Identitate creştină şi conştiinţă eclesială în Europa contemporană

- lucrare de seminar –

Disciplina: Misiologie şi ecumenism

Alba Iulia2007

1

Identitate creştină şi conştiinţă eclesială în Europa contemporană

1. Preliminarii: Perspectiva pe care o oferă doar scurta analiză a titlului acestei lucrări este

deosebit de complexă, de aceea am convingerea că în aceste pagini am surprins, cât mi-a

stat în putinţă, câteva dintre aspectele ce definesc această temă. Nu voi avea, aşadar,

pretenţia că este o lucrare exhaustivă, ci, mai degrabă, o radiografie a unei stări de fapt

din societatea contemporană. Mă refer aici la identitatea creştină, la formele ei explicite

de manifestare, iar nu în ultimul rând la modul în care este receptată aceasta în noul

context socio-cultural european.

Pentru a desfăşura întreaga analiză a celor expuse anterior, este necesar să reliefăm, în

primul rând, semnificaţia acestor termeni. Astfel, două dintre definiţiile conceptului de

identitate sunt: „ faptul de a fi identic, egal, conform cu(…); asemănare perfectă;

similitudine”1, precum şi „ ansamblu de date prin care se identifică o persoană”2. De

remarcat faptul că aceste definiţii, deşi nu evidenţiază nimic din caracterul comunitar sau

relaţional al persoanei, nu îl exclud, ci îl sugerează; este important de amintit că omul

este o fiinţă socială. Acest aspect determină, în mod implicit, un nou element implicat în

această scurtă analiză, şi anume conştiinţa. Ea poate fi privită ca „ sentiment al omului

asupra propriei sale existenţe; înţelegere; gândire; spirit; sentiment al responsabilităţii

morale faţă de propria sa conduită”.3 Aceasta este o viziune sui-generis, pentru că

conştiinţa nu vizează numai latura personală, ci şi pe cea interpersonală, care îl

caracterizează atât de interesant pe om, în esenţa sa.

Această perspectivă unilaterală de înţelegere conceptuală este, în primul rând rezultatul

unei abordări superficiale în ceea ce priveşte omul şi societatea, caracteristică a lumii

moderne, contemporane. Avem de contracarat aşadar superficialitatea abordării

1 Elena Ciobanu, Maria Păun, Magdalena Popescu-Marin, Zizi Ştefănescu-Goangă, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, EDITURA FLOAREA DARURILOR şi EDITURA ROTECH, 2000, p. 131.2 Ibidem, p. 131.3 Ibidem, p. 254.

2

moderniste a omului, ca individ, iar nu ca persoană. Se distruge în acest mod

complexitatea fiinţei sale, dar, mai ales se ştirbeşte, în manieră vizibilă, chipul lui

Dumnezeu în om, prezent ca dovadă a iubirii lui Sale: „ Şi a făcut Dumnezeu pe om după

chipul Său(…)”; ( Facere 1, 27 ). Se pierde în lumea modernă responsabilitatea esenţială

în plan eshatologic de a păstra acest chip al Creatorului, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul

Apostol Pavel: „ Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi,

dimpreună cu faptele lui. Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină

cunoştinţă, după chipul celui ce L-a zidit.”; ( Coloseni 3, 9-10 ).

Această viziune a omului modern este rezultanta directă a unei înţelegeri

eronate a spiritualităţii, care în lumea contemporană se vrea separată de sursa ei – religia.

Apar sisteme de gândire aberante,care privesc spiritualitatea din prisma unui amalgam de

gnoze, mituri, tradiţii, ce se întrepătrund; un fel de sincretism dăunător. „ Ideea comună

a acestor curente şi şcoli era aceea de desacralizare sau de secularizare, sub pretextul că

omul a ajuns la maturitate; omul modern este confruntat cu << moartea lui Dumnezeu

>> (…) ”.4

2. Identitate creştină în Europa modernă

În Europa zilelor noastre, nimic nu pare să preocupe mai mult societatea şi pe

individ decât expunerea ostentativă a unor apartenenţe şi identităţi cât mai variate, dar în

acelaşi timp paradoxale. A devenit, din păcate, o „modă” a face paradă de identitatea

etnică, socială, sexuală, dar se vorbeşte puţin, dacă nu chiar deloc, despre cea religioasă,

care conferă persoanei esenţa, prin legătura ce o stabileşte cu transcendentul.

a ) Tendinţe de manifestare identitară în plan social

În societatea actuală se remarcă o tendinţă pregnantă a persoanelor de a adera

la o grupare socială ( mişcarea feministă, mişcarea gay, grupări care luptă pentru

legalizarea avorturilor, grupări în favoarea legalizării prostituţiei etc ), culturală sau

religioasă, de a se identifica neapărat cu obiectivele acestora, reducându-şi astfel

însuşirile personale. Trebuie să ne reamintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care

4 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 16.

3

precizează : „ Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul

tuturor, care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El . ” ; ( Romani 10, 12 ). De aici

deducem că singurul nostru mod de raportare a identităţii adevărate, creştine este sau

trebuie să fie Iisus Hristos, pentru că doar El e Lumina, alături de deschiderea şi de

iubirea nemărginită de care dă dovadă.

Coordonata aceasta, proprie şi societăţii româneşti postrevoluţionare, vine să exprime

tocmai vicierea unui principiu specific oricărei etici sociale sănătoase, dar, mai ales

moralei Bisericii: libertatea. Ea, deşi este un preţios dar al lui Dumnezeu, a ajuns să

devină astăzi o scuză suficientă pentru a acoperi abuzul de orice fel, lipsa de cultură şi

inconsecvenţa. „ Toate însă au un numitor comun, exploatarea libertăţii, ca viciu

fundamental al democraţiei. Aşadar, în continuare, o răsturnare de valori: virtutea

devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare; cu cât libertatea e mai

generoasă, cu atât sunt mai mari foloasele celor care o neagă.”5 Persoana, în virtutea

acestei libertăţi se debarasează de comunitate, se defineşte, greşit, prin raportul cu ea

însăşi sau cu grupul la care a aderat şi îşi pierde atributele personale evidenţiate doar în

relaţia de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. „ Devine astfel evident că singurul

exerciţiu, ontologic posibil, al libertăţii este iubirea. Afirmaţia << Dumnezeu este iubire

