Academia de Studii Economice

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Master în Geopolitică şi Geostrategie

Geopolitica conflictelor rasiale

Coordonator: Prof. univ. dr. Silviu Neguţ

Absolvent: Hotea Dragos Mihai

-Bucureşti-

2006

Cuprins:

I. Introducere………………………………………….……….……..3

II. Precizǎri terminologice…………………………………………....6

III. Dimensiunea sociologicǎ a conflictelor rasiale…..……………...11

IV. Surse ale conflictelor rasiale……………………………………..16

V. Impactul fenomenului imigraţionist asupra clivajelor rasiale

interne…………………………………………………………………...22

VI. Strategia contemporanǎ a organizaţiilor rasiste………………..31

VII. Internaţionalizarea rasismului…………………………………...41

VIII. Conflictele rasiale pe subdiviziuni geografice………………….47

IX. Concluzii………………………………………………………...….76

Bibliografie……………………………………………………………...84

„The opposite of love is not hate; it's indifference.

The opposite of art is not ugliness; it's indifference.

The opposite of faith is not heresy; it's indifference.

The opposite of life is not death; it's indifference.

Because of indifference, one dies before one actually dies.”

- Elie Wiesel -

I. Introducere

O datǎ cu procesul de cosolidare a naţiunilor şi cu intrarea sub auspiciile societǎţii moderne,

s-ar fi putut lesne crede cǎ noţiunea de rasǎ, presupusǎ a fi de domeniul trecutului, simplu

instrument politic ori chiar lipsit de obiect, şi-ar mai putea gǎsi locul doar într-un studiu istoric.

Totuşi, conflicte şi tensiuni contemporane, ne pun în faţa acceptǎrii realitǎţii cǎ divizǎrile

etnice ori rasiale nu au dispǎrut, ba mai mult, cǎ grupurile care împǎrtǎşesc credinţa unui fond

genetic şi de sânge comun se încǎpǎţâneazǎ încǎ sǎ joace un rol pe scena internaţionalǎ.

Pentru a schimba ceva, trebuie sǎ acceptǎm faptul cǎ inegalitǎţile şi discriminǎrile rasiale,

care fac parte din societatea şi din valorile noastre individuale de secole, nu pot fi înlǎturate atât de

uşor, prin simpla lor contestare sau ignorare. Cǎci aşa nu ar putea fi explicate milioanele de

amerindieni nord-americani ucişi de coloniştii albi, nici fenomenul sclaviei, cu efecte vizibile şi azi,

ori teama generalǎ faţǎ de imigranţi, faţǎ de unii dintre ei mai mult decât faţǎ de alţii, şi nici

mişcǎrile neo-naziste, skinhead sau Ku Klux Klan.

Distincţiile rasiale sunt cu atât mai dificil de înlǎturat şi din pricina perenitǎţii lor, situându-

se mult dincolo de distincţiile culturale, sau de controlul individului: cineva ar putea învǎţa o limbǎ,

adopta un stil de îmbrǎcǎminte, s-ar putea converti la o religie, dar nu şi-ar putea niciodatǎ schimba

culoarea pielii sau înǎlţimea.

E un coportament firesc pentru indivizi, pe mǎsurǎ ce desopereau lumea înconjurǎtoare, sǎ

fie inexorabil atraşi de acei indivizi ale cǎror fizionomii amintesc de ale lor, ducând astfel la un

sentiment de apropiere faţǎ de aceştia, pânǎ în punctul în care vor dezvolta o conştiinţǎ de grup, o

senzaţie de apartenenţǎ la acesta. Întotdeauna vom apela la cei cu care împǎrtǎşim anumite

elemente, la cei de care ne leagǎ ceva, pentru a ne atinge obiectivele. Simultan, apare nevoia de

identitate, aceasta fiind cea care va potenţa indicatorii de graniţǎ etnicǎ sau rasialǎ.

Semnificativǎ pentru evoluţia politicii internaţionale este evoluţia noţiunilor de rasǎ, etnie,

rasism etc. Sǎ nu uitǎm faptul cǎ rasa ca şi concept cultural este un produs eminamente al

etnocentrismului occidental, dornic pe de o parte a pune o distanţǎ cât mai mare între ei şi restul

necivilizat al lumii iar pe de altǎ parte de a gǎsi o justificare cât mai coerentǎ pentru colonizare şi

sclavie.

Astǎzi în schimb, realitatea este cu totul alta, întrucât popoarele colonizate s-au emancipat,

iar sclavia este doar o tristǎ amintire1. Locul comun al umanitǎţii îl constituie acum legile

economiei, consumul, internetul, piaţa. Globalizarea este în prezent cuvântul de ordine, cursa este

cǎtre centrul fluxului, cǎtre vitezǎ şi resurse, iar premiul supravieţuirea pe termen lung. Miza este

1 La nivel de regulǎ, excepţiile fiind însǎ numeroase, ca de pildǎ în cazul Sudanului.

dublǎ: societǎţile marginale au nevoie de servicii, de bani, de a nu fi uitate undeva pe ţǎrmurile

fluviului global, acolo unde curenţii sunt cvasi-inexistenţi; dar şi societǎţile aflate în mijlocul

vâltorii au nevoie de ele, de resursele, de strâmtorile, de gurile de vǎrsarǎ, de culmile şi de insulele

lor. Sigur, sunt unii care numesc aceasta noul imperialism. Sunt alţii care afirmǎ cǎ demersul realist

de tip Roosvelt este acelaşi, poate doar faţada este mai blândǎ, discursul Wilsonian mai meşteşugit.

Sǎ fie oare acesta un motiv în plus pentru care noţiunea de rasǎ apare astǎzi atât de grotescǎ?

Cǎci se pare cǎ Holocaustul, nazismul şi toatǎ suita de crime abominabile ce l-au urmat nu au fost

câtuşi de puţin îndeajuns de respingǎtoare încât sǎ împiedice rasismul sistematic aplicat nici în ţara

tuturor libertǎţilor, în creuzetul popoarelor, Statele Unite nici în Africa de Sud pentru a cita doar

exemplele cele mai cunoscute.

Şi totuşi, autoidentificarea şi identificarea celorlalţi în funcţie de caracteristici psihice şi

fizice comune este o trǎsǎturǎ universalǎ a omului de care nu se poate face abstracţie în nici o

perioadǎ a istoriei. Negarea diferenţelor, a conceptului de rasǎ sau substituirea acestuia cu cel de

etnie, în necunoştinţǎ de cauzǎ, nu poate reprezenta o soluţie.

În societatea contemporanǎ, semnificaţia termenului de rasǎ este mai mult una socialǎ şi

culturalǎ decât una care sǎ se refere la determinismul genetic. Se contureazǎ astfel din ce în ce mai

clar ideea potrivit cǎreia atât rasismul cât şi rasa ca atare sunt chestiuni care privesc convingerile

intime ale individului.

Mişcǎrile naţionaliste au cunoscut o creştere în mare parte ca expresie a contra-reacţiei la

globalizarea economicǎ şi politicǎ, ce pentru ei ar restructura lumea pe baze multiculturale dar şi

multirasiale, iar rǎspunsul lor este acela de a-şi reconfirma propria identitate şi istorie rasialǎ.

Destrǎmarea Uniunii Sovietice şi sfârşitul tensiunilor pe care aceasta le presupunea şi infuzia

crescândǎ de refugiaţi sau imigranţi au însemnat deschiderea cutiei Pandorei pentru mişcǎrile

rasiste, care au îmbrǎcat cele mai diverse forme, de la violentele grupǎri neo-naziste sau Skinhead,

pânǎ la partide politice cu un succes real mai ales în rândul populaţiei tinere: Partidul Libertǎţii din

Austria2, Alianţa Naţionalǎ din Italia

3, Fontul Naţional Francez

4 sau Vlaams Blok

5 din Belgia fiind

doar câteva nume. Potrivit Parlamentului European, un atac rasial are loc o datǎ la fiecare trei

minute în Europa de Vest, iar acest fenomen cunoaşte tendinţe ascendente.

Dar chiar şi în absenţa unui succes politic major, influenţa discursului rasist în spaţiul

public este covârşitoare, marcând trecerea la o politicǎ de îngrǎdire a imigrǎrii şi la o viziune în

care cei veniţi din afarǎ, cei diferiţi, şi cu cât sunt mai diferiţi din punct de vedere fizic cu atât mai

uşor, sunt priviţi ca ameninţǎri la “puritatea” autohtonǎ.

În pofida persistenţei credinţei intime a fiecǎruia dintre noi cǎ membrii unui grup rasial sau

etnic împǎrtǎşesc anumite trǎsǎturi comune, termenul “rasist” a cǎpǎtat o conotaţie negativǎ,

devenind de cele mai multe ori peiorativǎ. Este foarte rar în societatea contemporanǎ ca cineva sǎ

admitǎ deschis cǎ este rasist, sau sǎ emitǎ idei care ar putea fi interpretate ca având trimiteri rasiste.

2 În care Jorg Haider şi Andreas Moelzer, consilierul sǎu pe probleme culturale, sunt doar douǎ dintre cei catalogaţi

drept rasişti sau revizionişti din partidul care, dupǎ ce a câştigat 27,2% din voturi la alegerile din februarie 2000, a

fǎcut parte din coaliţia guvernamentalǎ. 3Unde Gianfranco Fini şi partidul sǎu au câştigat susţinerea a 12% din electorat, participând la guvernul de coaliţie de

dreapta condus de Silvio Berlusconi, care îl cuprinde şi pe Umberto Bossi şi Liga Nordului, cu o vehementǎ politicǎ

anti-imigraţionistǎ. 4 Al lui Jean--Marie Le Pen, cunoscut pentru declaraţiile sale rasiste, xenofobe şi anti-europene

5 Sau Blocul Flamand condus de Filip Dewinter, care a câştigat în 2000 alegerile din Anvers, cu 33%

Violenţa a crescut în rândul grupurilor rasiale în ultimii ani, lucru confirmat şi de rapoartele

Centrului Simon Weisenthal, FBI sau al Centrului Southern Poverty Law. În mod special, acest

centru se ocupǎ cu monitorizarea activitǎţii grupurilor rasiale extremiste în Statele Unite, publicând

chiar un raport trimestrial asupra celor investigate. Numai în Statele Unite opereazǎ cel puţin 7516

de astfel de grupǎri7 ce propovǎduiesc ura rasialǎ, iar site-urile lor de internet au crescut la 497,

fenomen favorizat şi faptul cǎ Statele Unite nu incrimineazǎ, în virtutea Primului Amendament,

discursurile rasiste de pe internet şi nici pe cei care neagǎ existenţa Holocaustului8. Mai mult,

principiul “dublei criminalitǎţi” ce funcţioneazǎ în Statele Unite condiţioneazǎ extrǎdarea unei

persoane ce a comis o infracţiune de incriminarea acesteia în ambele ţǎri. Or, legislaţia americanǎ

fiind atât de diferitǎ de cea europeanǎ în materia libertǎţilor, este extrem de probabil ca SUA sǎ se

vadǎ transformatǎ într-un adevǎrat paradis pentru purtǎtori ai discursurilor extremiste de

pretutindeni.

Dar faptul cel mai îngrijorǎtor este acela cǎ încep sǎ coopereze cu organizaţii similare din

strǎinǎtate, sǎ-şi constituie filiale, într-un cuvânt sǎ se internaţionalizeze. Pentru William Pierce,

liderul uneia dintre aceste grupǎri rasiste, “Cooperarea dincolo de graniţele naţionale va deveni din

ce în ce mai importantǎ pentru progres şi poate chiar pentru supravieţuire în viitor” şi de aceea se

concentreazǎ din ce în ce mai mult asupra expansiunii cǎtre Europa prin dezvoltarea de cadre

competente, în pas cu prezentul.

Rasiştii contemporani din Statele Unite nu mai au mândria naţionalǎ care caracteriza

mişcǎrile lor din anii ‟50–‟60. Dimpotrivǎ, ei se îndepǎrteazǎ şi se dezic de multiculturalismul şi de

globalizarea propovǎduite de ţara lor. Numeroase grupǎri rasiste americane s-au îndepǎrtat într-atât

de mult de identificarea cu Statele Unite, încât chiar evenimente care au şters, cel puţin temporar,

animozitǎţile dintre diversele curente şi facţiuni locale, cum au fost atacurile din 11 septembrie sau

prǎbuşirea navetei Columbia, nu au avut asupra lor decât efectul de confirmare a teoriilor cum cǎ

multiculturalismul controlat de evrei nu poate duce decât la consecinţe dezastruoase. În mod

paradoxal, tocmai aceasta a dus la globalizarea mesajului lor, la rǎspândirea acestuia fǎrǎ precedent,

prin gǎsirea breşei de cooperare cu mişcǎrile similare din Europa, care pânǎ de curând nu le puteau

ierta americanilor cǎ în al doilea rǎzboi mondial au luptat de partea greşitǎ a baricadei. Potrivit unui

raport guvernamental publicat în noiembrie 2005 de cǎtre Biroul de Statisticǎ Judiciarǎ, se aratǎ cǎ

106.960 de infracţiuni motivate rasial au loc anual în Statele Unite, iar altele 55.390 au drept cauzǎ

primarǎ etnicitatea. În cazul infracţiunilor motivate rasial, într-o proporţie de 84% a fost implicatǎ

violenţa, care putea merge pânǎ la crimǎ, faţǎ de un procent de doar 23%, cum apare în cazul

celorlalte infracţiuni. Potrivit raportului, doar 44% din aceste infracţiuni ajung în registrele poliţiei,

iar dintre acestea, doar puţine rǎzbat în statisticile oficialitǎţilor locale, şi cu atât mai puţine în

rapoartele oficiale FBI.

În Europa lucrurile aratǎ de-a dreptul alarmant. Pe mǎsurǎ ce amintirea Holocaustului se

şterge o datǎ cu trecerea timpului, antisemitismul se reîntoarce, pretinzându-şi locul de constantǎ

tristǎ a istoriei. Conform unui studiu din 2001 al Southern Poverty Law Center, 50% dintre

austrieci cred cǎ evreii sunt responsabili de propria persecuţie, 37% dintre ei “nu sunt siguri” cǎ ar

putea sǎ strângǎ mâna unui evreu, iar 6% spun cǎ “le-ar face rǎu din punct de vedere fizic”. Un

6 într-un singur an, din 2003 în 2004, numǎrul grupǎrilor skinheads s-a dublat

7 Din care 163 organizaţii de tip Klan, 151 neo-naziste, 48 skinhead, 29 ale separatiştilor negri şi cel puţin 62 de

congregaţii ale Identitâţii Creştine 8 http://www.splcenter.org

studiu din 1995 al Universitǎţii Evreieşti din Ierusalim aratǎ cǎ 25% dintre unguri sunt antisemiţi,

la fel ca şi polonezii. În Rusia, peste 40% împǎrtǎşesc un larg spectru de stereotipii din cele mai

variate despre evrei; iar de la stereotipii la discriminare şi rasism nu este decât o linie foarte subţire.

Nici la capitolul toleranţǎ faţǎ de imigranţi, de altǎ sorginte decât evreii, lucrurile nu aratǎ

mai bine, iar cifrele vorbesc de la sine. Conform aceluiaşi studiu, pentru 15% dintre austrieci,

prezenţa strǎinilor este deranjantǎ, faţǎ de 22% dintre belgieni, 16% dintre danezi9 şi francezi, 17%

dintre britanici, 38% dintre germani, 11% dintre italieni şi suedezi, care au aceeaşi atudine de

respingere faţǎ de imigranţi. 46% dintre germanii din partea esticǎ şi 40% dintre cei din vest susţin

cǎ sunt prea mulţi strǎini în Germania. 27 % dintre francezi sunt de pǎrere cǎ sunt prea mulţi negri

în Franţa, iar 56% împǎrtǎşesc aceeaşi îngrijorare în ceea ce-i priveşte pe arabi. Potrivit Human

Rights Watch, ţiganii sunt ţinta atacurilor în Ungaria10

, 70% dintre maghiari considerând cǎ aceştia

reprezintǎ o ameninţare la adresa securitǎţii societǎţii. De aceeaşi situaţie dificilǎ au parte ţiganii şi

în Slovacia, unde fostul prim-ministru Vladimir Meciar i-a descris drept „bolnavi din punct de

vedere social şi mintal”; tot aici, 51% susţin cǎ refugiaţii ar trebui sǎ fie trimişi înapoi în ţǎrile de

origine, iar 60% cred cǎ aceştia sunt purtǎtori de boli. Conform unui studiu efectuat de Centrul

pentru Cercetǎri în Migraţia Internaţionalǎ şi Relaţii Etnice din cadrul Universitǎţii din Stockholm

în mai 1997, 10% dintre suedezi au idei şi atitudini extrem de rasiste.

În ianuarie 2001 la Stockholm, Suedia, premierul Goran Persson a gǎzduit 53 de delegaţii

naţionale în cadrul Forumului Internaţional privind Combaterea Intoleranţei. Acesta şi-a exprimat

îngrijorarea privind creşterea extremismului de dreapta pretutindeni în Europa: “Cu toţii trebuie sǎ

dǎm importanţa cuvenitǎ acestui avertisment”, cu atât mai mult cu cât ţara sa a fost zguduitǎ în

ultimii ani de un numǎr crescând de crime rasiale şi de marşuri neo-naziste.

III. Precizǎri terminologice

La New York în 1961, sub egida UNESCO, s-au reunit antropologi, psihologi şi sociologi

din Brazilia, Franţa, India, Mexic, Noua Zeelandǎ, Marea Britanie şi Statele Unite. Aici oamenii de

ştiinţǎ au ajuns la concluzia generalǎ cǎ toţi oamenii aparţin unei aceleiaşi specii, Homo Sapiens,

iar diferenţele care existǎ între diferitele grupuri umane provin din diverşi factori ulteriori. Genele

care determinǎ diferenţele dintre oameni sunt extrem de puţine în comparaţie cu cele care le

determinǎ asemǎnarea. Rasa, din punct de vedere biologic, poate fi definitǎ drept una din grupele

de populaţii ce constituie specia Homo Sapiens, caracterizate printr-o concentrare, în ceea ce

priveşte frecvenţa sau distribuţia, a unor gene sau caracteristici fizice care apar, fluctueazǎ ori

deseori dispar de-a lungul timpului.

Din cauza conotaţiilor negative pe care le poartǎ termenul de „rasǎ” şi a erorilor care pot

decurge de aici, s-a propus renunţarea la folosirea acestui termen şi înlocuirea sa cu cel de „grupuri

9 al cǎror principal partid de dreapta, Partidul Popular Danez condus de Pia Kjaersgaard a avut un scor de 7% la

alegerile din 1998, pentru ca în noiembrie 2001 sǎ atingǎ cifra de 12%. 10

Tendinţe susţinute şi de Partidul Justiţie şi Viaţǎ condus de Istvan Csurka.

etnice‟, simultan cu abandonul caracterizǎrilor de ordin mintal atunci când se fac asemenea

clasificǎri.

Odatǎ dispǎrut sensul biologic al termenului de rasǎ, rǎspunsul sociologilor a fost acela de a

subordona şi încorpora ideea de rasǎ într-o definiţie mai largǎ a etnicitǎţii, referitoare la o populaţie

ce împǎrtǎşeşte, ori este perceputǎ ca împǎrtǎşind experienţe istorice şi caracteristici culturale şi

comportamentale comune.

De fiecare datǎ când ţara de origine, religia, practicile familiale, limba, convingerile,

valorile sau orice alte caracteristici sunt folosite pentru a distinge un grup de altul, opereazǎ

etnicitatea. Iar cu cât caracteristicile care marcheazǎ etnicitatea sunt mai vizibile, cu atât este mai

probabil ca acea categorie etnicǎ sǎ fie tratatǎ diferit. Or ce poate fi mai vizibil, mai uşor de

observat decât particularitǎţile fizice precum trǎsǎturile feţei sau culoarea pielii? Iar când opereazǎ

o etichetare privind una dintre aceste mǎrci, apar automat şi o serie de stereotipii cu privire la

subiectul etichetǎrii, fie cǎ este “negru”, “evreu”, “alb” sau “asiatic”.

Prejudecǎţile, stereotipiile şi bigotismul în general sunt potenţate şi în unele cazuri chiar

determinate de o serie de procese inerente fiinţei umane, şi tocmai de aceea cu atât mai dificil de

contracarat.

Stereotipia reprezintǎ prin definiţie asocierea dintre douǎ entitǎţi, dintre care una este

cunoscutǎ iar cealaltǎ nu. Cu timpul, stereotipiile au tendinţa de a se autopotenţa, cunoscutǎ fiind

tendinţa umanǎ de a reţine cu precǎdere acele elemente care îi confirmǎ ideile şi convingerile şi de

a le omite pe cele care vin în contradicţie cu acestea. Ea se referǎ la perceperea unei corespondenţe

între apartenenţa la un grup şi, decurgând de aici, posesia unei anumite caracteristici. Pentru ca

stereotipiile faţǎ de membrii unui anumit grup sǎ poatǎ opera trebuie ca aceştia sǎ poatǎ fi reperaţi

cu uşurinţǎ în rândurile populaţiei care recurge la respectivele stereotipii. Prejudecata se referǎ la

atitudinea avutǎ faţǎ de un individ pornind de la stereotipia care funcţioneazǎ legat de grupul din

care acesta face parte. Discriminarea reprezintǎ comportamentul, acţiunea la care se recurge

pornind de la aceleaşi stereotipii.

Robert Merton11

, în binecunoscuta sa analizǎ a relaţiei dintre prejudecatǎ şi discriminare,

distinge patru categorii de indivizi:

- liberalii convinşi, care nu au prejudecǎţi şi nu discrimineazǎ;

- liberalii şovǎitori, care nu au prejudecǎţi dar care vor discrimina atunci când este în

interesul lor sǎ o facǎ;

- bigoţii timizi, care au prejudecǎţi dar le este fricǎ sǎ o arate;

- bigoţii activi, care au prejudecǎţi şi care sunt dispuşi sǎ discrimineze.

Chiar şi atunci când nu se transpune în discriminare, prejudiciul are efecte nocive, prin

simplul fapt cǎ aduce în prim-plan anumite particularitǎţi, distincţii, fǎcând prin aceasta grupul

etnic respectiv mai uşor de identificat, mai vizibil, separându-l de majoritate şi fǎcându-l astfel

ţintǎ mai facilǎ pentru discriminare. Dacǎ prejudiciul poate duce la discriminare, şi reciproca este

valabilǎ, de multe ori discriminarea, prin nevoia individului de a-şi legitima actele, de a avea o

bazǎ raţionalǎ pentru acestea, acea nevoie de logicǎ de care vorbea Vilfredo Paretto, putând genera

prejudicii din partea celor care vor doar sǎ-şi simtǎ cugetul curat.

Potrivit lui Adalberto şi lui Jonathan12

, etichetarea în sine este de multe ori suficientǎ în

crearea şi susţinerea etnicitǎţii. Dacǎ oamenii primesc o etichetǎ din pricina culorii pielii lor şi apoi

11

Merton, Robert – „Discrimination and the American Creed” – Haper and Row, New York, 1949

sunt discriminaţi ca şi cum ar fi diferiţi, ei vor sfârşi prin a se comporta şi organiza în modalitǎţi

care realmente sunt diferite, nefǎcând astfel altceva decât sǎ întǎreascǎ şi implicit sǎ confirme

justificarea etichetǎrii iniţiale.

