ION IANOŞI

ALEGEREALUI IONA

PE MARE

Omonimia are înţelepciunea ei. "Marea emare" spune spre exemplu mai mult decîtpare a spune. Dimensiunea orizontală lărgeşte

orizontul, la propriu şi la figurat. Mărimea

naşte măreţia, spaţialitatea zămisleşte subli­mul...

Marea înseamnă ritm, mişcare, dinamism.Un ochi atent va şti să vadă însă modificareaperpetuă ca pe un mod al perpetuării. Tot ce afost născut şi născocit graţie mării, poartă pe­cetea statorniciei. Şi cîteodată însemnul veşni­

ciei. Marea este primordială; temeiul se cu­vine să fie temeinic. Matcă generatoare, mareacontinuă să rămînă, pentru certitudinile ade­seori şubrezite, şi o matcă regeneratoare.

Numeroase prime culturi şi mărturii scriseaparţin spaţiilor vaste. Întinsă şi a întinderilor,vechea artă epică, măiestria povestirii a fostadesea asemuită oceanului. De aceea nu poatefi suspectată de gratuitate asocierea tîrzie acărţii lui Cervantes cu o călătorie peste Atlan-

5

tic : marea epopee se înrudeşte cu o epopee pemare!

Chiar comandate din Olimp, odiseele se des­făşoară pe ocean. Tainic sau făţiş, muntele şi

marea de fapt se atrag. Intinsul apei e ca ostîncă răsturnată, iar înaintarea printre valuriar putea fi imaginată drept o anevoioasă esca­ladare a piscurilor uriaşe. Autorul hanseatuluiHans, cel născut pe întinderile baltice şi trans­pus apoi printre înălţimile helvete, tocmai da­torită muntelui său vrăjit avea să evoce mareasa de vrajă, a sa în sens local şi global, personalşj. suprapersonal, orice mare a oricărui om dinorice timp: ,,0, mare, iată, sîntem departe detine, dar, povestind, ne îndreptăm spre tinetoate gîndurile şi toată dragostea noastră, invo­cindu-te anume şi cu glas tare, căci tu trebuiesă fii prezentă în povestirea noastră, cum aifost mereu şi cum în mod discret vei fi me­reu..."

Se spune că un înţelept legiuitor de odini­oară ar fi suit muntele cu tunete şi fulgere şi

nor des şi foc aprig şi fum şi puternic sunet detrîmbiţe, şi că, pentru a-şi îmbuna şi înnobilasemenii, ar fi durat acolo zece porunci în ehi­nuitoareconfruntări- nu neapărat cu cinevaexterior şi superior lui, ci cu adîncul proprieisale fiinţe şi cu înaltul propriei sale meniri. Şi

se mai spune că un urmaş al său - în toatesensurile incert, cu legea morală adînc gravată

în suflet, dar şi cu îndoieli întemeiate desprefelul în care această lege se cuvenea aplicată

mai folositor, mai demn şi mai conform cu

6

însăşi natura umană - s-ar fi urcat pe o cora­bie, ar fi fost aruncat în mare, ar fi trebuit,vrînd-nevrînd, să treacă un deşert asemănător

oceanului, pînă la cetatea uriaşă, pe care cas-o poată străbate - asemenea mării, în mira­culoasa lui detenţiune premergătoare - i-autrebuit trei zile întregi...

"Se spune", iată formula magică a începu­turilor oricărei istorisiri, formula care nu nu­mai că acordă întîietate oralităţii în faţa scri­sului, dar mai şi intuieşte natura obligatoriufictivă a unui joc secund şi mirabil. Ficţiunea

lui "se spune" absolvă de precizările prea rigu­roase în spaţiu şi în timp, acordă dreptul fil­trării acestor delimitări, atunci cînd ele se do­vedesc indispensabile, printr-o perspectivă re­lativă, permite înfrăţirea dintre joc şi gravi­tate: deoarece, faţă de muncile titanice dinAntichitate, o meditaţie ironic subţiată desprece se spune şi ce se poate spune cu privire laun personaj imaginar al unei poveşti antice şi

ea, pare mai degrabă destindere decît eforttemeinic...

Un gînditor de pe ţărmurile Mării Balticeavea să afirme la capătul tratatului său că

două lucruri umplu cu mereu nouă şi crescîndă

admiraţie şi veneraţie sufletul, cu cît mai desşi mai stăruitor se ocupă gîndirea de ele: "ce­rul înstelat deasupra mea şi legea morală înmine". Pe ambele - continua filozoful - nuam voie să le presupun numai ca şi cînd ar fiînvăluite în întunecimi sau situate în extrava­gant. Primul începe din locul pe care-l ocup în

7

lumea sensibilă externă şi lărgeşte conexiuneaîn care mă aflu, în spaţiul imens de lumi pestelumi şi de sisteme peste sisteme, şi pe deasupraîn durata ilimitată a mişcărilor lor periodice, aînceputului şi duratei lor. Al doilea începe dela personalitatea mea, şi mă reprezintă într-olume care are o adevărată infinitate şi de caremă recunosc legat în chip universal şi necesar,iar prin ea de toate acele lumi vizibile.

Se alătură şi se înnoadă astfel, la Kant, su­blimul din afară şi dinlăuntru, obiectiv şi subi­ectiv, extensiv şi in tensiv.

Nu este oare o călătorie pe mare prilejulnimerit pentru intuirea acestei frăţietăţi? Na­vigatorul solitar contemplă cerul înstelat dea­supra-i; de ce n-ar contempla el şi legea mo­rală din inima lui ? Şi de ce n-ar putea fi elun strîmtorat fugar care străbate întinderilevijelioase ale Mării Mediterane şi care aspiră

spre înălţimi învăluite în ceaţă? !...dac-o porneşti, în gînd, pe Baltica, te

poate la un moment dat întîmpina "femeiamării", din fiordurile ibseniene ; te mai poţi

opri apoi la Lubeck, "formă a vieţii spirituale",zice Thomas Mann; sau poţi ajunge chiar încapătul Golfului Finic, unde o voinţă teribilă adecis, cu numai două secole şi jumătate înurmă, să ridice Petersburgul, cetate reală şi

fantastică......0 poţi porni însă şi pe Mediterana, între­

bîndu-te dacă într-adevăr ea a fost şi a rămas

acea împărăţie a soarelui pe care a presupus-o

8

unul dintre ultimii ei barzi, acea oază de linişte

şi de lumină în care revoltaţii şi înfrînţii luiCamus şi-ar fi găsit refugiul ? ..

Descinderi spirituale în spaţiu; descinderiin timp: drumuri imaginare leagă oceanele,capetele spaţiului... şi ale timpului... Coborîndpe meridian de la Petersburg la Marea Sudului,descinzi, la treizeci de grade longitudine estică,

nu numai în spaţiu, ci şi în timp. .Şi iată-l aicea pe "bărbatul mării", cel de

demult, îmbarcîndu-se pe o corabie; el o por­neşte pe Mediterana înapoi, într-o imaginară

întoarcere peste milenii, spre noi.

FINTINA TRECUTULUI

Muntele pe care Thomas Mann îl mutase peHans Castorp şi marea pe care o traversase întovărăşia lui Don Quijote le-am invocat maiînainte asemenea unor învăluitoaremişcări tac­tice şi prudente apropieri de cartea în măsură

să servească drept prototip ideal şi model per­fect oricui va voi să repovestească secoluluinostru ultramodern o întîmplare străveche:

este vorba despre istoria lui Iosif, această

"anecdotă adevărată" cu dimensiuni de "ma­mut", în care interesul "tipic" general şi uman"prevalează asupra celui "burghez-individual"şi în care întoarcerea în timp coincide pentruscriitor cu o autentică "întoarcere acasă".

"Ce mă priveşte «istoria universală», artrebui de bună seamă să gîndesc, pînă cînd eaîmi permite să trăiesc şi să lucrez? Dar nu potgîndi astfel", îi mărturiseşte Thomas Mann în1934 lui Karl Kerenyi, descriind renumituluicercetător al mitologiilor "repetarea plină deviaţă a vieţii" din acest "joc cu mitul şi cu

10

misteria", în care concepţiile religioase sînt"secularizate" prin verificarea lor psihologică

şi prin dizlocarea lor "în eticul şi sufletesculprofan". Pilda i-ar putea incita şi pe ateiştii

dornici să priceapă sărbătoreasca "ceremoniemitică" şi "repetarea jucăuş-serioasăa unei în­tîmplări iniţiale"; ca şi pornirea romancierului,dezvăluită în două scrisori din 1941 către ace­laşi Karl Kerenyi, de a le smulge naziştilor

("fascismului intelectual") mitologia şi de a oumaniza prin îmbinarea cu psihologia: "insHumane umfunktionieren" !

"De mult nu mă mai ocup de altceva", scrieel ; de dinaintea instaurarii dictaturii hitleristeşi pînă în toiul celui de al doilea război mon­dial. Umanizarea mitului l-a preocupat timpde 16 ani. Să fi fost ea oare o muncă gratuită

sau in eficientă ? Să fi însemnat oare rupturade prezent? Nicidecum. Se impunea expropri­erea expropriatorilor culturii, care îşi arogaseră

cu aroganţă dreptul de a-şi întemeia barbariape o însemnată parte a tezaurului spiritual acu­mulat în primele confruntări umane dicisive.Polemic : veştejirea îngroşării artificiale a ne­gurilor. Şi constructiv: pătrunderea în ceeace Thomas Mann însuşi obişnuia să numească

atrăgătoarea şi misterioasa lume a "relaţiilor".

Saltul din imperiul străinătăţii într-al familia­rităţii este condiţia condiţiei umane; prin în­ţelegerea raportărilor s-a plămădit conştiinţa

de sine şi a speţei şi a reprezentanţilor ei.Uvertura tetralogiei Iosif şi fraţii săi pro­

pune o "călătorie în infern" pe urmele sufle-

11

tului miraculos şi aventurier al omului ­"taina căruia constituie, după cum lesne sepoate înţelege, alfa şi omega tuturor exprimă­

rilor şi interogaţiilornoastre". Nimic nu a fostde la sine, cauză sieşi, ci totul ne trimite îna­poi, spre obîrşii mai adînci. Iosif se află deaceea la o depărtare matematică aproximativtot atît de întinsă ca noi înşine de temeiurileultime; tocmai fiindcă nici acestea nu se do­vedesc vreodată a fi chiar ultimele. Ce ar pu­tea să însemne nu cu mult peste trei mii deani, comparativ cu adîncul cel fără de capăt?

In zorii istoriei nu ne întîmpină un om primor­dial, ci urmaşul unei alte lungi continuităţi,

îmbătrînit în acumulări înţelepte, meşter Iău­

rar şi plămăditor al artelor - "o fiinţă mo­dernă în toate privinţele decisive". Pe scriitornu îl poate preocupa, în consecinţă, un timpexact şi delimitat printr-o cifră, ci mai degrabă

miracolul unirii tradiţiei cu profeţia, o substi­tuire care împrumută cuvîntului "odată" unsens dublu, de trecut şi de viitor, precum şi

încărcătura unui posibil prezent. Tîlcul orică­

rei sărbători este acest prezent atemporal. IarIosif simbolizează sufletul omului. Un sufletcreator în aventură, al unui om care în loculliniştii a ales întrebarea, năzuinţa amară şi

grea de îndoieli pentru adevăr şi dreptate, pen­tru propriul său nume şi propria sa fiinţă,

căutarea lui "de unde" şi "încotro". "Fiindcă

este, este întotdeauna, chiar dacă în felul dea vorbi al poporului se cheamă: a fost. Mitulcuvintă astfel, care nu e decît veşmîntul mi-

12

racolului ; dar veşmîntul festival miracoluluieste sărbătoarea, cea care se întoarce, leagă

timpurile şi face ca trecutul şi viitorul să fiin­ţeze pentru spiritul poporului."

Urmează povestea în întreaga ei splendoaredesfăşurată, în virtutea convingerii potrivit că­

reia "întîmplarea este ceea ce s-a întîmplat şi

continuă să se întîmple iarăşi şi iarăşi în timp".O poveste veche şi înnoită, extinsă şi modifi­cată, despre oameni vechi şi noi, care nici nuştiu precis cine sînt, fiindcă în incerta lor con­ştiinţă poetizată se leagă nu doar trecutul cuviitorul, ci şi cerul cu pămîntul, în aşa fel încît,sfera rotindu-se continuu, întîmplările să sepetreacă ba sus ba jos, iar prin unitatea con­trariilor zeii să devină oameni şi oamenii să secomporte ca zeii.

Printre ei acest Iosif, despre care la un mo­ment dat se afirmă că e un om chinuit-veselprecum Ghilgameş, şi despre care ni se spunecă este "un fiu al fîntînii" - nu doar al fîn­tînii trecutului îndepărtat (ştiindu-se, dimpo­trivă, ultimul şi cel mai modern vlăstar al uneiprelungi filiaţii), ci mai cu seamă al acelei fîn­tîni real-simbolice, în care fusese aruncat decătre fraţii săi şi din care voinţa divină l-aeliberat întru împlinirea unei măreţe predes­tinări...

In reinterpretarea acestui eveniment, cru­cial pentru destinul eroului, se accentuează nunumai legătura cerului cu pămîntul, dar şi fu­ziunea "sferică" a amîndurora cu infernul -

13

motiv răspîndit în mitologiile antice şi care vatrebui să apară şi în aventurile personajuluispre care mă îndrept (cu unele introduceri,digresiuni şi opriri deosebit de agreabile spiri­tului epic şi de care nu poate rămîne străin

nici comentatorul acestei stihii înţelept-muca­

lite). Iosif este aruncat aşadar într-o fîntînă

secată, nu prea adîncă, în care gîndirea lui aso­ciativ-simbolizatoare descoperă imediat echi­valentul infernului. Fîntîna, prizonieratul,infernul şi moartea se amestecă în această

peripeţie care, potrivit schemei mitice, nu pu­tea să dureze decît trei zile şi trei nopţi. Sin­gur şi despuiat, în putregai şi praf, zăvorît

printre viermi, fără mîngîiere şi speranţă, tî­nărul credea că nu va mai ieşi la lumină, şi

i-a fost frică, a plîns, a strigat, şi s-a rugatpentru iertarea orgoliului său. El prefigurează

ceea ce avea să se întîmple, tot vreme de treizile, prizonierului din pîntecul unui "peşte

mare"; acesta va fi fost însă condamnat n~

pentru conştiinţa sa aristocratică (prea nesă­

buit exprimată de către Iosif, într-un fel deneloială concurenţă cu stăpînul său atotputer­nic), ci tocmai pentru a nu fi voit să-şi asumemenirea chinuitoare de prooroc.

Aflînd de presupusa moarte a fiului său

preferat, Iacov îl înfruntă pe Dumnezeu într-oextraordinară scenă în care, conform progra­mului secularizării laice a religiei, romanci­erul îl pune să ameninţe cu ruperea alianţei

trădate de partener. "Dumnezeu nu a ţinut pa-

14

sul", exclamă el îndurerat şi mîniat, deoareceomul şi Dumnezeu încheiaseră un legămînt

întru propăşirea lor comună, omul a atins în­tr-adevăr un rafinat stadiu de moralitate,Dumnezeu a bătut în schimb pasul pe loc, arămas un barbar; dovadă că a putut da pier­zaniei nedrepte o atît de aleasă făptură de-a sa.

Iacov nu ştie şi va afla de abia la capătul

povestirii că Domnul, cel inventat în vechimeşi remodelat de către Thomas Mann, a ţinut defapt pasul cu umanizarea creaturilor sale (şi

creatorilor săi !), în termenii imaginarei uni­uni de sorginte riguros pămînteană. Iosif, "celsfîşiat şi renăscut", a fost şi nu putea să nufie scos din fîntînă, dus în Egipt, supus timpde trei ani încercării dragostei din ce în ce mainesăbuite a femeii lui Putifar, aruncat pentrualţi trei ani într-o nouă temniţă (alt echiva­lent al fîntînii, al morţii şi al infernului), dupăcare a dezlegat visele lui Faraon despre celeşapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe, desprecele şapte spice pline şi cele şapte spice seci,a fost numit dregător peste tot pămîntul Egip­tului şi, printr-un "joc sacru", s-a făcut cu­noscut fraţilor săi care pe vremuri îl vîndu­seră...

"Adîncă-i fîntîna trecutului. N-ar trebuioare s-o numim nesfîrşită ?"

Dintr-un prototip laconic a fost înălţată oconstrucţie asemănătoare piramidelor. NouaFacere este un "simbol al trăiniciei". Păcat că

Thomas Mann nu a extins şi o altă poveste de

15

numai două pagini a aceleiaşi Cărţi, despre unom tot antic-modern şi tot real-imaginar, carezice-se că ar fi trăit doar cîteva secole maitîrziu...

CARTEA...

Goethe numeşte Biblia "o carte veşnic vie,activă", pentru că nimeni nu va putea spunevreodată că a înţeles-o în ansamblu şi a pă­

truns-o în amănunt. Şi, convins fiindcă ea vadeveni din ce în ce mai frumoasă pe măsură

ce-o vom pricepe mai bine, adică îi vom recu­noaşte şi intui referinţele individuale proprii,speciale şi directe, după timp şi loc, poetul,care mai era şi un gînditor lucid, socotea că şi

discuţia cu privire la folosul sau paguba adusede către răspîndirea ei poate fi cu limpezimetranşată: "întrebuinţată dogmatic şi fantezistva dăuna, ca şi pînă acum; receptată didacticşi din inimă va folosi, ca şi pînă acum."

E subtilă disocierea dintre dogmatic şi

didactic. Termenul din urmă, pozitiv în epocaluminilor şi a triumfului raţiunii, lămureşte

viziunea goetheană, superior "pedagogică", a­supra modului - de pildă - în care s-a for­mat uman şi s-a împlinit umanist WilhelmMeister în intervalul celebrei sale "Bil-

17

dungsgeschichte" ; şi sprijină receptarea uneiopere ca atare "venerabilă" - una dintre aceleprime şi fundamentale Cărţi în şi prin care ome­nirea îşi plămădise conştiinţa de specie cu oîncîntătoare naivitate. Soră bună cu poemelehomerice (mai vîrstnică şi totodată mai tînără),

ea a avut o viaţă ulterioară mai complicată. Cuavataruri, eşti tentat să spui... Dar în religiaindiană avatar desemna incarnarea fiinţelor

divine în oameni sau animale; 01' aici s-aîntîmplat exact invers, umanul s-a înstrăinat

de sine, a fost deturnat de la menirea lui pri­mară, pînă la ne-umanul sacralizat, pînă lain-umanul sanctificat.

Să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar fiîntîmplat dacă, în mod bizar, Grecia antică nus-ar fi stins, ci s-ar fi extins, impunindu-şi in­stituţiile, dominînd şi terorizind întreaga isto­rie europeană ulterioară. Splendida cîndva mi­tologie elină (schimbînd toate cîte se cuvinschimbate) s-ar fi oficializat, ar fi devenit sa­crosanctă şi obligatorie pentru toată lumea,printr-o teribilă forţă coercitivă. Printrecopiii rău-crescuţi şi copiii bătrinicioşi, "copiiinormali au fost grecii", spune Marx. Dar şi

copiii normali se pot maturiza, ba chiar şi se­niliza. Naivitatea copilului dispare, adultul îm­bătrîneşte şi dă în mintea copiilor. Poate că

dacă Grecia ar fi parcurs această evoluţie in­volutivă, atunci ţîşnirea zeiţei Pallas Athenadin capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot,şi nu naşterea pruncului Iisus de către fe­cioara Maria, cea plină de har şi binecuvîntată

18

între femei, ar fi ajuns să fie venerată dreptdogmă infailibilă, iar cine s-ar fi abătut cu oiotă de la ea ar fi fost predat unei alte inchi­ziţii "milostive" dintr-o altă lume medievală.

Şi de ce n-am putea presupune metamorfoza­rea credinţei în Zeus şi în Olimp în pîrghiaunei posibile triste alienări şi impilări nedrepte,de vreme ce credinţa în Wotan şi în Walhallaerau cît pe aci să degenereze irevocabiI înunealta barbariei "ariene" - situaţie în careamintirea mitologiei biblice ar fi putut, cores­punzător, să-şi păstreze doar valoarea unei"copilării" poetice şi filozofice, valoarea uneioaze de frumuseţe şi înţelepciune, fără preten­ţia adevărului absolut şi pentru toţi obligato­riu. Un scriitor întors din India elogiase cunesfîrşită candoare, în notele sale de călătorie,

inocenţa religiilor brahmană şi budistă, chi­purile acceptabile pentru că lipsite de efectelenocive ale iudaismului şi ale creştinismului ; elnu observa că iluzia sa diferenţiat-ateistă fu­sese alimentată de efectiva lui indiferenţă faţă

de credinţe la noi nepracticate; drept care,potrivit cu logica sa, şi un musulman devenitateu, dar refractar transpunerii experienţei

sale asupra situaţiilor asemănătoare, ar fi îndrept să ridice în slăvi valabilitatea pe mai de­parte a creştinismului - pentru alţii, bineîn­ţeles.

Iluzia invocată este însă reversul unui ade­văr, întrucît o denaturare care nu ne priveşte

încetează să ni se mai pară (să fie "pentrunoi") o denaturare. Iar dacă acele momente de-

19

formatoare care nu ne afectează s-au şi împle­tit cu altele autentic formative, le vom puteaintegra tocmai pe acestea din urmă într-o cul­tură viabilă.

Nu beneficiem încă, din păcate, de această

situaţie avantajoasă pentru Biblie: precepteleei continuă nu doar să fie întrebuinţate dog­matic şi fantezist, dar sînt mai ales implicateîn miezul unor practici mistificatoare. Recu­noscînd această stare de fapt, nu ne rămîne alt­ceva de făcut, în cazul în care nu acceptăm să

fim frustraţi de valori perene ale istoriei cultu­rii, decît să procedăm la o operaţie inversă, încare aceste valori să fie extrase din mecanis­mul ritualelor false şi eliberate de inter­pretările spiritualiste.

Biblia a fost iniţial şi are să redevină în celedin urmă, după veştejireaunui întreg sistem deprejudecăţi, doar o carte fundamentală a fun­damentelor umane, aşa cum s-au configuratele din surse orientale şi în spaţiul meditera­nean timp de mai bine de un mileniu înainteaerei noastre şi la începuturile ei. Cred că mar­xiştii ar trebui să găsească printre multiplelelor îndatoriri stringente şi un răgaz pentru apregăti această necesară redeşteptare a mitolo­giei biblice, de o egală putere formativă cu amitologiei eline şi pe deasupra mai familiară

multor popoare - în chiar ipostaza ei detur­nată - decît cealaltă, întreruptă şi conservată

în splendoarea ei "inactuală" şi pe care precum­pănitor a frecventat-o un grup de cărturari

destul de puţin numeros.

20

într-o mişcare antinomică şi paradoxală,

mitologia elină a putut de aceea dăinui liniştit

in conştiinţa artiştilor sau a filozofilor pentrucă religia elină şi-a pierdut pentru mase oricefuncţie existenţială. S-ar cuveni să facilităm oasemănătoare mutaţie din sfera religiei într-amitologiei şi în cazul sedimentărilor biblice,mutaţie mult mai dificilă (de vreme ce credin­cioşii cunosc o parte a acestor sedimentări doarprintr-o prismă deformată şi deformantă, iarnecredincioşii nutresc adesea iluzia că se potfără vreo pagubă lipsi de ele), dar în virtuteacăreia omenirea va putea reintra cu o conştiinţă

laică necrispată în posesia acelor bunuri alesale care i-au fost înstrăinate tocmai prinsupralicitare.

a tentativă atît de gingaşă prin ambigui­tăţile ei inerente şi pe care confraţi nu preagospodari cu acumulările culturale ar putea-orespinge ca prematură sau de tot superfluă,

se vede tocmai din pricina acestei posibile neîn­ţelegeri nevoită să apeleze şi la autorităţi. Lanu prea multe, căci dacă ar fi să-i înşir pe toţi

gînditorii moderni de aleasă cultură şi înaltă

probitate care au susţinut reintegrarea Biblieiprintre cele mai de preţ mărturii artistice-filo­zofice ale omenirii, m-aş vedea obligat să um­plu un număr prea mare de pagini cu citateprestigioase. Intre o prea marcată subliniere apropriilor păreri şi prea ostentativa preluare aopiniilor altora, trebuie să existe o nemediocră

cale de mijloc. Şi, simetric, opiniilor lui Goethele voi căuta corespondente tot din cultura ger­mană, dar mai apropiată nouă în timp.

21

Este destul să amintesc că Engels puneaBiblia alături de cărţile populare germane,acestea împreună ajutîndu-l pe plugar sau pemeseriaş "să-şi limpezească simţul moral, să-I

facă conştient de puterea, de dreptul, de liber­tatea sa, să-i trezească curajul şi patriotismul".

Iar Jaspers precizează că nici unul dintremarii filozofi vesteuropeni, de pînă la Nietz­sche şi incluzîndu-I pe Nietzsche, nu şi-au

elaborat sistemele în afara acestei temelii, lu­cru ce nu poate fi doar un accident: "Semni­ficaţiile Bibliei nu pot fi înlocuite pentru noiprin nici o altă carte."

Dar care semnificaţii anume? Iată întreba­rea crucială !

o •• ŞI POVESTIRILE EI lNŢELEPTE

Voi scoate din discuţie datele pe care scri­erile canonizate ale religiilor monoteiste lefurnizează, direct sau mediat, diferitelor ştiinţe

particulare moderne, nu pentru că ele n-ar sus­ţine reconstituirea tot mai fidelă a condiţiilor

în care s-a dezvoltat Orientul antic, ci pentrucaracterul lor oarecum "muzeistic", prea le­gat de o epocă distinctă şi definitiv dispărută,

care nu poate să renască şi nu ne poate că­

lăuzi. Manuscrisele de la Marea Moartă sîntale unei comunităţi moarte sub raportul lim­bii, obiceiurilor, traiului, credinţei, chiar dacă

descoperirea acestor manuscrise a înnoit inte­resul atîtor savanţi remarcabili pentru hotă­

rîtoare momente de tranziţie de la iudaism lacreştinism, pînă atunci lacunar cunoscute.

Imi dau seama că la modul riguros nu sepoate face abstracţie de suportul material, is­toric determinat şi uman irepetabil, al unorconţinuturi ideale, de vreme ce efectele spiri­tuale, chiar şi cele cu şanse de iradiere mai largi,

23

au întotdeauna cauze practice, iar sincretis­mul Antichităţii se opune cu deosebire unordisocieri tranşante, pînă şi între aceste efectespirituale. Faţă de o spiritualitate atît de glo­bală şi care în nediferenţiata ei naivitate acontinuat să fascineze omenirea timp de două

milenii se poate adopta însă şi un unghi devedere care să urmărească în mult mai mică

măsură sensul respectivelor idei şi imagini însine şi pentru popoarele antice decît ecoul lorneîngrădit pentru noi (sau altminteri îngrădit,

îngrădit de propria-ne sensibilitate, tot deter­minată şi tot selectivă), noi cei care nu maivorbim curent ebraica, arameica sau greacaveche şi nici nu sîntem familiarizaţi cu tipa­rele mentale de odinioară.

"Cu gîndiri şi cu imagini înnegrit-am multepagini", ar putea exclama, eminescian, şi ano­nimul autor colectiv biblic care (dacă lasdeoparte componentele de viaţă ştiinţific ana­lizabile, iar pe urmă şi cele de conştiinţă efec­tiv religioasă) se dovedeşte a fi fost mai cuseama un filozof şi un artist. Modernizez desi­gur, deoarece nici arta propriu-zisă şi cu atîtmai puţin filozofia propriu-zisă nu aveau cumsă se fi delimitat în epoca sincretismului do­minator. Filozofia era prefilozofia implicată înconştiinţa de ansamblu, iar arta era preartaprezentă în reprezentările globale. Mai de­grabă deci: gîndire şi trăire, cugetare şi ima­ginaţie, meditaţie şi modelare, înţelepciune şi

povestire.Două virtuţi intim corelate îl saltă ca atare

pe omul antic, în plan spiritual şi sufletesc,

24

deasupra predecesorilor săi: capacitatea de amedita despre sine şi lumea în care fusese ­existenţialist vorbind - azvîrlit şi capacita­tea de a relata în chip plastic cele ce i s-au în­tîmplat în această tainică lume. Meditaţia estenucleul formativ al gîndirii mai tîrziu ramifi­eate în domenii independente, între care filo­zofia avea să ocupe un loc privilegiat; iar po­vestirea este prototipul celor mai diverse şi

mai diversificate arte literare ulterioare. Celedouă forţe spirituale sînt de fapt una singură,

topită în structura vie a primelor Cărţi, căci

gîndirea metaforică ori prin parabole implică

tocmai înţelepciunea în întîmplare, evenimen­tul relatat presupune şi declanşează meditaţia.

