumite domenii de activitate.

Cât priveşte împrumuturile lexicale propriu-zise (singurele care au fost mai mult studiate), acestea sunt extrem de numeroase. Majoritatea împrumuturilor lexicale de origine franceză au pătruns în limba română pe calea scrisă, iar aspectul lor graphic s-a impus, adeseori, în pronunţarea românească literară. Numai aşa se explică faptul că noi rostim :

– automobil (nu otomobil ) – bacalaureat – certificat– convoi– mercerie– pension– sergent– septicemie etc.Există, desigur, şi numeroase cazuri când pronunţarea din franceză s-a

menţinut în limba română, cum dovedesc exemplelede felul lui:– coşmar <frc. cauchemare– faleză < frc. falaise– fular < frc. foulard – antet < frc. en-tête, etc.Uneori, acelaşi termen franţuzesc a fost o dată împrumutat pe cale directăsau

orală şi altă dată pe cale scrisă, adică livrescă, ceea ce a dus la apariţia unor forme duble nediferenţiate semantic:

– santimă şi centimă < frc. centime– pansion şi pension < frc. pension– semplu şi simplu < frc. simple

În multe cazuri, formele pătrunse pe cale orală au fost eliminate, fiind simţite ca inculte, celelalte instalându-se definitive în limba literară. Numai în mod excepţional cele două forme s-au specializat din punctual de vedere al sensului, transformându-se în unităţi lexicale distincte. Astfel:

– bor şi bord < frc. bord– rever şi revers < frc. reversCele mai multe neologisme pe care le-am împrumutat din franceză au rămas

în limbă şi aceasta este principala dovadă că ele erau mai mult ori mai puţin necesare. În imensa lor majoritate, aceste neologisme sunt înregistrate şi în recentele noastre dicţionare:

– afaziologie– buscula– evenimenţial– recamier– semiotician– supercampion, etc.O serie de împrumuturi recente sau foarte recente au o sferă de circulaţie

restrânsă şi par lipsite de perspective generalizării, întrucât nu corespund unor necesităţi reale ori nu au, în limba noastră, echivalente perfecte din punct de vedere semantic. Ne referim spre exemplu , la verbele:

– a acuşa (a naşte)– a badina (a glumi)– a efasa (a şterge)– a flana (a hoinări)– a sermona (a dojeni), etc.

la substantivele:– cristianism (creştinism)– istorien (istoric)– insumisiune (nesupunere)– plezanterie (lucru amuzant)– sensiblerie (sensibilitate excesivă, deplasată), etc.

sau la adjectivele:– afolat (înnebunit), eclatant (strălucitor), inubliabil (de neuitat),

impardonabil (de neiertat), froasat (ofensat)Unor asemenea franţuzisme şi a altor neologisme de prisos, ne-am obişnuit

să le spunem barbarisme, utilizând un termen care nu este prea potrivit, dar care nici nu poate fi eliminat, având în vedere că se foloseşte în mai multe limbi şi în primul rând în franceză, de unde noi l-am împrumutat.

Profesori: Oana Untu, Doina Căpitănescu

Influenţa limbii latine asupra lexicului creştin românesc

Istoria creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic se confundă cu însăşi geneza poporului român. Aici creştinismul devine un element de identitate etnică şi de afirmare a apartenenţei la un spaţiu lingvistic şi spiritual, un factor de personalizare şi individualizare faţă de alte popoare şi culturi. Tocmai de aceea s-a scris că poporul român este roman fiindcă este creştin şi este ceştin fiindcă este roman. La o privire mai atentă,terminologia creştină în limba română permite o clasificare destul de clară a cuvintelor de origine latină şi greacă, dar ajunse în limba română prin filieră slavă.

