REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XVIII · NR. 1 (658) · IANUARIE 2007

NNICICOLAEOLAE BBREBANREBAN. . SSENSULENSUL VIEŢIIVIEŢIINNORMANORMAN MMANEAANEA. . AAMENINŢAREAMENINŢAREA

IIONON IIANOANOşşII . R. REFERAEFERATT · · DDRRUMULUMUL LALA ZIDZIDMMARIUSARIUS SSALAALA: :

„C„CREDRED ÎNÎN FFORORŢAŢA DESDESTINULTINULUIUI””

GELLU NAUMINEDIT

RRAINERAINERMMARIAARIA

RRILKEILKE – – AAUGUSUGUSTETE

RRODINODIN

2

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

SUMAR

MODELE • Nicolae Breban • Sensul vieţii (fragment)/3RESTANŢELE CRITICEI de Irina Petraş/4CĂRŢI • D.R. Popescu • Don Zalis/5CLUBUL IDEEA EUROPEANĂ • Laura Bândilă în dialog cu Marius Sala• „Cred în forţa destinului”/6Boris Marian • Marginalii/8TREI MII DE SEMNEAura Christi • Rainer Maria Rilke – Auguste Rodin/9 PROZĂ • Norman Manea • Ameninţarea/11REPERE • Ion Ianoşi • Referat. Drumul la zid/ 12CARTEA STRĂINĂ • Rodica Grigore• Dragoste, noroc şi alţi demoni/14CLUBUL IDEEA EUROPEANĂDora Pavel în dialog cu Gellu Naum• „Noi o ducem din paranteză în paranteză”/15CĂRŢI • Henri Zalis • Decantarea neurasteniei în lirică/17FILM • Călin Căliman • Premiere cinematografice · „Hârtia va fi albastră”/18POLEMICE • Monica Săvulescu Voudouri • Străzi prin getto-uri/19FILM • Dana Duma • Corespondenţă de la Festivalul filmului de la Valladolid• Vocaţia descoperirilor cinematografice/20TEATRU ••• EVENIMENTRuxandra Anton • Balcaniada/21CĂRŢI • Mara Magda Maftei • Perspective subiective asupra istoriei/23Henri Zalis • Marginalii la un studiu despre avangardismul românesc/24LECTURI • Marian Victor Buciu • Romancierul Arghezi/25CĂRŢI • Simona Grazia Dima • Zbor în trei/ 26Aura Christi • Copiii abisului/ 27Ion Ianoşi/ 27 TEATRU • Oana Cristea Grigorescu • Aşteptarea lui Godot a luat sfârşit/ 28REPERE • Laura Bândilă în dialog cu Ştefan Radof„Dacă oamenii sunt îngeri, actorul e un înger căzut”/29LECTURI • Rodica Bretin • Temă la insomnie/ 31FILM • Călin Căliman • Cine · evenimente/ 32Dana Duma • Festivaluri redefinite/ 33ESEU FILOSOFIC• Alexandru Ştefănescu •Leibniz şi individualul/34CLUBUL IDEEA EUROPEANĂCristina Breban în dialog cu AlexandruTomescu • Trei tineri virtuoşi români fac un turneuprin România... / 35MusicON – un concept inovator deprezentare a muzicii clasice/ 35LITERATURA STRĂINĂGeo Vasile • Estetica voyeurismului/ 38

CITIŢI ÎN NUMERELE VIITOARE:

Clubul Ideea EuropeanăIon Ianoşi

eu – şi el · Însemnări subiective despre Ceauşescu

Nicolae BrebanVinovaţi fără vină

Aura ChristiReligia viului

Dinu Flămând„Traducerea – singura modalitate permisă

de a «parazita» un mare spirit”

AURA CHRISTI(redactor-şef)

CRISTIAN NEGOIANDREI POTLOGMIHAELA DAVIDADRIAN PREDAALINA-ALEXANDRA IONESCUALEXANDRU ŞTEFĂNESCU

Rubrici: CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IRINA PETRAş, G. G. CONSTANDACHE, HENRI ZALIS, CRISTINA SÂRBU,LUCIA HOSSU-LONGIN, IONEL NECULA,ADRIANA LICIU, ALINA BEIU-DEşLIU

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂViziune grafică – CRISTIAN NEGOI

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOREditor: Fundaţia Culturală

IDEEA EUROPEANĂ

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂeste înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004

Adresa: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂPiaţa Amzei nr. 13, sector 1, BucureştiO. P. 22, C. P. 113Sector 1 · Bucureşti · Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 DE PAGINIAPARE JOI

Partener: SC ERC PRESS s.r.l. Tipar: SC ES PRINT s.r.l. &

EuroPress Media s.r.l &Asociaţia EuroPress

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilorei. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu reproduceridupă lucrările lui SALVADOR DALI (p. 4-22)şi fotografii de CRISTINA BREBAN (p. 23-38)

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de peste 750

de personalităţi din România,Israel, SUA, Franţa,

Germania, Irlanda, RepublicaMoldova etc.

Pentru informaţii la zi – acce-saţi www.ideeaeuropeana.ro (click revista contemporanul)

Institutul Polonez din Bucureşti şi-a propus să prezinte publiculuibucureştean o serie de creaţii doc-

umentare reprezentative ale remarcabiluluicineast polonez Krzysztof Kieslowski (1941-1996). Filmele – între acestea: Din orasulLodz (Z miasta Lodzi, 1969, 17 min.), Am

fost soldat (Bylem zolnierzem, 1970, 16 min.), Refrenul (Refren,1972, 10 min.), Zidarul (Murarz, 1973, 16 min.), Radiografie(Przeswietlenie, 1974, 13 min.) ş.a. – au fost proiectate în subsolulLibrăriei Cărtureşti din str. Pictor Arthur Verona nr. 13, fiind sub-titrate în limba engleză, cu excepţia filmului Personalul, subtitrat înlimba franceză. „Materia filmului documentar este realitatea, cevacare exista intr-adevar, oameni adevarati, evenimente adevarate,sentimente, stari de spirit, figuri umane, gânduri, lacrimi ade-vărate. Esenţa acestei specii este relaţia personală, subiectivă aautorului cu tot ceea ce este exprimat de obicei de construcţia fil-mului şi obţinut printr-o muncă anevoioasă şi fantastic de intere-santă la masa de montaj. Filmul documentar nu vorbeşte despreautor; vorbeşte despre lume şi oameni din punctul de vedere alautorului. Acuitatea, expresivitatea, vitalitatea privirii autorului daurangul filmului” spunea Krzysztof Kieslowski.♦ Târgul de Sfântul Nicolae. Circa 140 de meşteri din mai toatăţara au expus măşti la Muzeul Ţăranului Român. Tot acolo s-aputut urmări teatrul de păpuşi, o expoziţie cu lucrările copiilor dela Atelierul de Creativitate al Muzeului Ţăranului Român, CapraMută – mascaţii din Timişeşti, Neamţ, Basme şi legende populareromâneşti istorisite de Gabriela Cristea şi Sergiu Flesner, iar lavedere şi spre vânzare, bucate şi băuturi din Maramureş, Bistriţa,Mureş, Teleorman şi Harghita, iar Editura Polirom a lansat volu-mul Între patrii şi Martor 10.♦ Tot de Sfântul Nicolae, la sediul Uniunii Scriitorilor, SalaOglinzilor, a fost lansat volumul I din Memoriile lui GeorgeMacovescu (perioada 1952-1982). Despre volum au vorbit VarujanVosganian, George Bălăiţa, Nicolae Breban, precum şi alţi invitaţi,evocând personalitatea lui George Macovescu.♦ Poetul Dan Mircea Cipariu a avut un recital de muzică şi poezie,Tsunami în Bucureşti, la Centrul Naţional de Artă „TinerimeaRomână” din str. Schitu Măgureanu nr.4. Astfel, Dan MirceaCipariu a încheiat turneul de lecturi publice pentru promovarea

noii sale cărţi de poezie, Tsunami (Editura Brumar, 2006). PianistaIlinca Dumitrescu a prezentat cu acest prilej un scurt recital cupiese de Chopin şi Robert Schumann. La finele anului trecut, în 5oraşe din Transilvania (Timişoara, Arad, Oradea, Braşov şiMediaş), a avut loc primul turneu de lecturi publice pentru pro-movarea unei cărţi de poezie în România. Tsunami a atras peste700 de cititori şi peste 60.000 de telespectatori care au urmaritştiri despre turneul Tsunami. Turneul a fost susţinut de UniuneaScriitorilor din România, asociaţiile EURO CULTURART şi TAM-TAM, precum şi de ziarul ZIUA. Tsunami a apărut la Edituratimişoreană Brumar în 500 de exemplare din care 30 numerotatede către autor cu un ex-libris semnat de graficianul MihaiZgondoiu. În ianuarie 2007, Editura Brumar şi Dan Mircea Cipariuau convenit să tipărească o altă ediţie de 500 de exemplare dinTsunami. Succes, Cipi!♦ Cu prilejul festivităţii de premiere a laureaţilor Premiului Nobel,care a avut loc pe data de 10 decembrie la Stockholm, EdituraCurtea Veche a propus publicului un nou roman al scriitorului turcOrhan Pamuk, Viaţa cea nouă. Câştigător al Premiului Nobel pen-tru Literatură în 2006, Orhan Pamuk este un scriitor a cărui imagi-naţie împleteşte cu măiestrie similitudinile şi diferenţele dintreOrient şi Occident, îmbogăţind literatura europeană cu influenţedin cultura islamica şi folclorul turc tradiţional. „Într-o zi am citit ocarte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat“ — fraza de debut a Vieţiicelei noi (romanul cu reputaţia celei mai rapid vândute cărţi dinistoria Turciei) deschide poarta unui periplu romanesc halucinant,parte thriller intelectualist, parte poveste de dragoste, care ne con-duce spre tainele vieţii şi ale morţii. Prins între enigmatice conspir-aţii bizantine şi texte de un magnetism hipnotic, tânărul studentOsman străbate neobosit drumurile primejdioase din stepeleAnatoliei — un univers bizar, bântuit de vieţi spulberate, autobuzedemente, oameni osteniţi, încăperi părăginite, panouri de publici-tate coşcovite, litere şterse, stafii... În aventura sa picarescă, eroulcunoaşte, rând pe rând, dragostea, iniţierea, dar şi moartea,trăieşte iluziile şi deziluziile Turciei moderne. Viaţa cea nouă,cartea fascinantă, deţinătoare de taine, se vădeşte a fi himera nece-sară, ce transfigurează existenţele şi conferă lumii aureola inegala-bilă a visului. Visul ca viaţă, dincolo de fruntariile constrângătoareale timpului...

I

3

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Iată, în aceste memorii, pe care le intitulăm cam„arogant” Sensul vieţii, (convinşi că lectorii şi contempo-ranii mei sunt interesaţi, la urma urmelor, de o temă pecare filosofia vremurilor noastre o ignoră sau o trateazăîntr-un limbaj şi după o anume grilă – de fapt feluriteleinterpretări ale ultimelor curente filosofice! – care o faceinaccesibilă cercurilor largi de intelectuali), ne revinenouă, romancierilor şi eseiştilor, dreptul şi, poate, datoriade a ataca această temă altfel decât o fac biserica saudiversele, mari, religii ale globului. Şi vom aplica aceastătemă, folosind sumarul material practic, intuitiv, pe careni-l oferă destinul politic al unuia dintre politicienii noştride vârf şi care a traversat câteva decenii în umbra şi înlumina puternică a puterii în perioada românească post-belică, când întreaga noastră comunitate a fost supusăunui experiment politic, social şi uman, nemaivăzut prinpărţile noastre, comparabil poate doar cu secolele tulburiale începutului medievalităţii şi ale năvălirilor hunilor,avarilor şi a acelor naţii (sau rase!) care ne-au distrusacele aşezări şi deprinderi pe care ni le-au lăsat cele nicidouă secole de stăpânire şi organizare romană: o excelen-tă urbanistică, simţ şi disciplină umană în deprindereameseriilor şi profesiunilor, spirit al violenţei şi al capa-cităţii de împotrivire şi apărare!

Am mai spus – şi toată lumea ştie! –, această sin-tagmă şi temă majoră, preocupantă pentru toate ge-neraţiile lucide ale umanităţii, sensul vieţii, are cîtevanivele de interpretare: cel individual, cel al familiei şicel al comunităţii în care te-ai născut; comunitate careîn antichitate se concentra în jurul acelor polys-urigreceşti sau mega-oraşe babiloneice sau egiptene şicare, de vreo jumătate de mileniu, poate şi mai puţin,poartă numele de naţiuni. Feudalitatea, lunga şi pito-resca, faimoasa perioadă a istoriei numită feudalitate– ne gândim mai ales la cea europeană, în sânul căreiaşi cu energia aceleiaşi Europa, ea a iscat unul din celemai formidabile curente culturale, moment al reinte-grării valorilor antichităţii, Renaşterea – s-a ocupatmai ales de destinul familiei, al marilor familii în jurulcărora s-au concentrat clasele suprapuse, aristocraţia,magistraţii, clerul şi militarii. Noi, în modernitate şi înera industrială, ne ocupăm mai ales de destinul naţiu-nilor, punându-l cumva în umbră pe cel indiviual decare era procupată întreaga epocă milenară şi constitu-tivă a civilizaţiei greceşti şi romane. În ce mă priveşte,şi nu obosesc de a o repeta, poate şi dintr-un reflexanti-colectivist, anti-comunist!, în scrierile mele ca şi întetralogia de faţă, eu pun mai degrabă accentul pe indi-vid şi individualitate. În aceasta, mă ajută maeştrii meide hârtie, un Goethe, Dostoievski, Nietzsche sau Th.Mann, ca şi cei români, bineînţeles, un Blaga, de exemplu,preocupat în trilogia sa filosofică de marele Anonim, osupremă lecţie şi exerciţiu de individualitate (după unKant şi Fichte, se’nţelege!).

Dacă privim existenţa publică, politică, a lui IonIliescu, atât cât o cunoaştem şi care se întinde pe parcur-sul a patru decenii cel puţin, putem constata câteva luc-ruri care vor spune mult nu numai despre destinul lui,dar şi al oricărui politician român; poate şi al oricăruicetăţean care a traversat aceste decenii unice, teribile,cum spuneam, din istoria românească şi est-europeană.Cunosc extrem de puţine date din genealogia familiei sale– a crescut în oraşul dunărean Olteniţa, dar l-am auzit latelevizor mândrindu-se cu o bunică maramureşeană! –,tatăl său a fost un comunist curajos într-o perioadă greapentru acest minuscul partid, înainte de război, cândaceastă grupare politică era mai mult sau mai puţinmanevrată de Stalin şi de clica sa cinică aflată la mii dekilometri distanţă şi care, se pare, la comandamenteleacestuia, a trebuit la un moment dat să aplice principiiinamice integrităţii naţionale teritoriale, aşa cum aplica şiprincipiile mai generale, marxist-leniniste, care, ştim şiam văzut, se opun nu numai reflexelor ţăranului şi oră-şeanului de la nord de Dunăre şi din curbura Carpaţilor,dar tind a-i submina tradiţia şi unitatea naţională.

Prima oară când l-am văzut şi auzit era cu ocaziaunei întruniri ce avea loc în sala mică a Palatului, în pri-mii ani ai tânărului şef de stat, Ceauşescu, care a produsatunci o bună impresie celor dispuşi de a observa şinuanţele în practicile comuniştilor de vârf. Ceauşescu cri-tica pe atunci vechea gardă – Chivu Stoica şi ceilalţi –,numind în funcţii importante oameni ceva mai capabili,precum Gogu Rădulescu cu un doctorat în economie laSorbona sau Niculescu-Mizil ce venea la rându-i dintr-ofamilie muncitorească cu o tradiţie de luptă sindicală şipartinică, ins de o reală inteligenţă şi bună pregătire pro-fesională, ca şi mai tânărul Iliescu, care, în acel momentcând îl auzeam vorbind în faţa unei adunări constituitemai ales din intelectualii Bucureştilor era, atunci, mi separe, doar adjunctul sau şeful unei secţii a comitetuluicentral şi povestea despre o vizită pe care o făcuse înGermania Federală. Această ţară era nu numai cea maibogată şi mai dinamică, din punct de vedere economic, aEuropei occidentale, dar în ochii noştri reprezenta şi „pin-tenul” capitalismului, aspru criticată şi calomniată, înju-rată adeseori în era stalinistă, iar felul în care te raportaila ea, în discursurile publice, era totdeauna semnul sigural „ataşamentului neabătut faţă de partid şi clasa munci-toare”! Or, spre uimirea mea – care intrasem întâmplătorîn acea sală, încă nu publicasem nimic – tânărul, vioiul,negriciosul activist care se servea cu dezinvoltură de ocorectă limbă română, uimitor de bogată ca vocabular şisemantică, povestea dezinvolt despre contactele pe care leavusese, el şi tovarăşii care-l însoţiseră, cu cercurile deafaceri vest-germane. „A, o să mă întrebaţi, a adăugat elcu o întorsătură a frazei dar şi a torsului ce-i vor devenitipice mai târziu –, o să mă întrebaţi dacă nu am luatlegătură şi cu membri ai mişcării comuniste, deoarece,după cum ştiţi, acest partid ca şi cel nazist, sunt interzise

acolo de constituţie, fiind partide care proclamă răstur-narea ordinei publice cu forţa. Da, bineînţeles, a adăugatIliescu cu o mişcare neglijentă a mâinii şi un vag surâs i-afluturat pe faţa sa plăcută, inteligentă, dar... am făcut-omai ales la modul protocolar. Pe noi, acolo, tovarăşi, ne-au interesat mai ales contactele practice, pragmatice!..”Era pentru prima oară când auzeam din gura unui per-sonaj care peste un an sau doi sau trei, nu mai ştiu exact,urma să deţină înaltul post de secretar c.c. cu „problemelede tineret”, o funcţie pe care o deţinuse şi Ceauşescu, cănu mai erau, la drept vorbind, prea importante legăturilecu partidele „frăţeşti” şi că puterea se orientează sprecercurile şi problemele practice, pragmatice. Nu-mi veneasă cred, sceptic ca şi mulţi din jur, dar următorii aniaveau să ne convingă că, într-adevăr, la timona partidu-

lui se afla nu numai o echipă tânără, dar care, se părea,voia să scoată politica României din obedienţa sclerozatăfaţă de principiile staliniste, economice şi politice. Laurma-urmei nefăcând altceva decât ceea ce se întâmpla şiîn ţările vecine nouă, la nord, unde, întotdeauna, aceştipaşi ai descentralizării şi ai mutării accentului de pe „ata-şament” pe profesionalism s-au făcut înaintea noastră şiîntotdeauna în forme mai radicale.

Apoi l-am întâlnit pe secretarul c.c. cu problemede tineret la acea faimoasă şedinţă despre care am maipovestit – cea mai liberală, poate, dintre toate întâlnirilenoastre, tinerii scriitori de atunci, cu vârfurile partidului,şedinţă la care el s-a abţinut să „tragă concluziile” deşi sespuseseră acolo lucruri „inimaginabile” d.p.d.v. al corecti-tudinii politice şi al tonului din şedinţele uzuale, fapt pen-tru care a fost criticat, public, de câteva ori de şeful sta-tului! A urmat vara fierbine a lui ’71 când a fost singurul,din pătura de sus a partidului, care s-a opus acelor Tezedin iulie ce însemnau, de fapt, o şi mai mare concentrarea puterii în mâinile lui Ceauşescu şi începutul dezastruoa-sei sale dictaturi personale în cadrul dictaturii clasei şimai ales a grupului său de la putere; fapt pentru careIliescu a şi plătit, fiind aruncat în aceeaşi vară ca secre-tar II la judeţeana de partid Timişoara, nerevenind apoiniciodată în postul înalt pe care-l ocupase. (La câteva luniurma să fie îndepărtat şi Niculescu-Mizil, din postul desecretar c.c., într-o formă mai puţin brutală, ca vice-prim-ministru, tocmai într-un moment când primul ministru,Gheorghe Maurer însuşi, îşi pierdea simţitor din putere şiatribuţii).

Urmează periplul de suişuri şi coborâşuri politicepe care l-am amintit mai sus, apoi perioada „glorioasă”când, ales de un „comitet” rămas secret până azi, cu aju-torul şi complicitatea şefilor de atunci ai armatei – maiştii, poate şi a unor puteri străine! – formează FrontulSalvării Naţionale şi apoi partidul, candidând la alegeriledin mai pe care avea să le câştige. Iliescu a ales acestdrum, din proprie iniţiativă sau sfătuit de apropiaţii lui deatunci, pe care eu îi ignor, oarecum un drum firesc al pu-terii şi al politici pragmatice. Dacă i-aş fi acceptat pro-punerea din aprilie ’90 şi, devenind senator, m-aş fi alătu-rat grupului său de „sfetnici”, întrebat, eu l-aş fi sfătuit săaleagă un altul. Aşa cum, mutatis-mutandis, dacă Mano-lescu, care, şi el, după ’90, a îndrăznit să atace carierapolitică, mi-ar fi rămas prieten ca înainte şi mi-ar fi cerutsfatul, eu i-aş fi dat un altul decât cel pe care se pare căl-a urmat. Martori ai acestor speculaţii sunt amicii meidin acei ani care m-au auzit în câteva rânduri, în lungilenoastre seri de palavre, schiţând variante de destin pen-tru cei doi citaţi mai sus ca şi pentru alţii, câţiva!...

L-aş fi sfătuit, atunci, în lunile aprilie şi mai aleanului 1990, pe dl. Iliescu să lase altora grija înfiinţăriiunui partid, chiar şi Social-Democrat şi, mai ales, să nufacă gafa de a se prezenta la alegeri. Deoarece, oricine dingruparea sa, cea de stânga sau, mai bine zis, de extremastângă cum erau încă priviţi foştii activişti comunişti devârf (şi una din probele mentalităţii curente şi agresive deatunci pe care însă nimeni nu o poate repudia nici azi era

„punctul 8” al programului de la Timişoara, oraş ce purtaîncă galoanele de aur ale ieşirii din frică şi letargiepolitică, oraşul revoluţiei şi al primilor martiri), nu numaică erau priviţi cu ură, justificată, de pături largi intelec-tuale şi formatoare de opinie, dar urmau să focalizezeîntreaga şi instinctiva antipatie şi rezistenţă adunată încele cinci decenii de injustiţie şi ruină naţională şi eco-nomică.

Dacă Iliescu ar fi rămas „în mişcare”, dar n-ar fiocupat un post de prim plan, foarte curând ar fi fost acla-mat şi de acele cercuri care-l priveau cu neîncredere înciuda acelei aure de dizident în cadrul partidului pe careşi-o câştigase sub dictatură. Şi, cum treburile încâlcite şidezastruoase ale administraţiei şi economiei româneştinimeni nu le-ar fi putut rezolva atât de iute şi atât de binecum se aştepta toată lumea, cum rivalii săi „de dreapta”,adică naţional-ţărăniştii, încă nu erau prea bine cunoscuţişi aproape deloc profilaţi ca politicieni de încredere, el,Iliescu ar fi fost re-chemat la putere şi ar fi avut, din

start, o altă bază de manevră şi o cu totul altă populari-tate. Ca şi colegii săi de credinţă politică, de altfel, dinfosta R.D.G., Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia. Dar...sau nu l-a sfătuit nimeni să-şi asume acest risc sau elînsuşi, după ani de marginalitate politică, era nerăbdător„să-şi încaseze cecul”, fapt e că a intrat în vâltoare – vâl-toarea politică şi civică care, în anii aceia, era conside-rabilă! –, suportând apoi toate incovenientele: din parteapresei, a intelectualilor, în sfârşit activi politic şi „înd-răzneţi”, făcând uneori din această „îndrăzneală politică”chiar şi o carieră! – şi apoi a electoratului, care, în numaicâţiva ani, urma să-l îndepărteze pentru ani buni de laputere, în favoarea „dreptei”, naţional-ţărănişti şi liberali.Ei înşişi în curs de formare şi rupţi de certuri intestine,dar care au profitat nu puţin – şi era drept să fie aşa! –de pe urma aurei negative pe care o răspândea încă cel cepărea a personifica, în absenţa fostului dictator, abuzurileşi cinismul comunismului primitiv românesc.

Vorbind de cele trei niveluri de realizare, deinterpretare, a „sensului existenţei”, individual, familial şinaţional, este evident că Iliescu le-a „realizat” pe toatetrei: a continuat linia de gândire şi luptă a tatălui, a ridi-cat numele familiei pe o înaltă treaptă a onorabilităţii şia notorietăţii, iar din p.d.v. naţional – el intră, orice s-arzice, în istorie. Da, dar cum?! Este evident că destinulsău, încercat şi labirintic, a fost urmărit de noroc. Ca şial lui Ceauşescu. Dar... amândoi nu ar fi putut face cevamai mult din acest noroc?

Întrebat de unul din potentaţii Orientului, în se-colul VI, înţeleptul şi legiuitorul grec Solon, „Când spunGrecii despre cineva că e fericit?!..”, acesta ar fi răspuns:„Noi nu spunem despre un om că e fericit decât după cea murit!”

Azi, noi ştim cu siguranţă că, în ciuda unui fabu-los noroc, a unui mega-destin individual şi politic, dintr-un mărunt şi neşcolit agitator politic ajuns „domnitor” alRomânilor mai bine de două decenii, nu numai cu puteride decizie extraordinare, dar şi cu legături şi prieteniidiplomatice de cel mai înalt nivel – într-adevăr, orice s-arspune, prestigiul real şi puterea leului românesc în primadecadă a guvernării sale vor fi cu greu egalate în viitor!–, Ceauşescu a sfârşit ca un bandit de drumul mare, con-damnat în pripă şi pe ascuns de un grup improvizat şiapoi împuşcat, se pare, spontan, fără ordin, de o trupă decopii, de fii de ţărani care îi urau pe „cei doi” instinctiv.Putem conchide deci, după opinia Grecilor din „perioadalor tragică”, când Nietzsche crede că acest popor miracu-los se afla pe culmea creaţiei şi originalităţii sale gândi-toare, că „Ceauşescu a fost un om nefericit”!

Fragment din Sensul vieţii IV. Memorii,

în curs de apariţie laEditura Polirom

NICOLAE BREBAN

Sensul vieþii

Foto: Aura Christi

4

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Carmen Firan, Cuceriri disperate/Disperateconquests, Editura Institutului culturalromân, Bucureşti, 2004 Versiune engleză de Julian Semilian

Cărţile de poezie semnate de CarmenFiran descriu „femeia de nisip” care îşialimentează/încropeşte forţa din tot ce

curge, gata să se prefacă în efemeră statuie. Un gru-paj de comentarii critice – bucureştene (majoritatea)şi newyorkeze – care însoţea antologia bilingvă Can-dori pedepsite/Punished candors din 2000 mă lăsa sădescifrez două atitudini aparent divergente, însă, înfond, subminate de aceleaşi prejudecăţi, fie ele şi cusemn schimbat. În textele criticilor de la noi, băr-baţi, se remarca, sub presiuni inocent-misogine, „co-chetăria”, neliniştea „vieţii în iubire” (Ştefan Aug.Doinaş); singurătatea motivată de „absenţa iubitu-lui” (Dan Cristea); „şoapta şi străluminata resem-nare” (Alexandru Lungu), orice izbândă fiind con-trazicere a „tezei lirismului feminin” şi în cea maiexactă descriere a poetei (semnată de Traian T.Coşovei)... De cealaltă parte a oceanului, fiind poeziaunei poete (numită simplu the poet, din pricina lim-bii, nu a penuriei de prejudecăţi!) din Europa de Est,se vorbea despre cât de tonic şi necesar e un timbru„străin” (Andrei Codrescu), despre gradul în care îşitranscende ori ba rădăcinile etnice (Sanda Agali-di), despre memoria amară a unei societăţi opre-sive şi totalitare (Isaiah Sheffer) şi, desigur,despre graţia de „porumbiţă zburând deasuprasimbolurilor” (Will Alexander) secondată deemoţii, sensibilitate, fragilitate. Singur AndreiŞerban constata sec, asexuat şi dezideologizat căavem de-a face cu „o figură literară importantă,o voce poetică puternică, creativă, plină de ori-ginalitate”. Mi-ar fi plăcut, repet, să-i ascult şiargumentele...

În Trepte sub mare (1989-1990), lamento-ul nu este feminin şi nu părăsirea naşte solitu-dini, ci perechea în derivă, plutind chagallian pedeasupra unei realităţi cameleonice, iar singură-tatea e omenească, alunecând discret spre meta-fizic. Ciclul Negru pur (1993-1994) enumeră câte-va întâlniri extrem de expresive cu muritudinea.Poeta îşi joacă, abia somnolând, în tremurul dis-cret al viziunii onirice care-i este specific,moartea ca pe o conversaţie. Înscenările au o lucidi-tate atroce pe care măştile verbale n-o pot ascundecu totul. Locuri de trăit singur (1996-1997) e scenaunei singurătăţi eşuate sub avalanşa de obiecte scă-pate de sub control în zarva cărora moartea îşi vedeconştiincios de cuprinzătoarea ei enciclopedie. Ici-colo, un iz sorescian de bună calitate, un umorstrepezit, o strâmtorată preumblare liberă printresemne şi repere, continuate în Desăvîrşirea erorii(1998-1999). Secunda de după moarte (1999-2000) strecoară o tensiune extraordinarăprin recursul la câteva cuvinte ale non-exis-tenţei: nu, târziu, absenţă, ruine, stângăcie(„Tot bâjbâind cuvinte,/ naivă şi fragilă,/scăpam toate din mână”). Complicitatea cumoartea – femeie, imaginată mereu în ipos-taze feminine – este, pentru poeta româncă,modul firesc de a vorbi viaţa într-o limbă„cu prea multe genuri pentru lucruri/şi preapuţin respect pentru eroi”.

Cuceriri disperate/Disperate con-quests prelungeşte monologul unei limbi ro-mâne „atinse de aerul toamnei” (AndreiCodrescu) căruia îi răspunde, în oglindă,doar versiunea englezească. O singurătateîn ecou, o veritabilă poetică a exilului,descrisă iar şi iar. „Suntem aici/Singuriîntr-o limbă străină”; „Nimeni nu mai arenervi/pentru lamentaţia emigrantului:/Nu poatevisa într-o limbă străină”; „Cel mai greu e să înveţi/să trăieşti singur” etc., etc. De spus îndată că exilulnu e neapărat şi în primul rând geografic, al dis-tanţei, ci mai degrabă unul existenţial, al îndepăr-tării temporale de o acasă a amintirii, de casa oni-rică pierdută pentru totdeauna. Aşa cum detaliileunei feminităţi vulnerate vorbeau în versurile ante-rioare despre fiinţă şi rănile ei, exilul conoteazăcuprinzător, până la conturele aceleiaşi fiinţe exilateîn propria muritudine, în crepuscul.

Iată, în loc de încheiere, un poem exemplarpentru statura poetei: Îmbătrânesc visele: „Sunt aici,sunt aici,/casa îşi mişcă pragul cu uşile la perete/înritmul cuvintelor mele stâlcite/şuierate, şoptite/înurechea vecinilor orbi şi surzi/la inflexiunile tandrudisperate/ei îşi taie gazonul mai departe/din ecran

vocea comandorului/culcă iarba la pământ/înainteca firul să plesnească tânăr/şi ne promite viaţă fărăde moarte//îmbătrânesc visele pe caldarâm//suntaici/sfântă ironie a sorţii/să retrăiesc toate de careodată am fugit/îmi pregătesc aici moartea/cu umbraîntinsă la refuz.”

Gheorghe Glodeanu, Max Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelicEditura Limes, Cluj, 2005

Conspectând conştiincios şi un pic pe-dant (cum îi stă în fire – vezi şiFantasticul în proza lui Mircea Eliade,

1993; Eseuri, 1996; Mircea Eliade. Poetica fantasti-

cului şi morfologia romanului existenţial, 1997;Poetica romanului românesc interbelic. O posibilătipologie a romanului, 1998; Dimensiuni ale romanu-lui contemporan, 1998; Incursiuni în literatura dias-porei şi a disidenţei, 1999; Avatarurile prozei luiMihai Eminescu, 2000; Coordonate ale imaginaruluiîn opera lui Mircea Eliade, 2001; Liviu Rebreanu:ipostaze ale discursului epic, 2001; „Noaptea desânziene” de Mircea Eliade, 2002; Poetica misterului

în opera lui Mateiu I. Caragiale, 2003; Poezie şi poe-tică, 2004) bibliografia romanului interbelic şi adău-gând volumului un grupaj de referinţe critice, Ghe-orghe Glodeanu încearcă să demonstreze, în mic-romonografia sa, că „principala noutate adusă deproza lui M. Blecher trebuie căutată în relaţiainsolită dintre observator şi realitate, dintre naratorşi obiecte. Povestitorul are acces doar la fragmentedin realitate, perspectiva aceasta limitată fiind com-pensată prin mărirea rolului jucat de celelalte organede simţ şi de intelect.” Demonstraţia este convingă-toare, deşi, în ce mă priveşte, nu pot să nu observcă orice povestitor are un acces limitat la realitate(ce-o fi însemnând, la urma urmei, realitatea?!), cănu în cantitate, în mărimea suprafeţei de contactstau forţa şi greutatea operei literare, ci în acuitateaprivirii în sens larg. O privire care înglobează toate

simţurile disponibile şi le verbalizează memorabilexperienţa.

Pentru M. Blecher „luciditatea e ceva ase-mănător cu un noroi clisos”, e luciditatea rece ainteligenţei captive în „vizuina luminată” a trupului.„Instalat în nenorocire”, suspendă moartea sauspaima de moarte, „sparge o singurătate” (M. Sebas-tian) şi atinge efectul straniu şi tulburător al unuioptimism al resemnării. Orgoliul este suprimat,boala nu e o stare de excepţie – ca la HortensiaPapadat-Bengescu –, ci o întâmplare care te scuteştede automatismul cotidian şi-ţi împrumută eroismulironic al disecării mecanismelor interioare. Boala –ca şi războiul în accepţia lui Ştefan Gheorghidiu –este o experienţă tulburând „eterna insomnie avieţii” şi obligând la acceptarea deschisă a „bizareiaventuri de a fi om”. „Îngrozitorul şi durerosul pri-zonierat al creierului în scheletul craniului” – sem-nalment general uman, în fond! – îşi pierde gravi-tatea prin permanenta lui definire. Dacă Blechercaută înfrigurat cuvântul magic, în evadări mentale,iar trupul, „remorcă netrebnică şi stricată”, rămâneun loc familiar, Camil Petrescu îşi ignoră voit trupul,eul biologic, urmărind „cazul sufletesc” cu atenţiamărită, deformatoare a conştiinţei superiorităţii.Pentru M. Blecher, biologicul se impune ca o reali-tate deloc neglijabilă, însă dezvăluirea meticuloasă amizeriei trupului trecător procură bucuria de a simţi

clipocitul sângelui, de a trăi, deşi nimic nu areimportanţă şi aerul se încăpăţânează să nupăstreze urma nici unei acţiuni umane. Când înodaia alăturată cineva, altcineva, îşi consumăultimele momente ale vieţii, personajul-autorgustă fericirea totală a sorbirii unui pahar cuapă, împotriva prescripţiei medicale. Revoltă con-tra destinului, sfidare a neantului ivită din„vizuina călduţă şi iluminată de pete şi imaginineclare” a trupului. Visceralitatea pură îşi asoci-ază cuvântul omagiind viul, cu atât mai uimitorcu cât palpitul său e ultim şi senin-disperat.Blecher mărturiseşte într-o scrisoare că-şi doreştesă atingă „demenţa aceea la rece perfect lizibilăşi esenţială” din lucrările lui Salvador Dali. Esteceea ce şi face, în cele din urmă. Nu scriitordamnat e în primul rând, nu tragedia sa indivi-duală se reţine din cărţile sale, ci boala şi muri-tudinea (potenţatori existenţiali accesibili oricui

pariază pe dez-încântarea bogată) asumate şi spuse„lucid şi esenţial”. Irealitatea nu trimite nicidecumla un teritoriu neomenesc, ci acordă însemnătateficţiunii artistice ca realitate ultimă şi definitorie.

Mircea Ioan Casimcea, Arheologul, romanCasa Cărţii de Ştiinţă, 2006

Mircea Ioan Casimcea (a maiscris Colonia, proză scurtă,1982; Oameni în tren, proză

scurtă, 1997; Poemul fără sfârşit, versuri şiaforisme, 1998; Recursul Pandorei, articole şieseuri, 1992; Întâmplări la Caliostra, prozăscurtă, 1999; Călătorii nemaiauzite, 2000; Lanunta moşilor, proză fantastică, 2001;Generatorul de fantezie, proză scurtă, 2003;Contribuţii la monografia culturală turdeană,2004; Amintiri închipuite, roman, 2005)propune în micro-romanul de faţă un soi deHan al Ancuţei, un mic decameron îmblânzitşi sfătos. Arheologii săi cu chef de vorbă îşisărbătoresc cea mai proaspătă descoperire –scheletul unei femei într-un mormânt foartevechi – întrecându-se în poveşti. Se respec-tă, în mare, ceremonialul tradiţional al pove-stirii: se construieşte un spaţiu al enunţării,poveştile au intro-uri de captare a atenţiei,

povestitorii sunt atenţi la suspans, ştiu să tără-găneze curgerea întâmplărilor cu o glumă ori o vorbăîn răspăr, sunt încântaţi de propriile născociri şi leascultă cu sufletul la gură pe ale celorlalţi. Ei ştiu,apoi, că Istoria este interpretare, că Adevărul seîncăpăţânează să fie alunecos, că timpurile omului sepot întretăia când povestea e bine spusă, iar trecutulpoate lumina altfel prezentul, valorându-l. Că existăceea ce accede la cuvânt, iar realitatea acceptă vari-ante nenumărate. Exerciţiul/experimentul lor nara-tiv are o doză considerabilă de joc, dar strecoarăprintre rânduri nenumărate acute, unele cu dimensi-une etică, altele larg existenţială. Morala este una arelativităţii/relativizării, dar cartea e, totodată, şidemonstrare pe viu a forţei cuvântului bine ticluit.

IRINA PETRAºCum să ţii pasul cu zecile, sutele de cărţi care se adună, munţi,în jurul tău? Cărţi citite, răsfoite, cu fişe de lectură drept semn decarte, cu însemnări pe marginea filei. O cronică, ori două pe lunăşi multe promisiuni nerespectate. Această rubrică va recupera,măcar în parte şi telegrafic, restanţele „criticei” care sunt. Fărănici o ordine sau ierarhie.

5

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Ce s-ar întâmpla dacă Don Quijote s-arapuca să citească din zori până târziuîn noapte cărţile zilelor de azi? S-ar

simţi vrăjit de dorinţa nebună de a se înarma pânăîn dinţi, ca să pornească, desigur, călare, într-o cru-ciadă sfântă, întru victoria absolută a binelui? Dacăn-ar găsi un ţăran prin preajmă – mulţi fiind plecaţila cules de căpşuni în Ţara Căpşunilor, legendarănumită popular Spanoa! – ar porni în neînfricata-ibătălie urmat de umbra sa în formă de ţărănoi, cucare ar vorbi şi s-ar sfătui mereu, ca sănu pară singur? De fapt, chiar aşa şi esteîn realitate Sancho Panza, umbra realistăa lui Don Quijote, incapabilă să se des-prindă de pământ şi să vadă altceva decâtmori de vânt, oi, mânz...., hanuri şi feteurâte, slinoase!

Dacă e să fac un salt peste secolişi să mă aflu în ograda unui observatoral vieţii de azi, un critic literar, bunăoară,ce-aş putea observa? În ograda lui HenriZalis, ce-aş putea observa? O mare îngră-mădire de cărţi, puse unele peste altele!O, şi câte volume nu-ţi pot plictisi creierulcu damfurile lor negre, cu încâlceala min-ţilor încordate ale atâtor fanfaroni ce selaudă că nu mai vor să trăiască, dar nuse sinucid nici măcar în glumă!... Ce grea-ţă grea vine de la creierele lor ipocrite,sau care nu dau doi bani pe cei ce credîn sfintele Patimi ale Celui ce s-a născutîntr-o peşteră şi a fost vândut de uceniculcel viclean! Iar unii scriptori sunt satu-raţi, sau fericiţi, precum gogoşeresele, demiroasele propriilor lor îndeletniciri!

Cunosc un imberb etern care, încă din copi-lărie, era bucuros, până la ceruri, să pătrundă în bi-serică, pe uşa din dos, de lângă alta, cu un şperaclu,şi să se plimbe printre sfinţi nestingherit, să-i pri-vească în ochi, de la egal la egal, şi chiar să le atin-gă, amical, cu palmele, poalele, picioarele şi aura di-vină... Această intimitate, printre lumânări aprinse– căci le şi povestea sfinţilor ce mai aflase în dreap-ta şi în stânga! – i-a consolidat, în timp, o mare înc-redere în sine şi în harul pe care Cel de Sus sehotărâse să-l reverse asupra sa. Aprindea cărbuniirămaşi în cădelniţă, presăra peste ei tămâie şi seîmbăta de mirosul sfânt ce umplea biserica, exact caîn zilele de sărbători!... El, vasăzică, putea, singur, săîmplinească regulile şi legile pe care paracliserul şipreotul le împlineau Dumineca, sau la nunţi,botezuri şi înmormântări! Cânta pe nas, imitândcantorul, ridica mâna dreaptă în sus, făcând semnulcrucii, asemeni preotului... Totul pe furiş, în intimi-tatea sfinţilor ce-l priveau tăcuţi din icoane şi de pepereţii pe care se aflau pictaţi în culori luminoase şiblajine, uşor înnegrite de fumul bătrân al lumâ-nărilor. Mai târziu, peste ani, prinţişorul cu potcappe cap, care obişnuia şi să alerge singur prin bise-rică, şi să se joace de-a baba-oarba, cu propria saumbră, cântând „Doamne miluieşte, Doamne milu-ieşte”, socotindu-se, cumva, îndumnezeit, a ajuns unfel de şef de clasă la un internat – şi nu şi-a pierdutobiceiul de a se purta ca un fel de ales al cerului, de-şi cerul nu-l prea alesese să cânte şi să zburde niciprin biserică! Prin intoleranţă şi ambiţie a reuşit săfie preferatul dirigintelui (un molfăit ţigănos şi culuntrea în mai multe popouri) şi chiar să aibă oexagerată conştiinţă a propriei sale valori.

Citind temeinica Istorie a literaturii române,semnată de Henri Zalis, mi-a venit în minte acestrăsfăţat al bisericii goale, care se juca şi oficiamereu, pe ascuns slujbe interminabile în lăcaşul fărăoameni, crezându-se, poate, în naivitatea sa infan-tilă, un viitor episcop sau patriarh! Micul Dumnezeu

sub acoperire, se îmbrăca, evident, în secret, înodăjdiile preotului, încercând, subliniem noi, un felde ucenicie a paradisului, în care el să ajungă,mâine-poimâine, poate, Judecătorul Suprem!

Cu firea sa aproape anxioasă, gata mereu săbată în retragere, nu mi-l închipui pe Henri Zalisstând la masa de scris şi hotărând cu supremăîncredere şi aroganţă destinul vreunei cărţi!... Şi,slavă Domnului, a citit mii de volume din literaturaromână şi din cea zisă de peste hotare – şi a scrismii de pagini despre miile de personaje ce-şi duceauexistenţa în umilinţă sau în deşertăciunea gloriei!Nu cred că Zalis a jignit vreun personaj zbanghiu,chiar atunci când acesta poate merita din plin să fiemăcar tras de mustăţi! Zalis nu oficiază în singură-tatea camerei sale de lucru precum un ipochimen cevrea ca toată lumea personajelor literare să se teamăde el! A, să nu se creadă, cumva, că Zalis nu are şio cerneală acidă, usturătoare! Recitiţi cele scrisedespre autorii ce l-au dezamăgit şi o să observaţi, înbonomia cu care le arată performanţele posibile pecare şi le-au ratat – cât este de intransigent! Dar,niciodată Don Zalis nu e sedus nici măcar de batjo-corirea sacerdotală a condeiaşelor extrem de sigurede plenipotenţa lor!

Insul care bântuia prin biserică, intrând peuşa din dos, cu speraclu, nu se temea nici de Cel pecare nu-l vedea niciodată, de Cel din ceruri, de carepână şi preoţii cei mai neprihăniţi aveau o uşoarătemere – că ar fi putut greşi, fără voie, în celepământeşti! Zalis se pare însă că are o sfială faţă deapostolii cei înalţi din biserica sa – care este bibliote-ca sa! El nu condamnă nici o carte la moarte, el seînchină în faţa scrisului confraţilor săi, el nu trăieşteun coşmar zilnic, datorat unui orgoliu nebănuit,fiindcă el nu consideră literatura o casă de corecţieaflată la dispoziţia sa! Deşi Zalis nu e un răsfăţat altuturor confraţilor săi, deşiZalis plăteşte uneori şi pentruprietenii săi – unii condeierichiar îi pun sub semnul între-

bării apropierea de doi mari scriitori ai literaturiiromâne, Barbu şi Breban! – deşi Zalis a trecut prindiverse vicisitudini care i-au marcat viaţa, personali-tatea sa culturală este de netăgăduit! Cine a scrismai exact decât el, bunăoară, despre contribuţia sub-stanţială în literele noastre a lui Aderca, Sebastian,a zoliştilor şi a avangardiştilor din România? Se aflăîn aceste pagini o istorie remarcabilă, pe care o aş-teptăm editată într-un volum separat! Zalis, conchi-dem, alege paginile strălucite ale cronicarilor de ieri

şi de azi şi cam dă cu vitrion, ca în neneaIancu, preste luxurianţele sterpe... Creie-rul lui Don Quijote se înflăcărează când dăpeste călimări, sunete şi arome noi! Plicti-seala din cortexul lui Sancho Panza, dublulsău, vine din prea apăsata prezenţă a atâ-tor formule şi realităţi expirate! Don Qui-jote nu ocoleşte nici chiar încrâncenărilezoliste, care răstignesc adevărul în toatezilele, dar adaugă corolei de minuni alumii parfumuri şi speranţe fără de număr– precum şi rosturi noi! De partea cui săte afli, în această cavalcadă a utopiei bine-lui, de partea lui Don Quijote, sau de par-tea dublului său, Sancho Panza? Amintiţi-vă cum, întâlnind-o pe Dulcineea – dulceasau nu prea dulcea întruchipare a poveş-tilor din istoria lumii, zeiţa zisă de uniiLiteratură! – Sancho Panza zice cam aşa:„Tot ce spune ea este... cam...” Şi vorbeştece-a simţit, el, Sancho, în preajma ei, un izcam bărbătesc, care ar fi trebuit să fie ast-fel din pricină că fătuca era cam asudatăşi cam slinoasă! „Nu din pricina asta – îirăspunde Don Quijote, sigur de el, zolistu-

lui Sancho! – ci de bună seamă fiindcă tu aveai gutu-rai – erai cam guturănit! – sau te vei fi mirosit petine însuţi: fiindcă eu ştiu prea bine cum miroasetrandafirul ăsta dintre spini, crinul acesta al câmpi-ilor, ambra aceasta revărsată...” Sancho recunoaştespăşit: „Se prea poate, Luminăţia Voastră, că nu odată am simţit că eu miroseam întocmai ca aceldamf ce mi s-a părut că vine de la Înălţimea Sa dom-niţa Dulcineea, dar ce să te mai miri?”

Să-l iubim pe Don Quijote şi să nu ne maimirăm atâta!... Pentru Don Quijote, cavalerul de LaDâmboviţa, Dulcineea, cu toate literele ei, miroaseprecum crinul, şi doar cei cu guturai în nas, gât şiurechi – şi cu creierul plictisit nu simt!... Dar de cesă te mai miri?!