Modernizînd mai departe, voi spune despregîndirea iudeo-creştină că ea a tinsneîncetatsă înscrie filozofia şi arta, împreună şi împre­unate, sub cupola moralei. Prin aceasta ea sedistinge substanţial de gîndirea elină, Dacă

Iliada şi Odissea sînt axate pe valori estetice,Vechiul şi Noul Testament sînt, în schimb,universuri eticocentrice. Hegel a intuit cu pro":funzime această deosebire atunci cînd a dis­tins "religia frumuseţii" (elină) de "religia sub­limităţii" (iudaică), ştiut fiind faptul că

frumosul reprezintă categoria estetică prinexcelenţă, pe cînd în sublim esteticul îşi caută

ieşirea spre etic. (La Hegel sublimul e geneticpremergător frumosului, de aceea aplicabildoar iudaismului; în lumina viziunilor - maifrecvente - în care sublimul îi succede însă

frumosului în plan istoric, creştinismul în spe-

25

ţă poate fi înscris sub zodia sublimităţii, ca fi­ind ulterior viziunii eline, ceea ce s-a şi pro­dus, implicit sau explicit, în dese interpretări

asupra religiilor şi ceea ce corespunde trans­cendentalismului creştin.)

Deosebirea dintre "sublim" şi "frumos" le-aşi conferit concepţiilor iudeo-creştine un ca­racter mult mai pregnant religios decît gîndiriielino-romane; dimensiunea sublimităţii devineo posibilă punte de legătură şi de trecere ex­plicită şi evidentă către ideea sacralităţii, că­

tre dumnezeirea supranaturală şi absolută, întimp ce dimensiunea frumuseţii îşi este sieşi

suficientă, suficiente fiindu-i de asemenea pro­porţiile naturale, relative, terestre ale omului,inclusiv în reprezentarea divinităţii. Cu această

precizare binevenită mi-am şi temperat retro­activ presupunerea fantezistă despre ce s-ar fiîntîmplat în cazul în care credinţa grecilor s-arfi instituţionalizat într-o dogmatică religie aEuropei medievale şi de mai tîrziu. Aşa cevanu s-a întîmplat pentru că nu prea avea cumsă se întîmple cu o viziune croită evident pemăsura omului şi nu a zeilor, în care domi­nantă a rămas tot timpul imanenţa "rotundă",

organică, vie. O religie propriu-zisă cere şi Im­pune ţîşniri transcendentale nemăsurate. Deaceea nici nu prea folosim termenul de religiecînd ne referim la mitologia elină şi am con­sidera o inadvertenţă să numim "religioase"poemele homerice, ceea ce de fapt fuseseră...

Ajuns în acest punct mă întreb însă dacă

nu s-ar putea întrucîtva aplica această demar-

26

caţie chiar Bibliei, în care distingerea artei defilozofie (sau de filozofare) nu s-a dovedif preaviabilă, ar trebui în schimb obţinută delimita­rea artei de religie, măcar cu o aproximativă

exactitate. In temeiul cărui criteriu s-ar pu­tea elibera idealul de iluzie şi valoarea lite­rară de mistificare în situaţia unei cărţi sin­cretice şi care este dominată de reprezentări

religioase ?Tocmai aici mi se pare însă ascuns miezul

problemei şi întrebarea dramatică pe careadepţii punctului de vedere teologic n-ar aveadreptul s-o ocolească, anume în faptul dacă

pot fi religioase reprezentările, dacă religia îşi

poate permite reprezentarea ideilor ei fără

să-şi trădeze concomitent substanţa? In terme­nii mai inainte invocaţi, nu sînt oaee structu­ral incompatibile transcendenţa abstractă şi

imanenţa sensibilizatoare ?Moise a poruncit poporului său, revenind

de pe muntele Sinai, să nu-şi facă nici dum­nezei din argint nici dumnezei din aur, şi aprocedat absolut consecvent cu premisele uneireligii monoteiste, care este şi ipostaza consec­ventă a religiei. A nu-ţi face chip cioplit în­seamnă însă - succesiv - a nu ţi-l face dinaur şi argint, piatră sau marmoră, culori saucuvinte, nici dumnezei şi nici oricare dintrefăpturile cu o presupusă fărîmă dumnezeiască

în ele. Astfel încît Thomas Mann şi-a permiso splendidă licenţă imaginîndu-şi-l pe Moisenu numai ca pe Moise al lui Michelangelo, cica pe Michelangelo însuşi, cioplitorul care mo-

27

delează Legea morală ca pe o sculptură: înplan strict religios a comis o licenţă, compa­tibilă doar cu o viziune laică, deoarece precep­tele religiei se opun întrupării lor în vreunchip cioplit, iar Moise ar fi trebuit să respingă

indignat orice asemănare a lui cu maestrulunei îndeletniciri manuale, fie acesta chiarunul desăvîrşit.

In afara motivelor sale istorice-sociale pre­cise, Savonarola a avut şi din punct de vedereriguros doctrinar dreptate în revolta dez­lănţuită împotriva lui Lorenzo de Medici Mag­nificul, religiozitatea ascetică fiind într-adevăr

incompatibilă cu hipertrofierea voluptuasă aartei - şi în singura sa scriere dramatică Tho­mas Mann s-a păstrat de astă dată în limiteleacestui conflict dintre principiile etic şi celestetic. Platon avea şi el de ce se teme de arteî~ societatea pe care şi-a imaginat-o drept ide­ală, cu atît mai mult o seamă dintre părinţii

şi legiuitorii bisericii creştine, care cu temeiau suspectat arta de un ataşament pămîntean

mult prea marcat. Iar Lev Tolstoi ştim binecă pe măsură ce s-a ferecat în absolutismulsău moralizator-religios, dominat de un Părin­

te abstract cerînd supunerea şi înfrînarea tu­turor simţurilor şi pornirilor terestre, s-a pă­

truns de o neîncredere corespunzătoarefaţă deartă, neîncredere extinsă şi asupra unui Sha­kespeare sau Beethoven dar şi asupra proprieisale creaţii literare.

Antinomia dintre spiritul religiei şi al artei,antinomie care poate fi disimulată sau retuşată

28

pe porţiuni limitate ale dezvoltării culturale,dar care apoi reizbucneşte de regulă cu acui­tate, mi se pare a fi întemeiată pe tensiunea,inadecvarea sau incompatibilitatea dintre trans­cendent şi imanent, dintre ceresc şi teluric.Religia este sau ar trebui să fie idee generală

şi anume idee generală proiectată dincolo detot ceea ce este accidental şi real în această

vizibilă şi palpabilă lume. Dumnezeu în chipde bătrîn cu barbă rămîne o contradicţie întermeni, iar Sfîntul Duh sub formă de po­rumbel - o inadvertenţă cu adevărat scanda­loasa. Faptul că reprezentărileconcrete, umaneşi pămîntene, nu au putut fi totuşi extirpatedin gîndirea religioasă şi că bisericile .le-au fo­losit ca importanţi piloni de autosusţinere nudovedeşte decît divorţul teoriei cu practica,concesiile nenumărate pe care ideea sacră afost nevoită să le accepte şi să le promovezede dragul eficienţei unui ritual diversificat intot atîtea variante perfect pămîntene şi pentruun public nedeprins cu idealismul absolut.

Pe temeiul fidelităţii sale totale faţă de pro­pria-i condiţie, religia nu ar fi avut dreptulsă opereze decît cu precepte, concepte, concep­ţii, legi, dogme şi doctrine abstracte. Noroculei a fost că n-a putut proceda astfel, pentrucă învăţăturile ei seci mai degrabă i-ar fi plic­tisit decît i-ar fi convertit pe enoriaşi ; şi no­rocul nostru, pentru că în epoci altminterivitregite arta a reuşit să-şi multiplice imagi­nile, imagini prin forţa împrejurărilor concre­te, sensibile, particulare, reale, umane. Inver­sînd însă demonstraţia, rezultă că arta impli-

29

cată în susţinerea acestor învăţături nu esteîn sine religioasă, în sensul că ne încintă înnemijlocita ei fiinţare şi cu sensurile inerenteacestei fiinţări, fără să medieze obligator "înăl­

ţarea" spre o metafizică exterioară ei. Po­vestirilor homerice le sînt din acest punct devedere apropiate prin întreaga lor structură

tocmai povestirile biblice şi nu preceptele bi­blice, iar între aceste povestiri şi precepte dis­tanţa lăuntrică poate uneori fi deosebit demare chiar în cadrul aceleiaşi scrieri. Unei ul­terioare arte accentuat laicizate i-a fost deaceea uşor să se inspire din nenumărate întîm­plări, tablouri, scene, imagini, conflicte, trăiri

ale ambelor testamente, nu însă şi din legileşi legiferările lor generale, mai ales cele refe­ritoare la nevăzuta şi invizibila "lume deapoi" : "fizica" artei (bogată în tîlcuri, dar ca­tegoric de pe această lume) nu avea nimic deîmpărţit cu pura metafizică religioasă. Ce să

fi folosit pictura şi muzica, proza şi dramatur­gia europeană din epistolele lui Pavel? Cîtă

vreme istoria convertirii lui, pe drumul Damas­cului, din Saul, prigonitorul" noii credinţe, înPaul, propovăduitorul ei fervent, putea dinplin insufla variante artistice, deoarece din"faptele sfinţilor apostoli" pe artişti îi intere­sau mult mai mult faptele ca atare semnifica­tive decît semnificaţiile lor sacre.

Arta este întotdeauna corporalitate, nu su­flet În sine, ci suflet încorporat, suflet revelatîn şi prin corp. Religia nu acceptă în schimbsau nu ar fi cazul să accepte elogiul păgîn al

30

corpului. Drept care o bună parte a Bibliei,partea în care înţelepciunea este nu postulată

în starea ei imaculată şi transcendentă, ci im­plicată în povestiri vii, concrete, reale, umane,imanente, sieşi suficiente, ne interesează înmod precumpănitor ca receptori de artă. "Cugîndiri şi cu imagini" a fost scris în acelaşi ancu "Eu nu cred nici în Iehova". Poţi să nucrezi nici în Iehova nici în Buddha-Sakya­Muni şi să te laşi vrăjit totuşi de podoaba mi­tologiilor antice...

Arta unei lumi eticocentrice va urmări tottimpul, se înţelege, sensuri, tîlcuri şi învăţă­

minte, dar învăţăminte filozofico-morale caresînt ale însăşi vieţii înfăţişate, ale unui om pă­

mîntean, pe care l-au pus la grea încercare în­doielile şi eşecurile, suferinţa şi moartea, răz­

boaiele şi exterminările, un om care doreşte să

le găsească dacă nu un antidot efectiv, măcar

unul iluzoriu. Întoarcerea în receptarea Biblieide la modul religios la modul poetic vizează

tocmai eliberarea confruntărilor pămîntene

esenţiale - printre care "credinţa şi tăgada"

au reprezentat desigur, în acea vreme mai ales,un constant şi explicabil laitmotiv - de alu­viunile lor mistice. Unei atari priviri laic îm­prospătate i se destăinuie de fapt mult maimult. Mai cu seamă acel lung şir de povestiriînţelepte, care impresionează simţurile şi gîn­durile, cizelează afectivitatea şi intelectul, în­nobilează personalitatea întreagă. Povestiri dela început dense şi cu o bogat reverberată

posteritate artistică. Una dintre ele aşteaptă săni se recomande.

POVESTEA

Trăia, prin urmare, peste mări şi ţări unom. I se spunea Iona, "porumbelul" adică, şi

se ştia fiul lui Amitai, "cel adevărat". Despreantecedentele lui ştim puţin. Se zice c-ar fiprovenit de pe teritoriul seminţiei Zebulon,din Gat-Efer sau Gat-Hefer, o mică localitatede pe o colină stîncoasă (Diocesareea de mai tîr­ziu, probabil) din regiunea nordică a ţării,

apropiată lacului Galileii (Ghenizaret), careavea să devină peste secole născătoarea celormai miraculoase noi istorii, şi pe care Renan,în fantezista-i carte despre Iisus, avea s-o con­sidere predestinată acestui rol de excepţie şi

datorită varietăţii generoase a naturii ei şi princondiţia elevată a locuitorilor săi. Şi se maizice că "acel" Iona (identificat sau deosebitîntr-o îndelungă şi aprigă dispută savantă de"acest" Iona, personajul poveştii scrise) ar fitrăit sub Ieroboam al II-lea, regele care a reu­ni ficat pentru scurtă vreme ţara, înainte ca re­gatul nordic să fi căzut, după moartea sa, pradăanarhiei şi să fi fost apoi subjugat de asirieni;

32

şi că lui, regelui din Samaria, care a domnitpatruzeci şi unu de ani fără să se fi abătut dela faptele netrebnice şi păcatele predecesoruluisău cu acelaşi nume, i-ar fi prezis Iona, cavrednic profet ce era, succese militare şi vre­melnieă mărire a ţării, aşezată din nou în ve­chile hotare de la intrarea în Hamat şi pînă lamarea Araba, după cum stă scris...

Deocamdată nu mă preocupă însă ceea ceeste altundeva scris, ci doar ce stă scris încartea lui Iona. 01', povestea de acolo, respec­tînd canoanele probabil cunoscute sau intuitedintotdeauna ale captării bunăvoinţei cititori­lor, plonjează chiar de la început în miezullucrurilor, aducîndu-ne la cunoştinţă faptul ie­şit din comun al nesupunerii lui Iona. Zadarnicîl somează cuvîntul Domnului să plece fără în­tîrziere în marea cetate a Ninivei spre a pro­povădui împotriva fărădelegilor ei: Iona nudă curs poruncii (lui Ieroboam îi prezisese mă­

rirea, Ninivei însă refuză să-i proorocească

prăbuşirea, avînd probabil şi el temerile lui),ci coboară în grabă la Iope (adică la Iafa, bine­cunoscutul port mediteranean pe unde fuseseră

aduşi cedrii din Liban pentru înălţarea templu­lui din Ierusalim), se îmbarcă pe o corabie cudestinaţia Tarsis (nu oraşul din Cilicia, undeavea să se nască Pavel din Tars, ci staţiunea

comercială cea mai îndepărtată a fenicienilor,un oraş din Spania sau Spania însăşi). In locs-o ia spre răsărit, către renumita reşedinţă aregilor Asiriei, de pe malul stîng al fluviului

33

Tigru, o ia dar spre apus, pe Mediterana, îndirecţia Iberiei.

Urmarea e binecunoscută din fragmentelecele mai populare şi mai intens popularizateale legendei: o furtună năprasnică este cît pe­aci să sfărîme corabia, căpitanul îşi trezeşte pa­sagerul adormit în fundul vasului, marinariiaruncă sorţii pentru a vedea din a cui pricină

a dat nenorocirea peste ei, sorţii îl arată peIona care, somat să se destăinuie, mărturiseşte

că fuge într-adevăr de o misiune divină şi-i sfă­

tuieşte să-I arunce în mare; la început mari­narii se codesc şi încearcă să vîslească spreţărm, dar în zadar, aşa încît în cele din urmă

e dat pradă mării, care se potoleşte pe dată,

umplînd sufletele de teamă şi adoraţie; iarIona este înghiţit de un peşte mare, stă treizile şi trei nopţi în pîntecele lui, cere iertare şi

făgăduieşte Domnului ascultare în termeniiunui psalm ad-hoc compus, drept care este ab­solvit, aruncat la ţărm şi pentru a doua oară

conjurat să plece spre a vesti sfîrşitul iminentşi cumplit al Ninivei.

Dramaticul episod al furtunii pe mare şi

mai ales zilele de chin întru smerire din pîn­tecul monstrului marin sînt, repet, cunoscuteşi des prelucrate în artele plastice, muzicaleşi mai ales literare. Mărturisesc însă de peacum, că deznodămîntul misiunii lui Iona mise pare mai interesant decît restul şi demn deo atenţie cu totul deosebită: nu degeaba îi esteconsacrată jumătatea laconicei poveşti, ulti-

34

mele două dintre cele patru microcapitole aleei. Dar iată firul propriu-zis al evenimentelor.

Cuminte şi ascultător după eşecul suferit,Iona intră în cetatea Ninivei, care era atît deuriaşă încît îi trebuiră trei zile ca s-o străbată,

şi prooroceşte distrugerea ei în răstimp de pa­truzeci de zile. Contrar aşteptărilor, niniviteniise dovedesc receptivi la avertisment, se întorccu mic şi mare de pe căile lor păcătoase, pînă

şi dregătorii şi regele însuşi se pocăiesc şi' cerîndurare. Şi Domnului îi pare rău de prezice­rile sale fatale, pe care nu le mai împlineşte,

schimbîndu-şi hotărîrea într-un elan neaştep­

tat de generozitate. Inconsecvenţa îl supără

grozav pe Iona, făcut de ruşine prin neîmpli­nirea prezicerii: profet mincinos, fără voia şi

fără vina lui, el va putea fi de acum încolo cutemei luat în derîdere şi batjocorit de oricine.Văzîndu-i mînia, Domnul îi aplică o ultimă

lecţie usturătoare, ca să ia aminte şi să nu semai împotrivească deciziilor supreme: găteşte

un vrej care să-i ţină umbră deasupra capului,acolo, la răsăritul Ninivei unde se retrăsese casă urmărească întîmplările de după scurgereasorocului; a doua zi însă Dumnezeu porun­ceşte unui vierme să reteze vrejul, porneşte

un vînt arzător şi face soarele să dogorească,

pînă îl exasperează pe Iona. Şi în final îi des­tăinuie tîlcul parabolei: dacă Iona e mîhnitpentru acest vrej, pentru care nu s-a trudit şi

pe care nu l-a crescut, care a luat fiinţă în­tr-o noapte şi într-alta a pierit, cum să nu seîntristeze el, creatorul a tot şi a toate, pentru

35

cetatea cea mare a Ninivei, lăcaşul atîtor oa­meni neştiutori şi al unui mare număr de do­bitoace!

O lovitură de teatru (Deus ex machina 1)încheie istoria lui Iona, brusc şi ascuţit, ase­menea debutului ei. Nimic inutil, nimic diluatîn această istorie, ghem de confruntări şi decontradicţii. Potrivit miraculoasei organicităţi

a povestirilor originare (de aceea şi originale),cu extraordinara lor capacitate de a "înnoda"strîns multe fire ce vor putea fi depănate in­dependent, această povestire poate fi şi ea pri­vită ca modelul latent al oricărui gen literar.Al fiecăruia dintre cele trei genuri fundamen­tale, ce se vor fi desprins şi se vor fi avîntatîn cariere proprii îndelungi şi întortocheate.Povestea lui Iona este un poem liric, dacă neidentificăm cu subiectivitatea victimei, rănită

adînc şi destăinuindu-şi teama, speranţa, ama­rul într-un psalm de astă dată identificabil cuîntregul. Ea este o nuvelă modernă, densă şi

percutantă, cu gradaţie şi ritm, despre aven­tura, moartea, renaşterea şi prăbuşirea defi­nitivă a unui om răzvrătit, umilit şi obidit. Eaeste o dramă (tragedie sau comedie, rămîne devăzut) în patru acte - pedeapsa, izbăvirea,

misiunea şi eşecul - cu un crescendo, exce­lent dozat, al situaţiei şi al conflictului, cu unmascat şi apoi demascat regizor strecuratprintre actori, care înscenează în final un veri­tabil "teatru în teatru".

TREBUIE-SA-FIE

"Este vorba despre Dumnezeu, care - ziceun comentator - ca Iehova face să crească

vrejul şi ca Elohim îl face să piară; de Iahvee vorba, acela care, contrar marilor zei anticide tendinţă universalistă, însoţiţi de familiiadesea numeroase, a fost imaginat ca unulînsingurat, ca unul ce nu are soţie, fiu saufiică, nu e nici bărbat şi nici femeie, care, pre­zent peste tot, nu poate însă fi văzut cu ochiomeneşti şi nu poate fi reprezentat în imagini.O pură abstracţie, cu care arta nu are de aface şi de care deci nu are trebuinţă - ceeace era de demonstrat.

Nu are şi are totuşi, în acelaşi timp, deoa­rece concret e absent din poveste, dar la modulgeneral este implicat în ea, cam ca în relaţia

dintre stăpîn şi slugă, relaţie în care Hegel aîntrevăzut un moment fenomenologic impor­tant al dedublării spiritului ("ei se recunoscca recunoscîndu-se reciproc"; "stăpînul seraportează mijlocit la lucru prin slugă" ; "pen-

37

tru servitute, mai întîi, esenţa este stăpînul" ;"frica stăpînului este începutul înţelepciunii" ;şi - atenţie mărită! - "aşa cum stăpînirea aarătat că esenţa ei este inversul a ceea ce vreasă fie, tot astfel servitutea va deveni în reali­zarea ei deplină contrariul a ceea ce ea este înmod nemijlocit") ; dar nu relaţia palpabilă dindramele lui Shakespeare sau chiar Brecht,unde ambii sînt în scenă (şi domnul Puntila şi

sluga sa Matti), ci aceea dintr-o anticipare alui Beckett, în care dominăun neîntrerupt mo­nolog (interior şi, vrînd-nevrînd, exteriorizat),un monolog abstras totuşi dintr-un dialog cuun personaj invizibil şi tainic, un interlocutorcu indentitate incertă şi cu pretenţii teribile.In vechime i s-ar fi putut zice destin, mai re­cent ar putea fi identificat cu necesitatea is­torică ; cert este însă că Iona - obligat pînă laurmă să ia asupra lui, în exclusivitate, totceea ce se întîmplă - avea de ce să-I presu­pună pe El de cealaltă parte a baricadei, aliatideal şi vrăjmaş real. Motorul întregii acţiuni

devine conflictul dintre Cuvîntul tunător, fără

chip, şi o făptură vie.Încă de la Feuerbach ştim că fiinţa divină

nu este nimic altceva decît fiinţa umană sau,mai exact, natura umană purificată, eliberată

de limitele ei individuale şi contemplată apoica o altă fiinţă, distinctă, obiectivată ; atribu­tele naturii divine sînt atribute ale naturiiumane, omul se proiectează în afară şi pe urmă

se priveşte pe sine în această imagine devenită

38

independentă: "Dumnezeu e cea mai înaltă

subiectivitate a omului sieşi abstrasă."

In aceste împrejurări e firesc ca Dumnezeusă se comporte uman, cu toate virtuţile şi slă­

biciunile inerente omului, ca o fiinţă milostivă

şi vicleană, înţelegătoare şi crudă, îndrăgind

idealurile ferme şi compromisurile lunecoase,ca un strateg categoric în opţiuni şi un tacti­cian maleabil pînă la inconsecvenţă. Nici unalt detaliu nu exprimă poate atît de pregnantslăbiciunea tăriei sale, ca cel din finalul penul­timului capitol, în care, văzînd pocăinţa nini­vitenilor, îşi revocă hotărîrea iniţială de a ni­mici oraşul. " ...i-a părut rău Domnului de pre­zicerile de rău pe care li le făcuse..." stă scrisnegru pe alb, o mărturisire uluitoare, la pri­ma vedere de-a dreptul incompatibilă cu atot­puternicia şi atotştiinţa lui, proclamate sus şi

tare. Căci una din două: ori ştiuse dinaintetoate meandrele posibile ale comportamentu­lui supuşilor săi răzvrătiţi, astfel încît prevă­

zuse şi eventualitatea întoarcerii lor de pe ca­lea păcatelor, şi deci şi propriul său reviriment,iar atunci părerea de rău nu-şi are sens; oriare sens şi îndreptăţire, este sinceră şi probează

o tîrzie şi nebănuită îmbunare autocritică, daratunci le este şi el supus, în rînd cu toţi oa­menii de rînd, întîmplărilor imprevizibile şi

erorilor. Se ştie că Iahve avusese şi cu alte pri­lejuri oscila ţii , că era irascibil şi instabil şi cutoane, că întindea gratuit capcane sau îşi mi­luia supuşii dintr-o trecătoare bună dispozi­ţie sau pur şi simplu se răzgîndea în timpul

39

unei acţiuni, ca un stăpîn CaprICIOS cu puteridiscreţionare. Aici se pare că avem însă de aface cu un caz-limită, care ilustrează mobi­litatea şi incertitudinea identică a ambelortabere angrenate în joc, un joc de noroc alecărui cărţi nu se cunosc, tot ce se cunoaşte

fiind cîştigul obligatoriu al lui Iahve şi nu allui Iona, ceea ce contravine flagrant şi ener­vant hazardului; căci de fapt jocul e din capullocului măsluit!

Ambiguu este şi gradul înalt de umanizareimplicat în capacitatea lui Iahve de a se răz­

gîndi, nemaidistrugînd cetatea. Şovăiala era ofisură în natura sa divină; omenia ilustrează

nemijlocit natura sa umană. Un nou Iacov ­părinte al vreunui prunc ninivitan - n-armai avea motiv să se mînie pe el că n-a ţinut

pasul cu dezvoltarea omului în cadrul uniuniiîncheiate, că a rămas în urma umanizării reci­proce, că s-a păstrat un barbar. Dar Amitai,tatăl lui Iona, cum va fi gîndit oare despre el ?Fiindcă pe Iona Dumnezeu l-a trădat fără pă­

rere de rău, poate de dragul unei cauze supe­rioare, dar l-a trădat, după ce îl obligase să-i

fie prooroc. Ni se dezvăluie astfel o primă com­plicaţie dialectică: o favoare echivalează cu odefavoare, graţia divină într-o direcţie coincidecu indiferenţa sau cruzimea diabolică într-alta,părerea de rău faţă de o prezicere de rău co­respunde părerii de bine faţă de o altă împli­nire de rău.

Argumentul final pare a fi concludent: sutede mii de vieţi salvate cu preţul unei singure

40

vieţi! Deosebirea cantitativă pare să fie şi cali­tativă. De ce am identifica o "forţă mică"

şi insignifiantă cu "forţele mari", decisive,ale dezvoltării? Ce contează sacrificareaunui om oarecare în vîltoarea istoriei?- se va repeta de atunci încoace nuodată de către cei îndeobşte dezinteresaţi deviaţa altora... Puşkin însă ştia de pildă că, înimaginara încleştare dintre teribilul împărat

Petru şi umilul său slujbaş Evgheni, se potaglomera cam tot atîtea argumente convingă­

toare în favoarea ambelor părţi, şi că jertfa im­pusă de dragul unei cauze măreţe e cîteodată

minată de o duplicitate gata să umbrească pînă

şi efectiva sau presupusa măreţie a împliniriloristorice. Lumii i-a fost dat să vadă urmările

funeste ale unei întregi filozofii a istoriei înte­meiată pe desconsiderarea "forţelor mici", careprin însumare începeau să egaleze însă cele maiînsemnate puteri cu putinţă ...

Pînă la urmă s-ar putea eventual accepta şi

scuza cruzimii prin interese de ordin superior,tentativa de a i se conferi trădării o aură denobleţe şi de generozitate, dacă... dacă nu s-arbănui la mijloc un şiretlic abil mascat. Deoa­rece este drept că istoria lui Iona se încheiecu demonstrarea nevoii de a salva cetatea Ni­nivei, numai că istoria propriu-zisă, cea cuadevărat petrecută şi în mod nemărturisit

avută în vedere, nu se termină aici: urmaşii

ninivitenilor lăsaţi în viaţă prin har divinaveau să invadeze ei pămînturile urmaşilor

lui Iona, ţintuindu-i pe aceştia în lanţuri şi

41

tîrîndu-i în robie ("Bărbaţii din Ninive se vorscula la judecată cu neamul acesta şi-l vorosîndi, pentru că s-au pocăit la propovăduirea

lui Iona...", vorba apostolului Luca, la caresubscrie aproape în aceiaşi termeni apostolulMatei). Iar Iona de aceea este profet ca să pre­vadă noua întorsătură a viclenei istorii - cuatît mai clarvăzător cu cît în numele lui cu­vîntă de fapt un autor născut cîteva secolemai tîrziu, avînd la îndemînă datele exacte aleunei profeţii consumate (profetul Daniil ­notează Engels - "a proorocit evenimente pe­trecute cu secole în urmă") !

Şi astfel rolurile prind contururi mai lim­pezi : Iona fuge de porunca lui Dumnezeu pen­tru că nu vrea să devină unealta pedepsiriipropriului său neam; fiindcă ştie că, în ciudamisiunii sale şi graţie misiunii sale, Ninive nuva fi distrusă, spre a servi drept instrumentde osîndă a poporului pe vremuri "ales", darcufundat de atunci în grele păcate; iar Dom­nul îşi joacă şi el jocul pînă la capăt, de parcă

ar vrea să piardă oraşul, ştiind că nu-l vapierde, şi că-I va abondona doar pe Iona, cape un umil mijlocitor al durelor sale scopuride mai tîrziu. Cît priveşte povestea întreagă,

ea a fost compusă ca o justificare post [estuma înţelepciunii stăpînitoare şi pedepsitoare("Neam viclean şi desfrînat cere semn, darsemn nu i se va da, decît semnul lui Iona pro­orocul"), însă anume într-o reproiectare în vre­murile în care intuirea acestei viitoare pedepseechivala cu o minunată proorocire: Iahve s-a

42

săturat, chipurile, de fărădelegile voastre, dreptcare a ales pe unul dintre voi, şi el păcătos dardispus să se îndrepte, prin care i-a convertit pcniniviteni, spre a vă putea osîndi prin ei : te­meţi-vă deci de mînia lui şi lăudaţi-i atotpu­ternicia!

