13

CUPRINSUL PROGRAMULUI ICONOGRAFIC

Reprezentările iconografice care compun ansamblul de imagini al unei

biserici ortodoxe grupează: icoanele realizate în genul artei monumentale şi

care acoperă pereţii (interiori sau exteriori) ai edificiului de cult; reprezentările

tâmplei (iconostasului), cuprinzând icoane pictate pe panouri de lemn şi fixate

în structura acestuia; icoanele, numite în greceşte proskynetaria, care sunt

prezentate în poziţie verticală, pe stative decorate sculptural, în interiorul

naosului; reprezentări iconografice realizate în tehnici ale artelor somptuoare

(broderie, orfevrărie, vitraliu) şi care decorează veşmintele sau vălurile

liturgice, ferecăturile cărţilor şi vasele de ritual şi, uneori, în timpurile mai noi,

ferestrele din sticlă policromă; în fine putem ţine seamă şi de imaginile

gravate, imprimate sau desenate pe paginile cărţilor de ritual şi pe Sfântul

Antimis.

Pornind de al natura subiectului, putem distinge reprezentări care

alcătuiesc un ciclu doctrinar (reprezentări ale dogmelor), icoane din ciclul

iconografic liturgic, ori cele care compun ciclul praznicelor sau sărbătorilor.

Vom urma însă prezentarea temelor, după principiul dispunerii lor ordonate în

spaţiul bisericesc, deci după locul pe care-l ocupă într-un compartiment ori

altul al lăcaşului de închinare.

*

Aşa cum am arătat mai sus, trebuie luată în considerare ierarhizarea

spaţiului interior al bisericilor, o ierarhie în ordinea căreia c u p o l a ocupă

14

totdeauna poziţia cea mai însemnată. Decorul pictural îl înfăţişa, încă din

secolul al IV-lea, la bazilica închinată Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, pe

Iisus Hristos Pantocrator. Imaginea Mântuitorului, figurat „bust”- aluzie la

firea omenească pe care şi-a asumat-o, este proiectată pe fundalul cerului care

se deschide pentru a ne îngădui să-l vedem. Creştetul capului său se află la

Vest, astfel încât figura Soarelui Dreptăţii să privească către Răsărit. Icoana

este încadrată de inscripţia, în formă abreviată (IC - XC), a numelui Iisus

Hristos sau IC - XC PANTOKRATOR . Literele IC sunt notate la stânga iar

XC la dreapta, de-o parte şi de alta a aureolei. Când este înscrisă şi formula

PANTOKRATOR, aceasta apare despărţită în cele două particule care o

compun, corespunzător iniţialelor numelui.

Termen grecesc, Pantokrator (ό παντοκράτωρ), însemnând

„Atotstăpânitorul”, apare de nenumărate ori în versiunea elină a Vechiului

Testament şi de nouă ori în Noul Testament. Din punct de vedere doctrinar,

această formulă este inclusă în Simbolul Credinţei - Crezul niceeo-

constantinopolitan. În formula de început a crezului se afirmă: „ Cred întru

Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul (Pantokrator)…” . Atributul de a fi

„ Stăpânitor a toate” este comun tuturor celor trei ipostasuri sau persoane ale

Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Hristos este înveşmântat, după moda antică, în tunică şi mantie, aceasta

din urmă acoperind adesea doar un singur umăr. Culorile tunicii şi a mantiei au

15

fost legate de demnitatea de „Împărat al cerului”, de „Împărat al slavei”

(ό βασιλεύς τής δόξης). Pictorii au folosit aproape totdeauna roşul de purpură

împărătească pentru tunică şi albastrul intens al cerului, pentru mantie.

Cu capul descoperit şi fruntea luminoasă, brăzdată de două şuviţe de

păr, ţine în mâna stângă Evanghelia, iar cu dreapta ridicată schiţează un gest de

elocinţǎ, în maniera retorilor antici – accentuând, nuanţând şi lămurind

înţelesul cuvintelor evanghelice. Cu vremea, degetele au fost împreunate

artiştii sugerând o articulare a lor în chip de „chrismă” - monogramă a lui Hristos

(IC - XC). Liturghiştii au interpretat gestul drept binecuvântare.