Română Latinăînger angelus,-ia boteza baptizarecer caelum,-icruce crux,-cispăcat peccatum,-ipreot praebiter,-isdiavol diabolus,-ibiserică basilica,-aeinfern infernum,-iepiscop episcopus,-ievanghelie evangelium,-iimiracol miraculum,-icreştin christianus,-ialtar altar,-isDumnezeu Domini Deusdrac draco,-onisrugăciune rogatio,-onislege lex,legiscredinţă credentia,-aesfânt sanctus,-a,-uma se închina inclino,-arerugăciune rogation,-oniscolindă calenda,-aepietate pietas,-atisRusalii Rosalia

Crăciun CreationePaşti Paschaepăgân paganus,-a,-um

Expresii latinesti moştenite în română şi folosite în contexte actuale

Rara avis = pasăre rarăSine qua non = fără care nu se poateStricto senso = sens strictStatu quo = situaţie neschimbatăTabula rasa = foaie curat (peiorativ)Te Deum = pe tine Dumnezeu te lăudămAd kalendas Graecas = la calendele greceştiAd litteram = la litera (cărţii)Alma mater = mamă hrănitoareCasus belli = caz de războiConsensu omnium = acord unanimCorpus delecti = obiectul delictuluiCui prodest? = cui îi foloseşte?De iure /de facto = de drept / de faptDixi! = Am spus!Dum spiro, spero = Cât timp respir, sperIncognito (nomine) = (Cu numele) necunoscutIn corpore = în totalitateMagna / summa cum laude = cu mare laudăMea culpa = din vina meaNon multa, sed multum = Nu multe, ci multPerpetuum mobile = Tot timpul în mişcareVeni,vidi vici = Am venit, am văzut, am învinsVeto = Mă opun, refuzVolens nolens = vrând, nevrând

Cuvinte de origine latină moştenite doar în limba română

Înainte de a căuta explicarea originii unui cuvânt românesc, trebuie epuizate posibilităţile de a explica cuvântul respectiv prin latină.

Între diversele cuvinte latineşti moştenite sau posibil latineşti, distingem patru categorii, la fiecare categorie intervenind criterii diferite în stabilirea sau acceptarea etimologiei româneşti:

a. cuvinte pentru care s-au propus diverse etimoane, toate latineşti ;

b. cuvinte considerate de unii ca provenind din latină, de alţii ca fiind formate pe teren românesc ;

c. cuvinte considerate de unii ca moştenite din latină, iar de alţii ca împrumuturi din latina savantă;

d. cuvinte pentru care s-a dat o etimologie latină, dar s-a susţinut şi provenienţa lor din alte limbi.

Iată câteva dintre cuvintele de origine latină pe care le găsim doar în limba română, analizate conform categoriilor enunţate:

Limba română Limba latină

a) sprânceana supercilium

cumpăt compitum<computum

a arăta arrectare, adrectare, adreptare, adratare, arratare, erectare, erettarereiterare, ratare

a lepăda lapidare, liquidare, lepidare

a frământa frementare, fragmentarefrementare<frementum

a uita oblitare

b) apos aquosus

arătură aratura

armă armare

bălţat balteatus

blândeţe blanditia

a (se) afunda affundare

a îngrăşa ingrassiare

păduros padulosos

albeaţă albitia

fioros febrosus

dreptate directatem

nepoţel nepotellus

geamăt gemitus

Fecior fetiolus

sarbătoare servatoria

mioară agnelliola

mior agnelliolus

iepar equarius

trăgaci trahax, -acis

tun tonus

sudoare sudor

c) prat pratum

rută ruta

viperă vipera

d) cumătru commater

mortăciune mortician

afin daphne

farmec, a fermeca pharmacum, pharmacare

zestre dexter

străin extraneus

Profesor : Alla Apopei

Documente istorice feritoare la influenţaculturilor slave asupra limbii române

În 1684, Miron Costin scrie “Poema polonă” pentru regele Ioan Sobieski. Sunt de remarcat cele două titluri ale lucrării: “Historia polskimi rytmami o woloskiey ziemi i Moltanskiey” şi “Opisanie ziemi Moldawskiey i Multanskiey” (1). Denumirile de “Ţara Moldavei” şi “Muntenia” sunt cuprinse în titlul lucrării.