Bine, mi se va spune, dar în această variantă

Dumnezeu se dovedeşte totuşi prevăzător şi

clarvăzător, nesupus hazardului, ci dominîndu-lcu autoritate. Da, voi replica eu, dar atunci elnu se dovedeşte nici uman şi nici umanizat, ciurmărind prin vicleşuguri de tot felul, inclusivprintr-o generozitate numai mimată, să-şi

afirme şi să-şi impună voinţa. El sau, mai binezis. cei care aveau nevoie de el şi ştiau să sefolosească de autoritatea lui, şi care l-au distri­buit într-un rol în care să inspire teamă chiarcu preţul unui comportament inuman. Dumne­zeu prezice supliciul şi urgia pe care preoţii luile ştiau de mult împlinite. Iahve e marionetaunor păpuşari abili, pentru un public destul denaiv şi de neştiutor. "Crima şi pedeapsa" nini­vitenilor e înscenată din cauza "crimei şi pe­depsei" iudeilor, păcatele unei "forţe mari"sînt iertate de dragul osîndirii altei "forţe

mari". Osînda e aparentă, desigur, pentru că

demonstrată cu un scop educativ; iertarea eînsă tot aparentă, pentru că se ştie bine că vorurma babilonenii care să-i subjuge pe asirieni,după cum pieri-va apoi şi Babilonul şi altemulte oraşe şi numeroase alte popoare. Cu­noscătorul istoriei efectiv derulate se poateuşor substitui unui prooroc împins mai spre

43

trecut şi înţelepciunii divine atoateştiutoare...Ce rol i se atribuie însă lui Iona ? El este

profetul înţelept şi fals, prins în capcana con­fruntărilor universale, singurul care ia masca­rada în serios şi este sacrificat pentru că o iaîn serios, mesagerul care cade victimă mesaju­lui transmis, sluga doar mustrată cîtă vremedoreşte libertatea, dar anihilată pe parcursulserviciului credincios. El este martorul carepiere pentru ca să nu se deconspire o afacerecontrafăcută şi pentru ca ea să devină totuşi

publică, numai că într-o versiune înfrumuse­ţată, care să-i povăţuiască pe urmaşi să fie maidocili şi mai răbdători. Dar Iona îşi depăşeşte

rolul, îl interpretează cu destulă viclenie. cuimprevizibile adăugiri de text şi -- mai ales- accente de subtext. Lăudîndu-şicîrmuitorul,el îl mai şi acuză în taină; i se supune şi serăzvrăteşte împotriva lui; prezice o istoriereală care nu poate fi acceptată; anticipează olege adevărată doar în sens de adeverită, ne­eroită altminteri pe măsura omului; ajungeprofetul unei necesităţi sufocante...

Şi ce rol i se atribuie lui Iahve? El estenecesitatea însăşi, adesea cruntă, oarbă, sînge­roasă, destructivă, care năruie cetăţi şi imperii,ucide indivizi şi popoare, într-o dezlănţuire

absurdă pe care oamenii se simt apoi datori8-0 explice şi s-o justifice chiar.

Vorbind de cultul lui Iehova, cult care pre­supune şi "frica de Dumnezeu" şi convertireafricii în încredere şi supunere ("libertateastoică în lanţuri" !), Hegel spune că "în această

44

relaţie faţă de Domnul este numai «trebuie­să-ţie», ceea ce porunceşte el trebuie să fie,este lege. Domnului îi aparţine dreptatea carepedepseşte: în subiect ca finit se duce luptadintre bine şi rău; astfel există în el contra­dicţia şi cu ea apare mîhnirea adîncă; dure­rea că binele este numai un «trebuie-să-fie»."

Pe cît de extraordinar în sine pe atît deperfect aplicabil lui Iona mi se pare acest diag­nostic. Binele este un trebuie-să-fie, şi răul

este un trebuie-să-fie. Supunerea lui Iona tre­buie-să-fie, şi misiunea lui şi eşecul misiuniilui, şi nedistrugerea Ninivei şi distrugerea eide mai tîrziu, şi crima şi pedeapsa, şi călăul

şi victima, şi rolul nobil şi cel ignobil.Dar Iona, sărmanul Iona, ce să facă el, cum

să trăiască şi cum să supravieţuiască printreatîtea "trebuie-să-fie"? !

ISTORIE ŞI MIT

Profetul prezice viitorul, e un VIZIOnar allucrurilor ascunse ochiului obişnuit. Profetul epăstorul, păzitorul, ocrotitorul Legii şi trimi­sul, solul, îngerul Cuvîntului. Profetul vorbeşte

pentru altul, în locul altuia, ca interpret alzicerii altuia, e vestitorul voinţei superioare,mijlocitor între divinitate şi poporul biblic.

Profeţi au existat mulţi şi în afara celorconsemnaţi. Invăţătura lor s-a transmis vremeîndelungată pe cale orală, de către discipoli.Dintre ei unii au fixat apoi în scris cele co­municate din generaţie în generaţie. De atuncimisterul a fost îmblînzit, revelaţia - relevată;

literatura a ajuns mijlocitorul mijlocitorilor.Situaţia s-a complicat peste măsură printr-o

continuitate atît de întinsă şi atît de marcată

pe deasupra şi de o cezură calitativă. Cum să

desprinzi straturile depuse succesiv unul pestealtul şi infiltrate unul într-altul? Ar trebuiurcat pe cursul fluviului sau coborît în adîn­cul fîntînii (ceea ce e totuna, trecutul fiindsituat cînd "sus" cînd "jos" pentru cine îl con-

46

templă din perspective schimbate); ar trebuiurcat-coborît în sedimentările tradiţiilor, de lao literatură tîrzie şi prin natura ei modernă,

pînă la originile care au inspirat-o. Cum să

ajungi însă la ipsissima verba, cele pierdute înnegura timpurilor? Cum să distingi rostirealiturgică de divanul care în Orientul apropiatşi mijlociu însemna o culegere de naraţiuni

savant ordonată? Şi să distingi discursul prinexcelenţă rostit de cel mediat printr-o elabo­rare minuţioasă, retorica de literatură, princompararea unor cărţi profetice întregi, tipo­logic deosebite, sau doar a unor fragmenterelativ diferite dinlăuntrul fiecăreia? Şi în cefel să datezi certificatul de naştere al uneiscrieri cu autorul dezintegrabil într-un şir deautori identic denumiţi, ca într-un miraculosjoc de oglinzi cu multe chipuri identice, dintrecare cel îndepărtat (la trei mii de ani) puteafi un înflăcărat cuvîntător analfabet, iar celde alături (la numai două mii şi cîteva sute deani distanţă) - un rafinat cărturar, tălmăcitor

al viziunilor predecesorului său? Şi incertitu­dinea plasării aceleiaşi scrieri într-o perioadă

"veche" sau "nouă" a chiar erei noastre vechi,alunecarea visătoare înainte şi înapoi pe cursulfluent al timpului nu e oare accentuată de oatît de largă disonanţă posibilă între straturileobiectual şi stilistic, între ce şi cum se poves­teşte? !

La început au fost legendele întemeietori­lor ; apoi, elementele narative din cărţi în carepersonaje denumite "profeţi" devin actorii

47

unei drame etnice; urmează materialul bio­grafic şi epic din jurul profeţilor pre-literari ;după aceea, epoca de aur a profeţiei literareclasice din secolele VIII, VII şi începutul se­colului VI î.e.n., în care s-au fixat oracolelepînă atunci numai rostite; în fine, profeţiascrisă post-clasică, anonimă şi incert datată, încare tradiţiile se prelucrează timp de secole, cumutaţii şi adaosuri...

Mai simplu spus, au existat "profeţi" îna­intea exilului (pînă în 586), în timpul exiluluişi după el (după 538). Şi mai simplu: profeţi

vechi, care cuvîntau în loc să scrie, şi profeţi

noi, din ce în ce mai deliberat literaţi.

Din ce categorie să fi făcut parte Iona ? Şi

în ce perioadă să fi fost alcătuită scrierea atri­buită lui, cea de a cincea din "cartea celor doi­sprezece", adică din colecţia canonică a "pro­feţilor minori", ştiut fiind faptul că alte bucăţi

ale acestei colecţii au fost compuse anonim, dardeliberat literar, în perioada de după exil şi

ulterioară celei clasice, adesea ca suplimenteremodelatoare ale unor profeţii orale stră­

vechi? !In exegeza profeţilor, lui Iona i se acordă

de obicei o atenţie redusă în comparaţie cuAmos, de pildă, păstorul simplu de pe vremealui Ieroboam al II-lea, care a descris indignatfărădelegile sociale şi a prezis aneantizareaţării ("drept aceea, fiindcă voi călcaţi în pi­cioare pe cel sărman şi luaţi de la el dar degrîu, cu toate că aţi zidit case de piatră, nule veţi locui, şi deşi aţi sădit viţă de bun soi,

48

nu veţi bea din vinul ei"). Comparativ cu celeale unui Ieremia sau Isaia, profeţiile minoreca întindere sînt însă, în totalitatea lor, mi­nore şi ca însemnătate doctrinară. Profeţia luiIona în speţă face parte dintre acelea în carepovestirea precumpăneşte asupra prescripţiilor

şi literatura umbreşte "învăţătura", cu toatecă Luther o prefera tocmai pentru psalmul deîncredere compus de prooroc în adîncurile în­tunecoase şi asfixiante ale peştelui. Fără să ise fi pus vreodată în mod serios la îndoială

valoarea canonică, Iona nu i-a interesat decîtpe comentatorii specializaţi. încă sf. Ieronimîşi dăduse seama de dificultăţile pe care car­tea le ridică teologilor. Aprecierea minunilordescrise, conservarea nevătămată a profetuluiîn pîntecele peştelui sau convertirea rapidă aninivitenilor de către o singură voce a rămas

un constant măr al discordiei: raţionaliştii

le-au interpretat mitic şi alegoric, fără vreocorespondenţă riguroasă cu viaţa; teologii auopus acestor îndoieli desacralizatoare cuvin­tele epistolei lui Augustin - "sau trebuie con­testate toate minunile, sau nu e nici o cauză

de a nu se da crezare acestora". Controversacelor care susţineau caracterul literar, fictiv.narativ şi moralizator, al cărţii, cu apărătorii

temeiurilor ei reale şi ca atare sacrosancte (cupuncte de vedere intermediare, dornice să îm­pace ideea naraţiunii liber construite cu unnumăr de fapte efectiv petrecute), s-a interfe­rat cu disputarea datării ei: credincioşii doc­trinari şi de o dogmatică fidelitate faţă de un

49

text "sfînt" şi "sfinţit", îl atribuiau chiar ace­lui fiu al lui Amitai din vremea lui Ieroboamal II-lea, vreme anterioară exilului; exegeţii

laici şi de orientare raţionalistă preferau, petemeiul unor argumente filologice savante cuprivire la stratificări de limbă şi de stil, să îm­pingă actul compunerii cîteva secole după

moartea personajului presupus real. Adepţii

versiunii mitologic-literare au ajuns astfel dinsecolul al VIII-lea succesiv pînă în secolul alV-lea, al IV-lea sau chiar al III-lea, în cazulcelor mai energice "modernizări". Între ipo­teticul personaj istoric şi momentul descrieriisale retroactive distanţa ar fi deci considera­bilă: cartea ar fi putut să fie scrisă în captivi­tatea asiriană, în cea babiloneană, în EgiptulMacabeilor ş.a.m.d. Chiar dacă data exactă aelaborării ei rămîne incertă, ipoteza devansă­

rii ei nu mai poate fi contestată cu argumenteserioase; drept care se schimbă. şi locul înca­drării sale cronologice între cărţile profeticetîrzii.

Dacă Isaia, Ieremia, Iezechiel, Osea, Amosau fost persoane reale, iar Daniel a avut oexistenţă fictivă - dovadă că numele îi apareşi în miturile ugarite, atribuit unui înţelept

legendar -, Iona are o identitate duală, în mă­

sură să ofere argumente atît şcolii "istorice"cît şi orientării "mitologice". El a fost probabilun "profet de curte" al lui Ieroboam al II-lea,transfigurat în eroul unei fantezii ulterioarece-i poartă numele. De aceea şi optează autorulanonim pentru descrierea lui la persoana a

50

treia. Paradoxala împletire dintre "ficţiunea

istorică" şi "realitatea mitologică" favorizează

şi delimitarea genului cărţii, de fapt relativ şi

incert. S-a spus despre această carte că ar fi oalegorie, o legendă, o poveste, un vis straniu,un mit alcătuit din elemente greceşti şi babi­loniene, o fabulă didactică sau o parabolă mo­ralizatoare, o ficţiune profetică urmărind unscop educativ.

Se mai spune că, relevantă fiind pentru' ge­neza speciilor şi a formelor literare, cartea luiIona nu este nici destăinuirea unui cuvîntprofetic şi nici istorie, ci o nuvelă satirică ela­borată din elementele povestirilor populare.Întîmplarea cu peştele uriaş ar constitui unprocedeu literar iscusit, de aceea e. în egală

măsură o copilărie să iei în derîdere autorulnuvelei pentru minunile relatate sau să încercia-l "absolvi" cu argumentul că unii marinariau avut într-adevărparte de aventuri similare.Caracterul literar, poetic, popular al nuveleiar fi mai presus de orice dubiu, ca şi situareanaşterii ei, pe măsura laicizării interpretărilor,

într-o epocă relativ tîrzie, între secolele V şi

III î.e.n., între altele tocmai datorită naivită­

ţii ei rafinate...Aria largă a interpretărilor genezei sporeşte

polisemia receptării textului, pînă la un niveloscilant, care în plan ştiinţific ar putea să

deruteze, dar sub raport poetic este deosebitde fecund. Prin situaţia în aparenţă banală,

că un redactor "tîrziu" recompune, într-un stilnou .dar cu termeni şi întorsături de frază

51

vechi, o seamă de întîmplări povestite şi de pro­feţii descrise în documente "timpurii", se ob­ţine o specifică tensiune dintre relatat şi rela­tare, o tensiune temporal-spirituală pe carecititorii ulteriori o pot la rîndul lor prelunginestingherit şi varia în voie.

Autorii canonului iudaic au crezut, desigur,în temeiurile istorice ale cărţii, căci dacă ar ficonsiderat-o doar o parabolă, ar fi inclus-oprintre scrierile hagiografe. Pe urmele lor,teologii creştini trebuiau să adopte o atitudinetot istoric-sacralizată,dat fiind că, potrivit cu­vintelor lui Augustin, "Noul Testament în celvechi se ascunde..." şi pentru că evangheliştii

recunoscuseră în chip explicit înrudirea luiIisus cu Iona şi reluarea unor situaţii similareîn condiţii schimbate, de dragul aprofundării

tîlcului lor iniţial. După aceea însă, deşi dog­matica religioasă a continuat să-şi exercitepresiunea, ea a început să fie din ce în ce maieficient contracarată de luciditatea laică a unorcomentarii precumpănitormitologic-poetice.

Nu încerc aici sub nici o formă să pun laîndoială veridicitatea unor cunoştinţe geogra­fice de epocă sau a unor date istorice în acordcu vremea antagonismelor acerbe iudeo-asi­riene. Misiunea lui Iona concordă cu raportu­rile celor două state antic-orientale; corupţia

Ninivei este documentar probată; mărimea

oraşului corespunde, zic unii, indicaţiei de textcum că "îţi trebuiau trei zile ca s-o străbaţi"

(alţii se întreabă dacă această indicaţie are învedere circumferinţa oraşului sau diametrul

52

său de aproximativ 55 de kilometri, după He­rodot, dar tot Herodot spune că lungimea luiputea fi parcursă într-o zi, de unde un comen­tator modern deduce absurditatea textului, iarun altul. că Iona a traversat pur şi simplu ce­tatea nu în linie dreaptă, ci zigzagat) ; cît pri­veşte remarca finală despre "mai mult de osută douăzeci de mii de oameni, care nu deo­sebesc dreapta de stînga lor", ea se referă lacopiii de pînă la şapte ani şi ar reprezenta ocincime din numărul locuitorilor, număr eva­luat pe baza săpăturilor şi altor probe într-a­devăr la aproximativ şase sute de mii de su­flete, despre Ninive notîndu-se că fusese celmai mare oraş al acelor timpuri, mai mare caBabilonul. ..

Aceste solide temeiuri faptice şi altele ase­mănătoare lor nu probează decît "realismul"literaturii antice, în sensul cel mai cuprinzător

al unui relativ recent şi foarte controversattermen. Povestea lui Iona este cu adevărat is­torică doar într-o accepţiune nereligioasă, prinadevărul sau mai degrabă prin veridicitateagenezei, problematicii şi a multor implicaţii

şi indicaţii de detaliu - şi este mitologică prinînţelesul şi rostul poetic al acestor fapte şi pro­bleme istorice. Realitatea ei este fictivă, iarficţiunile ei au un temei real; aşa cum se în­tîmplă de obicei în literatură, rod al vieţii şi

al fanteziei.Am citit în Marea Enciclopedie Franceză

despre cartea lui Iona, că ea este modernă

prin conţinut, modernă prin limbă, modernă

53

prin cunoştinţelegeografice extinse de la Tigruşi pînă în Spania, modernă prin cunoştinţele

istorice în virtutea cărora e ales cu multă in­geniozitate oraşul Ninive pentru o acţiune alcărei erou aparţine secolului al VIII-lea, mo­dernă în măsura în care profetul nu mai estetrimisul Domnului faţă de un singur popor, cifaţă de diferite popoare ale globului, modernă

prin uşurinţa cu care anexează iudaismuluicapitala Asiriei, modernă prin ritualurile lacare face aluzie, modernă prin universalismulsău liberal, dar mai cu seamă prin nota de in­dulgenţă şi de milă care pune în umbră severi­tăţile justiţiei divine; modernă, în sfîrşit, prinmaniera particulară a povestirii, în care Dum­nezeu, profetul, oamenii, animalele şi planteleformează componentele unei mici drame uni­tare, elaborată în spiritul literaturii imediatpremergătoare creştinismului, din a doua ju­mătate a secolului al III-lea....

Iată o enumerare la rîndul ei foarte mo­dernă. Cu toate că datează din anul 1894.

UMANIZARI

Ideea universalismului precreştin, liberal şi

internaţionalist,mă duce cu gîndul la distincţia

interesantă pe care ne-o propune Erich Frommîn cartea sa Psihanaliza şi religia, distincţie din­tre religia "autoritară" ("puterea asupra omu­lui") şi cea "umanistă" ("puterea de sine aomului"). Prima (calvinismul, de pildă) ex­altă forţa şi simbolul divin al forţei, supunereaumilă şi adoraţia laşă. A doua (budismul,taoismul, învăţătura lui Isaia, Iisus, Socrate,Spinoza, a raţionalismului şi a revoluţiei dinFranţa) e centrată pe autocunoaşterea poziţiei

omului în univers. Inceputul Vechiului Testa­ment e conceput în spirit autoritar: omul tindecătre neascultare şi rebeliune, trebuie decistrunit. Schimbarea intervine, după Fromm,în povestea potopului, cînd Domnul îl salvează

pe Noe, iar apoi încheie cu el legămîntul înno-----•• o _,_

bilării reciproce: unul nu va mai pustii pămîn-tul, -celălalt nu va mai vărsa sînge omenesc...Noul raport, de respect mutual, este exprimat

55

de ruga lui Avraam pentru cruţarea Sodomei.In proporţii schimbătoare, elementele autori­tare şi cele umaniste vor coexista pe mai de­parte în iudaism şi în creştinism. Pentru uma­nişti, "Dumnezeu nu e un simbol al puteriiasupra omului, ci al puterii omului însuşi". Inreligia autoritară, dimpotrivă, cu cît devineDumnezeu mai perfect cu atît devine omulmai imperfect, întrucît se goleşte de calităţi, leproiectează pe toate în divinitate, rămîne stin­gher şi neajutorat în faţa dragostei, înţelep­

ciunii şi dreptăţii întrăinate. Alienarea de vir­tuţi face ca omul să poată ajunge la sine nu­mai prin Dumnezeu. Treptat însă slugărnicia

îl înrăieşte. E prins în capcana dilemei: cu cîtse roagă mai mult cu atît se simte mai depen­dent, cu cît se simte mai dependent cu atît seroagă mai mult; şi se poate regăsi mai puţin.

Căderea lui reală constă în alienarea de sine,subordonarea faţă de forţă, întoarcerea împo­triva lui însuşi, sub însăşi oblăduirea divini­tăţii. Deci "problema religiei nu e o problemă

a lui Dumnezeu, ci o problemă a omului; for­mulările religioase şi simbolurile religioase sîntchemate să dea expresie anumitor experienţe

umane".In termenii acestei ipoteze lucide, care este

oare măsura inerentă proprie aventurilor luiIona? Am derulat premisele umanitare, discu­tînd despre ce şi cum "trebuie-să-fie", în di­recţia unei atitudini categoric autoritare.Demonstraţia inversă îmi apare însă şi ea po-

56

sibilă, întru reechilibrarea laturilor unei tota­lităţi labile.

Intr-adevăr, dacă ignorăm perspectiva inva­dării locurilor de baştină ale lui Iona de către

Asiria, eveniment exterior şi ulterior faptelordescrise (deşi avut probabil în vedere de către

autorul sau de către inspiratorii cărţii), atunciiertarea ninivitenilor echivalează numai cu în­dulcirea anterioarei asprimi divine, indulgenţa,

mila şi liberalizarea fiind în concordanţă cu în­deplinirea condiţiei obţinute cîndva de Avraampentru cruţarea Sodomei: să nu fie cetateapierdută de se vor găsi în ea cincizeci de drepţi,

sau patruzeci şi cinci, patruzeci, treizeci, două­zeci, măcar zece... In datele ei autonome, po­vestea se reduce la o parabolă a îmbunării

Domnului, care îl iartă întîi pe fricosul neas­cultător, menţinîndu-l profet, îi iartă apoi peniniviteni, fiindcă i-au ascultat cuvîntul, şi, înfinal, se mulţumeşte să-I dojenească, nu foarteaspru totuşi, pe orgoliosul său mediator, careţintea mult prea departe, urmărind să fie chiarscopul împlinirilor universale.

S-a remarcat de timpuriu ceea ce exegeţii

creştini n-au pregetat mai apoi să accentuezeşi să exploateze, anume că prin evreul Ionasînt salvaţi, convertiţi şi purificaţi atît mari­narii neevrei cît şi ninivitenii neevrei, maimult, că atît comportamentul marinarilor cîtşi al ninivitenilor se dovedeşte a fi fost înmulte privinţe superior, mai demn, mai drept,mai înţelept decît al profetului. Aceasta prefi­gurează, în plan simbolic, sfîrşitul exclusivis-

57

mului iudaic în cadrul religiei iudaice însăşi:

începe să se năruie pretenţia "poporului ales";se înfiripă conştiinţa identităţii de valoare atuturor popoarelor, Dumnezeu este imaginatca unul căruia încep să-i fie cu toţii la fel dedragi, care nu vrea să mai accepte discriminări,

care doreşte să-şi extindă statutul şi prero­gativele în chip universal. într-o formulare şi

mai ascuţită: cartea lui Iona poate fi şi a fostchiar privită ca o pledoarie pe cit de incifrată

pe atît de categorică împotriva naţionalismului

iudeu şi pentru o viziune internaţionalistă vii­toare, viziune pe care în fapt avea s-o pro­moveze creştinismul.

Ce astronomică distanţă desparte, înaceastă decisivă privinţă, spiritul tolerant alcărţii lui Iona de atitudinea neiertătoare, răz­

boinică, sîngeroasă din cartea Esterei, potrivită

pe de-a întregul legii arhaice "ochi pentruochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, pi­cior pentru picior, arsură pentru arsură, rană

pentru rană, vînătaie pentru vînătaie"... O te­ribilă echivalenţă guvernează acest precept şi

în aplicarea lui se ajunge într-adevăr la o to­tală reciprocitate a pedepselor barbare: Arnanîl îndeamnă pe regele babilonean Artaxerxe să-i

omoare pe iudei, pentru ca apoi, prin dibăcia

Esterei, să fie spînzurat Arnan şi ucişi mulţi

alţi vrăjmaşi ai iudeilor. Scrisoarea trimisă deArnan prin ştafete în toate ţările regelui şi me­sajul trimis de Mardoheu prin curieri călări pecaii din hergheliile regelui, ambele în numelelui Artaxerxe şi întru exterminare reciprocă.

58

sînt perfect simetrice şi, dincolo de argumentuljustificator al "popurului ales", imoralitateaambelor tabere e la fel de crîncenă; ucidereaunora înseamnă sărbătoarea celorlalţi! Acesteiviziuni extremist autoritare şi şovine i se opuneumanismul universalist al cărţii lui Iona, încare - deocamdată măcar - iertarea pri­mează în raport cu răzbunarea. E drept că tex­tul a fost inclus în canonul iudaic ca o chemarela supunere individuală dar şi a obştei întregi,care obşte dacă nu se va lepăda de păcat va fiînfrîntă de către asirienii acum iertaţi (ştiin­

du-se că de fapt înfrîngerea şi înrobirea se şi

comiseseră). Cartea a fost prin urmare accep­tată tot sub semnul unei învăţături morale au­toritariste. "Trimis-am la voi pe toţi proorocii,robii mei - citim la Ieremia -, i-am trimisdis-de-dimineaţăşi am zis: să se întoarcă fie­care de la calea lui cea rea şi să vă îndreptaţi

purtările /.../ ; dar voi nu v-aţi plecat urecheaşi nu m-aţi ascultat." Neîndreptarea la timp apurtărilor putea servi drept argument teologicjustificator al pierderii graţiei divine exclusi­viste, argument elaborat ulterior şi antedatatsub formă de avertisment. Fie din considerentetactice, pentru a pregăti terenul unor înfrîn­geri şi pentru a explica pierderea iminentă aunor iluzii elitare, fie în urma recunoaşterii

unor procese istorice obiective, situate la an­tipodul tradiţionalei îngustimi atomizante şi

rigidităţi particulariste, fapt este însă că în ţe­

sătura cărţii lui Iona pătrund elemente ine-

59

dite, care îi mlădiază patosul şi îi extind sem­nificaţia.

Umanizările textului apar limpezi şi într-unplan mai cuprinzător, caracteristic mitologiilorin ansamblul lor. Enumerînd "însuşirile supe­rioare ale omului" din societatea antică în for­mare, Marx spunea că "demnitatea, elocvenţa,

sentimentele religioase, sinceritatea, bărbăţia,

curajul au devenit acum trăsături generale decaracter, dar o dată cu ele au apărut cruzimea,trădarea şi fanatismul". Linia demarcatoarese apropie de cea preconizată de Fromm, între"umanism" şi "autoritarism", sau de Goethe,între "didactic" şi "dogmatic". Nu va scăpa

nimănui împrejurarea că "sentimentele religi­oase" sînt plasate pe versantul pozitiv al înşi­

ruirii - însă sentimentele (nu doctrinele, nicimăcar ideile), sentimentele autentic sublime,nepervertite încă de fanatism, acel elan alomului antic de a-şi lua în posesiune, prinextravertire, propriile calităţi, chiar dacă în­tr-un mod pînă la urmă impropriu. într-o per­fectă consecuţie logică, Marx se referă apoi lamarele dar al "imaginaţiei", care "a începutacum să creeze literatura nescrisă a miturilor,a legendelor şi tradiţiilor, exercitind deja o in­fluenţă covîrşitoareasupra neamului omenesc".