Prelatul spân care s-a jucat mai toată viaţaîn biserici goale, cădelniţând, a ajuns un fel devistiernicel de discotecă de ţară, având faţa băbită deinterese nebisericeşti: concret, lucrează la o fermăpatronată de departamentul lapoviţă, vânt şi nin-soare, din Ministerul Apelor, în Dobrogea, lângăMăcin, unde se plimbă toată ziua de colo-colo, cumâinile la spate, cu o pălărie uriaşă, de paie, pecapul său de mort... Zalis, în schimb, mi se pare uncavaler al bucuriei de a descoperi adevăruri artisticeperene şi de a impune în republica morilor de vânta literaturii umanitatea eliberată de canoanele spri-jinite ale plimbăreţilor prin biserici pustii, umani-tatea ce are în cătare timpul şi lumile, umanitateace pare că ţine cont de spusele fiicei lui Prospero,Miranda, care exclamă: „O, ce minune! Ce de făpturialese! Ce frumoşi sunt oamenii! O, ce mândră lumenouă/Care-i cuprinzi!”

D.R. POPESCU

Don Zalis

PREMIILE APLER

APLER a desemnat Contemporanul şi Dacia literară drept cele mai bune reviste de cultu-ră ale anului 2005. Câmpina, nov (MEDIAFAX). Revistele Contemporanul şi Dacia literarăau fost premiate de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)pentru activitatea desfăşurată în anul 2005, în cadrul celei de-a opta ediţii a GalelorAPLER de la Câmpina, informează trimisul MEDIAFAX. Pentru prima dată, APLER aacordat câte două premii la fiecare categorie, respectiv: revista anului, editura anului,autorul anului, graficianul anului şi jurnalistul cultural al anului. Pentru activitatea edi-torială desfăşurată anul trecut, APLER a premiat Editura Academiei Române şi EdituraMuzeului Naţional al Literaturii Române. În plus, au fost premiaţi şi scriitorii: GheorgheGlodeanu, pentru cartea Măştile lui Proteu, apărută la Editura Fundaţiei Culturale Libra,şi Ioan Matiuţ, pentru volumul Deja vu, apărut la Editura Dacia din Cluj. Mihai Zgondoiudin Bucureşti şi Doina Buciuleac din Iaşi au fost desemnaţi drept graficieni de carte aianului 2005. APLER a acordat şi două premii pentru jurnalism cultural IolandeiMalamen, de la coti-dianul Ziua, şi Clarei Mărgineanu de la TVR Cultural. Juriul care adesemnat câştigătorii a fost format din Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, PaulinaPopa, Vasile Dan şi Ion Vădan. Premiile au o valoare totală de 7.000 lei (70 de milioanelei vechi), dintre care 5.000 lei au fost acordaţi de Ministerul Culturii şi Cultelor.(Mădălina Cerban)

6

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Domnule academician Marius Sala, cum aţidescoperit pasiunea pentru lingvistică?

Trebuie să vă spun că eu n-am vrut să fac ling-vistică. Sunt ardelean şi am venit la Bucureştidatorită unei întâmplări. Cred foarte mult în ceea cese numeşte forţa destinului. Eu am venit la Bucu-reşti să fac folclor, pentru că bunicul meu (n.r. preo-tul Vasile Sala), a fost considerat de specialişti celmai mare folclorist al Bihorului. Am moştenit de lael o biblioteca extraodinară, cu manuscrise, culegeride folclor ş.a.m.d. Idealul meu era, aşadar, să fac fol-clor.

Bunicul dvs. coresponda cu Bartók Béla…Cu Urban Jarník, cu G. Weigand şi cu foarte

mulţi intelectuali ai vremii. Oftez că nu mai am bib-lioteca bunicului, pentru că în august 1952 ai mei aufost deportaţi şi mi-a fost luată la Căminul Culturaldin acea vreme şi s-a distrus. Aveam acolo şi multemanuscrise, printre care o scrisoare a lui MihailSadoveanu, din 1924, la care ţineam foarte mult.

Bunicul meu i-a scris o scrisoare ca să inter-vină pentru împroprietărirea ţăranilor din regiunearespectivă, iar Mihail Sadoveanu i-a răspuns. Re-venind, aşa cum vă spuneam, am vrut să fac folclor.Am venit la Bucureşti, dumneavosatră nu existaţi pevremea când am intrat eu la facultate, aşa că trebuiesă vă spun că se facea, ţin minte, folclor muncitoresc.Mai bine zis, ni se prezentau articole dintr-o revistă,Etnografia sovietică, pe care o găseam la Institutulde Relaţii Culturale Româno-Ruse, în Casa Enescu.Şi cam asta era tot. Nici vorbă de balade sau dedoine!

Şi-aţi fost dezamăgit…Am fost dezamăgit, evident, pentru că atunci

n-a avut cine să mă îndrume să continui, să fiutenace. În anul I de facultate, fiind eu pasionat de

folclor („apucat”, cum îmi place mie să spun), ţinminte că am fost la un cerc ştiinţific studenţesc(atunci se înfiinţase) pe care îl conducea Ion DoduBălan, care era cu 2 ani mai mare decât mine. Eraacolo şi Vârgolici (n.r. Teodor Vârgolici), eram câţi-va pasionaţi. La acest cerc de folclor m-a reperatChiţimia (n.r. I.C. Chiţimia), care făcea şi folclor; eraprofesor de polonă, în primul rând, dar lucra laInstitutul de Literatură condus de G. Călinescu. Şimi-a propus să lucrez ocolo. Am lucrat acolo un an.Am scos tot felul de fişe, nici nu-mi mai aduc amintece conţineau. Asta a fost în anul I. La începutul anu-lui al II-lea s-a întâmplat tragedia despre care v-amspus, deportarea părinţilor mei (n.r. în 1952), cândeu am scăpat datorită destinului: plecasem de-acasăcu o zi înainte, într-o tabără, la Sovata. Când amrevenit în anul al II-lea la facultate, n-aveam din cetrăi, n-aveam bursă. Am avut noroc că era un prode-can, Matei Cristescu, care bănuiesc că ştia ceva. Eraun domn, şi frumos pe deasupra, mi-aduc aminte, de-o frumuseţe tulburătoare. Am mers atunci la Chiţi-mia şi l-am întrebat dacă mă puteau plăti pentrumunca făcută la institut, explicându-i de ce aveamnevoie de bani. Răspunsul său a fost negativ. Dar aintervenit din nou o şansă. Făceam în anul al II-leaşi un curs de literatură pentru copii, cu un profesorcare se numea Ilie Stanciu şi care era, din întâm-plare, directorul adjunct al Institutului de Lingvis-tică. El nu era lingvist, nici literat, fie vorba întrenoi. Totdeauna m-am întrebat care era meseria lui,ce studii avea... Dar a fost director câţiva ani, şi euîntre timp începusem să cochetez cu lingvistica, pen-tru care prinsesem gust din anul I, de la orele luiGraur (n.r. Alexandru Graur), primul meu profesorde lingvistică. Începusem să mă joc de-a lingvistica,să citesc, să fac cursuri de limba română contempo-rană cu Iorgu Iordan, mergeam la orele lui de con-sultaţie. Mai mult decât atât, la începutul anului alII-lea am prezentat o comunicare la Cercul ştiinţificstudenţesc de lingvistică. Între timp, pentru că pri-etenul meu, Emanuel Vasiliu, era deja asistent şi numai avea cine să conducă cercul, m-au pus pe mineşef. Ţin minte că au venit la comunicarea meaaproape toţi profesorii din vremea aceea (Iordan,Graur, Macrea, Petrovici) şi toţi au fost mulţumiţi.Scrisesem despre graiul meu de-acasă. Păstrez şiacum manuscrisul, dar nu e publicabil, poate doarîntr-o revistă cum era „Casa Şcoalelor”! Era redactatcu note de subsol, aşa cum văzusem eu la profesorii

mei. Şi în felul acesta a aflat lumea că exist. Într-ozi, mă cheamă şi-mi spune: „Dumneata nu vrei sălucrezi la Institutul de Lingvistică?”

Cine v-a chemat?Ilie Stanciu. El, între timp, se interesase de

mine şi vorbise cu Macrea, care era directorul Insti-tutului. Şi eu răspund: „Da, dar iertaţi-mă că vă puno întrebare: bani...?” Răspunsul a fost: „Da, vă plă-tim, cum să nu!” Erau mulţi studenţi care lucrau îninstitut pe vremea aceea. Fusese dată afară toată„vechea gardă”, cei care lucraseră cu Iordan. Avuse-se loc şedinţa aceea de tristă amintire din iulie '52,când au fost daţi afară mulţi profesori din învăţă-mânt. Toate astea sunt spuse pe larg (cu documente,acte ale şedinţelor Comitetului Central) într-o mono-grafie a Institutului de Lingvistică, publicată la săr-bătorirea a 50 de ani de la înfiinţarea sa. În fine, amînceput să lucrez la Institutul de Lingvistică. Şi aşaam ajuns lingvist.

În termeni populari, cum aţi defini lingvistica?Ce e lingvistica, spus aşa ca să înţeleagă orici-

ne? Odată am stat de vorbă cu cineva, un om sim-plu, care m-a întrebat: „Domnule academician, dum-neavoastră cu ce vă ocupaţi?” „Sunt atent cum vor-besc oamenii”, i-am răspuns. Ce era să-i spun? Că faccercetări în domeniul lingvisticii?! Apoi am încercatsă-i explic: „Uite, dumneata vorbeşti într-un fel în sa-tul dumitale, bineînţeles că noi românii vorbim într-un fel, în alte ţări se vorbesc alte limbi.” L-am intro-dus în problematică. Lingvistica, pe scurt, este studi-ul limbilor care se vorbesc pe glob, fie în comparaţieunele cu altele, fie fiecare în parte. Eu glumesc une-ori spunând: „Dacă vreţi, eu vă pot oferi limbi afu-mate, pentru că eu mă ocup de studiul limbilor.”Evident că lingvistica este o întreprindere cu maimulte ramuri. Mai ales în timpul din urmă, mulţilingvişti s-au specializat atât de mult, încât nici numai ştiu să se refere la altceva decât la domeniul lorstrict delimitat. Dar asta se întâmplă acum în toateştiinţele.

Consideraţi că e bun ori rău lucrul acesta?E rău să pierzi perspectiva de ansamblu. Şi nu

doar la noi în ţară. Peste tot, cum ştiţi! Mie perso-nal, aşa cum unor oameni le plac anumite lucruricare le pot displăcea altora (sau, altfel spus, aşa cumoamenii sunt îndrăgostiţi de unele lucruri şi nu suntsensibili la altele), mie îmi place să studiez anumitelucruri din lingvistică, mă pasionează istoria limbii.Eu trebuie însă să fiu sensibil şi la plăcerile altora.Sunt directorul Institutului de Lingvistică, dar nuam făcut în mod special studii de gramatică, de cul-tivare a limbii (deşi am scris un articol odată, pen-tru care m-a mustrat Graur, fiindcă eu criticam înacel articol o folosire a lui asupra într-un anumit con-text, iar în titlul apărea tocmai cuvântul criticat; cesă mai zic?!). Deci mă interesează istoria limbii. Euam început cu dialectologia, cu studiul graiurilor, amlucrat în acest domeniu zece ani de zile, sub condu-cerea lui Rosetti (n.r. Alexandru Rosetti). Încă dinvremea când lucram la Rosetti am colaborat la untratat de istorie a limbii române, care a fost început,dar n-a fost finalizat. S-au publicat doar două vo-lume. Mi-a fost foarte dragă această temă – istorialimbii – şi continuă să-mi fie, şi-mi va fi dragă pânăla capătul zilelor. Ce-şi propune ea? Să arate cum aevoluat limba. Ca să poţi să arăţi cum a evoluat lim-ba, trebuie să ştii care sunt originile limbii respec-tive.

Toată lumea ştie că limba română este o limbăromanică...

Da, româna vine din latină, dar latina aveamai multe variante. Începe să se pună problema mainuanţat: ce fel de latină sta la baza limbii române?Nu m-am limitat să spun: „Aşa era în latină şi aşa

Laura Bândilăîn dialog cu MARIUS SALA„Cred în forţa destinului”

Activitatea ştiinţifică susţinută, reflectată în numeroase studii şi cercetări, ca şi în cărţi de speciali-tate, dintre care unele de popularizare, publicate atât în ţară, cât şi în străinătate, titlurile ştiinţi-fice şi distincţiile obţinute de-a lungul anilor, îl recomandă pe acad. Marius Sala ca pe unul dintre

cei mai importanţi lingvişti ai momentului. Marius Sala s-a născut la 8 septembrie 1932 la Vaşcău, în judeţul Bihor, şi a absolvit Facultatea de

Filologie a Universităţii Bucureşti. Ales vicepreşedinte al Academiei Române în 2006, academicianul MariusSala îşi păstrează funcţia de director al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” din Bucureşti, caşi pe aceea de director al Biroului din România al Uniunii Latine. De asemenea, este membru corespondent laReal Academia Espańola, Instituto Mexicano de Cultura, Academia Nacional de Letras din Uruguay, AcademiaPeruana de la Lengua .

În 50 de ani de activitate, Marius Sala a publicat peste 30 de cărţi de lingvistică şi peste 400 de articolede specialitate, în ţară şi în străinătate. Dintre acestea amintim: Contribuţii la fonetica istorică a limbii române,Bucureti, 1970; Estudios sobre el judeo-espańol de Bucarest, Mexic, 1970; Phonétique et phonologie du judéo-espagnol de Bucarest, Haga, 1971; Contributions a la phonétique historique du roumain, Paris, 1976; Le judéo-espagnol, Haga, 1976; El léxico indígena del espańol de América. Apreciaciones sobre su vitalidad, Mexic, 1977;Limbile lumii. Mică enciclopedie, Bucureşti, 1981; El espańol de América. I. Léxico, Bogotá, 1982; Les langues dumonde. Petite encyclopédie, Paris, 1984; Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987; Vocabularul reprezentativ allimbilor romanice, Bucureşti, 1988; El problema de las lenguas en contacto, Mexic, 1988; Enciclopedia limbilorromanice, Bucureşti, 1989; L'unité des langues romanes, Bucureşti, 1996; Limbi n contact, Bucureti, 1997;Lenguas en contacto, Madrid, 1998 ; De la latină la română, Bucureşti, 1998 ; Introducere în etimologia limbiiromâne, Bucureşti, 1999; Du latin au roumain, Bucureşti-Paris, 1999; May we introduce the Romanian Languageto you ?*, Bucureşti, 2000; Ratengo kara rumaniago he-rumania goshi, Osaka, 2001; Limbile Europei, Bucureşti,2001; Să facem cunoştinţă cu limba română, Cluj, 2001; Connaissez-vous le roumain?*, Bucureşti, 2001;Enciclopedia limbii române, Bucureşti, 2001; Del latín al rumano, Paris- Bucureşti, 2002; Dal latino al romeno,Torino, 2004; From Latin to Romanian, Mississipi, 2005; Aventurile unor cuvinte româneşti, Bucureşti, 2005;Portrete, Suceava, 2006 (unele lucrări sunt scrise în colaborare). De-a lungul anilor, academicianul Marius Sala asusţinut cursuri şi conferinţe la universităţi din Europa şi America.

Bunicul meu i-a scris o scrisoare ca să intervină

pentru împroprietărirea ţăranilor dinregiunea respectivă,

iar Mihail Sadoveanu i-a răspuns.

7

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

este astăzi în română”; am căutat să arăt ce s-aîntâmplat de la latina la română, pentru ca românasă fie altfel decât latina. Asta fac şi într-o emisiunede televiziune, o chestiune în care m-am băgat dinamuzament, şi-acum mi-e teama să nu-mi rup gâtul,pentru că mi-ar părea rău de el.

Emisiunea pe care aţi realizat-o la TVR Cultu-ral – Istoria cuvintelor româneşti – este cuprinsă şiîn grila de toamnă a anului 2006?

Da, sigur. Acuma au început să mă filmeze dindiverse planuri, ca să fie mai interesant, mult maidinamic. Eu am protestat la început, dar recunosc căam greşit. Revin. E important pentru cel care faceistoria limbii române să vadă ce s-a întâmplat şi înistoria celorlalte limbi romanice. Să vă dau un exem-plu banal. S-a spus (şi se spune încă, aşa cu „voce debronz”) despre sunetul ă din limba română – aţiînvăţat şi dumneavoastră la şcoală, ca aţi făcut filolo-gia – că vine din limba traco-dacă. Fără să se gân-dească aceia care au spus asta că noi nu ştim cumarăta limba traco-dacă; este un detaliu pe care îl uitămulţi! Şi mulţi îl uită cu bună ştiinţă, când spun:„Dacă nu era în latină, dar este astăzi în română,trebuie să fie de la daci, că de undeDumnezeu să fie din altă parte?!” Eibine, sunetul acesta ă, pe care multălume l-a considerat (şi, repet, mulţi încăîl consideră încă) din substratul traco-dac, există în foarte multe limbi roma-nice. E adevărat că nu în varianta lite-rară a unor limbi, deşi în portughezăexistă, ca şi în catalană sau în retoro-mană. Ei, dacă vezi că există lucruriidentice sau asemănătoare cu cele dinromână în alte limbi romanice, atuncivine întrebarea: acolo tot din substratultraco-dac sunt? Şi cred că nimeni nupoate să susţină asta. Deci, comparândromâna cu celelalte limbi romanice amdat foarte multe explicaţii noi, şi asta es-te „obsesia” mea, să continui în acelaşisens. Acuma e drept că ce-a fost mai„gras”, ca să spun aşa, am dat în dome-niul foneticii, pentru că de asta m-amocupat în mod special; dar în prezentmă interesează istoria vocabularului. Es-te important, de exemplu, dacă un cu-vânt latinesc a fost trasmis tuturor lim-bilor romanice.

Ce demonstrează asta?Sunt 500 de cuvinte panromanice, adică cele

care s-au transmis în toate limbile romanice, şi astareprezintă elementul de unitate a României, la nive-lul vocabularului. De pildă ochi, mână, inimă...

…ureche...Da, a auzi, a vedea, a simţi. Toate aceste

cuvinte sunt panromanice. Asta spune ceva în legă-tură cu caracterul romanic al limbii române.

Consider foarte importantă ideea de a vă apro-pia de publicul larg, într-un mod care îl poate motivasă devină curios şi interesat de aventura „cuvintelorcălătoare”.

În problema aceasta a popularizării, a difuzăriicunoştinţelor despre limbă, îmi place să fac o ie-rarhie. Eu lucrez cu clasificări dihotomice. Trebuiesă fac o distincţie, în primul rând, între difuzareacunoştinţelor despre limba română în România şi înstrăinătate. În ce priveşte cele difuzate în România,din nou propun o clasificare dihotomică: una estedifuzarea limbii române corecte (şi aici intră orto-grafia, gramatica ş.a.m.d.) şi alta este difuzarea

cunoştinţelor de istorie a limbii române, de unde vi-ne limba română. De problema aceasta din urmă m-am ocupat în cartea pe care am publicat-o, intitulată„Aventurile unor cuvinte româneşti”, reunind mate-rialele prezentate în primele emisiuni pe care le-amrealizat la televiziune, timp de un an.

La ce editură, de data aceasta?La „Univers Enciclopedic”. Ei mi-au propus

primii, cu mare gentileţe. Pe de altă parte, spun deani de zile că în străinătate nu sunt cărţi de infor-mare generală cu privire la limba română. Eu ampublicat o carte, „De la latină la română”, care a fostfoarte bine primită. Faptul că a fost tradusă în şaselimbi spune ceva. Dar trebuie să se editeze în conti-nuare cărţi de popularizare. Eu am făcut o carte defelul acesta, împreună cu regretata mea colegă şi pri-etenă, Mioara Avram.

Nici ca obiect de studiu în şcoli, istoriei limbiiromâne nu i se acordă suficientă atenţie?

Nici în şcoli. Noţiuni de istorie a limbii nu sepredau. Atingeţi o chestiune care mă doare, dar nu

mă amestec în problemele învăţământului.Dar Academia poate face presiuni …E treaba Ministerului Învăţământului cum fa-

ce programa şcolară. Dar eu mai am o teorie: un pro-fesor este bun dacă este nebun. Nebun după materiape care o predă. Să explice cu pasiune, aşa încât săstea elevul cu gura căscată la el. Ori asta e mai greu.La istoria limbii ar trebui cuprinse poveşti desprelimba română. În anul acesta mi-am propus să scriu,împreună cu alţi lingvişti, o serie de studii, serie ca-re se va numi „Viaţa cuvintelor”: volume mici, de150 de pagini, fără note de subsol, cu o bibliografiesumară la sfârşit, poveşti despre cuvinte uitate,numele străzilor din Bucureşti etc.

Urmărind călătoria cuvintelor aţi descoperit lu-mi fascinante. Dacă aţi fi putut alege, în ce parte aglobului şi în ce timp v-ar fi plăcut să trăiţi?

Nu cred că aş fi vrut să trăiesc în altă ţară. Casă poţi trăi în altă zonă trebuie să o cunoşti foartebine, să te adaptezi. Mie mi s-a propus de vreo treiori să rămân în străinătate, dar n-am rămas. Pentrucă umblând mult am văzut cum sunt trataţi străinii.Prieteni foarte buni mi-au spus că, în Germania, eşti

oricum ausländer „străin”. Şi în Franţa.Eu aici mă duc la vecinul meu, bat lauşă şi îi spun: „N-ai să-mi dai o ceapă?”Aşa ceva este de neimaginat în altăparte; dacă te porţi aşa, eşti desca-lifi-cat.

Din emoţia pe care o citesc în vo-cea dumneavoatră înţeleg că iubiţi popo-rul român… Iubiţi şi Bihorul, locul încare v-aţi născut?

Da şi nu. Când mă gândesc care esfârşitul meu bihorean... Încă mă maigândesc la ce s-a întâmplat cu depor-tarea părinţilor mei, pe care au făcut-obihorenii!

Poate vom avea timp, într-o zi, săvorbim şi despre aceste lucruri!

Da.Şi totuşi, domnule profesor, dinco-

lo de lingvistică, ce alte lucruri iubiţifoarte mult?

Ce-i aia iubire? Nu ştiu ce înţele-geţi dumneavoastră prin iubire. Pentrumine, iubirea este mai degrabă sino-nimă cu dragostea, un sentiment pecare îl simt faţă de o anumită persoană,nu faţă de „lucruri”. Mie îmi place să fac

bine. Mă plac, dacă vreţi, pe mine, în aceastaipostază.

Trebuie să vă mai adresez, totuşi, o întrebare.Suntem, în continuare, martori ai dezbaterilor şi po-ziţiilor controversate legate de noile norme lingvisticeale Academiei Române. Care este poziţia dumneavoa-tră în legătură cu decizia de modificare a normelor?

Sunt directorul Institutului de Lingvistică, iarlucrarea la care bănuiesc că vă referiţi a fost redac-tată în cadrul acestui institut. Deşi eu nu sunt spe-cialist în problemele normării limbii române, cum v-am mai spus, am acordat credit deplin specialiştilorcare au elaborat-o. Cu ei trebuie discutată, punctual,fiecare soluţie „controversată”, ca să vă citez. Suntsigur că vor avea argumente pentru a o justifica.

Octombrie 2006

În imagini: Marius Sala

♦ Primăria MunicipiuluiBucureşti şi ArCuB ·Centrul de ProiecteCulturale crede cu tăriecă Moş Crăciun a venit şiîn acest an. În decem-brie, în Piaţa Univer-sităţii, ne-am bucuratîmpreună de magia sărbă-

torilor de iarnă, redescoperind plăcereade a primi şi de a oferi daruri! Întâlnirilecu Moş Crăciun au avut loc în ultimalună a anului 2006. N-au lipsit CrăiasaZăpezii şi Magicianul (Marian Râlea),înconjuraţi de îngeraşi, cerbi, pinguini,oameni de zăpadă, într-un spaţiu depoveste, creat de scenografii ŞtefaniaCenean (costume) şi Dragoş Buhagiar(decor, căsuţe şi concept Brad). Un mictârg cu bunătăţi pentru părinţi şi copii asporit farmecul evenimentului. Pe scenaamplasată în faţa Teatrului Naţional auevoluat colindători, trupe de teatru,coruri laice şi religioase, precum şinumeroşi solişti îndrăgiţi: Mioara Velicu,Radu Ille, Ştefan Hruşcă, Oana Sârbu &Virgil Popescu, Nico & Romeo Zaharia,

Crina Matei & Marius Mihalache,Cornelia Tihon. Serile au fost încheiatecu recitaluri extraordinare, ale unorartişti ca de pildă Nicu Alifantis, PaulaSeling, Analia Selis, Ducu Bertzi, NarcisaSuciu, Mircea Vintilă, Hara, MirceaBaniciu şi Proconsul.

♦ Direcţia de Cultură a MunicipiuluiBucureşti în colaborare cu Centrul deConservare şi Valorificare a Tradiţiei şiCreaţiei Populare şi PalateleBrâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului,a organizat recent, la Palatul Brânco-venesc din Mogoşoaia, festivalul medieval„Popasul magilor”. Festivalul medieval apropus readucerea în actualitate a unorprecepte ce au dat nemurire epocii ca-valereşti: cinste, onoare, tradiţii şi, de cenu… destindere şi distracţie, însoţite demuzică şi poezie.

♦ Decembrie este luna lui NichitaStănescu – prilej pentru cei mai apropiaţiprieteni de a-şi aduce aminte de acestmare poet român, poate unul dintre ceimai importanţi din perioada postbelică.

La sediul Fundaţiei Naţionale pentruŞtiinţă şi Artă, în Galeriile Fundaţiei, maiexact, lume multă, lume bună, adunată înziua de 13 decembrie de Mircia

Dumitrescu: Eugen Simion şi AdamPuslojic, Nicolae Breban şi SorinDumitrescu, Augustin Buzura şi AngelaMartin, Augustin Frăţilă şi DanielaTomescu, Dora Stănescu şi Florin Codre,Aura Christi şi Andrei Potlog... Au fostadmirate manuscrisele nichitiene dăruitede prietenii săi sârbi, desene, fotografii,postere, afişe... S-au lansat cărţi, întrecare Dicţionarul General al LiteraturiiRomâne, vol. V, s-a vorbit despre geniullui Nichita, despre cultul prieteniei, rar,tot mai rar întâlnit în ziua de azi... Elimpede, devenise limpede, că Nichita ne-afost mereu alături. Expoziţia vernisată sedatorează unui grup de prieteni apropiaţiai poetului, în fruntea listei aflându-se ini-mosul, mereu prezentul Mircia Dumit-rescu, artistul căruia i se datorează şiamenajarea acestor galerii invadate de odiscretă lumină explozivă. Aşteptăm şialte evenimente organizate aici, în centrulBucureştiului, din care se părea atuncicând pregăteam acest număr pentru tipartoamna se încăpăţâna să nu mai plece, şiera potop de lumină, ca în Bacoviaaproape, potop e-napoi şi ´nainte...

Începusem să mă joc de-a lingvistica, să citesc,

să fac cursuri de limba română contemporană

cu Iorgu Iordan, mergeam la orele lui

de consultaţie. Mai mult decât atât,

la începutul anului al II-leaam prezentat o comunicare

la Cercul ştiinţific studenţesc de lingvistică. [...]

Dar eu mai am o teorie: un profesoreste bun dacă este nebun.

Nebun după materia pe care o predă.

8

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Saşa PANĂ

De numele lui Saşa Panăsunt legate începuturileavangardismului românesc,

în care au strălucit Tristan Tzara, M.Blecher,Voronca, Roll, Bogza, Păun,Trost, fără a-l uita pe singularulUrmuz.

Născut la 8 august 1902, la Bucureşti,Alexandru Binder (pe numele său din actelecivile) şi-a făcut studiile liceale la Dorohoi şi apoiîn Capitală, unde a revenit pentru a se stabili de-finitiv. A practicat medicina, fiind avansat, încadrul armatei române, la gradul de locotenentcolonel. A debutat cu versuri în 1921, la Rampa,iar între anii 1928-1932 a redactat revista defrondă, Unu, la care au colaborat cei mai deseamă suprarealişti de limbă română. A colabo-rat la diverse reviste din perioada interbelică,Adevărul, Opinia, Dimineaţa, Facla, Revista XX,Bilete de papagal (a lui Arghezi, care a intuitfilonul de valoare al suprarealismului, fără a şi-lînsuşi), Vremea, Cuvântul liber, ş.a., Saşa Panăfiind permanent un om cu convingeri de stânga,fără a se înregimenta în „detaşamentul” scriito-rilor angajaţi, ceea ce i-a atras după 23 august1944 o consecventă marginalizare. În anii 1926-1938 a publicat volumele de versuri Răbojul unuimuritor, Diagrame, Echinox arbitrar, Viaţaromanţată a lui Dumnezeu, Cuvântul talisman,Călătorie cu funicularul, Iarba fiarelor, Vladimir(pe fiul lui Saşa Pană îl cheamă Vladimir), ca şieseurile adunate în volumele Insurecţia de la Zürich,Sadismul adevărului. În 1973, publică la BucureştiMemorii, file de jurnal, evocări, un document preţiospentru cercetătorii şi iubitorii de literatură, comen-tat prea puţin în presa timpului. În antologia apăru-tă la Tel Aviv în 1972, cu traduceri din scriitori evreidin România, în ebraică, Saşa Pană este prezent cu5 poeme. În Istoria literaturii române, G. Călinescu îlcomentează la capitolul Dadaişti, suprarealişti, her-metici, evidenţiind rolul de lider al acestuia în presaavangardistă, el ştiind să atragă numeroase cola-borări ale unor pictori deveniţi apoi celebri precumMarcel Iancu, Victor Brauner (acesta ne-a lăsat unmemorabil portret al lui Saşa Pană). Nici Encyclo-pedia Judaică (Jerusalem 1972) nu-l omite, menţi-onând că după al doilea război mondial, poetul arenunţat la „uneltele sale”, trecând la proza scurtă(inspirată din viaţa cazonă) şi la dramaturgie, uneledin piese fiind traduse în franceză de Paul Eluard şiIlarie Voronca, prietenii săi. În 1948 a publicat pla-cheta Poeme fără imaginaţie, despre victimeleHolocaustului nazist, printre care s-a numărat şicompatriotul şi conaţionalul său, Benjamin Fondane(Fundoianu-Wechsler). Fiind el însuşi fost deportatîn Transnistria, Saşa Pană a scris încă în 1945poemul Pentru libertate, iar în 1967 a îngrijit ediţiaunui album de grafică, închinat calvarului transnis-trean din anii 1941-1944. În 1946 a editat cu grafi-cianul Aurel Mărculescu albumul „Uliţa evreiască”,preocuparea sa pentru artele plastice datând dinprimii ani ai carierei de scriitor şi editor. Îi suntemrecunoscători lui Saşa Pană şi pentru Antologia li-teraturii române de avangardă (1969), ca şi pentrugrija faţă de moştenirea lăsată de nefericitul M.Blecher, om de mare talent, dispărut la vârsta de 29de ani. Astfel, a editat în 1947 Vizuina luminată înpublicaţiile Orizont şi Revista literară, iar în volum,la Ed. Cartea Românească, în 1971.

Autor a peste 30 de volume originale, SaşaPană a lansat şi genul „prozopoemelor”, reluate demulţi confraţi întru poezie, iar importanţa sa nu aputut fi pusă la îndoială nici de un capricios„antologator” ca Eugen Barbu, care l-a inclus în a sa

Istorie polemică şi antologică a literaturii române dela origini până în prezent” (Editura Eminescu, 1975).Iordan Chimet îi rezervă şase pagini în antologiaCică nişte cronicari duceau lipsă de şalvari... (Ed.Universal Dalsi, 1999), iar în Romanian Review nr.291-292/1993 şi 339-341&1997 sunt prezentate poe-me de Saşa Pană traduse în engleză. Ilarie Voroncaa scris un microeseu despre prietenul său, intitulat:Între mine şi mine, în care surprinde arta poetică aacestuia: „Devierea gândului prin cuvânt, alunecarea

într-o cale lactee de imagini, iată ceea ce consti-tuie însăşi unealta de azur a meşteşugului săude a scrie”. Saşa Pană s-a stins din viaţă în1981, într-o discreţie absolută, dar aşa cumspunea el într-un poem (Către cititor): „Aceastăcălătorie/ Nu se sfârşeşte niciodată/ Pentru căîncepe nicăieri”.

Nicolae IORGA

Se cunosc începuturile politiceale savantului Nicolae Iorga, naţi-onalismul exclusivist, care l-a apropi-at de A.C. Cuza. După primul războimondial, concepţiile sale se modi-fică, deşi unele reminiscenţe au fostprezente până la sfârşitul tragic alvieţii sale.

Ucis de un comando legionar (astăzi, uniicaută să arunce vina în alte părţi), Iorga aplătit cu viaţa pentru atitudinea sa atât faţă dehuliganismul în straie pseudo-religioase, al Le-giunii, ct şi faţă de potenţialul aliat, Germanianazistă. Într-un număr din 1968, al revisteiSecolul XX, au fost publicate câteva pagini deconfesiuni politice pe care merită să le recitim.Cităm parţial: „Confuzia care stăpâneşte astăziminţile atinge uneori marginea nebuniei... Eavine în mare parte din lipsa absolută de since-ritate în care se complac atâtea spirite alese,

care până de curând ni se înfăţişau în altă lumină.”(aprilie 1940). Iorga se adresează astfel clasei politi-ce din România şi din Europa. Este adevărat că afost un susţinător al regelui Carol I, dar el alese dindouă rele pe cel mai mic, din punct de vedere aleuropeanului prooccidental. Şi astăzi, admiratoriiLegiunii şi ai lui Antonescu, deşi mareşalul a izgonitLegiunea de la putere, sunt unanimi în a admira şiReichul nazist, fiind antioccidentali. Multora nu leplace nici azi democraţia de tip american ori vest-european, care nu este nici pe departe perfectă, darfaţă de nazism nu poţi avea un sentiment bivalent.Iorga iubea cultura occidentală, fusese în vizită şi înSUA, se despărţise de mult de paseismul conserva-tor – sămănătorist – poporanist ş.a.m.d. Educaţia şiînvăţătura sa erau opuse ideii de „ordine” cu biciulpentru sclavi. „Trăim într-o vreme când, sub înrâ-uriri care, fără îndoială, nu pleacă de la cele maibune tradiţii ale Europei noastre, gândul setăinuieşte”, scria Iorga (a se reţine, „Europa noas-tră”). La auzul veştii privind cotropirea Cehoslo-vaciei, cu complicitatea, pas cu pas, a lui Chamber-laine şi Daladier, el notează: „Orice durere ome-nească e propria mea durere şi la auzul ei sufăr nunumai de umilinţele trecute, dar şi de presimţireacelor ce ne-ar mai putea aştepta... Bătrân istoric eun-am mai întâlnit aşa ceva în toată dezvoltarea uneicivilizaţii care rămâne atât de ameninţată”. În sep-tembrie 1940, sub regim legionar, cu două luniînainte de a fi asasinat, Iorga publica în NeamulRomânesc un articol intitulat „Bunele vremi ale luiAttila”, după un alt articol, „Urmaşul vikingilor”.„Cine ar putea afirma că în evul mediu a fost ovreme cumplită?”, se întreba acest om de mare curajşi erudiţie, iar noi ne întrebăm cine a avut interesulca el să dispară mai repede de pe faţa pământului?Credem că aceleaşi forţe care au pregătit şi Holo-caustul şi au provocat imense distrugeri în anii răz-boiului, imense pierderi de vieţi omeneşti.

ŞAPTE CITATE DIN IORGA:

„Noi ne iubim naţiunea, ştim ce a datnaţiunea în istorie, dar a aşeza pe cei care nusunt români de origine într-o situaţie infe-rioară, este cu desăvârşire nedrept.”

„Viaţa unui popor este necontenitamestecată cu vieţile celorlalte, fiind în funcţiede dânsele şi înrâurind necontenit viaţa acesto-ra”.

„Să nu înduşmănim! Să nu învrăjbimnaţionalităţile prin aţâţări şi ofense nemeri-

tate. Dintre toate luptele lăuntrice dintr-unstat, singure cele politice sunt binevenite, căciele pregătesc progresul. Luptele naţionale, caşi cele religioase, sunt dezastruoase”.

„[Biblia] ...Într-însa, ceea ce e în multeprivinţe nou şi, în totalitate, mare e umani-tatea care pătrunde această operă. O umani-tate deosebită de cea eleno-latină... E o umani-tate pasionată, uneori desperată, de atâtea oriadânc duioasă...”

„...e bine să se întrebe «fasciştii de laIaşi» ce au făcut ei pozitiv pentru naţie ca săaibă dreptul să militeze negativ contra altora,

angajând naţia în acţiunea lor?”

„Atâţia oameni politici francezi, italieniau avut un rol covârşitor în rosturilenaţionale, deşi erau evrei. Oare evreul DanieleManin n-a fost şeful revoluţionarilor veneţienide la 1848, şi omul cel mai venerat în oraşulsău?

Astăzi evreii reprezintă o parte din in-telectualitatea epocii noastre şi nu pot, pentrunici o consideraţie, să fie excluşi din viaţasocietăţilor omeneşti”. (Conferinţa inauguralăde la Vălenii de Munte)

BORIS MARIAN

Marginalii

9

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Relaţia poetului Rainer Maria Rilke,acest străvechi vânător de metaforeabisale, cu sculptorul Auguste Rodin, a

intrat de mult sub semnul evenimentului, al cuplu-rilor spirituale rare. Aflat la începutul carierei salelirice, Rilke se apropie cu sfială de temutul maestru;e suficient, în această ordine de idei, să reciteşticorespondenţa dintre cei doi artişti, împresurată deformule de adresare respectuoase aparţinând sluji-torului demonilor poeziei pure: „Onorate Maestre”,„Prea onorate Maestre”, „Iubite Maestre”. Timi-ditatea funciară însă nu-l împiedică să abordeze, din-colo de orizontul imediat al cotidianului şi de grijilepresante ale acestuia, tablourile, desenele, sculpturilede ultimă oră ale bătrânului lup parizian. Vedem, lafiecare pas aproape, analize succinte, pătimaş-lucide,fie ale Omului cu nasul spart, fie ale Burghezilor din

Calais, fie ale altor lucrări văzutede autorul Cărţii imaginilor la di-ferite expoziţii vernisate în Fra-nţa, Germania, precum şi în alteţări. Rilke îl urmăreşte pas cupas, respirare de respirare, pemarele artist plastic; se hrăneştedin sculpturile acestuia, din văz-duhul ce-l împrejmuieşte, căci, întimp, simte nevoia de el, nevoiade un maestru. De aici, rândurilecalm-distinse, dorinţa de a-i îm-părtăşi gânduri, fapte culturale,dar şi extra-culturale, complice şiasistent în toate aceste demer-suri fiindu-i prietena şi, ulterior,soţia, sculptorul Clara Westhoff.Aceşti artişti se urmăresc reci-proc, se strunjesc, se aventu-rează în calme lecturi de sine,analizându-şi operele, sprijindu-se; şi este relaxant, ba chiar maimult decât atât, să urmăreştifelul în care se caută, se urmăresc, îşi ţin reciprocpumnii ca să reziste, comuniunea iscată circumscri-indu-se unei alte lumi, net superioară celei înconjură-toare. Astfel, Rilke îi împărtăşeşte monstrului piet-relor cărora le dă viaţă din grijile sale cotidiene, îiraportează fragmente întinse din viaţa sa de nomadsuperior; iar, câteodată, ajunge până în punctul încare, simţindu-l ca parte a existenţei, a destinului

său de poet, îi vorbeşte de lipsurile sale, de neîm-pliniri şi de necazuri, sugestia repetată a bătrânuluimaestru singuratic în demersurile sale fiind simplăşi imposibilă în egală măsură: „N-ai voie să te gră-beşti.” La un moment dat, stabilindu-se pentru unrăstimp la Paris, autorul Sonetelor către Orfeu, îi cerecu împrumut o masă, obiect transformat foarte cu-rând în unul familiar, căci, afirmă Rainer, are semnemagice. Rilke îi devine, într-un moment de jenăfinanciară, secretar sculptorului – relaţie destrămatăcurând, întrucât diafanul slujitor al liricii nu avea ca-lităţile necesare unei funcţii atât de dificile, pe de oparte, iar pe de alta, Rodin se dovedeşte din caleafară de aspru, dornic de o ordine care să nu-istingherească fugile-i în lumea sa vie, înaltă. Relaţia,în acest punct, pe cale de a se destrăma, revine, trep-tat-treptat, mai mult graţie lui Rilke, pe o linie deplutire, ba chiar se aprofundează, cu atât mai mult,

cu cât Rainer scrie la o cartedespre Rodin, îi cere mereuopinia, îi solicită ajutorul încompletarea bio-bibliografiei,ţine conferinţe axate pe cre-aţia rodiniană, în timpul că-rora, după spusele sale,„tinerii îmi smulg cuvinteleca pâinea”, timpul de „sin-gurătate absolută” în care seazvârle poetul după periplu-rile-i inevitabile dăruindu-inu rareori un soi de „fericităuimire care mă urmăreşte şi-mi face inima să crească”.Altă dată, la sfârşitul uneiconferinţe ţinute în primajumătate a lunii noiembrie,1907, la Viena, publicul, sor-bindu-i literalmente fiece cu-vânt, se lasă cuprins de otăcere, „una singură vibrândca un clopot care anunţă ve-

cernia”. Posibila ruptură fiind depăşită, relaţia, spu-neam, accede spre o tensiune benefică, Rilke văzândîn iubitul său maestru şi un prieten, căruia îşi per-mite să-i mărturisească lucruri cvasiintime ca bună-oară faptul că se simte epuizat după multiplele con-ferinţe, recitaluri, susţinute în câteva oraşe şi, înconsecinţă, „trebuie să mă închid în casă, cu lucrulmeu: singur de tot”; sau amănunte circumscrise me-

seriei de a privi fără încetare, pentru a vedea, pen-tru a descoperi lucrurile care te ajută să fii tu însuţi:„Făcând poezie eşti mereu ajutat, chiar antrenat deritmul lucrurilor exterioare, căci cadenţa lirică esteaceea a naturii: a apelor, a vântului, a nopţii”, saudetalii privind modul rilkean de a se salva: de pri-etenii acaparatori, de obligaţiile mundanului strict,de alte lucruri nu mai puţin antrenante: „numai overitabilă cură de singurătate şi de încăpăţânare vareuşi să mă salveze”, prioritatea, în toate demer-surile autorului Elegiilor duineze, revenind pururi, zide zi, ceas de ceas, creaţiei, artei, existenţei întruartă. Tonalitatea scrisorilor, pe măsura înaintării încreaţie, în timp, devine din ce în ce mai caldă, modulde a se adresa trădând afecţiunea profundă, intensă,nutrită faţă de Rodin; astfel, sculptorul devine în ze-nitul carierei poetului „Iubite mare Prieten”, „Dragulmeu Rodin”, „Scumpul meu mare Prieten”; aceastărelaţie denotă, evident alături de alte caracteristici,un rar cult goethean al prieteniei, dorinţa de a teînsoţi cu cei aidoma ţie, cu cei ce te-ndeamnă şi teajută să accezi la înălţimile dorite.

Frecventele reîntoarceri ale lui Rilke la Parissunt dictate şi de nevoia de această urbe ospitalieră,practic singurul loc unde poetul se simte acasă, înpatria sa, adesea absentă, şi, prin urmare, cu atâtmai necesară: „[…] Paris, singurul oraş a cărui largăşi rodnică ospitalitate îmi ţine loc de patrie, vai!necunoscută mie şi pentru totdeauna absentă”.

* * *

Dacă răvaşele adresate proteicului autoral uriaşei Porţi a infernului sunt un do-cument ce vorbeşte despre o relaţie de

complicitate de durata câtorva decenii, cu inerentelevârfuri tensionale şi căderi inevitabile, cu fireştilemici disensiuni sau mari supărări trecătoare, eseulmonografic Auguste Rodin constituie o temeinicăincursiune în opera plastică a marelui sculptor, in-cursiune graţie căreia relaţia, cuplul spiritual Rodin-Rilke apare în toată splendoarea sa, în toate profun-zimile, căci, în definitiv, făcând, prin această carteextrem de densă, ce poate fi considerată un studiuliric pe marginea unei opere sculpturale de primamână, un elogiu lucrărilor rodiniene, Rilke nuvorbeşte exclusiv din interiorul creaţiei autorului sta-tuii lui Balzac, al Umbrei sau al Femeii ghemuite, nutratează exclusiv creaţia acestui, fără îndoială, maresculptor, ci se referă, direct sau indirect, la capaci-tatea sa de a înţelege, de a sparge pojghiţa esenţelor,adică dă seama, în ultimă instanţă, despre sineînsuşi, jubilaţia de a atinge, în această ordine de idei,miezul esenţelor trădându-se pe ici şi colo, şi mo-lipsind benefic, încurajator, lectorul încântat de şan-sa de a avea acces la o comuniune spirituală, dinco-lo de hotarele unei Castalii a artiştilor adunaţi lao-laltă cu un singur scop: a sluji arta, a fi fideli lorînşile, a-şi transforma existenţa în destin major, ase-muit, în trena nietzscheană, cu o mare boală.

Rilke nici o clipă nu este protocolar, rigid,distant; nici o clipă nu recurge la lipsitul de perso-nalitate şi de viaţă limbaj academic; dimpotrivă,

· trei mii de semne · trei mii de semne ·

AA URAURA CC HRISTIHRISTIRAINER MARIA RILKE – AUGUSTE RODIN

Auguste Rodin Rainer Maria Rilke

„Se va recunoaşte ce anume l-a făcut atât de

mare pe acest mare artist:a fost un muncitor care n-a visat altceva decât să

se contopească întru totul,cu toate forţele, în smeri-

ta şi dura existenţă auneltei sale. E aici un felde renunţare la viaţă: dartocmai cu această răbdarea câştigat-o: căci la uneal-ta lui a venit universul”.

Auguste Rodin. Balzac

10

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

rândurile-i curg într-o mare linişte vie, schiţând,încetul cu încetul, unul dintre cele mai pregnante

şi vii portrete ce i s-au făcut vreodată lui AugusteRodin. Limbajul minimonografiei este infuzat de unlirism benefic, profund, metafora, previzibil, consti-tuind instrumentul nimerit la care poetul recurge nurareori. Este urmărit cu relaxată acribie întregultraseu rodinian, de la începutul eseului recunoscân-du-se cu francheţe că „Rodin a fost singur chiarînainte de a fi celebru”; nu e vorba, aici, de ofigură de stil sau, evident, de o afirmaţie fri-zând gratuitatea. Ceea ce intenţionează săafirme răspicat-blând-comprehensiv autorul,din capul locului, e un lucru de o simplitate tu-şantă, şi anume că în tot ce a făcut ulteriorrăstimp de o viaţă, Rodin, chiar dacă a fostînconjurat mai târziu de admiratori şi de de-nigratori în egală măsură (ca în anul 1864,când „Salonul” îi respinge Omul cu nasul spart– lucrare căreia Rilke îi dedică pasaje extremde inspirate, pertinente), Rodin dintotdeaunaa fost înconjurat de un văzduh de singurătatenietzscheană, densă, tare, imposibilă, ca aerulînălţimilor montane. Definiţia dată gloriei, ati-pică, spărgând câteva tipare existente, estevorbitoare în acest sens: „gloria nu-i, în celedin urmă, decât suma tuturor neînţelegerilorce se adună în jurul unui nume nou”. Tocmaiasta face, într-un fel, Rainer Maria Rilke: în-cearcă să înţeleagă neînţelegerile adunate înjurul unui mare nume nou, aşezând faţă în fa-ţă două oglinzi: una revine contemporanilor aplecaţipeste o operă sculpturală înţeleasă rareori, adeseadenigrată, catalogată în grabă, iar alta însuşi poetu-lui, care încearcă, scriind despre Rodin, să priceapăcine este, de fapt, Rodin, de unde vine şi ce anumeîşi propune să realizeze prin picturile, sculpturile,desenele sale. De aici răbdarea, lipsa de grabă; deaici, câteodată, încetineala dornică, paradoxal-înţe-lept, să amâne înţelegerea; de aici densitatea textu-lui analitic, pertinenţa multor observaţii prin care seexcavează o realitate stigmatizată de originalitate,densitate, inedit, dornică să cuprindă totul, nescă-pându-i detaliul sugestiv, raza primitoare şi ostilă înegală măsură a esenţei, scurta şi lenta ochire săpândîn lucrurile, straturile aparent ascunse, aparent duş-mane. Cele două realităţi/oglinzi, spuneam, sunt aşe-zate faţă în faţă; astfel, amintindu-şi bunăoară cât demici sunt mâinile oamenilor, „cât de repede obosescele şi cât de puţin timp li s-a hărăzit să se mişte”,autorul de îndată expune cu simplitate construită că„am vrea să vedem mâinile care au trăit cât o sutăde mâini, cât un popor de mâini, care s-au ridicatînainte de răsăritul soarelui şi au pornit pe drumullung al acestei opere”. Cât de aproape e poetul ger-man, afirmând aceasta, de acel inimitabil „Dostoiev-ski al poeziei ruse”, Marina Ţvetaieva, cea interesată

înainte de toate de viaţa aptă de a cuprinde, de aexprima sute de mii de vieţi, de destinul menit pen-tru o sută de milioane de existenţe!