Caracterul chipului a fost preluat din izvoarele tradiţionale, în special

„mandylionul”. Există în arta bizantină o diversificare a expresiilor care

caracterizează Chipul Sfânt: Pantocratorul, „creator şi stăpân al pământului şi

vieţii universului”, are uneori expresia aspră şi dojenitoare (ex. Sf.Sofia din

Kiev sau la Daphni, lângă Athena, în sec. XI). Din aceeaşi vreme datează şi

tipul de figurare a lui Hristos blând şi binevoitor (de exemplu la Cefalu, în

Sicilia). În ţările române Hristos este reprezentat (în ipostaza de „Pantocrator”)

de cele mai multe ori cu expresia nobilă a unui Mântuitor bun, cu părul şi

barba negre, cu trăsături fine şi cu privirea limpede.

O a doua manieră redă chipul „Celui Vechi de zile”. Acest tip este

inspirat din Vechiul Testament (Profetul Daniel, 7,9-14) – fiind înveşmântat în

straie albe (aşa cum apare în profeţie). 1 Tot în ţările române (precum şi în

unele monumente bulgăreşti), începând din veacul al XVI-lea, sub influenţa

picturii athonite şi a circulaţiei erminiilor, zugravii au început să reprezinte

1 Vedenia lui Daniel (cap.7, v.9-14) este un izvor esenţial în ce priveşte iconografia Pantokratorului:

9. Am privit … şi s-a aşezat Cel vechi de zile; Îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. 10.Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise. … 13.Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. 14.Şi Lui I s-a dat stăpânirea , slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.

16

imaginea Lui Hristos pe calota cupolei în ipostaza de „Mare Arhiereu”( Ίησούς

Χριστός ό μέγας άρχιερεύς ) - în legătură cu Epistola către Evrei a Sfântului

Apostol Pavel (cap.4 şi următoarele)2. În acest caz, Hristos poartă sacos şi

omofor, uneori şi mitră (veşmintele şi însemne liturgice specifice arhiereului).

Semnificaţia simbolică a imaginii Pantocratorului este reprezentarea

Sfintei Treimi – una şi nedespărţită3.

2 Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a strǎbǎtut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu ... sǎ ne apropiem deci de tronul harului, ca sǎ luǎm milǎ şi sǎ aflǎm har. 3 Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, cap.2: 19. Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. 20. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, 21. Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, 23. Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.

17

18

În general, reprezentării Mântuitorului ca descoperire şi chip (icoană) al

Sfintei Treimi îi este conferită prestanţă prin statura impunătoare, prin faptul că

domină şi prin supradimensionare (faţă de toate celelalte figuri) şi prin

dispunerea centrală întreaga iconografie a bisericii. Monumentalitatea

atitudinii este accentuată de fermitatea liniilor cu care sunt trasate chipul şi

dinamica generoasă a veşmintelor, de gestul larg al mâinilor. Prezenţa

autoritară de deplină maturitate, de bărbăţie desăvârşită dar şi de părintească

cuprindere întregesc unul dintre portretele, dintre efigiile cele mai

impresionante zugrăvite vreodată. În acest chip, pe această reprezentare se

întemeiază credinţa şi nădejdea mântuirii. Este cheia de botă, „piatra din capul

unghiului”4 pe care nimeni nu a clintit-o, pe care se sprijină întreaga

desfăşurare, întreaga structură iconografică. În acest sens, Hristos Pantocrator

este „Alfa şi Omega”5 , întemeierea dar şi împlinirea întregului program de

imagini.

4 I Petru, cap.2: …4. Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; … 6. Pentru că scris este în Scriptură: „Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preţ, şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina”. … 5 Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul ,cap.1: 8.Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, A tot ţiitorul (Pantokrator).