Rolul cizelator al miturilor antice poate fiîn multiple feluri probat. De pildă, prin trans­ferul şi prin variantele aceloraşi motive de-alungul mileniilor. Pe parcurs, "imaginaţia" seexersează pe baza "sentimentelor religioase",pe care le şi estompează şi le deturnează dese-

60

ori. Legităţile naturale şi ordinea umană

transpar pînă la urmă, înnobilate deşi fireşti,

prin mituri.In mitul înlănţuirii vieţii cu moartea, a

morţii cu renaşterea, spre exemplu - spre ainvoca un străvechi şi caracteristic motiv, in­terferat cu povestea lui Iona. In varianta su­meriană, Inanna, stăpîna "marelui de sus", co­boară în "marele de jos", e eliberată după treizile şi înlocuită prin soţul ei, Dumuzi. Iştar,

la asiro-babiloneeni, merge în infern dar învieşi se întoarce însoţită de Tamuz, în luna mar­tie a fiecărui an, vestind primăvara. Tot înBabilon se comemora anual moartea, coborî­rea în infern şi învierea zeului Bel-Marduk,iar la fenicieni, acelaşi ciclu este parcurs deAdonis, zeul din Biblos. In Egipt se sărbăto­

reau patimile lui Osiris: Isis îl readucea pepămînt, îi tăia trupul în 14 bucăţi şi le îm­prăştia de-a lungul Nilului, pentru a spori re­colta. Drumul de la aceste închipuiri mai ne­mijlocit ataşate unor consecuţii ciclice din na­tură şi din viaţa organică pînă la varianta lorsublimată şi idealizată în patimile lui Iisus, în­gropat şi înviat a treia zi şi el, traversează

faza intermediară a lui Iona, zăvorît trei zileîn pîntecele peştelui precum "în pîntecele ia­dului", "aruncat în adînc", cu "toate talazurileşi valurile" trecute peste el (şi nu numai pesteel, dovadă jeluirea psalmistului: "Adînc peadînc cheamă în glasul căderilor apelor tale.Toate talazurile şi valurile tale peste mine autrecut". "Afundatu-m-am în noroiul adîncu-

61

lui, care nu are fund. Intrat-am în adîncurilemării şi furtuna m-a potopit"), dar este mîn­tuit şi aruncat la ţărm într-o autentică învieredin morţi.

In această îndelungată filiaţie de motiveapropiate, umanizarea are şi un sens direct, deantropomorfizare a lumii. Omul devine para­digma naturii (într-o succesiune răsturnată, defapt), apoi un om devine simbolul întregii ome­niri. Viaţa şi moartea, apariţiile şi dispariţiile,

împlinirile şi prăbuşirile, întregul lor ciclu ma­crocosmic e concentrat simbolic, parabolic şi

din ce în ce mai pregnant individualizat, într-oexperienţă microcosmică. Trepte ale aceleiaşi

transfigurări ideale şi idealizate a realităţilor,

şi Iona şi Iisus au fost închişi timp de trei zileşi trei nopţi, proorocul în pîntecele peştelui,

Fiul Omului în inima pămîntului. Amîndoi aufost imaginaţi dînd semn întîi ninivitenilor şi

pe urmă acestui "neam viclean". Prin vorbaadresată fariseilor şi saducheilor incapabili să

judece "semnele vremilor", Iona e ridicat de­finitiv printre precursorii direcţi ai lui Iisus,recompunîndu-se totodată laconic datele sum­bre ale unei tragedii istorice neîndoielnic îm­plinite: "Neam viclean şi adulter cere semn şi

semn nu se va da lui, decît semnul lui Iona."

TRAGICOMEDIA

Incredintat de a fi fost predestinat pentruînălţare, poporul lui Iona se va prăbuşi.

Aceasta ar fi tragedia de ansamblu, abstractă

totuşi, deoarece, petrecută fiind în culise, esteîn afara scenei contemplate de astă dată. Par­ticulara tragedie a lui Iona pare mai palpabilă.

Ca idee, ea este centrată pe teribila misiune ­contrară voinţei lui libere - de a fi unealta,vestitorul, "semnul" damnării şi condamnării

neamului său viclean şi adulter. Ca fapt, ea sereduce la suferinţă, neîntrerupta suferinţă a in­succesului şi a umilinţei profetului : că e laş şi

fuge, căe prins şi osîndit, că trebuie să ceară

smerit iertare, că îşi îndeplineşte rolul fatalpentru toţi ai săi, că e trădat şi batjocorit dincauza pretenţiilor lui, poate chiar fireşti, darnesăbuite în ochii stăpînirii. E prins astfel înstrînsoarea unei dileme tragice perfecte : dacă

nu îşi îndeplineştemisiunea e rău, dacă şi-o în­deplineşte e şi mai rău; ori îl vor batjocori ni­nivitenii, surzi la avertismentul Domnului,

63

ori îl va batjocori Domnul, bucuros de îndrep­tarea lor. Iona nu poate evita capcana sub niciun chip. Mecanismul în care e atras, îi sfarmăoasele şi nervii, ca într-o altă "colonie peni­tenciară". Vorba lui Pascal: "Ultimul act estetotdeauna sîngeros, oricît de frumoasă ar fipiesa în tot restul. îţi pui cenuşă în cap şi s-asfîrşit cu tine.'; Piesa de faţă nu vrea să fiepropriu-zis frumoasă, ultimul ei act e însă

groaznic: nesîngeros pentru niniviteni, deaceea sîngeros pentru Iona. Nu neapărat lamodul propriu, dar cu nimic mai puţin chinui­tor. Lui Iona îi sîngerează, cum se spune, su­fletul. Nu se ştie ce a mai făcut după întîm­plările din Ninive: unii susţin că s-ar fi re­tras în apropierea oraşului libanez Tir, musul­manii spun că după ce ar fi predicat în vechiulpalat asirian "casa lucrurilor necesare" (unalt "trebuie-să-fie"), ar fi fost înmormîntat larăsărit de Mosul, pe malul stîng al Tigrului,iudeii pretind că s-ar fi întors acasă şi se odih­neşte în oraşul său natal Gat Efer. Toate acestesupoziţii ne lasă însă indiferenţi, căci ne maiputem imagina vreo activitate a lui anterioară

celei ninivitene, la curtea regelui Ieroboam alII-lea sau altundeva, dar după misiunea lui şi

după eşecul ei nici fantezia cea mai neîngrăditănu ne mai permite vreo continuare. La capătul

celor trei stadii pascaliene ale "înfăţişării omu­lui" ("dependenţă, dorinţa de independenţă,

trebuinţă") şi ale "condiţiei umane" ("nestator­nicie, plictiseală, îngrijorare"), pe Iona îl pîn­dea neantul...

64

De ce nu moare el totuşi în actul final, caoricare erou tragic? Poate pentru a confirmaaforismul după care "de la sublim la ridicol nue decît un pas". Tragedia e de obicei anterioară

comediei, mai înaltă, mai pură, mai ireală

decît aceasta. Involuţia comică se produceodată cu aplatizarea măreţiei, cu prozaizareapoeziei, pe drumul care duce de la sermo sub­limis la sermo humilis. "Dat fiind că naturaeroismului stă în voinţa de a fi ceea ce încă· nueşti, personajul tragic stă cu jumătate de trupîn afara realităţii. Dacă-l tragi de picioare şi-l

readuci complet în spaţiul realităţii, se prefaceîntr-un caracter comic", constată Ortega yGasset, şi îşi verifică ideea prin don Quijote.

Iona a fost tras de picioare şi readus înspaţiul unei realităţi pe care nu reuşea s-o stă­

pînească. Contrar premiselor celest-ideale,drama s-a transformat într-una teluric-reală:

din sublimă - în umilă. In "idealizarea" tra­gică, eroul izbîndeşte chiar ca victimă. In "rea­lismul" comic, el e înfrînt de un mecanismdominator, inexplicabil, terifiant.

Cartea lui Iona e produsul tîrziu al unortimpuri rafinate şi sceptice. Evoluînd, gustul aînvăţat să perceapă amarul. Tragedia fusesemonolitică, identică sieşi: măreţia - măreţie,

prăbuşirea - prăbuşire. Astfel judecaseră pro­feţii timpurii, vestitori ai unui sublim nefisu­rat. Discipolii lor tîrzii au ajuns să acumulezemulte şi diverse învăţăminte. Au pătruns depildă adevărul că nu există echivalenţe rigide,nici binele nu e întotdeauna răsplătit, nici pre-

6i

destinările nu se împlinesc întocmai, nici avîn­turile sublime nu exclud grimasele groteşti. Şi,

în ochii autorului anonim de peste secole, eroulvremurilor eroice a acumulat trăsături de o no­bleţe îndoielnică. E posibil ca un profet să fugă

de misiunea sa ? şi să se ascundă în fundul co­rabiei pe timp de furtună? şi să slăvească stă­

pînirea din pîntecul unui peşte, loc, să recu­noaştem, şi incomod şi prozaic? şi, după cevesteşte sfîrşitul Ninivei, să fie mîniat pentrucă nu i s-a împlinit proorocirea şi să se dove­dească "supărat de moarte" din pricina vre­jului uscat de vîntul arzător din răsărit? !Pentru un vrej, aşadar... Identificarea ultimă,

a eşecului de proporţii universale cu decepţia

de o banalitate dezolantă, are mai ales darulsă reducă dimensiunea reală a eroului, la o di­mensiune care nu mai este eroică tocmaifiindcă este reală. Eroul e o făptură ideală,

pusă cu consecvenţă în slujba unei cauze mă­

reţe. Iona acceptă misiunea cu greu şi o în­deplineşte împiedicat, dovadă că exclamă înfinal de două ori "este mai bine să mor decîtsă trăiesc", o dată din cauza Ninivei şi apoiimediat din cauza vrejului. Din profet, el setransformă într-un profet ridicol, într-un omridicol pur şi simplu. Profet ridicol, ce straniealăturare de termeni: un caraghios vestitor alcuvîntului divin, un grotesc sol al mîniei ce­leste, un absurd intermediar între sferele "desus" şi cele "de jos". înfrîngerea profeţiei luiprevesteşte înfrîngerea neamului său. Ionaeste "ales" spre a demonstra adevărul dureros

66

şi util care a şi început să se înfiripe în con­ştiinţa oamenilor, şi anume că nu există şi nupoate exista vreun individ sau vreun popor"ales" şi că orice pretenţie nesăbuită de acestfel se acoperă inevitabil şi foarte curînd deridicol.

Iona e un don Quijote al epocii sale, prefi­gurare a cavalerilor nobili în intenţie şi jalniciîn fapt. Ar putea exclama şi el, în rînd cu hi­dalgoul de mai tîrziu: "Fericită epocă şi' fe­ricit veac cel în care vor vedea lumina faimoa­sele mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz,de sculptat în marmură şi de zugrăvit printablouri, ca să le rămînă amintire în viitor !"- deşi "cronicarul acestei istorii minunate"ştie că ea nu este defel minunată, sau e minu­nată doar prin mijlocirea celor mai banale,caraghioase, aberante întîmplări; precum esteşi cea mai celebră dintre ele, "înfricoşătoarea

şi nemaiîntîlnita aventură a marilor de vînt",în finalul căreia smintitul hidalgo e azvîrlit pecîmp de-a berbeleacul... Şi astfel, cu toate că

sărmanul "cavaler rătăcitor" a pornit-o prinlumea întreagă, înarmat şi călare, în căutare

de aventuri, "făcînd toate isprăvile pe care lecitise el că le făceau cavalerii rătăcitori, lecu­ind tot soiul de rele şi dînd piept cu primejdi­ile în fel şi chip de prilejuri, de unde, ieşind

cu bine la capăt, să-şi cîştige renume şi glorieeternă", acest renume avea să fie pe măsura

înfăţişării adevărate a Dulcineii sau a lui Ro­cinante, iar gloria - pe măsura realităţii multvisatei coroane a împărăţiei Trapezuntului.

67

Don Quijote este un personaj modern, co­mic deci. Ei îi reeditează parodiat pe eroii maivechilor şi mai gravelor romane cavalereşti.

Comparativ cu profeţii tradiţionali şi cu pro­feţiile lor serioase, Iona este un "dublu" lafel de modern şi parodistic, cu giumbuşlucuri

de felul "peştelui mare", care peşte reprezintă

tot pe un trimis al dumnezeirii - fapt camscandalos pentru o distinsă religie monoteistă

şi transcendentală. Iona este un personaj mo­dern, incert, fluent, echivoc, în prim-plan maidegrabă grotesc decît grav, cu pretenţii ridi­cole, un comportament ridicol, un destin ri­dicol: cel mai caraghios profet al Bibliei şi

probabil al tuturor "cărţilor sfinte". Capabilchiar să transmită şi să imprime stăpînului său

o undă de grotesc: la aşa slugă, aşa stăpîn! De­oarece, dacă era cu adevărat atotputernic, Dom­nul şi-ar fi putut alege, la urma urmei, un omde încredere mai dintr-o bucată. înseamnă că

aceştia se împuţinaseră sau nu mai erau dispo­nibili. Şi nu l-am putea oare suspecta de don­quijotism pînă la urmă pe Dumnezeu însuşi,

obligat să se mulţumească, de astă dată, cuun cumsecade dar neajutorat Sancho Panza,alături de care, încăpăţînat peste măsură, vaporni într-un atac fără sorţi de izbîndă ? !Pentru că oraşul Ninive, precum morile devînt, ar fi putut pur şi simplu să-şi vadă nes­tingherit de treburi pe mai departe, drept carefuribundul cavaler să se fi văzut constrîns,întru salvarea onoarei, să se convingă pe sine(şi pe cît posibil şi pe noi totodată) că s-a în-

61

tîmplat ceva în genul preschimbării uriaşilor

în mori de vînt, de către imaginarul magFreston...

Şi don Quijote şi Iona simbolizează crizaunei lumi, faţă de sfîrşitul căreia (chiar dacă

acest sfîrşit echivalează cu un alt început) nute poţi raporta deocamdatădecît ambiguu. Ionaeste un fruct răscopt, un produs al "decaden­ţei" idealurilor cîndva ferme şi sacrosancte. Elîi seamănă, din acest punct de vedere, lui Ro­mulus cel Mare, comicul personaj istoric al dra­mei cu totul neistorice, scrisă de Durrenmattîn 1949 ; sau mai bine zis, invers, Romulus îiseamănă lui Iona, întrucîtva desigur, în măsura

în care pot fi asemănătoare două situaţii de­cadente diferite şi două atitudini comice di­verse faţă de un sfîrşit iminent. Prin acţiunile

din anul 476 ale ultimului împărat roman,Romulus Augustus, Durrenmatt se desparte cuo amară voioşie de o eră crepusculară, careeste mai degrabă societatea burgheză contem­porană decît imperiul de odinioară. Anonimulautor antic se desparte şi el, prin Iona, dejudecăţile şi de prejudecăţile, de dreptatea şi

de nedreptatea universului său ; se desparte nuchiar rîzînd, dar cu un zîmbet în colţul gurii,cu o ascunsă şi rafinată ironie...

Nevoia înlocuirii tragediei prin comedie esteun laitmotiv al piesei lui Durrenmatt. Ceilalţi

citează continuu şi "cu gilgîiri interioare" ver­sete sublime din tragicii greci; Romulus îi sfă­

tuieşte să înveţe însă un gen mai potrivit uneilumi profund neautentice şi îmbătrînite în rele,

69

al cărei gropar conştient s-a hotărît să devină

el, Romulus. Cînd Rhea îi vorbeşte de boceteleAntigonei înainte de a se duce la moarte, îm­păratul îi replică: "Nu te mai ocupa de aseme­nea texte învechite şi triste. Deprinde-te cucomedia; ni se potriveşte mult mai bine." El,care nu vrea să tulbure "mersul istoriei uni­versale", ci vrea să fie "judecătorul" Romei,pentru că Roma merită a fi supusă jude­căţii celei mai aspre, îl sfătuieşte pe pre­fectul Spurius să se culce mai bine decîtsă se sacrifice pentru un cadavru, o umbră,

un mormînt surpat: "Istoria zilelor noastreîţi degradează eroismul, îl transformă în poză

goală ..." Şi o dojeneşte pe Rhea din nou :,.Vezi, vezi, a fost o greşeală că ai aprofundatprea mult tragediile antice..."

Romulus creşte găini pentru a nu împiedicaprăbuşirea imperiului menit să se prăbuşească,

pentru a ajuta prin inerţia lui la strivireaacestui stat putred, care a oficializat asasinatul,jaful, tributul şi violenţa. Romulus sacrifică

Roma şi pe sine însuşi odată cu ea, convins că

singura artă pe care toţi trebuie să şi-o însu­şească e aceea de a-ţi învinge teama, de a privilucrurile în faţă, de a alege neînfricat calea cead]'eaptă, de a-ţi asuma rolul victimei şi nu alcălăului.

Romulus cunoaşte preţul puterii, al subordo­nării, al dezonoarei, al tiraniei. De aceea îşi

joacă pînă la capăt rolul terapeutic de bufon.Adică ar dori mult să nu-l poată juca chiarpînă la capăt. In taină, nu-l părăseşte speranţa

70

că germanii învingători îl vor ucide. Nădăjdu­

ieşte în martiraj, în dreptul final la tragedie.Autorul îi ia însă acest drept: Odoacru îl roagăsă-i fie aliat pentru a scăpa de nepotul şi ur­maşul său Theodoric. Romulus a distrus Romafiindcă l-a înspăimîntat trecutul ei, Odoacruvrea să distrugă Germania fiindcă îl îngrozeşte

viitorul ei. Dar, jucării ale unor fantome, ein-au putere decît asupra prezentului - "nu­mai că amănuntul acesta l-am pierdut din ve­dere". In locul tragediei visate, în final ei semulţumesc cu comedia: Odoacru se prefaceînvingător şi îi acordă lui Romulus o pensie.Simulînd clare socoteli cu lumea, ambii ştiu că

au fost iremediabil învinşi. In aşteptarea lovi­turii următoare, din partea lui Theodoric, în­ţeleptul Odoacru mai ştie însă că bufoneria luiRomulus e adevărata înţelepciune: "Niciodată

n-am întîlnit un om mai mare ca el, şi nicivoi nu veţi avea prilejul să cunoaşteţi un ommai de seamă, oricine îmi va fi urmaş." Pro­priii săi ostaşi romani îl botezaseră pe cezarulgăinilor "Romulus cel Mic". Ostaşii germanirăspund cuvintelor de laudă ale lui Odoacru custrigătul "Trăiască Romulus cel Mare!" Scep­tic şi nu prea încrezător în viitor, Durrenmattle dă dreptate. In actul trei - explică drama­turgul - împăratul judecă lumea, în actulpatru lumea îl judecă pe el, crescătorul împă­

rătesc de orătănii, judecătorul lumii travestitîn bufon. Iată o "dramă al cărei tragism rezidă

tocmai în comedia sfîrşitului ei: pensionarea luiRomulus de către Odoacru, pensionare pe care

71

împăratul are înţelepciunea s-o accepte; şi

tocmai această acceptare îl face să devină,

întradevăr, mare".Realitatea se fortifică din iluzii în iluzii,

într-un ciclu dialectic măiastru rotunjit: roma­nii vor tragedia, dar Romulus le impune come­dia; Romulus însuşi visează tragedia, dar i seoferă comedia; acceptînd-o cu resemnată înţe­

lepciune, de abia devine şi tragic şi măreţ!

Iona parcurge un calvar în multe privinţe

similar, deşi fără luciditatea lui Romulus. Şi

el judecă lumea în actul trei, şi el este judecatde lume în actul patru. Visează şi el un sfîrşit

tragic (" ...ia-mi sufletul meu..."), dar este ier­tat şi, într-un simbolic sens, "pensionat", cutoate că s-ar putea ca acest deznodămînt să-I

nemulţumească. Comic pe mai tot parcursulaventurii sale, Iona are şansa să-şi recîştige

dimensiunea tragică. Nu atunci cînd o doreşte

el, ci atunci cînd i-o acordă destinul. Retro­activ privită, amară şi chinuită a fost şi exis­tenţa lui Romulus (deşi filtrată prin prea multă

isteţime, subţiată prin interferarea cu o pers­picacitate aproape cinică), amară şi chinuită

este şi viaţa lui Iona (mai simplă, mai firească,

mai umană). Din "Iona cel Mic", de totdeauna,şi el ajunge "Iona cel Mare", pentru totdea­una. Şi el şi-a învins teama, şi el a privit lu­crurile în faţă ...

Pe om Pascal l-a considerat o fiinţă atîtde contradictorie încît măreţia lui reiese şi

din faptul că se ştie nenorocit. Iona se ştie

nenorocit. Şi este măreţ, chiar fără voia lui.

72

Ambiguu, uneori duplicitar, el ilustrează cumnu se poate mai bine diagnosticul aceluiaşi

Pascal: "Ce himeră mai este şi acest om ? Cenoutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire

de contradicţii? Judecător al tuturor lucruri­lor; imbecil vierme de pămînt; depozitar aladevărului; ingrămădire de incertitudine şi

de eroare; mărire şi lepădătură a universului."Nu degeaba a fost deci imaginat Dumnezeu

ca alegîndu-şi un mijlocitor supus limitărilor,

suferinţelor şi... omenescului. Stăpînul ridicolredevine măreţ şi el. Omul poet îşi inventează

un cîrmuitor poet, înzestrat cu milă şi cusimţul inefabilului. El ştie aprioric ce om ,îşi

alege, îl alege totuşi cu înţelepciune şi cu re­semnare. Ambii îşi asumă grotescul situaţiei,

grotescul se converteşte în omenie, nici extra­ordinară doar nici ordinară numai, sau şi unaşi alta, potrivit cu ceea ce mult mai tîrziu seva numi "condiţie umană". Un Dumnezeucomic este mai degrabă om decît zeu. Unulcăruia nimic din ceea ce-i omenesc nu-i estestrăin. Rod al fanteziei unor oameni ca Iona.Pe cale de a putea fi în curînd şi el "pen­sionat" ...

SIMBOL ŞI IMAGINE

Decît să greşească în particularizări, filo­logii prudenţi preferă să se menţină în gene­ralizări. Lor m-am asemuit pînă în prezent,numind locul detenţiunii lui Iona de trei zileşi trei nopţi - un "peşte mare", sau mul­ţumindu-mă cu termenul de "vrej" pentruplanta îmbunării sale trecătoare şi înşelătoare.

Detaliile pot fi însă detaliate, cu tot risculdeteriorării aerienei poezii a mitului.

Este mai întîi limpede că trei zile şi treinopţi nu vor să însemne neapărat şi riguros72 de ore, ci doar sugerează scoaterea lui Ionala lumină a treia zi după ce fusese înghiţit.

Unde anume, nu ni se spune. Cică în împre­jurimile Iafei, de unde ar fi plecat, via Ieru­salim, spre Ninive. Unii presupun că cel deal doilea îndemn de proorocire i-ar fi fostadresat la Ierusalim. O închipuire care aremenirea să rotunjească tîlcul teologic al po­veştii. "Vrejul" în schimb a prilejuit concre­tizări dintre cele mai realiste cu putinţă. Des-

74

pre proorocul Ilie aflăm că s-a retras în pus­tie într-un moment greu al vieţii "şi s-a aşe­

zat sub un ienupăr, şi îşi ruga moartea..." Încazul nostru ar fi vorba de un ricin, de undovleac sau de o iederă. Important era caplanta aleasă să fie asemănătoare celeia careîn Orient se numeşte "copilul unei nopţi", să

fie adică dintre acelea care cresc şi se ofilesccu repeziciune: se oferea astfel miracolului untemei firesc. In mod concret, numele ei puteafi derivat însă din egipteanul "kik" sau "kiki",din "kikayon" putea deveni "cucurbita" (înVechea Vulgata), sau ulterior putea fi meta­morfozat (de sfîntul Ieronim), dintr-un arborenumit în siriană "elkeroa", în "hedera". Sepovesteşte că un episcop din Tripoli a adoptatversiunea lui Ieronim, dar enoriaşii săi au fostatît de indignaţi de modernizarea în "iederă",

încît s-a revenit în cele din urmă la versiuneamai tradiţionalăa "dovleacului"...

Nici despre peşte nu se precizează decît că

e "mare". Un monstru marin, de bună seamă.

Dar din ce specie? Din "canis carcharias" sau"squalus carcharias", opinau unii, căci imen­sul cîine marin se întîlnea în Mediterana. Alţii,

mai numeroşi, preferau "balena", "chitul", înciuda inexistenţei sale în marea cu pricina,conştienţi de compensarea mitologică a falsu­lui geografic: balena beneficia de cea maidensă încărcăturăsimbolică...

Să ne amintim legenda fugii lui Arion depiraţi pe spatele unui delfin, cu atît mai multcu cît părintele ditirambului elin a trăit în

75

secolele VII-VI î.e.n., cu puţină vreme după

"realul" Iona. Se povesteşte aşadar că Arion,cîntăreţ la curtea lui Periander, tiranul cetă­

ţii Corinthus, se întorcea învingător şi cumulte daruri cîştigate la un concurs din Sici­lia; marinarii corăbiei sale puseseră însă lacale prădarea şi uciderea lui. Prevenit însomn de către Apollo, el a cerut învoireaechipajului să mai cînte o dată. La auzul cîn­tecului, delfinii i-au alergat în ajutor. Ariona sărit în apă şi a fost purtat spre ţărm pespatele unuia dintre ei. Acasă i-a istorisit luiPeriander păţania. Marinarii au fost exem­plar pedepsiţi. Iar Apollo a transformat liralui Arion şi delfinul care l-a salvat, în două

constelaţii...

Delfinul lui Arion este şi nu este balena luiIona. Diferenţa de fond rămîne cea hegeliană

dintre "religia frumuseţii" şi "religia subli­mităţii". Frumuseţea sieşi suficientă a greci­lor, mitologia lor rotundă, antropocentrică şi

consecvent imanentă poetizează lumea. natu­rală în starea sa nemijlocită; exterioritatea e"fiinţa---pentru-sine asa". Ideea sublimă a uneimanifestări naturale se deosebeşte, dimpotrivă,

"în ea pe sine de ea", în sensul că "şi-n feno­men se arată înălţată în realitate deasuprafenomenului", "astfel că ideea care se mani­festă este înălţată deasupra acelui ceva încare apare, fenomenul este exprimat ca fiindneadecvat..." Frumuseţea conciliază semnifi­caţia cu materialul ei, ideea cu apariţia (şi

aparenţa) ei sensibilă; sublimul depăşeşte sen-

76

sibilul de dragul ideii, "distruge" materialulpentru semnificaţie. Cu adevărat simbolică

este de aceea poetica sublimităţii, în carenatura este postulată spre a fi subjugată şi

negată, în care fenomenul natural nu intere­sează "în sine", ci doar "pentru altul", pentrusensul său tăinuit.

E drept că tot Hegel ajunge, prin negareanegaţiei, la o nouă şi superioară înfrăţire amiturilor anterior delimitate. Vorbind de unciclu reprezentat în mod curent în tot Orien­tul Apropiat, de pildă la fenicieni, dar şi laegipteni sau la greci, un ciclu care şi-a găsit

cel mai celebru prototip în reprezentareapăsării Phonix, cea care se arde pe sine iardin cenuşa ei se naşte o Phonix tînără şi plină

de noi puteri, dialecticianul descifrează tre­cerea necesară din negaţia naturală (alienare,moarte, "mod-de-a-fi-altceva") în suprimareanegaţiei prin înviere şi reîntinerire. Finitulnatural şi suprimarea lui de dragul împlini­rii infinite sînt reluate de Adonis şi de Afro­dita, de Castor şi de Polux. "Semnificaţia

acestui mit nu e numai transformarea naturii,ci e în genere trecerea de la viaţă, de la fiin­tarea alternativă, la moarte, la negaţie şi iarăşi

înălţarea din această negaţie..."In sens cuprinzător, orice mit simbolizează,

întrucît vrea să sugereze tîlcul mediat şi trans­cendent al faptului invocat. (Mitul se şi pre­tează oricînd modernizării datorită polivalenţei

sale simbolice, precum în poezia Arion în carePuşkin îşi descrie salvarea de la soarta prie-

71

tenilor săi decembrişti : au fost pe vapor mulţi,

el le cînta marinarilor, deodată s-a abătut

furtuna, au murit cu toţii, el singur a fostaruncat pe mal, unde îşi intonează imnurilede .odinioară ...) Într-un sens mai limitat,abrupta mitologie orientală de dinaintea echi­librării eline trebuia însă mai degrabă să fifavorizat simbolizarea, graţie discrepanţei reve­late de Hegel dintre faptul natural şi semnifi­caţiile lui ideale, multe şi îndepărtate. Vreausă spun că balena lui Iona e un simbol mai"deschis" decît delfinul lui Arion, şi cu unmai accentuat grad de transcendenţă chiarînlăuntrul acelei imanenţe considerată ca indis­pensabilă artei. Şi pe drept, deoarece artistică

este însăşi povestea balenei. Totodată ea netrimite însă către numeroase sensuri, nu atît"intern"-implicate, cît mai degrabă "ex­tern"-explicitate şi explicabile, sensuri propriiunei lungi tradiţii mitologice, pe care imagi­nea le sugerează, le simbolizează, le revelează

prin efective "trimiteri". Ce fel de sensuri?Le găsim enumerate în orice dicţionar

modern de simboluri. În Polinezia, în Africa,în Laponia, la indieni şi mai ales la arabi,intrarea în pîntecele unui monstru, de obiceimarin, şi ieşirea din tenebre sînt descrise caun rit de iniţiere, legat uneori în mod expresde ideea descinderii în infern şi a renaşterii

ulterioare. Gîndirea islamică îi atribuie bale­nei funcţia de susţinere a lumii, în rînd cuelefantul, crocodilul sau broasca-ţestoasă. În

78

mahomedanism, balena ocupă un rol în genereimportant, ca şi profetul Iona, personaj ata­şat astfel tuturor celor trei religii monoteistedescinse dintr-un aproximativ identic spaţiu

geografic şi istoric. Balena simbolizează laarabi individul în centrul căruia figurează

inima, germene al imortalităţii. A 29-a literă

a alfabetului arab, cu valoarea numerică 50,semnifică "peştele", iar în particular "balena",motiv pentru care numele profetului Iona ededus de mahomedani din această literă, după

cum din ea purcede în Cabală şi ideea uneinoi naşteri miraculoase. Un cercetător con­temporan al "misterelor" acestei litere, leagă

de semicircumferinţa ei, pe rînd, dezvoltareagermenului spiritual, emergenţa fiinţei dinmatca sa individuală şi din mediul cosmic,concavitatea cavernei iniţiatice părăsite, ieşi­

rea lui Iona din pîntecul balenei, întoarcereasa la viaţă. Iar un confrate al său, exeget alaceloraşi sfere simbolice, identifică intrarea luiIona în balenă cu pătrunderea într-o obscură

perioadă intermediară a două stări sau două

modalităţi de existenţă. Balena reprezintă şi

ea "palat de nuntă şi cavou": matricea cos­mică, germenul imortalităţii şi arca salvatoare,recipientul unei comori ascunse, un dogmatic"ou-simbol" cu "plod" lăuntric, necunoscut şi

invizibil, matcă a viitoarelor opoziţii desfăşu­

rate. Masa ovoidală a balenei e comparabilă

şi ea cu joncţiunea celor două semicercuri;şi ea simbolizează înaltul şi adîncul, cerul şi

pămîntul, paradisul şi infernul, viaţa şi moar-

79

tea; şi ea îmbină aspectul sumbru, mortifi­cator (de unde şi asocierea cu leviatanulbiblic) cu cel luminos, renăscător. Iona moareşi învie, se scufundă în tenebre şi renaşte lalumină nouă, închide o stare şi deschide oalta. Funcţia balenei e ciclică şi, în cele dinurmă, restauratoare.