Rasa, privitǎ ca factor determinant şi astfel explicativ al diferenţelor dintre populaţii, era

judecatǎ din prisma antropologiei fizice, desemnând un grup definit printr-un ansamblu determinat

de caractere morfologice ereditare. Spre deosebire de rasǎ, etnia va desemna o diferenţiere mai

degrabǎ spiritualǎ decât biologicǎ, privind grupuri care împǎrtǎşesc un ansamblu de caractere

psihice, transmise prin tradiţie, fǎrǎ însǎ ca încǎrcǎtura emoţionalǎ şi de definire ori autodefinire a

populaţiilor pe care le înglobeazǎ sǎ fie mai scǎzutǎ.

Iar asemǎnǎrile nu se opresc aici. În ambele cazuri carcteristicile fizice, respectiv psihice,

sunt considerate a fi elemente obiective, adevǎrate daturi menite a-şi pune amprenta asupra

comportamentului unei populaţii, inserându-se ca verigǎ determinantǎ în lanţul cauzal al destinului

sǎu. Singurele distincţii între cele douǎ concepte ar fi aşadar cea între biologic şi cultural, respectiv

între ereditar şi învǎţat, în ultimǎ instanţǎ procesele ce duc la conturarea ambelor noţiuni fiind de

aceeaşi naturǎ şi ducând la consecinţe similare.

Din punctul de vedere al sociobiologilor, cum ar fi de pildǎ Pierre Van den Berghe13

, etnia

ar fi manifestarea nevoilor fundamentale de a-i ajuta „pe cei asemenea sieşi”, într-o tendinţǎ

biologicǎ între oamenii care împart acelaşi material genetic de a se strânge laolaltǎ. El explicǎ

aşadar cum apar şi se menţin grupurile etnice, folosind o perspectivǎ teoreticǎ fundamentatǎ pe

principiile evoluţiei geneticii. Acesta ar fi un exemplu perfect despre cum poate fi în mod greşit

folosit termenul de „etnie”, dintr-un exces nejustificat de prudenţǎ, cǎci cu certitudine aceste teorii

sociobiologice asupra „relaţiilor interetnice” au în centru rasa, iar nu etnia.

În contradicţie cu aceste noţiuni, se detaşeazǎ conceptul de naţiune. Dacǎ pentru Renan rasa

şi etnia sunt privite laolaltǎ, în categoria mai largǎ a “criteriilor etnografice”, în cazul naţiunii

prioritate are libertatea individului de a-şi alege apartenenţa, neavând astfel nimic de-a face cu

grupurile etnice. De aici se naşte şi concepţia republicanǎ care vede în etnic un pericol la adresa

naţiunii14

.

Pentru Max Weber, grupurile etnice sunt acele grupuri sociale bazate pe o “credinţǎ

subiectivǎ” într-o sorginte comunǎ, separat de existenţa sau nu a unei “comunitǎţi de sânge

obiective.” Din acest punct de vedere, rasa ca atare nu va mai avea relevanţǎ socialǎ decât în

mǎsura în care este resimţitǎ subiectiv ca o caracteristicǎ comunǎ, caracteristicǎ ce îşi dezvoltǎ

automat amplitudinea în cadrul conflictual mai larg al relaţiilor cu alte rase. Graniţa dintre rasial şi

etnic apare astfel, pentru a doua oarǎ, drept una extrem de subţire, ambiguǎ chiar, de aceastǎ datǎ

împǎrtǎşind calitatea de construcţie socialǎ, subiectivǎ, bazatǎ pe acelaşi spirit de comun,

diferenţierea devenind astfel nu numai dificilǎ, dar şi relativ arbitrarǎ15

.

Philippe Poutignat şi Jocelyne Streiff-Fenart16

, referindu-se la contribuţia lui Max Weber

privitoare la aceste aspecte noteazǎ: ”Definind grupul etnic pe baza credinţei subiective într-o

origine comunǎ, Weber subliniazǎ cǎ sursa etnicitǎţii nu trebuie cǎutatǎ în faptul de a poseda

12

Aguirre, Adalberto; Turner, Jonathan – „American Ethnicity – The dynamics and consequences of discrimination” –

Mc Graw-Hill, INC, 1995 13

în „Theories of Race and Ethnic Relations”, articolul „Ethnicity and the Sociobiology Debate”, Cambridge

University Press, 1994 14

Vezi discursul lui Mitterand cu privire la “triburile Europei” 15

Vintilǎ Mihailescu – Introducere la ediţia româneascǎ a lucrǎrii “Rasǎ şi etnie” de John Rex 16

Philippe Poutignat şi Jocelyne Streiff-Fenart – “Theories de l‟ethnicite” – PUF, Paris, 1995

anumite trǎsǎturi, oricare ar fi acestea, ci în producerea, întreţinerea şi aprofundarea diferenţelor, a

cǎror importanţǎ realǎ nu poate fi evaluatǎ independent de semnificaţia pe care le-o acordǎ indivizii

în cursul relaţiilor lor sociale.(…)Identitatea etnicǎ (credinţa într-o viaţǎ etnicǎ comunǎ) se

construieşte pe baza diferenţei. Atracţia dintre cei care se simt a fi de aceeaşi specie este

indisociabilǎ de repulsia faţǎ de cei care sunt resimţiţi ca fiind nişte strǎini. Aceastǎ idee implicǎ

faptul cǎ nu izolarea creeazǎ conştiinţa apartenenţei, ci dimpotrivǎ, comunicarea diferenţelor

utilizate de cǎtre indivizi pentru a stabili frontiere etnice. Conţinutul comunitǎţii etnice este

credinţa într-o onoare specificǎ: onoarea etnicǎ prin care stilurile de viaţǎ particulare capǎtǎ valori

pe care se întemeiazǎ pretenţiile la demnitate a celor care practicǎ aceste stiluri de viaţǎ şi dispreţul

pentru cei care practicǎ obiceiuri strǎine.”

Atâta vreme cât biologii considerǎ cǎ, în ciuda clasificǎrilor care se pot opera în funcţie de

caracteristici fizice, nu existǎ dovezi cǎ unele trǎsǎturi mentale ar putea fi asociate cu cele fizice,

rasa ca atare nu ar putea fi consideratǎ drept o cauzǎ a acţiunii aşa cum a fost ea vǎzutǎ în trecut.

În schimb, nu este mai puţin adevǎrat cǎ ea joacǎ un rol deosebit de important în ceea ce

priveşte orientarea acţiunii umane. Este tendinţa naturalǎ, fireascǎ, a individului, sǎ perceapǎ ca un

loc comun şi ca un spaţiu de încredere, pe scurt sǎ valorizezez caracteristicile fizice similare cu ale

lui, sǎ “conştientizeze tipul”, cum ar spune Giddins.

Odatǎ identificarea la nivel perceptiv, fizic, realizatǎ ea poate îmbrǎca la nivel individual, în

anumite contexte, în funcţie bineînţeles şi de amplitudinea contrastelor, forme atât de puternice

încât sǎ ducǎ la împǎrtǎşirea caracteristicilor culturale şi a sistemului de valori al grupului de

referinţǎ vizat. Procesul este bidirecţional, ei înşişi fiind la rândul lor priviţi drept un grup distinct,

pornind de la aceleaşi discrepanţǎ, iniţial fizice, ulterior culturale.

Susţinerea celui cu care împǎrtǎşeşti aceleaşi caracteristici fizice şi probabil şi culturale, a

celui pe care îl percepi ca fǎcând parte din acelaşi grup ca şi tine, în ultimǎ instanţǎ a propriului

seamǎn, este o constantǎ a fiinţei umane, fiind inseratǎ în chiar codul nostru genetic. Or, rasa este

chiar primul indicator al relaţionǎrii cu care individul intrǎ în contact şi încǎ la modul cel mai

direct, cel mai nesusceptibil de echivoc, respectiv prin intermediul simţurilor.

În cazul ataşamentului etnic, caracteristicile culturale comune pot apropia indivizii fǎrǎ a

ţine cont de cele fizice, fiind chiar posibil ca aceastǎ comunitate de valori culturale sǎ fie perceputǎ

drept un indicator al similaritǎţii fizice, al relaţionǎrii biologice, grupurile etnice pǎrând astfel mai

puţin stabile decât cele rasiale. Aceasta este însǎ doar o iluzie, câtǎ vreme apartenenţa la un grup

rasial nu este datǎ atât de considerente de ordin fizic, corporal, cât mai mult de modul în care

acestea sunt privite şi valorizate de individ. Dupǎ cum bine scria John Rex, „se poate ca cea mai

importantǎ diferenţǎ sǎ nu fie cea dintre grupurile care au caracteristici rasiale şi culturale, ci mai

curând dintre acelea ale cǎror caracteristici comportamentale sunt considerate ca având o bazǎ

geneticǎ sau o altǎ bazǎ constantǎ.”

Dacǎ avem în vedere discursul politic, criteriul care distinge între cele douǎ grupuri se

dicteazǎ în „termenii considerǎrii de cǎtre alţi oameni a bazei comportamentului lor, ca fiind

determinatǎ şi de neschimbat sau nedeterminatǎ şi flexibilǎ(…) Grupurile rasiale sunt grupuri

despre care se crede cǎ au o bazǎ geneticǎ sau un fel de bazǎ deterministǎ. Sunt considerate grupuri

etnice acele grupuri despre care se crede cǎ îşi pot schimba comportamentul. Astfel, în cazul unui

grup care are numai caracteristici culturale comune (mai curând decât caracteristici fizice), poate fi

folosit termenul de rasǎ de cǎtre cei care li se opun, îi opreseazǎ şi îi exploateazǎ, în timp ce un

grup care are caracteristici fizice clar definite, poate, în ciuda acestor caracteristici, sǎ fie

considerat de liberalii şi democraţii politici ca fiind diferit numai din punct de vedere etnic.”

Cel mai important element ce defineşte un grup etnic sau rasial nu este reprezentat de

caracteristicile comune cât de cele autoatribuite sau atribuite de celelalte grupuri cu care se aflǎ în

contact şi de care îl despart frontierele etnice, cǎci identitate fǎrǎ excludere este de neconceput.

În general, se observǎ cǎ folosirea termenilor de rasǎ sau etnicitate variazǎ în funcţie de

modul în care este privit grupul respectiv, atât în discursul popular, cât şi în cel politic. Dacǎ în

perioada nazistǎ, evreii erau priviţi ca o rasǎ, fǎcându-se astfel o demarcaţie foarte strictǎ între cele

douǎ populaţii, ulterior aceştia fiind ridicaţi la rangul de grup etnic. La fel este şi cazul negrilor,

iniţial folosindu-se referitor la aceştia termenul de “rasǎ”, mai târziu cel de “minoritate etnicǎ”.

Potrivit Asociaţiei Americane de Antropologie, termenul de “rasǎ” este unul extrem de

controversat, fiind de prea multe ori de-a lungul istoriei manipulat şi utilizat în scopuri economice,

politice, propagandistice ori tendenţioase. Asociaţia propune ca termenul de “rasǎ”, odatǎ golit de

încǎrcǎtura biologicǎ, sǎ fie înlocuit prin cel de “origine etnicǎ”, mult mai corect din punct de

vedere etimologic şi mai puţin susceptibil de interpretǎri.

Atât rasa cât şi etnicitatea reprezintǎ construcţii sociale şi culturale menite a clasifica

oamenii pe baza diferenţelor biologice respectiv culturale, deşi între cele douǎ concepte nu existǎ o

graniţǎ foarte clarǎ. Etnia se referǎ la acele populaţii ce se autodefinesc în termeni de origine, limbǎ

şi obiceiuri comune. Dar ca urmare a amestecului rasial, se ajunge ca populaţii cu aspect exterior

similar sǎ cuprindǎ mai multe etnii sau ca o etnie sǎ cuprindǎ indivizi diferiţi din punct de vedere

fizic.

În septembrie 1997, Oficiul de Management şi Planificare din Statele Unite a promulgat

Directiva 15: “Standarde rasiale şi etnice pentru statisticile federale şi raportarea administrativǎ”, în

scopul de a determina şi unifica standardele federale utilizate în cazul statisticilor rasiale sau etnice.

În lumina acestei directive, sunt descrise cinci rase: amerindienii, populaţiile din Pacific, asiaticii,

negrii şi albii iar ca alternative etnice: cu origine hispanicǎ sau fǎrǎ origine hispanicǎ, fǎrǎ însǎ a

defini în vreun fel termenii de “rasǎ”, “etnicitate” sau pe cel de “origine”. Conform declaraţiei

Oficiului de Management şi Planificare, “categoriile etnice şi rasiale menţionate în standarde nu ar

trebui interpretate ca fiind în principal clasificate pe baze biologice ori genetice. Rasa şi etnicitatea

pot fi judecate în termeni de caracteristici sociale şi culturale la fel de bine ca şi în termeni de

genealogie.”

Directiva 15 vede rasa şi etnicitatea drept fenomene distincte, pierzând din vedere faptul cǎ

pentru ceea ce astǎzi denumim etnii, în anii trecuţi terminologia potrivitǎ era de rasǎ. Italienii,

irlandezii, hinduşii, mexicanii, ca sǎ nu mai vorbim de evrei, erau priviţi drept rase iremediabil şi

intrinsec diferite de populaţia albǎ majoritarǎ, pentru ca astǎzi sǎ fie considerate doar etnii. În

prezent, dacǎ cineva i-ar considera diferiţi din punct de vedere rasial, iar nu doar etnic, cel mai

probabil acea persoanǎ ar risca sǎ fie acuzatǎ de rasism.

Dar punctul cel mai interesant pe care îl susţine Directiva 15 este acela cǎ vede rasele şi

etniile drept categorii fixe în care individul odatǎ intrat nu mai poate decât cu greu sǎ îşi schimbe

poziţia, circulaţia între categoriile clasificǎrii fiind virtual imposibilǎ. Directiva nu priveşte rasele

drept concepte sociale, expresii ale relaţionǎrii între indivizi, respectiv a definirii şi autodefinirii lor,

tinzând sǎ priveascǎ rasa mai degrabǎ ca ţinând intrinsec de natura individului singur, separat de

grupul din care face parte, aici apropiindu-se destul de mult de perspectiva biologicǎ asupra rasei.

Mai mult decât atât, o persoanǎ albǎ “îşi are originea în popoarele originare din Europa, Africa de

Nord sau Orientul Mijlociu”, în vreme ce un individ de culoare îşi are originile în oricare din

grupurile rasiale negre din Africa”, nefiind nici un dubiu asupra faptului cǎ termenul de “origine”

se referǎ la ascendenţǎ pe criteriu biologic, iar nu cultural ori în relaţie cu alţii. Hispanicii sunt

definiţi de aceeaşi directivǎ drept un grup etnic a cǎrui ”culturǎ şi origine este spaniolǎ, indiferent

de rasǎ”, mexicanii naturalizaţi în Statele Unite fiind un subgrup cultural spaniol, aşadar

aparţinând rasei albe dar mai având încǎ destul pânǎ sǎ fie complet asimilaţi.

III. Dimensiunea sociologicǎ a conflictelor rasiale

Concluzia cercetǎrilor întreprinse de biologi dupǎ 1945, la solicitarea UNESCO asupra

semnificaţiei ştiinţifice a termenului de rasǎ a fost cǎ specia umanǎ are o origine unicǎ şi aşa-

numitele rase umane erau simple grupuri care se distingeau în funcţie de anumiţi indicatori precum

culoarea pielii, felul pǎrului ori indicele cefalic sau nazal. Bineînţeles cǎ aceste diferenţe fizice nu

puteau juca rolul de factori determinanţi pentru un anumit comportament, revenind astfel

sociologilor sarcina de a gǎsi raţiunea pentru care aceste deosebiri de ordin cultural erau vǎzute ca

provenind din diferenţe rasiale.

Sociologii au încercat mai multe rǎspunsuri posibile. Primul dintre acestea era negarea

problemelor rasiale şi recunoaşterea existenţei doar a celor de ordin etnic. Deşi ipoteza ar fi una

idealǎ, tocmai prin aceasta s-ar putea dovedi mai dǎunǎtoare, cǎci prin minimalizarea şi

incapacitatea de definire corectǎ a problematicii ar duce la imposibilitatea luǎrii unor acţiuni

eficiente.

Un alt rǎspuns posibil oferit de sociologi viza distincţia ce se putea face între situaţii în care

erau implicate grupuri ce se distingeau prin particularitǎţi fizice şi cele în care diferenţele erau doar

de ordin cultural. Deşi se admitea acum cǎ existau diferenţe fizice între oameni şi cǎ aceste

diferenţe puteau trasa graniţe între comunitǎţi, teoria pǎcǎtuia prin generalizare, cǎci prin limitarea

gradului de aplicare a termenului de rasǎ tindea sǎ omogenizezez fenomenele şi nu reuşea sǎ se

distingǎ între diferitele situaţii conflictuale în care erau implicate grupuri rasiale.

Al treilea rǎspuns posibil, adoptat de John Rex în lucrarea “Relaţiile de rasǎ în teoria

sociologicǎ” din 1970, viza utilizarea termenului de “situaţie de relaţie de rasǎ” în acele cazuri în

care justificǎrile erau de ordin social. O asemenea situaţie este în fapt un conflict discriminatoriu

între grupuri umane privite ca fiind fixe, de neschimbat, pe baze genetice sau biologice, astfel încât

circulaţia indivizilor sǎ fie imposibilǎ între ele.

Aceste condiţii sunt îndeplinite în fostele societǎţi coloniale în care distanţele par a nu se fi

micşorat nici astǎzi, cum ar fi cazul Africii de Sud, Zimbabwe, statele Americii Centrale etc., ori în

societǎţile industriale avansate în care emigranţii formeazǎ societǎţi coloniale şi dependente şi unde

este posibil ca refugiaţii sǎ nu se bucure de drepturile politice legale şi sociale care sunt normale în

astfel de societǎţi, cum se întâmplǎ în Statele Unite, Australia ori statele din Europa.

Populaţia colonizatǎ era pusǎ la distanţǎ, subevaluatǎ, denigratǎ, pentru a justifica astfel

politica de exploatare iniţiatǎ de cuceritori. Se credea cǎ aceste societǎţi nu ar fi fost capabile de

evoluţie în absenţa preluǎrii imitaţioniste a instituţiilor de tip european. Fideli acestei perspective

etnocentriste au fost Marx, care vedea drept piedici pentru dezvoltare modul de producţie şi

despotismul asiatic şi Weber, care sublinia distanţele între misticismul aceluiaşi spaţiu şi raţiunea

specificǎ Occidentului.

Etichetarea este larg rǎspânditǎ atunci când se vrea discreditarea şi demonizarea pǎrţii

adverse: organizaţiile antirasiste l-au comparat pe Miloşevici cu Stalin, pe Saddam Hussein cu

Hitler iar ascensiunea lui Jorg Haider la putere cu cea a lui Hitler în urmǎ cu jumǎtate de secol. Nu

puţini sunt cei pentru care industria Hollywoodului controlat de evrei şi mass-media în general sunt

vectori ai perpetuǎrii stereotipiilor negative legate de anumite grupuri de indivizi şi în special faţǎ

de negri.

Eticheta de rasist, xenofob, extremist, nazist sau fascist duce invariabil la identificarea celui

etichetat cu cei mai cruzi criminali pe care aceste curente de idei i-au produs. Mai departe, nici o

nuanţǎ nu este acceptatǎ, nici o derogare sau circumstanţiere nu este permisǎ, astfel încât totul sǎ

fie nivelat la cel mai simplist mod cu putinţǎ. Cuvântul rasist în sine a devenit o acuzaţie atât de

gravǎ, încât spectrul de a fi asociat cu acest termen înfricoşeazǎ într-o asemenea manierǎ17

încât

duce la dogmatizarea doctrinei corecte, fǎrǎ a mai pune nici o clipǎ sub semnul întrebǎrii procesul

ca atare.

Stereotipia pe care o realizeazǎ organizaţiile antirasiste referitor la portretul unui rasist este

acela al unui skinhead, provenit dintr-o familie dezorganizatǎ, fǎrǎ un loc de muncǎ stabil, incult,

cu un intelect scǎzut, instabil psihic, agresiv, tatuat cu svastici şi alte simboluri naziste, îmbrǎcat în

costum de camuflaj şi bocanci cu ţinte. Imaginea aceasta este pe cât de greşitǎ pe atât de

dǎunǎtoare: greşitǎ deoarece curentul rasist este de multe ori propagat de indivizi cu un grad înalt

de culturǎ şi inteligenţǎ, care de cele mai multe ori dispreţuieşte şi doar se foloseşte de cel ce

întruchipeazǎ portretul-robot de mai sus; periculos, pentru cǎ subestimându-i pe purtǎtorii

mesajelor rasiste, organizaţiile antirasiste eşueazǎ în a fixa adevǎraţii inamici, pe cei care propagǎ

ideile şi care au în ultimǎ instanţǎ puterea de a recruta oricând adepţi din rândul populaţiei.

Organizaţiile rasiste la rândul lor le percep pe cele antirasiste ca fiind trǎdǎtoare ale

interesului naţional, susţinǎtoare fervente ale amestecului rasial şi ale imigrǎrii. Iar dacǎ la

conducerea lor se întâmplǎ sǎ fie şi membri ai grupurilor neagreate, fie ei evrei sau negri, sau dacǎ

acestea sunt susţinute şi finanţate de organizaţii intrenaţionale, opoziţia devine mult mai intensǎ.

Discriminarea rasialǎ duce la reîntǎrirea respectului de sine şi a sentimentului de

superioritate faţǎ de ceilalţi. Mai mult, aceeaşi discriminare oferǎ avantaje economice concrete

pentru membrii grupului majoritar, servind la menţinerea puterii politice, sociale şi instituţionale a

respectivului grup.

Este un fapt specific omului sǎ interacţioneze şi sǎ împǎrtǎşeascǎ valori şi norme proprii

grupului din care face parte. Grupurile şi organizaţiile rasiste îşi fixeazǎ şi ele scopuri şi obiective

specifice şi îşi dezvoltǎ simboluri proprii. Similaritatea indivizilor de aceeaşi rasǎ sau etnie,

comunitatea de interese şi nevoi, sunt tot atâţia factori catalizatori ai apariţiei şi dezvoltǎrii acestor

grupuri.

Un alt aspect important este acela care se referǎ la “natura nevoii sau a motivelor care

împing grupurile sǎ se diferenţieze unele de altele şi sǎ-şi organizeze relaţiile sociale pornind de la

aceste distincţii. Pentru unii, trebuinţele subiacente definirii existenţei etnice sunt materiale (a

17

la fel era cazul în perioada comunistǎ pentru termeni ca imperialism, capitalism, patron etc.

câştiga putere sau a obţine bunuri rare, cele douǎ motive fiind de obicei legate între ele). Pentru

ceilalţi, acestea corespund necesitǎţii de a ordona în mod semnificativ lumea socialǎ.18

”

Un grup minoritar se poate confrunta cu o întreagǎ serie de destine posibile, în funcţie de

gradul de toleranţǎ a grupului majoritar şi de celelalte circumstanţe locale.

Grupul minoritar respectiv poate fi astfel pur şi simplu exterminat, fie prin genocid, fie prin

ucidere deliberatǎ, sistematicǎ, fie prin ambele. Acesta a fost cazul amerindienilor în Statele Unite

sau al evreilor în Germania hitleristǎ.