Rilke vrea să cunoască, aşadar, omul Rodin,neseparându-l – cum procedează atâţia şi atâţiaexegeţi răuvoitori sau înguşti la minte! – de artistulcare este, căci, în opinia poetului-hermeneut, cei doi,omul şi artistul adică, sunt unul, alcătuiesc un întregimposibil de spart. Ce găseşte, în primul rând, Rilke

la solitarul, prin chemare, Rodin? În toate sculp-turile, artistul e mânat de un soi de edificatoare„intimă însufleţire, de această bogată şi surprinză-toare nelinişte a trăirii”. Apoi, e impresionat de can-titatea de viaţă descoperită în lucrările rodiniene,neîndoindu-se de acea „intimă însufleţire” resimţităfrecvent vizavi de lucrările executate de marele şiiubitul său prieten, care, în opinia lui Rainer, „Aveaputerea acelora pe care îi aşteaptă o mare operă,avea tăcuta perseverenţă a acelora ce sunt necesari”,în esenţe necesari. Rilke îl urmăreşte pas cu pas pemarele maestru, descriind traseul său existenţial cuînţelegere, judecându-l din interiorul destinului săuconstruit; astfel, Rodin ni se înfăţişează la începutulcarierei sale, când lucra la manufactura din Sévre,pe urmă la Anvers şi la Bursa din Bruxelles, undeînvăţa, în viziunea rilkeană, „să devină cumva intan-gibil, sacrosanct, ieşind de sub stăpânirea hazarduluişi a timpului, în mijlocul căruia să se înalţe solitarşi miraculos ca şi chipul unui profet”, făcând studiide anatomie şi dând la o parte hazardul, în vremece „o lege descoperită îl făcea să descopere alta”, via-ţa mânându-l să creeze, prin intermediul artelorplastice, viaţă şi iarăşi viaţă, ridicată la rang de sim-bol în care găseşte „nenumărat de multe suprafeţevii, era doar viaţa, iar modalitatea de expresie ce şi-

o găsise ţintea drept spre această viaţă”. Întoate demersurile sale „Rodin sesiza viaţa, pecare o găsea peste tot, oriîncotro privea”, gă-sind-o mereu „la fel de puternică şi de seducă-toare”. La Bruxelles, Rodin citeşte enorm,aşa încât, după spusele lui Rilke, cei din jurse obişnuiseră să-l vadă adesea cu o carte înmâini; „poate că această carte, scrie poetul,era numai un pretext de adâncire în sineînsuşi, în misiunea enormă ce-l aştepta”. Aicisculptorul se apropie de Divina comedie a luiDante, iar pe urmă de poemele baudelairiene,văzând în scriitorul francez pe cineva marecare i-o luase înainte, „pe unul ce nu se lăsaseamăgit de chipuri, ci căuta corpurile în careviaţa e mai plină, mai crudă şi mai fără tih-nă”. Această perioada e urmată de alta, încare sculptorul se închide în sine însuşi pen-tru treisprezece ani, astfel încât pe muchiaacestui segment de timp „când alţii au înce-put să se îndoiască de el, el nu mai avea nicio îndoială asupra lui însuşi”, căci „Numaimunca lui îi vorbea”. La capătul acestui exil,în chip firesc, urma „o realitate care s-aimpus, care există şi pe care trebuie s-o iei înseamă”. După părerea lui Rilke, perioada deizolare amintită e marcată de două vârfuri:Omul cu nasul spart şi Omul din primele tim-puri – dovezi ale maturităţii artistice rodini-ene, de care nu se mai putea face abstracţie.Apoi, urmează explozia; urmează lumea luiRodin care se impune, ca şi când ar fi existatdintodeauna! Şi care, de bună seamă, nu maipoate fi contestată în esenţe decât de cei pemăsura lui, de cei egali geniului rodinian.Rilke, neostenit, atent-răscolit, caută mereu,încearcă să vadă, să descrie lucrările sculp-torului septuagenar, fie cele terminate, fiecele în lucru. Tuşante, studiile asupra Porţiiinfernului, asupra nudurilor rodiniene, studi-ate în amănunţime cu marele său ochi ce răs-

coleşte, măsoară, compară lucruri aparent imposibilde comparat. Dacă Rodin „căuta corpurile în careviaţa e mai plină, mai crudă şi mai fără tihnă”, pen-tru a le aşeza în „eternul azi al spiritului”, Rilkeneabătut, urmărind gândurile sculptorului, care„hoinăreau prin cărţile poeţilor şi-şi luau de acolo untrecut”, caută pretutindeni în lucrările, locurile asup-ra cărora şi-a lăsat amprenta acest stăpân prin voca-ţie, nefiindu-i străină vocaţia morţii, viaţa, viaţa şi

iarăşi viaţa, îmboldit de cantităţile uria-şeşti de viu găsite, din care se hrăneşte:„atâta viaţă, grea şi anonimă, emană dinaceastă operă”; poetul constată, excedat şientuziast în egală măsură, că „Niciodatănu s-a adunat atât de mult un trup ome-nesc în jurul vieţii lui interioare, atât deconcentrat asupra propriului său suflet şiapoi iar îndreptat de puterea elastică asângelui”, pentru ca altundeva să afirme,contemplând din nou obiectul studiuluisău: „Aici exista viaţa, exista de o mie deori în fiece minut viaţa, în dor şi alean, înnebunie şi spaimă, în pierdere şi în câştig.Existau o dorinţă fără margini, o sete atâtde cumplită încât ar fi secat ca pe o sin-gură picătură toate apele lumii; aici nuexista minciună şi prefăcătorie: se apucaşi se da cu gesturi autentice şi largi.Existau aici stricăciunea şi hula, osânda şivoluptatea şi înţelegeai dintr-odată cesăracă trebuie să fi fost o lume care le-a

ascuns şi le-a îngropat pe toate acestea, trăind deparcă n-ar fi existat. Existau.” Fragmente întinse seconstruiesc aidoma unui elogiu frapant, teribil,nuanţat, vulcanic, al vieţii, al viului, ilustrate înopera monstrului parizian al pietrei şi marmorii,care vedea, nu avea cum să nu vadă că „Aproape ecerul, dar încă neatins, aproape iadul, dar încă neui-tat pe deplin”, ceea îl face să lucreze răstimp decirca două decenii la Poarta infernului – ansamblusculptural din care omite, rând pe rând, tot ce vedecă e de prisos, aidoma unui alt monstru al pietrelorvii: Michelangelo. Rilke îl compară pe Rodin cu Leo-nardo, studiind modul acestor maeştri de a consacra,de a pune în valoare, de a folosi, de a subjuga, de acelebra, de a glorifica lumina, de a aşeza o sculpturăîn spaţiu astfel încât aceasta să lase impresia că faceparte din văzduhul dintotdeauna al acestuia, iar odată cu ea, cu lumina/sculptura adică, ar dispăreatotul. O nemărginită, mereu reinventată „încredereîn viaţa care creează, chiar acolo unde mutilează” îlconduce pe hermenutul nostru evaziv şi genial spreadâncuri alte dăţi neatinse, unde excavează cuplăcerea înlăcrimat-încordată a celui care ştie, a celuicare „nu vrea să ştie nimic decât ce vede. Vede însătot”, iar ceea ce vede, descrie, descrie conştiincios,cu o „gravitate disperată” de norocul de a atingemiezul, esenţa, care ard, pârjolesc, arătându-şi bruscalte feţe, indubitabil mari, fără îndoială inevitabile.Ca iarba. Ca mâinile. Ca ochii, deveniţi brusc uriaşi.Lui Rilke nu-i este străin calmul, marea linişte de aînainta în deplină încredere, livrându-se lucrurilornepătate, neameninţate de înţelegere. Este poate oaltă lecţie învăţată de la marele său prieten iubit,Rodin, care glorifica goethean munca. Nu în zadarunul dintre saluturile adresate celor intimi era urmă-torul: „Avez-vous bien travaillé?” Dacă ai lucrat bine,spune Rilke, prin urmare, totul e în regulă, muncafiind o formă, probabil că singura, a fericirii.

Ce ne îndeamnă să revenim, iar şi iar, laacest cuplu, spuneam rar, unic? Rilke şi Rodin. Cene încarcerează în perimetrul de necuprins al aces-tei relaţii tensionate, benefice, imposibile? Da. Impo-sibile. Exemplul elocvent, în acest sens, e cazul Brân-cuşi, ucenicul care, la puţină vreme după ce stase înpreajma monstrului, dase bir cu fugiţii, pentru a-şivedea de destinul său unic. Avea o misiune autorulDomnişoarei Pogany. Recitim cea din urmă afir-maţie, şi prima replică venită în minte este: dar şiRilke o avea! Autorul Sonetelor către Orfeu, delicat şiabstract, prodigios şi proteic, aşa cum îl ştim, avea,spre deosebire de Brâncuşi, nevoia de Rodin, onevoie vie, exprimată de atâtea ori. Pe cândBrâncuşi probabil că avea deja forţa de a înainta sin-gur pe şina aleasă. Poate. Supoziţii. Venite peurmele incandescente, vii, ale altor presupuneri, numai puţin tentante, nu mai puţin demne de a fi luateîn calcul, pentru a urmări o existenţă exemplară, unpersonaj uriaşesc, pentru care – uimitor! – „Viaţa îitrece ca o singură zi de lucru”. O singură, eternă zi,în care, odată, târziu, adică la timpul potrivit „Se varecunoaşte […] ce anume l-a făcut atât de mare peacest mare artist: a fost un muncitor care n-a visataltceva decât să se contopească întru totul, cu toateforţele, în smerita şi dura existenţă a uneltei sale. Eaici un fel de renunţare la viaţă: dar tocmai cu aceas-tă răbdare a câştigat-o: căci la unealta lui a venit uni-versul”.

Eternul idol

11

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Cerul roşu. Bolta de foc, văzduhul de sânge.Doi elefanţi pe catalige avansează, în incendi-ul planetar, unul spre celălalt. Trupul în cer,

picioarele subţiri şi infinite, până la pământ. O libelulăfabuloasă, cu trup şi înfăţişare de elefant. Un cocostârcprimordial, devenit elefant. Un Gulliver balerin, cu arti-culaţii fine şi transparente, abia vizibile. Antene lungiating, diafan, pământul. Insecte astrale, arhaice, din preis-toria pustiului. Trup de elefant pe neverosimile bagheteceleste. Urechi imense, catifelate, colţi imperiali, trompadin care curge mâlul.

Spinarea acoperită cu un covor pe care se odih-neşte lespedea funerară: trei blocuri pirami-dale, ultimul ca o căciulă ţuguiată. Pe trunchi-ul elefantului din stânga e desenat un ochi, lacel din dreapta buze roşii ţin între ele un globocular.

Lespedea pluteşte în aer. Între lespedeşi covorul de pe spinarea pachidermului rămâ-ne un spaţiu, povară funerară pluteşte în aer.

Trompa femelei din stânga se roteşte,ca o manivelă sau un gât sucit de lebădă.Partenerul coboară apatic trompa şi priveşteîn jos, departe, infinitul dedesubt: dealuri fu-murii, platoul de aterizare, postul de pază, do-uă mogâldeţe alergând cu un steag şi o torţă.

Perechea încearcă, zadarnic, pe enor-mele catalige, să se apropie. Avansare statică,pe loc, la altitudinea de unde contemplă pla-neta pustiită. Cer roşu, striat de săgeţile pi-cioarelor delirante, gata să se frângă sub enor-ma povară. Înstrăinare hieratică. Lespedeapluteşte în roşul zorilor sau amurgului, seapropie de masculul din dreapta, apoi defemela din stânga. Se clatină, gata să se pră-buşească în hăul de dedesubt, pe aeroportulunde sună infernală, alarma.

Kaspar sărise din somn, trezit dezângănitul ferestrelor.

La garajul de pompieri de peste drumde hotel, porniseră caravanele motorizate. Si-renele urlă, gura de foc a zilei se deschisese,angelicii elefanţi dispăruseră. Pe noptieră, deş-teptătorul, ora ilizibilă.

Aşteaptă, amorţit, în pat, până arătă-torul se apropie, când oare, de ora opt. Ridicăreceptorul, formează lent-lent, cifră cu cifră,numărul atoateştiutorului Gora.

Convorbire scurtă. Opt şi şase minute.Opt şi şase minute: prea devreme să meargăla bibliotecă. Timp să contemple de la fereas-tră, căpcăunul.

Punctual, gangsterul gunoaielor cară,ca de obicei, în mâna dreaptă, marea valiză deplumb. Pantaloni militari uzaţi, bocanci gal-beni, maioul strâns pe bustul bombat pentruluptă. Cap de lut, în care destinul scobise largi orbiteroşii. Obraz spân, învelit în fină peliculă de argilă. Din nascoboară fire lungi, blonde, spiralate de păr, învelite înmuci. Buze crăpate, rânjet strâmb. Gura ştirbă, doi colţigalbeni, de morsă. Gât de piatră, ca şi nasul lung, lat,masiv. Braţe scunde, ca şi trupul, vigoare asasină. Iată-lla colţul străzii, cărând valiza cu meteoriţi. La fiecare pas,se înconvoaie, din cauza efortului.

Primul coş de gunoi. Cotrobăieşte expert, tragepunga, cutia de conserve, o aruncă înapoi, ia altă pungă.Deschide valiza, se apleacă, vâră înăuntru. Traverseazăspre trotuarul opus. Se apleacă deasupra coşului. În mâ-nă, altă pungă. Trage din ea restul de pâine, aruncăpunga, bagă pâinea în buzunar. Aşteaptă lumina verde asemaforului. Trece spre stâlpul opus, se opreşte. Se ap-leacă desupra coşului, găseşte ceva. Deschide valiza, închi-de valiza. Se aşează pe banca din micul scuar. Alături, va-liza. Soarbe din cana de plastic culeasă din ultimul coş unrest de oranjadă sau apă, elefanţi pe picioare de ţânţari,poveri celeste. Capul pe spate, privirea în infinit. Sforilede păr ale nasului, sârme lungi, pline de gelatină. Guracrăpată, colţi preistorici.

Trecătorii se opresc, paralizaţi de coşmarul de oclipă, grăbiţi să se îndepărteze.

Kaspar se simte legitimat: poate începe ziua. Ha-malul neantului reconfirmase realitatea.

*Biblioteca. Acul în carul cu fân! Vânători livreşti,

masa de literat pe chipul fără chip. Frisonul complicităţii,capcana. Momeala invizibilă, provocatoare, în ceţurilememoriei. Un citat ştiut, cândva, pierdut în jungla alteilimbi? L-ai memorat în limba ta, îl recunoşti şi nu îlrecunoşti în limba în care ai migrat. Nebuloasa trecutului,cuvinte din trecut, altă înlănţuire a exaltărilor. Eşti unsurdo-mut care nu-şi găseşte vorbele şi crumul.

Mintea lui Kaspar rula refrene vechi. Fragmentedeşirate, reînnodate. Ameninţarea cu moartea, primităsăptămâna trecută. Citatul în engleză, cartolina de ame-ninţare! Citat cunoscut, parcă, cândva, ascuns în limbatinereţii, în dublul juvenil, hămesit, cândva, după aventurilivreşti? Nu putea regăsi citatul, îl ştia şi nu îl mai ştia.Cadenţa veche refuză cadenţa limbii închiriate, acum.Acum, domiciliul nomadului e altul. Limba în caredefrişase, cândva, geografia unui timp care părea nelimi-tat devaloriza conversiunile de acum. „Data viitoare, teucid cu o singură...” Singură traiectorie? Invizibilă. Invi-zibilă şi perpetuă? Parcă aşa, dar nu era sigur. „Next time

I kill you” suna altfel în Gomora jubilaţiilor juvenile.Grafia, sonoritatea, asocierile hipnotice nu erau accesibiletraducerii. Tânărul Kaspar nu putea fi recuperat în sub-stituirile prin care îşi supravieţuia.

Anulat, oare, trecutul? Găuri şi răni şi noduri. Înpofida străşniciei cu care îşi purta orgoliul înstrăinării,briza neaşteptată a trecutului îl tulbura. Nostalgia, leşinulliric de altădată? Nicidecum. Doar rafală de cuvinte vechi,memorie inertă, refuzând însufleţirea.

Lanţurile trecutului, cacofonia dejecţiilor paseiste,mucegaiuri deghizate în flori.

Nu, nu-şi amintea citatul. Cuvintele noi nu reche-

mau cele vechi, limba naufragiului nu complicita cu fone-tica de demult. Căzuse, totuşi, din nou, în capcana vână-torii de cuvinte şi şarade. Careul vechi de joacă refuza,însă, noul cod.

Labirint, crimă invizibilă, ireversibilă. Cerşetorulcare nu e cerşetor ci nebun, învârte valiza goală şi greala capătul lumii, la un pas: următorul coş de gunoi. Apoiurmătorul, următorul, până se va arunca, el însuşi, încoşul ultim.

Scuarul din faţa modestului hotel. Se prăbuşise,umilit, pe bancă. Privirea spre cerul străin. Nu avea curajsă întoarcă privirea spre vecin, vedea doar bocancii mili-tari, valiza. Capul pe spate, privirea spre elefanţii cărând,pe cer, stela funerară.

Alături, marţianul. Mâini scurte şi dure, picioarede oţel. Cap de căpcăun, orbite fără fund. Din trompăcurg funii de păr năclăit. Colţi simetrici, gura galbenă.

Îngrozit de întâlnire, Kaspar rămase pe bancămultă vreme după ce ostaşul zădărniciei îşi reluase cursagunoaielor.

*

Miercuri după masă, profesorul are audienţă ladecan. Decană. Prezintă cartolina.

Micuţa doamnă cu păr alb oferă zâmbet dulce, decopiliţă şi maniere cazone. Ascultă, stupefiată. Poveştiîntortocheate şi balcanice... ar trebui să citească istoriaconvulsivă a zonei pentru a înţelege ceva. Nu are timppentru atâtea confuzii. Decizia este simplă şi promtă: acţi-une!

Scrisoarea poate fi o glumă stupidă. Totuşi, pru-denţa este obligatorie. Deci: acţiune.

Vineri dimineaţă, profesorul est-european se pre-zintă la Cristopher Huang, şeful serviciului de securitateal colegiului. Un domn scund, amabil, elegant, ca un direc-tor de bancă. Tăcut, economic în gesturi.

Profesorul rezumă încurcatele detalii ale încurcateiistorii. Exprimă, din nou, scepticism cu privire la scri-soarea de ameninţare.

Jim are dispoziţii clare: acţiune.– O ameninţare cu moartea, profesore! Glumă?

Chiar dacă muritorii sunt glumeţi, moartea nu glumeşte.Bun aforism, vreun proverb chinez, preluat de

poliţia americană.– Ameninţarea cu moartea! reia Jim, satisfăcut de

tăcerea profesorului.– Toţi suntem ameninţaţi cu moartea, murmură

muritorul Kaspar. Cristopher nu mai are chef de filosofie.Comunică ameninţatului că poliţia locală fusese anunţată.Cere permisiunea unei vizite, în dimineaţa următoare.

– Unde locuiţi, de fapt, în campus?– O cabană pierdută între copaci. Greu de văzut

din stradă. Tăcerea domnului Huang semnalează că nu răs-

punsese, de fapt, la întrebare. Descrie, deci, punctul undese vede, din şoseaua principală, casa.

– Nimeni nu ştie de ea. Figurează, totuşi, în pla-nul campusului.

Noaptea de vineri. Pădure agitată. Animale şi cren-gi isterizate. Şuiere foşnete fâşâieli. Citadinulhabar nu are de viaţa pădurii, nici ziua, nicinoaptea. Doarme întrerupt, zvârcolit.

La 11, maşina lui Cristopher Huang sto-pează în faţa casei. CH în trening şi snikeri,însoţitorul în uniformă de poliţist. Înalt, blond,pistruiat. Lent la întrebări, încă mai lent întranscrierea răspunsurilor. Se recomandă JimSmith Trooper. Nu, trooper nu e nume, e po-liţia locală, profesorul nu înţelege termeni di-nafara dicţionarului.

Întrebări, răspunsuri. Semestrul înce-puse la 1 februarie, miercuri. Prima lecţie,luni, 5 februarie, după masă, de la 3:30 la 5:30.Marţi, cutia poştală 1079 era plină. A închis-ola loc, n-avea chef de poştă. Reclamele sauinformaţiile sau cererile de bani nu îl intere-sează. Pe vremuri, era altceva, aştepta de unde-va, cândva, o minune, mesajul magic. Aici,poşta e un coş de gunoi. A angajat, de fapt, ostudentă să i-o trieze. Vede doar rezultarul,odată pe săptămână.

– Ne daţi numele?– Al studentei? Da, fireşte.Poliţistul notează, face semn domnului

Huang să noteze şi el. Aşadar, văzuse poştaabia după o săptămână?

Nu, fuseseră două săptămâni. Studentaa fost ocupată, i-a adus prima tranşă abia pe lamijlocul lunii. Apoi a venit altă tranşă şi alta,a apărut cartolina.

– Are ştampilă, data poştei?Nu, nu se vede ştampila. Doar timbrul,

adresa. Adresa exactă. Să aibă expeditorul legă-turi la colegiu? Cartea de telefon şi adrese acolegiului nu este accesibilă decât profesorilorşi administraţiei.

Poliţistul priveşte obiectul delict.– S-ar putea să fie un străin, spune

vocea groasă. Nu spune „next time I kill you”,ci „the next time”. „The next time, I will killyou” Să fie autorul vreun compatriot al dum-neavoastră?

Profesorul nu răspunde. Compatriot? Nueste acum şi chinezul american Huang compatriotul său?

– Aveţi ceva de adăugat?Da, acum două zile, pe zăpada de pe verandă erau

urme de paşi. Bocanci sau cizmă. O cizmă, mai curând.Imensă. Vreun mecanic venit să verifice instalaţiile? Ieria fost soare, zăpada s-a topit, urmele nu prea se mai văd.Ceva se mai poate observa, totuşi. Paşii merg într-o sin-gură direcţie. Ca şi cum cineva a parcurs veranda, a oco-lit cabana şi n-a mai revenit pe verandă. A ocolit cabana,asta e sigur. Acum nu se mai văd clar urmele.

Ies toţi trei pe verandă. Nimic special spuneprivirea plictisită a lui JS Trooper.

Corpul delict trece printr-o pungă de plastic, pungadepusă într-un dosar de piele. Obiectul rămâne la poliţie,profesorul va primi o copie. C.H. va trimite reclamantu-lui, luni, copia cartolinei, faţă-spate.

După masă, doamna decan Susan Marlow cere săfie informat FBI.

Kaspar adoarme târziu, hăituit de fantome. Bătaieputernică în uşă. Somnorosul se împleticeşte între pat şinoptieră.

SECURITY, anunţă vocea pădurii.În prag, cu lanterna în ochii suspectului, tânărul

poliţist Garcia. – Rondul, ştiţi. Ni s-a spus că aveţi o problemă.

Verificăm. La fiecare trei ore după miezul nopţii.Fiecare trei ore? Nu-i nevoie, patrula poate trece

prin jur, fără să bată la uşă. Va lăsa lumina aprinsă.Poliţistul aprobă. Noaptea, rafalele pădurii. Hău şi frig.Sârma ghimpată, patrule, câini fioroşi?...

Ghemuit deasupra copilului care fusese el însuşi,Kaspar îşi vede trupul ciuruit de bube şi gloanţe. Patrule,lumina orbitoare a farurilor, chipuri livide.

Se trezeşte cu perna mototolită şi umedă în braţe.Aude, undeva, scrâşnetul unei maşini, nu ar vrea săadoarmă din nou, dar se prăbuşeşte, după câteva clipe,iarăşi, în beznă. Ochi speriaţi. Patrulele trec în revistătrupa de schelete. Băieţelul a devenit tot mai uşor, aer, n-ai ce strânge în braţe.

Liniştea acoperă, sub zăpada grea de plimb, oricemişcare. Încremenire, nu poţi respira.

Duminică, profesorul nu iese din bâlrlog. Încearcăsă-i aminteasctă textul cartolinei. Un cuvânt, o virgulă, nufi singur. Semn bun, va domni mai bine de la noapte.

Fragment din romanul Impostorul – în pregătire

NORMAN MANEA

AMENINÞAREA

Norman Manea

12

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

La solicitarea tovarăşuluiCornel Popescu am cititromanul lui Nicolae Breban

Drumul la zid (subintitulat „Poemepic”), tipărit sub formă de pagini (781)nelegate în coli şi urmând să aparăcurând la Editura Cartea Românească.Un atât de mare volum cere un efortconsistent din partea lectorului, maiales dacă este vorba de un scriitor com-plex şi chiar predispus la complicaţii,precum Nicolae Breban. După o primăparcurgere a textului nici nu eşti întrutotul edificat asupra meandrelor lui, for-mându-ţi mai degrabă o impresie deansamblu, pe care urmează să o apro-fundezi prin recitirea cărţii publicate. Înorice caz, primul contact cu noua con-strucţie a autorului – ca întotdeauna,orgolioasă – trezeşte îndreptăţit dorinţaunei ulterioare reapropieri de ea, maisubstanţială, spre a o birui cât maideplin.

Drumul la zid prelungeşte obsesiile autoruluiîntr-o variantă nouă. Este vorba de explorarea abi-surilor sufleteşti şi spirituale proprii omului îngenere, reprezentat în particular printr-un om deobicei „mediu”, comun la prima vedere, dar cu nebă-nuite resorturi ascunse – a căror aducere la sup-rafaţă şi-o asumă romancierul. Respectivul personajtutelar a putut fi un timp un intelectual oarecare,medic de pildă, după care a devenit „funcţionar”,unul predestinat totuşi anumitor aventuri spiritualeieşite din comun. Dacă prima situaţie a ilustrat-o încreaţia lui Nicolae Breban Îngerul de gips, cea de-adoua s-a afirmat în Bunavestire. Această din urmăsituaţie o continuă şi Drumul la zid, cu o esenţialămutaţie: în cadrul antinomiilor proprii „animalelorbolnave” încep să precumpănească, în locul zonelorde umbră, cele luminoase. Sigur, Grobei, funcţi-onarul din Bunavestire, a încercat şi el transcendereastării sale iniţial umile într-o direcţie laic „mântu-itoare” – dar, în primul rând, mai degrabă a eşuatdecât a reuşit în această tentativă a sa (descrisă înpartea din urmă a romanului) şi, chiar în datele lă-untrice ale experimentului, în al doilea rând, amenţinut micul „demonism” ce-i fusese dintotdeaunapropriu, exacerbându-l chiar. Cu alte cuvinte, în pre-cara măsură dintre virtuţi şi servituţi, calităţi şivicii, ultimele nu i-au rămas străine lui Grobei închiar programaticul efort de redobândire a celor din-tâi. Cu totul altfel arată noua ţesătură a contrariilorşi dominantele ei în ipostaza cea nouă, personificatăde „funcţionarul” Castor Ionescu. E drept, din nou,că ar putea fi şi el bănuit de a aparţine, în cele dinurmă, speciei „animalelor bolnave”, dar numai înmăsura în care – după opinia lui Nicolae Breban –acesteia le aparţin şi nu au cum să nu le aparţinătoţi oamenii dispuşi să scruteze propria lor condiţieşi să experimenteze modalităţile salvgardării ei; căci,în rest, Castor Ionescu întreprinde de astă dată unefort de efectivă salvare – a lui şi a semenilor lui –,încearcă să descopere o cale de acces către oesenţială dreaptă trăire a vieţii, mântuitoare prin şi

în asumarea cât mai multor prăbuşiri, pătimiri.„Negativul”, dacă putem spune, este pus să lucrezeîn favoarea „pozitivului”, îndeplineşte o funcţie sal-vatoare. Modele vechi sau mai noi sunt la îndemânăşi autorul le deconspiră pe cele mai importante.Paradoxul face ca Bunavestire să fi descris un „drumla zid”, iar Drumul la zid încearcă o „bunavestire”.Întrucât Castor Ionescu – de astă dată prin asocierimai recente – este un nou Mîşkin, el îşi asumă rolulde „idiot” vestitor al binelui şi al eficienţei lui într-olume prea mulţumită de mediocrităţile ei. CastorIonescu se metamorfozează, astfel, într-un „învăţă-tor” (fără o învăţătură propriu-zisă), pildă pe careîncep să o urmeze o seamă de „învăţăcei”...

„Povestea” poate fi re-zumată în puţine cuvinte:Castor Ionescu este iniţial unmediocru funcţionar exemplarşi un mediocru tată de familieexemplar (cu o soţie şi douăfete) – având totuşi predispo-ziţia „evadării” din exemplarasa mediocritate; el îşi rea-lizează aceasta, autoexpulzân-du-se din universul familiar şifamilial, alegând claustrarea„drumului la zid”, într-unefort de „golire” care, cândajunge la ultimele consecinţe,la un pas de aneantizare, sedovedeşte capabil de nebănu-ite regenerări; drept care fos-tul „funcţionar” le şi pune înpractică în calitate de „profe-sor” într-o localitate din Nord,printre adepţii transfiguraţi întot atâţia „elevi” ai săi; singu-ra care sucombă pe caleafidelităţii insuportabile fiind însă tocmai soţia lui,Florica. Cartea se compune, astfel, din trei părţi re-lativ dinstincte (şi ca modalitate narativă): o primăparte „publică”, o a doua parte „privată” – bucureş-tene ambele –, prima în care Castor Ionescu mai areobişnuitele sale contacte cu familia, prietenii, cu-noscuţii şi a doua în care se retrage din acest mediudiurn într-o cămăruţă sărăcăcioasă (de fapt hiper-trofierea fostului său loc nocturn de retragere); înfine a treia parte, nordică, în care cele acumulate însoiul de „detenţie” pe care şi-o impusese cu de la si-ne putere încep să „rodească” în sufletele altor apro-piaţi, întâlniţi neîntâmplător în noua sa existenţă întimpul peregrinărilor, dinaintea întoarcerii acasă.Ciclul parcurs este unul iniţiatic, pentru dobândirea

valorilor de căpetenie, mai cu seamă a dragosteiactive, pe care s-o iradieze chiar modul de a fi şi dea se comporta prin excelenţă pasiv al lui Castor Io-nescu. El este blând, ascultător, maleabil – în infle-xibila urmărire a propriilor ţeluri. Slăbiciunile şi leexplorează cu neclintire, spre a le face transferabilecelorlalţi, sub forma unei difuze dar eficiente „lecţii”de bunătate. Castor Ionescu este, repet, o variantăautohtonă a „idioţeniei” salvatoare întruchipate deMîskin – şi care se face involuntar vinovată demoartea Nastasiei Filippovna.

S-ar putea ca modelul acestei „vinovăţii fărăvină” să fi presat într-atât asupra autorului nostruîncât să o fi jertfit din această cauză, în cele dinurmă, pe Florica, soţia şi „ucenica neascultătoare” alui Castor Ionescu. Personal consider acest finalnejustificat şi constituind principala eroare literară acărţii. Sinuciderea ritualică a Floricăi, în ciuda dezvi-novăţirii exprese a lui Castor Ionescu prin ultimeleei cuvinte, umbreşte de fapt retroactiv întreaga ini-ţiere parcursă de soţul ei şi eficienţa practică a res-pectivei înţelepţiri „luminate”. Zadarnic iradiează elbunătate asupra tuturor celor ce-i ies în cale – fărăvoie el împinge la gestul fatal fiinţa cea mai apropi-

ată lui şi pentru care, pentru întoarcerea la care sepregătise de fapt atât de multă şi amară vreme. S-arputea ca acest „eşec” să fi intrat în calculele autoru-lui, mie mi se pare însă prea decisiv pentru a nucompromite, în bună măsură, tot efortul de laică„purificare” întreprins de personajul central. În vi-ziunea mea personală ar fi avut o rezonanţă mai pre-lungă şi mai tainică o simplă întoarcere printre apro-piaţi, o „continuare” aparent neschimbată a îndelet-nicirilor lui – totuşi la nivelul de sus al spiralei vieţiişi cu iradierea unei suplimentare înţelepciuni. Înacelaşi timp, mă simt şi uşor ridicol substituindu-măunui autor care se cuvine să decidă el destinele deel imaginate. Şi apoi, ar putea să mi se invoce rela-tivizarea retroactivatoare a acelui „Epilog”, prin pris-

ION IANOªI

Referat. Drumul la zid

R E P E R E

R E P E R EDatorită referatelor elaborate de cărturarul Ion Ianoşi, în plină dictatură neagră, a fost posibilăapariţia unor titluri blocate de cenzură,cărţi semnate fie de Andrei Pleşu, fie de Gabriel Liiceanu, fie de C. Noica etc.Ca printr-un miracol, a fost descoperitunul din aceste referate, care a făcutposibilă apariţia – în plin deceniunegru – a amplului poem epic Drumulla zid de Nicolae Breban. Îl repro-ducem în continuare, mulţumindu-i cucăldură Doamnei Cristina Breban pentru generozitatea de a ne oferiacest eseu.

Conte

Ion Ianoşi între Nicolae Breban şi Aura Christi. Clubul de Dialog Ideea Europeană. 2005 Foto: Adrian Preda

13

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

ma căruia nici nu mai ştim cu exactitate ce a fost„înainte” şi ce a fost „după”, şi dacă nu cumva în-treaga „realitate” a sutelor de pagini anterioare sedovedeşte a fi o „invenţie” a lui Castor Ionescuînsuşi, propria lui fantazare din serile în care, dupădiscuţiile cu soţia şi jocul cu fetiţele sale, se retrageîn mansarda sa pentru a se lăsa pradă visărilor...

Desigur, orice cititor se transfigurează,cu sau fără voie, într-un critic literar, cuadeziuni şi refuzuri. În ceea ce priveşte

propriile mele opţiuni, tot din sfera aprecierilor li-terare, îi sunt în esenţă favorabile lui CastorIonescu. Sub raportul supratemei şi al temei vizibile,acest personaj reprezintă, cred, realizarea cea maiincitantă a romancierului – în prelungirea luiGrobei, dar cu hotărâtoare avantaje. Mulţi cititorivor considera, probabil, mult prea lungită partea demijloc a cărţii, în care nu se întâmplă mai nimic, înafara nesfârşitelor monologuri interioare ale perso-najului claustrat ce-şi parcurge „drumul la zid”. De

fapt, această parte mediană „monomaniacă” îndrep-tăţeşte cu deosebire subtitlul cărţii, de „poem epic”,derulările de gânduri şi simţiri ale lui CastorIonescu („fără obiect”) articulează acea stare poe-matică de sub a cărei vrajă nu se vor sustrage, pre-supun, mulţi cititori atenţi ai textului şi cu predis-poziţii simpatetice. În numeroase dintre segmenteleacestei curgeri neîntrerupte, ca şi în unele dintredialogurile de anvergură angajate fie între Castor şiun interlocutor al său, fie între cunoscuţii lui,Nicolae Breban a obţinut o specifică fervoare şiardoare stilistică, transgresând ceea ce se discută.Un „obiect” în aparenţă nu odată cenuşiu, plat ac-cede – literar – la o stare de avânt, înfocare, patimă:se aureolează. În calitate de cititor al mai tuturorcărţilor lui Nicolae Breban, cred că nu greşescvăzând în scrierea lui de faţă izbânda lui stilisticămaximală de până acum, îndreptăţind şi în plan va-loric subtitlul ales. Evident de-a lungul a aproape 800de pagini nu se poate menţine amintita însufleţiretensionată, cadenţata nobleţe a stilului „poematic”.Personal am regretat, din acest punct de vedere, oanumită extenuare a inventivităţii verbale şi de fondtocmai în ultima parte a cărţii, în care măcar câte-va personaje şi situaţii mi s-au părut efectiv prea„prozaice” pentru a permite înălţarea lor „poetică”deplină şi cu scontatul efect catarctiv. În această ul-timă parte autorul a pulverizat, cred, subiectul săuîn prea multe personaje „secundare” de susţinere,cedând inclusiv tentaţiei sale mai vechi de a înmulţipersonajele feminine nu foarte reprezentative – edrept că în experimentări erotice de astă datămenţinute într-un stadiu visător-confesiv. Dacă unele

capitole finale mi s-au părut scrise în altă to-nalitatedecât cele anterioare, mai mărunţitoare şi în planulsubstratului dezbătut, în schimb am regretat uitareaaşternută asupra câtorva dintre personajele „secun-dare” din prima parte a cărţii, parcă de o mai maregreutate specifică. Deşi, mi s-ar putea răspunde dinnou şi tot în baza datelor „Epilogului”, dacă totul nureprezintă finalmente decât extrapolarea trăirilor luiCastor Ionescu în cheie visătoare, şi în acest cazmemoria lui afectivă îl îndreptăţeşte să „aleagă” din-tre cunoscuţii săi şi scenele în care au fost (vor fifost) angrenaţi aceia care îi apar în minte într-o clipăsau alta, întreaga „poveste” nefiind decât proiecţialui sufletească pe un ecran obiectivat şi mărit –eventual tocmai pe „zidul” către care îşi continuădrumul ineluctabil; un drum pe care cu toţii suntemmeniţi a-l parcurge, între viaţă şi moarte, ceea ce îişi conferă lui Castor Ionescu, în ciuda dimensiunilorlui parcă modeste, un rol (explicitat în ultimele pa-gini) de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al

umanităţii...Intitulam o recenzie a mea scrisă

cu mai bine de un deceniu în urmădespre un roman al lui Nicolae Breban:Lupta cu îngerul, explicitând în fi-nalulacelui articol parabola confruntării salecu respectivul „vrăjmaş”, pe care l-a şibiruit şi care nu s-a lăsat până la capătbiruit. O idee de acelaşi gen (şi aproxi-mativ de aceeaşi sorginte) ar îndreptăţiacum Drumul la zid – cea mai temerară,probabil, „luptă cu îngerul” întreprinsăpână în prezent de scriitorul nostru.Asumatul orgoliu ce-i stă la temelie afost, după opinia mea, în bună măsurăprobat printr-o carte răsplătind efortulcelor care, cantitativ şi calitativ, îl vor filuat în posesiune. Nicolae Breban ne-aobişnuit cu marile pariuri din a cărorcâştigare ţine să-şi forjeze destinul.Discuţia despre natura acestui pariu şimăsura câştigului realizat de-abia începe– şi o sper cât mai fructuoasă şi pentrucititori şi pentru autor.

Cât priveşte detaliile de naturăsocio-istorică pasibile a fi luate separatîn discuţie, să observăm numărul lorrestrâns, conform cu orientarea de an-samblu, de altă natură, a cărţii. Expe-rienţa pe care o parcurge Castor Ionescueste una precumpănitor spirituală, eaare în vedere raportarea vieţii indivi-duale la moarte şi, respectiv, capacitatea

„umplerii” de valenţe sufleteşti, în compensare, aunui recipient uman în continuă „scurgere” fizică.Problema primordială fiind aceasta, referirile lacadrul social concret sunt şi puţine şi relativ întâm-plătoare. Autorul efectuează o „reducţie fenomeno-logică” la obsesia personală ce pune stăpânire peCastor Ionescu, multe dintre faptele, datele, situaţi-ile particulare ale mediului său concret fiind „întreparanteze”. Ele nu lipsesc, bineînţeles, dar joacă unrol ajutător. În text apar, din când în când, reminis-cenţe ale unui trecut recognoscibil, inclusiv sub rapo-rtul câtorva nume: cel ce a citit interviul recent al

lui Nicolae Breban din revista Vatra, va pricepe, depildă, partizanatul atribuirii numelui de AnastasieJoja unui miliţian „nordic” predispus la rele. Uriaşainstituţie la care Castor Ionescu trudeşte cafuncţionar e zugrăvit gogolian-kafkian. Recluziuneadin realitatea „prozaică” într-o stare „poetic” visă-toare determină anumite accente critice la adresaunor „prozaisme” esenţiale, privitoare la o anumităstare precară a lucrurilor înconjurătoare, din mediulbucureştean sau nordic. Dintre cele dintâi, maiaccentuate sunt cele cuprinse, cu prilejul unei dis-cuţii, în relatările doctorului Grigore de la pag. 56-59 (am indicat respectivele pasaje şi le voi arătaredacţiei). Dintre ultimele, apar anumite accentesimilare în finalul cărţii, despre situaţia ţăranilorş.a., topite într-o materie cu alte dominante. Tot înfinal (pag. 590 şi următoarele) e înfăţişat părinteleLazăr, de rit greco-catolic, care-şi continuă cuîncăpăţânare slujbele sale interzise – dar privit cuînţelegere şi chiar cu o anumită umilinţă de preotulortodox, oficial, al loca-lităţii. „Erezia” părinteluiLazăr (personaj urcând, probabil, din surse autobi-ografice) nu m-a deranjat, pe de o parte pentru cădintre personajele ultimei părţi de roman el mi s-apărut unul de anvergură şi literar convingător,susţinând mai mult „poezia” textului decât alţii dinjurul lui; pe de altă parte, fiindcă mi-am dat seamade funcţia corelativă importantă pe care, în ochiiautorului, o joacă „fidelitatea eretică” a lui Lazăr înraport cu experienţele lui Castor Ionescu de o cutotul altă natură – în prelungirea tentativelor finalela care recursese şi Grobei în Bunavestire. Repet,cartea lui Nicolae Breban nu vizează atât adresesociale particulare cât motivaţii psihologice şicăutări filosofice perene, acestea din urmă reactuali-zate pe baza unor surse vechi, dar în acord cu posi-bilităţi actuale. Dacă există o substanţă demnă de afi pro şi contra dezbătută, ea continuă să fie – pre-cum în mai toate romanele lui Nicolae Breban, darcu un plus de acuitate în cel de faţă – substanţafilosofică implicată în text. La sfârşitul acelui vechiarticol pomenit anterior, scriam între altele:„Presupun că l-ar sluji o anume înfrânare a «secun-delor jocuri» filosofice, în favoarea «primarelor»desfăşurări ale faptului semnificativ de viaţă; ca şi oanume eliberare de dictatul prea îndrăgitelorautorităţi trecute, în favoarea deplinei sale origina-lităţi”. Dacă după lectura Bunavestirii am fost încli-nat să-mi menţin observaţia, la capătul lecturiiDrumului la zid ajung să mă îndoiesc de îndrep-tăţirea ei. Nicolae Breban a perseverat cu bunăştiinţă în felul său de a scrie – şi, în acest fel „filoso-fic” de a fi, Drumul la zid m-a convis personal în

mult mai mare măsu-ră decât Bunavestire(şi decât cărţile pre-mergătoare ei). Reg-retul meu priveşte,repet, neoprirea jert-firii Floricăi (putea fişi în cazul acesta in-ventat un „berbec”care să-i ia locul).Fără acest deznodă-mânt sângeros „pă-gân”, „idiotul” CastorIonescu ar fi devenitun credibil „învăţă-tor” printre atâtea„animale bolnave”; şiar fi marcat în operalui Nicolae Breban unsemnificativ reviri-ment (pe care, ori-cum, îl marchează)spre personajele „bu-ne”, capabile, în felullor viclean-inversat,să insufle încredere

în viaţă. Dar, iată, fără voie am redevenit critic lite-rar; postură pe deplin îndreptăţită după apariţiaapropiată – şi de care mă bucur de pe acum – aacestui atât de incitant „poem epic” datorat luiNicolae Breban: unul dintre acei iluştri prozatori(poeţi!) actuali cu litera B în fruntea numelor lor,care nu au dezminţit aceeaşi, încă din perioada inter-belică, serie poetică fastă a literelor româneşti.

Bucureşti, 9 mai 1984

Ion Ianoşi.Foto:

Aura Christi Ion Ianoşi (dreapta), Aura Christi,

Alex Ştefănescu, Nicolae Breban

Foto: Cristina BrebanTârgul de Carte Gaudeamus.

2006

14

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Comparată cu mai toţi mariiscriitori latino-americani aiultimelor decenii, de la

Gabriel García Márquez a cărui influ-enţă asupra scrierilor sale o recunoaştede la bun început ea însăşi, la JulioCortázar, Miguel Ángel Asturias, JuanRulfo sau Alejo Carpentier, IsabelAllende îi depăşeşte pe mulţi dintre eimai ales în ceea ce priveşte succesul lapublic, majoritatea cărţilor saledevenind, imediat, best-seller-uri în maitoate ţările unde au fost publicate. Deaici şi doza de nenoroc ce-a însoţit-oadesea pe autoarea Fiicei norocului, pen-tru că, pornind mai cu seamă de laargumentul succesului, numeroşi criticiliterari, mai ales reprezentanţii aşa-numitei „critici academice” de pe conti-nentul nord-american, au evitat uneoris-o ia cu adevărat în serios şi s-o con-sidere mai mult decât o voce feminină,e adevărat că suficient de plăcută, opovestitoare, între numeroşii specialişiîn povestiri ai Americii Latine. Cu toateacestea, Isabel Allende reprezintă multmai mult. Iar romanele sale spun multmai multe decât ar putea să dezvăluie oprimă şi mult prea grăbită lectură.

Cunoscută, iniţial, drept autoare de scrieripentru copii, ea publică, în 1982, la Barcelona, unroman refuzat de numeroase edituri prestigioase,dar care avea să devină primul său succes majorşi care o va impune dintr-o dată drept un nume demarcă pe scena literară hispană: Casa spiritelor,un soi de În căutarea timpului pierdut în variantălatino-americană postmodernă şi în tonalitate fe-minină. Poate de aici şi frecventa interpretare ascrierilor lui Isabel Allende exclusiv din perspecti-va feminismului, căci nu puţini au fost cei care auremarcat că eroinele din romanele sale reuşesc săîmblânzească lumea din jurul lor, cel mai adeseaaducând în prim plan maniere îndrăzneţe de secolXX plasate de autoare în plin secol XIX… Majo-ritatea pesonajelor sale importante sunt femei,dar grila exclusivistă de lectură a feminismului nuface decât să-i aşeze opera într-un soi de nemeri-tat pat al lui Procust, fiind mai potrivită, poate, olectură în cheie feminină, şi nu feministă, dupăcum autoarea a sugerat, ea însăşi, nu o dată…

Pentru că adevărul dintâi al creaţiei salese găseşte în influenţa realismului magic, pe careAllende o recunoaşte de la bun început. În fond,pentru Isabel Allende, ca, de altfel, şi pentru AlejoCarpentier, un alt reprezentant al realismului ma-gic – atât în teorie, cât şi în practică, dacă e să negândim doar la extraordinara construcţie narativădin El reino de este mundo – romanul este unmod de înţelegere a realităţii, în cazul de faţă arealităţii latino-americane, care reclamă o explo-rare în profunzime şi un limbaj care să-i permităscriitorului să numească lucrurile cu adevăratullor nume. Iar America Latină este, după cum parea afirma nu o dată, şi Isabel Allende, la fel cumfăcuseră, de altfel, şi numeroşi reprezentanţi aicelebrului „boom” din anii ‘60-‘70, un continentîncă necunoscut; Casa spiritelor reprezintă, astfel,şi această extraordinară încercare de descoperirea celei mai adevărate realităţi a unei părţi a Ame-

ricii de Sud. La fel se va întâmpla şi în cărţile pub-licate după aceea de Isabel Allende: De amor ysombras (1984), Eva Luna (1987), Ciudad de lasbestias (2002), Reino del dragon de oro (2003).