19

Iisus Hristos - Cel Vechi-de-Zile

Un cerc multicolor înscrie imaginea Pantocratorului şi este reprezentarea

curcubeului 6 (iris) menţionat în cartea Apocalipsei7.

66 Curcubeul este (aşa cum apare în toate religiile şi credinţele lumii) cale şi mijlocire între cele de aici şi cele de dincolo, totodată exprimă unitatea şi coincidenţa contrariilor. Curcubeul apărut deasupra arcei lui Noe, reface legătura dintre apele de jos şi cele de deasupra, marcând restaurarea şi reinstaurarea ordinii cosmice şi iniţierea unui nou ciclu. De o manieră explicită deci, Biblia face din curcubeu semnul specific alianţei, al legăturii restabilite între Dumnezeu şi creaturile sale. Domnul îi spune lui Noe şi fiilor lui: 9.Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. 10. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi…11. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiească pământul. 12. …Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi…din neam în neam şi de-a pururi, 13. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre mine şi pământ. (Geneza,cap.9, vers.8 şi următoarele). Semnificaţia se extinde şi asupra Noului legământ, asupra Bisericii Lui Hristos căreia îi este

20

***

Chipul din calotă este înconjurat şi susţinut în Bizanţ şi în ţările române,

ca şi pretutindeni unde s-a afirmat tradiţia ortodoxă, de netrupeştile puteri ale

cerului - îngeri, heruvimi, serafimi şi tronuri.

Temeiul reprezentării acestei scene se găseşte în Epistola către Evrei a

Sfântului Apostol Pavel şi în celebra operă de angelologie Ierarhia Cerească

scrisă de marele părinte al Bisericii Ortodoxe, Pseudo-Dionisie Areopagitul.

Ierarhia de care se leagă modul în care „cei fără de corp” mijlocesc

legătura dintre Dumnezeu şi oameni, a fost foarte sumar considerată în cadrul

Vechiului Testament. Iahve îi are în imediata sa apropiere pe heruvimi8, care

au fiecare câte patru aripi (Iezechiel,1,6)9. Uneori ei trag pe Dumnezeu instalat

în carul său prin spaţiul cosmic (Iezechiel, 1,1,12), alteori îl poartă călare

(„A călărit pe un heruvim şi a zburat şi a plutit pe aripile vântului”, Psalmul

18,19). Alături de heruvimi stau serafimii10 care au câte şase aripi, cu două

promis harul mângâierii şi vindecării şi a preamăririi ei în slavă. De aceea Iisus Hristos înconjurat de slava harului Duhului Sfânt apare în iconografie înconjurat de cercul multicolor al curcubeului. 7 Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, cap 4:

1.După aceasta , m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer… 2. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva. 3. Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era

un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului. … 8 „Numele de heruvimi aratǎ cǎ ei sunt chemaţi sǎ-l cunoascǎ şi sǎ-l admire pe Dumnezeu, sǎ contemple lumina în strǎlucirea ei originarǎ şi în frumuseţea ei necreatǎ...” (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cereascǎ, ch. 7, 1.; a se vedea şi P. Vintilescu, Douǎ imne îngereşti în liturghie, Piteşti, 1927, p. 35 şi urmǎtoarele.) 9 Iezechiel, cap.1: 4.Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; … 5. Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc. 6. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. … 11. Feţele lor şi aripile lor erau despărţite în partea de sus, şi, la fiecare două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul…. 15. Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. 16. Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în lata. 17. Ele înaintau în toate cele patru părţi, şi în timpul mersului nu se întorceau. 18. Obezile lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşătoare şi aceste obezi la toate patru erau pline de ochi de jur împrejur. … 10 „Numele de serafimi semnificǎ luminǎ şi cǎldurǎ, iar cel de heruvimi, plenitudine a ştiinţei ori revǎrsare de înţelepciune ... Se numesc de aceea flǎcǎri arzânde, tronuri, flori de înţelepciune ... Numele de serafimi indicǎ atracţia lor profundǎ şi perpetuǎ cǎtre lucrurile divine, ardoarea, intensitatea elanului lor generos şi invizibil, ...