>> ( I Ioan 4, 16 ) înseamnă că Dumnezeu există ca Treime, deci ca << Persoană >>

(…)”.6 Această idee este specific ortodoxă, pentru că sugerează teza conform căreia

libertatea nu poate fi supusă unui exclusivism egoist, ea fiind, in nuce, expresia necesităţii

acute de comuniune, în sensul în care o persoană este liberă doar dacă se află în relaţii

bune, în comuniune cu ceilalţi. Se creionează aşadar adevăratul sens al libertăţii, pentru

că: „ Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” ; ( II

Corinteni 3, 17; cf. Gal 5, 18; I Cor 8, 9 ).

b) Identitatea creştină între asumare şi negare

5 Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, culegere de texte, ediţia a II – a, îngrijită de Nicoleta Pălimaru şi Maria Elena Gangiu, Cluj-Napoca, EDITURA RENAŞTEREA, 2005, p. 42.6 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel Nae, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1996, pp. 41-42.

4

Din cele expuse anterior putem observa că fără o comuniune autentică nu este

posibilă afirmarea identităţii creştine la adevăratele ei dimensiuni. Dat fiind faptul că

omul este purtător al chipului lui Dumnezeu ( cf. Fac 1, 27 ), el nu poate face abstracţie

de relaţia de comuniune treimică, ce îi devine astfel tipar identitar, pentru că Dumnezeu

– Tatăl îşi relevă identitatea Sa absolută şi veşnică prin relaţia Sa cu Fiul, în Duhul Sfânt.

Deşi pare inexplicabil, acest argument vrea scoată în prim-plan faptul că, prin

comuniune, omul îşi mărturiseşte cât se poate de explicit identitatea sa.

Credinţa în Dumnezeul de o Fiinţă, dar slăvit în Treime, obligă persoana umană să

mărturisească identitatea sa creştină prin fapte, cuvânt şi prin cult. Identitatea devine

aşadar un element definitoriu al persoanei, pentru că numai unicitatea dă mărturie despre

o persoană, adică o identifică.

În ceea ce priveşte primele două forme de mărturie: prin cuvânt şi prin faptă, putem

afirma fără nici un dubiu că sunt interdependente. Aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol

Iacov , episcopul Ierusalimului „ credinţa fără fapte moartă este ” ; ( Iacov 2, 17 ş. u.),

însă ambele sunt precedate în permanenţă de cuvânt, care are o valoare importantă în

desăvârşirea mărturiei. Interdependenţa se poate traduce prin faptul că mărturisirea prin

fapte este împlinită prin cuvânt, desăvârşită, totală, aşa cum Logosul vine în lume să

plinească. El Însuşi spune: „ Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot

cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu .”; ( Matei 4,4 ), subliniind ideea conform

căreia cuvântul dă viaţă, zideşte.

Mărturiile noastre verbale sau prin fapte, oricât ar fi de puternice, de sincere, de

vizibile, nu ar fi depline fără cuvânt; de altfel, o mărturie fără cuvânt este una

eminamente fără ecou, pentru că nesocoteşte porunca Domnului Hristos - Cuvântul

Întrupat, care spune: „ Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am

spus vouă (…)” ; ( Matei 28, 19-20 ).

În cadrul mărturisirii identităţii creştine un loc aparte îl ocupă cultul divin evidenţiat, în

special, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, dar şi prin celelalte slujbe şi rugăciuni ale

Bisericii, ea însăşi un spaţiu cu o unitate mai presus de cuvinte, dar totuşi reală şi

palpabilă. Prin cultul divin, omul exprimă cât mai vizibil şi mai clar cu putinţă că este

creştin. Referindu-se la aspectul acesta. Pr. Prof. Dr. Ion Bria afirmă că: „ Identitatea

5

spirituală s-a format în cadrul unui ritual comunitar, public, care exprimă sensibilitatea

şi fantezia unei comunităţi, simţul ei artistic. Ritualul este sufletul colectiv: Cuvântul lui

Dumnezeu se proclamă cu voce tare în mijlocul poporului, Evanghelia este purtată în

procesiune în faţa poporului. Tot satul petrece la cununia tinerilor, tot satul petrece pe

cel răposat la cimitir.” 7

Toate elementele prezentate mai sus converg spre o singură realitate eshatologică şi

teantrică asumarea lui Hristos, în toată deplinătatea sa; adică să ne asumăm, atât Patimile

şi Moartea Sa, cât mai ales, Învierea, ce se reactualizează permanent prin Sfânta

Liturghie. Asumându-ne Crucea lui Iisus Hristos ne vom identifica cu Acesta şi vom

dobândi efectele răscumpărătoare ale Jertfei Sale. „ Eliberarea ( izbăvirea ) sau

Răscumpărarea prin Cruce şi Înviere, trebuie să fie aşadar apropiată, integrată în

experienţa personală de fiecare credincios în parte. Experienţa Învierii trebuie să

structureze istoria credinţei personale şi eclesiale.”8 Vom ţine astfel cont de cuvintele

Stăpânului: „ (…) Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia

crucea şi să-Mi urmeze Mie.”; ( Matei 16, 24 ).

Având în vedere cele expuse se impune, de la sine, o responsabilitate crescută a celui

care îşi asumă identitatea creştină, pentru că despre Hristos nu putem să mărturisim

oricum, ci numai în adevăr; ne descoperă acest imperativ al responsabilităţii în asumarea

şi mărturisirea identităţii noastre spirituale, chiar Domnul, atunci când spune: „ Eu sunt

Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine ” ; ( Ioan 14, 6 ).

Într-o lume care neagă permanent pe Iisus Hristos şi Biserica, atât direct, verbal şi

acţional, cât şi indirect, prin atitudini ostile, creştinul trebuie să mărturisească minunata

sa identitate creştină. „ Cetăţenia paradoxală a creştinilor uneşte, aşadar într-o figură

cruciformă de tip antonimic interioritatea şi exterioritatea, verticala şi orizontala,

transcendenţa şi imanenţa, cerul şi pământul, contemplaţia şi acţiunea, mistica şi

angajarea. ”9

7 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995, p. 46.8 Idem, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei , Alba-Iulia, 2002, p. 48. 9 Ioan Ică jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, EDITURA DEISIS, 2002, p. 21.