Miron Costin, în lucrarea “Chronica ziem Moldowskich y Multanskich”, redactată pentru comisul coroanei poloneze Marcu Matczynski (1677), prezintă geografia şi organizarea politică a ţărilor româneşti, încercând să demonstreze latinitatea românilor prin prezenţa a 57 de substantive şi 30 de verbe latine în limba română (2).

De asemenea, putem invoca lucrarea lui St. Kutrzeba (3). Există o tentaţie polonă a “Răsăritului” (Wschód), materializată în sute de campanii militare. Dacă fondul de cuvinte al limbii române este în cea mai mare parte de origine latină, nu pot fi neglijate influenţele slave. Am încercat să demonstrăm existenţa unor elemente comune între limbile române, polonă şi rusă (care pot fi regăsite pe lista de cuvinte care este anexa lucrării noastre).

Este semnificativ faptul, că în limba polonă, există termeni diferiţi pentru bisericile ortodoxe (Cerka”, “Cerkiew”) şi pentru bisericile catolice (“Kościół”, “Kościoły”, “Kościołam”). Aceasta demonstrează, indirect, existenţa unor mănăstiri moldoveneşti foarte vechi, atestate de către documentele polone. Termenul român “ortodox” are în polonă echivalenţele: “Prawosławny”, “Ortodoksyjny” (4).

Cucerirea Rusiei roşii (Galiţia orientală) în 1387 de către Vladislav Jagello (5) deschide drumul unor posibile interferenţe lingvistice şi culturale româno-polono-ruse. Documentele publicate de către Al. Czolowski atestă existenţa lui “Vlad Walachus” (1407) şi a lui “Wassil aus der Walachey” (1448), locuitori ai Moldovei (6).

Cronicarii poloni Joachim Bielski şi Stanisław Sarnicki (secolul al XVI-lea) atestă faptul că la Cetatea Albă avea loc negoţul cerealelor din Podolia (7). Termenul polon, prezent şi la Jan Długosz, este “Białocerka” (Cetatea Albă) (8). De aici îl preia H. Sienkiewicz pentru a-şi redacta marile sale romane istorice.

Un istoric român citează un document polon din 1610, în care are loc un proces între polonul Paul Lacki şi negustorii moldoveni, arătând că în Moldova locuiau împreună greci, armeni, moldoveni, ruşi din Moldova, ruşi polonezi, negustori bulgari. Sunt prezentate următoarele nume: Gregorius Ulubejowicz de Soczawa, Bochos, Haceris şi Bohdan de Corathyn (Corint), Alexa Husczyn Grecus, Costa et Dedul de Kotnar (Cotnari), Wilenka Gierbowicz, Paulus

Czulowicz de Romanskie (Roman), Boczka Kossowici, Dzorman Mihailovitz de Berlad (Bârlad) (9). Documentul demonstrează, indirect, existenţa unor nume şi aşezări moldoveneşti în secolul al XVII-lea. Există, implicit, o continuitate a limbii şi a locuirii în spaţiul moldovean.

Un alt document relatează următoarele evenimente care au avut în Moldova: venirea lui Timuş Chmelnicki cu cazacii în Moldova în 1653, eliberarea de către Chmelnicki a doamnei lui Vasile Lupu, care era închisă în mănăstirea de la Humor, luarea Tetraevangheliarului de la Humor de către cazaci. Evenimentele se încheie cu lupta dintre partida Gheorghe Ştefan – Gheorghe Racokzi şi Timuş Chmelnicki, în urma căreia Tetraevangheliarul este recuperat (10).

Istoria relaţiilor moldo-polone oferă informaţii noi referitoare la cultura română veche, la latinitatea limbii şi a poporului român.