21

acoperindu-şi faţa, cu alte două picioarele şi cu celelalte două zburând

(Isaia, 6,2)11. Le urmează căpeteniile îngerilor (între care Vechiul Testament îi

aşează pe Mihail - marele conducător12 sau arhistrateg al oştirilor cereşti şi pe

Gavriil ).

În concluzie, evreii Vechiului Testament au numit numai patru ranguri

ale ierarhiei celeste: heruvimi, serafimi, căpeteniile îngerilor şi îngerii. Trecând

la Noul Testament, putem remarca momentul în care s-a impus definitiv în

teologie denumirea de arhanghel asociată „Marelui înger Mihail” (Iuda, 1,9).

Totodată, Sfântul Apostol Pavel sporeşte cele patru ierarhii ale Vechiului

Testament cu încă patru. În Epistola către Efeseni (1,21) pomeneşte de

acea cǎldurǎ purificatoare care mistuie orice patǎ” (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cereascǎ, ch. 7, 1.) 11 Isaia, cap.6 : 1.În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. 2. Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau. 3. Şi strigau unul către altul, zicând : „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” 12 Daniel, cap.12: 1. Şi în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod…

22

începătorii, stăpânii, puteri şi domnii, iar în Epistola către Coloseni (1,16) de

tronuri13, domnii, începătorii, stăpânii (inversând ordinea).

După exemplul Apostolului Pavel, marii părinţi ai Bisericii au sporit şi

ei numărul: Sfântul Chiril al Alexandriei ajungând la nouă ranguri, număr pe

care l-a preluat şi Sfântul Grigore de Nissa, Sfântul Grigore de Nazianz

reducându-l la şapte trepte. Primul corp de doctrină care a tratat sistematic

problema a fost deja amintita Ierarhia Cerească, redactată la începutul

secolului al VI-lea de Pseudo-Dionisie Areopagitul.

Derivând din triada celor trei virtuţi creştine, aşa cum apare ea la Sfântul

Pavel, credinţa, nădejdea şi dragostea, înrâurit şi de neoplatonism, Dionisie

ajunge să împartă cifra nouă în trei, prezentând rangurile Ierarhiei în trei grupe

de câte trei: serafimi, heruvimi, tronuri; domnii, stăpânii, puteri; principate

(începătorii), arhangheli şi îngeri. „Scopul Ierarhiei – susţine Dionisie Pseudo-

Areopagitul - este… pe cât posibil, asemănarea şi unirea cu Dumnezeu… la a

cărui prea divină frumuseţe privind ţintă, să şi-o întipărească pe cât cu putinţă

asupra sa aşa încât adoratorii (ce formează cele nouă cete) să devină

impecabile imagini divine, oglinzi perfect clare şi fără pată care să poată primi

raza suprem luminoasă a Dumnezeirii şi care, cu sfinţenie pline de strălucirea

ce li s-a dat, s-o treacă celor ce vin după dânsele potrivit rânduielilor

13 „Numele nobilelor şi augustelor tronuri semnificǎ cǎ acestea sunt complet desprinse de umilitoarele patimi pǎmânteşti... cǎ sunt unite cu cele dintru Înǎlţime cu toate puterile şi cu o admirabilǎ stǎruinţǎ... cǎ ele îl susţin pe Dumnezeu, într-o anumitǎ manierǎ, şi cǎ se închinǎ cu un fior de respect profund înaintea voii sale sfinte” (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cereascǎ, ch. 7, 1.)

23

dumnezeieşti”14. Astfel, coborând din treaptă în treaptă, din slavă în slavă, din

rang în rang, de la serafimi la heruvimi, strălucirea şi frumuseţea dumnezeiască

să ajungă la cele mai de jos fiinţe celeste: la îngeri, adică la acele fiinţe care

intră în directă legătură cu omul şi tocmai de aceea „prin ele ne sunt revelate

cele mai presus de noi”.15

În practica iconografiei, trebuie spus, teologii şi pictorii nu au găsit

posibil să imagineze chipurile tuturor reprezentanţilor celor nouă ierarhii.