Acel grup ar putea în schimb sǎ aibǎ o soartǎ ceva mai bunǎ, respectiv sǎ fie expulzat,

forţat sǎ pǎrǎseascǎ o anumitǎ regiune sau chiar ţarǎ, cum s-a cerut în repetate rânduri pentru

populaţia de culoare, sau pentru a fi închişi în rezervaţii, cum s-a întâmplat în cazul aceloraşi

amerindieni. Acest lucru se poate realiza fie direct, prin forţǎ brutǎ, fie indirect, când în urma

tratamentelor inumane sunt determinaţi sǎ plece.

Dacǎ nu este expulzat, grupul minoritar ar putea beneficia de pe urma secesiunii, fie

formând o nouǎ naţiune, fie mutându-se în cadrul unui stat preexistent, unde ar deveni grup

dominant, curent ilustrat de cei care cereau strǎmutarea populaţiei de culoare fie pe continentul

african, fie în vestul Statelor Unite.

O altǎ mǎsurǎ la care s-a apelat a fost aceea a segregǎrii, respectiv separararea fizicǎ a douǎ

grupuri în domeniul locurilor de muncǎ, a funcţiilor sociale sau a spaţiilor rezidenţiale. La origine,

segregarea se referea la izolarea teritorialǎ a unei populaţii în zone în care nu poate avea acelaşi

acces la resurse ca şi cei ce nu sunt izolaţi. Segregarea poate fi impusǎ şi recunoscutǎ prin

intermediul legii, cum a fost cazul amerindienilor din rezervaţii ori al populaţiei de culoare în

trecut, sau poate dimpotrivǎ fi condamnatǎ de lege dar totuşi sǎ se reflecte în conştiinţa populaţiei

în mai toate domeniile societale, cum se întâmplǎ astǎzi faţǎ de afro-americani sau hispanici. Ea

poate de asemenea fi voluntarǎ, cum este cazul asiaticilor în societǎţile occidentale, sau involuntarǎ,

cum a fost cazul ghetourilor. Segregarea mai poate fi teritorialǎ sau instituţionalǎ, atunci când este

vorba de serviciile publice refuzate populaţiei discriminate.

Membrilor grupului discriminat le poate fi negat accesul la anumite poziţii sociale, cum a

fost cazul negrilor în Statele Unite, care nu erau primiţi în sindicate. În alte situaţii, aceştia pot fi

doar în mod selectiv acceptaţi în cadrul anumitor structuri de putere sau autoritate. Evreii din

Europa de pildǎ nu aveau acces la majoritatea poziţiilor economice, sociale sau politice, dar erau

acceptaţi în lumea finanţelor. De asemenea, japonezilor din California în 1920 le-a fost interzis

accesul în sectorul industrial, fiind astfel obligaţi sǎ se reprofileze pe cel agricol, devenind fermieri

de succes. Chiar şi astǎzi, multor imigranţi asiatici li se permite uşor sǎ deţinǎ o afacere, dar

accesul la poziţiile de conducere din cadrul marilor companii este mult mai dificil. În sfârşit, mâna

de lucru provenind din Mexic a fost în mod tradiţional folositǎ în ferme iar mai târziu în industria

uşoarǎ, unde erau la fel de prost plǎtiţi, dar se vedeau excluşi de la slujbele mai bine plǎtite din

sectorul economic, ca şi din cel politic ori educaţional.

Toate aceste puncte de vedere sunt intrinsec legate de teoriile ecologiei umane. Acestea pun

accentul pe forţa competiţiei şi a selecţiei dintre grupuri etnice distincte, într-o adevǎratǎ luptǎ

pentru supravieţuire, aşa cum era ea descrisǎ de Darwin. Fiecare etnie cautǎ în acest scop o nişǎ

socialǎ sau economicǎ, iar când aceasta este gǎsitǎ, diferenţele dintre ei devin mai pregnante,

18

Philippe Poutignat şi Jocelyne Streiff-Fenart – “Theories de l‟ethnicite” – PUF, Paris, 1995

fǎcându-i astfel ţinte mai uşoare ale prejudecǎţilor şi discriminǎrii. În lumina acestor teorii,

conflictele apar atunci când membri ai grupului etnic dominat, subordonat, încearcǎ sǎ ocupe nişele

ocupaţionale sau rezidenţiale ale grupului dominant, care se simte astfel ameninţat. Susan Olzak19

a observat cǎ atacurile populaţiei anglo-saxone protestante asupra imigranţilor europeni se

înmulţesc fie atunci când numǎrul acestora din urmǎ creşte în mod deosebit şi într-o perioadǎ

scurtǎ de timp, fie în timpul recesiunii20

. În astfel de perioade imigranţii sunt mai mult decât de

obicei vǎzuţi drept ameninţǎri la adresa nişelor rezidenţiale sau ocupaţionale ale anglo-saxonilor.

Potrivit unor alte teorii, ale stratificǎrii, relaţiile dintre negri şi albi s-ar constitui într-un

sistem de caste în care afro-americanii sunt condamnaţi sǎ ocupe poziţii socio-economice mai prost

plǎtite, accesul lor la putere este puternic stânjenit şi se detaşeazǎ segregarea în domeniul

rezidenţial. În analiza pe care o face Lloyd Warner21

societǎţii americane, acesta considerǎ cǎ

populaţia neagrǎ era separatǎ de cea albǎ printr-un sistem de castǎ, cǎci oricât ar fi înaintat pe scara

socialǎ un negru, tot nu ar fi putut penetra sistemul exclusivist al societǎţii albe. În fapt, în India

sistemul de caste era iniţial o marcǎ a diviziunii rasiale, încercându-se astfel împiedicarea

amestecului rasialşi prezervarea puritǎţii rasiale ale castei dominante. Oliver Cromwell Cox22

în

schimb considerǎ cǎ relaţiile dintre negrii şi albi erau relaţii între exploataţi şi exploatatori sau mai

simplu spus, relaţii de clasǎ. Populaţia minoritarǎ devine deseori o colonie exploatatǎ în interiorul

societǎţii, având în comun cu colonia internaţionalǎ aceeaşi subjugare şi exploatarea unei naţiuni

de cǎtre alta, fǎrǎ a primi în schimb o retribuţie corespunzǎtoare. Discriminarea este de multe ori

creatǎ şi susţinutǎ prin intermediul stratificǎrii pieţei muncii, în aşa fel încât populaţia dominantǎ sǎ

poatǎ continua a se bucura de aceleaşi privilegii, slujbe sau venituri.

Un alt caz posibil este acela în care grupul minoritar face obiectul asimilǎrii, renunţând la o

parte din moştenirea lor etnicǎ şi cullturalǎ, preluând caracteristicile şi fiind absorbit de cǎtre

grupul dominant, majoritar. Ea poate apǎrea în urma unui proces natural, de convieţuire

îndelungatǎ într-un anumit spaţiu, sau poate dimpotrivǎ rezulta în urma unui program politic

special orientat în acest scop. Printre cei mai importanţi indicatori ai asimilǎrii se numǎrǎ mariajul

inter-rasial şi renunţarea la identitatea lingvisticǎ de cǎtre populaţia asimilatǎ.

În alte circumstanţe, grupul minoritar şi cel majoritar se pot combina, formând astfel un nou

grup, prin fuziune, respectiv prin sinteza trǎsǎturilor ori particularitǎţilor fizice şi culturale. Acest

punct de vedere este şi cel susţinut de teoriile asimilaţioniste, potrivit cǎrora, mai devreme sau mai

târziu, toate etniile dintr-un spaţiu vor fi asimilate culturii dominante. Bineînţeles, acest lucru se

petrece diferenţiat, în funcţie de gradul de apropiere rasialǎ dintre grupurile vizate. În Statele Unite

de pildǎ, imigranţii albi sunt asimilaţi în trei-patru generaţii, în vreme ce afro-americanii şi nativii

indieni sunt asimilaţi mult mai greu. Susţinǎtorii acestei teorii sunt de acord asupra faptului cǎ,

dacǎ dupǎ o anumitǎ perioadǎ de timp, destul de îndelungatǎ, procesul de asimilare nu a operat,

este semn cǎ ne aflǎm în prezenţa unei discriminǎri, fie ea instituţionalizate ori informale.

În sfârşit, grupul minoritar şi cel majoritar pot alege sǎ-şi pǎstreze nealterate propriile

identitǎţi, prin pǎstrarea la un nivel epidermic al contactelor inter-rasiale, astfel încât acestea din

urmǎ nu ajung sǎ influenţeze în profunzime sistemul cultural al celuilalt grup, societatea în

19

Olzak, Susan – „A competition model of collective action in american cities” – Academic Press, Orlando, 1986;

„The dynamics of ethnic competition and conflict” – Stanford University Press, Stanford, 1992. 20

Aceastǎ ipotezǎ este una discutabilǎ şi face obiectul criticii unor teorii mai recente 21

Warner, Lloyd - “American Class and Caste” – American Journal of Sociology, Vol XLII, 1936 22

Cox, Oliver Cromwell - „Class, Caste and Race” – Monthly Rewiew Press, New York, 1970

ansamblu devenind una pluralistǎ. Aceastǎ situaţie pare sǎ confirme punctul de vedere al

susţinǎtorilor teoriilor pluraliste. Aceştia nu neagǎ existenţa unui anumit grad de asimilare, ci susţin

mai departe cǎ etnia rǎmâne o forţǎ puternicǎ, chiar şi în rândul albilor, de cele mai multe ori

percepuţi a fi complet asimilaţi grupului majoritar – cel protestant anglo-saxon de pildǎ în Statele

Unite. Aşa de pildǎ, irlandezi, italieni sau polonezi din generaţia a treia sau chiar şi a patra, îşi

menţin identitatea etnicǎ şi, mai mult decât atât, imagineazǎ noi simboluri pentru a-şi etala cu

mândrie moştenirea etnicǎ.

Un alt aspect important al analizei constituirii unei identităţi comune îl reprezintă

perspectiva antropologică, respectiv modul în care ne raportăm la Celălalt şi cum se raportează

Celălalt la noi ca reprezentanţi ai unei aceleiaşi etnii23

.

Având la dispoziţie întreg acest arsenal de departajări, este extrem de comod pentru oricine

să justifice, să partizaneze, sau chiar să se identifice cu acel grup de care se simte mai apropiat,

celălalt grup fiind coborât la stadiul animalic şi de aceea ţinut la distanţă şi izolat ca unul incapabil

a respecta reguli unanim admise de grupul nostru, cel superior, avansat, civilizator, democratic,

purtător al progresului şi multe alte epitete menite să delimiteze cât mai clar cu putinţă evoluţia

versus non-evoluţia24

.

Traumatismele colective25

influenţează într-o mare măsură percepţia naţională a relaţiilor cu

celălalt, ducând la creşterea perceperii ameninţării reprezentate de celălalt.

Omul recurge la mit când se vede ameninţat de forţe care îl copleşesc – astfel explicându-se

apariţia mitului modern şi afirmarea de netăgăduit a acestuia în politică. Miturile devin un adevărat

ghid al conştiinţei individului, o sursă a acţiunilor sale în plan socio-politic, putând astfel servi

unor nevoi colective în prezent şi în viitor. Nimeni nu se poate sustrage acestei legi care îi este

inoculată prin educaţie, prin legislaţie, norme şi tradiţia pe deplin acceptată. Miturile politice nu

pot fi acuzate de a fi pure fantezii, întrucât sunt legate de imaginarul politic al societăţii respective,

imaginar din care se hrănesc, din care pornesc şi pe care apoi îl alimentează, îl întăresc.

Omul este în esenţǎ o fiinţǎ imitativǎ şi de aceea are nevoie de modele dupǎ care sǎ se

orienteze şi care sǎ-i structureze acţiunea. În viitor, organizaţiile rasiste vor fi cu atât mai eficiente

cu cât vor putea furniza cât mai mulţi eroi care sǎ fie izvoare de inspiraţie, cât mai multe legende

ţesute în jurul respectivelor personaje, care cu timpul se vor mitiza.

IV. Surse ale conflictelor rasiale

Rasismul în formele sale contemporane a evoluat în tandem cu explorǎrile europene şi

cucerirea celei mai mari pǎrţi a restului lumii. Pe mǎsurǎ ce noi şi noi populaţii erau întâlnite şi

ulterior subjugate, au început sǎ se dezvolte teorii ale rasismului, menite sǎ justifice diferenţele de

poziţie şi de tratament aplicate acelor popoare pe care ei le considerau ca aparţinând unor rase

diferite.

23

Exemplificativă în acest sens este întrebarea retorică a doamnei Thatcher: “Cine sunt nemţii, oare s-au schimbat ei

cu adevărat” 24

Etnocentrismul secundar de care vorbea Claude-Levi Strauss este evident 25

Văduva, Gheorghe – „Etnii şi diferende etnice” - Geopolitica, Nr.1, Ed. Top Form, Bucureşti, 2003

Un rol important în propagarea teoriilor rasiste l-a avut şi neînţelegerea corectǎ a teoriilor

lui Charles Darwin privitoare la evoluţie, considerând cǎ, dat fiind faptul cǎ unele rase sunt mai

civilizate decât altele, trebuie sǎ existe o bazǎ biologicǎ pentru acete diferenţe.

Diferite variante au fost pe rând încercate pentru a explica rasismul. Teoria psihologicǎ

gǎsea drept cauzǎ a comportamentului rasist tensiunile psihice existente în personalitate.

Reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt şi în special T. W. Adorno susţineau existenţa unei “Scale-F”

ce mǎsura capacitatea de a se supune voluntar unei forme de autoritate rigidǎ, simultan cu

agresiunea faţǎ de cei care respingeau aceastǎ autoritate. Indivizii situaţi sus pe aceastǎ scalǎ

dezvoltau o teamǎ paranoicǎ faţǎ de strǎini şi era mult mai probabil ca în rândul lor sǎ se gǎseascǎ

indivizi înclinaţi spre antisemitism sau comportament discriminatoriu în relaţiile cu negrii sau orice

alt grup perceput ca fiind diferit.

Tot pe linia psihologicǎ de explicaţii se înscrie teoria lui John Dollard privind frustrǎrile de

naturǎ a genera un comportament agresiv faţǎ de cel care provoacǎ frustrarea. În cazul în care

acesta din urmǎ, din cauza poziţiei sale, nu ar putea fi atins, aceastǎ agresiune temporar reprimatǎ

ar urma sǎ fie îndreptatǎ cǎtre ţinte mai accesibile, cum ar fi de pildǎ grupurile rasiale

marginalizate de grupul majoritar. Aceasta ar fi alternativa cea mai potrivitǎ pentru a explica

rasismul grupurilor dezavantajate, precum populaţia de culoare, hispanicii sau evreii.

O altǎ perspectivǎ asupra rasismului ne este propusǎ prin intermediul rasismului

instituţionalizat, termen lansat de profesorul american de culoare Stokeley Carmichael, pe fondul

procesului Brown Vs. Consiliul Educaţional. Concluzia lui Carmichael a fost aceea cǎ, deşi

rasismul era vehement criticat, discriminarea declaratǎ ilegalǎ, iar la putere nu se aflau rasişti, chiar

instituţiile care constituiau fundamentul societǎţii americane erau de naturǎ a-i dezavantaja pe negri,

constituind un soi de “rasism instituţionalizat”.

Au fost lansate mai multe ipoteze pentru a explica aceastǎ noţiune. Prima dintre ele are în

vedere rasismul inconştient, încastrat în chiar sistemul de credinţe al unei societǎţi şi generat de

mecanismele de apǎrare ale individului. Cǎile prin care acest tip de rasism devine manifest sunt

prejudecǎţile şi stereotipiile, tocmai de aceea propunându-se o anumitǎ revizuire a limbajului social

şi chiar o instituţionalizare a acestuia, cu suport guvernamental şi din partea presei.

O a doua direcţie viza discriminarea a cǎrei existenţǎ era sau nu contestatǎ, dar care era

dificil de probat, în absenţa unui rasism la nivel oficial, singura cale fiind la nivelul efectelor, cǎci

în final se observa cǎ minoritǎţile sfârşeau prin a fi net dezavantajate. În aceastǎ situaţie, acţiuneaa

trebui a îndreptatǎ împotriva discriminǎrilor indirecte.

Rasismul instituţionalizat reprezintǎ un sistem de legi, proceduri, practici, în toate

domeniile vieţii: educaţie, angajare, afaceri, politici rezidenţiale, religie, media, asociaţii

profesionale etc., al cǎror efect este de perpetuare şi menţinere a puterii, influenţei şi bunǎstǎrii

unui grup asupra altuia. Dupǎ cum îi spune şi numele, originea sa este în politicile care îmbracǎ o

hainǎ oficialǎ, instituţionalizate şi care se bucurǎ de un deosebit respect la nivel societal, tocmai de

aceea fiind mult mai puţin blamat decât rasismul individual. Acest fapt este cu atât mai îngrijorǎtor

cu cât, la adǎpostul unor tehnici mult mai subtile şi mai puţin vizibile decât în cazul celorlalte

forme de rasism, efectele sale sunt mult mai distructive asupra grupurilor rasiale vizate.

Rasismul instituţionalizat este tipul de rasism cel mai dificil de recunoscut şi contracarat, cu

atât mai mult cu cât este promovat de guverne sau instituţii care nu se auto-percep ca fiind rasiste şi

care ar reacţiona extrem de virulent dacǎ li s-ar aplica o asemenea etichetǎ.

El urmǎreşte individul de la primii paşi în cadrul sistemului educativ, ducând la scǎderea

şanelor de a urma o facultate, ceea ce va duce la şomaj şi la ocuparea unor locuri de muncǎ mai

slab remunerate, fenomen potenţat de discriminarea rasialǎ prezentǎ şi în acest sector. Mai departe,

veniturile scǎzute combinate cu discriminarea în domeniul repartiţiei bunurilor şi serviciilor vor

restricţiona accesul individului la locuinţe, sistemul de sǎnǎtate, efectele pe termen lung fiind astfel

resimţite de generaţiile viitoare.

Un alt rǎspuns posibil avea în vedere corectarea discrepanţelor dintre variatele grupuri prin

intermediul discriminǎrii pozitive sau al acţiunii afirmative, de pildǎ prin mǎrirea în mod artificial

a numǎrului reprezentanţilor minoritǎţii în poziţii cheie.

O direcţie de acţiune prin care de asemenea se încerca remedierea situaţiei a fost negarea

discriminǎrii ca atare şi promovarea modalitǎţilor prin care se acţiona asupra tuturor categoriilor

dezavantajate, indiferent de criteriul rasial. A trebuit însǎ sǎ se renunţe la aceastǎ linie, în faţa

realitǎţii care impunea luarea unor mǎsuri separate, defalcate, iar nu omogenizarea categoriilor

dezvantajate.

Dacǎ însǎ în peisaj apar grupǎrile implicate în mod direct în polemica rasialǎ, fie ele rasiste

ori antirasiste, acestea vor încerca distorsionarea respectivelor concepte, iar în ultimǎ instanţǎ

manipularea individului care ia contact cu ele. Fiecare tabǎrǎ va încerca invariabil sǎ o prezinte pe

cealaltǎ într-o luminǎ cât mai defavorabilǎ, fie trecând sub tǎcere o informaţie preţioasǎ în cadrul

lanţului cauzal al evenimentelor, fie extrapolând la un întreg grup o trǎsǎturǎ a unui singur individ

ori un eveniment izolat, fie, în sfârşit, amplificând adevǎrata dimensiune a lucrurilor. Organizaţiile

antirasiste au tendinţa pronunţatǎ ca dintr-o întreagǎ suitǎ de violenţe de diferite praguri şi

intensitǎţi, sǎ o aleagǎ pe cea mai respingǎtoare, pentru a o generaliza apoi nu doar la toţi membrii

grupǎrii rasiste din rândul cǎreia provine agresorul, ci şi la toate grupǎrile rasiste, nivelând astfel

informaţia şi trecând sub tǎcere diferenţele.

Numeroase situaţii care au fost iniţial interpretate drept forme de violenţǎ rasialǎ la scarǎ

largǎ, nu sunt altceva decât efecte ale manipulǎrii unei mase de cǎtre indivizi inteligenţi cu

adevǎrat rasişti. Ei au instrumentat emoţiilor violente la care gândirea omogenizatoare a mulţimii

este foarte sensibilǎ şi apoi au profitat de pe urma contagiunii sociale care au dus la rǎspândirea

elementului declanşator al violenţelor. O mulţime ca cea descrisǎ mai sus este ignorantǎ,

simplificatoare, uşor de influenţat şi capabilǎ de exagerǎri. Ea este prea puţin sensibilǎ la

argumente de ordin raţional, fiind în schimb extrem de receptivǎ la stimuli de ordin emotiv. Calea

prin care o asemenea mulţime poate fi manipulatǎ este utilizarea unor argumente sau imagini

şocante, simbolice, simplificate la maximum, fǎrǎ a lǎsa loc de interpretǎri, şi mai ales repetate în

mod obsesiv.

Este un fapt general acceptat acela cǎ fiinţa umanǎ, pusǎ în faţa unei situaţii violente, va

condamna agresorul, tendinţǎ potenţatǎ în cazul în care evenimentul este însoţit de imagini sau

înregistrǎri menite a sensibiliza individul-ţintǎ. Într-o asemenea situaţie, nivelul nostru de implicare

subiectivǎ şi empaticǎ este la un nivel atât de înalt, încât analiza obiectivǎ a faptelor dispare,

instalându-se în schimb condamnarea fǎrǎ echivoc a agresorului, şi generalizarea

comportamentului sǎu la întregul grup din care face parte. Acest procedeu este folosit atât de

organizaţiile antirasiste, care vor înfǎţişa imagini şocante cu victime fǎcând parte din grupuri

rasiale distincte, solicitând apoi înǎsprirea mǎsurilor legislative26

, cât şi de organizaţiile rasiste ce

nu vor pregeta sǎ insiste asupra crimelor fǎcute de membri ai grupului rasial neagreat.

În cazul crimelor inter-rasiale, instinctul agresiv înnǎscut al omului se vede totodatǎ

potenţat. Filtrul de norme biologice care ar trebui sǎ tempereze instinctele violente este mult

diminuat, prin perceperea celuilalt a fi radical diferit, eventual chiar din altǎ categorie biologicǎ. Pe

de altǎ parte, filtrul cultural care îndeamnǎ individul sǎ comitǎ violenţa rasialǎ este augmentat şi

confirmat vizual prin perceperea diferenţelor care separǎ cei doi indivizi.

Rǎspunsul etologilor, mai exact al lui Eibesfeldt în “Agresivitatea umanǎ” este acela

cǎ ”dacǎ o etnie se simte ameninţatǎ de o alta, faptul acesta activeazǎ comportamentul de apǎrare

teritorialǎ”. Îl “activeazǎ”, pentru cǎ el existǎ deja în noi, la fel cum frica faţǎ de strǎini este

întâlnitǎ şi la sugari, ne spune Eibesfeldt. Spre deosebire de aceastǎ fricǎ, ura faţǎ de aceeaşi strǎini

este prin excelenţǎ un produs cultural. Iar cu cât aceşti strǎini sunt percepuţi a fi mai diferiţi, cum

se întâmplǎ în cazul conflictelor rasiale, cu atât este mai greu de schimbat aceastǎ tendinţǎ.