Fiica norocului a fost considerat, uneori,drept un soi de neaşteptat „roman victorian post-modern” şi comparat cu câteva creaţii celebre, dela Wuthering Heights de Emily Brontë, la Marilesperanţe de Charles Dickens. La fel de evidentăeste şi înrudirea structurală, mai cu seamă lanivelul desfăşurării picareşti a povestirii, cu nuve-lele exemplare ale lui Cervantes… Mai puţin aufost remarcate însă, apropierile – atât de struc-tură, cât şi de tehnică – dintre acest roman şi altecâteva apărute în ultimii ani, cum ar fi Femeiarăzboinic de Maxine Hong-Kingston, Beloved deToni Morrison sau Night at the Circus al AngeleiCarter. Pentru că dacă e adevărat – şi este – fap-tul că Isabel Allende readuce în actualitate o lumea miturilor uitate ale Americii Latine, la fel deadevărat e şi acela că tot ea reuşeşte, cumva, să le„internaţionalizeze”: căci numeroasele poveşti cuspirite de tot felul, nu ţin, în Fiica norocului, doarde tradiţia latino-americană, ci, în egală măsură, şide aceea chinezească; mai cu seamă prin extraor-dinarul bucătar-doctor de trupuri dar şi de sufleteTao Chi’en, cel care reuşeşte nu numai s-o vindecepe Eliza, ci şi să-i ofere dragostea sa întreagă, sin-gura în stare s-o salveze din faţa disperării şi sin-gurătăţii. O caracteristică, şi ea, această „interna-tionalizare”, a realismului magic, analizată caatare de Alejo Carpentier şi care începe să se ma-

nifeste fără echivoc mai ales atunci când provinedintr-o iluminare neobişnuită a neobservatelor bo-găţii ale realităţii percepute cu o intensitate de-osebită, în virtutea unei exaltări a spiritului ceconduce la un tip de stare limită. Potrivit acestuiprincipiu, Isabel Allende nu reelaborează fantasticdatele; cosmosul subiectiv al scriitoarei este exactrecrearea acestei realităţi din prisma revelaţieiprivilegiate. Ea nu caută niciodată lucrurile esen-ţiale în descrierea exterioară, ci în viziunea aces-teia. Acest mod de abordare îşi are originea însimbioza unor culturi diferite, în amestecul derase şi limbi, în coexistenţa unor stadii culturalediferite, dar şi în istoria latino-americană însăşi,în chiar particularităţile ei, cele în care Allendeconsideră, la fel ca şi predecesorii săi, că există unimportant procent de mit şi de basm. Nimic altce-va, în fond, decât afirmase, cu câteva deceniiînainte, Alejo Carpentier: „ce altceva este istoriaacestei părţi de lume decât o cronică a realuluimiraculos?”

O cronică în care, la Isabel Allende, legen-da îşi găseşte, întotdeauna, un loc important, rea-lismul magic începtând să mai fie pentru ea o sim-plă tehnică literară, transformându-se în mod deviaţă, unicul potrivit pentru majoritatea „fiinţelorde hârtie” care îi populează cărţile. Astfel, ElizaSommers porneşte în căutarea imaturului săuiubit care o părăsise, speriat la aflarea veştii cătânăra e însărcinată, dar pe parcurs devine din ce

în ce mai convinsă că acesta a suferit o transfor-mare extremă, fiind chiar persoana cunoscută subnumele de Joaquin Murieta, celebru prin jafurilesale în toată America. Interesant este, de aseme-nea, faptul că acest personaj a fascinat şi alţi scri-itori latino-americani, dacă e să ne gândim doar lafaptul că Pablo Neruda a scris o piesă de teatrucare îl are ca protagonist, iar eruditul bunic al luiOctavio Paz a publicat chiar biografia acestuia, unsoi de Robin Hood al secolului XIX din America,cunoscut mai cu seamă în California, cea caretrăia, pe atunci, febrilii ani cunoscuţi drept Goanadupă Aur... Desigur, această Californie multicultu-rală, locul către care, ca spre un nou Pământ alFăgăduinţei sau un modern Eldorado se îndreaptăsute de mii de oameni (nu mai puţin de un sfertde milion ajungând acolo în doar doi ani, dupăcum ne spune autoarea, ca urmare, evident, anumeroaselor investigaţii făcute, cu ani în urmă,de ea însăşi, ca jurnalistă, pe această temă) carenu (mai) pot pierde nimic în afara propriei lorvieţi este Utopia preferată pentru romanele luiIsabel Allende. O lume populată de personaje cestrăbat, pe de altă parte, şi un alt drum, la fel delung si de anevoios, acela de la inocenţă la inde-pendenţă, pornind iniţial în căutarea aurului şi abogăţiei şi sfârşind prin a descoperi, cel maiimportant – dar şi neaşteptat – lucru: propria li-bertate.

Isabel Allende străbate, astfel, ea însăşidistanţa de la scrierile fantastice din Eva Luna,pentru a atinge deplina maturitate artistică mai

cu seamă în ultimele două romane ale acestei tri-logii – aparent simple cărţi de aventuri şi despreaventuri, dar mai ales de şi despre dragoste,prezentată întotdeauna pe fundalul marilor eveni-mente istorice care au marcat veacul al XIX-lea înAmerica Latină şi nu numai, dacă e să amintimaici numai minunata evocare a Chinei, cu lumeasa tradiţională, dar şi cu conflictele din HongKong de după războaiele opiumului din Fiica noro-cului. Mari evenimente istorice, altfel spus nimicaltceva decât reprezentări privilegiate ale tempo-ralităţii, devenită treptat, după cum bine se ştie,una dintre temele majore ale noului roman latino-american, de la Un veac de singurătate la Şotron,şi de la Conversaţie la Catedrala la Despre eroi şimorminte. Sau, dimpotrivă, evenimente ale vieţiipersonale, doar aparent mai puţin importante,prezentate întotdeauna, prin intermediul privile-giatului – de la Proust încoace – procedeu al re-cursului la mecanismele atât de subtile ale memo-riei. Iar în fond, după cum afirmă autoarea însăşiîn Portret în sepia, „Memoria este ficţiune. În defi-nitiv tot ceea ce avem din belşug este memoria pecare am ţesut-o.”

Isabel Allende, Fiica norocului.Traducere de Cornelia Rădulescu,Bucureşti, Humanitas, 2006

Rodica Grigore

Dragoste,noroc şi alţi demoni

15CO

NTEM

PORA

NU

L. IDEEA

EURO

PEAN

Ã

IANUARIE ♦ 2007

Avangardist de unul singur

Dintotdeauna aţi scris poezie în felul ăsta?Când aţi ajuns la surrealism? După ce l-aţi cunos-cut pe cel francez?

O să-ţi spun. Era o doamnă, căreia îi ziceamTanti Miron. Tanti Miron era o bătrână, aproapede optzeci de ani, dar asta nu înseamnă că erabătrână. Ea avusese în Bucureşti un pension pen-tru fete. Eu eram în liceu, aproape în ultimeleclase. Şi ea, la sfârşit, probabil pentru că era sin-gură pe lume şi nu mai preda, era tot timpulla noi, venea şi mânca la noi. Tanti Miron erasora lui Pompiliu Miron, prietenul cel mai bunal lui Eminescu. Şi stăteam cu Tanti Miron pescară, aveam vreo şaisprezece, şaptesprezeceani. Noi ştiam să o şi supărăm. Adică, dacă-ispuneam: Dom'le, ce lună a fost azi-noapte!, eaavea să spună neapărat: „Vasele de fier”. Erasigură că, dacă pronunţi asta şi nu spui „vase-le de fier” imediat, ţi se sparg toate farfuriile.Era din Timişoara. Şi, odată, pe când îmi tra-ducea mie o poezie, pe care eu trebuia s-o tra-duc – făcea cu mine un fel de meditaţii defranceză –, mi-a spus: „Tu eşti poet, dar amcunoscut şi eu un poet”. Era Mihai, spunea,dar nu mai ştia cum îl chema, doar atât,Mihai. Şi că era prieten cu Pompiliu. „Şi –povestea ea –, într-o zi, eu coseam. Şi a venitacest Mihai, care îl căuta pe Pompiliu.Pompiliu nu era acasă, iar eu l-am poftit săaştepte. S-a aşezat pe un divan, m-a întrebatdacă poate să stea acolo. Eu lucram, ţeseamceva, brodam, eram «domnişoară de epocă». Şiăsta a tăcut, iar Pompiliu a cam întârziat”. Şiatunci, Mihai a spus: „Întârzie Pompiliu”. Iarea: „Nu, nu, vine, vine, vine”, şi-şi vedea maideparte de cusut, se gândea că o fi obosit, căăsta nu-i din Timişoara, cine ştie ce o fi fostîn capul ei, nu pot să ştiu. Şi el i-a spus: „Potsă vă citesc? Eu am scris o poezie în timpulăsta. Vreţi să vă citesc?” „Da”. Şi atunci, TantiMiron mi-a spus mie poezia pe care i-a spus-oei Mihai, prietenul ăsta, venit proaspăt. Ea nuştia cine e Eminescu, ştia doar că e un poet,prieten de-al fratelui ei, Pompiliu.

Ştiţi cumva despre ce poezie era vorba?Atunci ştiam că e Scrisoarea V.Ce impact a avut asupra dvs. acest „inci-

dent”?Nu asupra mea, ca poet. Era Eminescu, era

foarte frumos, îmi plăcea, îmi dădeam seama că-iun poet, dar nu mă mulţumea pentru ce vroiameu, nu mă interesa. Aşa că eu am început să scriuaşa cum scriu, dar când venea Tanti Miron, săra-ca, se speria.

Dar avangarda românească nu v-a interesat.Nu. Totdeauna am trăit alături de Saşa Pană

şi de alţi mincinoşi, care, când au venit comuniştiila putere, unul a intrat în poliţie imediat, nu vreausă-i spun numele, nu de Saşa Pană vorbesc, unula intrat în poliţie chestor şi a uitat că un chestornu poate să se împace cu o poezie, dă-o-ncolo! Al-tul, tot aşa, un fel de urâţenie...

Nici de Voronca, de Bogza, de Virgil Teo-dorescu nu v-aţi apropiat?

De nicicare. Virgil Teodorescu m-a înşelat, afost bunul meu prieten. Când a devenit preşedin-tele..., n-am mai vorbit cu el.

Dvs. aţi rămas fidel crezului poetic.Dar trebuia să fie aşa, dacă nu erai aşa, nu

mai erai om şi nu mai erai poet. În rest, toţi aufăcut compromisuri: Bogza a scris Cartea Oltului,

el a intrat în Academie. Eu, acum, am refuzat săintru în Academie. A venit la mine respectivultrimis şi mi-a spus: „Domnule Naum, s-au făcut lis-tele de intrare în Academie. Dumneata şi încă unnume”. Unul care a avut, săracul, cancer era aldoilea propus. Nu era şi cazul meu, la mine le eraruşine, probabil, de străinătate, unde eram primitşi publicat foarte bine, mie mi-a apărut în limbagermană o carte de poezie care nu exista înRomânia şi, în sfârşit, ce să mai... Şi am refuzat.Şi i-am spus: Voi mai bine aţi face să scoateţi dinAcademie, nu să băgaţi în Academie, că e o neno-rocire ce-i cu poezia noastră şi cu tot.

Dacă ar fi fost scoşi anumiţi membri, aţi fiacceptat?

Ei, trebuia să aştept cam mult şi, pânăatunci... (Râde.) Nu, era ceva îngrozitor, îngro-zitor! Cum să intru? I-am spus delegatuluiaceluia: Sincer să fiu (i-am pronunţat lui şi unnume, pe care nu-l dau acum), să mă duc, adică,lângă el? Mie mi-a fost ruşine în gândul meu.Mi-a fost ruşine şi ieri că oamenii de la târgulăsta au făcut o chestie de reclamă, că mai tre-buie citită poezia, literatura, am văzut şi cărţilemele puse frumos acolo şi am spus: Acum, amvenit o dată în viaţa mea, dar, data viitoare, adoua oară, am să le cer un coş cu roşii şi-am sămă duc să vând roşii acolo. Dar n-am zis nimic,am tăcut, am stat frumos, le-am spus şi vreodouă cuvinte în discurs...

Aţi fost invitatul de onoare al TârguluiGaudeamus. Credeţi că au uzat de prezenţa şi denumele dvs. pentru succesul târgului?

Da, da. E o nenorocire la târg. Te-aşazăacolo, în mijloc, dar cu mine a fost bine, că m-au acoperit domnii din conducere, foartesimţiţi, după ce mi-au arătat unde să stau. M-auchemat, m-am dus acolo şi m-au acoperit. Mi s-a dat un scaun. Una dintre fetele drăguţe, caresunt acolo, doamne sau domnişoare, mi-a adusun scaun. Eram singurul pe scaun, şi eram co-mic, dar eu nu pot să stau mult în picioare. Şim-am aşezat, şi-am stat liniştit acolo, şi m-amuitat la ei. Ei îşi judecă salariile şi..., în sfârşit,foarte bine, că trebuie să fie şi niţică ordine. Şidezordine, în acelaşi timp. Dar acum am văzut,cu surpriză, că ei au observat că există pe lumeşi o altfel de poezie, care te duce, care încearcăsă ţină omul la un anumit nivel de înţelegere...(Către doamna lui, Lygia, care intră.) Îmi place

să vorbesc cu ea!Sunteţi un nonconformist şi acum...Totdeauna am fost, dar am avut dreptate, n-

am fost nonconformist de obicei, dar eu de ce m-am născut? Eu nu ştiu de ce, altceva, decât ca săfac poezie! Nu-mi place altceva, nu mă simt bine,nu. Asta ar trebui să fac eu: poezie. Şi, poeziedacă fac, nu le place, nu le-a plăcut ani de zile,cred eu, că atât m-au boscorodit şi m-au înjurat şinu m-au lăsat să...

Aţi cunoscut boemia?Îmi aduc aminte, eu am cunoscut cafenelele

din Paris, spiritul de-acolo, şi sunt cu totul altcevacafenelele de-acolo faţă de cele de la noi, adică nusunt beţivi, care abia se ţin pe picioare. Erau niştedrăguţi, care vorbeau şi făceau glume. La cafenease petrecea toată descărcarea spirituală.

Ce cafenele obişnuiaţi să frecventaţi la Paris?În fiecare seară am avut o cafenea la care m-

am dus. Una singură.Mergeaţi însoţit de prieteni?Mă duceam şi mă întâlneam cu Brauner, mă

întâlneam cu Jacques Hérold, mă întâlneam cu ceimai apropiaţi, care erau pictori. Nu ştiu de cenu prea iubeam poeţii. Eminescu şi acum îmi

DORA PAVEL ÎN DIALOG CUGELLU NAUM

„Noi o ducem din paranteză în paranteză”

Mi-a fost ruşine şi ieri căoamenii de la târgul ăsta aufăcut o chestie de reclamă, cămai trebuie citită poezia, lite-

ratura, am văzut şi cărţile melepuse frumos acolo şi am spus:Acum, am venit o dată în viaţamea, dar, data viitoare, a douaoară, am să le cer un coş curoşii şi-am să mă duc să vândroşii acolo. Dar n-am zis nimic,am tăcut, am stat frumos, le-am

spus şi vreo două cuvinte în discurs...

În imagini: Gellu Naum

16

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

place. Ăsta a fost un poet. Şi vai de capul luiacolo unde a fost poet, şi ce-a suferit, şi ce i s-

a întâmplat...

„Sunt mai mulţi poeţi care scriu acolo, sunt eu, în diverse chipuri”

Ce simţeaţi când vă ieşea o poezie?Ce să-mi iasă! Adică, una iese, alta nu iese.Vi s-a întâmplat să nu vă placă ce-aţi publi-

cat?Cum să nu! Tot ce-am publicat nu-mi place

şi nu mă interesează. Nu-mi place. Aş vrea să...,dar sunt prea bătrân.

V-aţi spus că mai bine n-ar fi apărut?Aşa ziceam totdeauna.După toate?Da, dar mi-au apărut cărţile. Când le

recitesc, nu-mi place nici un poem. Adică, îmi placfoarte mult când le scriu, mai ales, îmi plac foartemult când le public, dar, după ce le public, cevamai târziu, nu-mi mai plac.

Eu vă ţin cărţile lângă mine. Nu pot începeziua fără ele. Am o foame de poezie teribilă, şiatunci, iau o carte a dvs. şi, oriunde o deschid, eamă umple, mă hrăneşte. Este aceeaşi şi aceeaşivoce, asta mă uluieşte! Cum de nu vă epuizaţi?

Să ştii că sunt schimbate de nu ştiu câte ori.Până şi numerotarea pe care am făcut-o, datarea,vreau să zic, face parte din poezie. Adică, le aşezuna faţă de alta. Şi mă uit: aşa eram aici, aicieram mai bine, aici spun nişte prostii, aici e şi maibine. Îmi plăcea la nebunie unde era şi mai bine.Şi tăceam din gură. Şi aşteptam. Şi, dupădouăzeci de ani, îţi spun ce mi se întâmpla, căam şi eu micile mele bucurii. Când dădeam deo carte de-a mea mai veche, puteam să citescşi să zic: Bă, ce tâmpenie! Sau citeam, şi măfermeca, şi-mi plăcea foarte mult, şi nu eracondamnabil. Când spun că mă fermecaînsemna că nu-mi era ruşine.

Cartea, în totalitate, sau anumite părţidin ea?

Nu, nu, puteau să-mi placă chiar numaidouă rânduri. Şi era foarte frumos.

Nu vi le renegaţi.Nu reneg nimic. Cum aţi ales titlurile? Pentru că aveţi

nişte titluri cu totul şi cu totul deosebite.Asta nu mai ştiu. De ce am ales cuvân-

tul Das Gewitter? L-am luat aşa, pentru că aşavorbeau nemţii.

Veneau şi titlurile, ca şi poemele, cumva,automat?

Sigur că da! Veneau şi ele din sub-conştient, dar am terminat cu Freud, care eraşi el un surrealist foarte bun pentru perioadaaia. A rămas însă o negustorie a unui doctorinteligent, care avea meritul că a descoperitsubconştientul. A reuşit să-i pună nume, dardedesubt nu era nimic prea serios, erau multegreşeli...

V-a influenţat Freud cu ceva?Păi, da, freudismul. Şi pe urmă am

spus: Da, dar nu...Nu v-a fost destul. N-a putut explica tot.Nu, nici n-a înţeles, dar a rămas un

negustor, un doctor foarte bun, n-a făcut cetrebuie, a rămas la un anumit nivel, şi atunci,Jung, care e elevul şi urmaşul lui, merge maideparte şi spune: „Dragă maestre, uite, eu nupot..., uite, dumneata” etc... Cu respect, fără să-ldărâme, şi ăsta a suferit mult, că nu şi-a datseama că ăla are dreptate şi a mers mai departe.Şi ăsta făcea ştiinţă, îşi organiza inconştientul. Şiexperienţele pe care le făcea el le făcea ca să sedespartă de Freud.

În subsolul multor poeme aţi specificat:salonul 3003, de exemplu, sau camera 3041, patul12340, sau camera 417. Unde le-aţi scris?

Alea au fost scrise în diverse spitale, îndiverse locuri, pe urmă, pentru propriul amuza-ment, conştient, adică numai aşa. Foarte mult mi-aplăcut cuvântul cutare şi l-am pus, pentru că m-aamuzat şi mi-a plăcut când am făcut asta. Suntdiverse feluri de a scrie, adică sunt mai mulţi poeţicare scriu acolo, adică sunt eu, în diverse chipuri,şi n-am făcut socoteala că sunt eu sau nu, dareram eu...

Respiraţia obiectelor

Toate obiectele din jurul dvs. au o semnifi-caţie anume.

Sunt făcute cadou, majoritatea.Şi fiecare vă aminteşte de persoana care v-a

oferit-o?Nu. Persoana ţine să-mi amintesc de ele. De

pildă, asta mi-a plăcut mie. Cu asta am venit de laParis.

Ăsta e stiloul cu care scrieţi? De unde îl aveţi?De la băiatul unui prieten. Au fost hoţii la

mine, au găsit că sunt prea..., cum eu nu stau varaaici, ci la Comana... Au venit hoţii, că nu mai eranimeni, decât Pluşul (Pluşul este numele unui leude jucărie), să zicem aşa.

De când aveţi Pluşul?De vreo doi ani, cred. Noi suntem mari

iubitori de animale şi corespundem cu pisicile.Câinii, săracii..., ăsta era un leu, nici nu e câine,are toate calităţile leului.

L-aţi cumpărat?Nu l-am cumpărat, ni l-a dat cineva.Ţineţi mult la el.E luna noastră, e în luna august născut, şi

nevastă-mea e tot din august, şi eu tot din august,eu sunt născut la 1 august, nevastă-mea la 12, iarăsta nu ştiu când s-o fi născut. Dar vezi ce grozave? Uite, el stă acolo, dacă nu-i dai să mănâncedouă luni, nu cere. Stă nemâncat, stă tot în po-ziţia aia.

Îl mângâiaţi, îl luaţi în braţe, ce faceţi cu el?Da, numai puţin, că e aproape de câine. Şi

câinii nu pot să-i sufăr, dar mi-e milă de ei.Spuneaţi că v-a furat cineva stiloul.Aşa. De două ori mi-au spart casa, ei îşi

închipuie că eu sunt aşa de prost, şi poate-oi fi,dar m-am învăţat minte.

Credeau că aveţi lucrări de Victor Brauner?Credeau, şi chiar şi aveam. Le păstram, le-am

adus acum aici, c-am venit de câtăva vreme de laţară, pentru că stau la ţară tot timpul. Doctorii m-autrimis. Mi-au spus că, dacă mai scriu, mor. Şi săplec imediat la... Mi-au făcut şi socoteala că, dacădai cu coasa, faci munca cea mai grozavă, pentrucă îţi solicită toţi nervii. Dacă te oboseşti fizic, nu-inimic, te duci acasă, te târăşti, te urci în pat şi teculci cât ai putea mai mult, dar nu poţi mult. Dareu nu eram bolnav de partea fizică a mea. Dacăînsă te oboseşti, adică dacă lucrezi cu capul, îţi puiîn lucru partea aia din tine – o fi făcută din celule,nu ştiu din ce –, dacă te oboseşti, şi îţi închipuidumneata cu ce te oboseşti...

Şi chiar aţi cosit?

Nu, n-am cosit, nu, nu, nu, n-am făcut mun-că de ţară, eu sunt domn, he, he... Şi, deci, mi-auspart hoţii casa de două ori. Sunt sigur că nu erauhoţi, erau altfel de hoţi, adică erau din cei carecăutau tablouri. Dumneata nu-ţi dai seama cât dauăştia, conştienţii, ce preţuri au pentru un tabloude Brauner. Nevastă-mea e acolo, desenată de Pe-rahim, cu tuş şi cu apă, e desenată pe plajă. Eramtoţi trei.

Şi celelalte tablouri?Celelalte? (Mă ghidează, din fotoliu, printre

tablourile din cameră.) Acolo e Brauner, acolo eBrauner, acolo e Brauner, acolo e cel care a foto-grafiat-o pe „fetiţa noastră” (sic!), cu mingea înbraţe, acolo, ăla micu e un ulei de Brauner, ăsta eportretul meu de Brauner, am multe portretefăcute de el. El se juca cu astea, venea la mineacasă, la Paris, şi spunea: „Hai, scoate caietul!” Elera miliardar şi, săracul, a trăit într-o mizerie,pentru că era urmărit, şi a scăpat, în sfârşit.Acum tocmai am găsit nişte fotografii cu el şi cuBreton. Adică, ei doi, întorşi după război, şi fetiţalui Breton.

Aveţi multe fotografii cu ei?Ei, sigur, există, uite, aia e plină de fotografii.Nu v-a întocmit nimeni un album? Ceva în

genul albumului pe care-l am eu, în biblioteca mea,primit de la Nicolae Breban, albumul lui JacquesPrévert.

Eu l-am tradus pe Prévert.Da, ştiu.Numai că el a ieşit repede din..., a ţinut cât

a ţinut şi nu şi-a depăşit posibilităţile.V-a plăcut Jacques Prévert?Mi-a plăcut foarte mult, şi m-am bucuratpentru oamenii care au nevoie de o poeziecare să-i scoată din necaz, sau pentru copii,sau, mă rog, m-am bucurat că există. Spresfârşitul vieţii, poetul a spus: „Dă-le draculuitoate!” Şi, cum el înţelegea „până aici”, el afăcut o poezie de „până aici”, nu putea sămeargă mai departe, dar e foarte nostim, şieu l-am tradus foarte bine. Mi-au publicat tra-ducerea, pentru că el era de stânga. Dar el,săracul, n-a fost de stânga, nici de dreapta n-afost, nu-l interesa asta, la noi, însă, imediatte bagă într-o etichetă. (Intră iarăşi LygiaNaum.) ...Ce-i, mă, iubito, ce s-a întâmplat?Ce faci?

(Lygia Naum) Vroiam să te rog să nufaci paranteze mari.

Lăsaţi, că îl aduc eu înapoi. Deşi mietocmai parantezele îmi plac foarte mult.

Dar să ştii că ea are dreptate, noi oducem din paranteză în paranteză, totu-ifăcut din paranteze.

Povesteaţi de furtul acela...Şi a venit ea acasă, de la ţară, într-o zi,

şi a văzut toate astea răscolite, răsfoite, cău-tate... (Arată spre o statuetă africană, dinlemn de tec, aşezată pe jos, în faţa bibliotecii.)Asta este fiica mea. M-am chinuit, eu cu astaam venit din Franţa. Singurul obiect pe caremi l-am adus.

Cine a executat-o?Executată de cine? Africa a executat-o.

E ultraoriginală. Şi mi-a făcut o plăcere...când mă ţineau ăştia în cuşcă. E o ţară...,uite că am un lapsus, nu mai ştiu cum îi zice,poate Zair, aşa ceva, o ţară foarte cunoscută,

după numele unuia dintre fluvii. Acum, la Paris,meşterii ăştia, pe care-i căutai ca să-ţi cumperinişte lucruri, le fac şi ei, şi unele sunt lucratefoarte bine.

Ce material este? O fi lemn de tec?Da, tec este, dar să pui mâna pe aia mică,

să vezi ce înseamnă tecul. Sunt lucrate cu since-ritate de... Nu, nu încerca s-o ridici! De fapt,încearcă să o ridici, asta am vrut să spun, aşa,aşa, încearcă...

A, ha, ha, aaa... Nu pot!Vezi ce-nseamnă tecul? Dar e originală şi e

lucrată cinstit, adică omul n-a tras chiulul. Am maimulte la Comana. Mi s-au adus şi de către pri-eteni, mi-am cumpărat şi eu, am foarte multe.

Şi, după ce vi s-a furat stiloul, cu ce aţi scris?Aveam stilouri nemţeşti. Nu mai ştiu cum le

zicea la mărcile alea, acum nu mai ştiu nimic, darle ştiam. Deci poezie scriu numai cu cerneală.

Nu la maşina de scris.Nu, am maşina de scris acolo, dar nu scriu la ea.

17

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Semnul marii iubiri

Aţi avut adineauri impresia că n-aţi spusnimic esenţial, deşi, pentru mine, tot ce aţi povestiteste extraordinar. Ce vi se pare esenţial de spus?

Păi, nu ţi-am spus nimic despre dragoste!Cum să nu? Mi-aţi mărturisit primele iubiri...Bine, astea n-au fost iubiri. Să-ţi spun eu

acum ce înseamnă iubirea. Când am avut primulinfarct, datorită purtării oamenilor, a confraţilorşi a neconfraţilor, m-au băgat aici, la spitalul Elias.Şi nu mă mai făceam bine. Atunci am avut ceva lainimă, în afară de angina pectorală. Eram căsă-toriţi frumuşel, şi nu mă mai făceam bine, şi Lygiafăcea tot posibilul să mă vadă vindecat. Printrealtele, era un infirmier chiar în spitalul ăsta, carecunoştea familia Lygiei dinainte de a se mărita ea.Ăsta mă ajuta. Lygia avea aceeaşi soartă ca mine,adică, tatăl ei murise când era mică, şi n-a maiavut altul. Pentru mai multe lucruri trebuia să neîntâlnim, nu numai că eram amândoi orfani. Şiatunci, Lygia s-a gândit că, dacă face ea ceva im-portant, o să mă fac şi eu bine şi n-o să mai târâiboala atât. Ea, o vezi, umblă cu o panglică la capde douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, poate maimult. (I se plânge de mine soţiei, care a intrat dinnou: „Da, mă chinuieşte tare, pe lângă alte lucruride simpatie, este foarte, foarte consecventă”. În rea-litate, deşi era din cale-afară de obosit, după treiore, el nu mai putea fi oprit...) S-a gândit să-şi sac-rifice părul. Avea un păr foarte frumos. Şi s-a rasîn cap, spre mirarea băiatului ăluia, care spunea:„Dar n-aveţi nimic, e capul curat”. Iar ea nu i-aspus de ce. Toată lumea spune că, dacă te razi încap, îţi creşte părul mai des. Aiurea! Atunci, ei i-acăzut tot părul şi nu i-a mai crescut, şi mi se parecă şi eu o să-i urmez exemplul. Dar, la optzeci şicinci de ani, n-are decât.

Şi credeţi că v-a salvat cu acest sacrificiu?Cu asta, da. Cu iubirea. Când a transformat

în jertfă un mijloc de vindecare. A făcut o jertfăpentru asta, şi-a dat părul, care pentru o femeieeste podoaba. Şi atunci, a ascultat Nu-Ştiu-Cine-Ascultă, Ascultătorul-de-Sacrificii, a notat acolo, şi

pe locul ăla nu i-a mai crescut păr. Iar pe mine m-avindecat, nu pot să spun că m-a vindecat de inimă,dar...

Ce cărţi ţineţi aici, în biblioteca dvs.?Cărţi pe care nu le-am citit încă.De ce?Pentru că îmi dă o speranţă că am să citesc

o carte bună.

Fragment dintr-un interviu realizat laBucureşti,

acasă la Gellu Naum, în 23 noiembrie 2000

HENRI ZALISDecantarea neurasteniei în lirică

Încă de la primele versuri sfâşietoare, încă din tenebrele disperăriiadânc clătinată de lavă, năpădeşte planul expresiei răsuflarea eului.Unul plin de căderi, de sălbăticiri cumplite roase de nevroze, haluci-

nantă retezare a oricărei speranţe de normalizare. Prin spor de contururi de-celăm şi interpelarea, chiar revendicarea răului. Încât suita de adresări stă laantipodul suportabilului, deşi încearcă să derive din mecanica neurastenieiînregistrări ale simţurilor, apropieri de natura protagonistei lirice. Marta Petreuîntoarce pe toate feţele mutilarea viselor ei de femeie tânără, recurge la joculinstrumentalizării traumelor, alătură mutilarea de sluţirea trupului însetat, pen-tru că din pântec spre sâni şi de la şuviţele părului la glezne, biologic vorbind,s-a lovit şi s-a accidentat. Poemele din Scara lui Iacob (Cartea Românească,2006) dispun de o bună articulare, de o consistentă presimţire a morţii – totuldirijat de gramatica durerii până la morbidul damnării. Din stratul profund aldesprinderii de lume urcă chinuita rememorare a spectralului: încâlcirea relaţi-ilor erotice, expedierea bărbatului într-o zonă a ostilităţii şi anulării, înceţoşareapământului, ciocnirea cu nostalgii cândva atrăgătoare. Citim: „Ea nu mai voiasă trăiască. Ea voia să moară/ dar pentru că nu voia să recunoască/ ea se îmbol-năvea zi de zi/ de încă o boală/ ea ardea la foc mic într-o febră eternă/ Şi umblaaşa cu febra ei şi cu bolile ei...” Aşa fiind ea, femeia nevrozjată, petrece timpulsfrâşită de „dorinţe şi iluzii” în carcasa de „carne bine tocată/ făcută una cuprundul”. Ce anume determină nesfârşita pârjolire? Sunt chestiuni personale,neîndoielnic. Comentatorul, pe de altă parte, se instituie într-o instanţă ce puneîntrebări pe temeiul dreptului său la desluşiri în spaţiul limitat al evenimentu-lui poetic, al misterioasei lui diversităţi. Doar că aici nu este vorba de nici odiversitate. Volumul Scara lui Iacob conţine o jeremiadă continuă, subiectivaxată pe un motiv unic. Teroarea răului începe cu mesagerii lui. „Fără să înţe-leg/ şi fără să ştiu de unde tot vin/ eu îi primesc eu îi suport eu le dau adă-post/ exact aşa cum sosesc:/ ponosiţi de pulberea neagră a celeilalte lumi/ cuaripile îmbibate de soarele negru al beznei”.

Marta Petreu nu se învinovăţeşte de vreo crimă, nu e neînţelegătoarecu prietenii, nici nu ticluieşte denunţuri contra puterii. Opoziţia ei la starea încare se află are drept temei suma de trăiri pe care nu mai izbuteşte să le con-troleze: „Eu am bogăţia mea comoara mea de remuşcări/ am ruşinea/ eu amgreşelile mele/ colecţia mea de fapte rele şi vinovate/ eu îmi am morţii mei/ Şiam această viaţă/ pe care am greşit-o întru slava nimănui”. Tiparul e numit,suportă dispersiunea persoanei maladive.

Nicolae Manolescu, în scurtul chenar oferit de coperta III a cărţii, con-stată pe drept că este „vorba de un lirism al deziluziei care însă nu se mas-chează, ci se declară. Poeta pune degetul pe rană, scormoneşte în locurile celemai dureroase, cu o cruzime insuportabilă”. Descurajarea nu cheamă restruc-

turarea internă, înfrângerea nu invită la eforturi de autodepăşire. Nu-şi facescrupule să devină ceva mai plauzibilă. Îmi amintesc de Ion Caraion după cerepudiase în „Cimitirul de stele” sordidul şi vermina timpurilor ce aveau să vinăsub comunism. De astă dată suferinţa e strict personală, tribulaţiile dedubleazălupta care ar trebui să le ardă tragicul fior liric. Un poem poartă ca titlu, evi-dent, amar-ironic, Vindecarea: „Ea nu se iubeşte. Ea nu se mai iubeşte. Ea numai aşteaptă/ Ea a fost cândva demult îmblânzită –/ şi era unduioasă ca iarbaşi bună –/ ea a ars ca o pâine uitată pe vatră/ ca Troia a ars/ ca Sodoma”. Nuvăd o singură suprapunere între suferinţa lui Cioran cauzată de înstrăinare, înt-re cea reprezentată la Doinaş de invazia profanatoare a consumismului şi bru-tala clamare întru trăire plutonică prin care se diferenţiază Marta Petreu, des-părţită de ceilalţi de puterea gravitaţională cu care acţionează desăvârşitul eiegocentrism.

Cum a ajuns acest egocentrism suferind atât de nihilist? Ar fi la mijloc,pe lângă alte cauze germinale, şi ceea ce reţinuse Nicolae Breban, revolta laurâţenie a Martei Petreu cum şi nereuşita Atotputernicului să curme blocareafacultăţilor de comunicare cu supuşii tatuaţi de cocleală. Marta Petreu îi puneîn seamă Celui de Sus metafizica respingerii finţelor ajuns în mare cumpănă.În „formă” poate că nu prea evident, însă în fond pe o linie comună, poeta dela Cluj e la fel de atrasă pe cât fusese şi Arghezi de complotul apelor interioareîmpotriva întreţeserii întunericuluii şi amneziei, abandonului şi funinginii.Terenul e dureros şi pretinde infernale convergenţe. Cu siguranţă – în contex-tul discutat – memoria istoriei nu e prezentă nicăieri.

FOTOTECA CONTE

Matei Calinescu, Aura Christi, Nicolae Breban,Marta Petreu. Cluj. 2006Foto: Adriana Călinescu

18

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Al treilea regizor tânăr, RaduMuntean, şi-a propus, în2006 – după debutanţii în

lung metraj Cătălin Mitulescu şi CornelPorumboiu, cu filmele lor Cum mi-ampetrecut sfârşitul lumii şi, respectiv, Afost sau n-a fost –, să evoce peecran momente ale revoluţieiromâne din decembrie 1989,întâmplări de viaţă din reali-tatea acelui timp, trăite (sauaflate), prin forţa lucrurilor, lavârste adolescentine, întâmplăride viaţă care le-au marcat întru-câtva, într-un fel sau altul, des-tinul. În filmul Hârtia va fialbastră – scris de RăzvanRădulescu, Alexandru Baciu şiRadu Muntean – realizatoriipornesc de la un accident tragicreal petrecut în zilele revoluţieidin decembrie, când douăechipaje blindate aleMinisterului de Interne venitesă apere o unitate militară aufost măcelărite dintr-o confuzie.

Acţiunea filmului se pet-receîn noaptea de 22 spre 23decembrie 1989, „prima

noapte de libertate”, iar personajele fil-mului, fie că sunt soldaţi, tineri de-monstranţideveniţi brusc revoluţionari, cadre militare saufamilişti faţă în faţă cu evenimentele, sunt debuso-laţi şi confuzi, ca şi atmosfera generală a aceluitimp, în care militarii primesc ordine de la poeţi şiactori prin televizor, staţiile de emisie-recepţie trans-mit consemne indescifrabile (însuşi titlul filmuluieste o „parolă” din respectiva noapte de răscruce),civilii primesc arme pe bază de buletin, instituţii alestatului sunt asediate de inamici nevăzuţi şi tot felulde persoane sunt reţinute drept terorişti arabi.Mărturisindu-şi intenţiile privitoare la acest film,regizorul Radu Muntean preciza: „Intenţia mea nu esă descopăr adevărul despre revoluţie sau terorişti,ci să spun povestea acelor oameni”. Într-adevăr, fil-mul Hârtia va fi albastră spune povestea unui grupde ostaşi (un pluton de intervenţie motorizat, condusde locotenentul Neagu, care primeşte, în seara zileide 22 decembrie, ordin de patrulare prin cartierele

mărginaşe ale Capitalei), militari printre care se aflăşi Costi, unul dintre cei doi soldaţi în termen ai plu-tonului, figura centrală a naraţiunii cinematografice.Staţia radio a vehiculului funcţionează intermitent,iar mesajele care se transmit între unităţile de blin-date şi emisia trunchiată a posturilor de radio şi tvinformează vag despre nişte terorişti care atacă tele-viziunea naţională şi sădesc confuzie în rândul mem-brilor echipajului. Tânărul Costi, hotărât să lupte îm-potriva susţinătorilor dictatorului, trece pesteordinele superiorilor şi îşi părăseşte colegii, fugind

să lupte la televiziune. Protagonistul nu va ajunge,însă, la sediul televiziunii, şi dată fiind starea deconfuzie a acelei zile este luat drept terorist şi are-stat de un grup mixt de militari şi civili într-o vilădin preajma televiziunii. În cele din urmă, dupăperipeţii drama-tice, colegii de pluton – care au tre-cut şi pe la familia lui Costi – reuşesc să-l găsească,să-l salveze şi să-ş i întregească formaţia, dar filmulajunge de unde a plecat, la deznodământul tragic pecare pelicula, fără a-l explica, menţinându-l într-ozonă de mister, îl anunţă din prolog. Aceasta ar fi,de fapt, şi subtilitatea acestui film psihologic realizatde Radu Mun-tean: întreaga acţiune este o „expli-caţie” a secvenţei iniţiale, când personaje necunos-cute sunt mitraliate în zilele revoluţiei din decembrie1989.

Regizorul Radu Muntean are la activ expe-rienţa unui alt lung metraj, realizat în 2002, Furia,un film valoros despre tineri contemporani care„privesc înainte cu mânie”, refuzând cenuşiul uneiexistenţe rutiniere, aberaţiile unei tranziţii nedefi-nite. Filmografia regizorului conţine şi o seamă descurt metraje notabile, de la documentarele Şi eisunt ai noştri sau Lindenfeld 1994 (realizate încă înanii Institutului, în 1992 şi, respectiv, 1994) până laficţiunile Ea şi Tragica poveste de dragoste a celor doi(1994 şi, respectiv, 1996) sau la documentarul Viaţae în altă parte (1996). Toate aceste realizări ante-rioare reprezintă o „garanţie de calitate” pentrutânărul regizor – ajuns la 35 de ani! – care a regizatşi peste 300 de spoturi publicitare, câştigând peste40 de premii naţionale şi internaţionale la festivaluri

specializate. O „garanţie de calitate” este reprezen-tată şi de co-scenaristul Răzvan Rădulescu, dincreaţia căruia amintesc volumele de povestiri Tabloude familie şi Chef cu femei urâte, romanul Viaţa şifaptele lui Ilie Cazane, scenariile scrise în colaborarecu Cristi Puiu pentru filmul acestuia din urmă Marfaşi banii sau pentru filmul lui Lucian Pintilie Niki Ar-delean, colonel în rezervă, alte scenarii precum Hra-nă pentru peştii mici (2001), Hacker (2001), Offset

(2002-2003) şi Moartea domnului Lăzăres-cu (2004). Filmul Hârtia va fi albastră, sesimte, este creaţia unor cineaşti siguri peei, are la bază o idee generoasă şi trans-mite îndeosebi emoţia zilelor de cotiturăistorică din decembrie 1989 din perspecti-va unor participanţi la evenimente devârstă tânără (vârsta regizorului la vre-mea aceea, 18 ani). Implicit, povestea fil-mului este şi povestea pierderii inocenţeiunei generaţii, în iureşul unei revolte po-pulare care a scos la lumină, deopotrivă,ce era mai bun dar şi ce era mai rău înoameni: şi spiritul de solidaritate, dar şiegoismul şi răutatea, acumulate în zeci deani de frustrare. Poate că ar fi fost nece-sar un efort regizoral suplimentar pentruca personajele principale (şi în specialCosti) să devină, din punct de vedere afec-tiv, mai apropiate de public, pentru canaraţiunea explicativă a prologului să aibăefectul scontat, pentru ca spectatorii să-şiapropie şi să-şi însuşească mai direct des-tinul tragic al protagoniştilor. Poate şi dinpricina insistentelor „filmări de noapte”(noaptea fiind, la propriu şi la figurat, unpersonaj principal al filmului, operatorulTudor Lucaciu acţionând permanent înconsecinţă), personajele nu devin decâtarareori ale spectatorilor, rămânând altfel

în beznă, ca şi acţiunea propriuzisă câteodată. Distri-buţia mizează, în mare măsură, pe chipuri insolite.Deloc întâmplător, interpretul lui Costi este un actordebutant în lung metraj, Paul Ipate, şi portretultânărului soldat conţine, deopotrivă, naivitatea şielanurile vârstei fragede. Întâlnim în film actori careau mai apărut în filmele lui Radu Muntean, pe Dra-goş Bucur (Dragoş) şi pe Andi Vasluianu (Aurel),nume emblematice de interpreţi ai „noului val” cine-matografic românesc, mai joacă în film AdiCarauleanu (un locotenent Neagu echilibrat, plauzi-bil), Tudor Aron Istodor (care a trecut şi prin filmullui Lucian Pintilie Tertium non datur), Dana Dogaru,Ana Ularu, Alexandru Potocean, Ion Sapdaru,Cornel Mimi Brănescu şi mulţi alţii care încearcă săiasă din umbră. Din echipa de filmare au mai făcutparte, cu bune rezultate artistice în evocarea aceluitimp, Sorin Dima (scenografia), Camelia Ţuţulan(designer), Silvana Bratu (costume), Dragoş Stano-mir (sunet).

CÃLIN CÃLIMAN

Premiere cinematografice„Hârtia va fi albastrã“

Regizorul Radu Muntean are laactiv experienţa unui alt lung

metraj, realizat în 2002, Furia, unfilm valoros despre tineri

contemporani care „privesc înainte cu mânie”,

refuzând cenuşiul

unei existenţe rutiniere, aberaţiile unei tranziţii

nedefinite.

19

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

„Slums-uleste ulcerul care a evoluat în cancer”

Hubert Humprey

…I se spune deci slums; i se spune bidon-ville; i se spune favela; i se spune ghetto.

Este construit în jurul marilor oraşe. Darlocuitorii lui nu se bucură de frumuseţea acestororaşe. Economiştii îi înţeleg provenienţa. Se credeaşadar că existenţa lui este justificată. Că sărăciaeste o umbră care însoţeşte oraşul modern. Soci-ologii au lansat chiar un concept, de-un cinismextrem. Ei vorbesc despre ghetto-ul „non action”.Acel ghetto în care autorităţile nu mai investesc.Fiindcă, spun aceste autorităţi, investiţiile nu maiau rost. Populaţia în ghetto-ul „non action” estepsihologic paralizată. Ea şi-a pierdut sensul pro-gresului social.

Cu o frecvenţă din ce în ce mai alarmantă,această populaţie intră totuşi în casele noastre. Neincendiază ecranele televizoarelor. De câteva oripe an, undeva, pe lume, un ghetto arde.

Universităţile s-au mobilizat. Trebuiesc stu-diate ghetto-urile. Au aparut departamente spe-ciale. Au apărut specialişti. Puţini dintre ei au tre-cut vreodată, măcar în fuga maşinii, pe străzileunui ghettou.

Cum de s-a trezit lumea cu acest cancer petrupul societăţii moderne? Cum de a apărut o for-maţiune socială „non action”, când în ultima sutăde ani nu facem altceva decât să vorbim cu spumela gură despre „action”? Şi emitem legi şi decrete,despre drepturi civile şi despre drepturile omuluişi despre drepturile femeilor şi ale copilului şidespre… şi despre? Cum de ajunge lumea modernăsă sucombe de spaimă în faţa acestor ghetto-uri?Cum ajung ţări ca Franţa să declare stare deurgenţă ca-n vremea războiului cu Algeria? ŞiBruxelles-ul să plutească în fum? Şi oraşeleGermaniei, refăcute după război, să se simtăameninţate din interiorul propriilor lor cartiere?Şi Blair să-şi mute gândul de la ideea lui fixă cuteroriştii irakieni şi să caute înspăimântat printrecetăţenii „britanici” din curtea lui?

Ce este deci ghetto-ul?O definiţie recentă (Enciclopedia Wikipe-

dia) spune că ghetto-ul este o zonă în care popu-laţia trăieşte în grupuri reunite pe principii etnice,pe unitate de cultură sau unitate religioasă.Această populaţie locuieşte într-o izolare voluntarăsau involuntară, mai drastic impusă sau mai su-portabilă.

Din punct de vedere istoric cuvântul se re-ferea la zonele oraşelor medievale unde li se per-mitea evreilor să locuiască. Astăzi el defineşteorice arie de oraş atinsă de sărăcie. Şi cum înlumea imigranţilor sărăcia este acută, sensul decartier sărac s-a suprapus peste cel de cartier alimigranţilor.