Prima dovadă convingătoare o alcătuiesc imaginile celor patru reprezentanţi

introduşi de Sfântul Pavel (Efeseni,1,21): începătorii, stăpânii, puteri şi

domnii. Toate aceste fiinţe au fost înfăţişate în mozaic în unul şi acelaşi mod:

îngeri în veşminte imperiale, adică arhangheli, pe arcul triumfal (marea arcadă

prin care se face trecerea dinspre altar spre naos) al bisericii din Niceea,

decorată cândva între secolele VII-VIII, şi distrusă de turci în războiul greco-

turc din 1920. Iar în toate epocile următoare ale picturii bizantine, de bază au

rămas numai reprezentările heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor şi îngerilor.

Transpunerea iconografică a celorlalte entităţi ale Ierarhiei, trebuie să

recunoaştem, nu putea fi realizată nici de cea mai vastă şi mai ingenioasă

imaginaţie. Una este a enumera – cum a făcut Dionisie – alta este a proiecta în

14 Denys l’Areopagite, La Hierarchie celeste, ed. fr., Paris, 1970, apud. Sorin Ullea, Arhanghelul de la Ribiţa.Cerna, 2001. 15 ibidem. Sorin Uleea , comentând scrierea lui Dionisie, oferă o interpretare cât se poate de limpede: „ …Dionisie…transformând întreaga ierarhie în ceea ce putem numi un filtru cosmic. Căci strălucirea şi căldura emanată de creator sunt atât de infinit de mari încât dacă l-ar privi pe Dumnezeu direct, omul ar dispărea instantaneu cu tot cu cenuşa sa. De aceea, Creatorul a avut grijă să-l facă pe om să-I poată vedea şi frumuseţea şi strălucirea şi cu ochii fizici, dar prin ei şi în duh cu ochii minţii, la măsura atât de limitatelor sale puteri, temperându-i şocul prin nouă filtre consecutive. Dar de unde această idee a teologiei creştine, că Dumnezeu îşi arată strălucirea frumuseţii sale nu sub propriul chip ci sub chipul îngerilor?…Domnul, devenind om ca toţi oamenii (prin Întrupare), faţa Domnului nu mai putea fi prezentată ca o apariţie transcendentă precum îngerii. De aceea în proiectarea în pictură a Patimilor sale, El apare ca simplu om, iar în turla bisericii sau uneori în calota altarului e prezentat autoritar şi în unele cazuri chiar aspru ca Pantocrator, aşadar ca Judecătorul celei de-a doua Veniri. E deci, din punct de vedere plastic, o imagine convenţională cea pe care în mod firesc şi inevitabil au proiectat-o pe pereţii bisericilor şi pe icoane pictorii sub îndrumarea directă a teologilor. Şi prin simplă asociaţie de idei, convenţional a fost realizată şi faţa Tatălui, aplicându-se iconografiei celebra imagine din vedenia lui Daniel (7,9) : <<Îmbrăcămintea Lui albă ca zăpada iar părul capului Său curat ca lâna>>. Aşadar: întruparea Dumnezeirii în carne şi oase fiind cea care a permis prezentarea sa ca simplu om, au rămas îngerii care, păstrându-şi mai departe, din poruncă divină, fiinţa imaterială, să poată oferi teologilor şi pictorilor putinţa de a exprima transcendenţa divină transmisă privitorului temperată din treaptă în treaptă până la a deveni suportabilă ochiului său. ”(Sorin Ullea, op.cit.)

24

imagine. Cu atât mai mult cu cât nici Dionisie însuşi nu dă nici o indicaţie

asupra înfăţişării lor.