6

c) Criza identitară actuală şi efectele sale vizibile

În societatea contemporană, cetăţenia creştinilor este pusă adesea sub semnul

întrebării de apariţia unor stări de conflict intern datorate unei dinamici sociale ce nu mai

ţine cont de etica şi morala socială; morala şi etica Bisericii nici nu mai este adusă în

discuţie, fiind considerată anacronică. Perioada modernă a fost eminamente o perioadă cu

puternice frământări sociale ( sistemele totalitare; războaie ce au drept justificare

argumentul economic, revolte etc ) şi morale, fapt ce şi-a pus puternic amprenta asupra

persoanei, asupra structurii sale interne, dar mai ales asupra relaţiilor cu semenii. Toate

aceste observaţii vin să evidenţieze tocmai faptul că societatea contemporană dă, prin

stările ei conflictuale, o lovitură puternică persoanei. Sunt reduse în acest mod importanţa

caracteristicilor specifice persoanei, dar şi identitatea sa spirituală, socio-culturală, etnică.

Principalul motiv al acestui efect este tocmai modul în care identitatea unei persoane nu

se poate exprima decât în relaţie cu ceilalţi.

Un prim efect scurtelor referinţe anterioare este apariţia unei crize în plan personal,

caracterizată, în special, prin individualismul exacerbat. Egocentrismul motivează şi

structurează din interior întreaga persoană; o determină să nu mai ţină seama în devenirea

ei de ceilalţi. În mod implicit, în relaţia dintre om şi Divinitate nu mai are firescul ei sens

dublu, fiind determinată doar de năzuinţele şi doleanţele individului în relaţia cu

Dumnezeu, neţinând cont că Acesta este o Persoană, în deplinătatea Sa şi doreşte

comuniunea cu el. Omul se va convinge singur de cuvintele Apostolului Neamurilor, care

zice: „ Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste

nu am, nimic nu-mi foloseşte. ”; ( I Corinteni 13, 3 ). Trista realitate pe care tocmai am

enunţat-o determină în plan social distrugerea oricăror relaţii între persoane şi a unei

ambianţe comunitare, benefice omului prin prisma împlinirilor pe care le poate aduce.

„ Prioritatea individului, a individului natural anulează în experienţa modernităţii

dinamica socială, dinamica construirii unei societăţi. În locul societăţii avem o sumă de

indivizi, în locul comunităţii, colectivitatea.”10

10 Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, ( conferinţe), text îngrijit de Iulian Nistea, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1995, p. 58.

7

O altă situaţie de criză ce umbreşte identitatea persoanei este ceea ce astăzi denumim

criza axiologică. Nu mai este deloc o noutate că omenirea se confruntă din ce în ce mai

acerb cu lipsa valorilor, iar în unele cazuri, deloc fericite, cu o răsturnare a lor. Omul

modern este dezrădăcinat şi a pierdut complet simţul esenţialului, chiar sensul vieţii prin

fuga după himerele unui timp necreştin. „ Viaţa este taină nepătrunsă. De aceea ea nu se

analizează nu se exprimă în vorbe, ci se trăieşte pur şi simplu. Acela care trăieşte cu

adevărat ştie ce este viaţa.”11; din această taină omul, dar mai ales creştinul trebuie să

extragă şi să dezvolte acele realităţi şi adevăruri veşnice, imuabile, care îi estetizează şi îi

„îmbogăţeşte” viaţa pe pământ.

Chiar dacă există uneori o răsturnare de valori, în sensul în care non-valoarea este

aclamată, maliţiozitatea şi ironia sunt încoronate, nu trebuie să uităm că : „ De la religie

semenii aşteptă soluţii.”12 Aceste soluţii nu se pot exprima decât prin mărturisirea fără

echivoc a identităţii creştine, prin intermediul adevăratelor valori ce îi stau la îndemână

omului.

Un alt aspect demn de reliefat, care derivă din cel anterior este criza culturală cu care se

confruntă omul de astăzi. Kitschul şi nimicul, ca forme de expresie au luat locul

adevăratelor mărturii artistice; în subsidiar, o cale de zidire şi desăvârşire interioară, aşa

cum este arta a devenit astăzi nocivă omului, identităţii sale spirituale; ne referim aici la

pornografie şi la unele manifestări artistice post-moderniste, care lovesc şi distrug

resorturile interne ale persoanei umane.

Deşi, iniţial, efectele prezentate anterior sunt colaterale conceptului de identitate, la o

analiză mai atentă sesizăm că ele sunt noi provocări la adresa identităţii spirituale a

creştinului contemporan, pe care trebuie să le depăşească urmând îndemnul Stăpânului

Lumii, care spune: „ În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”; (

Ioan 16,33 ). Răspunsul creştin în faţa provocărilor modernismului nu poate face

abstracţie de o altă realitate spirituală evidentă, şi anume Biserica.

11 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate: mărturisiri pentru un om nou, ediţia a III-a, revizuită, Bucureşti, EDITURA VREMEA, 2000, p. 108. 12 Prof. univ. dr. Andrei Marga, Religia în era globalizării, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, EDITURA FUNDAŢIEI PENTRU STUDII EUROPENE, 2004, p. 287.

8

d) Biserica şi păstrarea identităţii

„ Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos

pentru mântuirea oamenilor.”13 Deducem de aici că Biserica este chemată să ajute

creştinul în reconsiderarea propriei sale identităţi. Acest lucru se realizează doar în raport

cu ceilalţi membrii ai Bisericii. Ea este chemată să ofere soluţii pertinente tuturor

întrebărilor noastre; nu suntem creştini „pentru a ne ameliora caracterul sau pentru a

practica o anumită morală sau pentru vreo satisfacţie sentimentală prin cult, ci suntem

membrii ai acestei Biserici, pentru că suntem însetaţi să primim un răspuns concret la

problemele noastre.”14

Doar în cadrul Bisericii creştinul poate mărturisi în mod evident adevărata sa

identitate, punând capăt falsei imagini despre Dumnezeu, care guvernează întreaga

lume. „Societatea creştină L-a gândit adeseori pe Dumnezeu împotriva omului, a

libertăţii lui, iar modernitatea secularizată l-a gândit pe om împotriva lui Dumnezeu,

împotriva profunzimii sale spirituale ( …).”15

În ea, creştinul poate mărturisi adevărata înţelepciune şi măreţie a identităţii sale,

izvorâtă din nebănuita dragoste a lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Se împlinesc astfel

cuvintele Scripturii: „ Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri să se să

se facă acum cunoscută prin Biserică (…) ” ; ( Efeseni 3, 21).