Cu certitudine, raţiunile pentru care se recurge la abuzuri şi violenţe extreme între grupuri

diferite din punct de vedere rasial sunt mult mai complexe, având destule motivaţii geostrategice,

economice sau politice.

Dar asta nu schimbǎ cu nimic natura conflictului acolo chiar unde se desfǎşoarǎ acesta; la

nivelul individului care loveşte un alt individ, şi care are nevoie de justificǎri pentru acest act, care

înfrânge filtrele biologice cu care orice fiinţǎ vie, implicit şi specia umanǎ este dotatǎ, astfel încât

sǎ nu ajungǎ la propria extincţie. Cǎci se dovedeşte extrem de dificil sǎ îndrepţi violenţa împotriva

cuiva care este la fel ca tine, care face parte din familia ta lǎrgitǎ. Iar în cazul poliţiei, jandarmeriei,

sau oricǎrui alt organ al statului care are la dispoziţie posibilitatea de a recurge la violenţǎ legiimǎ,

lucrurile sunt cu atât mai dificile cu cât distanţa dintre agresor şi agresat este una redusǎ,

incomparabil mai micǎ decât cea dintr-un rǎzboi, unde distanţa mare face filtrele de care am vorbit

mai sus ineficiente. Trecerea la acte violente ar fi urmat chiar dacǎ acestea ar fi fost cerute

împotriva celor din chiar aceeaşi rasǎ, naţionalitate sau etnie, dar la o scarǎ mult redusǎ. Violenţele

ar fi îmbrǎcat o hainǎ moderatǎ, cu limite mult mai bine trasate şi nu s-ar fi la crime propru-zise şi

torturi la fel de uşor.

Pentru individul care agreseazǎ un seamǎn de-al sǎu, trecând cum am vǎzut peste o

multitudine de piedici atât morale cât şi înscrise în codul sǎu genetic şi indiferent de raţiunile

geopolitice profunde pe care le are la bazǎ ordinul primit, nevoia de a-şi legitima acţiunea este una

vitalǎ, alternativa fiind alienarea şi degradarea. Or banii, traseul conductelor petroliere sau al

oleoductelor caspice, prezervarea sferei de influenţǎ, nu ar putea furniza niciodatǎ acea justificare

de care are atât de multǎ nevoie pentru a-şi legitima, în primul rând sieşi şi apoi şi celorlalţi

uciderea unui semen de-al sǎu, cu tot cortegiul de tulburǎri care îi urmeazǎ. În schimb, rǎspunsul

cel mai la îndemânǎ este negarea. Şi cum nu poate nega actul criminal în sine, va nega victima:

„Nu este om, sau, cel puţin, nu este din aceeaşi specie ca şi mine. Culoarea pielii lui este diferitǎ de

a mea, pǎrul este altfel, statura este alta, îmbrǎcǎmintea lui e diferitǎ, la fel şi limba.” De multe ori

ajunge chiar ca doar o micǎ parte dintre aceste diferenţe sǎ fie vizibile, pentru ca participanţii la

conflict sǎ considere cǎ ele caracterizeazǎ întregul grup, sunt insurmontabile şi cǎ ţin mai degrabǎ

de natura intrinsecǎ a grupului decât de aspecte de ordin cultural. Agresorul se va autodefini ca

26

Cum s-a întâmplat în Franţa, în cazul legii Fabius, care interzice propaganda rasistǎ, revizionistǎ sau defǎimǎtoare,

adoptatǎ în 1990, în urma pângǎririi unui cimitir evreiesc de cǎtre un tânǎr antisemit

fǎcând parte dintr-o altǎ rasǎ decât victima, şi va fi perceput astfel de cǎtre aceasta din urmǎ, care

la rândul ei se va detaşa de grupul din care agresorul face parte. Şi acesta este momentul în care

conflictul se transformǎ dintr-unul economic, etnic, ideologic sau de orice altǎ naturǎ într-unul

rasial; cǎci importantǎ nu este definirea în termeni strict ştiinţifici a rasei, ci modul în care aceasta

este perceputǎ de cǎtre participanţii la diferend.

În vederea explicǎrii comportamentelor conflictuale ce apar între grupuri, au fost lansate o

serie de teorii. Remarcabil la aceste teorii este cǎ în cazul conflictelor rasiale, şansele de îndeplinire

a premiselor pentru declanşarea lor sunt exponenţial sporite.

O primǎ teorie este cea elaboratǎ de Muzafer şi Carolyn Sherif, respectiv teoria conflictelor

reale, în care relaţiile tensionate dintre grupuri au la bazǎ motive reale. Lupta pentru obţinerea de

resurse, de satisfacţii pecuniare sau de orice altǎ naturǎ, dar şi lupta pentru putere sau autoritate

reprezintǎ tot atâtea motive care determinǎ încercarea din partea unui grup de a împiedica grupul

concurent sǎ le obţinǎ. Cu cât barierele care separǎ respectivele grupuri sunt mai rigide, mai greu

de penetrat, aşa cum se întâmplǎ în cazul conflictelor rasiale, cu atât dimensiunea conflictului se va

accentua.

O altǎ teorie importantǎ este cea a lui Henri Tajfel, cea a identitǎţii sociale, conform cǎreia

simpla apartenenţǎ la un grup, chiar fǎrǎ a exista o bazǎ realǎ, este suficientǎ pentru declanşarea

conflictelor. Indivizii doresc sǎ aparţinǎ acelui grup care se bucurǎ de o valorizare socialǎ sporitǎ,

sǎ se identifice cu prestigiul acestuia. Or ce grup se bucurǎ de o valorizare şi un prestigiu mai

ridicat decât cel al populaţiei albe? Atunci când circumstanţele o permit, numeroase alte grupuri

rasiale tind sǎ se identifice cu cel al albilor: este cazul evreilor, al arabilor în Statele Unite, al

mulatrilor din Brazilia sau al castelor inferioare din India, pentru care un marcator este şi culoarea

pielii. Odatǎ intraţi în acest grup dezirabil, individul tinde sǎ mǎreascǎ distanţa dintre grupul sǎu şi

cel defavorizat. Discriminarea la care sunt supuse celelalte grupuri nu face altceva decât sǎ creascǎ

respectul de sine şi mândria de a aparţine grupului dominant, implicit şi contrastul faţǎ de celelalte.

Pe de altǎ parte, grupul discriminat, devalorizat, va propune noi criterii de comparaţie, potrivit

cǎǎrora el este cel superior, cel dezirabil. De asemenea, va redefini termenii depreciativi astfel încât

sǎ aparǎ într-o nouǎ luminǎ, una care sǎ-i plaseze pe o treaptǎ ierarhicǎ superioarǎ. Bineînţeles,

toate aceste reacţii nu vor face altceva decât sǎ creascǎ prǎpastia care desparte cele douǎ grupuri şi

sǎ alimenteze conflictul, care se va îmbogǎţi cu noi dimensiuni, iar cele preexistente vor fi întǎrite.

Un alt facor care are o influenţǎ considerabilǎ asupra anvergurii şi dinamicii conflictelor

dintre grupuri, este modul în care acestea se percep. Concluzia la care ajunge Ralph White27

este cǎ

cel mai frecvent proces în cazul unui conflict deschis între grupuri este dezumanizarea duşmanului

şi interpretarea oricǎrei acţiuni ale sale ca fiind rǎuvoitoare, atac direct chiar. Într-adevǎr, evreii

sunt percepuţi ca realizatori ai unui plan diabolic, la nivel mondial, menit sǎ domine lumea. La fel

este cazul mexicanilor, care doresc acapararea sudului Statelor Unite prin migraţiile lor excesive.

Propriul grup este perceput ca fiind moral, demn, curajos, propriile acţiuni supraevaluate şi

în oglindǎ, acţiunile celuilalt grup sunt permanent demonizate şi dispreţuite. Mai mult, se va

considera cǎ celǎlalt grup este cel care agreseazǎ, cel care face imposibile concesiile. În cazul unui

conflict deschis, se va cǎuta menţinerea unei percepţii şi autopercepţii viguroase, hotǎrâte, virile,

27

Forsyth, D.R – “Conflictul între grupuri” – în De Visscher P., Neculau, A. – “Dinamica grupurilor. Texte alese”, Ed.

Polirom, Iaşi, 2001

gata sǎ continue lupta pânǎ la ultimele resurse. Acest fapt este pe deplin vizibil în cazul membrilor

Aryan Brotherhood, care trǎiesc cu iluzia cǎ sunt adevǎraţi martiri ai RAHOWA28

.

O altă constantă a societăţilor dintotdeauna este nevoia de mituri, acestea devenind adevărat

ghid al conştiinţei individului, o sursă a acţiunilor sale in plan socio-politic. Comparat cu celelalte

fiinţe, “omul trăieşte nu numai într-o realitate mai cuprinzătoare, el trăieşte într-un univers simbolic.

Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers.”29

Miturilor politice le putem atribui

funcţia de legitimare a puterii, ele conferind în acelaşi timp identitate indivizilor si colectivităţii

pentru că aceştia au nevoie de idealuri sociale furnizate astfel.

Pentru a se putea materializa, rasismul are nevoie de o raţionalizare pentru cei cărora se

adresează, atât agresori cât şi victime, impunându-se aşadar existenţa unui discurs. Se spune o

poveste, sau se creează un mit, ca recipient al unor elemente de magie, care implică reprezentări

metaforice în cadrul mai larg al unui fir epic ce trimite la trecut. Această povestire va fi încărcată

cu valenţe şi înţelesuri majore.

Pornind de la binecunoscuta controversǎ de la Valladolid, una dintre primele şi cele mai

cunoscute dezbateri privind ierarhizarea rasialǎ, care i-a opus pe susţinǎtorii inegalitǎţii rasiale,

reprezentaţi prin filozoful Gines de Sepulveda celor care susţineau egalitatea rasialǎ, reprezentaţi

prin abatele dominican Bartolomeo de Las Casas, Todorov nota:

"Prima reacţie spontană faţă de un individ este de a-l imagina ca inferior, din moment ce

este diferit de noi: nici măcar nu este om, sau dacă da, este barbar inferior; dacă nu ne vorbeşte

limba, înseamnă că nu vorbeşte nici una, cum credea Colon. Aşa se face că slavii din Europa îl

numesc pe vecinul lor german nemec, mutul; maya din Yucatan îi numesc pe invadatorii tolteci

nunob, muţii, iar mayaşii cacşikeli le spun mayaşilor Mam „gîngavi‟ sau „muţi‟. Aztecii înşişi le

spun oamenilor de la sud de Vera Cruz nonoualca, muţii, şi celor care nu vorbesc nahuatl, tenime,

barbari, sau popoloca, sălbateci; ei împărtăşesc dispreţul tuturor popoarelor pentru vecinii lor,

considerînd că cei mai îndepărtaţi din punct de vedere cultural sau geografic nu sunt nici măcar

buni de sacrificat şi consumat (sacrificatul trebuie să fie în acelaşi timp străin şi stimabil, adică, în

realitate, apropiat). (…) Sepulveda crede că ierarhia, nu egalitatea, este starea naturală a societăţii

umane. (…) Inspirîndu-se din principiile şi afirmaţiile particulare pe care le găseşte în Politica lui

Aristotel, el declară toate ierarhiile, în ciuda diferenţelor de formă, ca fondate pe unul şi acelaşi

principiu: „dominaţia perfecţiunii asupra imperfecţiunii, a forţei asupra slăbiciunii, a preeminenţei

virtuţii asupra viciului‟. (…) Sepulveda oferă, tot în spirit aristotelician, exemple ale acestei

superiorităţi naturale: trupul trebuie să se supună sufletului, materia formei, copiii părinţilor,

femeia bărbatului şi sclavii (definiţi tautologic ca nişte fiinţe inferioare) stăpînilor. Nu mai este

decît un pas pînă la a justifica războiul de cucerire împotriva indienilor: „In prudenţă ca şi în

îndemînare, în virtute ca şi în umanitate, aceşti barbari sunt la fel de inferiori spaniolilor ca şi copiii

faţă de adulţi şi femeile faţă de bărbaţi; între ei şi spanioli, aceeaşi diferenţă ca între oamenii feroce

şi cruzi şi oamenii de o clemenţă extremă, între oamenii cu deosebire necumpătaţi şi fiinţele

cumpătate şi măsurate; şi aş îndrăzni să spun aceeaşi diferenţă ca între maimuţe şi oameni‟.30

”

Diferenţele rasiale şi etnice erau într-atât de mari, încât şi de o parte şi de cealaltǎ se punea

serios problema dacǎ suntem din punct de vedere fizic la fel, fǎrǎ a fi mǎcar atinsǎ problema

28

Racial Holy War 29

Ion Goian, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Individ, libertate, mituri politice, ed.

Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997, p. 157 30

Todorov, T. – “Cucerirea Americii. Problema Celuilalt.” – Institutul European, Iaşi, 1994

similaritǎţii sub aspet mental: “În Antilele Mari, câţiva ani dupǎ descoperirea Americii, pe când

spaniolii trimiteau comisii de anchetǎ pentru a cerceta dacǎ bǎştinaşii au sau nu suflet, aceştia din

urmǎ scufundau de zor în apǎ prizonierii albi pentru a verifica, printr-o supraveghere îndelungatǎ,

dacǎ şi cadavrele acestora sunt sau nu supuse putrefacţiei.31

”

Marele pas înainte realizat în urma tranşǎrii controversei de la Valladolid este cǎ Ceilalţi,

cei diferiţi sub toate aspectele de Noi, sunt acceptaţi ca fiind oameni, oameni adevǎraţi, dotaţi cu

suflet. Deşi chiar şi acest aspect poate fi pus sub semnul îndoielii astǎzi, de vreme ce o mare parte

dintre organizaţiile rasiste considerǎ cǎ evreii sunt urmaţi direcţi ai lui Satan, iar negrii nici mǎcar

nu au suflet, fiind plǎmǎdiţi din noroi. Dar chiar şi identitatea lor umanǎ odatǎ acceptatǎ, va mai

trece mult timp pânǎ ce se va ajunge la punctul în care Ceilalţi ca atare vor fi acceptaţi drept egali

ai noştri, iar nu doar simple trepte ierarhice, etape intermediare pe care trebuie sǎ le urce pentru a fi

ca Noi, relativ acelui “fals evoluţionism” despre care vorbea Claude Levy-Strauss. Calea cǎtre

acceptarea unitǎţii fiinţei umane sub aspectul ei biologic a fost una extrem de lentǎ şi anevoioasǎ.

Dar incomparabil mai dificilǎ va fi acceptarea unitǎţii omenirii din perspectivǎ psihicǎ, mentalǎ,

proces ce încǎ este departe de a se fi încheiat.

S-a dovedit empiric cǎ disponibilitatea de ajutorare, de participare în mod activ şi

sensibilitatea în general sunt mult mai ridicate faţǎ de membrii aceleiaşi rase decât faţǎ de cei

diferiţi rasial. Se ştie cǎ disponibilitatea cuiva de a ajuta un alt individ aflat într-o situaţie de pericol

este cea mai ridicatǎ atunci când este unicul martor al respectivei situaţii, scǎzând pe mǎsurǎ ce

numǎrul de martori creşte. Într-un studiu de laborator32

realizat pe indivizi care nu împǎrtǎşeau

convingeri rasiste, s-a descoperit cǎ disponibilitatea albilor de a-i ajuta pe negrii atunci când

numǎrul de martori era ridicat era aproape jumǎtate - 38% - din procentul înregistrat atunci când

victima avea aceeaşi rasǎ, respectiv 75%.

Aceastǎ descoperire poate fi pusǎ în legǎturǎ cu protestele japonezilor legate de Hiroshima

şi Nagasaki, care spuneau cǎ hotǎrârea de a se apela la bombardamente nucleare a fost uşuratǎ de

faptul cǎ aparţineau unei alte rase. Era mult mai uşor, atât pentru factorul decizional, cât şi pentru

opinia publicǎ, sǎ accepte masacrul unor indivizi atât de diferiţi din punct de vedere fizic, decât a

unora faţǎ de care procesul de identificare şi empatie sǎ fie mult mai facil, cum erau de pildǎ

germanii în aceeaşi perioadǎ.

În aceeaşi linie de idei se uşurinţa şi lejeritatea cu care sunt acceptate victimele omeneşti

civile în recentele conflicte din Afganistan şi Irak, tendinţǎ care ar fi fost cu siguranţǎ alta dacǎ s-ar

fi produs conştientizarea identitǎţii rasiale cu potenţialele victime.

Limbajul este, alǎturi de alte elemente, una dintre cele mai importante componente ale etnicitǎţii,

marcǎ a diferenţelor interumane. Mai mult chiar, prin însǎşi natura sa, limba are cele mai multe

şanse de a deveni cel mai important simbol al etnicitǎţii şi cu siguranţǎ unul dintre primele cu care

se ia contact. Diferitele limbaje umane se compun într-o ierarhie, în funcţie de valuarea, puterea şi

prestigiul populaţiei care i-a dat naştere, recunoscute de terţi. Chiar gradul în care o limbǎ este

perceputǎ a fi inteligibilǎ este strâns legat de nivelul de evoluţie pe care celelalte grupuri îl atribuie

celui de referinţǎ. Limba devine astfel indice al dominǎrii, al statusului de grup şi al gradului de

participare ori de excludere de la procesul politic.

31

Levy-Strauss, Claude – „Rasǎ şi Istorie” – Ed. Fides, Iaşi, 1996 32

John F. Dovidio and Samuel L. Gaertner, Color Blind or Just Plain Blind?: The Pernicious Nature of Contemporary

Racism, 12(4) The NonProfit Quarterly (Winter 2005).

Doi cercetǎtori americani, Edward Sapir şi Benjamin Whorf au ajuns la aceeaşi concluzie

ca şi Gobineau, respectiv cǎ modul de reprezentare şi înţelegere a realitǎţilor înconjurǎtoare de

cǎtre o anumitǎ populaţie este dependent de limbajul pe care respectiva populaţie îl posedǎ. Aşadar,

potrivit acestei teorii a relativismului lingvistic, una dintre cauzele care diferenţiazǎ oamenii între

ei este şi limba. Bineînţeles, diferenţele vor fi cu atât mai pregnante cu cât limbile sunt mai diferite,

fǎrǎ o bazǎ comunǎ.

Limbajul poate fi de asemenea o pârghie excelentǎ prin care guvernul poate

manipula diferenţele în nivelul de cunoaştere a limbii în scopuri politice, ca de pildǎ controlând

accesul la putere prin cerinţe privind un anumit nivel de cunoştinţe lingvistice, nivel mult mai

accesibil nativilor. Campaniile care vizeazǎ oficializarea sau standardizarea unei limbi într-o

societate multietnicǎ ori multirasialǎ devin astfel indicatori ai încercǎrii de impunere sau de

potenţare a dominǎrii grupului etnic cǎruia îi aparţine respectivul limbaj. În aceastǎ modalitate,

graniţele rasiale între indivizi pot fi pǎstrate mult mai eficient şi mai legitim decât prin interdicţii

directe şi explicite. Rezultatul este cǎ acele populaţii care nu împǎrtǎşesc la nivel primar limba

dominantǎ, vor suferi un deosebit de accentuat proces de alienare, distanţare faţǎ de putere şi

nereprezentativitate politicǎ.

V. Impactul fenomenului imigraţionist asupra clivajelor rasiale

interne

Cazurile în care conflictele care au opus grupurile rasiale diferite aparţinând colonizaţilor,

respectiv colonizatorilor, au îmbrǎcat forme deosebit de violente, sunt frecvente. Astfel este cazul

Tasmaniei sau Caribelor, unde populaţia localǎ care a scǎpat exterminǎrii iniţiale a suferit pierderi

dure ca urmare a stabilirii europenilor pe teritoriile lor.

În alte cazuri, au fost private de pǎmânturi, închise în rezervaţii sau mutate cu forţa în

locuri special amenajate, cum au fǎcut unele misiuni din Africa rǎsǎriteanǎ sau iezuiţii din

Paraguay.

Alteori, unele instituţii sociale au fost pǎstrate tocmai pentru cǎ serveau mai bine intereselor

exploatatorilor, cum s-a întâmplat de pildǎ în Africa de Vest, unde comercianţii au profitat de pe

urma rǎzboiului şi a sclaviei tribale pentru a furniza forţǎ de muncǎ plantaţiilor din cele douǎ

Americi.

Acolo unde procesul de colonizare nu a distrus civilizaţia localǎ extrem de bine pusǎ la

punct, cum s-a întâmplat în Orient, colonialiştii au preluat poziţiile cheie din cadrul acelor societǎţi,

astfel alterându-le, cum a fost cazul Companiei Indiilor de Est, ai cǎrei funcţionari erau feriţi de

contactul cu populaţia autohtonǎ printr-o întreagǎ suitǎ de tabuuri sociale.

În America Latinǎ, odatǎ cu prǎbuşirea imperiilor din America Centralǎ, spaniolii şi

portughezii s-au instalat în teritoriile colonizate în calitate de noblime feudalǎ, ducând la fixarea

distincţiei între stǎpânitori şi stǎpâniţi.

În numeroase zone, unicul criteriu de recunoaştere a grupurilor a fost culoarea. Acesta este

cazul Africii de Sud, unde grupul dominant era lesne recunoscut prin culoarea albǎ iar Mexicul,

unde a fost elaborat un întreg sistem de caste, având drept unic criteriu diferenţele de culoare.

În cazul Statelor Unite, majoritatea imigranţilor îşi începeau viaţa aici ca strǎini: italieni,

irlandezi, evrei etc dar dupǎ câteva generaţii diferenţele etnice se estompau, melting pot-ul

dovedindu-şi cu succes eficienţa. Nu acelaşi lucru se petrecea însǎ cu acele populaţii în cazul

cǎrora diferenţa rasialǎ era mai pregnantǎ: descendenţii sclavilor negri, ai populaţiei indiene

autohtone, ai mexicanilor, latino-americanilor sau ai asiaticilor se dovedeau mult mai greu de

asimilat.

Pe mǎsurǎ ce discursurile rasiste se înǎspresc, iar SUA face din ce în ce mai greu faţǎ

provocǎrilor economice internaţionale, în special celor provenind din Asia, protestele populaţiei

albe americane împotriva imigranţilor devin din ce în ce mai violente. Acest lucru se face simţit din

plin la graniţa americano-mexicanǎ, unde violenţele cunosc o pantǎ ascendentǎ, fermieri albi

recurgând la ameninţarea cu arme de foc soldându-se numai în 2001 cu decesul a trei mexicani şi

cu rǎnirea gravǎ a altor şapte, în încercarea de a trece ilegal graniţa, pentru ca în 2002 cel puţin 2

imigranţi sǎ fie executaţi lângǎ Tucson. Iar în decembrie 2001, gruparea separatistǎ ROT33

a decis

sǎ-şi punǎ „Trupele de Apǎrare Texane” în acţiune, pentru a ajuta la menţinerea controlului

trecerilor ilegale a graniţei. Dupǎ septembrie 2001, mai exact în martie, cel puţin 40 de latino-

americani sau grupǎri şi avocaţi care le susţin drepturile au primit scrisori de ameninţare cu antrax

cu mesaje explicit rasiste.