Cât despre îngeri şi arhangheli, teologia a adăugat celor două mari

căpetenii, Mihail şi Gabriel, alţi doi arhangheli rar întâlniţi: Rafael şi Uriel.

(Apar, de pildă, reprezentaţi în cele patru colţuri de sus, pe pereţii de nord şi

sud ai naosului bisericii pictate la 1601 de la Suceviţa). 16

Îngerii, lipsindu-le corporalitatea, oferă totuşi iluzia că sunt fiinţe

corporale. Arhanghelul Rafael, de pildă, i se înfăţişează cu chip omenesc lui

Tobie : „Şi s-a dus Tobie să caute omul (la îndemnul tatălui său, n.n.) şi s-a

întâlnit cu Rafael. Acesta era înger dar el nu ştia” (Tob. 5, 4). Însă, cu toate că

natura îngerilor este într-o anumită măsură comprehensibilă, reprezentarea lor

a pus probleme artiştilor creştini. Dificultăţi mai mari chiar decât în cazul

reprezentărilor iconografice ale firii dumnezeieşti a Mântuitorului, deci faţă de

maniera exprimării în icoane a prezenţei Lui harice, nevăzute, şi aceasta pentru

că Domnul şi-a manifestat Dumnezeirea în forme care nu au fost iluzorii, ci

reale şi a căror percepţie a devenit obiectivă. Natura fără formă a îngerilor,

apariţiile lor, ce ţin de domeniul iluzoriului, chestiuni atât de bine documentate

în Sfânta Scriptură, în apocrife sau în literatura hagiografică, fac ca definirea

imaginilor angelice să se facă doar aluziv la natura lor spirituală, care nu poate

fi transpusă formal, decât prin procedee de limbaj simbolic. Cu alte cuvinte,

16 ibidem.

25

primii pictori creştini, confruntaţi cu această chestiune a referirilor vizuale la

apariţiile îngereşti (la care se fac trimiteri în Bibile şi în Tradiţia Sfântă), nu au

putut aplica acelaşi procedeu de reprezentare, ca în cazul lui Iisus Hristos sau

al sfinţilor şi aceasta pentru simplul fapt că îngerii nu au produs imagini

miraculoase (de felul mandylionului, în cazul Mântuitorului) şi nici nu au lăsat

în urma lor relicve (cum s-a întâmplat în cazul sfinţilor). Artiştii nu au avut la

dispoziţie nici o urmă materială, nici o amprentă a trecerii îngerilor prin spaţiul

luminii noastre. Când au coborât în spaţiul mundan, nu şi-au manifestat

niciodată prezenţa concret, ci doar în zona imaginarului celor cu care intrau în

legătură. De aceea realitatea lor nu putea fi obiectivată decât prin alegerea unei

convenţii simbolice.

Două elemente se pot considera esenţiale, în procesul alcătuirii acestei

convenţii iconografice. În primul rând trebuie să notăm antropomorfismul

reprezentărilor îngereşti. Pictorii bizantini i-au înfăţişat pe îngeri ca (pe)

oameni, mai exact în forma unor bărbaţi maturi. Acest aspect, trebuie subliniat,

pentru a marca diferenţa faţă de viziunea artei religioase occidentale, care a

optat, încă în perioada de sfârşit a Antichităţii, dar, mai mult, începând din

Renaştere, pentru varianta infantilă, a acelor putti inspiraţi de iconografia

mitologiei antice greco-romane. Mai târziu, în epoca romantică şi apoi în

perioada simbolistă a culturii europene, s-a manifestat o tendinţă înspre

reprezentarea îngerilor ca fiinţe ambigene, cu statură masculină, însă cu

trăsături fizionomice feminine sau efeminate. Dacă alegerea înfăţişării

îngerilor ca prunci, are legătură cu faptul de a-şi fi păstrat puritatea originară