3,Conştiinţa eclesială în contemporaneitate

Din cele sesizate anterior, am observat că persoana deţine, în raport cu

societatea, o dimensiune comunitară, în sensul în care se identifică doar în relaţie cu

spaţiul comunitar la care ia parte. Însă, în raport cu Biserica, atât omul, cât şi întreaga

creaţie deţin o dimensiune eclesială. Între cele trei elemente ( omul, comunitatea şi

Biserica ) se stabileşte o relaţie strânsă, cu dublu sens, caracterizată prin interdependenţă,

deoarece relaţia omului cu comunitatea poate genera o anumită atitudine faţă de Biserică,

dar, în acelaşi timp, dimensiunea eclesială poate influenţa orientarea persoanei faţă de

comunitate. Biserica, în raport cu celelalte două realităţi, „ nu le serveşte doar de cadru

13 ***, Catehism Ortodox, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2005, p. 35.14 Christos Yannaras, op. cit., p. 76.15Olivier Clement, Adevăr şi libertate – Ortodoxia în contemporaneitate, interviuri cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenici, traducere şi note de Mihai Maci, Sibiu, EDITURA DEISIS, 1997, p. 143.

9

sau mediu în care se pot realiza conform planului veşnic al lui Dumnezeu, ci le

împărtăşeşte din ea puterea sau Harul lui Dumnezeu în vederea acestei împliniri a lor.

”16

a ) Conştiinţă şi ipostas eclesial - aspecte generale

Pornind de la modelul Sfintei Treimi vom observa că fiecare din Persoanele

Ei se relevă prin ipostaziere. Ea transformă Persoana în ceva unic, nerelativizând

caracteristicile ei. Interesant este faptul că fără comuniune, atât de evidentă în cadrul

Sfintei Treimi, nu este posibilă afirmarea identităţii şi implicit a conştiinţei eclesiale.

„ Căci trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi Aceştia trei

Una Sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul, apa şi sângele şi aceşti trei

mărturisesc la fel.” ; ( I Ioan 5, 7-8). Deducem, prin analogie, că persoana umană se

manifestă, în comuniune aproape identic, în sensul în care este şi ea capabilă de o

ipostaziere, concretizată în identitate şi conştiinţă eclesială.

Între persoană ( prosopon ) ipostas nu există o similitudine perfectă. Persoana, în

înţelesul ei primar, este iniţial o existenţă particulară, pentru care comuniunea este nu este

ceva pre-articulat, ci, mai degrabă, ceva realizabil; ea are o libertate mărginită de etica

socială. În creştinism adesea persoana este confundată cu ipostasul, însă ipostasul este o

entitate în sine net superioară idei de persoană, nicicum o mască a ei. Susţinem aceasta

pentru că ipostasul, fiind caracterizat de comuniune inter-personală, transcede normele

sociale; reuşita surmontării barierelor etice este dată tocmai de libertatea de auto-afirmare

a persoanei, întemeiată cât mai firesc pe iubire, singura poate depăşi orice obstacol.

„ Dragostea nu cade niciodată.” ( I Corinteni 13, 8 ), ne spune Sfântul Apostol Pavel şi

trebuie să-i credem mărturia.

Specialiştii17 afirmă că există trei moduri de ipostaziere a persoanei umane: ca ipostas

al fiinţei, prin libertatea de auto-afirmare înţeleasă prin prisma comuniunii; ipostasul

biologic, se manifestă între două coordonate concepere şi moarte, cu tot ce implică ele;

ipostasul eclesial, care se realizează în şi prin Biserică. Între acestea detaşat se reliefează

ca importanţă ipostasul eclesial, care îl naşte pe om, în toată deplinătatea şi splendoarea

posibilă, prin Taina Sfântului Botez, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „ Adevărat

16 Pr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate – restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Bucureşti, EDITURA LIBRA, 1997, p. 147. 17 Cf. Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., pp. 95-97.

10

adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în

Împărăţia lui Dumnezeu. ” ( Ioan 3, 5 ; cf. Matei 28, 19-20 ). Ipostasul eclesial ia

contur vizibil la Botez şi se confirmă permanent prin Sfânta Euharistie, ca expresie a unei

fiinţe profund eclesiale.

Dacă ne referim la conştiinţa eclesială, ca o interiorizare permanentă a realităţilor pe

care le comportă Biserica, trebuie să subliniem că ea se întemeiază pe Euharistie şi pe

eshatologie, ambele cu o importanţă decisivă. Dacă ne referim la conştiinţa eclesială

întemeiată pe Euharistie subliniem automat Jertfa Mielului, care S-a dat pe Sine tuturor

şi a realizat acea unitate tainică a oamenilor, prin Trupul şi Sângele Său, în Biserică,

împlinind cuvintele Scripturii: „ Că o pâine şi un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne

împărtăşim dintr-o pâine.”; ( I Corinteni 10, 17 ). În ce priveşte fundamentul

eshatologic, trebuie să avem în vedere că prin pronia Sa Dumnezeu are ca scop

restaurarea întregii creaţii, în şi prin Biserică. „ Ortodoxia are acea viziune eshatologică

despre recapitularea tuturor în Hristos. El este << locul tuturor >> (Ps 86, 8, lumea

oikumene, care va să vină.”18 ; ( cf. I Ioan 5, 10-12 ).

Ea nu este o mentalitate retrogradă, de tip colectivist, în care persoana atribuie totul

Bisericii, ci îl prezintă pe om în raport direct şi indisolubil cu Biserica, pentru a expune

caracteristicile nemateriale, pe care Aceasta i le imprimă. Ea „ Înseamnă a motiva, a

întemeia şi a orienta orice lucrare a ta eclesial, pornind de la conştiinţa ta eclesială, de

la certitudinea că orice iniţiativă al cărei subiect eşti tu se lucrează în organismul

eclesial. (…) Aceasta înseamnă că reuşitele tale să fie atribuite Bisericii, dar şi

slăbiciunile şi neputinţele tale să fie asumate şi vindecate în Biserică.”19 De remarcat, că

putem distinge cel puţin două forme ale acestei conştiinţe eclesiale şi anume: pasivă,

care constă în identificarea cu chipul hristologic prezent în Biserică, dar şi cu valorile pe

care Ea le deţine; activă, care se manifestă, fie prin interiorizare ( asimilarea în plan

intern a valorilor hristologice), fie prin exprimare ( expunerea, fără excese de fariseim, în

plan social, a valorilor creştine deja asimilate; mărturie proprie ). Cele două forme se

structurează gradat, prima determinând apariţia celeilalte.