In lectura creştină, relativ inedită şi înbună măsură prelungind interpretările vechi­mii "păgîne", scufundarea lui Iona în pînteculbalenei reprezintă un dublu simbol: al cre­dincioşilor ce se află la anaghie şi al Mîntui­torului în moarte. Iona se află la strîmtoaredin cauza păcatelor lui; Iisus - din cauzapăcatelor celorlalţi; iar Neagoe Basarab includeprintre învăţăturile transmise către fiul său

Theodosie şi pe aceasta: "Ci însă, Iisuse,Doamne Dumnezeul mieu cel dulce, pre tinemă nădăjduiesc într-această vreme de nevoe,să mă izbăveşti din focul cel nestinsu şi dintartarul cel rece, cum ai izbăvit pre Iona dinmaţele chitului."

Paralelismul simbolisticii iudaice şi creştine,

precum şi similitudinea lor cu mitologia greco­romană, sînt însă deconspirate nu numai prinmotivul peştelui de care va fi fost Iona înghi­ţit, ci şi prin cel al furtunii premergătoare

acestui deznodămînt malefic şi de bun augur.Iona adormise în fundul corabiei pe timp defurtună - cum avea să i se întîmple lui Iisusla trecerea lacului Galileii în compania uceni­cilor săi. In somnul lui Iona mulţi comentatoriîntrezăresc o conştiinţă încărcată; alţii sînt de

80

părere că el se crede în afara sferei de influ­enţă a temutului Iahve, în afara oricărei pri­mejdii, şi adoarme pentru că nu se teme denimic. Somnul lui Iisus vrea să semnifice puri­tatea lui blajină şi credinţa lui netemătoare.

Poveştile se ramifică: furtuna se înteţeşte cîttimp marinarii nu se leapădă de Iona; cîndcorabia se umple cu apă şi e în pericol să sescufunde, Iisus e trezit, potoleşte vîntul şi

valul, certindu-le, după care îşi dojeneşte uce­nicii insuficient de credincioşi. Intemperiilemarine primejduitoare şi salvarea corăbierilor

constituie un episod în genere îndrăgit al Bi­bliei, de bună seamă pentru că ea a fost ela­borată de către buni cunoscători ai acestoraventuri. In ambele ei părţi se trece, şi cuaceste prilejuri, de la temeiurile reale către

sensurile simbolice: "El a zis şi a pornit vîntfurtunos şi s-au înălţat valurile mării. Se urcaupînă la ceruri şi se pogorau pînă în adîncuri.iar sufletul lor întru primejdii încremenea.Se tulburau şi se clătinau ca un om beat şi

toată priceperea lor a pierit" - fapt după

care sînt izbăviţi din nevoi şi scoşi la multdoritul liman; "Altul voind să meargă pe apă

şi să călătorească prin cumplitele valuri seroagă la un lemn mai şubred decît luntreacare îl poartă"; de primejdii numai credinţa

poate să izbăvească, "aşa încît cineva, chiarfără să aibă ştiinţa corăbierului, să poată pornipe mare", "de aceea oamenii, încredintîndu-şi

viaţa unui lemn de tot slab, trec prin valuripe o plută şi scapă de moarte" ; "Şi fiind tare

81

loviţi de furtună, în ziua următoare au arun­cat încărcătura. Şi a treia zi. cu mîinile lor,au aruncat uneltele corăbiei" etc.

Naturalul e minuţios descris, dar şi încăr­

cat de sensuri supranaturale, precum ŞI incazul invocat de Cicero, caz analog cu al luiIona, cînd marinarii deduc violenţa unei fur­tuni din cauze tainice şi superioare. S-au cău­

tat interferenţe chiar între aventurile lui Ionaşi întîmplările celebre ale mitologiei eline.Drumul lui Iason, cu argonauţii, spre Colchis,în căutarea Unei de Aur, şi întoarcerea peri­clitată de Aectes, pornit în urmărirea lor;povestea prinţesei troiene Hesione, legată deo stîncă spre a fi devorată de un monstrumarin, pe care o eliberează Hercule; mitulanalog al lui Perseu şi al Andromedei, iniţial

prea puţin asemănător cu al lui Iona, dar separe că remodelat, într-una din variantele saletîrzii, sub influenţa păţaniilor profetului;aventura Semiramidei, fiica unei zeiţe pre­schimbată într-un peşte care ajunge în celedin urmă... la Ninive şi devine acolo ... unporumbel, relevînd coincidenţe într-adevăr

tulburătoare cu numele lui Iona şi cu oraşul

incercărilor sale ... Toate acestea şi multe ·âlteistorii imaginare au prilejuit sublinierea unorasemănări parţiale sau doar presupuse, pînă

ta ipoteza de tot fantezistă după care un captival ninivitenilor ar fi putut s-o substituiepe Semiramida profetului Iona, iar rezul­tatul să-I mai amestece la întoarcere acasă

şi cu Perseu, Andromeda, Hesione ş.a., pentru

82

a plămădi la capătul acestor simbioze carteaatribuită profetului.

Dacă amalgamările din care a apărut

această carte rămîn incerte, propria ei con­tinuitate milenară poate fi însă cu uşurinţă

reconstituită. Printr-o diviziune a rolurilorperfect îndreptăţită, partitura lui Dumnezeuavea să devină de bas, iar a lui Iona - detenor, în oratoriul lui Giacomo Carissimi dinsecolul al XVII-lea. Schiţa lui Rembrandt 'dinmuzeul vienez Albertina, Projetul Iona înfaţa zidului din Babilon, înfăţişează un bătrîn

cu barbă, întru totul asemănător nu numaiprofeţilor închipuiţi, ci şi portretelor şi auto­portretelor rembrandtiene reale, un bătrîn

care tînjeşte culcat pe o parte, înconjurat deo natură aridă şi în spate cu o porţiune dinzidul cetăţii. Cu deosebită predilecţie urma­şii au explorat episodul furtunii şi al balenei.De la naiva frescă a lui Giotto prin modernulfragment al lui Michelangelo de pe bolta Cape­lei Sixtine şi pînă la modern-naivul cîntec allui Armstrong. Sau ca în respectivul detaliual mozaicului din Italia, Scene din viaţa luiIona, ca în tapiseria din Germania, Iona devo­rat de către balenă. Sau ca în acele prelucrări

literare, la care mă voi opri ceva mai pelarg...

o ISTORIE VERITABILA

Engels l-a numit pe Lucian din Samosataun "Voltaire al antichităţii clasice, care aveao atitudine egal de sceptică faţă de toatesuperstiţiile religioase" - dar totodată unautor, dintr-un anume "punct de vedere, platraţionalist". Aprecierea iniţială şi amendamen­tul ei definesc sensul scrierilor celebrului elinnăscut în Siria de nord, ajuns lector şi retorcălător prin diverse oraşe greceşti şi italice,apoi slujbaş pe lîngă locţiitorul împăratului

roman din Egipt..."Ca atare descriu aci aventuri care nu s-au

întîmplat vreodată, la care nu am fost vreo­dată martor şi despre care nu m-au învăţat

alţii. Vorbesc despre lucruri care n-au avutniciodată existenţă şi nu puteau s-o aibă, şi

îi conjur pe cei ce le vor citi, să nu le deanici o crezare." Citez din cartea numită înmod paradoxal de Lucian Istoria veritabilă;

paradoxal şi totuşi îndreptăţit, întrucît e vorbade un model al reportajelor de călătorie ima-

84

ginară (şi de o satiră literară pe deasupra),în care, cu verva, uşurinţa şi cu prodigioasalui fantezie, autorul ne poartă prin mări plinede miracole, prin spaţii extraterestre, pînă înLună şi Soare şi prin subpămîntenele CîmpiiElizee, întreţinîndu-se cu celebrităţi ale tre­cutului, cu Homer de pildă, din perspectivafoarte modernă a celui de al II-lea secol dinera noastră...

în acest şirag de poveşti fantasmagorice şi

pe deplin realiste (întrerupte brusc din pricinapierderii finalului sau pur şi simplu pentru că

el n-a mai fost scris), e inserată o "dublură"

satirică a întîmplării cu Iona, demitizată şi

demistificatoare. Se relatează cum, după unsejour pe Lună, călătorii revin pe un oceanmai familiar lor, populat totuşi de monştri

uriaşi, printre care o balenă întrecîndu-i petoţi ceilalţi în imensitate, lungă de cinci sutede mii "stadii" (ceea ce tradus în metri arînsemna o lungime de o sută şi cincizeci deori mai mare). De-abia apucă povestitorul să

descrie această înfricoşătoare apariţie, că şi

este înghiţit de balenă, împreună cu tovarăşii

săi de drum şi cu vas cu tot, fără să fie însă

zdrobiţi de dinţii ei uriaşi. Pătrunzînd în obscu­ritatea profunzimilor, călătorii nu văd mainimic la început, apoi constată că animalulcare-i ţine în captivitate este atît de mare încîtar putea găzdui un oraş cu zece mii de locui­tori. Lîngă ei descoperă un munte din Iămîile

devorate de monstru şi o pădure cu multepăsări marine. Mai întîi varsă lacrimi amare,

85

apor Incep să se acomodeze, încing un foc şi

pregătesc mîncarea din proviziile ce le au cuei. A doua zi balena îşi cască botul şi ei zăresc

în depărtare munţii, cerul, insulele. Cu şapte

tovarăşi dintre cei mai bravi, reporterul seaventurează în pădure, descoperă un mic tem­plu ridicat în onoarea lui Neptun, mai multemorminte şi coloane, un izvor de apă limpede,un cîine, un bătrîn alături de fiul său. Bătrî­

nul se jeluieşte noilor-veniţi că, îngropaţi devii, ei seamănă acum morţilor. Şi, conducîn­du-i la cabana în care s-a adăpostit, le rela­tează cum în timpul unei călătorii din Cipruîn Italia au fost înghiţiţi acum 27 de ani, cumdin întregul echipaj numai ei doi au scăpat,

iar acum îşi duc zilele cultivînd legume, pes­cuind şi culegînd fructele pădurii. Din neno­rocire, mai au şi nişte vecini neospitalieri,fioroşi, barbari, în număr de peste o mie.Povestitorul asistă apoi personal la lupte crîn­cene, trăieşte un timp în pace, apoi se ivescalte fiinţe fantastice, viaţa în balenă ,devineinsuportabilă; în sfîrşit se descoperă un mij­loc eficient de scăpare: încing un imens foc,animalul sucombă în arsuri, prizonierii treccu bine printre fălcile lui, îi aduc o jertfă zeu­lui Neptun şi pornesc pe mare către noi aven­turi...

Intîmplarea pe care a imaginat-o şi a rela­tat-o Lucian este într-adevăr şi sceptică, înraport cu superstiţiile religioase, dar şi de unraţionalism plat. A dispărut Dumnezeu, audispărut misiunea lui Iona, temerea şi credinţa

86

lui, incifrate în psalmul compus din elemen­tele mai vechilor psalmi, a dispărut întreagasimbolică a povestirii, religioasă şi laică, auto­ritară şi umanistă. S-a păstrat aventura, însine şi pentru sine amuzantă. Fantazînd cuo vădită detaşare de gravitatea profeţiilor şi

chiar cu intenţia zeflemisirii lor, Lucian des­crie un pîntece de balenă pînă la urmă iden­tic lumii "din afară", cu păduri, izvoare, cîini,cu oameni buni şi răi şi cu un templu ridicatîn cinstea aceluiaşi Neptun, căruia i se oferă

jertfe după eliberarea dintr-o captivitate des­tul de liberă de altfel - imaginată cam pemăsura libertăţii reale, destul de stingheri­toare, din vremea imperiului roman. Pro­gramatică apare intenţia reducerii supranatu­ralului la natural, a fantasmagoriei la dimen­siunile fireşti ale vieţii, chiar dacă acestea sîntextinse cantitativ. Deplasărilor realiste le cores­pund accente comice, într-o înfrăţire carac­teristică epocii şi în ton cu mutaţiile predi­lecte de la sublim spre umil. Luciditatea sedovedeşte a fi demascatoare şi la figurat şi

la propriu, se smulg măşti nobile înşelătoare

de pe o faţă cel mult comună, dacă nu chiarhidoasă. Orizontul iniţial cuprinzător al mitu­lui se îngustează însă sensibil pe parcursulacestor intervenţii aproape chirurgicale. Mer­sul obişnuit înlocuieşte zborul temerar, în con­cordanţă cu trecerea omenirii de la un stadiupoetic la altul prozaic. Proza vieţii e mai certă

şi mai limitată decît poezia ei. Lucian are înfond dreptate cînd socoate "veritabile" aceste

87

istorii inventate. Dominant în imaginaţia aces­tui străbun al baronului Munchausen rămîne

adevărul lucid, raţional, zîmbitor, bine dispusşi binevoitor, fără excesive iluzii la adresapreţului omului, preţ în scădere de la o vremela bursele lui de evaluare.

Intr-un fragment celebru şi adesea invocat,Marx numeşte comedia - ultima fază a uneiforme proprii istoriei universale: "zeii Eladei,răniţi de moarte în chip tragic în «Prometeuînlănţuit» al lui Eschil, au trebuit să moară

încă o dată în chip comic în dialogurile luiLucian."

Schimbarea de perspectivă schimbă tonali­tatea multor scrieri. Privită "dinainte", car­tea lui Iona părea comică, în raport cu maivechile şi mai gravele profeţii; privită "dina­poi", din unghiul demitizării operate deLucian, ea îşi redobindeşte dimensiunile tra­gice. Tot astfel, confruntat cu Tartarin dinTarascon, don Quijote îşi recîştigă tragismul.Pînă şi Sir John Falstaff, cel din drama isto­rică Henri IV, îşi sporeşte coeficientul de gra­vitate dacă este judecat prin prisma ipostazeisale de tot degradate din Nevestele vesele dinWindsor...

Ultima fază a unui ciclu istoric se poatedovedi a fi doar penultima lui fază, urmată

de alta efectiv finală. In dialogurile lui Lucianau trebuit să moară în chip comic nu numaizeii Eladei, ci şi Dumnezeul iudeilor şi alprimilor creştini. Lucian este nu numai unuldintre cele mai bune şi mai lucide izvoare

88

de care dispunem cu privire la creştinismul

timpuriu, ci el se recomandă, prin fragmen­tul citat, şi ca un excelent interpret critical iudaismului tîrziu. Pamfletul său reducela ridicol simbolul balenei; retroactiv pri­vit, Iona dobîndeşte însă un nimb mai tragic.

Cartea lui Iona l-a rănit şi ea de moartepe Iahve. Autorul ei anonim n-a mai putut fiEschil. Dar, hotărît lucru, nici Lucian nu afost...

NAUFRAGIATUL

E curios, dar Iona, "tragedia în patrutablouri" din literatura română contemporană,

seamănă la prima vedere mai puţin cu ori­ginalul biblic decît cu parafraza lui persiflantă

de peste cîteva secole, deşi e puţin probabilca Marin Sorescu să fi consultat pentru libera,densa şi originala sa improvizaţie dramatur­gică istoria astăzi aproape necunoscută a luiLucian. Impărţirea în patru tablouri ar ficorespuns celor patru capitole biblice iniţiale,

dacă acţiunea sinuoasă de acolo n-ar fi fostdin nou restrînsă doar la episodul balenei,şi încă într-o relecturare inedită. Spun: dinnou, gîndindu-mă tocmai la Lucian, pe carede asemenea nu l-au interesat nici antece­dentele şi nici urmările acestei unice aven­turi, descrisă ca atare.

Sorescu izolează şi el întîmplarea cu balena(în original consemnată numai, la începutulşi la sfîrşitul celui de al doilea capitol, ase­meni unei paranteze în care e închis psalmulmai întins al izbăvirii), o izolează şi o lăr-

90

geşte într-un vast monolog al omului "foar-tesingur", dedublat în voci antinomice "după

cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele

scenice". Rezultă un şir de variaţii pe o temă,

care in extremis ar putea fi privite ca unpsalm modem şi laic. Tonalitatea pare şi eaîntru-cîtva înrudită cu aceea a lui Lucian, printăişul ei ironic, satiric, de continuă zeflemeala adresa lumii şi a personajului care dinlipsă de interlocutori îşi face lui însuşi destăi­

nuiri. In batjocura de sine se insinuează însă

tot mai hotărît tristeţea, melancolia, suferinţa.

Tragismul irumpe din subtext în text, iesela suprafaţă, se dilată, se revarsă, fără a-şi

anihila contraponderea comică. Se încheagă

astfel o tragedie sfioasă, ruşinată, . ascunsă,printre şotii - amestec agreat de un secolpredispus să-şi cenzureze şi să-şi bruieze avîn­turile sublime sau exclamaţiile de durere, sus­pectate a fi la fel de impudice -, oricum otragedie, hotărît poetică, temperată prozaicdoar din discreţia lucidităţii. ar, cam aceastafusese şi mixtura experimentată de autorulanonim al scrierii (pentru noi) iniţiale, altmin­teri destul de tîrzii, după cum am văzut; omixtură în care, dincolo de ghiduşii, precum­pănise gravitatea, jocul însuşi preschimbîn­du-se într-un joc serios, personajul fiind com­pătimit şi de compătimit în însăşi postura luide victimă neputincioasă, maltratată la pro­priu şi la figurat.

Sorescu era îndreptăţit astfel să-şi intitu­leze tablourile - "tragedie", depăşind un

91

scrupul frecvent al unor dramaturgi moderni,care nu văd nici în jurul lor suficiente valoricerte pentru o scriere tragică şi adesea nudescoperă nici în sinea lor certitudinile nece­sare acesteia. Fără îndoială, Iona este, în ceimai contemporani termeni, şi judecat şi jude­cător, un om care se spovedeşte lui însuşi,

deci fără şansa unei absolviri cît de cît liniş­

titoare; dar, ca sărman exponent al speţei

sale, el mai este şi valoare totală, o persona­litate sau măcar o persoană adînc îndurerată,

care merită a fi deplînsă şi chiar este deplînsă.

La cea de a doua privire, Sorescu se situează

ca atare pe spirala istoriei literare - printr-odublă negaţie - într-un punct consonant cuprototipul biblic şi la antipodul copiei luizeflemitoare.

Prin personajul său, autorul însuşi îşi expli­citează, de altfel, discret şi cu umor, filiaţia.

"Am auzit o poveste cu unul înghiţit de unchit", fără a şti exact dacă "acela" a mai ieşit

zdravăn la lumină - poate s-a dat înapoi,şi-a făcut vînt şi a ieşit fluierînd - "c-amauzit numai partea asta, a-ntîia, care ne învaţă

clar că poţi fi înghiţit de un peşte". Autorulse face şi el a fi auzit doar prima parte alegendei, mulţumindu-se cu învăţătura, pen­tru el într-adevăr principală şi principială,

după care un om se poate trezi pe jumătate

mort, ferecat în întunecimea unui pîntece saua unor pîntece de peşti, fie ele şi simbolice.Tocmai pentru că simbolurile îi sînt însă deo­sebit de dragi, el nu poate ca măcar aluziv

92

să nu fi depăşit amintita primă parte a întîm­plării. Dovadă că Iona e pescar şi cele două

personaje mute cu bîrnele în spinare, care îşi

fac apariţia în două rînduri, o dată în interio­rul Peştelui II şi o dată în ultimul - sînt totpescari, care neîncetat pescuiţi fiind, nu ştiu

la rîndu-le decît să pescuiască (măcar în vis,un crap, un morun, o plătică, o Iîţă, dar obalenă nici măcar în vis) ; şi poate din cauză

că atîţia sfinţi apostoli fuseseră pescari, pen­tru a sugera enorma distanţă despărţitoare

Între acei profeţi şi apostoli şi aceşti bieţi

muritori (distanţă cam de la "veşnica pome­nire" la "veşnica mistuire"). Sau o altă dovadă,

că şi acest Iona îşi aseamănă detenţiunea cumoartea, speră că ieşirea lui va echivala cuo nouă "naştere", se roagă mamei sale ­într-unul din pasajele lirice sfîşietoare - să-I

mai nască o dată ("ne scapă mereu cîte cevadin viaţă, de aceea trebuie să ne naştem me­reu"), dar după ce-şi dă seama cît de groaseşi de impenetrabile sînt zidurile acestui nouVavilon, recunoaşte că aduce cu un dumnezeucăruia i-au ieşit toate minunile, şi venirea pepămînt, şi viaţa, şi moartea, dar odată ajunsaci în mormînt nu mai poate învia, se potic­neşte tocmai la înviere şi nu mai are nici glassă le strige credincioşilor: "Oameni buni, învi­erea se amînă !"

Construcţia seamănă cu a unui existenţialist

ateu, gravă prin necredinţă şi prin înfriguratacăutare, atentă la chinurile omului mai multasuprit decît revoltat, nu prea încrezătoare

93

chiar şi în fericirea destinului sisific. Pre­cumpăneştediagnosticarea lucidă a suferinţelor

continuu îndurate de către speţa umană şi

de către individualităţile exemplare.La început Iona mai stă în gura peştelui,

nepăsător, cu năvodul aruncat, zicîndu-şi că

marea e bogată, dar şi moartea e lungă, că

n-are noroc şi i s-a sfîrşit ecoul, că s-ar puteaisca o furtună, că marea nu poţi să ţi-o

schimbi, că bine e să visezi doar peşti şi maibine e să visezi marea fără peşti, că pescar denori fiind şi tot ai aduce repede potopul. Gurapeştelui se închide însă, şi Iona se trezeşte în"mizeria acvatică" a unui pîntece uriaş. "In­cepe să fie tîrziu în mine", constată el melan­colic şi frumos, a fost înghiţit de viu sau"de mort", ca cel din povestea neclară cu chituldin care nu ştie dacă a mai ieşit - "nu cred,cine-ţi mai iese afară, pe vremea asta ?" Ilsupără că se respiră atît de greu, dar e bucu­ros că, din imprudenţa temnicerului, i-a rămascuţitul, cu care ar putea răzbi la libertate. DarPeştele II îl înghite pe primul, nu pe cel micca în zicală, dar pe unul se înţelege mai micdecît el, oricît ar fi altminteri de mare. Ionase şi simte ca în burta mamei, dar ar vrea să

şi iasă din chit, c-a mai ieşit dintr-unul, să

scape de umezeala asta ca să poată sta toată

ziua întins la soare; drept care taie peretelecu cuţitul, apoi îl zgîrie cu unghiile, cu unicaunghie in care s-a transformat tot ("una puter­nică, neîmblînzită,ca de la piciorul lui dumne­zeu"), dar din Peştele II (în care uitasem să

94

spun că era o mică moară de vînt, de care Ionaa fost atras ca de un vîrtej, ferindu-se tottimpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn- oare pentru a nu împărtăşi soarta lui donQuijote? !), deci din Peştele II ajunge în Peştele

III, şi mai încăpător, şi mai dezolant. Din acestmoment începe să se gîndească mai puţin lapeşte, la lume, la tot felul de legături întreidei, între lucruri, între subiect şi predicat, lacei doi copii ai săi şi la soţia lui; numai demama lui îşi mai aduce aminte, care proba­bil că şi ea s-a gîndit într-o clipă esenţială avieţii la mama ei, şi tot aşa "pînă se ajungela o singură mamă, imensă şi bună ..." Vreachiar să-i trimită mamei sale un mesaj de nau­fragiat, dar aruncă scrisoarea pentru ca ea să

creadă că feciorul ei e bine sănătos "şi nu seteme de singurătate". Ar dori totuşi "să treacă

dumnezeu pe aici", dar rămîne numai cu peştii

halucinanţi din spatele ochilor săi, puii mon­strului mare, gata să-I mănînce... Şi reaparecu o barbă lungă şi ascuţită ca a schivnicilorde pe fresce (sau ca a profeţilor din imagina­ţia noastră) în spărtura ultimului peşte spin­tecat de el, într-o finală tentativă de evadare.Un timp speră chiar că a ajuns afară, caută cuprivirea marea, vede că e cam pustiu în jur(s-ar fi dus oamenii la pescuit), apar din nouPescarul I şi Pescarul II, suprapuşi de fapt ba­lenelor aidoma numerotate ("de ce întîlnescmereu aceiaşi oameni ?") şi se dumireşte în­tr-un tîrziu că orizontul e doar "o burtă depeşte" şi tot ce se poate vedea e "nimic, decît

95

un şir nesfîrşit de burţi". De aceea nu poateda Iona oamenilor un liniştitor "exemplu deînviere" în această lume clădită din peşti rîn­duiţi unul într-altul şi în care "trăim şi noicum putem înăuntru". Şi se convinge (într-oultimă identificare cu ilustrul său predecesor)că, prooroc fals cum a fost, n-a ştiut să ghi­cească viitorul; şi încearcă atunci să-şi pre­zică măcar trecutul, dar nu poate identifică înceaţă nici pe cei care i-au fost bunici şi pă­

rinţi, nici şcoala şi nici poveştile acolo învăţate

altădată, ci - într-un suprem şi deznădăjduit

efort - numai numele său propriu. Şi cuacest unic punct arhimedic în lume şi în ra­port cu lumea, el se hotărăşte să pornească îndirecţia opusă, ·căci "totul e invers", spintecîn­du-şi burta cu cuţitul, spre a răzbi cumva lalumină...

Dezolantă poveste, într-adevăr, jucăuşă laînceput şi apoi din ce în mai sumbră. Cu oviziune adecvată întunericului din balenă, sin­gurătăţii lui Iona şi situării sale nu atît din­coace de naştere cît dincolo de moarte. Perso­najele camusiene pendulaseră între a fi soli­tari sau solidari; balanţa înclină de astă dată

către solitudinea unui solilocviu aproape solip­sist - noroc că destinat nouă, celorlalţi -,programatic subliniat şi prin tovărăşia celordoi beckettieni pescari muţi: Iona e singur întoate şi pentru totdeauna, fără copii, soţie şi

mamă, fără trecut şi viitor, cu unica şansă dea se regăsi în propriile sale adîncuri, în carede asemenea nu prea ne putem încrede; căci

96

"e greu să fii singur", fără îndoială, dar dru­mul invers e în fond acelaşi drum, cu noi ela­ustrări simbolice, nu macro. ci micro-cos­mice, nu suprapuse ci implicate una într-alta,pînă în străfundul eu-lui spintecat - care eu,dacă-şi va uita părinţii, lucrurile, ideile şi le­găturile toate, îşi va putea din ce în ce maigreu aminti chiar şi propriul nume.