Ceea ce nu corespunde întru totul rea-lităţii. Câteva ghetto-uri care au făcut istorie însecolul XX erau locuite de populaţii autohtone, dardin zona păturilor nedominante politic, economicşi rasial. Ghetto-ul din Varşovia, unde a răbufnitrăscoala evreilor polonezi în timpul ocupaţiei hit-leriste este un asemenea exemplu. Ghetto-urile(denumite townships) din Africa de Sud din vre-mea apartheidului (şi să ne amintim de ghetto-ulSoweto, unde pe aceeaşi stradă locuiau la un mo-ment dat doi viitori laureaţi Nobel ai Africii deSud, Arhiepiscopul Tutu şi Nelson Mandela), ghet-to-urile din Africa de Sud deci, erau şi ele locuitede băştinaşii negri, izolaţi de puterea albă, nu deimigranţii străini. Acelaşi lucru în cazul ghetto-urilor americane. Care prin problemele irezol-vabile pe care le ridicau, au făcut celebră şcoalasociologică de la Chicago. Şi acestea deci eraulocuite de o populaţie, care nici ea nu era mai„străină” decât altele, în compoziţia de melting pota Statelor Unite. Unde nu numai negrii sau porto-ricanii erau „străini”. La fel de străine în LumeaNouă erau şi grupurile etnice privilegiate, de an-glo-saxoni protestanţi.

În ultimii ani, ca un blestem, ghetto-urilene acaparează atenţia. Întâi, ne-au umplut ecra-nele sinistraţii din New Orleans. Ce sărăcie, ce izo-lare, ce primitivism s-au năpustit peste noi dinacele imagini, dezolante într-o lume care şi-a con-struit mitul „american dream”!

Şi-apoi, la scurtă vreme, a venit rândulEuropei. Ghetto-urile pariziene care s-au ridicatvara trecută, ne-au confruntat cu o situaţie decoşmar.

Povestea ieşirii lor în văzul lumii a debutatcu câteva incendii. Cine erau oamenii aceia de-osărăcie şi de un primitivism absolut, care ieşeaudin fum, cu copiii în braţe? Unde stătuseră ascunşitoţi ilegalii aceia, cu feţe livide, ajunşi la un gradinimaginabil de decrepitudine, fără nici o perspec-tivă de viaţă şi nici o speranţă în viitor?

Era primul semnal de alarmă despre reali-tatea ghetto-urilor pariziene.

Asemenea semnale nu lipsesc însă din nicio metropolă. Ghetto-urile din Londra miros aigrasie şi drog. Când sunt locuite în majoritate demusulmani, miros a poliţie, a resentiment şi arăzbunare.

Ghetto-urile din Olanda ascund o populaţieneeducată şi măcinată până la ultima rădăcină ademnităţii ei de ani de şomaj prelungit. În Berlin,să locuieşti pe o stradă din Kreuzberg este unblam. Iar la Bruxelles, în jurul Gării de Nord, pânăşi din tren eşti şocat de bordele mizere, undenoapte de noapte cineva trece pe lumea cealaltărăpus de cuţit sau de supradoză. Cine sunt perso-najele acestor show-uri individuale sau colective

care ne umplu ecranele? Copiii primelor generaţiide imigranţi cu contract din anii 60-70, copiii careau în buzunar paşapoarte de cetăţeni ai ţării deadopţiune, au reuşit vara trecută în câteva zile sărăstoarne toate principiile „modelului de integrarefrancez”. Model care purta titlul de „integrareprin asimilare”, deci preconiza o naţiune indivi-zibilă. El se dorea mai eficient decât modelulamerican al „integrării prin păstrarea identităţiietnice”, (un alt fiasco, după cum ne-a demonstrat-orecent New Orleans-ul).

Despre motivele care i-au determinat peaceşti copii din ghetto-urile franceze să se răz-vrătească până la a face moarte de om, să dis-trugă tot ce le cade în cale, să impună starea deurgenţă şi, drept urmare, desigur, să umplepuşcăriile, despre motivele lor deci, sunt multe despus. Situaţia de criză n-a apărut însă din senin,n-a apărut ieri; ea se coace de cel puţin treizeci deani. Şi ascuţimea la care a ajuns astăzi conflictulsocial dovedeşte cât de departe de adevăr estelumea în care trăim, cu ochii închişi şi cu urechileastupate.

Ghetto-urile pariziene nu mai seamănă cucasele din cutii de carton şi pereţi din conserve aleslums-urilor de la început de secol, sau ale fave-lelor latino-americane. Ele nu mai au aerul acelor„coteţe” care se întind pe zeci de kilometri în jurulBuenos-Aires-ului. Şi din care populaţia, somată,refuză să se mute în case construite la o oarecaredistanţă, pentru că, de acolo, nu mai are acces lamuncile din oraş. Au apărut deci alt nivel de ghet-to-uri. Ele sunt blocuri de locuinţe la margineamarelui oraş, arondismente marcate pe hartă; tre-nul care vine de la elegantul aeroport Charles deGaulle opreşte în câteva staţii pe-acolo. Ele suntînsă locuite de africanii fostelor colonii şi demaghrebieni. Şi mai ales sunt sărace. Şomajul înaceste ghetto-uri este endemic, de patru ori maimare decât şomajul naţional, uneori atingândchiar 50% din populaţia lucrătoare. Există familiiîn care nu numai nepoţii, dar nici copiii nu-şiamintesc ca cineva să fi avut vreodată de lucruprin preajma lor. De unde să ştie aceştia ceînseamnă etica muncii? Cât de eficient vorrăspunde ei multelor programe de emancipare încare s-a revărsat acum o administraţie speriată demoarte şi o clasă politică deconspirată?

În ghetto-uri casele sunt nereparate de ani,deci mizere. Şcolile au un nivel detestabil, fiind defapt doar o formalitate de învăţământ, care nu lepermite elevilor lor să-şi depăşească incultura şi săurmeze treptele superioare de educaţie.

Se ştie că acolo unde nu sunt bani pentrusubzistenţă şi nu există educaţie, înfloreşte crima.Care defăimează şi mai mult cartierul. Cei carevor să-şi depăşească condiţia şi să-şi găsească delucru, sunt din pornire proscrişi. Fiindcă dacădeclară în scrisoarea de solicitare la rubrica „adre-

se” numele cartierului în care locuiesc, au toateşansele ca scrisoarea lor să fie aruncată la coş. Seperpetuează deci o sub-clasă socială, un lanţ alsărăciei şi izolării, care nu mai poate fi rupt.

Ghetto-urile au devenit enclave ale nepu-tinţei. Neputinţa naşte frustrare. Frustarea naşteviolenţă. Şi o lume în care aproape fiecare ce-tăţean integrat într-o celulă administrativă îşi arepsihiatrul lui, iar psihiatria animalelor de casă aajuns să fie cea mai bănoasă meserie, într-oasemenea lume deci, (unde se frecventează un pro-fesionist ori de câte ori şeful se uită chiorâş, şi secheltuiesc bani pentru a ne trata pisicile de depre-sie), cineva ar fi trebuit totuşi să-şi pună între-barea în mod serios ce se întâmplă sub capaceleacestor enclave în clocot, pe care le numimcartierele de imigranţi ale marilor oraşe europene.Câţi locuitori au aceste zone-dezastru nimeni numai poate să spună. Numele celor aciuiţi aici s-aschimbat de la an la an, ba i-am numit „muncitoricu contract”, ba „imigranţi”, ba „alohtoni”. Acum,în ultima vreme, de când în toată lumea a luatproporţii militarismul islamic şi anti-islamic, hop!că-i numim musulmani. Şi cum să-i ceri unuiasemenea cetăţean un devotament total faţă deţara de adopţiune, dacă din spre partea acesteianu-i vine decât o privire pe sub sprâncene? Ade-vărul este că suspiciunea este reciprocă şi creşteîn dublu sens. Băştinaşii sunt de părere că străiniiar trebui, dacă sunt nemulţumiţi, să se ducă înţările de unde au venit. Cei care ne-am încumetatla o anchetă socială prin ghetto-uri, am avut reve-laţia să constatăm că, de fapt, nu există nici măcarun singur individ care să nu-şi dorească să se re-patrieze. Numai că, punţile sunt tăiate. Imigranţiinu mai pleacă din ţările de adopţiune. Nu mai auunde. Nu mai au cu ce. Nu mai au cum. Ei vorrămâne generaţie după generaţie în gangurile pe-riculoase şi insalubre, unde guvernează legileînvăţate prin filmele despre gangsteri – tot ce ştiuei despre lume. Unde au loc violurile, şi omorulpentru păstrarea onoarei, şi crima în numele ma-fiei căreia îi aparţii şi de care nu te poţi desoli-dariza, fiindcă rămâi absolut singur şi vulnerabilîn „junglele pe pavaj” care au devenit aceste car-tire. Din cercetările pe teren aflăm că pro-tagoniştii scenelor de iad din oraşele europenesunt aproape copii. Media de vârstă este între 12şi 21 de ani. Ba, mai mult, că… au cerut prin inter-net ajutor de la alte oraşe şi ţări, somând ghetto-urile să se solidarizeze în revolta lor. Bun deci şiinternet-ul, foloseşte şi el la ceva unor sufleterătăcite şi puse pe distrugere. Cărora nici măcarnu le putem cere să fie altfel. Fiindcă educaţie nuau, deci n-au de unde să ştie ce înseamnă morala;tradiţii nu mai au, pieduţi între civilizaţii şi iden-tităţi; situaţie materială nu au, ca să aibă cepierde. Iar viitorul pe care şi-l întrevăd… Printregratii!

MONICA SĂVULESCU VOUDOURIStrăzi prin ghetto-uri

20

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

CORESPONDENŢĂ DE LAFESTIVALUL FILMULUIDE LA VALLADOLID

Festivalul internaţional al filmului dela Valladolid a rămas, la a 51-a ediţie,o vitrină a cinematografului care nu

se lasă şantajat de presiunile comerciale impusede gigantica maşinărie hollywoodiană. Şi în anulacesta au avut prioritate cineaştii cu un mesaj per-sonal demn de a fi ascultat pretutindeni, cei careîmbogăţesc şi înnoiesc limbajul cinematografic fă-ră a conta pe un sprijin financiar important. Însecţiunea oficială şi în cele complementare au pu-tut fi văzute, de un public majoritar tânăr, ap-roape 200 de filme venite de pe cinci continente.Multe titluri de mare atracţie au putut fi văzute şiîn secţiunea „Punct de întâlnire”, în care a concu-rat película noastră Cum am petrecut sfârşitullumii de Cătălin Mitulescu (recompen-sată cu Premiul Tineretului), dar şi în„Timp de istorie” şi „Spanish Cinema”,precum şi în ciclurile „Satyajit Ray”,„Pedro Olea”, „Cinema printre linii”(dedicat jurnalistului ca personaj) sau„Jocurile video şi cinematograful”.

Principala secţiune competitivăcare a evitat în acest an să aducă peecranul de la Valladolid filme deja re-marcate în alte festivaluri internaţi-onale a pariat anul acesta pe zone ci-nematografice mai puţin cunoscute. Auavut şansa de a fi văzute şi apreciatepelicule din Filipine (Kubrador de Jef-frey Jeturian, o interesantă povestedespre loteriile clandestine), Ungaria(Aer proaspăt de Agnes Kocsis, o come-die tristă despre frac-tura de comunicare din-tre generaţii), Mexic(Mai mult ca orice pelume de Andres León şiJavier Solár, un falshorror plin de umor)sau din Japonia (Yurerude Miwa Nishikawa, odramă de familie cu ten-tă poliţistă). Tot ca odramă de familie seconfigurează şi poves-tea din producţia aus-traliană Jindabyne deRay Lawrence, undedescoperirea unui cada-vru în timpul unei par-tide de pescuit declan-şează o acută dilemămorală. Cei patru băr-baţi care amânămomentul anunţării po-liţiei pentru a nu-şi stri-ca plăcerea de week-enddevin ţinta criticilor ce-lor mai mulţi dintrelocuitorii orăşelului bul-versat de sinistra întâm-plare. Repulsia faţă deacest gest egosit tulbură mai ales stabilitatea uneifamilii în care soţia însărcinată preia sentimentulde culpabilitate al bărbatului ei. Pentru rolul fe-meii devenită un fel de Antigonă modernă inter-preta americană Laura Linney (cunoscută şi dinfilme ale lui Clint Eastwood precum Putere abso-lută şi Misterele fluviului) a fost recompensată cuPremiul pentru cea mai bună actriţă. Pelicula aus-traliană a mai primit şi Premiul pentru cea maibună muzică (acordat la Valladolid pentru primaoară), semnatarii partiturilor originale fiind PaulKelly şi Dan Luscombe.

Unanim apreciat, iranianul E iarnă de RafiPitts, a câştigat Premiului „Spicul de argint” şi alcelui pentru imagine (semnată de MohammadDavoodi). Dacă cinefilii din Valladolid cunosc,graţie festivalului, universul unor cineaşti din Iranprecum Abbas Kiarostami sau Jafar Panahi, ei aufost totuşi surpinşi de apariţia acestui nou autorcare ştie să povestească eliptic şi să creeze oatmosferă densă. Drama unei femei al cărei soţ îşipierde urma după ce pleacă în străinătate încăutare de lucru , lăsând-o să se creadă văduvă şisă se recăsătorească, este relatată în imagini derafinată compoziţie plastică.

Deşi mulţi dintre cineaştii competiţiei de

anul acesta au fost nou veniţi, şi unii dintre ceibine cunoscuţi aici au fost foarte bine primiţi.Unul dintre ei este argentianul Daniel Burmáncare, în comedia sentimentală Drept de familiecontinuă să vorbească, pe un ton personal, desprerelaţia dintre generaţii. Celălalt autor cunoscuteste sârbul Goran Paskalievic, a cărui peliculăOptimiştii, o adaptare liberă dupa romanul satiricCandide de Voltaire, a câştigat Marele Premiu„Spicul de aur”.

Paskaljevic face de mult, la Valladolid, fi-

gură de învingător: el a mai câştigat „Spicul deaur” în 1995 cu Cealalta Americă. Publicul estefamiliarizat cu universul acestui autor care glo-seaza neobosit pe tema intoleranţei şi îşi exprimămereu dezgustul şi disperarea faţă de războiul ca-re a spulberat fosta Iugoslavie. În Optimiştii, filmformat din cinci scheciuri, disperarea este com-pensată de umorul negru al unor întâmplări stră-bătute de ecouri ale recentului război fratricid.Paskaljevic a obţinut şi Premiul acestei secţiuniacordat de Juriul Tineretului care şi-a justificatoptiunea apreciind capacitatea sa de a reflecta di-versele aspecte ale unei idei comune, în situaţiidiferite, „implicarea sa socială şi politică, impre-sionantul rezultat plastic şi estetic, umorul grotescşi ironia acidă, precum şi stăpânirea timpului nar-ativ în momentul întrepătrunderii diferitelorpoveşti”. Filmul care ironizează falsul optimismcultivat în zilele noastre îşi datorează forţa expre-sivă şi talentului lui Lazar Ristovski, câştigator alPremiului pentru cel mai bun actor. Remarcatinternaţional graţie filmului Underground de Emir

Kusturica, interpretul care compune me-reu surprinzător este şi favoritul lui Pas-kaljevic, care l-a mai distribuit şi în Bu-toiul cu pulbere sau Visul unei nopţi deiarnă.

Decizia Juriul Tineretului care adecis ca Premiul pentru cel mai bun filmdin secţiunea „Punct de întâlnire”să fieacordat compatriotului nostru CătălinMitulescu pentru Cum mi-am petrecutsfârşitul lumii este justificată printr-omotivaţie ce evidenţiază „modul plăcutîn care portretizează, prin viaţa uneifamilii citadine, momentele cele mai în-tunecate din istoria recentă a României,cu o viziune de o minunata simplitate”.Comentariul dedicat filmului nostru deziarul „El Norte de Castilla” aprecia că

evocarea ultimelor luni aleregimului lui Ceauşescu seface „fără violenţă, fărăacreală şi fără a face spec-tatorul să contemple luc-rurile cele mai dezagre-abile, doar sugerate”.

Merită să sem-nalez în mod special felulîn care organizatorii festi-valului au pus în valoarecinematograful spaniol,fără a face presiuni asup-ra palmaresului, fără fes-tivism. În competiţia ofi-cială s-au aflat, în con-curs, Femei în parc deFelipe Vega, o interesantădramă psihologică, CiclulDreyer de Alvaro de Amo,povestea unui animatorde cineclub în anii 60 şicoproducţia cu ArgentinaOraş în călduri, un agre-abil film coral despre ungrup de prieteni care îşiconsolidează relaţia dupădispariţia unuia dintre ei,al cărui autor, HernanGaffet, a primit Premiul

„Pilar Miro”, acordat celui mai bun regizor tânăr.Interesante filme spaniole au putut fi văzute şi însecţiunea „Spanish Cinema”, printre preferatelemele numărându-se Viaţa secretă a cuvintelor deIsabel Coixet, Sud Express de Chema de la Peńa ţiGabriel Velasquez, Prinţesele de Fernando Leon deAranoa şi Nisip în buzunare de César MartinezHerrada, acesta din urmă lansând un interpret deorigine română, Nicolae Nicula, în rolul unui ado-lescent român portretizat afectuos şi fără preju-decăţi.

Prezenţe apreciate unanim în secţiuneaoficială au fost şi câştigătorul Premiului JuriuluiFIPRESCI (al presei internaţionale), producţia el-veţiană Domnişoara de Andrea Staka, ce vorbeşteemoţionant despre soarta emigranţilor din fostaIugoslavie care încearcă să supravieţuiască înEuropa occidentală, şi Zile de glorie de RachidBuchareb, (coproducţie Franţa-Maroc-Algeria), unfilm despre eroismul soldaţilor din coloniile fran-ceze înrolaţi voluntar în al doilea război mondial.Filmele care vor rămâne în memoria spectatorilorconfirmă vocaţia de descoperitor de talente al Fes-tivalului de la Valladolid.

DANA DUMA

Vocaþia descoperirilorcinematografice

Optimiştii

21

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Festivalul zile şi nopţide TEATRU EUROPEAN

Festivalul „Zile şi nopţi deteatru european la Brăila”,al cărui director onorific

este Cătălina Buzoianu, aflat la cea de-adoua ediţie, a făcut posibilă reuniuneaunor teatre si companii din şapte ţări,dar şi din opt oraşe din ţară, printr-unefort admirabil al directorului de festi-val Doina Papp şi al echipei din teatrucondusă de Veronica Dobrin. De câţivaani buni încoace, prin calitatea specta-colelor montate aici, Brăila tinde săredobândească prestigiul dat de tradiţiade aproape 155 de ani a Teatrului,,Maria Filotti’’, dar şi pe aceea de vechioraş cosmopolit, iar festivalul reprezintăun vârf al acestor priorităţi în culturaacestui spaţiu, dar şi o ambiţie de a nuştirbi faima înaintaşilor săi.

Dacă la prima ediţie ,,s-a mizat pe vedete’’,aşa cum declara Doina Papp, acum festivalul şi-aconturat un profil care merită păstrat: cel almişcării teatrale din ţările balcanice. Nefiind unfestival cu palmares, criteriile de selecţie reprezin-tă un prag destul de greu de trecut prin exigenţacriticului de teatru Doina Papp. Diferenţa majorădintre cele două ediţii este dată de calitatea maiînaltă a spectacolelor aduse din afară, al cărortext titrat a fost prezentat pe un ecran aflat în la-teralul scenei. În maratonul acestui festival care areuşit să distribuie în patru locaţii, convenţionaleşi neconvenţionale, treizeci de spectacole esteimposibil să nu-ţi scape ceva despre care să auzică a fost bun şi apoi să-ţi pară rău; aşa că amratat şi eu spectacolul lituanienilor de la TeatrulDramatic de Stat Klaipeda, Totul despre femei deM. Gavran, regia Dalia Tamulevichiute şi pe cel alpolonezilor de la TeatrulPowszechny Varşovia, Pălăriaflorentină de E. Labiche, re-gia Piotr Cieplak, precum şispectacolul lui Radu Afrim,Plastilina de V. Sigarev, cuTeatrul ,,Toma Caragiu’’ Plo-ieşti. Aş fi vrut să văd şispectacolul de la TeatrulGerman de Stat Timişoara,Regele Cymbelin de W. Sha-kespeare, regia AlexanderHausvater, şi pentru că e opiesă mai puţin jucată, dar şipentru inovaţiile pe care leinterpune oricărui text acestregizor. Festivalul s-a deschiscu o premieră-eveniment aTeatrului ,,Maria Filotti’’,Visul unei nopţi de vară deW. Shakespeare, direcţia descenă Victor Ioan Frunză: de

fapt un colaj de texte din operele lui Shakespeare,Donatien Alphonse François de Sade şi Biblia sauSfânta Scriptură a Vechiului Testament, în vi-ziunea regizorului, atât de bine scris încât pare untext autentic. Concepţia textului a dezvoltatmotivul erosului cu ramificaţiile lui complexe înreal şi imaginar, de scenă în scenă, unde scenavisului, rotativă, polarizează dorinţele erotice as-cunse ale personajelor. Într-un decor ingenios,semnat de Adriana Grand, care face ca maşina devise să funcţioneze, cu elfi şi nimfe care răstoarnăsituaţii şi încurcă sentimentele îndrăgostiţilor, cupersonaje etern seduse de magia iubirii, într-o dis-tribuţie destul de omogenă, cu actori care susţinun joc percutant, bine relaţionat şi ritmat, avemocazia să descifrăm un Shakespeare pe cât de sen-zual pe atât de lucid, dar şi să înţelegem motivulrezistenţei lui în timp prin tratarea situaţiilorextreme în orice temă propusă. Un spectacol spe-cial rămâne cel al Teatrului Nottara Bucureşti,Nu se ştie cum de L. Pirandello, regia BocsárdiLászló, unde actorii Marius Stănescu, ClaudiuBleonţ, Catrinel Dumitrescu, Ada Navrot şiConstantin Cotimanis joacă la turaţie maximă.Când normalul acceptat de etica relaţiilor socialeeste bulversat de ,,normalul’’ individual impus

celorlalţi de Romeo Daddi, (cu o mare încărcăturăemoţională interpretat de Marius Stănescu) viaţadevine monstruoasă, de o parte şi de alta, fiindcădespre asta e vorba în piesă: despre graniţa sub-ţire care face ca orice trăire în absolut, în sepa-raţie de trăirile şi codurile de convieţuire alecelorlalţi, să decadă în nebunie; nebunul esteîntotdeauna eliminat de ceilalţi când nu are el pu-terea să o facă. La fel de misterios şi de absurdeste conceput decorul de către Bartha József, deşipare doar funcţional, singurul element care dăaceastă senzaţie este masa-acvariu, simbol al naş-terii, vieţii, dar şi morţii. Excepţional a fost şirecitalul actoricesc al Emei Andrea de la TeatrulLaborator XO5 & Teatrul Odisea, Tirana, Albania,în spectacolul Sunt din Albania de S. Çapaliku,regia Ema Andrea & Stefan Çapaliku. Într-undecor (realizat de Merita Selimi) – construit

foarte simplu, dar sugestiv, doar din benzi caresimbolizează bariera de trecere peste graniţe, darşi peste mentalităţi, şi patru cuburi care deve-neau, rând pe rând, patul hotelului, scaunul săliide aşteptare, dar şi ecran de proiecţie cu imaginiale chipului expresiv al actriţei filmat de foarteaproape – se petrece povestea care disculpă şiinculpă marginalizarea pe care o suportă popoa-rele sărace de către ţările dezvoltate ale Europei,relevată de încercările prin care trece tânăra al-baneză invitată să participe la o conferinţă a UE.

Un alt spectacol remarcabil şi puţin difer-it de ceea ce ne-a obişnuit Radu Afrim până acumeste cel al Teatrului Odeon Bucureşti, Joi. MegaJoy de Katalin Thuroczy, Teatrul Odeon, Bucu-reşti, decorurile de Vittorio Holtier. Aici amdescoperit un Radu Afrim specialist în abisurilepsihosomatice ale fiinţei umane, în ironia cea maifină, în umorul care stă să dea în plâns, deşi eumor în toată puterea cuvântului. Afluenţabucatelor pe tot parcursul spectacolului, spre deli-ciul familiei şi prietenilor strânşi în jurul mesei,se suprapune povestirilor din trecutul perso-najelor, într-un fel magic, ca un al doilea ospăţ dincare se înfruptă singurătatea. O echipă atât deomogenă în joc, rar se poate întâlni, dovadă căactorii au fost fascinaţi de întinderea ideatică pecare o propune acest spectacol: Dorina Lazăr, Vir-gil Andriescu, Rodica Mandache, Tatiana Iekel,Jeanine Stavarache, Constantin Cojocaru, IrinaMazanitis, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu,Ana Maria Moldovan, Crina Mureşan şi AlinTeglaş.

Remarcabil a fost şi recitalul muzical (dinpăcate, nu şi cel actoricesc) al Emiliei Popescucare reuşeşte să o reînvie pe Marlene Dietrich înspectacolul Marlene de P. Gems, al Teatrului

RUXANDRA ANTON

BalcaniadaScenă din Joi. Mega Joy

de Katalin ThuroczyTeatrul Odeon

Remarcabil a fost şi recitalulmuzical (din păcate, nu şi celactoricesc) al Emiliei Popescucare reuşeşte să o reînvie pe

Marlene Dietrich în spectacolulMarlene de P. Gems, alTeatrului de Comedie

Bucureşti în regia inconfundabilei

Cătălina Buzoianu.

22

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

de Comedie Bucureşti în regia incon-fundabilei Cătălina Buzoianu; conceput

în cheia contrastului dintre divă (străluci-toare) şi femeia dificilă (aproape ştearsă)cu problemele şi defectele ei, fiind secon-dată cu mult nerv şi căldură emoţionalăde către Aurora Leonte prin partitura luiVivian Hoffman. De la Teatrul L.S.Bulandra, am văzut un Horaţiu Mălăele –în Măscăriciul după Cântecul lebedei deA.P.Cehov, regia Horaţiu Mălăele –pregătit să ne spună că totul e joc, jucân-du-se pe sine în singurătatea care cadeodată cu faldurile cortinei, cu acea non-şalanţă dulce-ironică a rostirii replicilor,recognoscibilă în toate rolurile lui, şi aicitransfuzată şi partenerului său de jocNiculae Urs, ca într-o oglindă răsturnată.Sensibil şi plin de temperament a fost şirecitalul actoricesc, dar şi muzical al Adri-anei Trandafir care reuşeşte să readucăprofilul Mariei Tănase în spectacolul Pasă-re Măiastră, Maria Tănase de GeorgeSbârcea, în regia lui George Bănică şiscenografia Olimpiei Ulmu. Un alt specta-col marcant este cel al trupei de la Galaţi,de la Teatrul Dramatic ,,Fani Tardini’’,Moartea lui Eskrokov, după Moartea luiTarelkin de A.V.Suhovo-Kobîlin, tradu-cerea, adaptarea şi regia: Ion Sapdaru.Talentata scenografă de la Chişinău, StelaVerebceanu, a creat un spaţiu de joc, prindecor şi costume, care merge mână înmână cu liniile regizorale, înspre un comicdus la extrem, până la senzaţia de desenanimat sau de mozaic teatral, comic ma-nifestat în toate elementele scenice carepot conferi spectaculozitate, tipologii şitablouri de neuitat, conturate şi de întrea-ga trupă, cu o voluptate şi plăcere a jocu-lui remarcabile şi unde Cristian Gheorgheşi Svetlana Friptu au o contribuţie spe-cială. Un alt spectacol care merită evi-denţiat (dincolo de aspectele scăpate desub control care vizează chiar prestaţiaprotagoniştilor, dar şi un surplus de mate-rie regizorală), este cel al Teatrului Naţional,,Marin Sorescu’’, Craiova, Romeo si Julieta de W. Shakespeare, în regia lui Yiannis Paraskevopou-los. În decorul redus la două rânduri de scaunemetalice înalte, câte un rând pentru fiecare dintrecele două familii care se duşmănesc, şi masamasivă aflată la mijloc, ca teren al iubirii şimorţii, înconjurată doar la moartea Julietei descaunele aflate la distanţă până atunci, perso-najele îşi dezvăluie pasiunile, iubirile şi urile cu ofervoare a emoţiilor şi a mişcării scenice subli-mate şi prin coregrafia lui Florin Fieroiu şi tem-perate doar de muzica florilor albe din jurulJulietei, care înfricoşează şi încântă în acelaşitimp. Demn de reţinut este şi recitalul actriţeiFatma Oney de la Teatrul de Stat Ankara, Turcia,în spectacolul În spatele ochilor de Nava Semel,regia Kemal Başar, unde chiar dacă nu a fost oreprezentaţie cu decorul original, actriţa a reuşitsă aducă spre public drama femeii care a născutun copil bolnav de sindromul downn, într-un jocplin de naturaleţe şi emoţie cutremurătoare. Reci-taluri extraordinare au fost susţinute de IonCaramitru şi Jonny Răducanu în spectacolul demuzică şi poezie ,,Dialoguri’’, sau de Ada Milea &Co, în ,,Quijote’’, de Wanessa Radu şi Cornel

Cristei în ,,Remember’’ (o combinaţie de jazz,muzică clasică şi muzica Mariei Tănase), dar şi demuzică de scenă pentru spectacole cântată deTibor Cári la pian, Balázs Attila, voce, Ovidiu Mi-hăiţă, percuţie şi Richard Balint la chitară, de laTeater Hosentreger Orchestra, Timişoara.

Dar să consemnez şi spectacolele desprecare nu am vorbit, ori fiindcă nu le-am văzut, orifiindcă n-au ieşit în evidenţă, pentru acestea dinurmă, argumentând cumva: Teatrul de Comedie,Bucureşti, cu spectacolul O staţie… de PecaŞtefan, regia Carmen Lidia Vidu – TeatrulNaţional Târgu Mureş cu Nora de H. Ibsen, regiaSorin Militaru – Auăleu Teatru de Garaj şi Curte,Timişoara, cu Umbrele pentru lacrimi, regia OvidiuMihăiţă – Teatrul Luni de la Green Hours,Bucureşti, cu 7 zile din viaţa lui Simone Labrosse,de Carole Frechette, regia Dan Tudor (un textinteresant şi o viziune regizorală potrivită pentrumişcarea underground, dar cu momente penibiledate de faptul că s-a lăsat impresia cam mult timpcă actorii improvizează şi nu ca nişte profesioniştişi nu se mai înţelegea dacă mă aflam la un spec-tacol sau chiar am nimerit într-o sală de repetiţii)– Asociaţia pentru Artele Spectacolului cuMomâia dupa A.P.Cehov, un spectacol de NicolaeUrs (destul de fără nerv şi plin de platitudini, fără

nuanţe în joc)– Recital Cioran susţinutde Genoveva Preda, un spectacol per-formance, în franceză – TeatrulAlternativ Kosovo, Macedonia, cu spec-tacolul Kosovarii de Haqif Mulliqi, regiaHaqif Mulliqi (o poveste bine scrisădespre un albanez şi un sârb, răniţi înrăzboiul în care erau inamici şi forţaţide împrejurare să stea împreună şi săînţeleagă inutilitatea războiului, dar unspectacol care nu a fost bine servit regi-zoral iar actorii n-au dus în emoţie aut-entică această dramă) – Teatrul Na-ţional Constanţa cu Dulceamar, regia şicoregrafia Yvette Bozsik, spectacol deteatru-dans – Teatrul Rondo Slupsk,Polonia, cu Păcatul dupa FrançoisMauriac, regia Stanislaw Miedziewski –Teatrul ,,Ivan Radoev’’ Plevna, Bulgaria,cu Bulgarii de altădată de LiubenCaravelov, Regia Dimo Deshev (atât scri-itura cât şi montarea amintesc deteatrul de păpuşi; cred că e singurulspectacol din festival la care plictisealapublicului a fost greu de strunit de bunamanieră de a nu ieşi din sală înainte definal) – Teatrul Ariel Râmnicu-Vâlceacu Giocondele, scenariul şi regia BrigitteLouveaux (cu un început în forţă, dinfoaier, ce anunţa un spectacol incitant,s-a dovedit pe parcurs mult prea încifratşi incoerent ca mesaj, ceva între eseuuscat şi originalitate de dragul de aşoca) – Teatrul Prova Atena, Grecia, cuProfesiunea Doamnei Warren de G.B.Shaw, regia Sotiris Tsogas (un spectacolcorect, dar prea îngheţat în spectrul cla-sic, ceea ce-i dădea un aer de obiect scosdin cufărul bunicii) – Angajaţi-l peclown, adaptare dupa M. Vişniec unspectacol performance cu Adrian Văn-cică (dincolo de jocul autentic, actorul aexecutat numerele de circ cu abilitateaunui circar adevărat) – şi TeatrulDesant, Bucureşti, cu No one deCarmen Vioreanu.

Alte manifestări care au antrenat şi alteinstituţii culturale au fost: lansări de carte (Teatrul„Maria Filotti”. Premierele aşa cum au fost 1973-2003 de Ioan Munteanu, „Povestiri din altă lume”de Dan Moldoveanu), vizionări de filme (MihailSebastian - film documentar realizat de LuciaHossu Longin, Mari actori brăileni - VasilicaTastaman, Ştefan Mihăilescu-Brăila în filmul„Astă seară dansăm în familie” - regia GeoSaizescu), vernisajul expoziţiei de scenografie -Alina Herescu (deschisă pe toată durata festivalu-lui în Holul monumental), conferinţe precumaceea despre dramaturgia ţărilor din balcanisusţinută de coordonator Dominique Dolmieu –Maison d`Europe et d`Orient – sau ,,Seminardespre rezidenţele artistice’’, coordonator AuraCorbeanu, parteneri: Centrul Cultural Mogoşoaiaşi ARCUB. Proiectul ,,Terapia prin teatru’’, iniţiatde Teatrul ,,Maria Filotti’’ a avut şi în aceastăediţie o acţiune la Complexul de servicii pentruCopiii cu Dizabilităţi „Pescăruşul” în colaborarecu UNITER, Cliniclown Bucureşti şi CNR pentrudrepturile copilului. O altă noutate a acestei ediţiifaţă de prima şi care demonstrează că publiculeste parte importantă şi activă aici, a fost aceea asondajului realizat cu ajutorul Consiliului Local AlTinerilor din Brăila în urma căruia a rezultat untop al spectacolelor: 1. Măscăriciul (TeatrulBulandra- Bucureşti) 2. Visul unei nopţi de vară(Teatrul ,,Maria Filotti’’), 3. Romeo şi Julieta(Teatrul Naţional din Craiova), Umbrele pentrulacrimi (trupa Auăleu Teatru de Garaj şi Curte dinTimişoara), Totul despre femei ( Teatrul de stat dinKlaipeda, Lituania), Sunt din Albania (TeatrulLaborator X05 din Tirana, Albania, recitalurile:Ada Milea & Co (Quijote), Ion Caramitru şi JonnyRăducanu (Dialoguri) , Adriana Trandafir (Pasăreamăiastră).

După a doua ediţie a acestui festival potspune, fără să exagerez, că Brăila va ocupa un locimportant în manifestările de acest gen, atât înţară cât şi în lume, ca un loc în care teatrul îşiadună forţele cele mai reprezentative pentru areface o viziune cât mai completă a spiritului teat-ral balcanic.

Scenă dinspectacolulNu se ştie cum

••• CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeană, trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,în plic, un cec în valoare de 70 Euro(sunt incluse taxele poştale).Fundaţia Culturală Ideea Europeanăcont: RO29RNCB5010000353570002 BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Preţul abonamentului pentru Republica Moldova este de 60 Euro (sunt incluse taxele poştale). Vă invităm să trimiteţi pe adresa redacţiei adresa dvs. completă.

Adresa: FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.tel./fax: 4021 212 56 92; 212 99 39E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

••• CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂla sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal sumacorespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda, notândadresa Dvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal din ţară. În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A.revista are Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7

Preţul abonamentului pe un an: 36 lei

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Cititorii care se abonează pe un an, vor primi revista fără majorările de preţ provocate deinflaţie.

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂcont: RO87RNCB0072049676950001 BCR Filiala Sector 1,Bucureşti

23

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Fiecare om are, evident, propria sa vi-ziune asupra istoriei; este foarte greusă ai o perspectivă obiectivă asupra

unei părţi din realitate în care ai fost element activprin simplul fapt că, biologic vorbind, ai trăit în aceaporţiune de timp şi ai simţit repercusiunile deciziilorfaţă de care nu ai avut nici cea mai mică forţă de ale influenţa, cu atât mai puţin de a le controla, de are-determina într-un fel sau altul, derularea eveni-mentelor. Majoritatea oamenilor sunt doar instru-mente într-un puzzle comun, dar auşansa sau neşansa de a fi parte compo-nentă a unui segment temporal. Evident,acei oameni sunt cei mai buni raportoriai istoriei trăite; fără ideile lor, mai multsau mai puţin subiective, de bună seamă,nu s-ar putea constitui retrospectiveleoarecum obiective asupra unei delimităristricte în spaţiu şi timp. Meritul unei ast-fel de raportări, din punctul de vedere alcelui care a trăit şi înregistrat oarecumfenomenul, îi revine lui Ion Ianoşi în eu– şi el, însemnări subiective despreCeauşescu, volum editat la Ideea Euro-peană în 2006. Ar putea exista o dilemăa omului inteligent, sustras, dacă ar fiposibil, de la beneficiile şi maliţiozităţilefiecărui sistem, între a opta pentru oformă de socialism, evident nu utopic, şicapitalism. Nici unul nu este perfect; dardupă ce ai suferit rigorile unui „comu-nism primitiv şi de cazarmă”, evident nu

mai poţi accepta detaşat planificarea centralizată, cuformele ei de la cele mai atroce până la cele maiîngăduitoare, ca pe o alternativă la capitalismul, şiel îngrozitor de sălbatic, şi care încalcă drepturileomului, dar adesea cu precizări de ordin diplomatic.Comunismul în România a însemnat „egalitarism pebaza pauperizării generalizate şi comune. În comuntrebuia stabilit totul, adică nimic, nimicul”. Deasemenea, după cum se ştie, comunismul, ramură asocialismului, nu „a păstrat mai nimic din premiselemarxiste, nici din cele social-democrate. În schimb l-a saturat cu prejudecăţi naţionaliste, şovine, xeno-fobe”. Comunismul şi-a extras din marxism şi dinsocialism direcţiile principale, le-a folosit pe post degardian al unor valori ulterior supralicitate şi exclu-siviste, a devenit un instrument monstruos de îndoc-trinare a mulţimii; astăzi pare ridicol faptul căatâtea decenii de-a rândul zeci de oameni inteligenţiau putut fi siliţi să accepte prin brutalitate un ade-văr şi un mod de viaţă care falsifică orice noţiunedecentă de viaţă, aşa cum sclavagismul şi feudalis-mul au procedat la rândul lor. Dar istoria se schim-bă, libertatea are diferite forme de manifestare şi deexercitare a propagandei în interiorul şi exteriorulunei naţiuni.

Ion Ianoşi scrie despre modelul omului ple-cat de jos, care a reuşit să controleze destinele uneiţări timp de 25 de ani, fără a beneficia de prea multestudii, lozinca acestuia fiind „totul şi nimic! Totulpentru el, şi ceilalţi, nimic”, un om care „şi-a forţatîntregul destin, l-a întors pe dos. Din mic a ajunsmare. Din submediocru – genial. De ce nu şi dinurât – frumos? Revenim la complexul de inferiori-tate, compensat printr-unul de superioritate, mereubiciuit... Un tiran mai caraghios nu prea i-a fost datlumii să cunoască”. Dacă şi cel care a suferit s-arputea detaşa, lucru pe de-a-ntregul imposibil, arputea accepta că foarte mulţi din regii lumii, care auhotărât şi împărţit destinele omenirii nu stăteauprea bine în ceea ce priveşte nivelul educaţiei, ba

mai mult, sufereau chiar deschizofrenie! Desigur suferin-ţa maselor nu poate fi anulatăprintr-o simplă afirmaţie bom-bastică, de fapt pierderea pecare un sistem i-o aduce unuiindivid nu poate fi compen-sată prin nici un fel de justifi-care textuală, care tinde sădevină demagogie; însă esteimposibil ca istoria unui po-por să fie categorisită pertotal ca fiind hidoasă, maiales când, în cazul nostru,destinul ne-a fost tot timpuldecis de mersul evenimen-telor în „lumea civilizată”,fără a avea decât un rol deumil interpret al jocurilor

altora. Comunismul impune dictatura unei persoane,capitalismul cea a unui întreg sistem economic. Nuse poate vorbi de mirajul economiei planificate, undeo singură putere centralizatoare dispune şi stabileşterelaţiile de productivitate, o acalmie care oboseşte şiîndobitoceşte; se poate admite însă că meandrele ca-pitalismului stabilesc o politică glorioasă pentru maimarii istoriei modiale.

Ion Ianoşi scrie despre complexele lui Ceau-şescu, dictatorul, aşa cum a fost supranumit, dacă sepoate vorbi de dictatori într-o ţară care a fost maitot timpul la cheremul puterilor străine, dictatorîntr-o naţiune care ar fi putut să se comporte altfeldar n-a făcut-o decât atunci când economia marilorţări capitaliste a realizat că are nevoie de noi pieţede desfacere, iar pieţele Europei de Est rămăseserăîncă neexploatate. De aici provine ironia destinuluiunui popor, care a avut dictator, în condiţiile în carenu şi-a putut decide vreodată în istorie soarta!

Ceauşescu a suferit de complexul luiDumnezeu, pe care cul-mea a reuşit să-l trans-mită mai tuturor par-veniţilor din semi-capi-talismul pe care îl tra-versăm, l-a transmis şicelor crescuţi şi edu-caţi în comunism;aceştia odată ajunşi, învârful piramidei, credcu acribie, că deţindeodată puterea de adispune de destinelesemenilor după bunulplac, şi mai ales, cănumai moartea îi vaputea urni din cerurilelor înalte, iar muritoriide rând, sărmanii, ca-re nu au fost unşi de

sistem, îi vor deplânge pe viaţă. Ceea ce nu pareexplicabil este de ce complexul lui Dumnezeu semanifestă îndeseobi în comunism? Poate pentru căMarx i-a dat omului neinstruit rolul crucial în isto-rie, pentru că muncitorul are din când în când abil-itatea brută, ce-i drept, de a trimite in-telectualul lacanal, pentru că prostul şi mediocrul nu-şi propunsau nu cred în ironia sorţii? Ce ne facem însă cusemi-intelectualii creaţi de comunism, cei care se vădperpetuaţi într-o poziţie cheie până la sfârşitul vieţii

lor? Pe hârtie ei sunt oameni cu multe abil-ităţi intelectuale, dar care, şocant, nureuşesc să vadă dincolo de nimicnicia şivremelnicia sorţii umane! Ce ne facem cumediocrii ajunşi intelectuali, cei care autrecut de la o clasă la alta de-a lungul auna sau două generaţii şi care, sărmanii,mai trăiesc încă cu această „ne-bunie” inoc-ulată de sistemul planificat central, căliniştea şi calmul aparent nu ascund nici ofurtună! Dar atât capitalismul, cât şi comu-nismul încurajează emanciparea generalăşi eliminarea discri-minărilor de orice fel,reorganizarea eco-nomiei şi implicit arelaţiilor sociale, mo-dificarea comporta-mentului oamenilor în procesele de pro-ducţie, crearea unui cadru cât se poate deprielnic pentru difuzarea doctrinelor şiteoriilor, ce subliniează pe rând supre-maţia unei clase sau a alteia.

Cea mai mare vină a comunismu-lui, poate mai puţin a lui Ceauşescu care afost un instrument... neghiob, este că a

modificat „genetic” mentalitatea multor generaţii deacum încolo, care manipulează destinele subal-ternilor de pe poziţia unei domnii ce trebuie să con-tinue la nesfârşit, încrederea mediocră pe care atransmis-o comunismul unora, imposibilitatea admi-terii limitelor, credinţa că un om uns într-o poziţiepoate dispune în baza unei ambiţii personale de des-tinele celorlalţi, imposibilitatea admiterii ciclicităţiiîn funcţii, impunerea unui sistem care trebuierespectat, dar nu şi explicat înainte de a fi utilizat,credinţa că odată ajuns într-o poziţie nimeni nu maipoate avea dreptate, sau un alt puct de vedere. De oastfel de boală suferă România la ora actuală, iar ceicare nu vor să o recunoască, căutând un dictator pepost de ţap ispăşitor, pot arunca foarte bine în con-tinuare vina pe un fost cizmar, care printre altele, amai şi murit de vreo 16 ani! Un dictator care nu maiînţelegea în paroxismul puterii pe care şi-o asumasenimic din ce se întâmplă în jur, care nu şi-a antici-pat şi imaginat niciodată sfârşitul, un om în spatelecăruia exista un sistem, pe care el, culmea, nu-l maicontrola de mult, dar care s-a dovedit a fi singurulvinovat! Atât de fioros şi de temut acest simplu„bătrânel” încât a cedat imediat la cea mai simplăzguduire a maselor planificate să se revolte. Numairomânii pot accepta şi învăţa pe de rost astfel depoveşti la gura sobii! Comunismul „ne-a predat” încăo dată mentalitatea de slugă, lecţie pe care orepetăm cu obedienţă în ultimii 16 ani de aşa zis cap-italism, numai că acum nu mai vedem dictatoripeste tot şi suntem chiar mândri de statulul nostrude slugă, pe care de altfel suntem în imposibilitateade a-l schimba!

Admirabilă şi tristă analiză a dictaturiiromâneşti, cartea profesorului Ion Ianoşi constituiemărturia unui cărturar, a unui erudit, care a traver-sat epoca de tristă amintire cu demnitate, făcându-şidatoria în faţa generaţiilor de studenţi pe care i-aşcolit, în faţa culturii române.

MARA MAGDA MAFTEI

Perspective subiective asupra istoriei

Palazzo Vecchio. În fundal –

(stânga) David de Michelangelo

Santa Maria del Fiore.Campanilla lui Giotto

(stânga).(Dreapta) Cupola lui

Brunelleschi

24

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Prin ianuarie sau februarie 1948, cupuţine zile înainte ca Geo Bogza săîmplinească 50 de ani, am fost trimis

din partea Gazetei literare să-i iau un interviu celuimult preţuit ca reporter şi poet.

La feluritele mele întrebări unul din răspun-surile scriitorului m-a pus pe gânduri. Spunea GeoBogza că şi-a încadrat preocupările funcţie demomentul diurn sau nocturn în care biologic, respec-tiv literar, le-a fixat ca izvor de inspiraţie. Diurn,aprecia Bogza, cuvintele investesc elanuri, nocturnrosturi magice.

Interviul nu a apărut pentru cămaestrul – deşi valoros în desluşiri –contraria teze oficiale partinice. Totuşireferirea la orizontul diurn-nocturn dincare s-a privit pe sine îmi reţine şi astăziatenţia.

Ovidiu Morar, spirit aplicat, lacartea căruia mă refer (Avangardismulromânesc, Editura Ideea Europeană,2005) ca să constat cum decanteazăvârstele avangardismului, trece prea uşorpeste migraţia de la orele zilei la ceea cestrăluceşte noaptea. Reflexele sunt alteleîn cazul celui care s-a manifestat când camilitant nihilist, nonconformist şi vital,când sincer şi impudic. S-au interpus laGeo Bogza, de-a lungul multor ani,afinităţi elective spre a explora, dispersa,implica idei şi elemente din spaţiulnaturii, al societăţii în mod deosebit.

Mi-ar fi plăcut să găsesc în studi-ul lui Ovidiu Morar exhibarea (posibilă,nu neapărat obligatorie) a motivelor pen-tru care Geo Bogza translează, de la vio-

lent subversiv la feeric suprarealist ori de câte orileagă demersul poetic de tribulaţii existenţiale. Suntîn discuţie, oare, deosebiri doctrinare? Puţin proba-bil. Mai degrabă cred că au contat în interbelic,angoase, reprezentări ce iau alt caracter ziua şi cutotul diferit, sensibil mai straniu, pândit de prime-jdii, încleştat, ocult, la ore târzii. Balanţa înclinăcând spre principiul masculin când spre cel feminin,iar trăiri alegorice sunt invocate, convertite la maxi-mum. De unde decalaje în regimul imagistic, valenţereproiectate în carnea limbajului.