18 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995, p.167.19 Pr. Prof. Constantin Coman, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1997, p. 51.

11

Am sesizat în capitolele anterioare cât de importantă este urmarea lui Hristos, „ (…)

până ce condiţia umană se apropie de statura perfectă a lui Hristos în plenitudinea Sa.

(…) Urmarea lui Hristos nu înseamnă mântuirea gratuită, de la distanţă , nici auto-

mântuirea prin merite personale.”20 Având în vedere acest aspect vom sublinia rolul

deosebit de important pe care îl deţin în mecanismele interne ale conştiinţei eclesiale,

două elemente: principiul eclesiocentric şi principiul hristocentric. Primul, vizează rolul

deosebit de important pe care îl deţine Biserica în viaţa fiecărui creştin, respectând

cuvintele: „ Lui fie slava în Biserică şi întru Iisus Hristos în toate neamurile veacului

veacurilor.”; ( Efeseni, 3, 21 ). Al doilea vizează o recunoaştere a măreţiei Persoanei lui

Hristos, a identităţii Sale, atât cât este omenesc posibil, adică a Logosului întrupat.

„ Iisus Hristos este absoluta şansă şi măsură fiinţială a omului pentru că este sublimul

provocator al omului, al istoriei şi al fiinţei. El nu adoarme conflictele şi conştiinţele, ci

le provoacă cu orice preţ. ”21 Se relevă aici faptul că cele două principii specifice oricărei

conştiinţe eclesiale sunt într-o strânsă conexiune, şi au un rol important în cateheză.

În principiu, există o singură realitate care însumează caracteristicile definitorii în

plan spiritual sau identitare ale unei persoane, precum şi conştiinţa sa eclesială, şi anume

fiinţa eclesială. „ Persoana, ca exigenţă a libertăţii absolute, presupune o naştere din

nou, o naştere <<de sus>>, un Botez. Şi tocmai fiinţa eclesială este cea care ipostaziază

veritabila persoană după modul de a fi al lui Dumnezeu. Prin aceasta devine Biserica

chipul lui Dumnezeu cel întreit.”22

b ) Unitatea Bisericii şi importanţa ei pentru fiinţa

eclesială

20Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 112. 21 Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu-o introducere, ediţia a II-a revizuită, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2006, p. 22. 22 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 11.

12

Unitatea este una din caracteristicile esenţiale ale Bisericii, care se revelează

tuturor oamenilor. Însă, odată cu căderea în păcat a protopărinţilor noştri, omul s-a

pervertit şi a ieşit din starea de comuniune cu Dumnezeu, care L-a creat. Vedem că

primul şi cel mai nefast efect al căderii în păcat a fost ruperea comuniunii, implicit

dezbinarea dintre Creator şi creatură. Noi înşine am devenit individualităţi, sub impactul

unui mediu social difuz, după izgonirea din Rai.

Acest aspect s-a menţinut până la venirea Mântuitorului, care a refăcut unitatea

Bisericii, între forma ei văzută şi cea nevăzută, a unificat, prin Taina Întrupării sale firea

omenească, rănită de păcat, cu firea dumnezeiască, atât de sublimă şi de nebănuită.

„ Păcatul dezbinării şi antiunităţii este biruit de Logosul întrupat prin jertfa unificatoare,

care inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu, a comuniunii tuturor cu Dumnezeu, structura

supremei iubiri.”23

Unitatea este, în mod cert, dincolo de înţelesul ei noţional, o realitate eshatologică şi

soteriologică de maximă importanţă. „ Biserica Ortodoxă crede că adevărata unitate e

dată de Dumnezeu. Această unitate ontologică, indivizibilă este realizată, păstrată şi

transmisă în istorie, fără întrerupere, în doctrina ei ( credinţa apostolică ), în Tainele ei (

Botez, Euharistie ), în structura ei canonică, liturgică şi eclesială. ” 24 Se remarcă faptul

că unitatea Bisericii se răsfrânge automat asupra fiinţelor eclesiale ce o alcătuiesc,

reliefând paradoxul creştinismului sub forma unităţii prin diversitate, conform cuvintelor

Scripturii: „ Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele

trupului multe fiind sunt trup, aşa şi Hristos.”; ( I Corinteni 12, 12 ).

Unitatea Bisericii se exprimă în fiinţa eclesială, prin setea ei nestăvilită de comuniune,

prezentă ca un dat al ei, iar în manieră obiectivă prin două forme: dialogul creştin şi

ecumenicitatea. Ele se întrepătrund generând un ansamblu, un tot unitar.

c) Dialog creştin în Europa

Conştiinţa eclesială este cea care dă undă verde valorificării acestei noi forme de

manifestare a nevoii de comuniune şi în acelaşi de afirmare a identităţii spirituale. „ Mult

23 Pr. Ştefan Buchiu, op. cit., 122.24 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, op. cit. ant., Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 125

13

râvnita unitate creştină nu se poate realiza decât prin iubire, iubirea prin cunoaştere,

cunoaşterea prin dialog; or un dialog nu e posibil decât între două sau mai multe

identităţi clare.”25 Dialogul are menirea să depăşească orice bariere psihologice, etnice,

sociale, şi să reorienteze fiinţa eclesială spre o adevărată unitate comunitară în Iisus

Hristos. Dialogul specific creştinismului nu trebuie să se realizeze vertical, de pe poziţia

unui ortodoxism infatuat, ci orizontal, urmând exemplul lui Hristos; Acesta a venit în

lume smerit purtând un dialog fără urmă de îngâmfare cu oamenii timpului aceluia. Nu

putem exclude prezentarea adevăratelor valori ale Ortodoxiei în dialog, însă într-o

manieră care să cucerească fără să rănească.