Spuneam că la Lucian viaţa dinăuntrul

balenei seamănă de fapt cu viaţa oameni:lordinafară. La fel şi în parabola lui Sorescu,unde balena este corespondentul, tragic deastă dată, al lumii întregi. Privirea personaju­lui e tot mai îndurerată, neîncrezătoare în razade lumină care să străpungă împărăţia întune­ricului. I'pna e omul însu i în .alnica lui trecereprin aceasta vale a plîngerii, dar fără speran aînvrerfi. Filiaţia s-a inversat: Iona e autenticulIisus, deoarece este omul care "îşi face vînt îndumnezeire, ca leul, la circ, în aureola lui defoc. Dar cade în mijlocul flăcărilor." Creştinis­

mul credea în îndreptarea poveştii lui Iona prinaceea a Mîntuitorului. Acum totul se reîn­dreaptă conform cu alcătuirea nedreaptă alumii: Iisus-Iona nu se poate mîntui nici pesine, darămite pe ceilalţi. Intelept este, pare ani se sugera, să ne recunoaştem în posturaacestui Iona, cel fără de noroc, înghiţit de viusau de mort, visînd peşti sau mări fără peşti,

trecînd chinuit dintr-o balenă "reală" într-altasau dintr-un chit "sufletesc" într-altul, înaintesau înapoi, în sus sau în jos, pînă la urmă nucontează, căci invierea "se amînă" oricum.

97

Cea mai măiastră piesă de pînă acum a luiSorescu se si tuează în filiaţia pe care ne-amobişnuit s-o numim existenţială, dacă nu chiarexistentialistă. O ilustră dar problematică fi­liaţie, cu multe capcane în drum. Dostoievskişi Nietzsche au exploarat cu înfrigurare şi cuextaz consecinţeleînsingurăriinihiliste în urma"morţii lui Dumnezeu". Ce se va întîmpla cuomul stingher, părăsit de oblăduirea părin­

tească, în care nu mai are încredere şi de carenu mai are trebuinţă, cu omul care cel multîşi face vînt în dumnezeire - ca leul, la circ,în aureola lui de foc, prăbuşit în mijlocul flă­

cărilor -, fiindcă nu mai poate crede copilă­

reşte în înviere, în nemurire, în mîntuire?Dostoievski afirmă că el va cădea iremediabilpradă nihilismului imoral şi anihilator, dacă

nu-şi va putea recuceri vechile certitudini.Nietzsche e hotărît să opună mediocrităţii pro­zaice şi emasculate o poezie viguroasă, virilă,

barbară, Camus acceptă cu luciditate năruirea

credinţei şi caută compensarea într-un uma­nism deznădăjduit, într-un salt - mortal, ce-idrept, pentru mulţi dintre eroii săi - de ladestrucţie la construcţie, de la nihilism la noiimperative etice, de la retragerea solitară laimplicarea solidară în boală şi moarte, suferinţă

şi jertfă, luptă şi eroism. Eugen Ionescu caută

să menţină şi el echilibrul precar dintre laturileopuse, dar înclină vizibil balanţa din ce în ce, ,către acel rege muribund care şi el uită rîndpe rînd toate legăturile logice, filozofice, psi­hologice, etice şi chiar familiale, îşi uită rudele

98

şi chiar numele, fiindcă moartea e singura cer­titudine şi învierea nu va mai avea loc. IarBeckett pune punctul pe i, prin trecerea de lapersonajele mute din preajma destrămării ce­lor cuvîntătoare încă, pînă la pierderea trep­tată şi de către acestea din urmă a darului dea pricepe sensul cuvintelor şi de a le articula,într-un accentuat proces de senilizare, la pro­priu şi la figurat, o senilitate vecină cu mute­nia morţii...

Parabola lui Sorescu nu este împinsă atîtde departe, dar se înscrie pe aceeaşi traiectorie.Ea debutează lucid, laic şi umanist, se menţine

astfel pe parcurs, dar raţionamentul urmatpune în cele din urmă sub semnul întrebării

chiar utilitatea acestor postulate. Umanismulpesimist are oricum o ţesătură ambiguă şi

umanismul însuşi poate fi periclitat prin pro­gramatica supralicitare a pesimismului: ofoarte deschisă şi hotărîtă pledoarie pentru om,cum este neîndoielnic cea de faţă, se poate în­gusta pînă aproape de pierderea obiectului ei.

Sorescu nu a restrîns numai tematica tra­gediei sale, comparativ cu a cărţii iniţiale; credcă el a restrîns, cu sau fără voie, şi semnifica­ţia ei. Un întortocheat calvar în şi pentru lumes-a metamorfozat într-unul abstras lumii. Unghem de contradicţii concrete şi de chinuri con­crete a devenit o lăuntrică, sufletească şi ab­stractă dualitate. Şi oarecum monotonă în com­paraţie cu polifonia originalului. Deoarece drepteste că autorul anonim nu vroia să fie niciateu şi nici măcar laic, vroia să construiască

99

dimpotrivă o parabolă intru susţinerea credin­ţei, dar desfăşurarea vie a povestirii a mutatîn chip decisiv centrul ei de greutate de la odezbatere religioasă spre una etică şi istorică.

Pînă la urmă, cartea lui Iona se constituie în­tr-un poem al istoriei viclene şi întortocheate,într-o pildă de filozofie a istoriei şi de con­fruntare a personalităţii singulare şi însingu­rate cu necesităţile istoriei. Ce să facă Iona, nuatît cel ferecat în pîntecul balenei, cît mai alescel prins în capcana timpului său real? Cum să

trăiască, să izbîndească sau să se jertfească

individul confruntat cu o menire a sa maimult decît individuală şi înfruntat de ea?!

La distanţă de peste două mii de ani, zidu­rile reale din Vavilonul sau din Ninive de altă­

dată (în cazul din urmă, înalte de peste o sută

de picioare şi flancate de o mie şi cinci sute deturnuri de două sute de picioare) s-au transfi­gurat în pielea unei balene şi apoi în bucatade piele din podul palmei stîngi, pe care Ionalui Sorescu îşi scrie inutila sa chemare de S.O.S.~,Save OUl' souls" înseamnă "salvaţi-ne sufle­tele". Cum pot fi ele salvate? Scriind scrisoareaşi apoi aruncînd-o, trecînd dintr-un pîntec în­tr-altul şi spintecîndu-ţi propria burtă? Saureuşind să scapi din balenă (Peştele 1) pentru aajunge în oraşul Ninive (Peştele II) şi a-ţi ducepînă la capăt existenţa de fals profet (Peştele

III) ? Situaţiile par identice, dar se deosebescmult. Nu prin inexistenţa lui Dumnezeu, învarianta recentă, şi iluzoria sa existenţă (ase­menea unui Pescar II, fără de vîrstă, figurant

100

şi mut) în varianta veche; ci prin absenţa sauprezenta istoriei. Poate că două milenii realeşi d~e să-I fi predISPUs--pe om la puretra~ existenţiaLe. Să nu Ultâmmsă că şi înspate e omului de acum două milenii erau altedouă milenii, nici ele doar miere şi ambrozie.Motiv pentru care să se tînguie şi el, să dispereşi să dorească moartea. Ca apoi să pornească

totuşi pe calea lui, în care multe pot ieşi pe dos,dar nu chiar toate. lAbsurd~ pare doar sătriumfe în acea strame poves e de demult.Faptul că există în ea un sens ascuns, sensfavorabil nu balenelor ci oamenilor, îl dove­deşte chiar nevoia cîte unui nou Iona, a cărui

renaştere, după atîtea e ecuri şi batjocoriri, nuo mai pot împiedica nici eii şi nici dumnezeii.

CREDINŢA ŞI T,AGADA

De vreme ce veni vorba, incidental şi nuprea, de Feodor Dostoievski, voi intercala unintermezzo între două scrieri anume şi pe de-aîntregul consacrate lui Iona, de dragul uneiacare aduce doar vorba de el, incidental şi nuprea. Am în vedere Fraţii Karamazov. In ca­pitolul "Din viaţa părintelui ieromonah Zosimarăposat întru Domnul, întîmplări povestite deel şi înfăţişate în scris de Alexei FeodoroviciKaramazov", la punctul b, "Despre rolul Sfin­tei Scripturi în viaţa părintelui Zosima", vor­bind de grăunciorul mic, mic de tot care, arun­cat în sufletul norodului de rînd, va dăinui

pînă la sfîrşit în inima lui, Zosima îşi argu­mentează pilda prin cîteva exemple: "Vă în­doiţi că norodul va putea să înţeleagă? Incer­caţi atunci să-i citiţi mai departe mişcătoarea

poveste, atît de duioasă, a preafrumoasei Es­tera şi a trufaşei Vasti; sau minunata istori­sire despre proorocul Iona în pîntecele chitu­lui. "

102

Ultima constatare, oricît ar fi de entuziastă,

nu incită la comentarii. O consemnez pur şi

simplu. Un alt fragment poate în schimb ge­nera interesante controverse. El este inclus încapitolul "Vedenia lui Ivan Feodorovici. Dia­volul", sub forma unei "legende" relatată luiIvan în cursul dramaticei lui confruntări decătre diavolul exasperant de banal şi de pono­sit, lui Ivan care îşi aduce doar în final amintecă "anecdota" asta o inventase el însuşi la şap­

tesprezece ani, ca elev de liceu, şi că întreagadeci halucinaţie se dezlănţuie acum în propriulsău suflet răvăşit.

Dublura sa necurată îi povesteşte prin ur­mare că ar fi trăit în "evul nostru medieval",al diavolilor, un mare filozof, un gînditor carenega totul, legile, conştiinţa, credinţa şi mai cuseamă viaţa de apoi; astfel încît după moartea fost osîndit să străbată prin beznă un eva­drilion de kilometri pînă să i se deschidă por­ţile raiului. Dar el s-a împotrivit poruncii dras­tice, deoarece nu vroia să-şi bată picioarele("nu vreau, uite-aşa, din principiu !") şi s-aculcat de-a curmezişul drumului. A zăcut aşa

aproape o mie de ani, dar văzînd că nimic nuse întîmplă şi că îndărătnicia lui nu impresio­nează pe nimeni, s-a sculat frumos şi şi-a luatpicioarele la spinare. A mers cît avea de mers,a ajuns la ţintă şi - avertizează diavolul ­de aici încolo începe adevărata anecdotă: căci

după ce porţile raiului i s-au deschis, n-autrecut nici două secunde şi omul a prins astriga sus şi tare că face într-adevăr să umbli

103

nu un cvadrilion, ci un cvadrilion de cvadrili­oane şi de un cvadrilion de ori încă pe atîta casă intri în rai. "Intr-un cuvînt, a început să

cinte «osana», făcînd exces de zel. Ba chiar aexagerat în asemenea hal, încît unii locatari airaiului, cu mai multă demnitate, în primele zileniei n-au catadicsit să-i dea mîna: prea repedetrecuse de partea conservatorilor! Tempera­ment rusesc, ce să-i faei !"

Pentru ce am repovestit această ingenioasă

anecdotă, care în concepţia lui Dostoievski vi­zează în mod critic traiectoria efectivă sau posi­bilă a nihiliştilor timpului său, oameni revol­taţi şi virtuali conservatori, socialişti înfocaţi

şi uneori, după aceea, apărători la fel de cate­goriei ai ordinii, dar care vizează, pînă la urmă

în mod autocritic, şi propria sa traiectorie dela adeptul convingerilor lui Petraşevski şi

nonconformistul batjocorit pe eşafod din înaltamilă împărătească, pînă la prietenul lui Pobe­donosţev şi educatorul marilor duei în spiritulconformismului deplin faţă de ortodoxie, pra­voslavism şi ţal' ? ! Am repovestit-o din pricină

că acest erou-antierou e caracterizat, la un mo­ment dat, în termeni deosebit de semnificativi:"Ia sufletul unui ateu rus luminat - se pre­cizează - şi amestecă-l cu sufletul proorocu­lui Iona, care a boscorodit trei zile şi treinopţi în pîntecele chitului, şi ai să-ţi dai sea­ma ce fel de om era gînditorul care s-a întinsde-a curmezişul drumului."

Iată formula-cheie a legendei, pe lîngă carenu puteam să trec nepăsător. Inainte de a

104

prIVI prin lupă amestecul diagnosticat, dintresufletul unui ateu rus luminat şi sufletul pro­orocului Iona, mi se pare important să cir­cumscriu locul exact în care această caracteri­zare e introdusă în anecdotă. Momentul esteplasat după moartea filozofului, cînd el află

verdictul care-l obligă să străbată un cvadri­lion de kilometri şi i se opune cu indignare("asta contrazice toate convingerile mele").Pentru explicitarea caracterului său amalga­mat este aleasă aşadar tocmai secvenţa răzvră­

tirii supreme, cînd el se întinde de-a curme­zişul drumului, apogeu al negării şi al nihilis­mului, înainte ca el să fie readus - în ter­meni ironiei, desigur - pe calea cea dreaptă

şi să se convertească la adevărata. credinţă.

Faptul merită reţinut. Mai întîi, pentru că

în acest fel formula li se potriveşte tuturor ni­hiliştilor dostoievskieni din faza revoltei lorîndîrjite (deci şi lui Ivan, celui din teribilaconfesiune făcută lui Alioşa la restaurantul"Metropol" şi celui de acum, în stare de su­premă dedublare, continuînd totuşi, în esenţă,

demonstrarea acelui zguduitor "nu accept !"din capitolul Pro şi contra). Iar în al doilearînd, pentru că aceeaşi formulă ne fereşte deo simplistă delimitare a celor două componentecaracterologice după criteriul: ateul neagă,

Iona afirmă, ateul se culcă de-a curmezişul

drumului, iar Iona va striga "osana"...Convertirea personajului anonim este însă

descrisă într-un mod batjocoritor de către Dos­toievski, autor de scrieri apocrife pe marginea

105

celor sfinte; felul său de a concepe religia estefoarte departe de cel canonic şi dacă nu ar fifost constrînsă la concesii tactice biserica pra­voslavnică ar fi putut să procedeze cu el la felde dur ca şi cu Tolstoi, celălalt mare răzvrătit

din sînul ortodoxiei ruse.Se poate replica, nu fără temei, că persifla­

rea acestei convertiri rămîne pentru Dostoiev­ski o persiflare a nihiliştilor şi nu a convertiriidorite de el sinceră şi ideală. Este limpede că

romancierul pune diagnosticul unei boli de­testate de el, deşi îi resimţise din plin tentaţiile.

Revolta i se pare nesinceră şi interesată, iarpseudoconvertirea - oportunistă şi laşă. Imo­rale i se dezvăluie şi progresismul "copiilor"din anii 40 şi conservatorismul aceloraşi ajunşi

în anii 60 "părinţi" ; ca şi nihilismul aceloradintre "tinerii" anilor 60 care la rîndul lor vorputea să intoneze peste un timp "osana" încinstea rînduielilor pămîntene şi cereşti, exa­gerînd fără prea multă demnitate şi ruşine.

Cum a procedat, de ce n-am recunoaşte-o,Dos­toievski însuşi: întîi a negat multe, în rînd cuateiştii ruşi luminaţi, pe urmă a zăcut la ocnă,

ca profetul Iona în pîntecele chitului, şi peurmă a parcurs nu chiar un cvadrilion de kilo­metri, dar destul de mulţi, din Siberia înapoipînă la Petersburg, oraş în care nici nu ajun­sese încă bine cînd i-a şi trimis ţarului şi mi­niştrilor săi, de pe drum, primele scrisori de"osana", făcînd atîta exces de zel încît uniidintre colegii săi l-au cam evitat: prea repedetrecuse de partea conservatorilor!

106

Nu atît gradul de aplicabilitate a anecdoteila destinul lui Ivan Karamazov (sau al lui Ro­dion Raskolnikov, Ippolit Terentiev, NikolaiStravoghin, Versilov) şi în parte la însăşi

soarta lui Dostoievski mă interesează acum,cît mai ales structura acestei anecdote prinprisma coeficientului său de relevanţă pentrusufletul proorocului Iona. Posibilitatea ames­tecării acestuia cu sufletul unui ateu rus lumi­nat, ca şi aceea de a se obţine rezultatul prin­tr-un filtru comic, ironic, satiric, de zeflemea,de persiflare, de batjocorire mi se par la fel deimportante. Personajul cel mai des invocat deDostoievski din Vechiul Testament a fost as­pru lovitul Iov, dar nu ţin minte ca imagineaacestuia să fi fost replămădită vreodată în chipcomic, şi cu greu ar fi putut fi. Cît priveşte

gradul comic implicat în ipostazele noi ale luiIisus, precum în comportamentul donquijotescal prinţului Mîşkin, acesta coincide cu o ati­tudine binevoitoare, de simpatie, de compasi­une, de iubire - potrivit cu o epocă în careşi cele mai sublime porniri începeau să îm­brace veşminte groteşti. Sufletul prooroculuiIona, în combinaţia sa cu sufletul ateului rusluminat, este supus însă unui tratament neier­tător. Oare numai fiindcă Dostoievski nu-iputea suferi pe ateii ruşi luminaţi, transferîn­du-şi în mod uşuratic antipatia şi asupra per­sonajului biblic? Sau pentru că, indiferent deaceastă antipatie, sufletul lui Iona putea fichiar ab initio asociat unui suflet luminat şi

ateu?

107

Ultima întrebare mi se pare a fi deosebit depalpitantă. Ea indică şi descifrează retroactivascunsele valenţe moderne ale personajuluioriginar, valenţe sfidînd autorităţile sacrosan­cte ale timpului său. Ori să fi fost ipotetica aso­ciaţie a lui Dostoievski de tot gratuită? Nucred. Un mare scriitor care mai era şi un exce­lent cunoscător al Bibliei, credincios pe deasu­pra, nu şi-ar fi permis niciodată o asemeneaerezie, dacă ea nu s-ar fi întemeiat pe ceva.Analiza scrupuloasă a textului biblic "incrimi­nat" o dovedeşte, de altfel, corectă în cel maiînalt grad. Comportamentul lui Iona atuncicînd fuge din faţa Domnului şi atunci cînd serevoltă ulterior împotriva deciziilor lui măcar

tiranice dacă riu şi arbitrare ("Uite-aşa, dinprincipiu !"), este a unui gînditor luminat şi pejumătate ateu; cum pe jumătate atee sînt şi

poveştile cu furtuna, cu balena, cu oraşul Ni­nive şi cu vrejul. Iona este un dedublat mo­dern, şi credincios şi revoltat împotriva credin­ţei - la începutul şi la sfîrşitul cărţii. Refu­zînd porunca Domnului, el seamănă cu perso­najul care se culcă încăpăţînat de-a lunguldrumului; compunînd psalmul său de scuză

şi cinstire, nu după ce porţile raiului i s-audeschis, ci după ce a fost închis în iadul pîn­tecului de balenă (raiul şi iadul sînt interşan­

jabile, o ştim de mult: nu degeaba îşi închi­puie Svidrigailov viaţa viitoare ca pe o ma­gherniţă oarecare, un fel de baie ţărănească,

afumată, cu pînze de păianjen prin colţuri !),el seamănă aceluiaşi personaj în faza sa con-

108

servatoare, cu "osana" pe buze; acest com­portament supus şi ascultător se continuă şi îndrumul său lung, de foarte mulţi kilometri,pînă la Ninive. Deosebirea intervine doar ul­terior; de aci încolo - ca să repet vorbelediavolului - începe adevărata anecdotă. Dos­toievski a uitat anume sau a vrut să uite că

nu numai răzvrătitul poate deveni un conser­vator, ci acesta, după eşecul conservatorismu­lui său, poate să redevină un mai aprig răz­

vrătit. Ceea ce i se şi întîmplă lui Iona, înfinal mai cu temei supărat pe stăpînul raiuluidecît oricînd înainte. Rezultă că sufletul luiIona se poate amesteca şi înaintea parcurgeriicvadrilionului de kilometri cu sufletul unuiateu luminat, dar mai cu seamă după parcurge­rea lor inutilă şi după nereuşita tentativă dea intra în graţiile stăpînului.

Dostoievski a avut o intuiţie profundă

atunci cînd i-a dat poveştii lui Iona o întorsă­

tură comică. Dar tot Dostoievski ştia că din­colo de toate peripeţiile lor comice, persona­jele sale, în sufletul cărora a existat ceva şi

dintr-al nefericitului Iona, îşi pot în cele dinurmă reafirma tragismul, au dreptul de a seconsidera eroi tragici în ciuda a tot şi a toate.Rodion sau Ivan, ca să-i numesc pe cei maicaracteristici dintre ei, s-au luat la trîntă cuDumnezeu şi - în ciuda erorilor lor efectiveşi a resentimentelor autorului faţă de ei ­au dovedit şi măreţia unei revolte eşuate. Maiales Ivan, exemplar prin neacceptarea nu alui Dumnezeu ci a nedreptei lumi făurite de

el, prin neacceptarea biletului de intrare înrai cu preţul unor lacrimi de copii nevino­vaţi. Iona de asemenea nu pe Dumnezeu îlreneagă ci lumea sa fals întocmită, în care ise oferă o misiune absurdă şi dinainte com­promisă. Nu de Dumnezeu se îndoieşte Ionaci de dreptul său de a hotărî soarta indivizilorşi a popoarelor. Iar nesupunerea şi răzvrăti­

rea unui credincios reprezintă primul pas sprenecredinţă. Atitudinea lui Iona e caraghioasă,

şi luminată. Nu poate încă să nu fie caraghioa­să, dar poate fi de pe acum luminată.Anecdotalui Dostoievski se răstoarnă într-o demons­traţie inversă celei dorite de el, dar cel puţin

la fel de plauzibilă. La antipodul motivaţiei

lui Zosima, istorisirea despre proorocul Ionaeste într-adevăr minunată.

BALENA ALBA

Cu bună ştiinţă am păstrat pentru laurmă reincarnările lui Iona dominate de spi­ritul grav, rareori sau deloc înmuiat de ten­taţia parodierii. Am procedat astfel. deoareceviziunile mai mult sau mai puţin groteşti, fără

a fi trădătoare în raport cu o scriere care dincapul locului a tolerat fisuri în sublimitatea ei,au ajuns că accentueze compromisurile pînă

aproape de compromiterea lui Iona; şi deoa­rece - parcă în susţinerea preferinţelor din­colo de grimase, ale personajului şi ale comen­tatorului - reîntrupările ce şi-au asumat risculseriozităţii, riscul tratării pe faţă măreţe şi în­durerate, s-au impus printre variantele mo­derne cele mai revelatoare ale temei.

Cu toate că Moby Dick, romanul americanminunat şi derutant de la mijlocul secoluluitrecut, nu este o variantă propriu-zisă. Eldebutează printr-un lung şir de "extrase" ehi­tologice, furnizate - se precizează cu umor- de către un ajutor de ajutor de bibliotecar,printre fişele ilustrative e şi un citat din Iona

111

("Atunci Dumnezeu dădu poruncă unui peşte

mare să înghită pe Iona"), situat însă printremulte alte autorităţi precum Facerea, Iov,Psalmii, Isaia, Plutarch, Pliniu, Lucian, Mont­aigne, Rabelais, Bacon, Shakespeare, Spenser,Hobbes, Bunyan, Milton, Dryden, Edge, Pope,Goldsmith, Jefferson, Burke, Cuvier, Hawt­horne, Cooper, preocupaţi toţi de balene ; caşi printre mărturii de călătorie, cîntece, amin­tiri ş.a.m.d. Voi concede tot astfel influenţele

resimţite în Moby Dick din Shakespeare,Browne, Burton, Sterne, Rabelais ş.a. ; precumşi influenţa Bibliei, sau numai a primei salepărţi, egală ca însemnătate sau evident supe­rioară celei a lui Iona (am în vedere cartea luiIov cu deosebire). În fine, Melville e original,fidel pînă la urmă doar sieşi, propriilor obse­sii, cu un univers care îi aparţine integral şi

cu tradiţii funcţional implicate Într-o carteprogramatic înnoitoare.

Numai după precizarea că Moby Dick nueste, aşadar, sub nici o formă o reeditare alui Iona, sau a lui Iov, sau a oricui altcuivastrăin de unicul său demiurg, şi că povestealui Iona nu poate fi în speţă substituită demen­tei urmăriri a balenei albe de către căpitanul

Ahab şi echipajul vasului "Pequod", îmi voilua permisiunea să izolez în continuare mo­mentele de contact efectiv dintre cartea luiIona şi Moby Dick. Chiar din acest unghi limi­tat şi particular, tema mi se pare a fi reală

şi fascinantă. Pe două planuri: unul local şi

uşor localizabil, celălalt general şi simbolic, în

112

acord cu acel simbolism atotinvadator de careîn etapa timpurie a noii literaturi americanes-au ataşat Nathaniel Hawthorne şi HermanMelville, spre a-l pătrunde şi desăvîrşi.

"Ziceţi-mi Ismael", ni se recomandă poves­titorul fictiv al cărţii, cu un nume biblic desi­gur, dar desemnînd un personaj înzestrat cuo gîndire modernă, iscoditoare, tolerantă,

emancipată de legăturile religioase, de teamă,

de supunere, chiar de speranţă în divinitate- şi, recomandindu-ni-se, o porneşte în direc­ţia portului Nantucket, spre a se îmbarca peo balenieră. Se opreşte în New-Bedford, ni­mereşte în plimbările sale la capela "Vînătoru­

lui de balene", o capelă în formă de corabie, cutribord şi babord, şi enoriaşi ascultîndu-şi

căpitanul, pe părintele Mapple, care le rein­terpretează din amvon (în acest al nouălea

capitol al romanului, Predica) povestea profe­tului Iona. De fapt din nou doar prima eijumătate, cu furtuna şi balena, o poveste dincare, sub atenta lui îndrumare, marinarii carese vor avînta în curînd pe urmele altor balenesă poată trage învăţămintepioase.

Părintele Mapple spune deci o rugăciune,

înalţă un imn celui prăbuşit în adîncul chitu­lui, citează în sfîrşit ultimul verset al primuluicapitol din cartea profetului, care figurează

şi ca moto al romanului, şi apoi exclamă:

"Iubiţi camarazi de bord, cartea asta, carenu cuprinde decît patru capitole, este unadintre cele mai subţiri şuviţe din puternicaparîmă a Sfintei Scripturi", îndreptînd astfel

113

atenţia auditoriului spre straşnica pildă, măr­

turisită de Iona însuşi în psalmul său de teamă

şi de speranţă: "Ce nobilă e cîntarea pe care-oînalţă el, din pîntecele balenei! o cintaremăreaţă şi furtunoasă ca talazurile mării!"

Învăţăturile acestei cărţi, zice Mapple, ne pri­vesc pe noi toţi, ca nişte păcătoşi ce sîntem,şi pe el cu deosebire, în calitate de cîrmaci alsufletelor. Iona a păcătuit, şi-a primit grabnicpedeapsa, s-a pocăit şi s-a rugat şi a fost izbă­

vit. Pe lîngă păcatul nesupunerii el a luatasupra lui păcatul fugii de dinaintea lui Dum­nezeu : s-a îmbarcat într-o corabie la Iafa sauIope cum i se spunea altădată, pe coasta Siriei,punctul cel mai răsăritean de pe Marea Medi­terană, cu destinaţia Tarsis, cel mai îndepărtat

loc din Spania, aşezat la peste două mii de milespre vest, dincolo de strîmtoarea Gibraltar ­"Tarsisul nu putea fi alt oraş decît Cadizulde astăzi; aceasta e părerea învăţaţilor". Şi

după toate aceste indicaţii geografice lămuri­

toare pentru oamenii obişnuiţi cu mările, cumilele marine şi cu porturile spre care să sepoată orienta, Mapple le descrie, tot pe înţe­

lesul lor şi cu libere modernizări, primireafugarului ticălos, neîncrederea întemeiată amarinarilor Jack, Joe, Harry, discuţia cu căpi­

tanul care i-a cerut un preţ de, trei ori maimare decît cel obişnuit, spre a-şi risipi îndoie­lile, somnul lui Iona în mica sa cabină, amă­

nunţit descrisă cu acest prilej, apoi dezlănţui­

rea furtunii, bănuiala marinarilor, mărturisi­

rea deplină făcută de cel vinovat, care îi şi

114

roagă să-I arunce în mare ca pe "o ancoră" ;în fine deznodămîntul după a cărei consumare"balena îşi închide peste el colţii de fildeş,

aidoma unor zăvoare albe peste-o temniţă".

Şi, evocînd evlavia prizonierului, Mapple îşi

avertizează "camarazii de bord" că nu le dă

pe Iona ca exemplu de om care a păcătuit, cica exemplu de om care s-a pocăit, şi în pri­mul rînd lui însuşi şi-l dă ca exemplu, fiindcă

dintre toţi el este "păcătosul cel mare". Dreptcare, pentru a-şi grava pilda tălmăcită şi maistatornic în memorie, o mai recapitulează odată, eveniment cu eveniment, pînă la cea dea doua poruncă dată lui Iona de a porni spreticăloasa cetate a Ninivei şi de a propovădui

"Adevărul în faţa Minciunii" _.- fiindcă vai şi

amar de cel ce nu propovăduieşte adevărul

sau de cel care propovăduindu-1 altora esteel însuşi un fugar dinaintea Domnului!