Ovidiu Morar aminteşte aspectul (vezi pg.191-192); cum chestiunea îmi va fi evocată şi deGheorghe Dinu cam în aceiaşi ani, 1956-1957, pe vre-mea când eram colegi de redacţie iar ulterior şi deConst. Nisipeanu, am în vedere anumite dependenţe,la rândul lor în osmoză cu veritabile jocuri de asoci-aţii. Prin urmare merita un plus de interpretare fil-trarea acelui aspect nu neapărat de scriitură mo-dernistă cât de imperativ metamorfotic.

Nu am intenţia să dau calificative avan-gardismului românesc. Au făcut-o înaintea lui OvidiuMorar, din unghiuri diferite, Matei Călinescu, IonPop, Marin Mincu. Acum dispunem şi de încercarearecentă a domnului Morar în beneficiul mai buneicunoaşteri a fenomenului. Nu puţin contează ceanume ne comunică acesta pe seama celor care par-ticipă direct la concretul estetic şi, deloc neglijabil, şietnic al rostirii avangardiste. Ovidiu Morar este pri-mul preocupat de angajarea majorităţii autorilorsuprarealişti, dadaişti, futurişti în delirul imaginativvăzut ca supapă la presiunile cu care se confruntă.

Ei, într-o suflare, în calitatede evrei, practică modernis-mul ca să nu sporeascăumbra xenofobiei, o umbrăgrea ce tinde să copleşeascălumea. Prin excelenţă avemdeaface cu luptători pe fron-tul denunţării şovinismuluioficial, restrictiv cu autoriiconsideraţi alogeni. Exaspe-rarea datorată antisemitismu-lui îi sileşte pe mulţi să seexileze. În câteva tranşee,Tristan Tzara, în 1915, dupăprimul război mondial, peurmă o întreagă falangă dincare făceau parte VictorBrauner, Ilarie Voronca,Marcel Iancu, GherasimLuca, Şesto Pal, D. Trost iarîn 1930 şi Benjamin Fundoi-anu părăsesc România. Salutcoloratura justă dată actuluilor de Ovidiu Morar. La fel depertinent analizat am găsitmecanismul textual şocant alcâtorva dintre suprarealiştiiacelui moment de insurecţie,parţial reluat între 1944-1947şi, timid, între 1969-1978.

Comparativ, OvidiuMorar pomeneşte doar întreacăt de onirism. Glisarea

din real în imaginarul delăsat îl duce pe istoricul lit-erar la câţiva poeţi angrenaţi în lupta cu tragicul dinjur provocat de totalitarismul roşu. Ne întâlnim cuLeonid Dimov, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, D.Ţepeneag apare subestimat din cele câteva conside-raţii privind optica refuzului, ca şi Vintilă Ivănceanu.Onirismul a avut propria linie de conduită, în con-secinţă merita consideraţii mai ample. Studiul re-zervă celor cinci tipuri de primenire a scriiturii,expresionism, futurism, dadaism, constructivism,suprarealism mai bine de jumătate din analiza

subiectului. Mă opresc la unul din termeniiincluşi în prezentare; raţiunea alegeriivizează structura lui pentru propria sa ideedespre oglindirea spaţiului exterior şi son-darea celui interior.

Strigăt pur, extaz disperat, expresi-onismul scurtcircuitează amplu fluxulvizionar. Din sens opus naturalismuluiaccentuiază sumbrul, morbidul naturiiumane. Ovidiu Morar nu greşea să relevecă are o poziţie aparte, că nu trebuie amal-gamat cu fenomenul avangardist, manifestcochetând cu iraţionalismul. Expresionis-mul vede altfel situaţia omului rătăcit însuccesiunea senzaţiilor decât, să zicem,dadaismul ori futurismul. Este mult preainteresant ca să nu-i înregistrăm rezonanţaecourilor nu doar în literatură dar şi înartele vizuale, în muzică, în arhitectură.Preferinţele lui sunt mari, ies din spaţiulgermanic, ating suficiente meridiane ca săcucerească temporalitatea obiectivă şiautoscopia nongeografică. Oricum respingeorice radicalism simplificat.

Poate că voi avea răgazul să revinla stihialul criptic şi oracular al expresio-nismului.Ovidiu Morar comunică în seama lui viziunea uneidrame spirituale. Bine rânduite, paginile privindcontribuţia unor autori uitaţi ca H. Bonciu şi IonCălugăru. Era chiar de insistat pentru că vorbim deconcretul convertirii câtorva soluţii estetice înenunţuri „asediate” de osmoza realismului cu exis-tenţialul ironic.

În ansamblu, lucrarea publicată la EdituraIdeea europeană constituie o contribuţie binevenităla definirea/explicarea celor mai importante aspecteale avangardismului. Rămâne de lămurit dacă pre-cumpănesc evoluţiile externe şi dacă direcţiile nova-toare la noi sunt azi recunoscute aşa cum ar fi dedorit.

HENRI ZALIS

Marginalii la un studiu despreavangardismul românesc

Palazzo Vecchio. Frescă interioară

Palazzo Vecchio. Curtea interioară. Statuia luiMercur

25

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Concepţia despre roman a lui TudorArghezi (1880-1967) este surprinzătorde evoluată. Scriitorul nu împărtăşeşte

accepţia canonică a speciei, abuzul normativ şilegiferant. Noua poetică a prozei nu poate decât să-lsocotească drept precursor pe acest autor care igno-ră clivajele dintre genuri şi specii literare, subinti-tulându-şi romanele „poem”. Într-o epocă a moder-nităţii, a deconstrucţiei/reconstrucţiei literaturii, şipentru el romanul este discursul literar care îngă-duie cele mai mari libertăţi. Modernismulsău estetic însă nu este unul obişnuit,adică radical, ci, am putea spune, mode-rat. Ignorându-se, cu savantă cunoaştere amecanismelor literarităţii, orice set nor-mativ, orice text, orice discurs ficţionalpot primi cu uşurinţă îndreptăţită deno-minaţia de roman. Iată de ce, cu ironie,Arghezi se supune „totalitarismului” ro-manesc: „Roman ar fi – scrie el în arti-colul Autorii de opinii – tot ce se scrie:poezie, proză, poveste şi romanul cu cheieşi broască.” A dispărut conştiinţa roma-nescului, s-a dizolvat conştiinţa roman-cierului, ajuns un Monsieur Jourdaincare, în loc să vorbească, scrie proză.Nicolae Balotă (Opera lui Tudor Arghezi,1979) îl numeşte pe Arghezi „Romancierulfără voie”.

Judecat în ansamblu, aşa cum îl„teoretizează” şi îl practică, romanul luiArghezi este poetic, etic, ironic, satiric,pamfletar şi fantastic.

În Ochii Maicii Domnului (1934),Vintilă Voinea ilustrează tema unei resus-citări moral-religioase. Vintilă este fiul Sabinei Voi-nea, fata moşierului Constantin Voinea, care, dinnonconformism social şi moral, naşte un copil nele-gitim al unui ofiţer englez, în timp ce se afla la sana-toriul Saconnex de lîngă Geneva. Sabina este o firevoluntară, independentă, care acceptă până la moar-tea sa prematură o existenţă plină de privaţiuni. FiulSabinei nu-şi găseşte liniştea în cadrul unei existenţelaice. El se crede deopotrivă un „damnat” şi un„ales”, aflat într-o stranie şi neîntreruptă relaţie decomunicare cu mama sa, pe care o sacralizează şi,până la urmă, îşi va găsi seninătatea în cadrul uneimânăstiri.

Romanul fantastic şi metafizic are o arhitec-tură narativă adecvată, atât la nivelul secvenţelorepice, cât şi la nivelul configurării personajelor. Vin-tilă este, pe de o parte, un caracter moral, dar, pede altă parte, un ins slab din punct de vedere psiho-logic şi spiritual, trăind, faţă de mama sa, un com-plex oedipian, în înţelesul freudian al noţiunii. Elsupravieţuieşte ca o prezenţă absentă, într-un conti-nuu vid de energie, fără un contact evident cu realul.Orice încercare de comunicare cu existentul, exteri-or sau interior personajului, se reduce la un discursezoteric şi amfibologic. Experienţele proprii lui Vin-tilă Voinea sunt iraţionale, insolite, situate în sferaimaginarului simbolic.

Toate personajele romanului au psihologiidintre cele mai bizare. Pacienţii sanatoriului de laSaconnex, aflaţi sub îngrijirea doctorului MarcGauthier, au ambiţia himerică, predictivă şi thana-tică, de a stăpâni şi modifica legile existenţei obiş-nuite. Sandoz pretinde că el cunoaşte sufletul zoolo-gic cu care se află în comunicare, printr-un limbajcare prefigurează, la modul rizibil, „zoosemiotica”(nu, desigur, disciplina, serioasă, a cunoscutuluimare semiotician Thomas A. Sebeok). Un alt paciental sanatoriului, numit Ax, are marota căutării căilorde aflare a elixirului tinereţii. Terapeutica însăşiaplicată de Gauthier este stranie, scriitorul parodi-ind dialogul curativ al psihanalizei lui Freud.Medicul vindecă exclusiv prin conversaţie, inoculândconştiinţei pacientului ideea că omul este prin natu-ra lui un „animal bolnav”, ipostaziat în două stadiiontologice: ca plantă, şi atunci „omul este o ciuper-că”, sau ca făptură zologică, şi atunci „omul este unanimal nebun”.

Componenta fantastică ţine de miracolul spi-ritual, de insolitul tratării unor mituri cunoscute –al maternităţii, iubirii filiale, nupţial, acesta cu refe-rinţe, intertextuale şi de poetică a punerii în abis anaraţiunii, la biblica Cântare a Cântărilor şi la bala-da Meşterului Manole –, fără intruziuni ale satireişi pamfletului social şi politic.

Potrivit tipologiei narative a lui J. Lintveltdin Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă,Ochii Maicii Domnului este o naraţiune heterodiege-tică. Naratorul nu este „actor” şi se situează în afaraistoriei sau diegezei. Tipul narativ este auctorial,pentru că „centrul de orientare se situează în nara-

tor(+) şi nu în unul din actori (-)”. Rezumând, în con-tinuare, trăsăturile distinctive ale naraţiunii hetero-diegetice ale tipului narativ auctorial, fără argu-mente textuale, vom remarca, mai întâi, în planulperceptiv-psihic, dubla percepţie nelimitată, internăşi externă, prin omniscienţă. Modul narativ includeşi aici tendinţa spre rezumarea evenimentelor non-verbale ori a discursurilor actorilor. Indicii temporalişi spaţiali sunt estompaţi. Totuşi, în planul temporal,naraţiunea este ulterioară, ordinea momentelor gli-sează între analeptic şi proleptic. În spaţiu, nara-torul are o poziţie ubicuă. În sfârşit, ajungem laultimul plan, cel verbal. Povestirea se derulează lapersoana a treia, tipică, dar nu exclusivă naraţiuniiheterodiegetice auctoriale. Trecem peste constatareaexistenţei celor două registre verbale (rezumatulevenimentelor non-verbale, rezumatul discursuluiactorilor), gradul de inserţie a discursului actorilor,aparatul formal al discursului auctorial. Naratorulheterodiegetic exploatează din plin discursurileexplicativ, evaluativ, abstract, în limitele, în modobişnuit îngăduite, umplând cu prezenţa sa discur-sivă, compensativ, absenţa narativă, auctorială,lămurind, calificând şi reflectând înaintea cititoruluifictiv, abstract sau a cititorului real. Discursul emo-tiv, deloc linear, emfatizează cele două registre, seri-os şi parodic. În proporţii inegale, de la o carte laalta, aceasta rămâne, totuşi, o trăsătură indiscuta-bilă a prozei lui Arghezi.

Cimitirul Buna-Vestire (1936) este o parabolă,o utopie satirică, imaginând metamorfozele moraleale celor vii, în situaţia învierii celor morţi. Persona-jul principal este Gulică Unanian, doctor în litereajuns intendent de cimitir. Fabula romanescămizează pe şocul, haosul, arbitrariul, ipocrizia pu-terii politice şi religioase. Biserica abjură de ladogmă, identificată cu superstiţiile, iar autoritatealaică, în absenţa unor soluţii sociale, nu este dispusăsă adopte atitudinea forurilor bisericeşti. CimitirulBuna-Vestire este o alegorie satirică din care se pre-lungeşte utopia profund sceptică a unui universficţional stăpânit de răul arghezian, absolut,depăşind răul urmuzian, de o mai redusă maligni-tate. Este o lume procustiană, a omogenizării socialea indivizilor, castraţi total de personalitate şi indivi-dualitate, pentru a deveni egali. Cei care populeazăaceastă lume a unui apocaliptic „paradis colectivist”realizează revoluţia distrugerii claselor şi proprietăţiiîn mod spontan, prin anihilarea oricăror dorinţeindividuale.

Cimitirul Buna-Vestire este o naratiune homo-diegetică, în care tipul narativ este auctorial.Naratorul-actor este Gulică Unanian, dar mai existăşi alţi naratori de la care emană naraţiunea şi carese constituie ca instanţe narative. Unanian se com-portă atunci ca un organizator al diegezei, preluândrelatările orale ori scrise, fie aşa cum sunt, fie modi-ficându-le, potrivit filtrelor conştiinţei sale. Tipulnarativ auctorial cedează, în mod obişnuit, aceluiactorial. Povestirea alternează persoanele întâi şi atreia: în primele patru capitole se derulează la per-

soana întâi, în următoarele două la persoana a treia;capitolul 7 revine la persoana întâi („Mă întorc ladoctoratul meu”) iar capitolul 8 la persoana a treiaetc. Naraţiunea se întoarce într-un timp mai apropi-at (examenul de doctorat) sau mai îndepărtat(munca de „negru” pentru pseudo-savanţi a nara-torului-actor). Naraţiunea se completează după ostrategie a progresivităţii detaliilor.

Discursul reflexiv-moralist (abstract – J.Lin-tvelt), tezist, demonstrativ apare intens marcat. O

particularitate a discursului comunicativ,aici, ar fi disimularea enunţării ilogice.Dinamica narativă introduce, cu deosebireîn partea a doua, succesive naraţiuni înca-drate, rezumate ori scene alcătuite dinenunţuri generice şi actori, la limitabizarului şi senzaţionalului, în serii epi-sodice. În capitolul 46, avem relatarea, deo memorabilă plasticitate, a cremaţiuniiunui cadavru; în 48 un cutremur; în 53învierea morţilor; în 54 raportul unuilocuitor din Corbii Mari trimis prefectuluide judeţ, documentând despre cazuri demorţi înviaţi (un boier, Zănog, ucis deţărani la l907) sau erezii populare; 55cuprinde scrisoarea din Belciugari princare naratorul exploatează parodic resur-sele expresivităţii involuntare. Înmulţin-du-se instanţele narative, se diversificăregistrele naraţiunii. În cap. 56, povesti-rea despre strigoiul ucis este o relataresosită dintr-o mânăstire, iar în cap. 57 uncanonic comunică un mesaj apocrif por-nind tot de la o apocrifă: naraţiunea seinventează pe măsură ce se spune, într-o

semioză caracteristică oricărei povestiri iterative.Răstălmăciri, blasfemii, pastişe, parodii colectează şipovestirea schivnicului din Thebaida retras la Cer-nica, în cap. 58, pentru ca apoi (cap. 59) să citimrelatarea unei analize a situaţiei făcută într-o „comi-sie extraordinară”. Discursul naratorului-actor e diz-locat de discursul actorial, monologal, al unui înviatucis pe nedrept prin spânzurare (cap. 60). Reversulacestei „dispariţii” auctoriale a naratorului-actoreste de aflat în momente de maximă prezentificarea naratarului, către care este direcţionată naraţi-unea: „Cât mă vezi de pipernicit şi de slab...” (cap.ll).

Omniscient, omniprezent, naratorul proiec-tează diegeticul prin discursiv, naraţiunea devenindfactuală prin actul narării: „Acest episod [înviereamorţilor care nu fuseseră înmormântaţi, n.n.] s-arepetat în după-prânza care vorbesc, în douăzeci şiunu de locuri deosebite ale metropolei, şi, pe stradacare vine spre cimitir, în patru puncte.” Dar profun-zimea perspectivei narative nu este egală: extro-specţia şi introspecţia limitează omniscienţa.Discursul modal se modifică şi el, alternând certi-tudinea cu îndoiala. Atunci când pândarul Anghel îirelatează că a fost martor ocular la câteva cazuri deînvieri, Unanian evaluează cu prudenţă maximăalternativa, această adevărată „renaştere” eveni-menţială: „dacă într-adevăr e vorba de o înviere, pro-priu-zisă, şi nu de o superstiţie iluzionată”.

Funcţia de reprezentare şi, mai ales, cea decontrol nu aparţin integral autorului abstract, căruiacititorul real nu-i poate acorda credit deplin. Pentrua se descurca, el trebuie să caute prezenţa autoruluireal, care, într-un fel cinic, pare a urma conştiinţamalformantă a naratorului-actor, livrată unei nemă-surate candori. Ridicolul şi sublimul narator-actorrelatează mai mult decât se cade, pentru că şi el sim-te enorm şi vede monstruos, într-o lume condusă deo „clasă de peşti, de pezevenghi, de asasini virtuali”.Povestire şi bun simţ se configurează ca antinomii.Discursul metanarativ comentativ, înglobant, menţi-ne naraţiunea în planul retoricii autogenerative, fun-damentată pe povestire ca metaforă a ontologiei die-getice.

MARIAN VICTOR BUCIU

Romancierul Arghezi

26

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Termenul de roman (unul din cele princare a fost circumscris) – în sens pre-ponderent figurat –, dansul ameţitor al

scrisorilor schimbate de Rainer Maria Rilke, MarinaŢvetaieva şi Boris Pasternak (la care se adaugăunele rude sau cunoscuţi de-ai acestora), în anul1926 (Rilke, Ţvetaieva, Pasternak, Roman epistolar.1926, traducerea din germană şi rusă de IaninaIanoşi, adaptarea comentariilor şi note de Ion Ia-noşi, Editura Ideea Europeană, 2006) ni se parefericit, beneficiind de amplele şi nebănuitele vibraţiiale unei inedite polisemii. Nu numai că schimbulepistolar stă mărturie pentru o „tramă epică”, ba,mai mult, o şi generează, în mod decisiv; ci, în plus,acţiunea cuprinsă în perimetrul său se conjugă cusau chiar este determinată de acţiunea magică a tim-pului interior, ce concretizează, într-o circularitateconcentrică, indefinibilele propensiuniale spiritului, conturând, totodată, în tu-şe vii, o lume şi nu una oarecare: să spu-nem, o lume unică. Comentariul nostruva lămuri aceste consideraţii, dedicateunui „roman” ce emană şi o intensă forţăpoetică – aceasta fiind de altfel, „moto-rul” său narativ.

Rădăcinile neobişnuitei creaţii întrei se situează departe în timp, la finelesecolului XIX, atunci când Rilke se împri-eteneşte cu Lou Andreas-Salomé, charis-matică personalitate culturală, a căreiviaţă tumultuoasă a unit Vestul cu Estul,literatura cu filosofia şi spiritualitatea.Ea îi deschide lui Rilke, de o manierămetodică şi inspirată, apetitul pentruRusia şi marile ei valori culturale.Călătoresc împreună, de două ori, laMoscova, la Petersburg, sunt primiţi laTolstoi, vizitează catedrale şi clădirifaimoase. Scriitoarea reuşeşte să-i creeze poetului olegătură intimă, organică, profundă, cu pământulRusiei, cu paradigmele ei ideale, cu oamenii ei, până-ntr-atât încât Rilke va rămâne toată viaţa îndrăgos-tit de această ţară, de literatura, arta ei plastică, decultura ei, în general, va citi şi va traduce din rusă.În acest punct, se cuvine menţionat profesionalismullui Ion Ianoşi, care a dotat volumul (binecunoscut înOccident) cu preludii, cronologii şi postludii, indis-pensabile publicului românesc, ca şi cu tot atât denecesare comentarii „explicative şi de legătură din-tre scrisori”, datorate, în genere, editorilor ruşi darprelucrate şi adaptate cu fineţe. Sunt note ce umplufundalul pe care stau, în idealitatea şi introvertirealor, scrisorile şi suplinesc, în acelaşi timp, goluriledintre scrisori, cu elemente ale amplului roman alepocii şi al vieţii celor trei protagonişti. Am puteaafirma că alcătuitorii ediţiei şi cititorii formează oechipă ce se implică, volens-nolens, în descifrareaepistolar-romanescă, întregul proces fiind unul inte-ractiv: mai ales dacă avem în vedere polisemia prac-tic nelimitată a scrisorilor. Pretextul iniţial al aces-tora a fost, după cum se vede, consecinţa uneiapropieri între culturi, a unui ecumenism culturalspecific acelei epoci de înflorire a artei europene(marii prozatori ruşi erau deja cunoscuţi înOccident, dar şi pictorii ruşi, ori coregrafi precumDiaghilev). Fenomen integrator, ale cărui roade fasteprenumără şi acest schimb epistolar scânteietor. Unschimb ce poartă, putem spune, girul Rusiei imemo-riale (ipostaza ce-l vrăjea pe Rilke), în chip simbolic,dacă ne gândim că iniţierea corespondenţei îi apar-ţine, totuşi, generaţiei anterioare celei a corespon-denţilor ruşi, anume, tatălui lui Boris Pasternak,Leonid Osipovici. Acesta i-a scris, la aniversare,marelui poet ce devenise Rainer Maria Rilke, la 26de ani de la prima scrisoare dintre ei, felicitându-l deziua sa şi pomenind de veneraţia nutrită faţă deopera sa de însuşi fiul său, Boris, deja „un tânărpoet renumit şi preţuit în Rusia” (p. 70).

Scrisoarea lui Leonid O. Pasternak are unviu ecou în inima sensibilă a marelui poet, a căruiiubire faţă de Rusia nu se stinsese câtuşi de puţin.E bucuros şi să afle că poezia sa este preţuită detânărul Boris şi declară că numele său îi este cunos-cut, dintr-o antologie apărută la Berlin, dar şi dintr-o revistă pariziană. Se bucură, îndeosebi, deoarece„pentru toţi apropiaţii Dumneavoastră existenţa meale-a rămas apropiată inimii şi interesului lor, căDumneavoastră înşivă, prietene drag, aţi stimulatamintirea şi simpatia lor faţă de mine, sporind ast-fel nemăsurat o bogăţie rămasă dragă sufletuluimeu” (p. 73).

Cascada emoţională a fost stârnită şi nu seva mai opri, până la moartea lui Rilke (undele mare-lui cerc concentric se vor propaga însă ani de-a rân-dul, înglobând şi generaţia următoare – ne gândimla Alia, fiica Marinei Ţvetaieva). Efectul depeşei estedevastator: de îndată ce tatăl îi dă veşti desprescrisoarea lui Rilke, Boris, care-l venera pe poetulgerman ca pe maestrul său spiritual, se mobilizeazăefectiv la intensitate maximă. Evenimentul coincideacu impactul produs de poezia Marinei Ţvetaievaasupra tânărului poet rus, care, deşi o cunoştea demai multă vreme, tocmai îi receptase, brusc, adevă-rata valoare. Structură de o rară moralitate şi de

afect evoluat, Boris Pasternak va revărsa asupraMarinei torente de iubire, până la nivelul transper-sonal din sferele empatiei artistice; căci la aceştimari poeţi simţămintele plenitudinare sunt indis-tincte, înglobând toate planurile existenţei, cel per-sonal şi cel cosmic, dar mai ales Poezia, cuvântul.

Într-un mod ce ţine de inefabil, Poezia, în calitate deLogos creator, este unul dintre personajele romanu-lui (poate chiar unul central). Să nu uităm că toţi ceitrei poeţi au fost reuniţi, miraculos, graţie unui fru-mos trecut cultural, a deschiderii Europei spre Rusiaşi datorită diligenţelor unui tată iubitor, dar, înspatele interacţiunii acestor factori stă iubirea sacri-ficială a protagoniştilor faţă de cuvântul poetic.Finalul cărţii nu este deloc unul fericit. Cuvântul acreat o lume a dragostei ideale, a solidarităţii umaneşi artistice, dar n-a putut să schimbe starea de fapt,să oprească boala, catastrofa socială, oboseala, vârs-ta. Acţiunea lui nu va fi însă zadarnică, întrucât ela conferit o nouă calitate vieţii, a purificat-o, a ame-liorat-o, a statuat un ideal. O asemenea carte arputea servi tinerilor dintotdeauna drept exemplu deviaţă dedicată unor realităţi impalpabile diafane,unui spaţiu al valorii, din care se inspirau şi sehrăneau, precum din aer. Erau cu adevărat acesteavremuri culturale şi, fără a ne lamenta, constatămcă astăzi acest stil existenţial hieratic şi înmiresmatca rozele e tot mai rar de aflat (dar şi, parcă, tot maipuţin admirat, într-un univers dominat de entităţiapăsat materiale). Cuvântul s-a înălţat, ridicându-i larostire pe cei trei protagonişti lirici, apoi, resurselevitale fiind epuizate, a dispărut undeva în off, lăsândimpresia că i-a consumat: Rilke s-a stins, măcinat deboală, Boris şi-a căutat, neliniştit, o nouă albiefiinţială, Marina, după o răceală epistolară relativă(16 ani), sfârşeşte tragic. Ai ciudata senzaţie că, pen-tru toate aceste distrugeri, are de dat seamă întru-câtva şi cuvântul ce naşte în minţile oamenilor opatimă iluzionistă. Fenomenul fusese, oricum, pre-simţit, încă de la început, de Boris Pasternak (de oadmirabilă luciditate pe tot parcursul „romanului”):„mă tem că lexicul nostru nu coincide întrutotul, că,în similara noastră apostazie, încă din fragedă vâr-stă, noi n-am respins în acelaşi fel clişeele con-secvent dominante” (p. 79). Pasternak are în vedereo secvenţă de amănunt anecdotic a corespondenţeilor, dar mica inadecvare, una reală, va deveni totmai vădită cu timpul. Dacă, iniţial, cei doi sunt pedeplin îndrăgostiţi în poezie şi plănuiesc să ducă, lamodul ideal, o viaţă de muncă şi neostoită creaţieîmpreună, mai târziu sentimentul se răceşte, desigurşi din pricini sociale, însă şi din raţiuni mai adânci,anume, din crescânda neconcordanţă dintre idealu-rile lor creatoare. Astfel, experienţa lor artistică oapucă pe căi diferite, fără să afecteze cu nimic stimaşi prietenia ce-i unea. Pentru Boris Pasternak, Mari-na Ţvetaieva este, în eternitate, un creator desă-vârşit, urmărit în lume de un destin potrivnic, motivpentru care se va preocupa mereu de soarta ei, chiarşi după tristul ei sfârşit (îi va sfătui şi ajuta fiica,Ariadna, dezmierdată Alia). Însăşi declanşarea core-spondenţei se datorează solicitudinii şi generozităţiilui Boris Pasternak. Deşi ar fi putut să se bucure dinplin, numai el, de un susţinut schimb de scrisori culegendarul, deja, Rilke, el are inspiraţia de a-i reco-manda acestuia un excelent tânăr poet, nu ca pe ofemeie. Iar Rilke îi va scrie doar două scrisori (pecare, nedespărţit de ele, Boris Pasternak le va de-pune pe pragul lumii de dincolo, căci s-a descoperitcă le purta perpetuu asupra sa, la piept, într-unportofel de piele şi ceva mai multe Marinei. Suntscrisori sosite de la un mare poet, dar şi de la unsuflet de elecţie, fiindcă, în ele, nimic nu trădează

cumplita luptă cu moartea în care i se afla angajatăfiinţa lumească. Nimic nu trădează angoasă şi înc-leştare, în schimb, cuvintele sunt iluminatorii şi lim-pezi, mărturisind doar împăcarea şi suprema altitu-dine de spirit, o serenitate care seamănă unui pasfăcut deja dincolo. În rest, o rostire ce nu abdică nicimăcar pentru o clipă de la poezie, vorbind numai dininteriorul acesteia, punctând realităţi exclusiv lăun-trice. Cuvinte poposite în lume, dar izvorâte dinpatrii primordiale, de dinaintea istoriei: „încă maicitesc scrisori ruseşti relativ uşor, şi le pun uneori înacea lumină în care toate limbile apar ca fiind o sin-gură limbă” (p. 148).

Cea mai contradictorie şi, de bună seamă,cea mai apăsată de viaţă este, între corespondenţi,Marina Ţvetaieva. Emigraţia este, pentru ea, dam-naţiune, la care se adaugă sărăcia şi grijile familiei.

Mai mult, situaţia ei se îngreunează şisubiectiv, poeta fiind o fire dificilă. Exi-gentă, de un orgoliu nelimitat, autoritară,exclusivistă, de un idealism dus la extrem,până la a friza inumanitatea, Marina Ţve-taieva se conduce după nişte standardeabstracte, ceea ce o spoliază de intuiţie, detact, de realism, de spirit psihologic. Nuînţelege nimic din drama lui Rilke ce îşitrăia, în fond, ultimele luni ale vieţii. Îicerea, imperios, scrisori, întâlniri, uzândde termeni echivoci, ce sugerau intruzi-unea afectelor umane în dragostea purscriitoricească. Noroc cu magnanimii săiprieteni. Ei au altitudinea morală şi bono-mia de a trece peste mărunţişurile pămân-teşti şi de a păstra esenţialul: revelaţia căaveau în faţă o mare poetă şi un spiritîndrăgostit de absolut. Este de lăudat luci-ditatea autoportretizării ei ca fiinţă ino-cent-demonică: „Oh, ce rea sunt eu, Rai-

ner! n-am nevoie de nici un confident, chiar dacăacesta ar fi însuşi Dumnezeu. Eu sunt mulţi, măînţelegi? S-ar putea să fiu nemăsurat de mulţi!(Nesăţioasă mulţime!) Nici unul să nu ştie desprealtul, asta deranjează” (p. 196). Această spargere aunităţii, în plan real, nu atinge însă arealul poetic.

Pentru a pune în lumină splendoarea scriso-rilor celor trei spaţiul nu va fi niciodată suficient. Nuştii ce să alegi: măreţia simţirii, intuiţia profetică,fragmentele de analiză textuală, elevaţia cu care esteînvestit şi trăit rolul poetului. Se pot decupa nenu-mărate pasaje în acest sens. Iată, de pildă, câtevadin cele mai percutante, aparţinând lui Boris Pas-ter-nak: „un poet mare este inima şi subiectul unei ge-neraţii” (p. 161). Curentele contemporane îşi ima-ginează că arta este asemenea unei fântâni, când, defapt, ea este – un burete. Ele au hotărât că arta tre-buie să ţâşnească, atunci când, de fapt, ea trebuie săsoarbă şi să se hrănească pe săturate. Ele au consi-derat că arta poate fi descompusă în mijloace plas-tice, atunci când ea se constituie din uraganele per-cepţiei. Ea trebuie să fie întotdeauna printre specta-tori şi să-i observe pe toţi într-o manieră mai pură,mai receptivă şi mai reală, dar, în zilele noastre, eaa cunoscut pudra, cabina artiştilor şi se înfăţişeazăpe estradă; aşa, de parcă pe lume ar exista două ar-te, iar una dintre ele, dispunând de rezerve, îşi poatepermite luxul autodenaturării, echivalent cu sinu-ciderea. Ea se etalează, atunci când ar trebui să seascundă într-o cutie, în necunoscut, aproape fără săremarce că i-a luat foc căciula şi că, retrasă într-uncolţ, ea este contaminată de transparenţă şi fos-forescenţă ca de o boală (p. 105-106). Complemen-tară, viziunea Ţvetaievei: „Ce vreau eu de la tine?Ceea ce vreau din partea întregii poezii şi din parteafiecărui vers. Adevărul unei/acestei clipe. Maideparte adevărul nu merge. Nu înlemneşte niciodată– se transformă în cenuşă – totdeauna” (p. 266).„Cealaltă lume, dă-ţi şi tu seama: lume, lumină, ilu-minare, obiecte într-alt fel luminate, cu lumina ta, cua mea” (p. 276).

Pasternak şi Ţvetaieva, la unison, văd înmoartea lui Rilke o maledicţie. Pentru Marina, estesemnul îndepărtării: ea şi Boris nu s-au înălţat laînălţimea iubirii (totuna cu absolutul şi Cuvântul):„Nu ne-a fost hărăzit să devenim unul pentru celălaltcauza vieţii, la Judecata de Apoi şi să răspunzi nupentru mine” (p. 306).

Dacă fiinţa lumească a poeţilor nu s-a pututcontopi totalmente cu absolutul, din cauza limi-tărilor fireşti, ei l-au atins, fără îndoială şi l-au reve-lat, prin exemplul statorniciei lor, al credinţei că, aşacum spunea Paternak, „Cartea este o frânturăcubică de conştiinţă fumegândă fierbinte şifumegândă – şi nimic mai mult. (...) Nu de mult secredea că scenele dintr-o carte sunt înscenări. Esteo eroare. La ce i-ar trebui? S-a uitat că singurullucru aflat în puterea noastră este să fim în stare sănu denaturăm glasurile vieţii care răsună în noi” (p.166). Sublimele scrisori din 1926 îi arată pe sem-natarii lor nedenaturaţi, necontrafăcuţi, întocmaicum au trăit şi au crezut, puri, imersaţi în poezie. Ocarte asupra căreia se poate medita şi visa la nes-fârşit, o frumoasă ofrandă adusă literaturii românede cărturarii Janina şi Ion Ianoşi.

SIMONA-GRAZIA DIMA

Zbor în trei

27

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Copii ai abisului sunt Rilke, Ţvetaieva,Pasternak – trei vârfuri incontestabileale literaturilor lumii, trei titani, care

în afara unei opere – copleşitoare prin întinderea şiimportanţa ei! –, ne-au lăsat o amplă, vie şi bogatăcorespondenţă. În realitate, după ce citeşti – cusufletul la gură, însă nu pe întinderea câtorva ore,nici zile, dată fiind densitatea ei, uluitoare, ne-umană! – volumul Roman epistolar · 1926, realizezică nu e vorba de o corespondenţă propriu-zisă, însensul consacrat, în special, în contextul secolelor alXVIII-lea şi al celui următor, ci, mai degrabă, deproză epistolară sau, şi mai exact, de poeme în pro-

ză. Începutul subteran (totul se află într-un singurloc, dintr-odată, prevestind ce va urma!) al viitoareirelaţii tensionate între cei trei scriitori (unul de ori-

gine pragheză, de expresie germană, ceilalţi doi fiindruşi pur-sânge) se prefigurează la cumpăna dintrecele două veacuri, în timpul vizitelor făcute deRainer Maria Rilke, Lou Andreas Salomée şi soţul ei,în Rusia – călătorii (două în total: 1899 şi 1900) deinformare şi documentare, în timpul cărora, datorităneasemuitei Lou (fiică a unui general de origine sla-vă), Rilke se va apropia – incitat şi de originile-islave – de cultura rusă; astfel, autorul capodopereitârzii Elegii duineze învaţă limba acestei uriaşe lite-raturi şi atinge performanţe evidente în studiul ei, îlcunoaşte pe Lev Nikolaievici Tolstoi, face o pasiunepentru poezia simplă, profundă, a ţăranului pe atun-

ci în vogă, Spiridon Drojjin, citeşte Gonciarov şi Go-gol în original, traduce din Dostoievski, Merejkovski,Drojjin, Cehov (tălmăceşte integral Pescăruşul, scriin-

du-i lui Anton Pavlovici cu încântare că ar vrea să-lpună în scenă, însă respectivele manuscrise vor fipierdute ulterior), se apropie de Leonid OssipoviciPasternak, pictor, tatăl viitorului poet-nobelist, între-ţinând – o perioadă destul de îndelungată – o viecorespondenţă cu prietenii-artişti ruşi; în semn desuprem omagiu făcut marii literaturi ruse, scrie po-eme în această limbă dulce-aspră, care îi aminteştede limba germană. Ulterior, inimitabila Marina, într-un acces de genialitate grăbit-adolescentină, va scrie,cu un entuziasm în pură alertă despre asemănăriledintre limbile germană şi rusă (înrudite tocmai prinasperitate) şi diferenţa frapantă dintre germană/rusă şi franceză: „Germana – o infinită promisiune(ceea ce este totuşi un dar), franceza – un dar defi-nitiv. Platen scrie franţuzeşte. Tu scrii (Vergers)nemţeşte, cu alte cuvinte – te scrii pe tine, poetul.Căci germana este totuşi cea mai apropiată de limbamaternă. Mai apropiată decât rusa, cred eu.” (SaintGilles-sur-Vie, 6 iulie 1926)

Ce anume îl cucereşte pe marele poet de ex-presie germană în timpul periplurilor sale prin Ru-sia, ce îl sileşte să se întoarcă în ţara lui Puşkin? Aredouăzeci şi patru de ani când se plimbă de mână cuLou fie pe străzile Moscovei, alegând ulicioareledosite, discrete, fie pe sanktpetersburghezul NevskiProspect, fie colindând cât e ziua de mare muzee sauizolându-se în liniştea vie, activă, a sălilor de bib-liotecă, pentru ca numai peste câţiva ani (în decem-brie 1906) – când relaţiile cu artiştii ruşi par să seafle într-o promiţătoare ascendenţă vie, iar dorinţalui de a se integra culturii, vieţii ruse, ajungând pânăacolo, încât să tatoneze terenul în sensul unei even-tuale mutări în Rusia – Rilke să-i scrie lui Leonid

· trei mii de semne · trei mii de semne ·

AA URAURA CC HRISTIHRISTICOPIII ABISULUI

Rainer Maria Rilke Marina Ţvetaieva

Printr-o întâmplare fericită, Rilke, de timpuriu îndrăgind Rusia şilimba rusă, a fost contactat epistolar de către pictorul şi graficia-nul Leonid Osipovici Pasternak, pe care-l cunoscuse şi cu care se

împrietenise în urmă cu un sfert de veac. Expeditorul scrisorii trăia – de cândemigrase din Rusia – în Germania; adresantul ei se retrăsese, de dragulcreaţiei netulburate, în Elveţia. O altă întâmplare a făcut ca Pasternak-tatăl,aducând vorba şi despre fiul său, Boris Leonidovici, rămas la Moscova, să-i fisugerat lui Rilke să ia contact cu Marina Ivanovna Ţvetaieva, ajunsă imigrantăîn Franţa, care, cu voia lui, să-i poată mijloci şi o legătură epistolară cuînflăcăratul său tânăr admirator moscovit. Şi astfel, iată, s-a înnodat idealalegătură „triunghiulară” din depărtări, numai prin scrisori, între Rilke, BorisPasternak şi Ţvetaieva, între marele scriitor de limbă germană şi doi scriitoride limbă rusă, cei doi din urmă cunoscându-se şi venerându-se de multă vreme.Numai câteva luni de „intimităţi poetice”, din primăvară până-n toamnă, depână la moartea lui Rilke, la finele aceluiaşi an: dar cât de explozive luni întrăiri, pasiuni, decepţii, într-o autentică poveste de iubire în trei, cu maestruladorat şi adoratorii săi, aceştia din urmă mai adorându-se şi reciproc.

[…] Din aceste întâmplări mirabile a ţâşnit una dintre cele mai straniişi mai încântătoare „poveşti” ale marii literaturi, demnă de a fi aproximată şiprin alţi echivalenţi literari şi, deopotrivă, muzicali, ca „roman” sau „dramă”,ca „simfonie” sau „cantată”.

Ion Ianoşi

Rilke, Ţvetaieva, Pasternak – o trinitate de excepţie, aflată în primplanul literaturilor lumii; trei amanţi în spirit, trei titani, care ne-au lăsat – în afara unei opere aproape copleşitoare! – o amplă, vie

şi bogată corespondenţă, tradusă pe toate meridianele globului. Corespondenţăde o rară densitate, constituind un act superior de iubire faţă de literatură,faţă de existenţa tratată ca şansă de înzidire într-un destin de litere. Rilke,Ţvetaieva şi Pasternak sunt şi autorii uneia dintre cele mai frumoase „poveştide iubire” din istoria literaturilor lumii. Fiecare rând din scrisorile lorzvâcneşte, sfârâie, se încinge sub teascul celor trei destine exemplare, derulatesub semnul norocos – totuşi! – al unui mister negru şi poate sub zodia deplumb a tragicului. Bolnav, Rilke moare la sfârşitul anului în care îi scrieMarinei şi lui Boris. Marina (aidoma lui Esenin, aidoma lui Maiakovski) –peste circa două decenii şi jumătate – se sinucide. Iar autorul volumului Soramea – viaţa va trăi într-o singurătate şi izolare atroce...

E un dar de zile mari acest Roman epistolar. O minune dăruită litera-turii române de marii cărturari Janina Ianoşi şi Ion Ianoşi – ultimi apostoliai unei Europe spirituale.

Aura Christi

Boris Pasternak

28

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Pasternak: „[…] sunt însetat, sunt înfometat, cuun cuvânt – mi-e dor de oameni ruşi”. Dincolo de

interesul tot mai sporit, manifestat faţă de tot ce-islav – fie artişti, fie literatură, fie vechi prieteni, saurelaţii închegate (ca cea cu scriitorul Ivan Bunin,spre finele vieţii) –, un impuls subteran, extrem deputernic, nu-i dă pace, cu atât mai mult cu cât rea-lităţi taxate ca fiind apuse încă din anii copilăriei îşifac temerar, cu neruşinare, loc în viaţa de zi cu zi apoetului, invadându-l şi prilejuindu-i o puternică revi-vifiere sufletească: „întreaga mea copilărie care, cop-leşită de anii unei tinereţi neliniştite şi confuze, sepierduse pentru mine, a ieşit din nou la suprafaţă,precum un oraş înecat”. Aşadar, o dată cu venirea saîn Rusia, poetul simte cum oraşul naufragiat alcopilăriei sale reapare ca prin minune, impulsionân-du-l discret, din umbra fiinţei, şi ajutându-l, mult maitârziu, să traverseze una dintre cele mai îndelungateşi aspre „ierni a[le] fiinţei” sale puse la încercare,ţinute într-o imposibilă tensiune, în severa ţară întu-necat-generoasă a singurătăţii. Iată cum este descrisRilke, apoi în ce fel e schiţat un portret al fascinan-tei Lou de către Sofia Schill în Amintirile (1927) sale(cităm din explicaţiile şi comentariile amănunţite,bine puse în „scena” cărţii – aşa încât volumul seciteşte şi ca un roman poliţist, de prima mână, unroman epistolar, cu multiple fire secundare, impor-tante însă în economia relaţiilor dintre cei trei maripoeţi – de marele iubitor de ruşi, cărturarul IonIanoşi): „«Rainer Osipovici» [Rilke – n.n.], un tânăr

subţire, de înălţime medie, într-o jachetă cu multebuzunare şi cu o pălărie de fetru originală; avea faţăovală, nasul lunguieţ, tenul alb ca de fetiţă şi o băr-buţă blondă ascuţită. «Ochii lui mari, luminoşi, ca aiunui copil, priveau limpede viaţa străină». «Cei doihoinăreau prin Moscova, prin Arbat, pe străzi şi stră-duţe, se ţineau, precum copiii, de mână.» Colindauprin ceainării şi cârciumioare, ascultau discuţiile dinjur. Dimineţile se pierdeau prin galerii de pictură şimuzee; participau la slujbele din biserici; ajungeaupână în ungherele întunecate ale oraşului, neafectaţide grosolănie, murdărie şi mizerie, interesaţi de po-porul care îi întâmpina – aşa li se părea – deschisşi prietenos. «În orice caz, căutau chipul autentic alRusiei […]” Apoi, cei doi amanţi întru spirit fac unpelerinaj prin Iasnaia Poliana, Kiev, Ucraina, Pol-tava, Kremenciug, urcă pe Volga, Cazan, Nijni Nov-gorod, oprindu-se pentru trei săptămâni în satulKrestî-Bogorodskoie. Preludiul prefigurat – cu unexces de benefice amănunte necesare de Ion Ianoşi– pregăteşte terenul de o intensitate superioară alminunatei relaţii care va urma. Aşadar, Rainer Ma-ria Rilke va reintra în prim plan ceva mai târziu,pentru că, episodul Rilke, o dată adus în arenă, esteurmat, firesc, de un alt episod: Pasternak-Ţvetaieva,performanţa Janinei Ianoşi stând în forţa de a păs-tra în dificila traducere de zile mari propusă dife-renţele de stiluri caracteristice celor trei titani ai liri-cii pure dintotdeauna.

Oana Cristea GrigorescuAºteptarea lui Godota luat sfârºit„Actor al Teatrului National «Radu Stanca» din Sibiu şi de multi ani directorartistic al instituţiei, Virgil Flonda a fost un artist care a ştiut întotdeauna săse joace cu propria creativitate, poate mai bine decat mulţi alţi actori. Un omcu o jovialitate şi un simţ al umorului remarcabile, a fost coloana vertebralăşi punctul constant de echilibru al teatrului sibian.”

Extras din comunicatul de presă al TNRS Sibiu, aug. 2006

Atunci când nimeni nu se aştepta, atât de curând, Godot l-a alespe Estragon. L-a chemat la el, dovadă pentru noi, cei rămaşi din-coace, că nu e doar un persoanj de hârtie, ci există şi îşi hrăneş-

te memoria doar cu cei mai buni dintre noi. Estragon cel subţire, fragil, cuaerul stângaci de adolescent perpetuu ne-a părăsit, chemat de Godot. Se pare

că actorii buni trec în timp, în pielea personajelor pe care le-auinterpretat, ca într-o haină de care nu îi mai poţi dezbrăca. Devinea doua lor natură (sau prima!) iar Virgil Flonda rămâne de-acumîncolo Estragon. Da! şi Mîşkin şi Iago şi încă multe alte personajememorabile. Dar Estragon e destinul lui cel nemilos. Destinul carel-a ales pe el pentru a ne aminti nouă că lucrurile perfecte sunt

trecătoare, că imperfecţiunea stă în natura umană, şi de câte ori un îngeranimă creaţia nu pleacă singur. Aşa a fost „Godot”-ul lui Silviu Purcărete dela Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Simplu, direct, perfect. A cititpentru noi, în profunzimea textului, mesajul vibrant al celor doi „vagabonzi”ce nu pot trăi în absenţa unui ideal.

Vladimir a rămas singur. Gogo (Constantin Chiriac) trebuie să o ia dela capăt fără Estragon. Începe o altă stagiune la Teatrul „Radu Stanca” dinSibiu, fără Virgil Flonda, fără spectacolele în care era distribuit. Anul şcolar eîn toi şi la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, dar fără profesorul VirgilFlonda. Estragon însă are urmaşi în tinerii din teatrul sibian. Nu ştim cine îipoate lua locul în spectacole. Nu ne imaginăm cum vor arăta ele cu altă dis-tribuţie; vor fi cu siguranţă altele. Alţi Estragoni stau însă la start să preiadestinul actorului, consumat fără milă pentru o clipă de iluminare. Pentru ane dovedi nouă, profanilor, că teatrul are acces la locul de dincolo de orizont,spre care privirea lui Virgil Flonda se îndrepta tot mai des.