d ) Modernitatea ecumenismului

O formă care poate fi considerată o rezultantă a dialogului creştin este şi

ecumenismul. Trebuie să sesizăm o chestiune de nuanţă: ecumenismul valorifică toate

aspectele specifice unei identităţi şi conştiinţe eclesiale, însă atunci când este supralicitat

poate să degenereze într-o mişcare al cărei ultim scop să fie dorinţa de unitate falsă,

ascunsă sub masca unui sincretism religios. Chiar dacă în prezent se observă o astfel de

tendinţă negativă, creştinul autentic nu poate face abstracţie de rolul important pe care îl

are ecumenismul în reliefarea caracterului unitar al Bisericii. El este o urgenţă istorică,

din viziune ortodoxă, orice separare între creştini fiind reprobabilă şi reprezintă o misiune

capitală a Bisericii, evidenţiată prin acţiuni concrete. „ Ortodoxia este un spaţiu de

echilibru, de comuniune şi de sărbătoare. Ortodoxia română suferă mult din cauza

acelora care acceptă să fie descrisă ca fiind anti-occidentală şi puţin deschisă faţă de

ecumenism. Interesată mai mult de comparaţii confesionale, folosind un limbaj teologic

restrictiv, teologia română totuşi, n-a demisionat de la vocaţia ei ecumenică .” 26

Ne dăm seama că mai sunt multe de realizat în această privinţă, însă un aspect este

cert: „ Dimensiunea ecumenică a Ortodoxiei e preţioasă pentru societatea şi cultura

românească de astăzi.”27 Se împlineşte astfel dezideratul Bisericii enunţat de Sfântul

Apostol Pavel: „ ( …) ca toţi să fie una. ” ; ( Ioan 17, 21 ). Trebuie remarcat faptul că

25 Î. P. S. Bartolomeu , op. cit., p. 36.26 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995, p.46.27 Idem, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei , Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 152.

14

există voci care consideră că mişcarea ecumenică este înţeleasă de ortodocşi ca o cale de

căutare a unităţii, însă în momentul în care ecumenismul este asimilat unei forme de

unitate, el este cea mai cruntă rătăcire.28

4.Valenţe ale Ortodoxiei

Nu ne propunem în acest capitol să aducem în prim-plan decât modul unic în

care Ortodoxia ştie să integreze atât de precis atât identitatea spirituală cât şi conştiiinţa

eclesială specifice fiinţei îmbisericite .

a ) Ortodoxia-profil general.

Este o sarcină deosebit de dificilă, aceea a conturării unui profil al Ortodoxiei

în ansamblul elementelor care îi definesc existenţa. Nu îmi propun acest lucru, ci mai

degrabă, vreau să atrag atenţia asupra faptului că ea s-a impus în decursul celor două

milenii de creştinism. Ea, prin setul de valori promovat şi confirmat de Biserică, prin

Sfinţii Părinţi şi prin Tradiţie, devine un reper al adevăratei apropieri dintre om şi

Dumnezeu. Ortodoxia devine o necesitate în încercarea de a-L descoperi de Dumnezeu,

de a-I cunoaşte Fiinţa în cel mai sublim mod, întâlnirea personală, directă cu El. Această

întâlnire taincă se manifestă în Ortodoxie datorită păstrării vii a Chipului lui Hristos în

spiritualitatea ortodoxă; El Însuşi ne asigură că: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” ; ( Ioan 14, 6 ).

b ) Tendinţe

Cel mai des, Ortodoxia este asimilată cu o imagine-tip, aceea a unei Biserici

uniforme, retrograde, a unui conservatorism ritual şi cultic, a unui unui radicalism

doctrinar. Este vorba adesea, de exagerări sau poate chiar de răutăţi voite, pentru că

spiritualitatea ortodoxă aşează în centrul ei omul în relaţia sa cu lumea şi cu Dumnezeu.

28 Pentru mai multe informaţii vezi Pr. Dr. Constantin Coman, op. cit, p. 70.

15

Cei care vor să evidenţieze aceste „ lipsuri” ale Ortodoxiei se situează pe poziţia

criticii conservatorismului. Ei consideră că spiritualitatea ortodoxă este una obscură,

încărcată de misticism, de asceză, şi nu este în acord cu dezvoltarea actuală a societăţii.

Cei mai radicali consideră Ortodoxia chiar o mare piedică în calea unui progres social

fulminant, însă lipsit de orice bază. Mântuitorul ne spune clar: „ Căutaţi mai întâi

Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.” ; ( Matei 6, 33 ).

Aceia care încearcă mereu să deformeze chipul Ortodoxiei, şi prin aceasta chiar

Chipul Logosului întrupat, trebuie să ştie , ca mărturisitori ai unei identităţi deosebite, că:

„ acuzată de conservatorism, Ortodoxia este singura care ştie ce conservă. Apa cea vie a

Evangheliei lui Hristos, pururea înnoitoare prin Duhul Sfânt. Şi e de ajuns.” 29

La extrema cealaltă se situează cei care asociază implicarea Bisericii în plan social,

prin diverse canale şi cu ajutorul unor mijloace inedite, drept tendinţă de modernizare. Se

face abstracţie aici de imperativul misionar al Bisericii ( cf. Matei 28, 19 ), de la care

Biserica nu se poate nicicând abate. Este evident că se impune ca întregul organism

eclesial, implicit fiecare membru al său, să fie conştient că : „ (...) o renaştere, o

revigorare, a unei spiritualităţi creştine, sunt nu numai necesare, ci absolut vitale, şi nu

numai pentru cultura umană, ci pentru existenţa omului în lumea pe care şi-a construit-o

în jurul său.”30

Între aceste două reacţii Ortodoxia nu poate rămâne impasibilă, ci este necesar să îşi

elaboreze propriul ei răspuns pertinent, expunându-şi clar valorile, dezideratele şi scopul

ei soteriologic, conjugate cu o implicare activă.

5. Ortodoxia în societatea actuală

Astăzi, Ortodoxia se manifestă în cadrul social larg prin două coordonate.

Acestea sunt juxtapuse, generând un fericit paradox specific spiritualităţii ortodoxe: Unul,

adică Hristos, se relevă multora, adică tuturor neamurilor, dar se relevă multiplu,

29 Î. P. S. Bartolomeu, op. cit., p. 49. 30 Ieromonah Savatie Baştovoi, Otrodoxia pentru post-modernişti în întrebări şi răspunsurii, Timişoara, EDITURA MARINEASA, p. 12.