Acest capitol pe de-a întregul consacrat luiIona a fost conceput în termeni religioşi atîtde intransigenţi şi de rigizi, mergînd pînă lapostularea nesocotirii de sine obligatorii în faţa

poruncilor divine, încît însăşi exacerbareapuritan-ascetică i-a răsturnat în mod neaştep­

tat sensul. Contrar celor afirmate iniţial, secuvine să recunosc acum faptul că într-o atîtde absolută gravitate nu putea să nu se fiinfiltrat, tocmai din pricina verticalităţiiţepene

prea orgolios afişate, un accent umoristic saugrotesc, de ridicolă naivitate, astfel încît pînă

şi discrepanţa dintre spiritul totalitar al pre­dicii şi situarea ei într-o capeIă-corabie, în

115

prezenţa unor camarazi de bord şi cu referirila meseria familiară lor, pare să aibă aerulunei uşoare parodieri - nu ştiu exact dacă

în sine, sau în optica mai liberalului Ismael,sau doar pentru noi, cititorii unui veac învăţat

cu scepticismul... Mapple îl are în vedere nuatît pe Iona cît mai ales pe enoriaşii săi şi pesine însuşi, oameni reali care nicidecum nu sepot nesocoti pe sine, nu pot urma fidel porunciprea autoritare, au porniri şi interese pămîn­

tene, şi se surprind mereu în postura presupu­sului păcătos. Demonstraţia nu priveşte astfelnici cerul şi nici infernul, ci viaţa de toatezilele a acestor neinfricaţi vînători de balene,obişnuiţi să îndure, sub un cer străin, setea,foamea şi colţii duşmanului - şi care, printrevicisitudini, şi-au inventat ori au fost de acordsă li se invente o călăuză cu un suflet tot atîtde aspru ca şi al lor.

"Predica" părintelui Mapple, unica para­lelă locală şi localizabilă a romanului cu stră­

vechea carte, reactualizeazăo strictă dogmatică

teologală dintr-o perspectivă realistă şi laică.

Iona devine camarad de bord cu Jack, Joe,Harry, un marinar oarecare pe balenierelesecolului al nouăsprezecelea, frate bun chiarşi al căpitanului Mapple, cel care tînjeşte dedorul absolutului şi e supus tentaţiilor relative.predicatorul modern dedublat, suferind, sfî­şiat, omul pocăit şi omul păcătos, profetul­timonier care se împotriveşte dorinţei de ase sustrage propovăduiriiunor adevăruri neplă­

cute şi visează probabil nu umilinţa înternni-

116

ţării într-o balenă ci răpunerea în semn derăzbunare a însăşi temutei balene albe...

Ca atare Iona nu mai are loc în mitologiaînfruntării simbolice - veşnică, dîrză, neîm­păcată, pe viaţă şi pe moarte - dintre Ahabşi Moby Dick. Motivele biblice impregnează

însă romanul cu o constanţă şi o intensitatefără pereche pentru arta acestui practic şi

pragmatic veac. "Şi a săvîrşit Ahab, fiul luiOmri, fapte rele înaintea ochilor Domnului,mai mult decît toţi cei ce au fost înaintea lui",fiindcă nu i-a fost de ajuns să cadă numai înpăcatele regelui Ieroboam, ci a început să slu­jească lui Baal şi să i se închine, ridicîndu-iun jertfelnic în Samaria şi făcînd o dumbră­

vioară şi pentru Astarte, încît "şi-a pierdutsufletul său", iar cînd a murit şi a fost dus şi

înmormîntat, şi carul lui spălat în iazul Sama­riei, "cîinii i-au lins sîngele lui Ahab, şi des­frînatele s-au scăldat în spălătura acelui sîn­ge..." Din acest prototip descinde noul personajde roman, transfigurat însă tocmai într-unsimbol al urii neîmpăcate împotriva Răului.

Motive obscure au făcut ca în lume să se fiîntronat Răul, iar dacă Creatorul nu vrea saunu poate să-I stirpească, atunci trebuie să-i

dorească anihilarea, cu o hotărîre monoma­niacă, măcar acest bătrîn bolnav şi cu unpicior înlocuit din osul adversarului său teri­bil. Un adversar al cărui principal prototipeste biblic şi el, leviatanul penultimului capi­tol al cărţii lui Iov, descris cu lux de amă­

nunte cotidiene şi plastice, dar ca un "împărat

117

peste toate fiarele sălbatice", ca un balaur cucare nu-i chip ca omul să facă "legămînt".

"Vei putea tu să-i găureşti pielea cu săgeţi şi

capul cu cîrligul pescăresc ?". "Cine a deschisvreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sîntingrozitori !". "De măreţia lui se tem şi valu­rile, valurile mării se dau înapoi în faţa lui"."Să-I atingi cu sabia nu foloseşti nimic, nicicu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul"."El lasă în urmă o dîră luminoasă şi adinculpare un cap cu plete albe". Etc.

Ahab ar trebui să ştie toate astea, să

cunoască arhetipul balenei albe şi propriul săuarhetip, fiindu-i limpede că variantele tîrziinu pot sparge tiparele prestabilite, ci le potdoar modula, că înfrîngerea lui de către levi­atanul reîntrupat este inevitabilă, să-şi amin­tească poate chiar îngăduinţa dată "draculuicelui mincinos să fie în gura tuturor prooro­cirilor acestora ai tăi", întru pierderea celuice se cuvenea pierdut. Melville îngrămădeşte

rînd pe rînd argumentele menite să-I întoarcă

din drumul său damnat, construieşte îndeosebiacel conflict memorabil cu adjunctul său Star­buck, care încearcă zadarnic dar tenace să-I

abată de la deznodămîntul iminent... pînă cînddementa încăpăţînare a căpitanului, urmărind

o aceeaşi unică menire în lume, aceea de aelibera lumea de malefieul Moby Dick, îl con­vinge, îl constrînge, îl supune şi pe adjuncthipnoticei adeziuni la cauza dinainte pierdută

a comandantului său.

118

Ahab cunoaşte, bineînţeles, riscurile aven­turii sale. Le cunoaşte raţional sau, mai binezis, le-ar putea cu uşurinţă cunoaşte dacă s-arlăsa în voia raţiunii. Ceea ce refuză însă, încre­dinţîndu-se instinctelor, afectelor, dorinţelor,

voinţei şi în special urii fără de limite împo­triva balenei în care vede simbolul viciilorabătute asupra acestei planete. Ahab e însetatde răzbunare, o simte pe deplin justificată,

asanatoare, salvatoare, dispus fiind de dragulei să dea frîu liber pornirilor sale satanice, să

pactizeze la nevoie cu însuşi necuratul.Literatura secolului trecut, filiaţia ei roman­

tică, a răsturnat tabelul valoric tradiţional,

a acordat adesea întîietate personajului titanic,demonie, satanic, luciferic, faustic, rezervîn­du-i în consecinţă lui Dumnezeu un rol nuodată pasiv, regresiv, de frînă a înnoirii. Dacă

lucrurile s-ar fi petrecut după reprezentările

marinarilor credincioşi şi cumpătaţi, cadrulştiut s-ar fi păstrat neschimbat, vînătoarea

s-ar fi limitat la balenele obişnuite şi "Pequod"s-ar fi întors la timpul potrivit acasă, încărcat

cu uleiul necesar unei vieţi îmbelşugate, pen­tru ca apoi s-o pornească iar în alte călătorii,

nu scutite de neşansă dar conforme oricumcu sacra şi pămînteana ordine a lucrurilor.Ahab nu acceptă această calmă desfăşurare

a. vieţii, micul ei ciclu filistin (sau acceptă

tocmai marele ei ciclu mitologic !), din simplulmotiv că atunci Moby Dick ar brăzda pe maideparte în voie şi de nimeni tulburat oceaneleşi ar culege în drumul său noi şi noi victime.

119

Ceea ce Ahab refuză de fapt, şi mCI nupoate să nu refuze, este acea ordine stator­nicită a universului în care, graţie tainiceivoinţe divine, i se asigură un loc privilegiatucigaşului, călăului, celui care la propriu şi

la figurat e un neom. El refuză predestinareaîn care este implicat şi răul, încearcă s-orenege, s-o răstoarne, s-o anihileze pe temeiulvoinţei sale libere şi neîngrădite. Ahab îiseamănă în această privinţă lui Ivan Kara­mazov, prin neacceptarea lumii absurd întoc­mite de Dumnezeu, ceea ce duce la rupereaalianţei cu Dumnezeu. Şi îi mai seamănă prinneputinţa de a găsi vreo cale de ieşire dinaceastă nebună şi înnebunitoare stare delucruri, în afara tentativei de a opune răului

înrăirea, de a se mîntui de ucigaşi prin crimă.

Avea temei Camus să-i alăture oamenilorrevoltaţi, moderni ca structură şi metafizicienica patos.

Se ştie că pe Melville l-a obsedat raportul"triunghiular" om-Dumnezeu-rău:predestina­rea a tot şi a toate să însemne oare şi predes­tinarea răului? Calvinistul nemulţumit decalvinism se zbătea să priceapă relaţia obscură

dintre o voinţă divină obligatorie şi voinţa

umană liberă. Dacă lumea este fals întocmită,

se mai cuvine oare să te supui necondiţionat

celui care a întocmit-o astfel? Sau individuluiîi este dat dreptul să se răzvrătească după

voia inimii lui? Şi este oare această rebeliunecu adevărat liberă sau e tot predestinată? Iarîn cazul din urmă n-ar fi tot Dumnezeu cel

120

care poartă răspunderea pentru sfidarea luiDumnezeu? Răspunderea pentru dinamitareaordinei de el stabilită şi pentru dinamitareacelui care a cutezat să o dinamiteze? Răspun­

derea şi pentru negare şi pentru eşecul

negării ?!Pînă la urmă însă nu aceste interogaţii

încîlcite ale unei dogmatice teologii calvinistemă interesează, ci implicarea predicii luiMapple în istoria rebeliunii lui Ahab; deşi secuvine reţinut adevărul important după carerevolta împotriva întruchipării răului însem­nează implicit revoltă împotriva predestinării

şi ca atare împotriva lui Dumnezeu însuşi.

Legătura dintre predicatorul smerit şi căpita­

nul rebel nu ne poate scăpa, chiar dacă ea nueste directă şi mărturisită. Altminteri întregcapitolul despre capela "Vînătorului de balene"ar fi gratuit. Pînă şi numele capelei intonează

însă un viitor laitmotiv al romanului, iar MobyDick va descinde astfel nu numai din leviata­nul cărţii lui Iov ci şi din balena cărţii luiIona. Doar şi balena trimeasă întru pedep­sirea omului nesupus tot Domnul a născocit-o.

Drept care, la un mai înalt nivel filozoficdecît cel strict caracterologic sau temperamen­tal, acest om nesupus, Ahab, se va putea recu­noaşte în acel om nesupus, Iona adică, pecare îl renaşte într-o ipostază mai dîrză şi

mai temerară, fără compromisuri şi confor­misme. Prin refuzul său de a urma poruncadivină şi prin tentativa sa de fugă, Iona a vrutşi el să se sustragă predestinării şi să demon-

121

streze o individualitate capabilă de opţiuni

libere. Ar fi putut şi el să ştie, şi raţional şi-a

şi dat probabil seama, că rebeliunea nu aresorţi de izbîndă; acest lucru nu l-a împiedf­cat totuşi să se răzvrătească. Mai mult decîtatît: Iona a vrut şi el să se opună în felulsău răului, sau măcar să i se sustragă, să nuparticipe la proliferarea lui, bănuind că atîtreuşita cît şi nereuşita misiunii sale vor ducela înmulţirea victimelor, dintre care multeinocente, fie din rîndul ninivitenilor fie din­tr-al iudeilor. Dacă decizia de a nu pedepsioraşul Ninive îşi avea într-adevăr temeiul inargumentul celor o sută douăzeci de mii decopii nevinovaţi şi al unui numărmare de dobi­toace de asemenea nevinovate, atunci cIarvă­

zătorul Iona se putea la rîndul său pe dreptcuvînt întreba, de ce li se permite ulteriorasirienilor, lăsaţi cu dărnicie în viaţă chiarprin intermediul misiunii sale, să ucidă omulţime de alte dobitoace şi să tîrască înrobie o mulţime de' alţi oameni neputincioşi

în a deosebi dreapta de stînga lor? !Eroii lui Dostoievski şi 1van Karamazov cu

deosebire au cutezat să răstoarne în mod spec­taculos argumentul invocat de Dumnezeu înultimul verset al cărţii lui Iona, şi să se ridicemînioşi împotriva acelei lumi a lui Dumnezeuîn care li se permite unor părinţi demenţi saumoşieri bestiali să chinuiască copii nevinovaţi,

fără obişnuinţa de a deosebi binele şi răul, şi

nepricepuţi în cuvintul îndreptării, devreme cesînt prunci şi hrăniţi cu lapte... Mîrţoaga ucisă

122

în bătăi din visul lui Raskolnikov şi chinulcopiilor din relatarea lui Ivan către Aleoşa ­iată temeiul fizic al revoltei lor metafizice. Alrevoltei credinciosului Aleoşa, ţin să reamin­tesc, al bunului şi smeritului mezin obligat delogica implacabilă a fratelui său mai mare să

dorească pînă la urmă şi el uciderea călăilor.

Cum să nu fi rîvnit la uciderea ucigaşului le­viatan căpitanul Ahab, cel dur şi lipsit de sme­renie? Iar dacă mai liberalul Iona nu s-a gîn­dit la aşa ceva decît tîrziu şi pentru niniviteni,cum să nu fi încercat el anterior să evite mă­

car participarea la o misiune incomodă şi pe­riculoasă, preferînd să ajungă mai degrabă vic­timă decît călău ? Şi să nu fi pus chiar un focmare în pîntecele balenei, în varianta pe careşi-a imaginat-o Lucian, pentru a-şi omorî tem­nicerul şi pentru a ieşi în fine la lumină, sausă nu fi încercat, ca în aceea a lui Sorescu,să-şi taie cu cuţitul sau cu unghiile un drumde evadare ori măcar o fereastră mică princare să poată fi zărită lumea din afară?!

Revolta, de la cea laşă şi blîndă pînă la ceacurajoasă şi frenetică, este implicată, orice s-arspune, şi în destinul lui Iona. Melville nu-laprobă necondiţionat pe Ahab dar, ca şi Star­buck, trece din ce în ce mai hotărît de partealui. De partea omului temerar care nu-şi în­doaie genunchii în faţa nici unei predestinări

şi care nu vrea să se nesocotească pe sine dedragul lui Dumnezeu. De partea omului carenu vrea să fie înghiţit de balene şi să mai şi

înalţe temnicerului său psalmi de credinţă. Al

123

omului care vrea să biruie balena. Omul care,dacă va fi înfrînt, legat de duşmanul său pevecie şi tîrît în largul oceanelor răscolite. vaputea fi recunoscut de departe de către seme­nii săi ca un steag al dîrzeniei şi al neîmpă­

cării.

ALEGEREA NF..cESARA ...

Alături de acele reinterpretări moderne alecărţii lui Iona în care, pornindu-se de la unfragment al ei (de regulă povestea chitului), seajunge la o construcţie sensibil deosebită deoriginal, integral datorată noului autor, ală­

turi de folosirea numai a cîte unui motiv arhe­tipal, extinsă într-o viziune inedită şi variată

potrivit cu vorba molieriană "je prends monbien ou je le trouve" - în secolul al douăze­

celea a mai fost alcătuit un poem, singulardupă ştiinţa mea, in care poetul a purces laefectiva repovestire detaliată a vechii istorisiri,epizod cu epizod, deşi urmărea tot scopul dea-şi mărturisi zbaterile şi căutările generate detimpul său. S-a născut astfel o efectivă du­blură, perfect mulată pe original şi lipsită deorice slugărnicie, în care se parcurg toate în­cercările lui Iona, cu un îndreptăţit accent pedeznodămîntullor.

Am în vedere Cartea lui Iona, acest splen­did edificiu epic publicat în revista "Nyugat"pe primele douăsprezece file ale numărului din

125

septembrie 1938 şi căruia Babits Mihăly i-amai adăugat în 1939 un epilog liric, mărturisit

şi accentuat autobiografic, sub titlul Ruga luiIona. Poemul e scris în iambi de cinci, şase şi

jumătate sau chiar şapte şi jumătate de pi­cioare, cu rime împerecheate, într-un limbajcînd foarte modern cînd voit arhaizat, alter­nează procedeele comice şi detaliile de un rea­lism frust cu pasaje retoric-avîntate sau atin­gînd tonalitatea unei ode. îmi este cu nepu­tinţă măcar să sugerez subtilitatea de limbă şi

de stil a acestui produs tîrziu, de fapt final şi

concluziv, din opera poetică a autorului. La ca­pătul unui drum lung şi sinuos, la răspîntia

dintre o boală grea şi moartea iminentă, Ba­bits se confesează şi îşi face bilanţul, întrebîn­du-se dacă nu a comis erori şi dacă va maiavea răgazul de a le răscumpăra. Mă voi res­trînge numai la ţesătura tematică vizibilă şi caidee lesne de generalizat a acestei variantecontemporane, spre a surprinde cel puţin mo­dificările ei din ce în ce mai importante com­parativ cu prototipul antic, spre a înţelege sen­sul unei viziuni fidele şi infidele originalului,precum şi măsura detaşării sale de celelalteprelucrări ale mitului.

Prima parte se mai conformează cărţii ini­ţiale, în spirit şi adesea în literă, pe urmelecelebrei tălmăciri ungare datorate protestantu­lui Kârolyi, pe care catolicul Babits nu sesfieşte să o urmeze totuşi: Iona fuge de po­runcă, deoarece urăşte destinul de profet şi seşi teme de oraş, ar dori să evadeze într-un de-

126

şert sau într-o pădure părăsită, unde să fielinişte, pace şi unde el să se poată simţi ocrotit;fuge de Dumnezeu ca hoţul de călău, se îm­barcă la Iafa spre Tarsis, Domnul trimite însă

vînt mare şi înalţă valuri asemănătoare zidu­rilor unui nou Ninive; marinarii aruncă totulîn apă, înnebunesc aproape de groază pînă nu-ivine cîrmaciului în minte să-I supună pe Ionaunui interogator dur, presărat cu vorbe mari­năreşti fără perdea; Iona se destăinuie sme­rit, opt braţe vînjoase îl saltă peste bord ca nucumva corabia să se scufunde din pricina lui- căci grele sînt plumbul şi piatra, dar maigreu e sufletul apăsat de un tainic păcat -,marea se calmează şi marinarii sleiţi sînt bucu­roşi să-i promită, uşuratic, ofrande Domnului...

Aşadar, cam tot ceea ce ştiam de la auto­rul anonim; în plus cîteva detalii semnifica­tive şi un ton neobişnuit de realist, care cumilenii în urmă nu ar fi fost de conceput.Aceste modificări se continuă şi în a douaparte a poemului, în care se descrie deten­ţiunea din pîntecul balenei, în termeni arhai­zanţi dar şi cu specificarea exactă şi destul debrutală a mediului impropriu. Descindem înadîncul putred şi pestilenţial, într-o întunecimesărată, murdară, umedă şi săracă în aer, des­crise comic şi serios, parodiat şi grav. Mesajulpe care prizonierul îl adresează temniceruluisău suprem, într-o manieră nu prea smerită,

ci reamintindu-i inseparabilitatea lor, amîndu­rora şi necesară şi chinuitoare, instituie o rela­ţie inedită între păstorul şi dulăul său. Peştele

127

il chinuie pe Iona, Iona chinuie peştele, într-unraport local de reciprocitate care se extrapo­lează şi asupra stăpînului de neconceput fără

slugă, după cum nici sluga nu ar putea fi ima­ginată fără de stăpîn. Acesta e şi motivul dua­lităţii lui Iona, smerit şi neînduplecat, dispussă se roage şi să şi denunţe, deoarece nu numaiel se ascunsese de Dumnezeu, ci şi Dumnezeuse ascunsese de el, fără ca vreunuia să-i fi fostdat pînă la urmă să evadeze din faţa celuilalt ;drept care vine ziua a patra şi balena îl varsă

pe Iona la mal, împroşcîndu-l cu sînge, cu gră­

sime şi cu fiere.a întorsătură nouă cu adevărat ne aşteaptă

de-abia în a treia parte a poemului. Potrivitobligaţiei ce i-a fost reamintită, de a proorocisfîrşitul Ninivei, Iona ajunge acum în oraşul

pe ale cărui drumuri întortocheate nimeni nuputea găsi ieşirea în mai puţin de trei zile,ajunge şi începe să predice: în prima zi, ne­gustorilor dintr-o piaţă în formă de stea, darnegustorii îl iau în derîdere şi continuă să mă­

nînce, să se certe, să se înşele; în cea de adoua zi, actorilor şi mimilor neruşinaţi, din­tr-o altă piaţă, unde femeile se adună în ju­rul său, îi adulmecă mirosul de peşte, înfrico­şate şi totodată atrase de sufletul său bărbă­

tesc, aspru şi întunecat; ca în cea de a treiazi, în tovărăşia acestor femei, să se îndreptecătre palatul regal, unde era aşteptat, să fieintrodus într-o sală încăpătoare în care zăceau

leneşi mai-marii imperiului - robii servin­du-i, slugile goale dansînd în faţa lor sau uei-

128

gindu-se întru a lor desfătare - şi să fie aşe­

zat în vîrful unei coloane pentru a-şi ţine învoie discursurile şi a prezice sfîrşitul lumii.Atît de nemilos batjocorit, Iona îl blestemă

atunci pe rege şi curtea, femeile şi palatul, ac­torii şi mimii, negustorii şi meseriaşii, întreguloraş damnat şi imoral, şi o ia la goană printresculpturi, de-a lungul unor săli, coridoare, gră­

dini, trecînd înot un lac, coborînd pe burlaneşi grilaje, în fugă pe străzi, peste bastioane şi

pe lîngă ziduri, pînă afară din cetate, în sufletcu o singură viziune teribilă, că din Ninive nuva rămîne piatră peste piatră. Şi retrăgîndu-se

în pustiu, se obligă să postească şi să se roagepînă cînd, fatidicele patruzeci de zile odată

scurse, cerul se va înroşi de flăcări, pămîntul

se va cutremura şi turnurile cetăţii se vor pră­

buşi, nimicindu-i pe toţi ninivitenii, taţi şi

mame, fii şi fiice, fraţi şi surori, după cumnimicitu-s-a şi întreaga familie a lui Ieroboam.Şi, în aşteptarea sfîrşitului groaznic, el i sedestăinuie Domnului, spunînd că nu voise să-i

îndeplinească porunca, dar iată că a fost con­strîns să predice şi să proorocească, fiindcă

(urmează două rînduri des citate în literaturamaghiară) al păcătosului complice fi-va mutul,iar fratele se cade pentru frate să dea seamă.

Şi se jeluieşte stăpînului că sluga i-a fost bat­jocorită în chip nemilos, că verbul şi adevărul

s-au dovedit a fi arme slabe, şi că el, Iona,iubitorul de pace, a ajuns profetul luptei şi aldistrugerii ; şi îl conjură pe Dumnezeu să dis­trugă oraşul, să extermine neamul pervertit şi

129

toate generaţiile înrăite, fiindcă nici dreaptateaşi nici pacea nu se vor putea instaura pînă cîndflăcările orgolioasei cetăţi nu vor fi atins ce­rul. Dar trece o săptămînă, trec două, trei,patru, cinci, trece ultima zi a sorocului, dimi­neaţa, amiaza şi seara - şi nici o singură casă

din Ninive nu cade pradă focului!Schimbarea de principiu operată de Babits

în această penultimă parte a poemului său ­pe lîngă descrierea mult mai detaliată, maiplastică şi mai concludentă a oraşului - esteneconvertirea ninivitenilor în urma prediciilui Iona. Cei care îl ascultă, îl iau, dimpotrivă,

în derîdere, se amuză pe seama lui, îl batjoco­resc ca pe un tîlcuitor smintit şi vizionar ab­surd, bun doar să-i distreze pe cei obosiţi detreburile cotidiene sau să-i amuze pe cei obiş­

nuiţi cu trîndăvia. Ridicolul în care eşuează

misiunea lui Iona este verosimil din punct devedere istoric, apropiat destinului multor pre­dicatori şi prezicători din acea vreme, neluaţi

nici ei în seamă ; el justifică furia oarbă a luiIona, transformat subit dintr-un fugar speriatşi un adept al vieţii tihnite şi al unor soluţii

paşnice, într-un neînduplecat adversar, înse­tat de sîngele ninivitan ; şi accentuează drama­tismul deznodămîntului,încă nebănuit de pro­fet, ca şi postura lui concomitent groaznică şi

jalnică, chinuită şi caraghioasă.

In partea a patra care încheie poemul,Dumnezeu realizează în fine cu satisfacţie că

acel drept cuvînt al lui Iona începe să dearod în cîte un suflet mai temător, drept care

130

decide să amîne răzbunarea, să aştepte; timpulîi stă oricum la dispoziţie şi secolele îi sîntslugi. Şi se gîndeşte că Iona va pieri, dar că

în locul lui veni-va altul, altă slugă care să-i

îndeplinească vrerea. Iona nu cunoaşte însă

acest gînd înţelept, îi impută de aceea Dom­nului în termeni drastici că a fost constrîns laminciună şi mincinoşi s-au dovedit astfel şi

calendarul şi însuşi Dumnezeu. Urmează epi­zodul cu vrejul, care la Babits ia chipul unuidovleac cu frunză mare şi protectoare, Iona sebucură de umbra răcoroasă, dar dovleacul seusucă şi Dumnezeu îşi moralizează supusul întermenii parabolei ştiute; cu deosebirea că îizugrăveşte iarăşi detaliat şi în culori vii ora­şul de care i s-a făcut milă, secolele. care autransformat această cetate într-o miraculoasă

carte cu imagini a istoriei, îi laudă epocile deglorie şi sutele de mii de suflete care au lo­cuit-o, s-au bucurat de binefacerile ei şi au pă­

cătuit totodată, nu încape nici o îndoială ­dar cine să poată cu exactitate despărţi celefăptuite de dreapta şi de stînga lor? Robuluinu îi rămîne decît să predice, stăpînul va acţi­

ona în schimb, potrivit unei samavolnice divi­ziuni a menirilor. Nu trăiesc etern nici Ninive,nici dovleacul, nici Iona, în locul lor apar alteoraşe, alte plante şi noi oameni, căci în guraDomnului acelaşi lucru înseamnă patruzeci dezile, patruzeci de ani sau de o mie de ori peatît. Şi, sub povara acestei învăţături mult maideşfăşurate decît la origini, cel dojenit îşi

pierde glasul iar oraşul continuă să-şi depene

131

zilele ce i-au fost măsurate întrucîtva maidarnic decît nădăjduise Iona...

Chiar în cadrul unei continuităţi acceptate,tonalitatea şi mesajul se schimbă aşadar cudeosebire în a doua jumătate a poemului. Ba­bits a intuit insuficienţa şanselor de reinter­pretare pe care i le putea oferi episodul cu ba­lena, comparativ cu misiunea la Ninive şi

eşecul ei, şi şi-a canalizat darul său de poet­gînditor cu precădere spre aceste scene dinurmă. El l-a constrîns mai întîi pe Iona la undeosebit de dureros eşec în cetate, l-a întă­

rîtat, l-a împins către atitudini războinice,

extremiste şi i-a potenţat astfel tragedia fi­nală. In confruntarea deschisă de după neim­plinirea profeţiei şi de după pilda cu dovleacul,el şi l-a imaginat pe cel puternic ca explicîn­du-i cu francheţe celui slab motivele pentrucare a fost amînată răzbunarea şi pentru carenu are de fapt nici o importanţă dacă lui Ionai se răsplăteşte supunerea cu greu obţinută

sau dacă i se hărăzeşte batjocura şi ruşinea:

contează doar veşnicia, istoria cea atotcuprin­zătoare, ansamblul schimbării universului, faţă

de care nu contează nici dovleacul, nici Iona şi

nici oraşul, oricum însă mai degrabă un -oraşcu sute de mii de suflete şi cu bogăţiile luitrudnic adunate decît orgoliul unui sin­gur slujbaş care ţine morţiş să i se răsplătească

devotamentul şi să i se împlinească întocmaiprofeţia.