Loggia dei Lanzi.În prim plan Cellini – Perseu

Rilke, Ţvetaieva, PasternakRoman epistolar · 1926

Editura Ideea Europeană, 2006

29

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Ştefan Radof s-a născut la 1 decembrie 1934, în comunaBuftea, judeţul Ilfov. A urmat cursurile Colegiului NaţionalSfântul Sava, până la reforma din 1947, când, din motivepolitice, a fost exmatriculat şi s-a transferat la ŞcoalaProfesională Comercială. După un examen de diferenţă, aurmat şi a absolvit Şcoala Medie de Comerţ Exterior. În martie 1953, a fost arestat şi judecat de Tribunalul MilitarTeritorial 2 şi condamnat la cinci ani de muncă silnică, subacuzaţia de complot împotriva orânduirii de stat. Cu toate că afost amnistiat, a avut totuşi domiciliu obligatoriu, precum şiinterdicţii civile. În 1958, a fost admis la IATC „I.L. Caragiale”, dar, dupa trei saptamâni, a fost exmatriculat,pentru ca, în 1960, să fie reprimit, graţie profesorilor Radu Beligan, Ion Cojar, Costache Antoniu, la clasa căruia aabsolvit, în 1964. Este actor al Teatrului Nottara din anul1965. A fost conferenţiar la Academia de Teatru şi Film (1990-1994) şi profesor la Academia de Artă, Universitatea Hyperion.Este membru al Uniunii Scriitorilor, din 1991 şi al AFDPR. În legislatura 1992-1996 a fost senator de Ilfov, din parteaConvenţiei Democrate.Este autor a cinci volume de versuri: Casca de foc, Iris, Statuiîn iarbă, Şoimul în iarnă, Efectul de seră şi al unui volum sinteză, plus inedite, publicat în colecţia Poeţi Contemporani laEditura Eminescu sub titlul: Şoimul în Iarnă. Este, de asemeni, autorul multor eseuri, comunicari de specialitate,precum şi al unor articole de atitudine civică şi politică. Apublicat schiţe şi poeme în reviste, precum: Români literară,Contemporanul, Luceafărul, Viaţa românească etc.Este autorul mai multor scenarii de film şi televiziune: Enigmadin testament, după nuvela Morminte de M. Sadoveanu, Inelulcu briliant, după romanul Amândoi de Liviu Rebreanu,Crocodilul, după nuvela omonimă de Dostoievski etc.

A dat viaţă unei galerii însemnate de personaje (roluri princi-pale) din dramaturgia naţională şi universală, clasică, modernăşi contemporană, în teatru, în cinematografie, televiziune şi laradio.

A lucrat cu cei mai importanţi regizori:

În Teatru: George Rafael, Cornel Todea, Dinu Cernescu, DanNasta, Sanda Manu, Sorana Coroamă, Mircea Marosin, PetricăIonescu, Dan Micu, Alexa Visarion, Lucian Giurchescu, AncaOvanez, Alexandru Dabija, Alex. Bocăneţ, Mihai Berechet, IonCojar, Tudor Mărăscu, Mircea Cornişteanu, Ion Olteanu etc.

În Televiziune: Radu Penciulescu, Andrei Brădeanu, Al. Miron,Miron Niculescu, Petre Sava Băleanu, Eugen Tudoran, OlimpiaArghir, Dan Necşulea, Silviu Jicman, Sergiu Ionescu etc.

În Cinematografie: Lucian Pintilie, Mircea Mureşan, AndreiBlaier, Radu Gabrea, Gh. Turcu, Alex. Boiangiu, Calotescu,Eugen Petringenaru etc.

A jucat la: Paris, Koln, Lisabona, Nancy, Kopenhaga, Helsinki,Praga, Bratislava, Belgrad, Atena, Salonic, Budapesta,Moskova, Sankt Petersburg, Luxemburg, Sofia şi Plovdiv,Mexico, Guanahato, Morelia şi Vera Cruz etc.

A fost onorat cu multe premii, în ţară şi străinătate: PremiulATM şi al criticii: în 1980, 1982, 1984, 1986; laureat al festi-valului de film de la Lucarno cu filmul Prea mic pentru unrăzboi atât de mare; laureat al festivalurilor de teatru de laNancy 1969 – Franţa, Arhus 1970 – Danemarka, Guanahato1978 – Mexic, Plovdiv 1999 – Bulgaria (cu Le Negres de GeanGenes în regia lui Frank Hofman, Teatrul Naţional dinLuxemburg).

În 2004 a fost decorat cu ordinul Steaua României în grad deCavaler de Preşedintele României

Maestre Ştefan Radof, aş dori să înce-pem acest dialog referindu-ne la cel mai apro-piat eveniment din cariera dumneavostră, cares-a întâmplat cu câteva zile înaintea acesteiîntâlniri. Ipostaza „Nemuritorul”, rolul pe carel-aţi interpretat în piesa cu acelaşi nume,adaptare după Deus ex machina de GheorgheSăsărman, a cărei premieră a avut loc la înce-putul lunii noiembrie 2006. Ce v-a determinatsă acceptaţi acest rol?

Sunt multiple motivaţii. În primulrând, într-un fel, vârsta personajului estefoarte apropiată de vârsta mea. Nu sunt de80, dar sunt în zona respectivă.

Abia aţi trecut de 72 de ani.

Şi am descoperit în textul lui Săsărman,care aparent pare didactic şi uşor asep-tic, interogaţiile fundamentale ale omu-

lui, care ne bântuie de-a lungul existenţei. Dar cu câtne apropiem de start, cu atât ele capătă amploare şichiar un halou de demenţă mistică. E o demenţămistică, trebuie să recunoaştem. Demenţa asta plea-că şi din faptul că nu am fost atenţi de-a lungul vieţiişi nu ne-am apropiat de religie, de credinţa şi demorală în principiu, cu paşii drepţi. Eu am avut no-rocul să fiu crescut de o bunică foarte credincioasă,dar cu o corespondenţă putrenic pragmatică a religi-ei, datorită unui bagaj sufletesc imens. Ea descifrafoarte frumos spiritul, sophia care are cu totul altdesen decât cel biosomatic pe ca-re îl învăţăm în şcoli.

Personalitatea bunicii aavut o înrâuire bogată asupra evo-luţiei spirituale a lui Ştefan Radof.

Da, am şi scris despre luc-rul acesta. Eu am vorbit foartetârziu. N-am vrut să vorbesc, nupentru că aveam o surzenie înmine, adică o respingere faţă deviaţă, ci dintr-un orgoliu foarteciudat. Dar înţelegeam tot şi sin-gura care a reuşit să-mi smulgăprimele cuvinte a fost bunica.

Aţi fost foarte atent la cese întâmpla în jurul ei.

Da, mă fascina tot ce fă-cea. Primul lucru pe care l-amsesizat de la început era că imispunea Minunea Lumii. Îşi ţuguiabuzele şi-mi spunea: „Vlădicul meu, Vladimirul meu”.Ca târziu de tot să-l descopăr pe acest Vladimir, cândm-am văzut în oglinda de la dulapul bunicii, care eracu ciubuce, cum se făcea pe vremuri. În capul ei,Vladimir însemna vlădica păcii. Adică eu am venit cao pace.

Ca un mir, ca o împăcare.

Exact. Revenind, aprehensiunile mele faţă detextul pe care l-am interpretat în Nemuritorul, oadaptare, de fapt după Deus ex machina a luiGheorghe Săsărman, au plecat de la aceste motivaţii.

Din convingerea că noi oamenii intrăm într-un soi dedisperare, aproape că somăm Divinitatea să ne facănemuritori, când de fapt suntem muritori. Că nusuntem cum vrem noi în sistemul ăsta de referinţă,asta ne pune în dilemă. Şi chiar spunea personajuldin „Nemuritorul”: „să renunţ eu la viaţa de aici pen-tru o ipotetică viaţă viitoare?!” pentru că ipoteticul nueste creat de real în mintea noastră, e creat de con-cret.

Dar dumneavoastră credeţi în nemurirea suf-letului? Aţi văzut, vorba autorului, suflete fără trupumblând aşa, bântuind prin lume?

Eu cred că în permanenţăsuntem bântuţi. Şi-acuma cândstăm de vorbă există o interfe-renţă de energii. Omul este unprincipu cosmic, dar un principiudivin. Eu am o imagine tot dincopilărie. Când vedeam o steacăzând, mă întrebam simplu:după ce aleargă? Toţi avem undepozit imaginar, dar nu prea nedă mâna să facem apel la el.

Aceasta să fie diferenţadintre artist şi omul laic?

Da, artistul apelează foar-te mult la imaginar. Suntematinşi de aripa divină.

Sunteţi un om al întrebări-lor şi nu vă temeţi să căutaţi răs-punsuri.

Categoric, dar nu sunt ununicat, toţi ne punem aceleaşi

întrebări. De unde venim, unde ne ducem, care e ros-tul nostru aici pe pământ?

Intrebări universale, la care nu toţi avem răb-dare să reflectăm.

Dar nu numai că nu avem răbdare, nu supor-tăm ideea să nu ştim de unde venim sau ideea căvenim dintr-o zonă a abstractului sau a imaginaruluiunde potenţialul ne depărtează de pornirile anima-lice. Pentru că noi locuim într-un animal. Atenţieînsă, noi nu suntem animale terestre, noi locuim în-tr-un animal terestru. Tot bunica mea avea dreptate.

Laura Bândilă în dialog cuŞTEFAN RADOF„Dacă oamenii sunt îngeri,actorul e un înger căzut”

Ştefan Radof

Din convingerea cănoi, oamenii, intrăm

într-un soi de disperare, aproape

că somămDivinitatea să nefacă nemuritori,

când de fapt suntemmuritori. Că nu sun-tem cum vrem noiîn sistemul ăsta dereferinţă, asta nepune în dilemă.

30

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Vladimir locuieşte în mine şi eu în sinea mea tre-buie să suport tot palimpsestul ăsta de carne şi

oase în care sunt înscrise tarele strămoşilor mei.

Destinul nostru e scris sau e numai întâmpla-re?

Destinul nostru e desenat aici pe pământ, înaltă parte o fi alt desen sau n-o fi decât bolta înste-lată cu care ne contopim şi devenim nemuritori. Nue nimic întâmplător. Lucrurile sunt mult prea com-plicate sau poate mult prea simple ca să nu le poţiexplica decât complicat.

Dar dacă destinul ne este dat, la ce ne folo-seşte liberul arbitru?

Să alegem între bine şi rău. Cum spuneaApostolul Pavel, noi îl vom judeca pe înger pentru căîngerul este o stare încremenită. Noi însă, trecemprin păcat şi ne purificăm. Noi nu ne adăugăm lazestrea de îngeri, ne adăugăm Sfântului Duh, parteainteligenţei superioare. De aceea eu nu sunt de acordcu felierea esenţei divine. Dumnezeu e la fel pestetot, numai că fiecăruia i se arată cu semnul schim-bat. La islamici într-un fel, la tibetani în alt fel, lacreştini în mii de feluri, restul e istorie.

Să revenim asupra carierei dumneavoastrăartistice. Să ne amintim de primele încercări în teatru,întâmplate de altfel într-un context traumatizant. Mărefer la înlăturarea dumneavoatră din şcoala de teat-ru de către comunişti pentru că n-aţi avut, nu-i aşa,un dosar curat. Aţi fost urmărit de securitate de la 16ani.

Da, am avut o situaţie specială. Eu am fostînchis, tata a fost închis, mama a fost dată afară dinserviciu, a murit tânără, la 58 de ani. Tata a muritla 76 de ani, la revoluţie. A făcut infarct de bucurie.Şi trauma asta a fost dată. Probabil că asta era caleaspre ordinul acesta al artiştilor, care acum s-a degra-dat, cum spunea personajul meu, o fabrică de mar-keting, de genii şi de vip-uri.

De ce aţi ales acest ordin, cum îi ziceţi dum-neavoastră?

În primul rand, pentru că moştenesc, tot dela bunica mea, imaginaţia ei extraordinară. De altfel,lucrez la o carte autobiografică pe care sper să o potaduna între coperţi. Pe de altă parte, n-am vrut sămă fac de la început artist. Imediat după al doilearăzboi mondial am început liceul la Colegiul NaţionalSfântu Sava, unde eram coleg de bancă, cu DobriţoiuNicolae, care locuia la Casa Artiştilor de pe Berthe-lot şi care până la urmă ajunsese redactor la Radio-difuziunea Română. Şi acolo la colegiu, în sala defestivităţi erau găzduite spectacole ale actorilor de laTeatrul Naţional, care a fost bombardat în război.Aşa am asistat la primele piese, aveam treisprezece,paisprezece ani. Urmăream actorii în culise şi pescenă. Îi văzusem civili, ca să zic aşa, pe acei oamenila Casa Artiştilor şi-acum îi descopeream în rolulunor personaje fascinante. Aşa a început nebuniamea.

Ce v-aţi spus?

M-am întrebat ce se întâmpla acolo?! Adică,de-acolo până acolo. Că era numai vopseaua, nu preacred, se mai întâmplase ceva. Şi-am început să învăţtexte. Şcolile pe vremea mea erau încărcate de inst-rucţie nu de redarea literă cu literă a lecţiei predatede profesor care te ajuta să descoperi răspunsuri nusă le înveţi pe dinafară. Când aud că ni se spune:dumneavoastră actorii aveţi o memorie formidabilă!cum ţii minte pe dinafară? Păi, zic, dacă aş ţine min-te pe dinafară n-ar fi nimic. Şi un matematicean şiun fizician şi un biochimist are mai multă memoriedecât mine care am memorie, dar afectivă, de altăcalitate. Pe de altă parte, nici acum nu-ţi pot spunede ce fac teatru. Dar pot sa-ţi zic aşa. Actorul esteun înger căzut. Dacă oamenii sunt îngeri, actorul eun înger căzut. El are o stare de alteritate mult mai

marcantă. Ar vrea să facă totul pe lumea asta. Credcă trebuie să fie un suflet vechi, dar nu te lua dupăimaginaţia mea.

Mai liber de constrângeri?

Nu e împachetat definitiv de celofanul exis-tenţei umane. Mai păstrează o fereastră deschisăcătre univers. Artistul este cel care sapă adânc înnemurire. El lucrează în genă direct. Să vă explicmai simplu. Eu cred că dacă o doamnă însărcinatăar veni la teatru sau ar asculta un concert de Bachsau de Mozart ar naşte un copil foarte frumos.

Acum înţeleg de ce din atâtea meserii din careaţi fi putut alege, v-aţi oprit la teatru. Aţi fi putut săfiţi astăzi un om de afaceri, de pildă. Aţi urmat cur-surile şcolii profesionale de comerţ.

Tatăl meu fiind un mic negustor ar fi vrut caeu să devin un negustor mare. Mama a fost mai li-berală ca să zic aşa. A zis: „lasă, mă, băiatul să facăce crede el”. Tatăl meu a fost fascinat, de pildă, deHamlet-ul lui Lawrence Olivier. Odată, aici la Not-tara, jucam împreună cu Iordache, eu – Polonius şiel – Hamlet. Şi a venit să vadă piesa, dar nu l-ainteresat ce fac eu. El a venit să vadă Hamlet, îl mar-case personajul.

Dar tatăl v-a încurajat vreodată ?

Niciodată.

Acceptaţi, relaxat, experimentul în teatru?

Dacă aţi fost atentă, şi-aţi fost pentru că amdiscutat despre lucrul acesta, mie îmi place să imp-rovizez pe scenă. Este un experiment să joci cu opeliculă, cum s-a întâmplat în Nemuritorul, care nu-ţi dă replica atunci când vrei şi cum vrei tu. Cinevaspunea că s-ar fi putut găsi nişte actori mai mobili.Nu, mie mi-au convenit aceştia, fiindcă sunt înţe-peniţi, scrobiţi, aseptizaţi.

Sunt incomozi.

Exact. Şi eu mă lupt să îi umanizez. Întâm-plător stai de vorbă cu cine ştie despre ce este vorba.

La începuturile meseriei noastre, eram o echipă cuMarin Moraru şi Gheorghe Dinică care lucra cuEsrig (regizorul David Esrig – n.n.) şi o altă echipăcu mine şi Ştefan Iordache care lucram cu Cernescu(regizorul Dinu Cernescu – n.n.). Şi-am făcut prime-le experimente în ţara asta. Deci ceea ce se întâm-plă acum, ce văd eu, sunt variaţiuni pe o temă dejaştiută, dar variaţiuni fără armonie. Fac această para-lelă şi cred că este foarte importantă. În Danemarca,l-am întâlnit pe Eugenio Barba care a fost unul dinelevii lui Grotowski (Jerzy Grotowski, 1933-1999,personalitate marcantă a teatrului de avangardă însec. XX, considerat alături de Eugenio Barba, părin-tele teatrului contemporan) şi care a pus bazele unuiteatru expresionist la Holstebro, Odin Teatret, cutineri de mare talent, dar care nu au fost admişi laşcoala teatrală de stat din Oslo. Deci există şi acceptastfel de experimente, dar să fie de calitate. Cu ceipe care i-am numit sau cu Alexandru Tocilescu, DucuDarie, Alexandru Dabija, Mihai Mănuţiu, Victor IoanFrunză. Restul este făcătură. Să pui patru closete peo scenă şi să mimezi nişte stări limită, pe care de cesă le mimezi, mă iertaţi... Dar nu numai atât, cândvăd că la Festivalul Naţional de Teatru sunt scoaseîn faţă, mi se pare deja derutant.

Tendinţe ale artei teatrale postmoderne...

Zic totuşi că e bine. Că numai aşa se purificăteatrul. Adică întâi vezi, te oripilezi şi apoi renunţi.

Există şi artişti nechemaţi?

Sunt foarte multţi pentru că e tentantă glo-ria. Eu dacă nu era Beligan sau dacă nu era Lovi-nescu aici la Nottara sau dacă nu era Costache Anto-niu, profesorul meu, n-aş fi făcut meseria asta, daram mândria mea, că am intrat numai pe uşa dinfaţă. Iar acuma după revoluţie, îmi pare rău, s-a pusaccentul pe celebrul dicton a lui Marx, care este ofarsă: Arta este legată de sacul cu bani, în capitalism.Nu este adevărat, aceea nu e artă, e un kitsch. Şitoată media asta care cultivă un anumit gen de artă,de ce? Spun singuri, din cauza raiting-ului. Ce eacela raiting? Turmă! Libertatea nu înseamnă lipsăde criterii.

Lipsa de criterii în selecţia studenţilor este unmotiv pentru care aţi renunţat la profesorat?

Am renunţat tocmai din motivul acesta, da.Eu mă duceam, îi dădeam afară din clasă şi rectorulmeu, îmi spunea: „Ce faci, nu te gândeşti la copilulală?” „Mă gândesc, îi spuneam, că acel copil ar puteaajunge un ratat”. „Ori tu, ori studentul!” Zic, bine,pa, plec eu! Iar la facultăţile private tot aşa. Le-amsugerat ca celor mai buni să le dea bursă iar celor-lalţi, dacă tot vor să urmeze cursurile, să le măreas-că taxa. Pe vremea mea era altceva.

V-aţi implicat şi în viaţa politică.

Politica înseamnă polis, cetate, relaţionare.Nu poţi să trăieşti indiferent când eşti un reper înviaţa publică. Apoi, atunci când eşti o persoană pub-lică trebuie să fii atent şi la felul în care ţii mâna înbuzunar. Legat de asta, se spune că, pe Calea Victo-riei, singurul care avea voie să se plimbe, pe vre-muri, cu mâna în buzunar era Nottara şi mai târziusingurul care venea cu pulover şi cămaşă byron, cugulerul înafară, era Botta. Actorul este un histrion,un extrovertit, are dorinţa asta extraordinară de a seoferi. Are soluţii pentru toate. El şi atunci când e înrolul unui criminal îl joacă în aşa fel încât publiculsă-l urască.

Dumneavoastră îmi vorbiţi acum de actorulideal.

Dar el a existat.

Încă există, dar am sentimentul că acest tipde actor este pe cale de dispariţie.

Îi numeri pe degete şi acuma, restul văzduh!Dar lucrurile se vor schimba.

Să revenim la politică.

N-am vrut să intru în vreun partid, darNicolae Manolescu şi o serie întreagă de alţi intelec-tuali au reuşit să mă convingă să mă înscriu înPartidul Alianţei Civice. Sigur, am avut succes, darnu mi-am dat seama că ne vor submina şi margina-liza mai târziu, că în cele din urmă îmi vor spune:„Hai, măi maestre, du-te la meseria dumitale, să

R E P E R E

R E P E R E

Ştefan Radof

Cum spunea Apostolul Pavel,noi îl vom judeca pe înger

pentru că îngerul este o stareîncremenită. Noi însă trecemprin păcat şi ne purificăm.

Noi nu ne adăugăm la zestreade îngeri, ne adăugămSfântului Duh, parteainteligenţei superioare.

31

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

facem întâi rost de bani şi dup’aia vom fi şi liberalişi ţărănişti…” şi aşa mai departe. Acum sunt şieuropeni şi democraţi! În schimb n-au făcut o lege apatrimoniului ca să vezi din tortul ăsta mare al ţăriice e privat, ce e de stat, unde sunt proprietăţile. Păi,nu le convine!

Dezamăgit de această experienţă v-aţi retras şidin politică.

Păi, m-am retras. O să veniţi voi, tineretul, şio să faceţi ordine. Pot să mor liniştit. Eu cred că vo-caţia mea este, de fapt, poetică.

Nu orice actor scrie poezie.

Ba da, orice actor. Unii n-au curajul să o pu-nă pe hârtie. Dar majoritatea sunt, să ştii, poeţi, nicin-ar putea să fie actori fără să fie şi poeţi. RaduBeligan scrie, Ştefan Ciubotăraşu aşa a şi debutat. S-a dus la cenaclul lui Codreanu din Iaşi să-şi recitesonetele şi Mihai Codreanu l-a întrebat: „Dar tu nuvrei să te faci actor?” Şi Emil Botta este unul dintrecei mari B ai poeziei româneşti.

Nu ştiu câţi dintre cei care v-au văzut jucândpe scenă, v-au citit poezia.

Dar nu contează.

Vă contrazic.

Am debutat târziu de tot, la30 de ani. Dar tot aşa, dintr-o întâm-plare. După ce m-am dus la EdituraEminescu şi ei au acceptat să ma pub-lice, dar am avut probleme cu cenzu-ra, l-am căutat pe Preda şi el a zis: „îlpublicaţi imediat”. Cea mai bună cro-nică mi-a făcut-o Virgil Ierunca, lapostul de radio Europa Liberă, m-adebutat Marin Preda, a scris despremine Manolescu, nici nu mă intere-sează mai mult.

„Cum s-ar prelinge umbre/Dincreier pe un geam,/Drogaţi de gloriiînvinse/Se-ntunecă-n mine strămoşii./Eu vin către voi dintr-un neam/Trecutprin iarna abatoarelor roşii./Eu numai am nume,/La fel ca Ulise/Împuşcielele-n coapse/Cu sâmburi seci dintredeşte./Eu vin dintr-un neam/În careprostia dospeşte/Ca-ntr-o plăcintă curâme:/Cu cât muşti din ea,/Cu atât seînmulţeşte.” (Eu nu mai am nume dinvol. Efectul de seră)

Decembrie 2006

Cuvintele se pot preface în orice,sunt un material cu fantastice posi-bilităţi de a se combina... Aproape

la fel de maleabile ca sunetele în muzică”.Citatul îi aparţineAlinei Beiu-Deşliu ca-re, în cartea sa Temăla insomnie a demon-strat într-o manierămodernă, concisă şiexpresivă o perfectăstăpânire a artei de ascrie. Dar nu stilul es-te prima calitate a Ali-nei Beiu-Deşliu ci capa-citatea de a transmitecititorului mesaje idea-tice şi afective, de a-lface să vadă, fie şi pen-tru o clipă, cu alţi ochilumea în care trăieşte.Este o perspectivă pro-fundă şi, în acelaşitimp, de ansamblu aoamenilor şi locurilorfamiliare, o viziune ori-ginală asupra realităţiicotidiene care sensibi-lizează, fără a eliminanota critică, de analizăminuţioasă,lucidă, une-ori ironică a tot ce ne

înconjoară. Pentru ca un act de creaţie să fiedeplin împlinit, trebuie să existe, de bunăseamă, întotdeauna doi parteneri: creatorul deartă şi acela care o recepţionează. Lecturând ocarte, orice cititor îşi construieşte în minte oimagine proprie, un univers materializator al

cuvintelor. O carte poate fi deci considerată unfilm al cărui scenariu e scris de autor, dar careeste regizat de fiecare cititor în parte.

Pentru mine, cartea Alinei Beiu-Deşliu aînsemnat, înainte de orice, o lecţie despre sin-ceritate, despre curajul de a privi în tine înaintede a-i analiza, judeca şi, uneori, condamna peceilalţi. Din propria mea experienţă de scriitorştiu că în fiecare creator dualitatea om obişnuit-autor de ficţiune este mai mult sau mai puţinantagonistă. Poate de aceea, numai într-o cartedespre sinele individual raportat la inconştientulcolectiv – cum este Temă de insomnie – se potdiseca sentimente şi trăiri atât de intense, au-tentice şi nepervertite de cenzura raţiunii.

Confesiunile autoarei izbutesc să ţeasă otapiserie onirică şi totuşi lucidă care, în loc săascundă realitatea, o încarcă de sensuri, parado-xuri şi valenţe neaşteptate. Povestiri ca Patimi-le, Aniversare sau Instantaneu creează o lume ca-re multora dintre noi ne este familiară, o lumeîn care dramele individuale se joacă pe fundalulsumbru, uneori tragic-ridicol al unei societăţidesprinse din paginile unui roman neorealist.

Scrisă cu sensibilitate, tandreţe, spiritanalitic şi mai ales umor, cartea Alinei Beiu-Deşliu trece prin întreg registrul trăirilor uma-ne, reuşind să ne facă să ne identificăm cu per-sonajele sale, aflate mereu în antagonism cu ceidin jur şi într-o perpetuă căutare de sine. Şi,oricât de puţine şanse ar avea în lumea absur-

dă, opresivă şi dezumanizantăa comunismului desuet, per-sonajele autoarei nu sunt doarnişte simpli supravieţuitori.Păstrându-şi speranţa într-oimposibilă – aşa cum părea peatunci – schimbare, având înc-redere într-un viitor mai bun –oricât de îndepărtat şi incert –dar mai ales păstrându-şi ino-cenţa, simţul ridicolului şi ca-pacitatea de a râde în cele maidificile momente ale existen-ţei, eroii „insomniilor” sunt, înfinalul cărţii, nişte învingători.Câştigă pariul cu Soarta şidreptul la speranţă pentru căau reuşit să înţeleagă, să vadăprin ochii autoarei un adevărsimplu, dar de prea multe oriuitat: viaţa merită nu doar tră-ită, ci descoperită, ca un conti-nent nou, în fiecare zi.

RODICA BRETIN

Temã la insomnie

Galleria degli Uffizi.Plafon (Detalii)

Tondo Donati.Michelangelo

32

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Două regizoare„la ordinea zilei”

Spre sfârşitul anului 2006, printrepremierele cinematografice româ-neşti de lung metraj s-aunumărat şi filmele a do-

uă regizoare, Cristina Nichituş şi Ru-xandra Zenide. Un cineast consacrat,aşadar, Cristina Nichituş, cu două lungmetraje de ficţiune la activ (Pădurea defagi şi Liliacul înfloreşte a doua oară,realizate în 1987 şi – respectiv – 1990),cu zeci de surt metraje şi creaţii docu-mentare în filmografie (printre caresuperbul documentar portretistic M.B.– Doamna cu trandafiri), cu o frumoasăcarieră profesorală la UniversitateaNaţională de Artă Teatrală şi Cinema-tografică şi cu reputate lucrări teoreticepublicate în anii din urmă. Şi un nume„nou”, întrucâtva surprinzător, în fron-tul regizoral românesc, Ruxandra Zeni-de, o tânără cineastă născută în Româ-nia (1975) şi crescută în Elveţia, custudii superioare la Geneva şi la Şcoalade Film FAMU din Praga, aflată acumla primul lung metraj, după câteva scurt metraje(printre care filmul elveţian Dust, premiat laLocarno în 2002 şi Stejarii verzi, vizionat şi înRomânia, în cadrul proiectului „Scurt circuit.Cinci scurt metraje româneşti”, care a reunit şititluri precum Trafic de Cătălin Mitulescu, Uncartuş de Kent şi un pachet de cafea de Cristi Puiu,Visul lui Liviu de Corneliu Porumboiu şi Apar-tamentul de Constantin Popescu). E un fel de aspune – cum am afirmat şi în titlu – că acestedouă regizoare, cu premiere înspre sfârşitul anu-lui trecut, sunt „la ordinea zilei”: practic, filmelelor au apărut şi au dispărut din repertoriile cine-matografice curente, cei care au pierdut filmelelor, Şi totul era nimic şi – respectiv – Ryna în săp-tămâna ieşirii în lume au şanse minime să maigăsească titlurile respective la vreun cinematografdin ţară; este, aceasta, o problemă generală a pro-ducţiei cinematografice naţionale la care cei impli-caţi într-un fel sau altul în destinele filmului româ-nesc este bine şi este normal să reflecteze maiatent. Oricum, cele două regizoare rămân „laordinea zilei”, pentru că despre filmele lor merităsă se vorbească.

„Şi totul era nimic”

După Pădurea de fagi (un film inspi-rat din evenimente petrecute în au-gust 1944, cu un grup de fete în

prim-plan, care asigură funcţionarea centralei tele-fonice de la Tâncăbeşti în agitatele zile ale aceleiveri istorice) şi după Liliacul înfloreşte a doua oară(film cu accente melodramatice, al cărui scenariu– scris de Sorin Holban –, devenit şi piesă deteatru, aduce în prim plan destinul unei tinere fe-mei, interpretate de Emilia Popescu, greu încer-cate de viaţă), scenarista şi regizoarea CristinaNichituş propune spectatorilor, în filmul Şi totulera nimic, o poveste complexă desfăşurată într-uncadru contemporan, în ambianţa unui orăşel deprovincie. Chiar dacă filmul preia, în povestea sa,elemente curente din contextul zilei (refrene alemanelelor şi ale stadioanelor fotbalistice, tentaţiaşi consecinţele unor afaceri ilicite, intrigi amo-roase, ritualuri partinice şi religioase), există, înnaraţiunea cinematografică, un ridicat coeficientde neprevăzut, meandrele intrigii – rod al uneiimaginaţii bogate – conţin situaţii şi răsturnări desituaţii ciudate, care complică finalităţile morale şifilosofice ale peliculei. Filmul debutează cu o sec-venţă care reuneşte toate somităţile orăşelului,prezente la sfinţirea unei noi biserici, ctitorite deo familie localnică, Irina şi Nicolae Busuioc (inter-pretaţi de Andreea Bibiri şi Vlad Ivanov), un cuplucu destin tragic, din pricina unei boli incurabile.Până la acest deznodământ, se petrec, însă, multealte întâmplări dramatice sau stranii. Încă pe par-cursul sfinţirii bisericii (de la începutul filmului),unul dintre personajele marcante ale povestirii,

vedeta locală Adrian Ţâţădemâţă (portretizat deOvidiu Lipan Ţăndărică), un mare maestru al ma-nelelor, convertit la creştinism şi pictura religioasă– el a pictat icoanele bisericii – moare, în condiţiisuspecte, ca urmare a unui atac cerebral subit.Evenimentul, cu zeci, sute de martori, tulbură,fireşte, liniştea orăşelului. Poliţia declanşează oanchetă, pe parcursul căreia ies în evidenţă totfelul de nereguli petrecute în mica urbe, aparacuzaţii de excrocherie şi de afaceri ilicite, perso-najele principale ale intrigii sunt legate între elecu „fire secrete”; la capătul anchetei poliţieneşti –pentru că aminteam de situaţii ciudate – este

arestată Joiţa, păpuşăreasa, personajul cel maitonic al conflictului (care-şi va demonstra fonduloptimist şi prin spectacolele organizate înînchisoare), în interpretarea unei actriţe cu nerv,Anca Sigartău, la care regizoarea a recurs şi înprimul ei film. Pe parcursul acţiunii sunt contu-rate şi alte câteva personaje „vizibile”, printre carepărintele Elefterie, implicat şi în conflictul senti-mental al filmului (cu Adrian Titieni, convingător,în rol), frumoasa Margrit (jucată cu distincţianecesară de Cătălina Mustaţă, în rolul unei fostedansatoare de bar, ajunsă în high-life), poliţistaLoredana (Magda Catone, autoritară şi eficientă),directorul Filimon (Mihai Constantin, un port-retist cu clasa interpretativă a tatălui său), doam-na Preşedintă (Tora Vasilescu, cu stilul ei incon-fundabil), Visarion (Mihai Mălaimare, la rândul luifiresc şi personal). Dintre interpreţi mai amintescpe micuţa Alexandra Velniciuc, pe Vasile Muraru,Gabriel Spahiu, Petre Ciobanu, Maria Buză, Răz-van Popa. Din prestigioasa echipă de realizatori aufăcut parte, printre alţii, directorul de imagineGabriel Kosuth (un remarcabil profesionist, revenit peecranele din ţară după o absenţă destul de îndelungată),reputatul scenograf arh. Dodu Bă-lăşoiu, maestra monta-jului Cristina Ionescu, „domnul Cinema” Anuşavan Sala-manian, autorul coloanei sonore, Teodora Alexandru, au-toarea costumelor, compozitorul Dan Ardelean, devenitfan credincios al muzicii de film.

„Ryna”

Cât despre filmul Ruxandrei DomideRyna, el poate fi considerat, neîndo-ios, un eveniment artistic al anului

2006, îndeosebi în ceea ce priveşte afirmarea şiimpunerea unui „nou val” cinematografic în filmul

românesc. În legătură cu această afir-maţie ar fi de făcut câteva precizări.Filmul este, în fapt, o coproducţieromâno-elveţiană din 2005. Premieraelveţiană a filmului, distribuit de Film-coopi, a avut loc în primăvara anului2006, la scurt timp după aceea filmulfiind vândut unei reţele americane dedistribuţie în cinematografele din Chica-go şi Portland, urmând ca în septembrie2007 să aibă loc, în Statele Unite aleAmericii şi lansarea DVD-ului. Până lapremiera bucureşteană (23 noiembrie2006), filmul Ryna – sau regizoarea lui,sau principala interpretă, DorotheeaPetre – a fost distins cu importante pre-mii internaţionale, la festivaluri dinGeneva, Bordeaux, Manheim-Heidelberg,Cottbus, Milano, Cluj, Constanţa, Anno-nay, Tromso, Napoli, Valencia. Preci-zarea pe care am intenţionat-o vizează

întârzierea lansării filmului pe piaţa cinemato-grafică românească: practic, este dereglată însăşicronologia „noului val” românesc, lansat publicprin filmele de la mijlocul anului trecut Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu şiA fost sau n-a fost de Corneliu Porumboiu. Or, fil-mul Ruxandrei Zenide Ryna face parte, neîndoios,din aceeaşi familie spirituală cu filmele celorlalţitineri regizori ai momentului, Cătălin Mitulescu,Corneliu Porumboiu, Titus Muntean sau multregretatul Cristian Nemescu (al cărui filmCalifornia Driving va putea fi văzut în acest an).Ba mai mult: practic, Dorotheea Petre, distinsăanul trecut la Cannes, în secţiunea „Un certainregard”, cu premiul de intrepretare feminină pen-tru rolul (frumos şi acela) din Cum mi-am petrecutsfârşitul lumii, a fost descoperită întâi de autoareafilmului Ryna, un film care poartă numele întru-câtva exotic al personajului interpretat de tânăraactriţă. Ryna este o fată de 16 ani dintr-o micăaşezare a Deltei Dunării, o adolescentă careîncearcă să-şi regăsească identitatea şi femini-tatea, sacrificată din pricina unei meserii aride –aceea de mecanic-auto –, a unui tată despotic şi amodului de viaţă ancestral în care-şi duce viaţacomunitatea din deltă. Dincolo de povestea fetei,care trece printr-o dureroasă experienţă de viaţăîn tentativa depăşirii propriei condiţii, filmulRuxandrei Zenide izbuteşte un nuanţat portretcolectiv, al micii comunităţi aduse pe ecran, alfamiliei Rynei, cu un tată autoritar dar, până laproba contrarie, chibzuit (văzut cu discernământde interpretul său, Valentin Popescu, într-unul dinrolurile importante ale carierei sale), cu o mamăsupusă, care nu iese din vorba soţului (AuraCălăraşu), cu un bunic simpatic şi prietenos, con-fident de încredere al Rynei (în rolul lui Tataie, uninterpret care vine dinspre anii de început ai ci-nematografiei româneşti etatizate, Nicolae Pra-ida), dintre interpreţii celorlalte personaje remar-cându-se Mathieu Roze, Theodor Delciu, GeorgeCustura, Radu Romaniuc, Constantin Ghenescu,Dana Talos, George Robu, Oxana Moravec. Ade-vărata performanţă interpretativă aparţine, însă,Dorotheei Petre, care creează un personaj ataşant,credibil şi bogat sufleteşte, pe bună dreptate răs-plătit cu premii de importante jurii internaţionale.Regizoarea s-a bazat pe scenariul promiţător sem-nat de Marek Epstein, cu dialoguri adaptate deAndreea Vălean, şi a colaborat cu un talentat ope-rator din tânăra generaţie, Marius Panduru, auto-rul unei imagini care pune în lumini relevantelumea deltei, cu peisajele şi oamenii ei. Au maicolaborat cu regizoarea scenograful DanielRăduţă, Ioachim Stroe şi Jean-Paul Cardinaux(montaj), Alexandru Dragomir şi Sebastian Zsem-lye (sunet), Monica Răduţă şi Nicolae Ferrari (cos-tume) şi n-aş trece repede peste faptul că producă-torul român al filmului a fost Cătălin Mitulescu.

CÃLIN CÃLIMAN

Cine · evenimente

Adevărata performanţă interpretativă aparţine, însă,Dorotheei Petre, care creeazăun personaj ataşant, credibilşi bogat sufleteşte, pe bunădreptate răsplătit cu premii

de importante jurii internaţionale.

33

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

Luna decembrie a reactivat cinefililorbucureşteni reflexe cinefile care,dintr-un motiv sau altul, au fost per-turbate. Două sunt festivalurile care

au revenit redefinindu-se, au mobilizat un publicnumeros şi pasionat şi au oferit motive de optimismprivind viitorul cineaştilor de pe meleagurile noas-tre. Merită să le acordăm o atenţie specială, mai alespentru că ne-au făcut să uităm puţin situaţia dezas-truoasă a sălilor de cinema din România, al cărornumăr nu mai trece în acest moment cu mult peste40.

Cinemaiubit

Festivalul internaţional al filmului stu-denţesc botezat afectuos Cinemaiubit(de cea care l-a iniţiat, regizoarea şi

profesoara Elisabeta Bostan) a fost aşteptat maimult ca altădată nu numai pentru că a ajuns la ediţiaa X-a. După ce anul trecut el nu a avut loc, din moti-ve financiare, revenirea sa a căpătat dimensiunileunei renaşteri, mai ales că anul 2006 a fost anuldebuturilor răsunătoare în lung-metraj ale unor foştipremianţi ai acestui festival de scurt metraje stu-denţeşti. Unul dintre ei, Corneliu Porumboiu, câşti-gătorul unui prestigios premiu Caméra d`or la Can-nes cu A fost sau n-a fost, a fost de această datămembru în juriu iar prezenţa sa a tăiat unor comen-tatori cheful de a minimaliza importanţa acesteicompetiţii care atrage atenţia producătorilor asupraunor nume creditate de succesul primelor lor pro-ducţii studenţeşti.

Ediţia 2006 n-a fost cea mai strălucitoare dinistoria festivalului. Poate că o selecţie mai severă arfi pus mai bine în valoare filmele reuşite, nu puţinela număr. Chiar dacă vârfurile de anul acesta n-auegalat filmele de şcoală ale lui Cătălin Mitulescu,Cristian Mungiu, Hano Hoffer sau ale deja amintitu-lui Porumboiu, au dovedit că au ceva de spus câţiva

dintre concurenţii de acum, cei mai mulţi dintre eifiind reţinuţi în palmares.

Ca impresie generală, s-a remarcat o maimare diversitate tematică, o mai imaginativă tratarea sunetului şi montajului (contribuţia specializăriiMultimedia se cere menţionată) şi un mai mare

aplomb al tinerelor regizoare. Acestea din urmă auocupat locuri importante în palmares: Iulia Rugină asemnat pelicula câştigătoare a Premiului special aljuriului, Vineri, în jur de 11 (ea făcând o bună impre-sie şi cu Bună Cristina, pa Cristina!), Adina Pintiliea cucerit Premiul Criticii, afirmându-se ca o promi-siune de autor prin filmele sale din competiţie,Balastiera#106 şi Frica domnului G, iar MirunaBoruzescu a câştigat şi Premiul pentru film experi-mental de 35 mm cu scurt-metrajul Carne dar şiPremiul „Paul Călinescu” pentru documentar cuSteaua. Dacă ne gândim că şi Marele Premiu a fostcâştigat tot de o studentă, norvegiana Katja EydeJacobsen cu puternica dramă de familie To theMoon, putem spune că Cinemaiubit 2006 a fost oediţie a regizoarelor.

Ele nu au acaparat toate premiile impor-tante, pentru că Paul Negoescu a câştigat Premiulpentru regie cu admirabilul film minimalist Examen,al cărui protagonist, Tudor Aaron Istodor a cuceritPremiul pentru interpretare masculină. Echivalentulfeminin al acestui premiu a revenit Irinei Velcescupentru rolul din Vineri, în jur de 11, o altă studentăde la UNATC, deseori distribuită în pelicule studen-ţeşti şi profesioniste, Ana Ularu, câştigând PremiulRectorului.

Palmaresul mai propune şi alte nume caremerită reţinute, ca de pildă Mihai Sibianu, câştigă-tor al premiuluoi de imagine pentru Krafftebing sauBarna Nemeth, câştigător al Premiului pentru docu-mentar „Victor Iliu” pentru Urmuz. La SecţiuneaFilmelor experimentale a câştigat Ploaia deConstantina Mihăilă, absolventă a MasteruluiMutimedia-Animaţie de la UNATC, recent premiatăla Festivalul de la Belgrad, în timp ce Premiul pen-tru animaţie a plecat la Cluj, fiind câştigat de Cecilia

Falemi de la Universitatea Sapientia cu simpaticaglumă despre integrare europeană Uciderea mieilor.Ediţia a X-a a Festivalului Cinemaiubit a lansatdestule promisiuni dar şi întrebări referitoare laadaptarea învăţământului cinematografic la revoluţiadigitală cu ale cărei provocări ne confruntăm zi dezi.

Festivalul filmului francez

După ce, timp de trei ani, publicului bu-cureştean i s-a oferit o doză masivă depelicule din Franţa în manifestarea

anuală Sărbătoarea filmului francez, evenimentul aapărut în decembrie 2006 „rebrenduit”, cum e lamodă să spui acum, sub numele Festivalul filmuluifrancez. O nouă ediţie în care a contat mai mult ca-litatea decât cantitatea şi care a grupat, în secţiunile„Avanpremiere”, „Marele ecran” şi „Formidabil!”pelicule care au încercat să devină „o oglindă aîntregii diversităţi a inspiraţiilor, genurilor şi sti-lurilor, care este marca reală a cinematografuluifrancez de azi”, cum declarau organizatorii.

S-au văzut filme cu mare deschidere la pub-lic precum comedia subtilă Un loc în faţă de DanieleThompson, candidata Franţei în cursa Oscarurilor2007, comedia poliţistă OSS 177-Cairo, cuibul spi-onilor de Michel Hazanavicius sau comedia sentimen-tală Vă găsesc fermecător de Isabelle Mergault.Acesta din urmă a fost cel mai agreat de publicgraţie în primul rând subiectului: este povestea uneitinere românce care, în urma unui anunţ la micapublicitate, pleacă în Franţa pentru a lucra la fermaunui recent văduv. Cuceresc, în această peliculă, situ-aţiile şi portretele comice, dar mai ales recitalurileactoriceşti oferite de Michel Blanc şi Medeea Mari-nescu. Actriţa Teatrului Naţional dovedeşte că a tre-cut cu succes de la farmecul ingenuităţii afirmat dela debutul său în Maria Mirabela, la un fin registrual interpretării demn de toată admiraţia. Este, separe, începutul unei cariere internaţionale pentruMedeea Marinescu, intrată acum în clubul actorilorromâni solicitaţi în producţii străine din care mai facparte Maia Morgenstern, Marcel Iureş sau OanaPellea.

Că cinematografia franceză propune, înacest moment, destule filme bine scrise şi binejucate ne-au mai convins Lemming de Dominik Moll,din distribuţia căruia străluceşte Charlotte Ram-pling, Lumea lui Charlie de Nicole Garcia, cu JeanPierre Bacri, excelentul actor pe care l-am regăsit şiîn Gustul altora de Agnees Jaoui sau Câteva zile înseptembrie de Santiago Amigorena cu Juliette Bino-che şi John Turtturro în rolurile principale. Prezenţafermecătorului film Azur şi Asmar de Michel Ocelotîn selecţie atestă importanţa lung-metrajului de ani-maţie în contextul cinematografului francez de azi.Cu titluri care vor apărea în programarea curentă,acest Festival al filmului francez a depus din noumărturie despre vitalitatea cinematografică a Fran-ţei, bazată pe o legislaţie şi pe un sistem de func-ţionare care ar trebui să ne servească şi nouă dreptmodel.

DANA DUMA

Festivaluri redefinite

Este, se pare, începutul uneicariere internaţionale pentruMedeea Marinescu, intratăacum în clubul actorilor

români solicitaţi în producţiistrăine din care mai fac parte

Maia Morgenstern, MarcelIureş sau Oana Pellea.

Medeea Marinescu şi Michel Blanc

Isabelle Huppert în Surorile supărate

34

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Neoriginalitatea conceptuală a lui Lei-bniz trebuie să ni se infăţişeze drept otrăsătură nesemnificativă în asambla-

rea prezentului demers comparativ. Totuşi, ea secuvine semnalată în mod obiectiv, urcând cu repezi-ciune pe firul istoric-ontologic printr-o incursiune întrei paşi. În studiul introductiv la Monadologia(Bucureşti, Humanitas, 1994), Dan Bădărău alăturăconceptului de „monadă” o sursă iniţial pythagore-ică, ulterior împrumutată de Platon în Fileb şi, multmai târziu, răspândită (sec. XII) la platonicienii creş-tini ai Apusului sub câteva forme sintactice înrudite(„res monadicum” sau „esse monadicum”). Motivulpentru care turnura acestei prime surse conceptualeascunde în ea şi o câtime paradoxală, va reprezentaun prilej de analiză viitoare.

Urcând dinspre Antichitate înspre Evul Me-diu, putem identifica şi sursa secundă a construcţieileibniziene – nominalismul. Caracteristica principalăpe care o am, aici, în vedere este transgresarea unorforme moştenite sau, pur şi simplu, a unor obiş-nuinţe mai vechi. Actul nominalist echivalează cuadâncirea unei „cezuri” ontologice, cu inerenta iden-tificare a unui hiatus ignorat până atunci prininerţia perpetuării unor pattern-uri degândire. Concepţia conform căreia „înnatură nu există decât indivizi” (DunsScot, Durand de Saint Pourcain) e undrum gata bătătorit pentru filosoful ger-man şi, în consecinţă, mai uşor de par-curs.

Mi-a mai rămas de menţionatpunctual şi ultima sursă din mănunchiulcelor trei. Este vorba despre studiul luiGiordano Bruno De monade, numero etfigura. Prin aceasta, ca şi prin celelaltedouă (laolaltă însă şi cu alte elementefondatoare) câteva rotiţe din angrenajulmetafizicii tradiţionale suferă unele pla-samente noi. Voi zăbovi în cele ce urmea-ză asupra unei riguroase mutaţii, în planontologic.

***

Leibniz participă la conturarea uneialternative istorice. Secolul XVIII (cuprefigurări mai timpurii chiar) deţine

în mare parte prerogativele saltului dinspre „colec-tiv” înspre „individual”. Răsturnarea de perspectivăstă în renunţarea la elementul depreciativ corelatdiversităţii (de-a lungul esenţialismului, de fapt, de laPlaton, Aristotel, prin medievalitate şi până laHegel). Trecerea pentru atâta vreme a diversităţiisub tăcere, „cenzură” şi repudiere, naşte un efectadvers, înteţit, întrucâtva psihanalizabil, în măsuraîn care problema diversităţii individualiilor revine înmintea noilor gânditori ca o chestiune pur obsesivă.Intensitatea dorinţei de a „reconstrui” metafizicasub un alt „program metodologic”, rezidă, poate, şiîntr-o acumulare de frustrări născută din îndelunga-ta desfăşurare a istoriei într-un singur sens.