Fermierii albi se înarmeazǎ pânǎ în dinţi şi patruleazǎ periodic zona, având convingerea cǎ

în acest mod îi ajutǎ pe poliţişti. Numai una din organizaţiile nou-formate, Minuteman Civil

Defense Corps, numǎrǎ astǎzi cel puţin 15.000 de voluntari, care au fost recent lǎudate de

Guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenneger, pentru care respectivele corpuri sunt binevenite:

„Eu cred cǎ fac o treabǎ extraordinarǎ.” Ei nu se considerǎ rasişti, încearcǎ sǎ se delimiteze de

discursurile de acest fel, spun cǎ nu-i urǎsc pe hispanici, însǎ ori de câte ori se iveşte ocazia, nu

pregetǎ a se distanţa de aceştia şi a-i defini în temeni meniţi sǎ marcheze cǎt mai clar diferenţele

existente între ei34

, ipotezǎ subliniatǎ prin intemediul armelor de foc pe care nu se sfiesc sǎ le

utilizeze. De asemenea, pentru ACLU35

şi alte asemenea organizaţii care îi urmǎresc îndeaproape

pentru a preveni eventualele abuzuri, nu încape nici un dubiu: sunt rasişti. Grupurile de

imigraţionişti sunt percepute ca adevǎrate armate care vin în efective din ce în ce mai numeroase ca

sǎ invadeze teritoriul american alb prin tradiţie. Problema a devenit într-atât de serioasǎ încât

guvernul Mexicului a demarat o campanie puternicǎ în scopul de a atrage atenţia emigranţilor

asupra acestui pericol, instituind chiar şi un corp suplimentar de graniţǎ pentru a-i opri pe emigranţi

înainte ca aceştia sǎ fie nevoiţi a da piept cu mult mai periculoşii voluntari americani.

Nu mai devreme de anul trecut în aprilie, oraşele de graniţǎ ale Mexicului au fost împânzite

de afişe şi fluturaşi care avertizau36

: ”Pericol!(…)sute de voluntari din Statele Unite vor forma

patrule de-a lungul graniţei de la Agua Prieta la Naco. Este posibil ca aceşti indivizi sǎ poarte arme

de foc. Ei nu fac parte din trupele de grǎniceri şi nu sunt în slujba guvernului Statelor Unite. Feriţi-

vǎ de ei! Sunt periculoşi!”

În ciuda protestelor repetate ale guvernului mexican, anchetele care sǎ investigheze aceste

cazuri au întârziat sǎ aparǎ, ori s-au înpotmolit destul de repede în hǎţişul juridic, lucru ce cu

33

Republic Of Texas 34

textul apǎrut pe pagina web cu care încercau sǎ atragǎ voluntari era: “Veniţi sǎ salvaţi America de hoardele

hispanice care ne jefuiesc naţiunea” 35

American Civil Liberties Union 36

http://www.splcenter.org

siguranţǎ nu s-ar fi întâmplat dacǎ victimele ar fi provenit din rândul populaţiei albe americane.

Agresorii au reuşit performanţa extraordinarǎ de a atrage de partea lor o parte din autoritǎţile locale,

numeroşi membri ai poliţiei de graniţǎ împǎrtǎşindu-le convingerile, dar şi sǎ reducǎ la tǎcere o

mare parte din vocile politicienilor care, de teamǎ sǎ nu piardǎ preţioasele voturi, renunţǎ sǎ atragǎ

atenţia asupra acestor incidente.

Grupurile anti-imigraţioniste din ce în ce mai numeroase susţin cǎ noii-veniţi supra-

utilizeazǎ serviciile guvernamentale, duc la creşterea şomajului, degradeazǎ mediul înconjurǎtor şi

aduc cu ei boli. O datǎ ce etichetele au fost puse, identificarea lor prin aceste trǎsǎturi este extrem

de facilǎ, iar dacǎ aceşti imigranţi au neşansa de a se deosebi de autohtoni prin unele trǎsǎturi fizice,

se instaleazǎ rasismul, iar populaţia devine din ce în ce mai sensibilǎ la discursurile rasiste. Şi într-

adevǎr, multe din aceste grupǎri, care se constituie într-un adevǎrat curent, având legǎturi strânse

între ele, întâlniri comune, iar membrii lor activând în mai multe organizaţii simultan, au contacte

certe şi cu mişcǎri rasiste similare, asta când nu au chiar ele un discurs rasist fǎrǎ echivoc. Ele pot

organiza marşuri de protest sau de contra-protest, cum s-a întâmplat în octombrie 2003 în New

Jersey.

În Georgia, care din 1990 a primit aproximativ un milion de imigranţi hispanici, cu cel

puţin 100 de hispanici care se mutǎ aici zilnic în mod legal, violenţele rasiale au crescut

exponenţial37

, potenţate fiind şi de tradiţiile extrem de conservatoare ale unui stat din care nu

provine nici un candidat democrat la alegerile din 2004. Tot aici, când în 2002 directorul unui liceu

a interzis, în urma protestelor elevilor de culoare, portul de tricouri cu imagini ale steagului rebel

confederat, 150 de elevi albi susţinuţi de reprezentanţi adulţi a numeroase grupǎri neo-confederate,

au apǎrut a doua zi purtând în mod ostentativ tricouri ce fǎceau trimitere la toatǎ simbolistica legatǎ

de „Dixie”38

. Cauza acestui comportament şi al multor altora similare este sintetizatǎ de temerea

exprimatǎ de Consiliul Cetǎţenilor Conservatori: „Statele Unite înceteazǎ a fi nu doar o naţiune

majoritar albǎ, ci şi una care face parte, din punct de vedere cultural, din civilizaţia occidentalǎ.”

Toate aceste tendinţe vor cunoaşte o ascensiune în viitor, cu atât mai mult cu cât în

California, statul care a dat naştere celor mai multe grupǎri extremiste, populaţia albǎ va fi,

începând cu acest an, minoritarǎ. începând din 2002 şi pentru prima datǎ în istorie, negrii au fost

înlocuiţi de hispanici în poziţia de cea mai numeroasǎ populaţie minoritarǎ din Statele Unite. De

asemenea în Georgia, în ciuda procentului oficial de hispanici de 5,3% din totalul populaţiei, nou-

nǎscuţii hispanici reprezintǎ 12,6% din totalul naşterilor de aici. Iar aceastǎ schimbare structuralǎ

va afecta şi celelalte state americane pânǎ în 2050.

Rasismul reprezintǎ cu certitudine o componentǎ esenţialǎ a sentimentului anti-

imigraţionist de astǎzi, dovadǎ fiind referirile lui Pat Buchanan la „mafia evreiascǎ din Moscova”,

la „criminalii şi psihoticii” cubanezi, la mexicanii care cautǎ mai degrabǎ „pradǎ” decât muncǎ sau

la imigranţii non-europeni în general care „ne inundǎ” şi mai ales ropotele de aplauze pe care

asemenea declaraţii le genereazǎ.

Tensiuni rasiale cu un grad sporit de intensitate, ajungând pânǎ la violenţe fizice extreme

soldate cu morţi şi numeroase arestǎri au apǎrut în ultimii ani şi între negri şi hispanici în special

37

deşi numǎrul lor exact nu poate fi cunoscut, din pricinǎ cǎ cei mai mulţi imigranţi ilegali hispanici se feresc sǎ intre

în contact cu poliţia din motive lesne de imaginat 38

termen ce are o origine disputatǎ, referindu-se fie la un proprietar de sclavi mai blând cu aceştia pe nume Johan

Dixie, fie la linia Mason-Dixon, care despǎrţea începând din 1820 Pennsylvania de Maryland, respectiv statele libere

de cele care susţineau sclavia.

Washington, Los Angeles, Miami, Houston sau California. Conflictele apǎrute în liceele din Los

Angeles au dus de pildǎ la segregare rasialǎ prin modificarea orarului pentru a fi evitate întâlnirile

dintre cele douǎ minoritǎţi, sau la instalarea la intrare de detectoare de metal. Hispanicii au sǎ le

reproşeze negrilor jafurile în care cad victime imigranţii ilegal, prǎzi cu atât mai uşoare cu cât

şansele ca ei sǎ apeleze la poliţie sunt mult mai reduse, precum şi izolarea la care sunt supuşi.

Pentru populaţia de culoare în schimb, latino-americanii le invadeazǎ cartierele, fixând între ei şi

ceilalţi bariere lingvistice, de culturǎ şi religie de netrecut. Negrii îi percep pe hispanici ca

încercând în mod deliberat sǎ-i împingǎ în jos pe scara succesului, pentru a se ridica apoi ei

deasupra. Şi unii şi ceilalţi se percep ca fiind constituiţi din grupuri distincte, insurmontabile,

necontractând de pildǎ decât cu persoane de aceeaşi etnie, sau angajând pe baza aceluiaşi principiu

discriminatoriu.

În 2001, dupǎ atacurile de la WTC, antisemitismul a atins cote încǎ şi mai înalte, mulţi

considerând aceste atacuri drept opera evreilor. Îndeosebi extremiştii de culoare susţin cǎ cel puţin

4000 de evrei ar fi trebuit sǎ moarǎ în cursul acestor atacuri, scǎpând cu viaţǎ dintr-un singur motiv,

anume acela cǎ au fost avertizaţi din timp. Dar încǎ şi mai mulţi şi-au îndreptat atacurile, soldate cu

morţi şi sute de agresiuni fizice împotriva arabilor, indienilor sikh sau chiar asiaticilor, ca parte a

celor care vor sǎ corupǎ modul tradiţional de viaţǎ al americanilor. În 2001, numǎrul grupǎrilor

extremiste a crescut de la 602 la 676, cu 12% faţǎ de anul precedent39

.

Reacţia arabilor musulmani din Statele Unite, cei mai afectaţi dupǎ 11 septembrie, a fost

una de abandon a propriei culturi în favoarea celor dominante, în unicul scop de a scǎpa nevǎtǎmaţi

de valul de violenţe. Astfel ei au arborat steaguri americane, şi-au ras bǎrbile – expresie fizicǎ

distinctivǎ a diferenţelor ce separǎ cele douǎ populaţii – şi au renunţat la portul tradiţional. Iar pe

mǎsurǎ ce intervenţia militarǎ din Afganistan se prelungea, violenţele rasiale din interiorul Statelor

Unite cunoşteau o din ce în ce mai mare amploare.

În urma acestor consideraţii, pare justificatǎ concluzia la care ajunge John Rex: “în cadrul

societǎţii americane, cea mai netǎ diviziune este cea rasialǎ. Negrii sunt încǎ consideraţi de cǎtre

mulţi albi americani ca nefǎcând parte din sistem, iar ei sunt tot mai conştienţi de faptul cǎ trebuie

sǎ acţioneze într-o manierǎ colectivǎ pentru a-şi putea obţine dreptul de a intra în societate.40

”

Astfel, negrii nu puteau obţine decât slujbele cel mai prost plǎtite şi în condiţiile cele mai

dificile de muncǎ, de multe ori ajungând şomeri sau izolaţi în comunitǎţi închise faţǎ de restul

societǎţii. Acelaşi lucru s-a petrecut cu autohtonii indieni care, forţaţi de inacceptare şi de lipsa de

perspective, au ales marginalizarea. Despre mexicani s-a spus chiar cǎ ar fi chiar cei mai

dezavantajaţi cǎci, deşi nefiind excluşi precum negrii, erau puternic exploataţi şi se bucurau de o

listǎ de drepturi mult redusǎ faţǎ de cea a imigranţilor europeni. O situaţie cu atât mai durǎ o aveau

negrii portoricani şi cei haitieni, care pe lângǎ nenorocul de a fi negri, erau şi hispanici.

Dar şi Marea Britanie se vede confruntatǎ cu reacţiile albilor anglo-saxoni faţǎ de cetǎţenii

britanici negri. Aceste reacţii sunt expresie a disonanţei cognitive, întrucât graniţele tradiţionale

erau între britanicii albi, bogaţi şi puternici, şi negrii din colonii, sǎraci şi lipsiţi de putere.

Apartenenţa la rasa albǎ ca grup dominant aduce indubitabil cu sine o întreagǎ serie de

avantaje, lucru evident chiar şi la o privire sumarǎ asupra statisticilor privitoare la nivelul de trai,

39

http://www.splcenter.org 40

Rex, John – „Rasǎ şi etnie” – Ed. DU Style, Bucureşti, 1998

de ocupare a forţei de muncǎ, situarea locuinţei etc. Iar cu cât fizionomia şi culoarea pielii sunt mai

apropiate de cele ale albilor, cu atât şansele de succes sunt mai mari. Discuţia comportǎ însǎ cel

puţin douǎ nuanţǎri care se impun.

Prima se referǎ la hispanici, care deşi sunt consideraţi ca aparţinând rasei albe, cel puţin la

nivel oficial, se vǎd confruntaţi cu discriminǎri care amintesc de cele rezervate anterior negrilor.

Explicaţia rezidǎ tot în diferenţele rasiale care se menţin la nivelul individului anglo-saxon,

indiferent de hotǎrârile luate la nivel guvernamental, grevate pe caracteristici etnice care îi

diferenţiazǎ de majoritari: limba, religia sau obiceiurile. Ameninţarea este perceputǎ şi descrisǎ pe

larg de Huntington, al cǎrui discurs conţine suficiente argumente ce ar putea fi utilizate cu succes

de orice organizaţie anti-imigraţionistǎ ori chiar rasistǎ. În fapt, numeroşi indivizi au fost acuzaţi în

mod public de rasism, iar discursul lor nu era nici pe departe la fel de virulent ca şi cel al lui

Huntington.

Al doilea caz interesant este acela al evreilor. În condiţiile în care diferenţele etnice dintre

aceştia şi majoritari sunt percepute la cele mai înalte cote, într-o asemenea mǎsurǎ încât au ajuns sǎ

fie luate în discuţie şi aspectele rasiale, iar antisemitismul este cunoscut de mai toate popoarele,

evreii au reuşit sǎ dea cele mai bune rǎspunsuri la toate aceste piedici. Iar dovada de necotestat a

justeţei acestei afirmaţii constǎ în chair performanţele pe care aceştia au reuşit sǎ le atingǎ,

performanţe la care hispanicii de pildǎ nu ar putea nici mǎcar sǎ viseze. În ani 90 decanii

universitǎţilor Harvard, Yale, Princeton, şi Dartmouth

70 venitul mediu al unei familii de evrei era cu 72% mai mare

decât venitul mediu la nivel naţional, tendinţǎ ce se continuǎ şi astǎzi. Aşadar, în ciuda

antisemitismului mai mult decât prezent şi în societatea contemporanǎ, evreii se bucurǎ de

privilegiile specifice rasei albe, privilegii la care au acces cu atât mai larg cu cât îşi limiteazǎ sau

chiar abandoneazǎ identitatea etnicǎ, cultura, limba şi religia, singurele piedici palpabile care îi

separǎ de apartenenţa în totalitate la rasa albǎ.

Dar oare de ce nu s-a ajuns la acelaşi rezultat în cazul hispanicilor care şi-au abandonat şi

ei acelaşi elemente constitutive ale identitǎţii lor pentru a progresa pe scara socialǎ, exact aşa cum

au fǎcut evreii? În ultimǎ instanţǎ, distanţele dintre religia, limba şi obiceiurile hispanicilor şi cele

ale anglo-saxonilor majoritari sunt mult mai reduse decât în cazul evreilor. Un rǎspuns posibil ar fi

acela cǎ distanţele rasiale, iar nu etnice sunt cele care fac diferenţa, acele elemente care ţin de

conformaţia biologicǎ specificǎ hispanicilor fiind mult mai uşor de identificat decât cele care se

întâlnesc în cazul evreilor, fǎcând astfel ca barierele care îi separǎ de privilegiul de a fi albi sǎ fie

mult mai greu de trecut în cazul celor dintâi.

Pentru a fi acceptaţi drept albi, evreii au trebuit aşadar sǎ facǎ douǎ compromisuri. Pe de o

parte au renunţat la specificul şi moştenirea lor etnicǎ, consimţind astfel sǎ fie asimilaţi de cǎtre

albi. Pe de altǎ parte, pentru a-şi face manifestǎ şi acceptatǎ noua identitate, s-au încadrat în marele

curent care genera şi perpetua rasismul faţǎ de celelalte grupuri mai puţin norocoase, inclusiv chiar

evreii de culoare.

S-a vorbit destul de mult în Statele Unite despre aşa-zisa “minoritate model”, cea a

imigranţilor asiatici care, veniţi în Statele Unite cu foarte puţin sau chiar nimic, prin muncǎ

deosebit de asiduǎ reuşesc sǎ aibǎ un succes mai mare chiar decât cel al americanilor de origine

europeanǎ.

Importanţa acestui subiect transcede minoritatea asiaticǎ luatǎ ca atare, având ecouri mult

mai largi, în special în domeniul acţiunii afirmative. Cei ce susţin aceastǎ politicǎ aduc drept

argument faptul cǎ rasismul şi discriminarea au tras în jos celelalte minoritǎţi, împiedicându-le sǎ

se dezvolte în deplinǎ libertate, fiind astfel nevoie ca acţiunea afirmativǎ sǎ corecteze acest

fenomen. Dacǎ în schimb s-ar accepta existenţa acestei “minoritǎţi model” şi succesul de care s-a

bucurat ea, s-ar recunoaşte implicit cǎ în fapt, în Statele Unite nu existǎ discriminare împotriva

celorlalte minoritǎţi iar motivul pentru care negrii şi hispanicii nu au reuşit sǎ urce pe scara socialǎ

ţine de raţiuni legate exclusiv de ei, iar nu de contextul social defavorabil, cum se susţinuse anterior.

Cu toate acestea, şi asiaticii se confruntǎ în egalǎ mǎsurǎ cu discriminarea, primind retribuţii mai

scǎzute la calificǎri egale, întâmpinând dificultǎţi la angajare şi cunoscând rate mai crescute ale

sǎrǎciei. Iar renunţarea la acţiunea afirmativǎ i-ar lovi şi pe ei în egalǎ mǎsurǎ, prin faptul cǎ i-ar

priva de unele ajutoare care în anumite cazuri s-ar dovedi de o importanţǎ vitalǎ. Succesul relativ

pe care l-au obţinut se datoreazǎ faptului cǎ pornesc de la un nivel al educaţiei mult mai ridicat

comparativ cu celelalte minoritǎţi. Aceasta se explicǎ prin faptul cǎ, fiind vorba de imigraţie

voluntarǎ şi de un efort pecuniar considerabil pentru a realiza cǎlǎtoria pânǎ în Statele Unite,

asiaticii care se hotǎrǎsc sǎ se stabilizeze pe continentul american provin din paturile de mijloc sau

chiar superioare ale ţǎrii lor de origine. Spre deosebire de aceştia, negrii au fost aduşi aici

împotriva voinţei lor, iar efortul pe care îl fac hispanicii de a trece graniţa este unul minor.

Dar stereotipiile nu se opresc sǎ enumere calitǎţile de care se bucurǎ comunitatea asiaticǎ,

calitǎţi care ar face superfluǎ acţiunea afirmativǎ în cazul lor. Sunt enumerate şi o serie de defecte

aplicate bineînţeles tot orbeşte la nivelul întregii populaţii, defecte care sunt utilizate drept

argumente în sprijinul menţinerii discriminǎrii la angajare sau retribuţii pecuniare: asiaticii sunt

vǎzuţi ca având abilitǎţi reduse de comunicare, sunt de obicei instruiţi unidimensional, într-un

singur domeniu şi le lipseşte personalitatea şi individualitatea. În ansamblu ei sunt percepuţi ca

strǎini, şi dacǎ în condiţii normale acest lucru nu este atǎt de vizibil, ori de câte ori situaţia se

tensioneazǎ, distincţia de rasǎ iese în prim-plan. Aşa a fost cazul în cel de al doilea rǎzboi mondial,

când Curtea Supremǎ de Justiţie a Statelor Unite a decis închiderea în lagǎre de concentrare a

120.000 de cetǎţeni americani de origine japonezǎ fǎrǎ o cercetare prealabilǎ a loialitǎţii politice, ci

în bloc, unicul criteriu folosit fiind aşadar cel rasial41

. Faptul este semnificativ din perspectiva

problematicii rasiale, de vreme ce japonezii au fost singurii care au fost supuşi la aceste mǎsuri, iar

nu şi germanii sau italienii.

Un alt aspect problematic este acela al veniturilor medii pe familie în funcţie de originea

etnicǎ sau rasialǎ, care aratǎ dupǎ cum urmeazǎ:

Asiatici: 44.456$

Albi: 39.300$

Hispanici: 23.654$

Negri: 21.542$

(Sursa: Biroul de Recensǎmânt al Statelor Unite)

Aceste statistici pierd însǎ din vedere faptul cǎ familiile asiaticilor au un numǎr mai mare

de membri încadraţi în forţa de muncǎ, sau cǎ tinerii asiatici tind sǎ-şi formeze propriile familii mai

târziu decât celelalte minoritǎţi, venitul lor contabilizându-se astfel pentru o mai mare duratǎ de

timp tot în cadrul familiei de origine.

41

Ei vor primi dupǎ rǎzboi reparaţii pecuniare în valuare de 20.000 de dolari fiecare.

O altǎ tarǎ a acestei stereotipii constǎ în faptul cǎ asiaticii tind sǎ fie priviţi în bloc, fǎrǎ

vreo diferenţiere în funcţie de regiunea, religia, ideologia ori alte criterii de diferenţiere între ei. Cu

toate acestea, statisticile aratǎ cǎ rata tinerilor asiatici de peste 25 de ani care au absolvit cel puţin

patru ani de facultate şi care trǎiesc sub pragul de sǎrǎcie diferǎ semnificativ în funcţie de statul de

origine, astfel:

Laos: 67.2%

Hmong42

: 65.5%

Cambodgia: 46.9%

Vietnam: 33.5%

Indonezia: 15.2%

(Sursa: Biroul de Recensǎmânt al Statelor Unite)

Conflictul inter-rasial nu a întârziat sǎ aparǎ, cunoscând o dimensiune sporitǎ mai ales între

negri şi asiatici, un exemplu în acest sens fiind termenul de “vampiri” folosit de Louis Farrakhan

pentru a desemna proprietarii asiatici de magazine în cartierele predominant negre.

Poate de situaţia cea mai dificilǎ au avut însǎ parte nativii indieni din Statele Unite, reduşi

cu 98% faţǎ de populaţia iniţialǎ, care printre altele şi-au vǎzut strǎmoşii şi obiectele de cult sacre

pentru ei expuse prin muzee ca nişte curiozitǎţi. Într-adevǎr, Universitǎţile americane au excavat şi

profanat rǎmǎşiţele nativilor indieni, le-au stocat în depozite, refuzând totodatǎ sǎ le permitǎ

amerindienilor sǎ le reînhumeze, toate în numele ştiinţei şi educaţiei. Muzeul de Istorie Naturalǎ

Smithsonian are aproximativ 18.500 de astfel de indivizi deshumaţi, în vreme ce Serviciul Naţional

al Parcurilor are în jur de 20.000, pentru a cita doar douǎ exemple. Abia începând din 1989,

Congresul American a aprobat un act43

care sǎ le garanteze o minimǎ protecţie asupra rǎmǎşiţelor

pǎmânteşti ale strǎmoşilor şi asupra propriilor obiecte funerare şi de cult, protecţie sporitǎ în 1990

prin NAGPRA44

.

Începuturile activismului anti-imigraţionist al negrilor îşi are începuturile în secolul al 19-

lea, când sindicatele acestora se strǎduiau sǎ îngrǎdeascǎ accesul muncitorilor chinezi la slujbe mai

bune sau sindicate, negrii înşişi cǎzând deseori victime ale violenţelor irandeze sau sud-est asiatice.