Georg Lukăcs spunea că Babits se judecă

în poemul său de fapt pe sine însuşi, pentru

132

ezitările lui, pentru neacceptarea îndelungată

a unei grele dar necesare misiuni în timpurinoi de răstrişte, pentru iluzia retragerii posibilepe tărîmuri poetice mai paşnice şi mai neanga­jante. Iona, care fuge din faţa necesităţilor is­torice şi care apoi le acceptă, dar îşi dă seamade insuficienţa cuvîntului comparativ cufapta, iar în final recunoaşte cu amărăciune

imposibilitatea concordanţei dintre realităţi şi

idealurile legitime ale omenirii suferinde,' arfi ca atare un alter ego al poetului. Cartea luiIona, dureroasă confesiune autobiografică, arpleda pentru nevoia angajării politice în în­fruntarea inumanităţii fasciste, de un extre­mism anterior inimaginabil. Kardos PaI, bio­graful recent al lui Babits, întregeşte acestdiagnostic prin identificarea unui "mesaj dual":poetul e convins că trebuie să propage adevă­

rul fără a se izola de imperativele epocii încare trăieşte, dar avertizează şi împotrivaeventualităţii degradării acestei cerinţe, prinsupralicitare, în opusul ei nedrept şi inuman;în ambele gînduri, şi în dreptatea lui Iona şi

în temperarea hipertrofierii ei, se relevă untăiş antifascist, cel din urmă veştejind totodată

orice fel de unilateralitate dogmatică.

Poemul este neîndoielnic împlîntat în dra­maticele căutări intelectuale ale unui sfîrşit dedeceniu eroic şi barbar, premergător barbarieişi eroismului celei de a doua conflagraţii mon­diale. Motivele lui lucide, amare şi în cele dinurmă catartice vor să spună, în specificul lorlimbaj nediscursiv şi deci intraductibil, că po-

133

eţii nu mai pot rămîne "au dessus de la melee",că se cuvine să accepte grele misiuni şi poateriscante profeţii, chiar dacă soarta cetăţilor ova hotărî nu cuvîntul lor, ci faptele semenilorlor, toate laolaltă; dar că nici riscul de a nufi ascultaţi, urmaţi şi confirmaţi nu îi dezleagă

de obligaţia participării intense la bătăliile epo­cii lor...

Nu degeaba tace Iona în final, după cepătrunde mai marea şi mai complicata logică

a istoriei, în care lui i-a fost rezervat un rollimitat şi supus erorilor: prin tăcere el încu­viinţează dreptatea nedreptăţii la care a fostsupus. Ruga lui Iona, cutremurătorul epilogliric de numai 26 de rînduri, în care autorulse identifică de astă dată făţiş cu personajul,îl conjură de aceea pe Stăpîn să-i mai per­mită încă o dată celui bolnav şi pe cale de a fidefinitiv înghiţit de gura unei mai întunecateşi veşnice balene, să reia de la capăt ştiuta

aventură: să coboare în adîncul viu, întune­cat, surd şi fierbinte al suferinţelor, nu pen­!ru trei zile, ci pentru trei luni, trei ani saupentru trei secole; să i se permită aşadar cala capătul vieţii să-şi regăsească vechea voceşi să-şi ordoneze cuvintele într-un batalionperfect; să poată spune astfel tot ce mai arede spus cu neînfricare şi cît mai viguros cuputinţă, şi să nu obosească din zori şi pînă-n

noapte sau pînă cînd puterile cereşti şi nini­vitene îl vor lăsa să cuvînte şi să nu moară...

Această ultimă răsturnare spectaculoasă aînvăţăturii lui Iona a fost din vreme pregătită,

134

dar ni se dezvăluie pe deplin doar acum.Muritor, năpăstuit, fricos şi victimă, Iona îşi

asumă în fine destinul cu demnitate şi cuintransigenţă, se arată pregătit şi dornic de aintra în serviciul lui "trebuie-să-fie", conşti­

ent că va putea fi nedreptăţit sau chiar zdro­bit. Alt Sisif într-o altă interpretare decîtcea camusiană, Iona vrea să fie fericit înnefericire şi mai mult chiar decît atît: conşti­

ent de utilitatea jertfei sale. Fără a fi atot­puternic, cuvîntul are şi el un sens superior,el nu schimbă din temelii cursul istoriei, dar îlinfluenţează puţin cîte puţin, iar urmările ­chiar şi cele mai neînsemnate - justifică ade­vărul cu temeritate rostit.

a poveste considerată îndeobşte ca fiinddeprimantă ia astfel o neaşteptată turnură

tonică, stenică. Babits şi-l imaginează în finalpe Iona ca ştiind dinainte tot ce i se va întîm­pla şi acceptînd cu toate acestea sau tocmaidin acest motiv să joace un rol activ în isto­rie. Dar nu cunoscuse oare din capul locului şi

.acel prim Iona deznodămîntul aventurii saleşi oare nu acceptase şi el să-I pregătească dinrăsputeri?

Babits nu laicizează ostentativ o povestereligios aureolată; el păstrează chiar multedin naivităţile unei gîndiri arhaice, nemai­vorbind de rafinata sa limbă biblică, în acărei remodelare a excelat alături de confra­tele său revoluţionar şi protestant, Ady Endre.Pragul superior al dezbaterii purtate de elpriveşte însă în mod neîndoielnic lumea

135

aceasta, a noastră, cu încercările şi bolile ei,cu misiunile şi înfrîngerile ei, cu mersul eiînainte în ciuda a tot şi a toate. In voinţa

divină el răsfringe legităţile istorice deansamblu şi perspectivele umane cuprin­zătoare; iar legea nu face decît să-şi croiască

un drum sinuos prin mijlocirea lui Iona, slu­jitor mărunt şi înşelat. Necesitatea înlocuieşte

predestinarea. Iar libertatea, voinţa individu­ală, alegerea conştientă nu se mai răzvrăteşte

împotriva necesităţii, ca în cazul lui Ahab,ci îi devine aliată de nădejde.

Babits reabilitează hegelianul "trebuie-să­

fie". Şi îl reabilitează şi pe Iona, care şi el"trebuie-să-fie", anume pentru ca istoria să

se umanizeze. Conştiinţa menirii înnobilează

suferinţa şi îi împrumută omului verticalita­te. Dintr-un posibil Sisif fericit Iona devineun virtual Prometeu demn !

... ŞI INCA O MISIUNE

Convins fiind că am epuizat sfera varian­telor şi variaţiilor literare ulterioare - decapitală importanţă - ale mitului urmărit,

mi s-a întîmplat să dau peste un comentariuoarecum lateral, datorat însă celui mai deseamă artist modern al cuvîntului şi care con­firmă unghiul de vedere pozitiv-umanistasupra lui Iona. Anterioară întreprinderii luiBabits cu o bună jumătate de secol, o insereztotuşi în acest punct al relatării mele, nunumai pentru că un fragment publicistic nuare cum se lua la întrecere cu un poem des­făşurat pe această temă, dar şi pentru că oformulare mai tezistă are darul de a rotunjio demonstraţie în plan poetic prin forţa împre­jurărilor mai voalată, ca şi calitatea de a pre­găti o încheiere care nici ea nu mai poate fiprea mult amînată...

...şi cum spuneam, printre multiplele scri­eri autobiografice despre "ruptura" produsă

în concepţia lui Tolstoi şi despre trecerea lui

137

corespunzătoare pe noile poziţii tolstoist-mora­lizatoare, am dat peste studiul filozofic-teo­logic In ce constă credinţa mea?, scris înanul 1883, doi ani după cezura fatidică dintreepoca premergătoare şi ulterioară crizei. Inacest studiu se găseşte şi un fragment expli­cativ privitor la Iona, important şi pentru Ionadar mai ales pentru Tolstoi însuşi, avînd învedere motivele care l-au făcut să se iden­tifice de astă dată în mod expres şi programa­tic cu profetul din vechime.

Lev Nicolaevici polemizează cu "eroarea"potrivit căreia "omului îi este mai uşor să seîndepărteze de lume decît să se supună ispite­lor ei", eroare de mult cunoscută dar împo­triva căreia a fost de fapt "scrisă povestireadespre proorocul Iona..." "Gîndul povestiriieste acelaşi de la început şi pînă la sfîrşit:

proorocul Iona vrea să fie drept de unul sin­gur şi să se îndepărteze de oamenii pervertiţi.

Dar Dumnezeu îi arată că el e un prooroc,că este nevoie de el doar în măsura în carecunoaşte adevărul şi ca să transmită acestadevăr oamenilor rătăciţi, motiv pentru caretrebuie să nu fugă de oamenii rătăciţi ci să

trăiască laolaltă cu ei." Greşeala lui Iona,insistă Tolstoi, constă în a dori "să fie deunul singur înţelept şi bun", motiv pentrucare i se şi întîmplă întîmplarea cu "dovlea­eul", sensul parabolei fiind astfel rezumat:"cunoaşterea adevărului de către tine numaide aceea a fost necesară ca s-o predai celor cen-au avut-o". Iisus a cunoscut, a îndrăgit şi

138

a reactualizat această parabolă atunci cînd,supus tentaţiei, a fost dus de diavol în pustiu,dar şi-a înfrînt tentaţia şi s-a întors în Gali­leea, s-a întors adică din pustiu printre oameni,fără să-i dispreţuiască pentru păcatele lor şi

invăţîndu-i adevărul. Ceea ce, zice Tolstoi,bisericile n-au făcut, pentru că au uitat mie­zul învăţăturii, au trădat oamenii şi au trădat

viaţa, care a devenit din ce în ce mai rea şi

mai greu suportabilă în bună măsură dato­rită lor. Viaţa fericită nu poate însemna însă

altceva decît fireasca legătură cu natura,munca permanentă şi îndeosebi munca fizică,

viaţa de familie, "legătura liberă, de iubire,cu cei mai diferiţi oameni ai lumii", "sănă­

tatea şi moartea nedureroasă". Urmează oconcluzie special subliniată de autor: "Omultrăieşte nu pentru ca alţii să lucreze pentruel, ci ca el să lucreze pentru alţii. Hrănit vafi cel ce va munci." După care, potrivit cutitlul studiului, Tolstoi enumeră principiilecredinţei sale, între altele astfel: "Cred că

eu sînt Ninive faţă de ceilalţi Iona, de la caream aflat şi aflu adevărul, dar şi că sînt Ionafaţă de ceilalţi niniviteni, cărora eu trebuiesă le comunic adevărul..."

Ideea misiunii necesare, pentru că estefolositoare oamenilor, vieţii lor pămîntene şi

sensului acestei vieţi, devine laitmotivul aces­tei remarcabile meditaţii. Pe Tolstoi nu-l inte­resează nici episodul precedent al balenei şi

nici cel următor cu vrejul uscat decît înmăsura în care ele se pot raporta la predica

139

ninivitană, iar această predică îl interesează

numai în măsura în care evidenţiază impera­tivul slujirii obştei de către individul alt­minteri răzleţit. Demnă de reţinut mi se pareşi absenţa dintr-o viziune conştient şi consec­vent "îndreptată" (verticalitatea fiind şi ea"liniară" deoarece îndreaptă sinuozităţile şi

contorsionările opţiunilor pro şi contra),absenţa aproape totală a suferinţelor îndu­rate de Iona: ele nu sînt consemnate, ci doarpresupuse în funcţionalitatea lor practică, ase­menea unui preţ evident şi evident util, neizo­labil de întregul lor rost uman. Numai unindividualist s-ar concentra excesiv asupra pro­priei persoane, deplîngîndu-i eşecurile; chinular putea trece în prim-plan numai la cel preocu­pat prea mult de propria-i personalitate. Tolstoise simte însă din ce în ce mai neînsemnatîn comparaţie cu marile colectivităţi, de aceeanici o înfrîngere în sine nu are cum să-i reţină

atenţia, decît în măsura în care aceasta cores­punde unei victorii pentru alţii. Tolstoi îldojeneşte pe Iona şi se dojeneşte pe sine pen­tru un egocentrism uman şi umanist inaccep­tabil, -ale cărui urme nu le-a putut de totextirpa din comportamentul său. Şi visează oşi mai categorică decît la Babits subordonarea eu-lui său slab, trecător, perisabil faţă delegile morale pe care acest eu le are de slujitşi de propulsat.

Este adevărat că eticocentrismul tolstoian,din ce în ce mai tăios antiestetic, se recu­noaşte a fi şi de esenţă religioasă, legea morală

140

interferîndu-se şi confruntîndu-se în cele dinurmă cu .legea absolutei sacralităţi, aşa cumeste ea revelată în dumnezeire. Tolstoi trebuiasă se întoarcă la mitul lui Iona, ca slujitorrăzvrătit şi umil al unui stăpîn abstract, nevă­

zut, absent. Obsesia ultimelor sale decenii decăutări devine în mult mai mare măsură Dum­nezeu-Tatăl decît Iisus-Fiul, cel care îl sub­jugase pe marele său confrate şi rival Dosto­ievski, şi mi se pare deosebit de semnificativfaptul că, răsturnînd toate schemele în con­trariul lor, teluricul Tolstoi se angajează încăutarea unui punct fix abstract, pe cîtă vremeprin excelenţă spiritualizatul Dostoievski sesimţise atras de pămînteana incarnare a aces­tei abstracţiuni...

Pilda proorocului din vechime începe să

planeze din ce în ce mai evident asupra dra­maticelor confruntări tolstoiene şi tolstoisteale ultimelor sale decenii, şi pentru identifica­rea lor nici nu era absolut necesară descope­rirea unei programatice identificări cu Iona.Descendenţa "ultimului" Tolstoi din spiritulaspru şi umanizat, viguros şi contradictoriu alcărţii lui Iona îmi fusese pe deplin clară cumult înaintea confirmării ei explicite, carenu a făcut decît să introducă în ansambluldat un element multă vreme necunoscut darobligatoriu.

Intr-adevăr, întreaga activitate personală şiobştească, publicistică şi literară a aceluia careşi prin vîrstă şi prin înfăţişare şi prin atitu­dini era pe cale să semene surprinzător proo-

141

rocilor din Vechiul Testament, şi care era con­vins că proorocirile lui vor trebui şi vor puteasalva lumea de păcatele ei (presupuneredreaptă şi nedreaptă, reală şi iluzorie ca încazul tuturor profeţilor şi profeţiilor mai vechişi mai noi), întreaga, zic, această mult lăudată

şi mult hulită activitate se înscrie în cerculde foc al pildei lui Iona. Mărturiseşte doar şi

Tolstoi, cu o smerenie şi o supărare concomi­tent crescînde, cum a vrut el multă vreme să

scape de obligaţiile pe care le simţea de neo­colit, şi pe care şi le-a asumat după aceea,pentru a ajunge martorul neconvertirii ninivi­tenilor epocii sale şi al nepedepsirii lor în ciudapăcatelor care le apăsau sau ar fi trebuit să

le apese sufletul, precum şi martorul proprieisale pedepsiri, în ciuda extraordinarei tenta­tive de a se elibera de păcat.

Fugii lui Iona de la începutul misiunii îicorespunde, ca o tainică rimă, fuga lui Tolstoide la sfîrşitul ei, fuga de familie, de o situaţie

îmbelşugată şi de aceea insuportabilă,de o socie­tate coruptă din temelii; îi corespunde şi i seşi opune, pentru că această fugă, suspectată deduşmani ca drum spre deşert, a fost concepută

şi a fost cu adevărat o fugă din deşert, îna­poi în lume, la oameni, de dragul oamenilor,pentru slujirea celor sărmani şi năpăstuiţi,

supuşi altor suferinţe pe deplin reale şi decare cineva trebuia să cuteze să-i elibereze.Din păcate nu i-a eliberat, calea urmată eraprea puţin eficientă, dar cercul s-a închis şi

142

simbolul unei arte decantate din viaţa s-adesăvîrşit într-o viaţă împlinită asemenea uneiopere de artă.

Tolstoi ne apare ca noul Iona, chinuit şi

fericit că se poate chinui nu în zadar, ci dedragul mulţimii. El a cunoscut şi adîncul chi­tului şi înşelăciunilenoilor imperii, a fost înşe­

lat în aşteptări dar şi-a continuat drumul înciuda neşanselor, a vrut să facă binele pînă

la urmă şi cu tenacitate. Tolstoi este într-ade­văr şi cetatea asediată şi asediatorul cetăţii,

cuvîntul dreptăţii şi dreptatea cuvîntului. Acuvîntului şi a faptei: în mica gară Astahovoşi în drumul ultim de întoarcere către IasnaiaPoliana, străjuit de mujicii neştiutori de cartedar destul de înţelepţi pentru a intui frăţie­

tatea cu el, nu întru Domnul, ci întru drepta­tea pămînteană atît de rîvnită şi pentru acărei instaurare s-a trudit, omenirea îşi luarămas bun de la încă un rob al ei, pre numelesău Iona...

MITUL LUI IONA

Cine putea bănui că acestui al douăzece­

lea secol îi va fi dat să reactualizeze miturilestrăvechi cu o atît de "inactuaIă" stăruinţă?

Să fie oare vorba numai de punctarea uneicontinuităţi fireşti, pe care omul nu suficientde gospodar cu bunurile sale trudnic acumu­late fusese pe cale ici-colo s-o nesocotească

de dragul altor treburi mai stringente? Sausă fi atins oare această nesocotire uneori limi­tele unei efective .discontinuităţi care nu puteasă nu reclame acţiuni compensatoare, acţiuni

în măsură să-i reamintească omului uituc ori­ginea şi menirea lui? Sînt cumva rememoră­

rile mitologic-artistice opuse îndeletnicirilortehnic-ştiinţificeacut contemporane? Sau opo­ziţia e numai la un prim nivel, dincolo de carese deconspiră consonanţe adînci şi nesperate ?!

Faptul rămîne oricum fapt şi pînă să i selămurească motivele: printre cei mai contem­porani dintre contemporanii noştri se insinu­ează predecesori fără de care nu ne mai ima­ginăm muncile noastre diurne şi cărora le

lH

cerem sfat în orele de grea cumpana: Oedip,cel neînfricat în descoperirea unui adevăr carenu poate să nu-l ruineze ; Antigona, fiica lui,care îl însoţeşte pe drumurile pribegiei şi careapoi îşi asumă toate urmările încălcării uneilegi trecătoare, de dragul alteia gravate adîncîn cutele conştiinţei; Sisif, supus în Inferncaznei perpetue de a împinge o stîncă uriaşă

în vîrful unui munte; Prometeu, cel cu ficatulzilnic devorat de vultur şi pe care nu nepierdem nădejdea că Heracles a ajuns într-a­devăr să-I elibereze în drumul său spre Gră­

dina Hesperidelor...Zeus sau interpuşii lui sînt prezenţi în mai

toate aceste legende: fără tirani cu greu pu­teau fi imaginaţi titani ca Prometeu, sau fiişi fiice de regi - muritori de excepţie - caSisif şi Antigona, sau chiar muritori de rînd...ca Iona. Distanţa dintre extreme e maximală

în cazul din urmă: tiranul s-a înălţat într-unteribil Dumnezeu, titanul a descrescut într-unom obişnuit. Nici zeu, nici semizeu, nici regesau odraslă de rege ; pînă la urmă nici măcar

profet sau, oricum, într-alt fel profet decît s-arfi cuvenit. Celelalte mituri conservă ceva dinspiritul "elitar" al cetăţii greceşti. Dimpotrivă,

Iona numai "ales" nu poate fi numit. Stareasa e paradoxală, teza urmărită se răstoarnă

în mod spectaculos: "ales" poate fi numitacela care ştie că nimeni nu poate fi "ales"şi-i învaţă şi pe ceilalţi că numai această recu­noaştere îi conferă omului un statut drept şi

145

nemistificat. Marea cucerire obţinută .de şi

prin Iona mi se pare a fi ca atare un moddemocratic de a privi omul şi de a se consideraal omului, la anotimpul aristocratismului orgo­lios al stăpînitorilor lui presupus absoluţi. Ionaeste firesc, îl vedem, îl simţim, ni-l închipuimsimplu în reuşitele şi nereuşitele lui; Dum­nezeu nu poate fi nici văzut, nici simţit, niciînchipuit, el este artificios şi nereal. Ceea ceştie şi Iona, sau ştim noi, în timp ce-l regin­dim ca pe un contemporan de-al nostru...

Tiranul tiranizeazăaşadar chiar absent fiindsau tocmai printr-o absenţă pe care i-o recu­noaştem obligatorie. Prezent e singur omulşi încă omul singur. Mă intrigă pe mai departefaptul de a nu fi aflat dacă avusese soţie şi co­pii, cine îi fuseseră părinţii, cum arătase oraşul

în care se născuse şi pe care îl părăsise, dacă

prietenii îl conduseseră pînă la marginile lui ;sau poate nu avusese nici un prieten şi pînă

să-i fi venit în minte profeţia şi frica' de profe­ţie trăise de tot retras şi de tot neînsemnat, denimeni şi de nimic însemnat adică, asemeneaunui preatimpuriu personaj gogolian dintr-untîrg prăfuit de odinioară, la care nu se uitasenici o femeie din cercurile mai de vază ale oră­

şelului şi de care nu se ataşase nici un amicdintre meseriaşi, funcţionari sau negustori .....-­cu toate că imi dau perfect de bine seama deinutilitatea oricăruia dintre aceste detalii supli­mentare: povestea este perfectă aşa cum neeste relatată, in puţinele cuvinte cărora nu lelipeşte nimic şi nu avem ce le mai adăuga.

146

Oricît ar părea Iona de singur şi de stingher,destinul lui nu mi se pare a fi nici identicnici asemănător cu al lui Sisif. De aceea Ionanu a putut servi sau a putut servi numai con­trar datelor lui iniţiale drept prototip pentruo viziune existenţialistă. Aceasta pentru că

temeiul povestirii nu e Iona, ci menirea lui;nu individualitatea, ci rostul ei supraindivi­dual. Existenţialistă povestea ar deveni fără

oraşul Ninive, fără de care ea pierde însă

esenţialul. Contează nu un om în sine, ci unom pentru nenumăraţi oameni; pentru po­poare întregi, pe care vrea să le înţeleagă şi

să le călăuzească. Contează nu viaţa ci tîlculei, mai bine zis viaţa cu tîlcul ei. Un tîlc indi­vidualist parcă la început şi refractar indivi­dualismului în cele din urmă.

Pe parcursul derulării şi a datelor iniţiale şi

a posterităţii lor, istoria mitului s-a convertitîn mitul istoriei. Acel univers "sans maître"care, în interpretarea lui Camus, nu i se paretotuşi lui Sisif "ni sterile ni futile", este ununivers depopulat. Nu încape îndoială că şi deDumnezeu, dar cred că şi de istorie. Ni sespune că "fidelitatea superioară" a lui Sisifneagă zeii şi ridică stîncile. Nu ni se spune că

ea neagă şi oamenii dimprejur. De aceea şi

reapare judecata lui "totul este bine". Ea esteîmprumutată eroilor dostoievskieni, la care seasociază însă judecata lui "totul e premis".Sisif poate fi într-adevăr imaginat "fericit"într-o lume fără zei şi fără oameni. El estefericit fără să se sinucidă, după exemplul luiKirillov care fusese fericit sinucigîndu-se.

147

Iona nu este fericit. Şi nici prin gînd nu-itrece că sinuciderea ar fi unica problemă filo­zofică serioasă cu adevărat. " ...ia-mi sufletulmeu, căci este mai bine să mor decît să fiuviu", este o cu totul altă problemă. A înfrun­tării cu un adversar, care te poate mînia,aduce la disperare sau chiar anihila. Lui Ionanu i se ia viaţa şi nici el nu şi-o poate lua.El este mai greu încercat. O va continua pînă

la capăt cu încăpăţînarea celor care caută unsens şi după ce s-ar părea că l-au pierdut.

E trist să împingi spre vîrf o stîncă uriaşă

pentru nimica toată - faptul de a fi dat învileag răpirea Aeginei de către Zeus. Caznadepăşeşte mult vina, şi numai un stăpînitor

absurd putea inventa o pedeapsă publică atîtde nemăsurată pentru o galanterie obişnuită

în intimitatea zeilor. Să presari ţărînă pestetrupul neînsufleţit al fratelui tău, încălcînd

porunca tiranului Creon, este un act mai grav,aparent din aceeaşi sferă a relaţiilor îngust­familiale, dar cu o semnificaţie care le depă­

şeşte mult şi pentru care Antigona continuă

să ne fie un suprem exemplu de moralitate.Şi de tot pilduitoare rămîne pedepsirea lui Pro­meteu care, zice-se, nu s-ar fi mulţumit să deaoamenilor focul, ci ar fi plămădit el însuşi

oameni din humă, însufleţindu-i cu ajutorulfocului - act de nesăbuită concurenţă cu ceicare îşi arogaseră în exclusivitate privilegiulcreaţiei...

Pe Iona îl vom putea situa pe o scară para­lelă celei care duce de la Sisif la Prometeu,

148

nu chiar pe o treaptă de mijloc, ci mai aproapede ultimul decît de cel dintîi. Cu deosebireacă în locurile şi timpurile cînd fusese el mode­lat (nu chiar din humă, dar cu un foc al ima­ginaţiei neîndoielnic sacru), a putut fi liniştit

redus la dimensiunile unui obişnuit om întreoameni, cam bicisnic, cam temător, cam nesi­gur în opţiuni. Măreaţă se păstra lumea,Ninive de pildă, cu care îi era lui Iona datsă se măsoare. Cît de puternic trebuie să fifost acest om slab pentru a înfrunta un oraş

cu şase sute de mii de suflete? Pentru camăcar să încerce a-l înfrunta şi pentru caapoi să încerce a-şi privi înfrîngerea în faţă

şi a-i supravieţui? Măreţia dimprejur nuputea să nu-i fi impregnat sufletul, pînă lacele mai temătoare şi adînci cute ale lui. Dum­nezeu nici nu mai avea ce căuta în această

inegală şi dreaptă luptă dintre un om şi olume, inegală se înţelege de ce, iar dreaptă -.pentru că omul era al lumii şi lumea era aomului. ..

Dovadă că, în cartea iniţială a lui Iona şi

în completările şi versiunile ei de mai tîrziu,lumea poate fi percepută în totalitatea ei:apa, aerul, pămîntul şi focul, plante şi peşti,

ţări şi oraşe cu supuşi şi suspuşi, cu bărbaţi,

femei şi dobitoace, binele şi răul care se în­fruntă şi îşi schimbă locul, cerul şi infernulcare se întrepătrund, trecutul şi viitorul carese lămuresc reciproc, cugetul, cuvîntul şi fapta,frica şi neînfricarea, gesturile temătoare şi te­merare, împlinirile şi prăbuşirile, răzvrătirile

149

şi răzbunările, crimele şi pedepsele, istoriilemici şi istoriile mari care nu se pot pricepeunele fără celelalte.

Şi toate laolaltă nu se pot pricepe fără acelpunct stabil, pentru fiecare în parte central,din care izvorăsc toate şi către care tind apoitoate, tîlcuitorul şi însufleţitorul universal,supremul semn şi sens totodată, care nu poatefi decît omul viu, de fiecare dată cîte un altom viu şi care, altminteri întîmplător dar înperfectă conformitate cu logica urmărită, estede astă dată numit Iona.

Un 'punct de fapt deloc stabil, ci mişcător

pe mări, prin deşerturi şi pe întortocheateleuliţe ale oraşelor, apoi de-a lungul secolelorşi mileniilor, în căutarea acelui adevăr de careare neapărată nevoie, fără cunoaşterea căruia

nu-şi poate da sufletul. " ...căci este mai binesă fiu viu decît să mor", ar putea fi tainicalui mărturisire finală, la antipodul celei ros­tite într-o clipă a descumpănirii. Drept. carenici nu-şi scoate ochii, îngrozit de faptelesăvîrşite. Vrea să vadă departe. Şi nici nucred să fi îmbătrînit prea tare. E de o vîrstă

potrivită, cu vîrsta omenirii potrivită. Nu credenici că totul e bine nici că totul e rău. Ştie

sigur că nimănui nu-i este totul permis. Ştie

că sînt oameni dincolo de stînci. Ii caută, lepovesteşte ce i s-a întîmplat şi află de la eice li s-a întîmplat lor. Ştie să se facă ascul­tat şi ştie să asculte. Povestea e aceeaşi şi

mereu alta. Urmează-şi în voie calea...

1973

CUPRINS

Pe mare / 5F"mtîna trecutului / 10Cartea... /17...şi povestirile ei înţelepte / 23Povestea / 32Trebuie-să-fie / 37Istorie şi mit / 46Umanizări / 58Tragicomedia / 63Simbol şi imagine I 74O istorie veritabilă I 84Naufragiatul I 90Credinţă" şi tăgadă I 102Balena albă / 111Alegerea necesară... I 125...şi încă o misiune / 137Mitul lui Iona / 144

Lector: Alexandru PaleologuTehnorcdactor : C. Vulcănescu

Apărut /974. Bun de tipar: /8 .01.974. Tiraj: 2500 ex,Hir t ie scris: / A tratat de 72 g/m'. Format J6/54 X 84•Coli editură: 5, /9. Coli tipar: 9,75. C.Z . pentru

bibliotecile mari ş i mic i: 8R - 95.

Tiparul executat sub cd, 102 la 1. P. Fllaret,str. F abrica de Chibrituri nr. 9-11, Bucureşn

Republica Socialistă România

Lei 5,50