Leibniz prezintă monadele ca modelele noiiindividualităţi. Chiar dacă ele pot fi reunite subimaginea „atomilor naturii”, totuşi detaşarea de ato-mism este lesne perceptibilă prin postularea intran-sigentului principiu al exhaustivei deosebiri a ori-căreia faţă de oricare alta. Acest principiu este, defapt, unul pur pasiv şi înglobează o puternică tentăizolaţionistă. Imposibilitatea comunicării între mo-nade e asigurată prin chiar construcţia lor primară(reductibilă la proprietatea de a fi simplă, lipsită depărţi, străină de orice fel de asamblare sau con-strucţie din varii elemente, aşadar lipsită de posibi-litatea comunicării sau interacţiunii prin aceea că nudeţine un statut de compositum).

Fibra internă şi personală a entităţii imagi-nate de Leibniz e definibilă în doi paşi. Primulvizează raportul dintre element şi oricare alt ele-ment (monadă vs. monadă) şi a fost schiţat în para-graful anterior. Cel de-al doilea problematizeazăraportul dintre element şi context (monadă vs.univers), iar acesta pare a veni cumva în contradicţiecu cel dintâi. Principiul secund postulează o anumităcapacitate a monadei de a oglindi într-însa restuluniversului. Rostul principiului poate fi privit bino-mic, ca o dublă soluţionare, în sensul în care întâi serezolvă problema comunicării dintre monade şi apoi,tot prin el, se enunţă una dintre premisele care înte-meiază concluzia: „harmonia universalis, harmoniarerum”.

Faptul că substanţa nu poate primi nimic dinafară şi că, implicit, ea se sustrage oricărei cauza-lităţi prin care ar putea fi determinată de către oaltă substanţă, descrie teza leibniziană mai mult caun act de separaţie absolută, subsumându-i o compo-nentă fracţionară. Conexiunea dintre elemente esteun act ulterior, soluţionat prin ipoteza armonieiprestabilite. Impenetrabilitatea unei substanţe indi-viduale se justifică prin faptul că ea conţine ins-cripţionate în sine însăşi toate adevărurile posibile

(trecute, prezente şi viitoare) privitoare la subiect.Urmarea logică devine, astfel, separaţia absolută(dar la fel de logică), captivitatea sub o cupolă de sti-clă impenetrabilă şi insensibilă la mişcări exterioare.Metafora oglindirii conţine soluţionarea acestei se-paraţii, deoarece explicitează determinarea completăa individului prin înglobarea lui într-un tot al co-apa-rtenenţei la o lume compusă.

***

Analogia dintre social şi metafizică, în-treţesătura dintre elementele celor do-uă sfere delimitate conceptual, se regă-

sesc înăuntrul exerciţiului raţionalist. Explicaţiaacestei împletiri (aparent forţate) ar putea sta chiarîn miezul demersului raţionalist de restructurare şireorientare a gândirii.

Motivul pentru care inerenta „apetenţă” a ra-ţionalismului de a împleti ontologia cu problematicasocială poate fi considerată o pornire paradoxală, vafi expus în continuare şi va purta însemnul unei exp-licitări comparative (între două elemente aşezate îndeplină opoziţie). Întâi, să reamintesc justificareaintersectării celor două planuri. Din imposibilitateaconfundării individualelor (şi neputinţa – fundamen-tată ontologic – dea stabili existenţaunor substanţe in-discernabile unelede celelalte) decur-ge – în chip rigu-ros, prin transferulînăuntrul altei pro-blematici – că, devreme ce societateapare a fi o constru-cţie fundamentatăîntr-un model natu-ral, individul ar tre-bui să înglobezeaceleaşi caracteris-tici, reductibile laindividualitate, uni-citate, etc. Trans-ferul se produce,aşadar, la nivelulelementar al indi-vidului în societate.Abstracţia metafiz-ică reclamă recu-noaşterea construc-ţiei individului du-pă un tipar similarşi total conformplanului ontologicde a privi elemen-tele individuale cadiverse, unice, inco-nfundabile. Aceastava reprezenta pen-tru Bentham unbun prilej de a con-testa realitatea so-cietăţii (în sens tra-

diţional platonician, aristotelician, hegelian) şi de apropune mutarea accentului pe problema indivizilorseparaţi, diferiţi, distincţi.

Pornirea paradoxală (de care pomeneam an-terior) se naşte, oarecum, din destinul unui traseucomun. Dacă Antichitatea corespunde, în chip ma-joritar, tendinţelor colectiviste şi concepţiei univer-saliilor, epoca modernă coincide (deloc întâmplător)cu o intransigentă mutaţie intelectuală. Interesanteste tocmai destinul comun al celor două mari „riva-lităţi” ale modernităţii (raţionalism vs. empirism), dea postula un principiu asemănător. În ambele cazurise are în vedere o pastişare a individului (exprimatla un nivel social) plecând de la un model naturalprestabilit. Iar concluziile care vizează caracterulpur individual, pornesc de la şi se mulează pe schele-tul unui tipar ontologic natural. Recunoaşterea şipunctarea individualismului sunt ipostaze ale acestuidestin comun. Deosebirile intervin la nivelul asam-blării, al co-apartenenţei la un sistem comun, univer-sal. Întrebarea fundamentală este: există un punctcomun al reasamblării individualelor discernabilesau se pot ele reuni sub egida unei conlucrări careţine de un eventual raport de coordonare, eventual

chiar de supra-ordonare?Aşadar, să fie destinul individului

unul social sau anti-social? Cu privire laacest aspect, există şi aici o opoziţie prin-cipială, însă plină de stranii asemănări.Faptul că monada (deci, individul) oglin-deşte restul universului într-însa (adicăcelelalte monade separate şi distincte, ase-menea ei) justifică, după cum căutam aspune la început, prezenţa armoniei univer-sale şi ideea celei mai bune lumi posibile.Principiul pur pasiv al oglindirii universu-lui, adânc înfipt de către Leibniz în loculunei relaţionări cauzale obişnuite, permitejustificarea unui univers interconectatarmonic. Optimismul leibnizian survine cao consecinţă logică – „nimic nu e incult,steril şi mort în Univers” (Monadologia,Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, pag. 74).

Asemănarea „nepotrivită” pe care vreau să o reliefezaici, se naşte din alăturarea unor momente des-părţite de o uriaşă prăpastie (a istoriei, dar şi aproblematicii care dezbate raportul universal-indivi-dual şi preeminenţa unuia asupra celuilalt). LaAristotel, „zoon politikon” se distinge printr-o puter-nică (şi înnăscută) natură socială şi esenţialmentecomunitară. Inerţia socială e definibilă prin punereacap la cap a asemănărilor dintre indivizi, nicidecuma deosebirilor. Totuşi, la fel ca şi Leibniz, Aristoteltrădează o atitudine optimistă, pe deplin confidentăîn buna desfăşurare a mersului social şi a mecanis-mului angrenat. E, aşadar, uşor să detectăm o pozi-ţie comună la un nivel concluziv, deşi premisele suntvizibil antagonice, tinzând să se excludă reciproc.

ALEXANDRU ªTEFÃNESCU

Leibniz ºi individualul

Galeria degliUffizi

şi PalazzoVecchio

35

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

CRISTINA BREBAN: Dragă Alexandru, încă odată îţi mulţumim, eu şi soţul meu, precum şi invita-ta noastră, poeta Aura Christi, pentru cele două seriexcepţionale Schumann pe care ni le-ai oferit împre-ună cu complicii tăi din Romanian Piano Trio. V-amascultat deja la Braşov (cu o altă poetă, Ana Mure-şanu), în septembrie, când debuta acest turneuSchumann (maraton!), dar „doar” Concertul, nu şiRecitalul, ca aici, la Bucureşti. Am fost bucuroşi odată în plus să te auzim cântând Concertul pentruvioară de Schumann pentru că „răspundeai”astfel, după 4 sau 5 ani, întrebării lui Nicolae,ţii minte, după splendida ta prestaţie cuConcertul pentru vioară de Glazunov, într-unoraş de lângă Paris...

ALEXANDRU TOMESCU: Da, era în seria deconcerte cu orchestra Ile de France din2000...

...eram la noi acasă în rue Littré, înMontparnasse, şi el te-a întrebat dacă ai înplan să cânţi şi Concertul pentru vioară deSchumann... căci este foarte frumos „deşi nuare cantilenă” spunea el... Ei bine, îl faci într-adevăr să fie magnific! Acest concert dedicatlui Joachim, care a refuzat să-l cânte şi l-adepus într-o bibliotecă la Berlin, după cumaflăm din prezentarea voastră din program, iarapoi nu s-a cântat timp de 80 de ani...

...„re-descoperit” cam prin 1937 şi foar-te puţin cântat, a avut mereu o „reputa-ţie proastă”, considerat „plicticos” etc. Dar…am reuşit să schimb părerea ascultătorilordespre acest concert!

Splendid!

La început, chiar si muzicienii din or-chestre erau mai reticenţi, după concert însămi-au spus întotdeauna că au descoperit o luc-rare de excepţie.

Îi felicităm de asemenea şi pe ceilalţi doiartişti, atât pentru interpretarea – remarca-bilă! – a concertelor, respectiv Concertul în laminor pentru pian şi orchestră op. 54 – HoriaMihail şi Concertul în la minor pentru violon-cel şi orchestră op. 129 – Răzvan Suma, câtşi pentru cea a pieselor din Recital („Stückeim Volkston” pentru violoncel şi pian, op. 102,„Kinderszenen” pentru pian, op. 15 şi Sonata nr. 1în la minor pentru vioară şi pian, op. 105). Apropode Recital, Trio-ul vostru este impresionant de sudat,complicitatea voastră profundă, comunicaţi aproapefără nici o privire sau vreun semn. Aproape... vă invi-diez!

Suntem azi în 1 decembrie, ne aflăm (vă aflaţi)aproape de sfârşitul „turneului Schumann” al Trio-ului vostru. (Romanian Piano Trio în turneu naţionalSchumann). Este o foarte mare reuşită din toate punc-tele de vedere. Săli arhipline, lume în picioare la mas-ter-class, mediatizare excepţională, cronici, ecouri en-

tuziaste. Mai aveţi Timişoara, săptămâna viitoare şiConstanţa – următoarea.

Dar, să rezumăm puţin în ce a constat „acţi-unea”: „Turneul Schumann” s-a derulat deci pe operioadă de trei luni, 15 septembrie – 15 decembrie,în 13 oraşe: Braşov, Botoşani, Târgu-Mureş, Craiova,Cluj-Napoca, Sibiu, Oradea, Iaşi, Bacău, Bucureşti,

Timişoara, Râmnicu Vâlcea şi Constanţa. Cu un pro-gram ce a cuprins, în fiecare oraş: în prima zi unConcert cu orchestră (Concertele lui Schumann pentruvioară, pentru violoncel şi respectiv pentru pian şiorchestră), de fiecare dată cu orchestra simfonică(Filarmonica) din oraşul respectiv, apoi într-o altă ziun Recital (am văzut programul lui adineaori) fiecare

pe instrumentele respective şi apoi Trio-ul nr.2în fa major op. 80) şi, în interval, încă o zi –Master-class la liceul de muzică din localitatearespectivă.

Cum aţi reuşit să puneţi pe picioare unproiect de o asemenea anvergură şi nivel? Şi...de ce acest turneu? A cui a fost ideea? De ceSchumann? Cine v-a ajutat la realizarea proiec-tului? Dar pentru obţinerea sponsorizării şi aparteneriatelor media?

Ideea a fost a lui Horia, însă am lucrattoţi trei la concretizarea ei. Cred că aceastăcooperare dintre noi a fost de altfel şi una din-tre cheile succesului organizării acestui tur-neu. În mod cert, lucrând pe cont propriu, niciunul dintre noi nu ar fi putut duce singur labun sfârşit întregul proiect. Primele câtevaluni am lucrat singuri, apoi din luna martie nis-a alăturat una dintre cele mai importantecompanii de PR din România, şi anumeMindshare, parte a grupului Ogilvy. Sprijinullor a fost absolut esenţial, atât pe parcursulpregătirii turneului, cât şi pe parcursul des-făşurării acestuia.

De asemenea, foarte multe alte per-soane ne-au ajutat pe parcursul derulării în-tregului proiect. Neputând să-i amintesc petoţi aici, doresc însă să le mulţumesc atât înnumele meu, cât şi al colegilor mei.

Apropo de întrebarea „De ce Schumann?”în programul de sală spuneţi, neaşteptat, darcât de frumos: „Este oare acesta momentuloportun în care să ne amintim de RobertSchumann? Să-i ascultăm muzica, să-i dămviaţă în sălile de concert şi să medităm asupraei? Răspunsul nostru este afirmativ, deoareceprin muzica sa putem redescoperi poezia pecare lumea noastră contemporană pare să o fipierdut. Vom argumenta acest răspuns în fie-

care dintre concertele cuprinse în itinerarul pe care îlpropunem”...

...Şi, de asemenea, din cauza marii aniversăria lui Mozart de anul acesta (aniversarea a 250 de anide la naşterea sa – n. C.B.), Schumann (2006: 150de ani de la moartea sa – n. C.B.) a fost lăsat puţinîn umbră. Pe scurt, aş putea spune că am ales săcântăm Schumann fiindcă a fost un an Mozart!

Cum aţi fost primiţi în oraşele în care aţi cân-tat?

Peste tot am fost foarte bine primiţi. Mai multchiar, în câteva dintre oraşe reacţia publicului a fostatât de entuziastă încât pentru un moment ne-amcrezut la un concert pop! Într-un singur liceu ni s-acerut... să facem o cerere pentru un master-classşi... se va aproba. La Cluj, sala de master-class adevenit neîncăpătoare şi foarte mulţi elevi au stat înpicioare! Am dorit să discutăm liber cu colegii noştrimai tineri, într-o atmosferă mai decontractată, ade-seori cu o latură umoristică, dar despre lucruri seri-oase, cum se pregăteşte un concurs, un concert, cumse derulează o carieră. În aceste master-class-uricopiii de la liceele de muzică au ocazia să ne vadă„pe viu”, cântăm împreună, ne pun întrebări... Le-amdat fiecare dintre noi adresa de e-mail şi zeci şi zecide tineri ne consultă, ne cer sfaturi. Primim foartemulte scrisori. Cu mulţumiri, dar şi cu întrebări.

Dar profesorii, cum au primit această nouă me-todă pedagogică?

Cei mai mulţi – foarte bine! Au participat

Cristina BREBAN în dialog cu Alexandru TOMESCUTrei tineri virtuoşi români fac un turneu prin România – Anul Schumann – pentru a-i seduce pe tineri la muzica clasică

MusicON – un concept inovator de prezentare a muzicii clasice

Bucureşti, 2006 -- Romanian Piano Trio organizează MusicON, primul turneu de anvergură naţională al unei for-maţii camerale, creat pentru a interveni şi a crea valoare în viaţa muzicală autohtonă. Proiectul MusicON intenţionează să pună muzica clasică într-o nouă lumină. Utilizând o imagine revigorantă,aproape neconvenţională, acesta prezintă o mică parte a operei lui Schumann într-o lume în care mulţi – mai alescei tineri – nu mai au timp să intre într-o sală de concert. Premisa de la care au pornit cei trei artişti a fost aceea că dinamica societăţii în care trăim prezintă atât avantajecât şi dezavantaje. Astfel, generaţia noastră are acces la mai multe informaţii ca niciodată, există o bogăţie decunoştinţe într-un număr aparent infinit de subiecte. Această abundenţă a informaţiei a creat o cultură care, deşimai diversificată, este, ironic, mai divizată şi mai izolată ca oricând. Parafrazându-l pe lordul Yehudi Menuhin,iniţiatorii acestui proiect cred că arta este singura speranţă a umanităţii.„Suntem ferm convinşi că avem puterea şi datoria de a participa la eforturile comunităţii artistice de a revitalizaarta şi de a-i regenera rolul manifest. Acest lucru necesită energie, inventivitate şi speranţă. Ca muzicieni, putem,şi de fapt este imperios necesar să fim parte activă la problemele contemporane. Este oare acesta momentul oportun în care să ne amintim de Robert Schumann? Să-i ascultăm muzica, să-i dăm viaţă în sălile de concert şisă medităm asupra ei? Răspunsul nostru este afirmativ, deoarece prin muzica sa putem redescoperi poezia pe carelumea noastră contemporană pare să o fi pierdut”, a declarat Horia Mihail. Fiecare dintre concertele cuprinse înitinerarul muzical propus va constitui un argument în favoarea acestui răspuns. Convinşi că arta nu este o formă învechită de comunicare în această lume dinamică, ci singura speranţă a umanităţii, cei trei muzicieni au pus bazele proiectului MusicOn, pentru a demonstra că decizia de a reveni pentrua trăi şi cânta în România a fost cea corectă.

ViolonistulAlexandru Tomescu.Foto: Cristina Breban

36

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

şi ei la masster-class şi mulţi au fost „câştigaţi”de metodă şi de rezultat.

Dragă Alexandru, suntem extrem de bucuroşi,şi eu şi soţul meu, Nicolae Breban, de reuşitaexcepţională a acestei splendide, îndrăzneţe „aventuri”a Trio-ului vostru. În ce te priveşte, te urmărim (cuinteres!) de peste 7 ani, nu-i aşa? Te-am ascultat şi înFranţa şi în România, de câte ori am avut ocazia,şi... am fost mândri de tine şi de evoluţia ta. Acum,când eşti un adevărat Maestru al viorii, de cinci anisolist concertist al Orchestrei Naţionale Radio şi,împreună cu prietenii tăi, pianistul Horia Mihail şivioloncelistul Răzvan Suma, vă „încărcaţi” cu respon-sabilitatea – pe care o consideraţi o datorie – de a-iajuta, activ şi direct, pe tinerii muzicieni care vă vorurma şi, mai mult, cuaceea de a „participa laeforturile comunităţii ar-tistice de a revitaliza artaşi de a-i regenera rolulmanifest”, cum scrieţi înprogram, nu pot să nuevoc amintirea primeinoastre întâlniri din1999. Spre sfârşitul luioctombrie (poate înce-putul lui noiembrie?) lo-cuind atunci, cu soţulmeu, la Paris, am avutplăcerea să te cunosc (tri-mis de sora mea, apropi-ată ţie prin „lumea vi-orii”) şi apoi, graţie invi-taţiilor pe care mi le-aidat, să te ascult de-a lun-gul Concursului Interna-ţional Marguerite Long-Jacques Thibaud la careparticipai; unde am pututsă urmăresc competiţia dela început până la sfârşit,etapă de etapă, iar înfinală, am avut rara oca-zie de a mă bucura ală-turi de tine de câştigareapremiului II la acest foar-te prestigios concurs (du-pă ştiinţa mea, cel maiimportant concurs euro-pean). Câştigarea pentruprima dată a unui pre-miu foarte important, apremiului II – „DeuxiemeGrand Prix Yehudi Menu-hin – Ville de Paris” (plus un „Prix Spécial, Prix dela SACEM” acordat pentru „Recital”) de către unRomân, singurul Român într-un grup de 100 de con-curenţi prezenţi la „preliminarii” şi din care făceaparte „crema” tinerilor interpreţi la vioară din întrea-ga lume: Japonia (mulţi), Coreea, Franţa (gazda!),Canada, America de Sud, Rusia etc. Câteva lucrurim-au impresionat la tânărul de 23 de ani, cuaparenţă timidă, de atunci. În primul rând faptul căte-ai bucurat nespus de mult şi ai răsuflat uşurat cândai trecut de... preliminarii (când din 100 aţi rămas„doar” 60!), tu care erai de o lună câştigătorul pre-miului I la Concursul George Enescu! „Nu, Cristina,mi-ai spus, orice concurs poate fi luat sau pierdut,oricine ai fi”. Au urmat aproximativ 2 săptămâni încare din 60 aţi rămas 40, apoi 20 (sau cam aşa ceva)şi, în fine, 6, finaliştii! Spre emoţia mea extremă, ţinminte că la semifinală ai intrat primul în concurs...

Şi în finală şi în semifinală.

Un dezavantaj, cert, de a evolua primul.Publicul, juriul, toţi rămânem cu impresia mai puter-nică a ultimului concurent! Dar a mai fost ceva carem-a contrariat pentru tine atunci şi încă nu uit: launa din faze, pe scena goală şi, mi se părea, teribilde rece şi neprietenoasă în acel început de dimineaţăgri, un soi de aparat, microfon sau ce putea să fie?,pârâia foarte zgomotos, când te aşteptai mai puţin, detresăream cu toţii în sală şi nimeni nu a intervenit!Tu ai continuat să cânţi concentrat şi ţi-ai terminatcu brio programul. Foarte aplaudat de cei, destul denumeroşi, care ne aflam în sală. La ceilalţi nu a maipârâit nici un aparat pe scenă... Nici asta nu ţi s-apărut atunci un mare ghinion. Mai ţin minte că foartemulţi dintre concurenţi (absolvenţi ai unor Conser-vatoare prestigioase din Occident) veneau însoţiţi de oechipă întreagă de psihologi şi medici plus părinţii,erau cazaţi la hoteluri bune... În timp ce Românulnostru era singur, găzduit modest la prieteni şi mâncala cantină. Nu mi s-a părut atunci că asta te-a jenatprea tare. Nu o să uit niciodată finala care a avut locîn sala Olivier Messiaen de la Radio France. Eramcu o prietenă, tot franco-româncă, şi „ţineam pumnii”,

pentru tine, dar şi pentru România! Cei şase finaliştieraţi (am şi acum programul): Hou Yi-Jia, o chinezo-canadiană, eleva lui Sir Yehudi Menuhin care tocmaimurise, Alexis Cardenas, din Venezuela, absolvent alConservatorului din Paris, Ju-Young Baek, din Coreeade Sud, Svetlan Rusev, ce reprezenta Bulgaria, AlinaPogotskin din Rusia şi cu tine, reprezentând Ro-mânia. Rusoaica a cântat o sonatină de Schubert,coreeanca – Fantezia pe o temă din Carmen deSarasate, Cardenas, venezueleanul, un contemporanfrancez, Charles Chaynes, bulgarul un Capriciu deSaint-Saens, iar tu: Fantezia op. 131 de... RobertSchumann. (Deja Schumann...) Iar apoi, toti şase aţiinterpretat, cu Orchestre Philarmonique de RadioFrance, Concertul pentru vioară şi orchestră în remajor opus 47 de Jean Sibelius. Ai fost primul care

ai cântat în finală. Pentru tine a fost desigur foarteangoasant să asculţi şi să aştepţi să se cânte de încă5 ori tot concertul...

40 de minute de fiecare dată!

De atunci ştiu bine Concertul pentru vioară şiorchestră de Sibelius şi îmi este foarte drag. Ştiam căHou Yi-Jia este favorită ca elevă a lui Menuhin şi, înplus, ea cânta pe un Stradivarius... Ţin minte că mi-ai povestit, mândru, că tu îţi cumpăraseşi vioara dinUngaria, din banii tăi, pentru enorma sumă de 7 sau800 de mărci... Am fost extrem de impresionaţi în sa-lă când, după anunţarea premiilor, a urcat (era săspun „a ţâşnit!») imediat pe scenă să te felicite marele„lutier”, „doctorul de viori” Etienne Vatelot care ţi-a spus cevade genul „Păcat că nu ai avut o vioară bună !”

Da, atunci am fost în mod clar dezavantajat devioară... Finaliştii au avut la dispoziţie instrumentede excepţie, Stradivarius, Guarnieri – şi în faţa Or-chestrei Radio France, care numără peste 100 de oa-meni, diferenţa s-a auzit.

Hou Yi-Jia avea un Stradivarius.

Şi Rusev la fel...

Etienne Vatelot, marele specialist în restaurareaviorilor şi prietenul de o viaţă al celor mai mari vio-lonişti şi violoncelişti din lume (de curând l-am văzutîntr-o emisiune pe Arte, parcă, unde era sărbătorit,iar Rostropovici îi făcea elogii imense „marelui lui pri-eten Vatelot”) ţi-a propus atunci, pe scenă, să-ţi „con-

sulte” vioara... I-a pututface ceva?

Într-adevăr, l-amvizitat la celebrul săuatelier de pe rue Por-talis. Am fost deosebitde impresionat să vădchiar în biroul domnu-lui Vatelot o fotografiede mari dimensiuni alui George Enescu! CaRomân şi ca mai alesca muzician român, amfost copleşit! După cemi-a examinat vioarami-a spus că nu mai enimic de făcut, în sen-sul că vioara era dejala maximul său de posi-bilităţi şi nici un altreglaj nu i-ar fi pututîmbunătăţi sonorita-tea. Din fericire, chiardupă concertul de galăal laureaţilor concursu-lui Thibaud am întâl-nit-o pe doamna Pargu-el, o mare cunoscă-toare şi iubitoare demuzică. Dânsa s-a ofe-rit să-mi împrumuteuna dintre viorile dincolecţia sa şi până înziua de azi cânt peaceastă vioară excep-ţională!

Atunci, dacă suntbine informată, ai contribuit substanţial la refacereaacusticii sălii de muzică a Liceului George Enescuunde mama ta este profesoară de vioară, aşa este?

Da, dar aceste lucrări nu au fost realizate dinpremiul de la concursul Long-Thibaud. Imediat dupăRevoluţie se făceau foarte multe acţiuni pentru aju-torarea copiilor handicapaţi. Eu am vrut să încercsă-i ajut pe copiii supradotaţi din muzică, dar careerau în mod cert dezavantajaţi de lipsa resurselorfinanciare – pentru participarea la un curs sau la unconcurs, pentru un instrument mai bun etc. Aşa căam cântat mai multe recitaluri de caritate în Olandapentru aceşti copii, elevi ai liceului George Enescu(împreună cu tatăl meu, pianistul Adrian Tomescu).S-au strâns cam 7-8000 de dolari, ceea ce atunci erao sumă importantă, şi s-a renovat sala de concerte aliceului, s-au cumpărat instrumente pentru suflători!De asemenea, în 1990, în Anglia, am avut un turneude caritate în urma căruia au fost cumpăratemedicamente pentru copiii bolnavi de cancer de laspitalul Caraiman din Bucureşti.

Aceleaşi reflexe generoase te animă şi acum.Împreună cu camarazii tăi din Trio. Deşi aveţi fiecareo importantă experienţă în străinătate, cariere strălu-cite de solişti în spate şi, desigur, o carieră inter-naţională înaintea voastră, de continuat, voi aţi alessă reveniţi în România şi să ajutaţi noua generaţie demuzicieni, chiar şi mai mult, cum spuneţi în progra-mul de sală şi pe scenă, înaintea Recitalului, voiambiţionaţi să „modificaţi în profunzime felul în caremuzica clasică este percepută astăzi, încercând sădepăşească barierele de comunicare dintre muzicieni şipublic”. Este, un program pe 5 ani, poate 10! Care vafi, deci, pasul următor?

Turneul Schuman a fost: un pas. Important.La anul vom merge mai departe: vom organizaîmpreună cu partenerii noştri de la Mindshare unnou turneu naţional. Vom folosi desigur tot ceea ceam învăţat pe parcursul organizării şi desfăşurăriiturneului Schumann şi sunt sigur că va rezulta uneveniment de excepţie. Turneul de anul viitor va

Alexandru Tomescu (centru), Horia Mihail (stânga),

Răzvan Suma

Fotografie realizată laClubul Cuba

37

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

avea două etape: mai întâi, la sfârşitul primăveriivom vizita 3 oraşe importante unde vom susţinemaster-class-uri de 5 zile. Vom avea astfel ocazia sălucrăm mai îndeaproape cu elevii, iar la sfârşitulfiecărui curs va fi un recital în care vom cânta cutoţii împreună. În toamnă, va urma turneul naţion-al de concerte, a cărui organizare va fiînsă puţin diferită de anul acesta. Vomcânta în principalele centre muzicale(Cluj, Iaşi, Sibiu, Timişoara) apoi vommerge în oraşele reşedinţă de judeţ carenu au o orchestră filarmonică. Pot să văspun că este o listă destul de lungă –prin urmare, turneul de anul viitor vatotaliza aproape 70 de evenimente! Înacest fel, vom ajunge la un public foartelarg şi vom demonstra că muzica clasicăeste pentru toţi!

Splendid! Dar, proiectul vostru ast-fel dezvoltat presupune un enorm efort detimp, energie! Cum vei împăca, dragăAlexandru, aceasta cu concertele tale dincadrul stagiunii Orchestrei NaţionaleRadio? De asemenea, Horia Mihail estesolistul Filarmonicii Braşov.

În fiecare stagiune apar pe scenade concerte a Sălii Radio atât în compa-nia Orchestrei Naţionale Radio, a Or-chestrei de Cameră Radio cât şi înrecitaluri camerale. Este o activitatefoarte intensă, dar care îmi aduce multebucurii. Publicul mă cunoaşte deja şiaşteaptă foarte multe de la mine, iar euştiu asta! În ceea ce priveşte turneul deanul viitor dorim să cântăm concertul dela Bucureşti în compania OrchestreiNaţionale Radio, iar acest lucru sper căva fi o plăcută surpriză pentru melo-manii bucureşteni.

La Radio cum te simţi? Am câţivaprieteni care au abonament la concerteleRadio şi nu ar rata pentru nimic în lumeun concert de-al tău.

Mă simt ca acasă! De la primulmeu concert în studioul Mihail Jora, diri-jat de regretatul Iosif Conta, au trecutaproape 20 de ani! O mare parte dindevenirea mea ca violonist, ca artist, s-apetrecut pe această scenă de concert.

Vorbind cu Nicolae după concertul Schumann,constatam amândoi că şi dirijorul, Tiberiu Soare estefoarte bun. Ce generaţie este?

Am fost colegi în Conservator, pe atunci erastudent la interpretare şi eu i-am adus o baghetă dedirijor (poate prima?) din Italia... În prezent estedirijorul principal al Operei Naţionale din Bucureşti,ceea ce este un lucru extraordinar, având în vederevârsta lui!

Nicolae mă întreba dacă ştiu cum te raportezitu la muzica contemporană românească. Iubitorul deromantism care eşti cânţi şi lucrări ale unor compo-zitori vii?

Da. Am înregistrat lucrări de Tudor Jarda, unfoarte bun compozitor din Cluj. De asemenea, lucrăride Dumitru Capoianu, Doru Popovici, Ede Terenyi,Felicia Donceanu, Hilda Jerea sau Tiberiu Olah. Iarcompozitorul Dan Dediu va scrie o piesă pentru Trio-ul nostru. Mi-a fost profesor la Conservator, are un

ansamblu de muzică contemporană...

Revenind la Turneul Naţional Schu-mann: care ţi se pare a fi câştigul cel maimare?

Am (şi ne-am) arătat că... se poate!Dar marele câştig este de fapt stabilireaacestei legături cu tinerii! Comunicarea cuei, reacţia lor a fost extraordinară şi consti-tuie imboldul nostru cel mai serios pentru amerge mai departe.

Nu pot să nu mă gândesc azi, de 1 de-cembrie, când pe toate posturile de radio şiteleviziune se repetă afirmaţia (sondaje deopinie!?) că nimeni azi, sau foarte puţinălume, şi în nici un caz tinerii, nu mai ştiecare este semnificaţia acestei zile, a se citi:că ideea de ţară (întregită!) sau patrie numai prea interesează cu adevărat pe nimeni,că revenirea voastră în România şi „Proiec-tul” vostru contrazic viu aceste lamentaţii...Şi aş încheia cu încă un citat din „consisten-tul” vostru program de sală unde, vorbinddespre meseria de muzician spuneai: „...nueste ceva la care ajungi, ci o continuădevenire, nu este o decizie luată o dată pen-tru totdeauna, ci un legământ reînnoit înfiecare zi”...

Vă dorim succes în continuare, în rea-lizarea proiectului (visului!) vostru pe 5 sau10 ani, şi vă aşteptăm în paginile revisteiContemporanul. Ideea Europeană ce pledea-ză, de asemenea... pentru Poezie!

Bucureşti, 1 decembrie 2006

Galeria Uffizi spre râul Arno

Alexandru Tomescu (dreapta), Horia Mihail, Răzvan Suma

Fotografie realizată laClubul Cuba

38

ANUL XVIII ♦ Nr. 1 (658)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

GEO VASILEEstetica voyeurismului

Yasunari Kawabata (1899–1972) esteprimul scriitor japonez laureat alPremiului Nobel (1968). După absol-

virea cursurilor facultăţii de literatură a UniversităţiiImperiale din Tokio, înfiinţează cu mai mulţi tineriscriitori o revistă ce-şi face cunoscut programul deavangardă literară şi interesul pentru mişcareaneosenzualistă. Reputaţia prozatorului Kawabata seimpune o dată şi cu Dansatoarea din Izu (1926),cărţile ulterioare Ţara zăpezilor (1935), O mie decocori (1949) şi Vuietul muntelui (1949) aducându-iconsacrarea definitivă. Urmează Frumoasele ador-mite şi alte povestiri (1961), Frumuseţe şi întristare(1965) şi postum, Vechea capitală (1985). Roman-cierul se va sinucide în aprilie 1972, la doi ani de lamoartea prietenului său Mishima.

Romanul scurt Frumoasele adormite (Huma-nitas, 2006, 130 p.), tradus fără cusur de niponistaAnca Focşeneanu, lector de japoneză la Univer-sitatea Bucureşti, se desfăşoară ca o piesă de teatruîn cinci acte corespunzătoare celor cinci nopţi încare protagonistul Eguchi, 67 de ani, îndrumat de unprieten, este prezent în straniul local frecventat debătrâni neputincioşi, spre a dormi cu tinere virginescufundate într-un somn din care nimic nu le poatetrezi.

Ele sunt frumoasele adormite, împrumutatecontra plată pentru o noapte şi care pot fi atinse,îmbrăţişate, admirate şi nimic mai mult. Deşi eraîncă bărbat, Eguchi nu va transgresa regulile, prefe-rând să treacă drept un „client de încredere”, adicăimpotent, în faţa codoaşei ce avea grijă de acel sim-ili-bordel.

Cu preţul unor frustrări inimaginabile, reu-şeşte să respecte acea graniţă erotică impusă de re-gulile casei, recurgând la somniferele puse la dispo-ziţie, altele decât cele deosebit de puternice (de vre-me ce o fată moare) administrate frumoaselor ador-mite. De fiecare dată când vine la acel stabiliment şise bagă lângă fata complet goală şi adormită, Eguchieste acaparat de dileme şi dorinţe de tot felul, întrecare cea de a rupe tăcerea, de a ucide, de a întrezăricea mai mică reacţie voluntară din partea frumoaseiadormite, ca să nu mai vorbim de dorinţa unui dia-log minim cu partenera. Aşa se face că Kawabata ni-lprezintă pe Eguchi într-un on man show fantasma-tic, între iubire şi sex, între atingere vinovată şi tan-dreţe paternă, într-un fragil echilibru între sentimen-te şi simţuri. Acestea din urmă, toate în alertă, seconformau esteticii neosenzualiste a romancierului,căci acel microclimat erotic era o sinteză de forme,culori, mirosuri, ecouri ale unor fiinţe adormite, to-tul parcă menit să sporească misterul şi fascinaţiaacelui loc. Senzaţiile, mai ales tactile şi olfactive pecare Eguchi le trăia alături de „zeiţa budistă", cum ise păruse una din fete, îi trezeau printr-un bizar codal corespondenţelor, senzaţii, imagini şi trăiri dealtădată, din copilărie şi tinereţe. Pilulele de somnpe care le lua în a doua parte a nopţii tocmai sprea-şi domoli virilitatea, îi provoacă nu doar vise ero-tice suspecte, ci adevărate coşmaruri-horror, din ca-re nu lipsea pruncul diform, pruncuciderea ş.a. Ka-wabata excelează în detalii de mare portretist şi ana-

tomist al frumoaselor adormite, neuitându-l pe Egu-chi în recitalul său de ademenit, crucificat de atin-gerea intimă a nimfetelor („chiar dacă inima îi ecomplet adormită, trupul de femeie îi e treaz”) darcredincios renunţării, astfel încât, în ciuda miresmeimai grele sau mai uşoare de femeie, a mişcărilor eiîn somn (o adevărată coregrafie), a farmecelor afe-rente, contactele lui rămâneau albe şi nopţile de opuritate insolită. Eroul are sentimentul păcatului şicând şi când se învinovăţeşte pentru astfel de des-fătări, chiar dacă îi place să creadă că ar putea fivorba de o ultimă spovedanie-adoraţie dinainteazeilor. Oricum, trece prin cele mai contradictoriistări, inclusiv imboldul sadic de a-şi lăsa urma unghi-ilor pe pielea frumoasei adormite.

A cincea noapte şi ultima este cea mai agi-tată, cum era şi firesc pentru tensiunea dramatică anaraţiunii; fapt e că între timp în acea pensiune mu-rise un bătrân (moarte subită), trupul fiindu-i extras

din patul fetei şi dus în mare taină în alt local, dreptcare Eguchi are presimţiri sumbre. Una din celedouă fete care îl aşteptau gata adormite şi desprecare Eguchi spusese „E întruchiparea vieţii”, moarelângă el, încât acest trist epilog îl descumpăneşte.Alunecă din dorinţa de a-şi urma instinctul, în ceamai neagră deşărtăciune. Îşi visează mama pe patulspitalului murind în urma unei devastante hemop-tizii, după care o visează în viaţă. Când îşi dă seamade moartea fetei, dă alarma, urmând ca ea să fie că-rată pe scări şi transportată într-o locaţie necunos-cută.

Mai mult decât o poveste erotică, acest ro-man scurt este o descriere a funcţionării memoriei,a amintirilor eclipsate sau reprimate care se ivescbrusc la suprafaţa actualităţii. Declanşatorul acestui

tip de memorie nu se deosebeşte foarte mult demadlena prustiană, încât nu ne mai îndoim deeuropeismul esteticii lui Kawabata, menită să des-cifreze spiritul şi psihologia conaţionalilor săi.

Frumoasele adormite nu-i oferă lui Eguchidecât plăcerea senzuală de a le privi şi a le îmbrăţişaaura tinereţii, însă fiecare din ele, prin contact tac-til, miros, limbaj al trupului, face să renască în„client” vechi aduceri aminte, toate legate de femeilevieţii lui (iubite din tinereţe, fiicele sale, mama sa, oaventură de-o seară). Pe de altă parte, Eguchi areprilejul să mediteze îndelung între Eros şi Thanatos,ale căror simboluri sunt întrupate de adolescentelevirgine şi de bătrâni: primele aflate în pragul uneiînfloriri suprafireşti, dar în acel oniric clar-obscur,palide şi inerte, ceilalţi, apropiaţi decrepitudinii şimorţii, dar treji. Reminiscenţele ce-l asaltează peEguchi nu sunt dintre cele mai agreabile (cu excepţiafluturilor albi şi a cameliilor căzătoare) ci dim-potrivă, castratoare şi monstruoase; ca şi cum pro-tagonistul s-ar supune unor şedinţe de analiză cincinopţi în şir, analistul fiind chiar daimonul său inte-rior. În ciuda epicului redus la strictul necesar,trama povestirii are puternice accente de fabulaţiegotică; Eguchi este un senzor simultan al climatuluiinterior, oniric, reflexiv, senzual, şi al ambianţeiexterioare, cu ritmurile implacabile ale ploii, vântu-lui, ale valurilor mării, ale vegetaţiei căzătoaresonorizând nopţile frumoaselor adormite şi aleclienţilor săi. Ceţurile visului se împletesc cu pliurileconcretului şi cu elementele naturii, stilul analitic,intimist cu naraţiunea canonică. O poveste despreasfinţitul vieţii, frumuseţe şi amăgire, aşadar; tru-purile fetelor sunt descrise cu elanul poematic alunui bijutier-anatomist-pictor ce trece dincolo de ma-terialitatea epidermei, captând inefabilul culorilor şienergiilor vitale. Eguchi este obsedat de misterul in-sondabil al feminităţii, în faţa căruia se prosterneazăşi disperă totodată, conştient de involuţia biologicăce nu-l va cruţa nici pe el.

Frumoasele adormite este şi un captivantspectacol pentru voyeurişti, în sensul artistic alcuvântului, de vreme ce puţinul ce se descoperă dinfiecare fată îi permite lui Eguchi să redescopere ototalitate dată uitării. Este o perpetuă pendulareîntre taină şi revelare, înlocuită astăzi de o regre-tabilă şi inexorabilă evidenţă. Excesului de vizibili-tate în care trăim, Kawabata îi opune estetica ten-taţiilor întrevăzute, cititorul însoţindu-l pe Eguchi încalitate de spectator al celor cinci acte de explorareîn clar-obscur a graţiei la vedere, ascunse sau interi-oare.

Ponte Vecchio şi Coridorul lui Vasari careuneşte Palazzo Vecchio cu Palazzo Pitti

39

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

IANUARIE ♦ 2007

•Ovidiu Morar · Scriitori evrei din România, 2006•Constantin Virgil Negoiţă · Ecouri şi dialoguri, 2006•Ion Ianoşi, eu – şi el · Însemnări subiective despre Ceauşescu•Nicolae Breban · Vinovaţi fără vină, 2006•Mihai Cimpoi · Leopardi, 2006•Bogdan Mihai Dascălu · Germanitatea şi literele române,2006•Aura Christi · Marile jocuri, 2006•Irina Petraş · Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi,2006•Mihai Rădulescu · Manualul creştinului începător, 2006•Marin Radu Mocanu · Scriitorii şi puterea, 2006•Florentin Popescu · Dicţionar de literatură română,2006•Petru Poantă · Cercul de la Sibiu, 2006•Rainer Maria Rilke · Jurnal, trad. B.M.Dascălu, 2006•Rainer Maria Rilke · Elegii duineze, 2006•Nicolae Breban · Puterea nevăzută, 2006•Andrei Codrescu · Un bar din Brooklyn, 2006• Nicolae Breban · Elegii parisiene, 2006•Alina Beiu-Deşliu · Versuri pentru doamna regină, 2006•Aura Christi · Banchetul de litere, 2006•Problema evreiască · ed. alc. de Aura Christi, 2006•Horia George Plugaru · Creştinism şi sinucidere, 2006•Ion Necula · Ion Petrovici, 2006•Marian Victor Buciu · Zece prozatori exemplari, 2006• Daniela Petroşel · Retorica parodiei, 2006•Ovidiu Pecican · Ce istorie scriem, 2006•Gilbert Durand · Ştiinţa despre om şi tradiţia,

trad. Janina Ianoşi, 2006•Nadine de Rothschild · Codul bunelor maniere, 2006• Nicolae Breban · 70 · Ediţie alcătuită de Aura Christi, 2004• Ion Ianoşi · Dostoievski şi Tolstoi

Poveste cu doi necunoscuţi, 2004 • Karl Marx în 1234 fragmente alese de Ion Ianoşi, 2004• Nicolae Breban · Nietzsche. Maxime comentate, 2004• Ion Ianoşi · Dostoievski · Tragedia subteranei, 2004• Aura Christi · Sculptorul · roman, 2004• Aura Christi · Noaptea străinului, roman, 2004• Cristian Tiberiu Popescu, Templierii Istorie şi mistere, 2004• Ion Bălu, G. Călinescu · Spectacolul personalităţii, 2004• Mihai Cimpoi · Lumea ca o carte, 2004 • Adrian Mihalache · Verva Thaliei, 2004• Oscar Wilde · Grădina lui Eros, Trad. de M. Râpeanu, 2004•Friedrich Nietzsche · Dincolo de bine şi de rău,

Trad. de V. Scoradeţ, 2004•Ivan Ognev · Cum să câştigi la loto,

Trad. de Andreea Dunaeva, 2004 • Constantin Abăluţă · Groapa roşie, 2004 • Luiza Barcan · Angoase ale privirii, 2004• Laura Pavel · Antimemoriile lui Grobei

Eseu despre opera lui Nicolae Breban, 2004• Serghei Karatov · Cartea de vise şi destine, 2004• S. Damian · Aripile lui Icar, 2004• Dana Duma · Woody Allen · Bufon şi filosof, 2004• Cristina Maria Sârbu · Nietzsche şi muzica, 2004• Ivan Ognev · Universul magiei, 2005 • Ivan Ognev · Psihologia succesului, 2005• Natalia Baratova, Maria RipinskaiaCum să manipulezi bărbaţii, Trad. de Ana Miroiu, 2005

• Ivan Ognev · Securitatea psihologică, 2005• Mihail Arţâbaşev · Sanin, Trad. de Dumitru Balan, 2005• Gilles Deleuze · Nietzsche şi filosofia,

Traducere de Bogdan Ghiu, 2005• Cristian Tiberiu Popescu · Templierii. Istorie şi mistere, ed. II-a, 2005• Nicolae Breban · Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 2005• Ion Ianoşi · Tolstoi · Romanul unei drame, 2005

• Mihai Cimpoi · Secolul Bacovia, 2005• Ionel Necula · Căderea după Cioran, 2005• Marin Radu Mocanu · Vremuri satanice, 2005• Adrian-Paul Iliescu · Anatomia răului politic, 2005• Aura Christi · Celălalt versant, 2005• Aura Christi · Labirintul exilului, 2005• Mircea A. Diaconu · Atelierele poeziei, 2005• Florentin Popescu · Necunoscutul Macedonski, 2005• Marian Victor Buciu · E. M. Cioran.

Despărţirea continuă a autorului cel rău, 2005• Ivan Ognev · Universul magiei · manual de vindecare, 2005• Ovidiu Morar · Avangardismul românesc, 2005• Traian T. Coşovei · La formarea ideilor, 2005• Nicoleta Sălcudeanu · Pasienţe, 2005• Laurian Stănchescu · Râsu´-plânsu´lui Nichita

Stănescu, 2005• Claudia Maria Radu · Pagini de istorie americană, 2005• Rodica Marian · Identitate şi alteritate, 2005• Irina Petraş · Despre locuri şi locuire, 2005• Ileana Cudalb · Fiica mea America, 2005• Bogdan Mihai Dascălu · Sânge albastru, 2005• Alina Beiu-Deşliu · Tema la insomnie, 2005• Lev Tolstoi · Jurnal, vol. I-II, trad. de Janina Ianoşi, 2005••• CD George Călinescu · IstoriaLiteraturii Române de la origini până în prezent – EdiţiaPrinceps/ pentru prima dată în versi-une electronică, 2005• Rilke, Tvetaieva, Pasternak · Romanepistolar · 1926, trad. din germană şi rusă de JaninaIanoşi, adaptarea notelor şi comentarii de IonIanoşi, 2006 • Eugen Cojocaru · Big Bangs Back,roman, 2006 • Anca Pedvis · Propilog, poeme, 2006

IIDEEADEEA EEURUROPEANĂOPEANĂ

& E& EURUROOPPRESSRESS GGRROUPOUP

· CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ ·

Doriţi să Vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse deEditura Ideea Europeană · EuroPress GroupComenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie. Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: · 5 % - 5-19 ex.; ·10 % - 20-29 ex.; · 20 % peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: · 10 % - 1-9 ex.; · 15 % - 10-19 ex.; · 20 % peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15 % reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa înfiecare an la concursul cu premii pentru fidelitate şi vorprimi gratuit catalogul anual al Editurii Ideea Europeană. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22,Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92;4021. 212 99 39E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

PARTENERI MEDIA:

¨ RADIO ROMÂNIA CULTURAL

¨ CONVORBIRI LITETARE

¨ POEZIA

¨ TIMPUL

PARTENERI:SC ERC PRESS SRL

NETVISION SISTEMTOURING & EUROLINES

EUROPRESS MEDIA

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul

internaţional GS1, administrat în România de GS1 România.

www.gs1.ro

Apare joi 3 lei

BREBANBREBAN

VVINOVAÞIINOVAÞI

FÃRÃFÃRÃ VINÃVINÃ

în librãriile

de calitate

în librãriile

de calitate

wwwwww.ideeaeur.ideeaeuropeana.ropeana.roo