În ziua de astǎzi, luptele dintre liderii de facto de pe piaţa muncii, în majoritate de culoare, care

doresc sǎ-şi pǎstreze poziţiile şi lideri emergenţi aparţinând celorlalte minoritǎţi care vor şi ei o

parte din putere, îmbracǎ forme din ce în ce mai violente, miza fiind imensǎ: privilegiul de a ocupa

locul secund în ierarhia societalǎ americanǎ, bineînţeles dupǎ populaţia albǎ.

Aceeaşi dorinţǎ de a mai urca o treaptǎ în ierarhia rasialǎ, pentru a fi mai aproape de albi şi

implicit mai departe de negri a stat la baza discriminǎrii rasiale a arabilor din Statele Unite faţǎ de

populaţia de culoare. Dupǎ atacurile din 11 septembrie, când populaţia arabǎ a fost pusǎ la index,

imigranţii arabi nu au avut altǎ alternativǎ, dacǎ doreau sǎ aspire în continuare la poziţia ierarhic

superioarǎ ocupatǎ în piramida rasialǎ, decât sǎ plǎteascǎ tributul asimilǎrii şi non-opoziţiei faţǎ de

albii majoritari. Într-adevǎr, dupǎ data atacurilor, a urmat o serie de mǎsuri de supraveghere strictǎ

doar a populaţiei arabe musulmane, acesta fiind unicul criteriu al mǎsurilor preventive. Lor le-au

fost ascultate telefoanele, iar sute de domicilii, moschei şi locuri de muncǎ s-au aflat sub o atentǎ

supraveghere a nivelului de radiaţii din aer, fǎrǎ mandat din partea justiţiei în acest sens. În mod

42

Cunoscuţi şi sub denumirea de Miao, provenind din regiunea muntoasǎ din sudul Chinei, nordul Vietnamului şi Laos 43

National Museum of the American Indian Act 44

Native American Graves Protection and Repatriation Act

similar, de fiecare datǎ când un arab este oprit pe stradǎ, percheziţionat, arestat ori investigat, acest

lucru se petrece în virtutea profilului rasial, care face ca membrii acestui grup rasial sau etnic sǎ fie

mai predispuşi decât celelalte categorii de populaţie sǎ comitǎ asemenea infracţiuni de tip terorist.

Într-un raport din 1997, Maurice Glele-Ahanzano, trimisul special ONU pentru investigarea

formelor contemporane de rasism, discriminare rasialǎ şi alte probleme similare, a tras un semnal

de alarmǎ cu privire la rasismul şi discriminarea la care sunt supuşi arabii în Statele Unite, precum

şi tendinţa mass-media de a identifica arabii şi musulmanii cu teroriştii.

Un alt conflict rasial care se manifestǎ în Statele Unite încǎ din anii '70 şi care a cunoscut o

ascensiune deosebitǎ este cel care îi opune pe negri coreenilor şi care a culminat cu boicotul45

din

Flatbush, Brooklyn, în 1990, comparat de unii chiar cu Kristallnacht. Radicali negri şi haitieni au

condus o campanie de boicotare şi pichetare a doi coreeni proprietari de magazine. Referindu-se la

acest episod, Claire Jean Kim46

susţine cǎ, drept rǎspuns la dominaţia albilor în societatea

americanǎ, s-a instituit o anumitǎ ordine rasialǎ, care încurajeazǎ conflictele între diferitele grupuri.

Acest conflict ar putea fi interpretat prin prisma teoriei frustrǎrii, respectiv frustrarea

cauzatǎ de marginalizarea economicǎ şi socialǎ a negrilor care, acumulatǎ în timp, are nevoie sǎ se

îndrepte asupra cuiva, sǎ-şi gǎseascǎ o ţintǎ; bineînţeles una mai facilǎ şi mai puţin periculoasǎ

decât grupul dominant al albilor. Pe de altǎ parte, în aceste cartiere sǎrace îşi fac apariţia negustori

coreeni, care nu întârzie sǎ dobândeascǎ bunǎstare economicǎ, devenind astfel ţinta perfectǎ a

frustrǎrilor negrilor. Lovirea negresei de cǎtre proprietarul coreean a fost interpretatǎ de mişcarea

Black Power drept un simbol al opresiunii la care sunt supuşi negrii în Statele Unite. Similar,

coreenii au interpretat boicotul drept un exemplu semnificativ al felului în care sunt persecutaţi

rasial de majoritatea mai puternicǎ şi mai crudǎ de culoare.

Odatǎ ce categoriile, clasificǎrile şi semnificaţiile rasiale au fost implementate în societate

într-atât de solid încât sǎ dea naştere la grupuri rasiale omogene şi care se autopercep şi sunt

percepute ca atare de alţii, asistǎm la fenomenul de reproducere a acestor grupuri şi la tendinţa de

perpetuare a statu-quo-ului, care de cele mai multe ori se confundǎ cu supremaţia alilor. Acest

fenomen nu se manifestǎ ca proces conştient volitiv, putând de multe ori rǎmâne la stadiul de

dorinţǎ subconştientǎ, ca un fel de inerţie care nici mǎcar nu este obligatoriu a se materializa în

acte concrete.

Mai grav este însǎ un alt proces, corelativ celui de mai sus, de care vorbea Samira Kawash,

acela de „ordonare rasialǎ”, în care fiecare grup rasial distinct este poziţionat relativ la alte grupuri,

albii şi negrii reprezentând cele douǎ puncte extreme ale axei, asiaticii apǎrându-şi poziţia

superioarǎ faţǎ de cea a negrilor uzurpatori. Din aceastǎ perspectivǎ, coreenii din incidentul din

Brooklyn nu mai sunt nişte victime nevinovate, simplu obiect al furiei negrilor, ci jucǎtori activi pe

tabla ordonǎrii rasiale, unde ocupǎ o poziţie favorabilǎ. Iar negrii, inclusiv cei haitieni, nu sunt

agresorii inconştient mânaţi de frustrǎri, cum ar reieşi din paradigma frustrǎrii, ci jucǎtori

inteligenţi ce doresc subminarea poziţiei superioare pe scare ordonǎrii rasiale a celei mai apropiate

ţinte, coreenii.

45

totul a început când patronul magazinului Red Apple a lovit o negresǎ în urma unor certuri la casierie 46

Kim, Jean Claire – „Bitter Fruit – the politics of Black-Korean conflict in New York City” – Yale University Press,

New Haven/London, 2000

Fǎcând abstracţie de diferenţele rasiale dintre indivizi, care existǎ şi se perpetueazǎ, negând

aceastǎ diversitate, distorsionând natura şi amploarea problemelor rasiale, nu facem altceva decât

sǎ contribuim la protejarea ordonǎrii rasiale şi sǎ împidicǎm orice formǎ de schimbare.

Discursul public continuǎ, astǎzi ca şi ieri, sǎ punǎ în sema negrilor anumite carenţe

culturale ori de comportament, doar cǎ de data aceasta nu mai este o chestiune rasialǎ, care sǎ ţinǎ

de natura fizicǎ a lor, ci una de sorginte culturalǎ. Singura diferenţǎ la nivel de efecte a acestui tip

de discurs este cǎ, din moment ce negrii sunt sngurii responsabili de problemele pe care le au,

societatea este scǎpatǎ de orice formǎ de responsabilitate. La o privire mai atentǎ însǎ, se poate

lesne observa cǎ discursul de tip rasist rǎmâne în vigoare prin faptul cǎ îi priveşte omogenizator pe

negrii drept un grup rasial distinct, cu anumite trǎsǎturi negative, suficiente pentru a le explica

poziţia inferioarǎ în societate. Spre deosebire de aceştia, abundǎ povestiri despre succesul în afaceri

al asiaticilor, datorat bineînţeles caracteristicilor potrivite pentru aceastǎ activitate pe care le posedǎ:

diligenţi, disciplinaţi, politicoşi sau deschişi cǎtre educaţie47

.

Graniţele rasiale îi înglobeazǎ şi pe evrei, cǎci, pentru a-l cita pe Edward Irving Koch,

primarul New York-ului între 1978 şi 1989, într-un discurs din 1979 la Auletta: „Consider

comunitatea negrilor foarte antisemitǎ (…) Experienţa mea cu negrii îmi aratǎ cǎ sunt foarte

antisemiţi”.

Totuşi, stereotipiile şi prejudecǎţile împotriva arabilor nu au fost suficient de puternice prin

ele însele încât sǎ-i coboare prea mult în ierarhia rasialǎ. A fost nevoie de cel mai devastator atac

terorist ce a avut loc vreodatǎ pe teritoriul Statelor Unite pentru ca arabii sǎ experimenteze situaţia

de care negrii aveau parte ca urmare a simplului fapt cǎ se aflau pe teritoriul american. Ne putem

doar imagina teribilul val de violenţe care ar fi rǎvǎşit Statele Unite dacǎ atentatorii nu ar fi fost

arabi, ci negri.

Studii recente48

au demonstrat cǎ existǎ doi factori principali care explicǎ violenţele

împotriva minoritǎţilor rasiale în cadrul marilor oraşe. În primul rând şansele ca asemenea violenţe

sǎ aparǎ sunt direct proporţional influenţate de procentul populaţiei majoritare în acea zonǎ. S-a

observat astfel cǎ în acele zone în care proporţia albilor este de 90%, violenţele rasiale sunt duble

faţǎ de acele zone în care albii sunt doar 50% din total. Al doilea factor cu incidenţǎ asupra acestui

fenomen este reprezentat de nesiguranţa pe care orice schimbare în compoziţia unei populaţii

omogene o aduce cu sine. Dacǎ într-o zonǎ în care majoritatea covârşitoare este reprezentatǎ de

reprezentanţi ai unei anumite rase, infuzia de populaţie diferitǎ din punct de vedere rasial va aduce

dupǎ sine o creştere a numǎrului de violenţe. Dupǎ un timp, acestea vor scǎdea, pe mǎsurǎ ce

definirea în termeni de rasǎ sau etnicitate scade. Bineînţeles, aceasta este direct proporţionalǎ cu

distanţa care separǎ în termeni de rasǎ cele douǎ comunitǎţi.

47

80% au terminat liceul iar 34% facultatea în vreme ce în cazul americanilor cifrele sunt de 75% şi 20% 48

Donald Green, Dara Strolovitch şi Janelle Wong, într-o serie de articole publicate în „American Journal of

Sociology”

VI. Strategia contemporanǎ a organizaţiilor rasiste

South Poverty Law Center a realizat o hartǎ a grupurilor rasiste active în 2004 pe teritoriul

Statelor Unite. Cele mai importante dintre acestea sunt:

Separatiştii negrii – 108 grupări

Separatiştii negrii se opun îmn mod tradiţional asimilării şi amestecului rasial şi militează

pentru instituţii separate – dacă nu chiar o naţiune separată – pentru populaţia de culoare.

Majoritatea manifestărilor separatismului negru sunt extrem de vehement îndreptate împotriva

albilor şi a evreilor, fiind răspândite o serie de interpretări ale Bibliei potrivit cărora negrii şi nu

evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Deşi o mare parte a rasismului de acest fel a luat naştere

ca o replică la adresa vechiului rasism alb, el nu trebuie privit câtuşi de puţin cu indulgenţă, dat

fiind faptul că rasismul este condamnabil indiferent de persoanele care îl propagă.

Repartizarea grupărilor Separatiştilor Negrii pe teritoriul SUA

Identitatea creştină – 28 de grupări

Doctrina religioasă a Identităţii Creştine se întemeiază pe faptul că albii, şi nu evreii

sunt adevăratul popor al lui Dumnezeu, despre care se vorbeşte în Biblie. In această viziune, evreii

sunt descrişi drept descendenţi biologici ai lui Satan, în vreme ce alte popoare non albe sunt privite

ca fiind lipsite de suflet, oameni din noroi, create laolată cu celelalte sălbăticiuni despre care face

vorbire Biblia. Această viziune religioasă îşi treage rădăcinile dintr-un curent englezesc apărut în

secolul 19 şi numit Israelismul Britanic care susţinea că populaţia albă a Europei descinde din cele

10 triburi pierdute ale Israelului şi prin aceasta se înrudesc cu evreii, descendenţi ai celorlalte 2

triburi iudaice. Doctrina a fost preluată şi modificată ulterior până la transformarea într-un curent

profund anti-semit. Variantele mai radicale susţin chiar că Hristos nu se întoarce pe pământ până

când acesta nu va fi curăţit de evrei şi alte prezenţe satanice.

Repartizarea grupărilor Identităţii Creştine pe teritoriul SUA

Ku Klux Klan – 162 de grupări

Klanul este prin lunga sa istorie de violenţe cel mai vechi şi cel mai temut grup rasist care

funcţionează pe teritoriul Statelor Unite. Puţin ştiu de altfel că gruparea nu atacă doar negrii,

aceştia fiind doar ţinte tradiţionale, ci şi evrei, imigranţi, homosexuali şi nu până demult catolici.

Fondat la sfîrşitul Războiului civil ca un grup de justiţiari organizaţi să intimideze negrii din

regiunile sudice şi albii care le acordau ajutor, organizaţia s-a definit în mod consecvent drept una

cu caracter creştin. Misticismul construit în jurul grupului prin folosirea unor titulaturi inedite,

portul costumelor cu glugă, atacurile nocturne violente I-aa sporit popularitatea în rândul populaţiei

albe.

Istoria acestei grupări a cunoscut după epoca iniţială de reuşite sub conducerea lui Jim

Crow o perioadă de relaxare, pentru ca în anii 20 să revină în forţă pentru a se opune imigării, de

această dată a evreilor şi catolicilor. In 1925, Klanul atinsese un număr impresionant de 5 mil de

membrii şi o substanţială putere politică O ultimă răbufnire a avut loc în anii 60 drept opoziţie la

dobândirea de către populaţia de culoare a drepturilor politice, ulterior fiind slăbit de o serie de

conflicte interne coroborate cu acţiunea guvernamentală de combatere a manifestărilor rasiste.

Astăzi se estimează că mai sunt în jurul a 6000 de membrii care activează în diferite

grupări ce folosesc numele Klanului, însă este foarte probabil ca numărul să reflecte doar membrii

nedisimulaţi ai mişcării.

Repartizarea organizaţiilor Ku Klux Klan pe teritoriul SUA

Neo-confederaţii – 97 de grupări

Aceste grupări merg dincolo de promovarea culturii sudiste şi comemorarea regretabilului

război dintre nord şi sud până la afişarea unor atitudini rasiste la adresa negrilor simultan cu

susţinerea separatismului alb. Cea mai cunoscută organizaţie de acest gen, Liga Sudului, înfiinţată

în 1994 şi numărând în prezent peste 9000 de membrii militează pentru secesiune şi împiedicarea

distrugerii culturii sudiste de către imigranţi. Se opune vehement căsătoriilor interrasiale.

Repartizarea organizaţiilor neo-confederate pe teritoriul SUA

Neonaziştii – 158 de grupări

Aceste grupări sunt unite prin ura rasială faţă de evrei precum şi de admiraţia faţă de

Adolf Hitler şi Germania nazistă. Deşi în unele cazuri ura se îndreaptă către alte categorii precum

homosexuali sau uneori chiar creştini, problematica principală are în vedere conspiraţia evreiască

care controlează guverne, instituţii financiare şi mass-media. Unele dintre aceste grupări depăşesc

simpla manifestare aurii rasiale şi se concentrează asupra creării în chip revoluţuionar a unui stat

fascist. Cel mai important grup neo-nazist din SUA este Alianţa Naţională care a fost condusă de

William Pierce până la moartea sa, acesta fiind şi autorul celebrelor Jurnale ale lui Turner,

instrument de instigare la ură rasială.

Repartizarea organizaţiilor neo-naziste pe teritoriul SUA

Skinhead rasişti – 48 de grupări

Aceştia reprezintă elemente de o deosebită violenţă, fiind cunoscuti şi sub

denumirea de trupele de şoc. Fenomenul originează din oraşele industriale ale anilor 60 din Marea

Britanie, reprezentând la acea vreme o mişcare a clasei muncitoare care dispreţuia hipioţii şi

tineretul din clasa de mijloc.

Iniţial, gruparea favoriza muzica afro-caraibiană şi cuprindea mai multe rase, departajarea

realizându-se ulterior ca urmare a presiunii fasciştilor britanici. Fenomenul skinhead se

departajează şi în prezent între aripa rasistă, cunoscută drept bonehead şi cea antirasistă, în scădere,

denumită SHARP, de la Skinheads Against Racial Prejudice.

Repartizarea organizaţiilor skinhead pe teritoriul SUA

Alte grupări rasiste – 161 de organizaţii

Sunt incluse diferite grupuri, indiferent de amestecul de doctrine pe care le au adoptat.

Asociaţia Naţională de Promovare a Populaţiei Albe sunt spre exemplu o organizaţie care

promovează supremaţia albă sub paravanul procupării faţă de criminalitatea neagră şi acţiunea

afirmativă. Unele, precum Biserica Baptistă Westboro au drept ţintă homosexualii, iar altele,

precum Consiliul Cetăţenilor Conservatori sunt urmaşele vechilor grupări din anii 60 care se

opuneau desegregării din şcoli, sub aparenţa promovării doctrinelor de drepta. Nu în ultimul rând,

unele dintre acestea au îmbrăţişat religii neo-păgâne precum odinismul.

Repartizarea organizaţiilor pe teritoriul SUA

Primul pas în demersul analitic asupra strategiilor adoptate de organizaţiile rasiste

contemporane este distincţia ce trebuie realizatǎ între diferitele categorii de rasişti care se manifestǎ

în aceste organizaţii. Pe de o parte sunt cei educaţi, cu venituri peste medie şi cu poziţii sociale de

autoritate, care se pricep de minune sǎ îi manipuleze pe membrii fanatici, copii abuzaţi şi tineri

marginalizaţi, pioni ai unor interese pe care nu le pot banui. Aceşti tineri care provin în marea lor

majoritate din familii dezorganizate simţeau nevoia disperatǎ de a avea un grup de care sǎ aparţinǎ,

şi care sǎ-i recunoascǎ apartenenţa pe care pǎrinţii naturali i-au refuzat-o. Rǎdacinile de care aveau

atât de mare nevoie le-au gǎsit în rasa albǎ, care nu l-ar putea refuza niciodatǎ, în virtutea chiar a

culorii pielii sale care nu i-ar fi putut fi rǎpitǎ: „Am o moştenire, o culturǎ, un trecut. Familia mea.

Sunt mândru de ceea ce sunt, un alb de sorginte europeanǎ.49

” În acelaşi timp, citându-l pe Randy

Blazak50

: „pânǎ la un anumit punct, îi admiram pe aceşti puşti care aveau 17 ani, erau activi din

punct de vedere politic şi care ştiau atât de multe despre economia în schimbare.”

Dar mai sunt şi cei familiarizaţi cu psihologia socialǎ, gata oricând sǎ citeze din Heideggar,

Shakespeare sau din favoritul lor, Nietzsche, şi nu ezitǎ a se folosi de frustrǎrile – în toatǎ

plenitudinea sensului sǎu atribuit de sociologi - masei de manevrǎ, pentru a-i îndrepta spre direcţia

doritǎ. Eforturile mişcǎrilor rasiste contemporane se îndreaptǎ în direcţia cizelǎrii mesajului, a

rafinǎrii şi a schimbǎrii formei în care acesta este oferit: accentul se pune pe argumente raţionale,

violenţa se menţine la nivelul limbajului, cea fizicǎ fiind lǎsatǎ pe seama masei de manevrǎ. Liderii

acestor grupǎri refuzǎ asocierea cu simbolurile tipice care fac deliciul mass-media, ca un anumit

stil de îmbrǎcǎminte, bocancii, tatuajele, precum şi cu purtǎtorii lor. Ei cunosc prea bine uşurinţa

cu care oamenii pot fi etichetaţi şi prejudecǎţile care însoţesc aceastǎ etichetare şi de aceea nu

precupeţesc nimic în efortul de a se îndepǎrta cât mai mult de tot ce ar putea facilita asemenea

etichete. Cel mai elocvent exemplu este furnizat de William Pierce, cel care a achiziţionat recent

Resistance Records, din care extrage profituri serioase, pe care le poate apoi utiliza în scopul pe

care şi l-a fixat. De asemenea, controlând aceastǎ muzicǎ şi reţeaua ei de distribuţie, îşi asigurǎ o

bazǎ de recrutare pentru revoluţia pe care o imagineazǎ, din rândul celor a cǎror muzicǎ o

dispreţuieşte, atât pentru lipsa ei de valoare artisticǎ, cât şi pentru “rǎdǎcinile ei negre”. Gusturile

lui personale se opresc la muzica simfonicǎ, polca şi bineînţeles Wagner51

.

Aceştia au înlocuit formulǎrile rasiste stereotipice cu un discurs mult mai puţin violent, mai

elaborat, încǎrcat de argumente de ordin ştiinţific şi tocmai prin aceasta mai atractiv şi mai uşor de

îmbrǎţişat de cei care în alte situaţii ar fi respins cu hotǎrâre discursurile rasiste învechite ale

deceniilor trecute. O altǎ cale de a masca rasismul este şi aceea de a nu face niciodatǎ referire la

geneticǎ, la culoarea pielii sau la alte trǎsǎturi fizice, vorbind în schimb despre moştenirea sau

diferenţele de ordin cultural care ne separǎ. Dacǎ este extrem de facil pentru oricine sǎ identifice

rasismul sub simbolurile sale cunoscute, ca uniformele naziste sau cele ale Ku Klux Klanului, este

mult mai greu sǎ decelezi mesajele cu încǎrcǎturǎ rasistǎ în cadrul unui discurs al dreptei care se

referǎ la imigraţie, acţiunea afirmativǎ, autodeterminare naţionalǎ, identitate etnicǎ sau la alte

subiecte similare.

Mai mult, a început sǎ prindǎ contur o întreagǎ literaturǎ rasistǎ, menitǎ sǎ-i stârneascǎ la

violenţe pe cei deja convinşi de aceste idei, sau sǎ le inducǎ celor nehotǎrâţi, aşa cum spunea

49

http://www.splcenter.com/intel/intelreport/article.jsp?pid=538 50

sociolog la Universitatea de Stat din Portland, statul Oregon, care şi-a petrecut 8 ani studiindu-i pe tinerii skinheads

din Statele Unite şi Europa, într-un interviu acordat Southern Poverty Law Center. 51

http://www.splcenter.org

William Pierce52

: “Dacǎ protagonistul învaţǎ ceva sau ajunge sǎ creadǎ în ceva, dacǎ îşi schimbǎ

ideile, cititorul tinde sǎ facǎ acelaşi lucru, se schimbǎ şi el. Şi astfel se creeazǎ o unealtǎ puternicǎ

de reeducare, de manipulare.” Aceastǎ formulǎ se poate dovedi incomparabil mai eficientǎ în

cooptarea de noi membri decât insipidele argumente de ordin ştiinţific. Literatura apǎrutǎ pe

aceastǎ temǎ se înscrie în reţeta fixatǎ de Pierce în “Jurnalele lui Turner”: un alb aflǎ de existenţa

unei conspiraţii gigantice îndreptate împotriva albilor neştiutori, şi ca urmare trece la violenţǎ

pentru a îndrepta lucrurile.