16

diferenţiat. ( cf. I Corinteni 10, 16-17 ). Ne referim aici la caracterul universal şi

specificul naţional.

a) Caracterul universal

Dintru început se remarcă faptul că Biserica creştină nu poate fi relativizată,

deoarece setul de valori şi formele sale de manifestare nu permit acest fapt, ceea ce ne

face să înţelegem că: „Creştinismul e universal, nu cunoaşte îngrădiri naţionale,

teritoriale sau de alt soi. Orice fel de segregaţie e necreştinească.”31 Această clarificare

se impune din prisma unităţii Bisericii, a integrităţii cămăşii lui Hristos, care nu va putea

fi biruită în veci.

Biserica Ortodoxă nu devine tributară formelor de clasificare socială, prin aceea că ea

integrează în fiinţa sa eclesială toate modurile de ierarhizare ale unei comunităţi ( locală,

naţională, regională ), pentru a le naşte într-o singură manieră, unică şi irepetabilă, prin

ipostasul eclesial. „ Comunitatea euharistică era în componenţa sa o comunitate

catolică, în sensul că depăşea nu numai divizările sociale, ci chiar şi pe cele naturale,

aşa cum se va realiza această depăşire în Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei revelaţie şi

semn real era comunitatea locală.”32( cf. Mt 19, 13; ) Nu se exclud aici în mod

obligatoriu formele de exprimare naţională, cu condiţia ca acestea să nu degenereze într-

un naţionalism ieftin, lipsit de esenţă şi spirit creştin. Mai degrabă putem afirma că se

încearcă o subordonare a formelor ortodoxe de exprimare naţională aspectului universal

al trăirii răsăritene.

b) Specificul naţional în Ortodoxie

Ortodoxia nu poate face excepţie de ceea ce reprezintă fondul axiologic şi

moral al unui popor, pentru că astfel s-ar dezice de la misiunea ei de a învăţa neamurile,

dată de Mântuitorul. Ea poate să utilizeze acest fond naţional în misiune tocmai în

31 Nicolae Steinhardt, op. cit., p.58.32 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 170.

17

direcţia asumării unei identităţi spirituale şi a conştiinţei eclesiale. „ Portretul Ortodoxiei

cuprinde postulate principale şi universale ale creştinismului, dar şi elemente care ţin de

istorie, de cultură, de etosul unui popor anumit, de practica cultică a unui loc, de

limbajul unui timp.”33

În ce priveşte mărturia ortodoxă românească putem spune că în cazul de faţă

Ortodoxia a reprezentat o componentă fundamentală a naţiunii române, fapt ce se relevă

şi în cadrul etnogenezei, în care elementul spiritual răsăritean şi-a spus cuvântul. Ordinea

şi structura canonică sunt absolut necesare în conturarea unui profil unitar al Ortodoxiei

române. Ea comportă anumite aspecte care îi transformă mărturia ei în unicat.

Spaţiul mioritic este indubitabil o coordonată esenţială în cazul mărturiei ortodoxe

româneşti. El reia într-o sinteză ameţitoare toate elementele ce creionează profilul

psihologic, moral, dar, mai ales, spiritual al românilor. De caracteristicile sale nu se poate

face abstracţie în misiune, deci şi în asumarea unei identităţi spirituale şi în formarea unei

conştiinţe eclesiale puternice şi active. Spaţiul acesta genuin devine un mediu prielnic

apostolatului pe care Biserica este chemată să-l realizeze prin slujitorii săi.

Creştinismul în România şi-a păstrat, din fericire identitatea specifică, traversând crize

insurmontabile, datorită vechimii existenţei sale în aceste locuri. România, însăşi, este o

ţară care „ respiră ” profund printr-o cultură şi artă creştină, fără a exclude deschiderea

spre nou, însă într-o manieră mult mai responsabilă decât celelalte popoare ortodoxe.

Un alt aspect demn de reliefat este şi dinamica Tradiţiei, ceea ce presupune că Tradiţia

Bisericii noastre Ortodoxe n-a încremnenit într-o formă latentă, ci păstorii ei încearcă,

alături de credincioşi, să redescopere şi să reafirme sensurile ei într-o lume a

superficialismului modern.

c) Implicare ortodoxă

Din cele prezentate anterior, se impune o implicare activă din partea

ortodocşilor, o afirmare curajoasă a identităţii spirituale într-o lume în care disonanţa

dintre esenţă şi aparenţă este majoră. Se cere astfel, o profundă conştientizare şi

responsabilizare a aceluia care va mărturisi pentru Adevăr, dar mai ales a aceluia care va

primi Adevărul, pentru că: „una dintre piedicile în calea propovăduirii creştinismului

33 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 94.

18

este şi puţina cultură şi deschidere a celui căruia i se propovăduieşte, dar şi, nu negăm,

urmările ateismului, ce le-a suportat însăşi instituţia Bisericii.”34 De aceea, şi Sfântul

Apostol Pavel, conturând profilul unui adevărat dascăl pentru Hristos, spune aşa: „ Un

slujitor al Domnului nu trebuie să certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea

învăţătură, îngăduitor. Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă că doar le va da

Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului.”; ( II Timotei 2, 24-25 ).

6. Concluzii

Perspectiva pe care ne-o oferă tema prezentată este deosebit de vastă şi

complexă, datorită elementelor variate şi relaţiilor pe care le implică.

Un prim aspect este cel al mărturisirii în Duh şi Adevăr, al unei acceptări fireşti a

propriei identităţi spirituale, într-o lume care uită sau bagatelizează cuvintele Scripturii: „

Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, al dragostei şi al înţelepciunii.

Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru (...) ”; ( II Timotei 1, 7-8a ). Este cu

adevărat nevoie de curaj în a mărturisi adevărata ta identitate lumii. Este un curaj şi mai

mare atunci când îl alegem pe Hristos ca model al vieţii noastre, pentru că lumea

modernă nu-L mai vrea alături. Dar, toate acestea nu sunt decât reprezentări obiective ale

unei conştiinţe eclesiale active, fapt destul de rar întâlnit în comunitatea europeană, însă

deloc exclus.