neîntinată, prezentarea lor cu trăsături specifice ambelor genuri, încerca să

semnaleze tocmai stranietatea lor, faptul de a se deosebi fundamental de firea

omenească - oamenii fiind creaţi de Dumnezeu, bărbat şi femeie. Cât priveşte

opţiunea bizantină, artiştii îi reprezintă pe îngeri în mod invariabil ca bărbaţi

maturi, însăşi termenul grecesc „o anghelos” (ό άγγελος), prin care este

26

desemnat îngerul, fiind un substantiv de gen masculin. Această variantă este şi

cea mai apropiată de sursele revelate. Artiştii i-au zugrăvit de la început ca

bărbaţi tineri, pentru că îngerii au fost descrişi în pasajele biblice, ca făcându-şi

manifestată prezenţa în această formă. Primele exemple de reprezentări

antropomorfizate ale îngerilor apar încă de timpuriu în arta creştină, cel mai

vechi exemplu fiind, se pare, o ilustrare datând din secolul al III-lea, a

Buneivestiri, din catacomba romană a Priscilei.

Cel de-al doilea element constitutiv al convenţiei, la care se cuvine să ne

referim, este reprezentat de ideea zborului. Încă de la sfârşitul secolului al

IV-lea, aripile devin atributele standard, însă nu şi exclusive, ale

reprezentărilor iconografice care au ca subiect îngerii. Ele semnifică

transcendenţa, caracterul subtil, eteric al structurii lor, velocitatea, adică

abilitatea care le e caracteristică, de a străbate cu mare uşurinţă şi aproape

instantaneu distanţele, dar mai ales semnifică stăruinţa lor în a se înălţa către

tronul Tatălui ceresc. Toate aceste caracteristici, ne sunt revelate prin figurarea

aripilor şi aceasta nu pentru că aripile ar constitui cu adevărat o componentă a

corporalităţii lor, pentru că sunt acorporali, ci pentru că pot fi asociate cu

virtuţi ale naturii lor şi pentru că ne descoperă care este în esenţă rostul lor şi

anume acela de a coborî dintru înălţime şi a se întoarce la fel de uşor în înalta

şi luminoasa Împărăţie cerească (Sf. Ioan Hrisostom).

În arta bizantină, aripile alcătuiesc în felul acesta un semn distinctiv în

ce priveşte rolul şi natura făpturilor angelice, adică a acelor fiinţe care

indiferent unde s-ar afla, stăruie să se comporte potrivit legilor cereşti,

rânduielilor duhovniceşti. Nu întâmplător, nu doar îngerii propriu-zişi poartă

aripi, ci apar uneori întraripaţi Iisus Hristos, în ipostaza iconografică a lui Iisus

Hristos – Înger al Marelui Sfat – Μεγάλης βουλής Άγγελος (Is. 9, 5) ori

întruparea Înţelepciunii (Sofiei) Divine, Ioan Botezătorul şi, mai rar, Maica

Domnului. Să nu uităm apoi că, aşa cum afirmă Tertulian (cca. 160- cca. 240),

27

orice spirit este întraripat, chiar şi spiritele demonice. Iconografia le-a rezervat

aripile liliecilor, vietăţi nocturne din ordinul Chiroptera (de la kheir, „mâna” şi

pteron, „aripă”), singurele mamifere capabile de zbor susţinut. În mitologia

populară românească „Nefârtatul”, care reprezintă principiul rău, a creat între

alte fiare şi liliacul. Fiinţă stranie, damnată tocmai pentru că prin zborul de

care e capabilă se deosebeşte atât de mult de suratele ei, liliacul a fost asociat şi

datorită vieţii sale nocturne, cu îngerii întunecaţi.

*

T a m b u r u l (construcţia, turnul de formă cilindrică) pe care se

sprijină cupola prezintă, în registre succesive legătura vie între cer şi pământ,

căile prin care voia lui Dumnezeu s-a făcut cunoscută oamenilor.