În cadrul asociaţiei conduse de Mark Cotterill, “Prietenii Americani ai Partidul Naţional

Britanic” s-a decis şi susţinerea candidaturii lui Pat Buchanan şi a Partidului Reformei, care însǎ s-

a dezis de toate aceste grupǎri, ba mai mult, şi-a ales o femeie de culoare, Ezola Foster53

, ca

partener. Ipocrizie? Manevrǎ politicǎ menitǎ sǎ se debaraseze de cei care i-ar fi creat o imagine

fatidicǎ în ochii electoratului? Pentru aceste grupǎri, ca şi pentru mulţi jurnalişti54

, rǎspunsul este

afirmativ.

Dar aceasta este mai puţin important. Ce conteazǎ, este cǎ pentru câteva luni ei au sperat cǎ

au un candidat la preşedinţie, lucru de neînchipuit pânǎ atunci. Ţelul lor a crescut iar aşteptǎrile

sunt mult mai mari. Au învǎţat ca sunt lucruri care trebuie trecute sub tǎcere, oameni, grupǎri şi

atitudini de care trebuie sǎ te dezici, la nevoie chiar sǎ lupţi împotriva lor, cǎci important este sǎ

ajungi la putere. Iar singurul mod în care aceasta se poate întâmpla este prin mijloace legale, prin

luptǎ politicǎ, deghizându-te şi dând o faţǎ cât mai umanǎ rasismului. Iar sondajele de opinie

publicǎ par sǎ le hrǎneascǎ speranţele, probând faptul ca peste jumǎtate dintre americani sunt

nemulţumiţi de sistemul bipartinic, mai mult de jumǎtate dintre ei fiind încântaţi de perspectiva de

a avea şi o a treia opţiune politicǎ, pe lângǎ Republicani şi Democraţi. Acesta este şi motivul pentru

care Ross Perot a cunoscut un atât de mare succes la alegerile din 1992. În 1993, el a lansat

partidul „United We Stand America”, devenit „Partidul Reformei”, care cu timpul a început sa

cunoascǎ o ascensiune deosebitǎ a discursurilor de tip rasist, culminând cu ascensiunea lui Pat

Buchanan, pentru care democraţia poate funcţiona doar în societǎţi populate de un singur grup

etnic sau rasial.

Pat Buchanan a reuşit sǎ polarizeze în jurul sǎu energiile grupǎrilor rasiste55

, nerǎbdǎtoare

sǎ se vadǎ reprezentate în spectrul politic. Potrivit lui Buchanan şi indirect fundaţiei pe care o

conduce, „Cauza Americanǎ”, „chestiunea imigraţiei nu are aproape nimic de-a face cu economia,

ci este într-o mǎsurǎ covârşitoare legatǎ de rasǎ şi etnicitate. Dacǎ britanicii, retrǎgându-se din faţa

unei recesiuni, ar veni în valuri în aceastǎ ţarǎ prin Canada, s-ar trage doar puţine semnale de

alarmǎ. Principala obiecţie la valul de azi de imigranţi ilegali este cǎ aceştia nu sunt oameni albi

provenind din Europa de Vest şi vorbitori de limbǎ englezǎ; sunt în schimb negri vorbitori de

spaniolǎ din Mexic, America Latinǎ şi Caraibe.”

La nivel individual, în societatea contemporanǎ rasismul poate îmbrǎca o multitudine de

forme. Sunt astfel cei care au o atitudine profund şi manifest rasistǎ, fǎrǎ dubii în aceastǎ privinţǎ şi

ferm hotǎrâţi pe drumul pe care l-au ales. Ei sunt urmaşii KKK sau mai-nou înfiinţatei NAAWP

(National Association for the Advancement of White People), grupurile Skinhead, sau Biserica

Naţiunilor Ariene. Întocmai cum în trecut Dumnezeu şi Biblia erau utilizaţi pentru a justifica şi

52

biografului sǎu Robert S. Griffin 53

ea însǎşi având un discurs pronunţat anti-imigraţionist şi anti-avort 54

http://www.realchange.org/buchanan.htm 55

inclusiv Alianţa Naţionalǎ a lui William Pierce

menţine sclavia sau segregarea, aceste organizaţii susţin ideea cǎ „nu toate rasele descind din Adam.

Adam este pǎrintele doar al rasei albe.” Iar „Biblia” lor pare a fi astǎzi lucrarea „Jurnalele lui

Turner”56

, cea din care s-au inspirat Timothy McVeigh57

, Terry Nichols şi acoliţii sǎi atunci când au

realizat bomba cu nitrat de amoniu care a dus la distrugerea Clǎdirii Federale Alfred P. Murrah din

Oklahoma şi la moartea a 168 de persoane. Iar şapte ani mai târziu, în 2002, s-a dovedit faptul cǎ

fratele lui Terry Nichols, James, era un revoluţionar rasist chiar mai îndârjit, cu legǎturi strânse cu

Identitatea Creştinǎ. Pentru crima sa, Timothy McVeigh (29 de ani), a cǎrui carte favoritǎ era

tocmai „Jurnalele lui Turner58

”, va fi condamnat la moarte. În aceste condiţii, sǎ fie oare o simplǎ

coincidenţǎ apropierea datei comiterii atentatului (19 aprilie) de cea a naşterii lui Hitler (20 aprilie)?

Iar lista nu se opreşte aici, cǎci din aceeaşi lucrare s-au inspirat membrii „Naţiunilor Ariene”

autonumite „The Order” (întocmai ca în carte) care l-au ucis pe moderatorul de talk-show evreu

Alan Berg în 1984. Inspiratǎ din aceeaşi lucrare pare a fi fost59

şi uciderea unui negru şi rǎnirea

gravǎ a altor şapte din Mississippi de cǎtre Larry Shoemake în 1996. La fel şi condamnarea lui

David Copeland60

la şase pedepse de detenţie pe viaţǎ pentru trei atacuri cu bombǎ în cartiere

londoneze predominant locuite de negri, asiatici şi homosexuali şi uciderea a trei persoane.

Conform chiar declaraţiei sale, s-a inspirat direct din aceleaşi „Jurnale ale lui Turner”.

Pe mǎsurǎ însǎ de prevederile legislative în materie deveneau din ce în ce mai stricte, a

acţiona pe baze rasiste devenea o crimǎ susceptibilǎ a atrage pedepse din cele mai drastice. Astfel,

organizaţiile rasiste şi indivizii care le împǎrtǎşeau convingerile au fost forţaţi sǎ se ascundǎ, sǎ

disimuleze, sǎ fie mai prudenţi şi mai atenţi în orice situaţie, sǎ gǎseascǎ o justificare de orice

naturǎ ar fi ea, pentru acţiunile lor în esenţǎ rasiste. Ei, deşi nu vor asuma decât în situaţii

excepţionale o poziţie rasistǎ61

, de fiecare datǎ când s-ar ivi ocazia sǎ discrimineze o vor face, fie

cǎ este vorba de acordarea unui împrumut sau de gǎsirea unui loc de muncǎ ori a unei locuinţe.

Cu cât individul se simte mai ameninţat, mai izolat şi mai depǎşit de evenimente, rupt de

realitatea cu care era familiarizat şi care astfel îi conferea siguranţǎ, cu atât el va încerca sǎ se

apropie, sǎ se identifice cu cei care ar putea sǎ-i confere o identitate, o familie, un set de valori

prefabricat, şi prin acestea sentime

60 a regimului de detenţie. Albii vor forma

aşadar grupǎri de tipul „Aryan Brotherhood”, „Aryan Circle”, „Nazi Low Riders” sau

„Peckerwoods”, negrii vor prefera „Black Guerrilla Family”, „Five Percenters” sau „Moorish

Science Temple”, în vreme ce hispanicii se vor grupa în „Mexican Mafia” sau „La Nuestra

Familia”.

Pentru a contracara efectele acestui fenomen, unele state americane au reintrodus chiar

segregarea rasialǎ în închisori. Problema este însǎ cǎ lucrurile nu se opresc în spatele zidurilor

închisorii ci de cele mai multe ori aceasta funcţioneazǎ ca un institut de perfecţionare a atitudinilor

56

Care vorbeşte despre lupta finalǎ ce se va da între arieni şi celelalte rase pentru controlul statelor Unite, scrisǎ de

William L. Pierce, fost doctor în fizicǎ al Universutǎţii din Colorado, sub pseudonimul “Andrew MacDonald” 57

fost membru al Ku Klux Klan 58

carte descoperitǎ de poliţie în maşina sa dupǎ atentat, iar ultimele apeluri înregistrate pe telefonul sǎu mobil au fost

cǎtre aceeaşi Alianţǎ Naţionalǎ. 59

În chiar opinia rudelor sale 60

24 de ani, inginer 61

tocmai din aceastǎ cauzǎ aducerea lor în faţa justiţiei fiind virtual imposibilǎ

negative şi de modelare a celor care vor ieşi din penitenciare62

cu o nouǎ viziune asupra lumii, care

de cele mai multe ori este una pictatǎ în culori rasiale.

Rasism întâlnim şi în cazul mişcǎrile neo-confederate americane, care doresc arborarea

drapelului confederat pe clǎdirile guvernamentale63

, cum ar fi de pildǎ Liga Sudului64

, vǎzut de

creatorii acesteia ca având o sorginte eminamente anglo-celticǎ, aşadar rasial diferiţi de nordici şi

care ar trebui sǎ se opunǎ negrilor şi hispanicilor, din ce în ce mai numeroşi în regiune. Sunt chiar

voci care cer reintroducerea sclaviei, cum este cazul lui Michael Hill, preşedintele Ligii Sudului,

pentru care sclavia este „decisǎ de cǎtre Dumnezeu”, în vreme ce alţii sunt partizani înfocaţi ai

segregǎrii, menitǎ a apǎra integritatea rasialǎ a albilor sudici. Potrivit lor, „dacǎ albii dispar, Sudul

va înceta şi el sǎ existe.”

Dar rasismul nu se rezuma doar la populaţiile albe. Mulţi susţin ca Louis Farakhan şi

„Naţiunea Islamului” se încadreazǎ în aceeaşi direcţie, doar cǎ de aceastǎ datǎ separatismul este al

negrilor, iar violenţa îndreptatǎ împotriva albilor şi evreilor, deşi amplitudinea nu este nici mǎcar

pe departe comparabilǎ cu cea remarcatǎ în rândurile grupǎrilor extremiste albe. La fel ca şi

Skinheads sau Alianţa Naţionalǎ, ei împǎrtǎşesc concepţia potrivit cǎreia guvernul american şi prin

el, întreaga lume este controlatǎ de evrei. Pentru ei, chiar şi sclavia a fost dominatǎ în mod copios

tot de cǎtre evrei. Contar opiniei lui Huntington, cǎruia i se opun vehement, ca fiind neo-

conservator, ei pun deasupra confesiunii religioase culoarea pielii, propovǎduind unirea negrilor de

pretutindeni, fie ei creştini, musulmani sau iudei. În vara lui 2002, Louis Farrakhan a fǎcut o serie

de vizite în Irak şi Libia pentru a se opune rǎzboiului între cei de aceeaşi credinţǎ.

Un alt grup, Noul Partid al Panterei Negre, s-a lansat într-o serie durǎ de acuzaţii la adresa

Israelului şi evreilor65

, pe care îi vǎd responsabili de atentatele din septembrie şi de urmǎrile

acestora. Liderul Panterelor Negre, Malik Zulu Shabazz l-a susţinut chiar în timpul procesului pe

Zacarias Moussaoui, acuzat de activitǎţile teroriste ce au culminat cu deturnǎrile celor douǎ

avioane, precum şi pe cei acuzaţi cum cǎ ar fi încercat sǎ se alǎture Al Qaeda şi sǎ lupte în

Afganistan66

.

Mult mai clar este rasismul în formele sale cele mai dure la mişcarea „Nation of Yahweh”,

ducând la nu mai puţin de 23 de crime, torturi şi în cele din urmǎ la arestarea liderului acesteia,

Yahweh Ben Yahweh67

.

Este de notorietate faptul cǎ populaţia albǎ tinde sǎ se teamǎ, sǎ evite în situaţii limitǎ

membri ai populaţiei de culoare, din cauza stereotipiei potrivit cǎreia negrii sunt mai înclinaţi cǎtre

fapte penale violente decât celelalte rase, fapt confirmat de altfel şi de Biroul de Statistici

Judiciare68

din Statele Unite. Un caz interesant este însǎ acela în care chiar membri din rândul

negrilor69

dovedesc un comportament şi reţineri similare cu ale albilor. Contrar unei priviri

62

aproximativ 1600 pe zi 63

cum s-a întâmplat în ianuarie 2000, când 8000 de protestatari au demonstrat împotriva coborârii drapelului

confederat de pe Clǎdirea Parlamentului din Carolina de Sud. 64

fondatǎ în 1994, având aproximativ 9000 de membri în 20 de state 65

de tipul lozincilor pe care scria “Moarte Israelului” 66

http://www.splcenter.org 67

pe numele sǎu adevǎrat Hulon Mitchell Jr. 68

potrivit cǎruia, 32% din bǎrbaţii de culoare petrec un anumit timp în închisoare, indiferent de duratǎ, faţǎ de 17%

dintre cei hispanici şi doar 5,9% dintre albi 69

din rândul lor fǎcând parte chiar Jesse Jeckson care, urmǎrit fiind de cineva, s-a simţin uşurat când a vǎzut cǎ acea

persoanǎ era albǎ.

superficiale asupra acestui fenomen, el este încǎrcat de rasism, cǎci etichetarea şi prejudecǎţile apar

intim legate de rasa respectivului individ.

Şi mexicanii din Los Angeles au grupǎri extremiste, cu un discurs explicit rasist şi antisemit,

prin intermediul revistei lor Web „La Voz de Aztlan70

”.

Nici evreii nu sunt strǎini de asemenea discursuri rasiste, Liga de Apǎrare Evreiascǎ fiind

una dintre aceste grupǎri, preşedintele71

ei fiind chiar arestat în 2002 pentru plǎnuirea de a planta o

bombǎ la sediul unui congresman de origine arabǎ72

şi a unei moschei din California. De-a lungul

timpului, Liga nu a fost strǎinǎ de atacuri cu bombe, recompense acordate celor care ar ucide neo-

nazişti, ameninţǎri şi alte violenţe.

Activiştii pe tǎrâmul rasist pot atinge cele mai înalte trepte sociale, pericolul fiind cu atât

mai mare cu cât din poziţiile de putere pe care le ocupǎ pot face lobby şi astfel influenţa politica

guvernamentalǎ, altera opinia publicǎ sau concepţiile celor cu care intrǎ în contact.

Astfel, în 1998, o serie de politicieni de marcǎ, precum Trent Lott73

, Kirk Fordice – fost

Guvernator al statului Mississippi, senatorul Jesse Helms, Maddox – fostul Guvernator al Georgiei,

Guy Hunt – fostul Guvernator al Alabamei, foştii senatori republicani Bob Barr, Rarik şi Webb

Franklin, pentru a cita doar câteva nume, în total peste 50 de politicieni din 8 state, au gǎzduit

liderii unor grupuri rasiste ce susţineau supremaţia albilor şi chiar au ţinut discursuri în faţa

membrilor acestor organizaţii74

. Dar lista nu se opreşte la politicienii americani: liderii acestor

grupuri au legǎturi cu grupǎri similare din Marea Britanie şi au ţinut adunǎri la Paris, sponsorizate

de Frontul Naţional condus de Jean-Marie Le Pen75

.

Cel mai important exemplu de grupare cu rǎspândire largǎ în toate pǎturile sociale este

„Consiliul Cetǎţenilor Conservatori”, care reuneşte 15.000 de membri din cel puţin 22 de state

americane şi 34 de parlamentari doar în Mississippi, cea mai dezvoltatǎ filialǎ a lor. Tot aici, la

referendumul din 2001 când s-a încercat eliminarea de pe steag a unei miniaturi reprezentând

steagul de rǎzboi Confederat, propunerea a fost respinsǎ cu 64% faţǎ de doar 36%, în cadrul unui

vot în care încǎrcǎtura rasialǎ era evidentǎ.

Dar poate cea mai avansatǎ poziţie ocupatǎ de un politician a fost aceea a lui Pat Buchanan,

care la lansarea cǎrţii sale „The Death of the West76

” a declarat: „Aceastǎ nouǎ carte se preocupǎ

de rasa albǎ şi de cea europeanǎ pe cale de dispariţie şi de moartea culturii şi civilizaţiei noastre.”

Potrivit lui, Stale Unite, „cea mai mare civilizaţie din istorie” vor fi o naţiune a lumii a treia pânǎ în

2050, din pricinǎ cǎ populaţia albǎ nu se înmulţeşte suficient de repede comparativ cu cele de altǎ

culoare. Mai mult, pare a da credit acelor curente conspiraţioniste pentru care Mexicul încearcǎ sǎ

recucereascǎ sud-vestul Statelor Unite. Haley Barbour, guvernator al statului Mississippidin 4

noiembrie 2003 şi fost preşedinte al Partidului Naţional Republican are legǎturi strânse cu

Consiliul Cetǎţenilor Conservatori, care potrivit raportului Southern Poverty Law Center nu este

altceva decât „reîncarnarea Consiliului Cetǎţenilor Albi care se lupta prin anii 1950-1960 sǎ

70

patria miticǎ Aztecǎ ce se presupune cǎ a existat în Mexic şi sud-vestul Statelor Unite înainte de cucerirea spanielǎ

din 1519. 71

Acesta va fi asasinat la doar trei zile dupǎ ce a fost adus la închisoare 72

Darrell Issa 73

liderul majoritǎţii republicane şi deci numǎrul 2 din Senatul american 74

coform Raportului Centrului Southern Poverty Law din 1998 75

cunoscut drept extremist şi antisemit 76

carte din care au fost eliminate de cǎtre editurǎ unele pasaje mult mai rasiste şi chiar şi titlul a fost schimbat, cartea

trebuind sǎ se numeascǎ iniţial “The Death of Whitey”

striveascǎ mişcǎrile pentru drepturi civile.” El a fost de asemenea implicat într-o serie de scandaluri

privind negarea Holocaustului, criticarea lui Martin Luther King Jr. şi denigrarea latino-

americanilor. Dar mai important este cǎ Haley Barbour nu este un individ izolat în sânul unei

comunitǎţi care nu îi împǎrtǎşeşte concepţiile; el se bucurǎ de suportul şi adeziunea membrilor

comunirǎţilor care l-au votat, ba mai mult, va tapa chiar pe cartea rasistǎ pentru a-şi surclasa

adversarul politic care era cunoscut pentru legǎturile cu comunitatea afro-americanǎ. Şi strategia sa

a fost una inspitratǎ, câştigând alegerile, cu toate cǎ ulterior a fost nevoit sǎ-şi îndulceascǎ mesajul,

înconjurându-se de negri în administraţie. Partidul Constituţiei, al treilea ca mǎrime din SUA la ora

actualǎ77

, se situeazǎ spre extrema dreaptǎ a eşicherului politic, cu un discurs care cere interzicerea

totalǎ a imigrǎrii, se opune vehement avorturilor şi legǎturilor dintre homosexuali. Dupǎ cum era

de aşteptat, partidul se bazeazǎ pe susţinerea largǎ de care se bucurǎ în sudul Statelor Unite, acolo

unde populaţia albǎ anti-imigraţionistǎ simte mai acut nevoia unei reprezentǎri politice a

convingerilor sale.

O organizaţie rasistǎ albǎ deosebit de puternicǎ în Statele Unite cu puternice legǎturi cu

mai-sus menţionatul „Consiliu al Cetǎţenilor Conservatori” şi cu rǎspândire internaţionalǎ

este”Alianţa Naţionalǎ”, fondatǎ de William Pierce78

, autorul „Jurnalelor lui Turner” şi care şi

susţine argumentele prin intermediul emisiunilor de radio, prin numeroase publicaţii şi printr-un

site internet79

în 5 limbi. Astǎzi, organizaţia sa are filiale în cel puţin 11 ţǎri din America de Sud şi

Europa iar cartea sa a fost tradusǎ în francezǎ şi germanǎ, fǎcând sǎ fie respectat de toate facţiunile

extremei drepte, indiferent de rivalitǎţile ce le divid. Dupǎ sfârşitul apartheidului în Africa de Sud,

mulţi rasişti au fost primiţi cu braţele deschise în organizaţiile similare din Statele Unite, cum a fost

cazul lui David Irving, istoric cunoscut pentru lucrǎrile în care neagǎ Holocaustul, sau Sam van

Rensburg, fost ofiţer în Forţele Speciale Sud-Africane astǎzi ocupat cu militarizarea Alianţei

Naţionale care l-a adoptat.

Una dintre metodele cele mai noi şi mai originale de a recruta noi adepţi pentru mişcǎrile

rasiste este ca acestea sǎ organizeze festivaluri cu muzicǎ şi dansuri tradiţionale, fie ele irlandeze,

celtice, germane sau poloneze, urmate de discursuri care subliniau importanţa istoriei europene,

ferindu-se însǎ de la a face oricât de vagǎ referire la nazism, sau alte ideologii explicit rasiste.

Aceastǎ strategie a fost pusǎ la punct de Erich Gliebe şi a sa Alianţǎ Naţionalǎ, bucurându-se în

acelaşi timp de sprijinul complet al lui William Pierce. La festivalurile anuale organizate sub egida

acestei organizaţii, din cei aproximativ 300-350 de participanţi, cel puţin 20-30 alegeau sǎ se

înscrie ca membri deplini.

VII. Internaţionalizarea rasismului

Dacǎ în urmǎ cu doar jumǎtate de secol mistica se împletea cu ştiinţa, astǎzi neo-naziştii se

folosesc de ultimele descoperiri în domeniul ştiinţelor care se ocupǎ cu vânzarea unui produs de

orice tip, prin urmare inclusiv produsul lor cultural, cǎci şi aceasta este în ultimǎ instanţǎ o

77

cu cei 320.000 de membri ai sǎi 78

Dupǎ moartea sa în 2002, conducerea a fost preluatǎ de Erich Gliebe 79

cu 2500 de vizitatori zilnic

chestiune de persuasiune şi alegere. Au învǎţat cǎ mesajul trebuie sǎ fie atent ales şi îndreptat doar

cǎtre genul de auditoriu cǎruia i se potriveşte cel mai bine.

Avem aşadar studii ştiinţifice şi reviste redactate de profesori de la universitǎţi de renume,

scrise într-un limbaj academic lipsit cu desǎvârşire de orice fel de termeni explicit depreciativi la

adresa altor rase, pentru cei cu studii superioare sau care se tem sǎ-şi arate în mod deschis pǎrerile

cele mai intime în aceastǎ chestiune.

Şi mai este mesajul simplu, mai accesibil, pentru care cuvintele nu mai sunt suficiente, fiind

nevoie sǎ fie susţinute de comunicarea de tip vizual şi auditiv, un exemplu tipic fiind muzica Black

Metal80

. Din aceastǎ perspectivǎ, achiziţionarea de cǎtre William Pierce, liderul Alianţei Naţionale,

cunoscutǎ mişcare rasistǎ, a casei de discuri Resistence Records, axatǎ pe muzica heavy metal,

apare ca o simplǎ etapǎ a unui plan mai larg de a se adresa unui spectru cât mai mare de posibili

noi aderenţi, speculându-se astfel inerentul spirit de revoltǎ juvenilǎ.