Din acest punct poate şi trebuie să înceapă rolul creştinului ortodox român. El, în orice

situaţie trebuie să dea mărturie vizibilă şi clară despre Hristos, prin redescoperirea

Ortodoxiei. Acest fapt nu poate însemna o reînnoire a Ortodoxiei, ci mai degrabă o

prezentare cât mai susţinută a adevăratelor valori ortodoxe. „Ortodoxia este bogată prin

lărgimea viziunii sale teologice, prin proximitatea cultului, profunzimea spiritualităţii,

prin libertatea pastorală faţă de constrângerile istorice”35

Tot Ortodoxia este singura care într-o lume anacronică, a non-valorii şi a unui spirit

profund sincretic, poate oferi adevăratele coordonate ale vieţii prin intermediul

34 Ieromonah Savatie Baştovoi, op. cit., p. 61.35 Pr. Prof.Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p 233.

19

comuniunii în Hristos, deci în Biserică: „ Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru

Mine şi Eu întru Tine, şi aceştia în Noi să fie Una (...) ”; ( Ioan 17, 24 ) . Ea este cea care

revelează taina vieţii care e în noi, reală, dar e dincolo de fiinţa noastră biologică, în fiinţa

eclesială personală, inetgrată neapărat în trupul Bisericii.

În concluzie, creştinul nu poate fi pasiv la transformările sociale din jurul său, ci

trebuie să îşi reînnoiască permanent mărturia personală a identităţii sale spirituale, ca

expresie a celei mai profunde şi nedisimulate conştiinţe eclesiale. El trebuie să

conştientizeze pe ceilalţi că vom putea depăşi obstacolele inerente aduse de modernitatea

şi inconsecvenţa omului, doar urmând Celui ce ne cheamă: „ Veniţi la Mine toţi cei

obosiţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi.” ; ( Matei 11, 28 ). „ Cu talantul

Botezului suntem dăruiţi noi, creştinii ortodocşi, talant îngropat şi de puţini dezgropat şi

sporit”.36 Noi, toţi avem datoria să sporim, după puteri acest minunat talant, fiind

conştienţi de faptul că: „ Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om; aşa

va avea de toate. Pe când dacă omul îl va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii

va avea şi atunci, dar ca un hoţ, nu ca un fiu, până ce va ajunge să nu aibă nimic.”37

Bibliografie

1. ***, Catehism ortodox, tipărit cu binecuvântarea Î. P. S. Andrei, Arhiepiscopul

Alba-Iuliei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2005.

36 Arsenie Boca, Talanţii Împărăţiei, tipărită cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Argeşului, ediţia a II-a revizuită, Iaşi, EDITURA PELERINUL, 2004, P. 122.37 Ibidem, p. 152.

20

2. Anania, Î. P. S. Mitropolit, Valeriu Bartolomeu, Apa cea vie a Ortodoxiei,

culegere de texte, ediţia a II-a, îngrijită de Nicoleta Pălimaru şi Maria Elena

Gangiu, Cluj-Napoca, EDITURA RENAŞTEREA, 2005.

3. Baştovoi, Ieromonah, Savatie, Ortodoxia pentru post-modernişti în întrebări şi

răspunsuri, Timişoara, EDITURA MARINEASA, 2001.

4. Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate: mărturisiri pentru un om nou, ediţia a III-a,

revizuită, Bucureşti, EDITURA VREMEA, 2000.

5. Boca, Arsenie, Talanţii Împărăţiei, tipărită cu binecuvântarea P. S. Calinic,

Episcopul Argeşului, ediţia a II-a, revizuită, Iaşi, EDITURA PELERINUL, 2004.

6. Bria, Pr. Prof. Univ. Dr., Ion, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea

Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA

REÎNTREGIREA, 2002.

7. Bria, Pr. Prof. Univ. Dr., Ion, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române,

carte tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,

Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995.

8. Buchiu, Pr., Ştefan, Întrupare şi Unitate, restaurarea cosmosului în Iisus Hristos,

Bucureşti, EDITURA LIBRA, 1997.

9. Ciobanu, Elena, Păun, Maria, Popescu-Marin, Magdalena, Ştefănescu-Goangă,

Zizi, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, EDITURA FLOAREA DARURILOR

şi EDITURA ROTECH, 2000.

10. Clement, Olivier, Adevăr şi Libertate, Ortodoxia în contempăoraneitate,

interviuri cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I, traducere de Mihai Maci, Sibiu,

EDITURA DEISIS, 1997.

11. Coman, Pr. Prof., Constantin, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice,

Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ,1997.

12. Ică, jr., Ioan, Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, EDITURA

DEISIS, 2002.

13. Marga, Prof. Univ. Dr., Andrei, Religia în era globalizării, ediţia a II-a, Cluj-

napoca, EDITURA FUNDAŢIEI PENTRU STUDII EUROPENE, 2004.

21

14. Remete, Pr. Prof. Univ. Dr., George, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu-o

introducere, ediţia a II-a, revizuită, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA,

2006.

15. Zizioulas, Î. P.S. Mitropolit, Ioannis, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel Nae,

Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1996.

Cuprins

22

1. Preliminarii..............................................................................p. 2.

2. Identitate creştină în Europa modernă.....................................p. 3.

a) Tendinţe de manifestare în plan social.........................p. 3.

b) Identitatea între asumare şi negare...............................p. 5.

c) Criza identitară şi efectele ei vizibile............................p. 7.

d) Biserica şi păstrarea identităţii......................................p. 9.

3. Conştiinţa eclesială în contemporaneitatate.............................p. 9.

a) Conştiinţă şi ipostas eclesial – aspecte generale...........p.10.

b) Unitatea Bisericii şi importanţa ei pentru fiinţa eclesială.....

.............................................................................................p.13.

c) Dialog creştin în Europa................................................p.14.

d) Modernitatea ecumenismului.........................................p.14.

4. Valenţe ale Ortodoxiei.................................................................p. 15.

a) Ortodoxia – profil general...............................................p.15.

b) Tendinţe...........................................................................p.16.

5. Ortodoxia în societatea actuală.....................................................p. 17.

a) Caracterul universal.........................................................p.17.

b) Specificul naţional în Ortodoxie......................................p. 17.

c) Implicare ortodoxă...........................................................p. 19.

6. Concluzii.......................................................................................p. 19.

7. Bibliografie....................................................................................p. 21.

8. Cuprins ...........................................................................................p.23.

23