*

În ordinea descendentă a acestor registre, în imediata succesiune a

sfinţilor îngeri au fost figuraţi din totdeauna drepţii patriarhi ai Vechiului

Testament, figuraţi în picioare sau, unde spaţiul nu îngăduia acest lucru, în bust

încadraţi în medalioane. Dedesubtul lor sunt pictaţi proorocii (nabi, nebim, în

ebraică). Ei reprezintă, cum o arată formula Crezului, oamenii aleşi de

Dumnezeu pentru a fi mijlocitorii transmiterii voii Sale („Duhul Sfânt ...a grăit

prin prooroci”). Sunt veritabili purtători de cuvânt, organe ale revelaţiei divine.

Lumea creştină i-a considerat prefigurări ale apostolilor Noului Testament, la

fel cum, profeţii „mari” (care au scris): Daniel, Ezechiel, Isaia şi Ieremia

corespund mistic celor patru sfinţi Evanghelişti. În ordine descendentă le

urmează reprezentările profeţilor „mici” (sau oratori; care nu au scris): Avdie,

Agheu, Amos, Avacum, Ioil, Iona, Maleachi, Micheia, Naum, Osie, Sofonie şi

Zaharia care, prin numărul şi funcţia lor corespund celor 12 apostoli. În arta

bizantină sunt figuraţi în mers (pregătind o cale, călăuzind pe un drum), ţinând

28

în mâini rotuli (pergamente desfăşurate) pe care se pot citi fragmente alese din

profeţiile lor.

În unele redactări bizantine, între profeţi sunt socotiţi, deopotrivă cu ei,

Melchisedec, Moise şi Aaron, David şi Solomon, Noe sau Ilie – purtând

fiecare în mâini (ca marcă simbolică a personalităţii lor) un semn distinctiv –

toiagul, tablele legii, corabia, etc..

*

Portretele de apostoli împodobesc cel de-al treilea registru. Se pictează

uneori opt figuri (pe tambur) chipurile evangheliştilor (zugrăviţi pe pandantivi)

împlinind numărul de 12.

Apostolii formează o temă esenţială încă din secolul al VI-lea (în

Muntele Sinai, la San Vitale şi Ravenna) uneori, imaginile lor trec de pe

tamburul turlei pe pereţii naosului (cum se întâmplă în unele ansambluri din

ţările române) sau chiar în absida principală (sanctuar). E cazul, de pildă, al

unor biserici medievale din Transilvania: cum sunt Streiu sau Sântă Mărie –

Orlea (ambele ansambulri de pictură datează din veacul al XV-lea) unde

figurile apostolilor ocupă peretele emiciclului (partea inferioară a absidei

altarului). Prezenţa lor în acest compartiment al bisericii este un caz aparte şi

se explică prin reprezentarea aici, pe bolta sanctuarului, a imaginii lui Hristos

(este vorba de ilustrarea unei vechi tradiţii atestată pentru secolul al IV-lea în

Italia potrivit căreia, timp de câteva secole figura lui Hristos a ocupat această

29

poziţie centrală pe peretele altarului). Când reprezentarea lui Hristos în slavă a

trecut pe calota cupolei naosului, era firesc să fie urmată îndeaproape de

reprezentările apostolilor săi.

Cei doisprezece bărbaţi ţin în mâini rotuli (suluri desfăşurate de

pergament). Uneori anumiţi apostoli sunt însoţiţi de semne simbolice

distinctive: o cheie, în cazul lui Petru (încă din secolul al V-lea), Pavel, potrivit

unei influenţe renascentiste e reprezentat purtând o sabie (ca instrument al

martiriului său). Din Apus, motivul a trecut în arta bizantină a secolelor XVI,

XVII şi XVIII.

*

În ultima zonă, sub registrul apostolilor, apar sfinţii episcopi, ierarhi ai

Bisericii primare. Zugrăviţi (bust) încadraţi in mici medalioane, înveşmântaţi

în sacos şi omofor ierarhii ilustrează şi împlinesc prin prezenţa imaginii lor

definiţia vizuală dată Bisericii (Gherman al Constantinopolului, Istoria

ecleziastică).

30

31