Existenţa unor termeni comuni în limbile română şi rusă a fost demonstrată şi reluată în diferite lucrări. Cercetarea realizată asupra relaţiilor româno-ruse din punctul de vedere al imagologiei şi al istoriei mentalităţilor (11) reprezintă o noutate. Ca şi în literatura actuală referitoare la globalizare, cunoaşterea de sine (a românilor, a identităţii culturale) este mijlocită de clarificarea imaginii celuilalt (a Rusiei, a străinului).

Istoria Principatelor Române Ţara Românească şi Moldova scrisă de Spiridon Nicolaevici Palauzov în 1859 (12) are o dublă însemnătate. Mai întâi, cu privire la documentarea modernităţii limbii ruse (ideea după care influenţa limbii ruse asupra limbii române este foarte veche, şi de natură exclusiv religioasă, trebuind să fie depăşită). Pe de altă parte, cu privire la răpirile de teritoriu moldovean care au avut loc între 1774-1776 şi 1806-1812 (războaiele ruso-turce au făcut celebri generali ruşi ca Rumijanţev, Potemkin, Suvorov, Kutuzov) (13). În lista de cuvinte pe care am oferit-o ne-am limitat la termenii moderni din limbile română, polonă şi rusă.

Ca şi documentele polone, scrierile ruse prezintă importante dovezi cu privire la continuitatea românilor. Ele nu trebuie să fi ignorate de către un istoric având conştiinţa meseriei sale. “În spaţiul dintre cursurile apelor Tisa şi Nistru, având în nord Alpii Carpatini şi împrejmuindu-se în partea de sud pe Câmpia Dunării şi litoralul nord-vestic al Mării Negre, trăieşte o masă compactă a unui popor a cărui denumire originară, fărâmiţată de noii etnografi în câteva denumiri locale, nu se găseşte pe nici o hartă geografică cuprinzând spaţiul indicat. Acest popor numeşte pământul pe care-l populează Ţara Românească (Ţara Românilor), ei înşişi numindu-se Români” (14).

1. Miron Costin, cf. Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, 1977, p. 130.2. Ibidem, p. 130.

3. Ştefan Kutrzeba, Handel Polski ze wschódem w Wiekach Średnych (Comerţul oriental al Poloniei în Evul Mediu), Cracovia, 1903, p. 15-26.4. Cf. Zdzisław Skarżyński, Słownik minimum rumuńsko-polski i polsko-rumuński, Wiedza Powszechna, Warszawa, 1975, p. 194.5. Cf. P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 83-84.6. Al. Czolowski, cf. ibidem, p. 85.7. Cf. ibidem, p. 94.8. Cf. Jan Długosz, Historiae Polonicae, I, Leipzig, 1711, col. 1122-1124.9. Cf. P.P. Panaitescu, op. cit., p. 97.10. N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova (până la mijlocul secolului al XV-lea), Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 48.11. Alexandru Andronic, Însemnări despre istoria românilor într-o sinteză apărută în limba rusă în 1859, cf. Românii în istoria universală, II, coord. I. Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V. Cristian, Editura “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1987, p. 721-729.12. Cf. ibidem, p. 122.13. Ibidem, p. 722.14. Cf. ibidem, p. 724-725.

Profesor: Corneliu Panaite

Identitate culturală şi globalizare

Cuprins

I. Identitate culturala si globalizareII. Originea si evolutia limbii romane

1. Trasaturi generale 2. Dialectele limbii romane 3. Graiurile limbii romane 4. influente lingvistice

a. limba latinab. substratul daco-moisianc. substratul slavd. influenta araba e. influenta turca f. influenta greacag. influente moderne (latina savanta, franceza, engleza, germana, rusa)

III. Influenta limbii latine asupra lexicului crestin roman. Expresii latinesti folosite in contextul actual

IV. Documente referitoare la influenta culturilor slava asupra limbii romane