Dupǎ cum era şi de aşteptat, pǎtura de mijloc a generaţiei tinere este cea mai atrasǎ de

mişcǎrile rasiste. „Black Metal”-ul se transformǎ pretutindeni în lume într-un vector prin care

mişcǎrile neo-naziste încearcǎ sǎ atragǎ tinerii, cum e cazul NSBM Underground - National

Socialist Black Metal Underground. Anul trecut Hammerskins au sponsorizat cel puţin 7 concerte

rock de acest gen din Statele Unite şi Ungaria. În octombrie 2000, peste 500 de Skinheads s-au

adunat lângǎ Atlanta pentru cel mai mare concert „hatecore81

” ţinut în acel an în Statele Unite, cu

participare masivǎ din Austria, Canada, Franţa, Irlanda, Olanda şi Spania. Dar o dezvoltare şi mai

mare cunoaşte muzica rasistǎ în Europa Centralǎ şi de Est, în special Cehia, Germania, Polonia,

Serbia, Slovacia şi Ungaria. În Polonia, conform grupului anti-fascist „Never Again”, sunt peste

15.000 de Skinheads rasişti. Dacǎ în Suedia, în 1992 a fost un singur concert cu mesaj rasist, în

1995, numǎrul lor a crescut la 20. Resistance Records a trimis, în efortul sǎu de a se

internaţionaliza, casete şi Cd-uri gratuite în Africa de Sud, la „Afrikaner Resistance Movement”,

cea mai mare mişcare neo-nazistǎ de aici82

.

80 în Dallas, de unde s-a extins în toatǎ America, pentru ca la mijlocul anilor ‚90 sǎ treacǎ

atât Pacificul cât şi Atlanticul. Astǎzi, Hammerskins are celule operaţionale în Australia, Cehia,

Germania, Franţa, Marea Britanie, Noua Zeelandǎ, Polonia, Serbia, Slovenia şi Rusia. Numai în

Europa Hammerskins au cel puţin 2000 de activişti, iar legǎturile dintre membrii mişcǎrii sunt din

ce în ce mai strânse, odatǎ cu intrarea în era globalizǎrii, cu internetul şi cu facilitarea

transporturilor aeriene, întrunind toate condiţiile participîrii la mişcarea pan-arianǎ. În ultimii ani,

poliţia din Arizona, Florida şi Texas a operat arestǎri în rândul grupǎrilor Hammerskins locale,

ocazie cu care a arestat şi numeroşi membri ai unitǎţilor din Marea Britanie şi Germania.

Membrii Hammerskins din Germania sunt organizaţi dupǎ modelul unui partid politic, dupǎ

matriţa conceputǎ în Statele Unite, aceea a rezistenţei în absenţa unui lider, astfel încât înlǎturarea

acestuia sǎ nu atragǎ dupǎ sine disoluţia mişcǎrii. Aşadar ei au ales soluţia descentralizǎrii şi al

organizǎrii pe bazǎ de celule naziste autonome, unite între ele prin credinţa în ideologia naţional-

80

Şi pe vremea lui Hitler muzica era la loc de cinste, Wagner fiind compozitorul favorit al acestuia, deşi în repetate

rânduri se plângea cǎ la operǎ erau mai mulţi evrei decât germani, în pofida intrǎrilor libere de care se bucurau

veteranii. 81

http://www.splcenter.org 82

idem

socialistǎ. Ei au şi cel puţin de cinci publicaţii, numai una dintre ele, „Haase Attack”, având un tiraj

de 1000 de exemplare.

Pentru mulţi adepţi ai rasismului, mesajul este mai mult mistic şi religios decât rasial,

fǎcând apel la o serie largǎ de credinţe, de la Identitatea Creştinǎ83

, la diverse deviaţii de la islam84

,

considerate eretice de cǎtre islamul tradiţional, pânǎ la forme renǎscute de religii pre-creştine

politeiste, cum ar fi de pildǎ odinismul.

În mod special cei ce susţin odinismul85

se detaşeazǎ cu obstinaţie şi dispreţuiesc direcţia

cǎtre care se îndreaptǎ lumea de astǎzi, globalizarea, multiculturalismul, guvernarea globalǎ,

distrugerea mediului înconjurǎtor, constituindu-se într-o contraculturǎ cu graniţe mult mai dificil de

penetrat, care are prin tocmai acest fapt şanse mai mari de a rezista în faţa presiunilor din exterior.

Ei fac referire la sufletul rasei ariene, la inconştientul colectiv care uneşte arienii de pretutindeni, la

fel cum fǎcuse şi Heinrich Himmler.

Conceptul de “arian” a fost extins, deoarece acesta lǎsa pe dinafarǎ toate celelalte naţiuni în

afarǎ de cele germanice, astfel încât rasismul neo-nazist american nu ar fi putut avea nici o şansǎ86

.

Pentru neo-naziştii contemporani, marea greşealǎ a lui Hitler a constat în faptul cǎ şi-a limitat

ambiţiile la doar câteva state, fǎcându-şi-le inevitabil inamice pe celelalte. Ei vor sǎ îndrepte

aceastǎ eroare, creând premisele unitǎţii mondiale ale rasei albe, un adevǎrat curent pan-arianic

pentru care “naţionalitatea se defineşte în termeni de rasǎ, nu de geografie87

”, iar “astǎzi avem o

singurǎ naţionalitate – albǎ88

”.

Asistǎm astfel la o ascensiune fǎrǎ precedent a pan-arianismului, la o susţinere reciprocǎ

între diversele grupǎri, oriunde s-ar afla ele pe glob. David Duke, fost membru al Casei

Reprezentanţilor în Louisiana şi al Delegaţiei Legislative Republicane89

, preşedinte din 2000 al

EURO90

, doctor în ştiinţe politice, distincţie primitǎ din partea Academiei Naţionale de

Management din Kiev91

, este şi fost preşedinte al “Cavalerilor Ku Klux Klan-ului”, promovând

idei rasiste pe care nu a încetat nici o clipǎ sǎ le susţinǎ, indiferent de funcţia pe care a îndeplinit-o.

El a avut o activitate deosebitǎ în Rusia92

, pe care o vedea “cheia supravieţuirii albilor” şi “cu un

mai mare simţ al înţelegerii fenomenului rasial în rândul populaţiei decât orice altǎ naţiune

predominant albǎ”, iar dacǎ un partid cu un program care sǎ conţinǎ dimensiunea rasialǎ ar veni la

putere în Rusia, aceasta ar putea declanşa “un efect de domino care s-ar revǎrsa în întreaga lume.”

În prima vizitǎ pe care a fǎcut-o în Rusia, în septembrie 1995, s-a întâlnit cu Vladimir Jirinovski,

cu care a descoperit cǎ au multe în comun93

, împǎrtǎşind declaraţia acestuia din urmǎ privitoare la

Rusia: ”Trebuie sǎ acţionǎm în privinţa minoritǎţilor la fel cum a fǎcut-o America cu indienii şi

Germania cu evreii.” O altǎ personalitate cu care Duke a avut legǎturi extinse în Rusia a fost

83

Religie care considerǎ cǎ evreii sunt malefici prin chiar natura lor, negrii nu sunt oameni, iar albii sunt adevǎratul

popor ales. 84

Cum ar fi cel practicat de Five Percenters, pentru care fieare negru este Allah, iar albii sunt întruchiparea diavolului 85

Aproximativ 40.000 care se înscriu pe direcţia militant-rasistǎ 86

Rasiştii germani pretind cǎ poporul lor este descendent al acelui neam de “fii de Regi” – cum îi numea Nietzsche –

exemplare superioare ale umanitǎţii, care au primit numele de arieni. 87

dupǎ cum spunea William Pierce, liderul Alianţei Naţionale. 88

Mark Cotterill 89

în cadrul comitetelor de Sǎnǎtate şi Judiciar 90

European-American Unity and Rights Organization 91

care i-a publicat o serie de articole şi cǎrţi în ucraineanǎ şi unde a fost rugat sǎ ţinǎ o serie de conferinţe 92

http://www.splcenter.org 93

“Amândoi suntem naţionalişti, spunea David Duke, iar Jirinovski este foarte vigilent în ceea ce priveşte rasa albǎ.”,

el însuşi numindu-l pe Duke politicianul sǎu american favorit.

Generalul Albert Makaşov, liderul aripii ultranaţionaliste a Partidului Cominist, în virtutea

antisemitismului ce-i unea. De o bunǎ primire s-a bucurat şi în nordul Italiei, în virtutea contactelor

cu extremişti din Verona şi Milano, care l-au ajutat chiar sǎ-şi publice cǎrţile în italianǎ. Periplul

sǎu european a inclus şi Austria, Elveţia, România, Germania94

şi Franţa95

. În noiembrie 2002 a

fost invitat sǎ ţinǎ o cuvântare în Bahrain, unde a susţinut ideea cǎ musulmanii şi creştinii ar trebui

sǎ coopereze pentru distrugerea inamicului comun, evreii, poziţie pentru care a militat şi în cadrul

unui interviu pe postul Al-Jazeera, lucru ce a declanşat un protest din partea Departamentului de

Stat american96

.

Rusia este patria a numeroase organizaţii atât de extremǎ dreapta, cât şi din spectrul de

stânga a politicii, cum e cazul aripii ultranaţionaliste a Partidului Comunist, condusǎ de generalul

în retragere Albert Makashov, care a cerut în mod public exterminarea evreilor şi care întreţine

legǎturi stânse cu David Duke, cunoscut în Statele Unite pentru mesajele sale rasiste.

Facţiuni extremiste americane s-au unit sub conducerea lui Mark Cotterill97

într-o

asociaţie98

numitǎ “Prietenii Americani ai Partidul Naţional Britanic99

” având drept scop strângerea

de fonduri pentru acest partid100

, care se înscrie în aceeaşi linie ca şi Frontul Naţional din Franţa

sau Partidul Libertǎţii din Austria. Aceastǎ asociaţie a avut şi rolul de a facilita contactele dintre

diverse grupǎri rasiste din Statele Unite, pentru care în alte condiţii apropierea ar fi fost dificilǎ. În

ultimii ani, William Pierce a cǎlǎtorit în mod regulat în Europa, ţinând cuvântǎri în faţa Partidului

Naţional Britanic şi a Partidului Naţional Democrat din Germania.

În octombrie 1998, în Salonic a avut loc o întrunire patronatǎ de organizaţia

ultranaţionalistǎ greacǎ “Zorii Aurii” la 150 de oameni din 10 ţǎri101

, care puneau la cale o nouǎ

revoluţie mondialǎ fascistǎ102

, la care a fost invitat şi William Pierce. Dupǎ aceasta, a partcipat la o

altǎ întrunire de acelaşi tip la Augsburg103

, ce reunea participanţi din Franţa şi Germania. Conform

„Southern Poverty Law Center”, cel mai important aliat al sǎu din Germania este PND (Partidul

Naţional Democrat104

), care l-a trimis chiar pe Alexander von Webenau, specializat în recrutarea

tineretului, într-o vizitǎ de o sǎptǎmânǎ în Statele Unite, gǎzduitǎ de Alianţa Naţionalǎ.

Un alt centru de rezistenţǎ al mişcǎrii este Ungaria, unde Pierce întreţine relaţii apropiate cu

foşti membri al Forumului Democratic Maghiar sau chiar ai parlamentului105

.

Partidul Naţional Democrat, cu o oarecare influenţǎ în Brandenburg şi Saxonia, tinde deja

sǎ se internaţionalizeze, având legǎturi şi peste hotare, în special cu acelaşi William Pierce, care l-a

94

Unde a participat la o serie de convenţii organizate de Partidul Naţional Democrat 95

în virtutea raporturilor bune avute cu Jean Marie Le Pen şi cu Bruno Gollnisch, membru al Parlamentului European 96

http://www.splcenter.org 97

a luat parte la conflictul din Irlanda de Nord şi a fǎcut parte din Skinhead şi chiar şi din Partidul Conservator în

Marea Britanie înainte de a se stabili în Statele Unite 98

Asociaţia se va desfiinţa şi Mark Cotterill va demisiona în urmǎtorii doi ani de activitate din cauza unor probleme

juridice privind finanţarea din exterior a unui partid politic din Marea Britanie, interzicându-se donaţiile politice

internaţionale mai mari de 300 de dolari. 99

Partidul va obţine scoruri de la 4% la 16% în toate districtele în care a participat la cursa electoralǎ, cele mai ridicate

fiind desigur în oraşele unde violenţele rasiale erau deja la un prag ridicat. 100

Aproximativ 85.000 de dolari în cei doi ani de activitate 101

Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Olanda, Portugalia, România şi Africa de Sud, pe lângǎ Grecia şi SUA. 102

la întrunire fiind invitatǎ şi o ruda a lui Hitler 103

a doua sa vizitǎ în Germania numai în 1998, în ciuda faptului cǎ îi era intrezis accesul aici, tocmai din cauza

scrierilor sale. 104

Partid ce numǎrǎ peste 6000 de membri 105

Istvan Csurka şi Isabella Kiraly, înlǎturaţi din Forum tocmai din cauza antisemitismului, ultima fostǎ membrǎ a

parlamentului Ungariei, astǎzi lider al unei grupǎri Skinhead

primit în 1999 pe Alexander von Webenau, liderul aripii tinere a partidului german, în tabǎra sa din

West Virginia, asta dupǎ ce cu un an înainte vizitase el Germania şi pe şeful PND, Udo Voigt. Alte

partide extremiste sunt Republikaner, condus de Rolf Schlierer, Partidul Popular German al lui

Gerhard Frey, care împreunǎ au avut un scor de 4,6% sau 2.280.219 de voturi la alegerile

parlamentare din 1998. Lor li se adaugǎ peste 75 de organizaţii de extremǎ dreapta şi cel puţin

50.000 de activişti extremişti. 50% dintre germanii estici cu vârste cuprinse între 14 şi 25 de ani şi

35% dintre cei vestici sunt de pǎrere cǎ regimul lui Hitler a avut şi unele dimensiuni pozitive106

.

Holocaustul a fost şi el contestat de majoritatea grupurilor neo-naziste, cǎci cu o asemenea

istorie sângeroasǎ viitorul lor ar fi fost compromis. Dupǎ o perioadǎ relativ calmǎ între 1994 şi

1999, începând cu anul 2000 antisemitismul a cunoscut şi el o dimensiune crescândǎ, mai ales

dupǎ explozia de violenţe ce a urmat vizitei lui Ariel Sharon la un templu din Ierusalim în

septembrie şi dupǎ alegerea din august în Statele Unite a senatorului Joseph Lieberman, evreu, ca

vice-preşedinte al Partidului Democrat. Negarea Holocaustului este de un deosebit interes pentru

majoritatea grupǎrilor rasiste, fiind totodatǎ liantul care le leagǎ şi teren de dialog sigur, în care

scopurile lor converg. De asemenea, negarea Holocaustului apare în mod obişnuit într-un mare

numǎr de publicaţii şi declaraţii provenind din Arabia Sauditǎ, Siria, Egipt sau Liban, ca sǎ nu mai

menţionǎm Iranul, care a oferit chiar azil multor dintre cei condamnaţi în Europa pe marginea

acestui subiect. Recentul scandal cauzat de ziarul danez care a publicat caricatura profetului

Mahomed a readus în prim plan tot antisemitismul, unul dintre cele mai cunoscute ziare iraniene

propunând un concurs internaţional al caricaturilor înfǎţişând Holocaustul.

Potrivit ADL107

şi Centrului Simon Wiesenthal, valul de violenţe şi crime antisemite a lovit

în 2000 urmǎtoarele ţǎri: Africa de Sud, Argentina, Austraalia, Belarus, Belgia, Bosnia-

Herţegovina, Canada, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Marea Britanie, Olanda, Polonia,

România108

, Rusia, Statele Unite109

şi Uzbekistan.

Într-un discurs din 2003, premierul malayesian Mahathir Mohamad a declarat în faţa

liderilor a 57 de naţiuni musulmane cǎ evreii conduc lumea prin mandatari, au inventat atât

comunismul cât şi democraţia ca parte a unui plan global şi cǎ sunt o putere mondialǎ deosebit de

periculoasǎ.

Dupǎ atacurile asupra turnurilor gemene, neo-nazişti din Franţa, Germania sau Cehia au

desfǎcut sticle de şampanie însemn de victorie, iar pe strǎzile din New York susţinǎtorii

supremaţiei rasei albe şi-au fǎcut simţitǎ prezenţa la modul cel mai violent cu putinţǎ, fiind chiar

operate 23 de arestǎri în rândul lor110

.

Reacţia grupǎrilor neo-naziste dupǎ atacurile de la 11 septembrie a fost în schimb cu totul

alta faţǎ de majoritatea populaţiei: deşi îi dispreţuiesc pe arabi, ca fiind inferiori din punct de

vedere rasial şi religia lor, încep a se lega contacte din ce în ce mai strâse între aceste mişcǎri şi

cele fundamentaliste islamice, unite de lupta împotriva unui duşman comun, a globalizǎrii, a

guvernǎrii globale şi a evreului care e presupus a orchestra toate acestea.

106

idem. 107

Anti-Defamation League 108

atacul asupra muzeului de istorie a evreilor din Bucureşti, pe 28 decembrie 2000 109

în special în California, Texas, Georgia, Pennsylvania, Massachusetts, Minnesota, Illinois, Nevada dar şi în

Washington şi New York. 110

http://www.splcenter.org

Colaborarea dintre cele douǎ tipuri de grupǎri extremiste nu ar fi o premierǎ, istoria lor fiind

una cu rǎdǎcini adânci. Încǎ dinainte de al doilea rǎzboi mondial, fasciştii europeni au început a-şi

întǎri legǎturile cu extremiştii islamici, iar voluntari neo-nazişti au murit chiar în timpul

confruntǎrilor israelo-palestiniene şi au susţinut în mod deschis Irakul în timpul r

80, neo-naziştii din Statele Unite au susţinut în mod public politicile regimurilor din

Siria, Libia, Palestina şi Iran, iar William Pierce a fost intervievat în repetate rânduri de Radio

Teheran. În 2000, în Iordania, a avut loc o întâlnire a diferitelor grupuri rasiste din Statele Unite,

Europa şi ţǎri arabe, unite de credinţa comunǎ în inexistenţa Holocaustului.

Dupǎ atentatele din New York, numeroase articole ale unor lideri neo-nazişti au apǎrut în

publicaţii şi pagini Web islamice, cum ar fi cele ale lui David Duke, ale cǎrui comentarii antisemite

au apǎrut în „Oman Times”, în „Muslims111

”, alǎturi de un alt articol semnat de William Pierce şi

pe siteuri web extremiste din Pakistan. Pe de altǎ parte, mai multe siteuri neo-naziste au început,

tot în aceeaşi perioadǎ, sǎ ofere linkuri cǎtre siteuri similare islamice.

În 2000, colonelul Muammar Ghaddafi a depus 25 de milioane de dolari într-o bancǎ din

Karintia, provincia austriacǎ guvernatǎ de Jorg Haider112

, menit sǎ uşureze sancţiunile impuse de

Uniunea Europeanǎ dupǎ ce Partidul Libertǎţii s-a alǎturat guvernului de coaliţie naţionalǎ. De

asemenea, tot în urma unei vizite în Libia, Haider a reuşit sǎ obţinǎ un preţ preferenţial, deosebit de

atractiv, pentru importurile de petrol.

Ghaddafi a susţinut şi Frontul Naţional Britanic, cunoscut a avea un discurs explicit rasist,

oferind şi finanţarea pentru un supliment special antisemit la revista partidului, care în schimb s-a

angajat sǎ promoveze manifestul politic al lui Ghaddafi – „Cartea Verde”113

. De-a lungul timpului,

Libia a fost vizitatǎ de diverse grupǎri fasciste din Marea Britanie, Canada, Franţa, Olanda, Statele

Unite şi altele.

Explozie au cunoscut şi legǎturile dintre mişcǎrile musulmanilor negri şi neo-naziştii din

Statele Unite sau grupǎrile extremiste musulmane114

. Deşi la prima vedere fǎrǎ nici un punct de

contact, antagonice chiar, extremiştii albi şi cei negri sunt uniţi de credinţa comunǎ cǎ cele douǎ

rase ar trebui sǎ rǎmânǎ separate. Încǎ din 1961, Elijah Muhammad, fondatorul Naţiunii Islamului,

s-a întǎlnit în repetate rânduri cu lideri ai Ku Klux Klan-ului, iar aceştia din urmǎ şi-au manifestat

suportul115

faţǎ de mişcarea lui Louis Farrakhan şi de antisemitismul acestuia.

Farrakhan se bucurǎ de o deosebitǎ apreciere nu doar pe plan intern, ci şi internaţional. De

pildǎ, în 1985 a primit din partea lui Muammar Ghaddafi un împrumut de 5 milioane de dolari fǎrǎ

dobândǎ, iar în 1986 a fost primit cu mult entuziasm de cǎtre acesta. De aceeaşi primire cǎlduroasǎ

a avut parte şi la întâlnirea cu liderul pakistanez - generalul Zia-ul-Huq, cu oficialitǎţi saudite sau

cu Idi Amin, dictatorul exilat din Uganda.

Ideea cǎ nu existǎ diferenţe la nivel biologic între oameni, deşi din ce în ce mai acceptatǎ în

rândul oamenilor de ştiinţǎ, pare a nu se bucura de o prea mare popularitate pentru o parte din

instituţiile de nivel înalt din Statele Unite, inclusiv Congresul şi Curtea Supremǎ de Justiţie. De

pildǎ, într-un statut din 1988, Congresul definea termenul de grup rasial drept “un set de indivizi a

cǎror identitate ca atare este distinctǎ în termeni de caracteristici fizice ori moştenire biologicǎ.” Iar

111

un sǎptǎmânal New-Yorkez de limbǎ englezǎ. 112

dupǎ cum titreazǎ ziarul londonez the Times în numǎrul sǎu din 28 iunie 2000 113

http://www.splcenter.org 114

idem 115

Tom Metzger a donat chiar 100 de dolari Naţiunii Islamului în 1985

într-o decizie116

din 1981, nici pe departe singularǎ, Curtea vorbea despre discriminarea unui

individ “din pricinǎ cǎ este parte din punct de vedere genetic a unei subgrupe a homo sapiens,

distinctǎ din punct de vedere etnic şi fizionomic.”

VIII. Conflictele rasiale pe subdiviziuni geografice

Un rol important în procesul identificării şi conştientizării naţionale îl are mistica naţională,

ce reprezintă “veche, alternativă dar reală, care înfăţişează elemente şi fenomene inexplicabile, dar

unanim acceptate şi incluse în existenţa naţiunii”117

. Din această perspectivă, memoria afectivă a

etniilor se detaşează ca o noţiune demn de luat în considerare, cu atât mai mult cu cât această

memorie afectivă se leagă de un anumit spaţiu geografic118

. Există o atitudine generală de

autoconservare a identităţii grupului etnic în spaţiul său de referinţă şi respingerea prezenţei în

limitele acestuia a altor etnii. Dacă se percepe tendinţa de afectare a sistemului propriu de valori

sau de diminuare a spaţiului de referinţă, răspunsul poate fi de natură violentă.

Prin elogiul unităţii este prevenit şi chiar îndepărtat pericolul unei rupturi sociale, care ar

echivala cu disoluţia, dispariţia unităţii grupului şi prin urmare şi al membrilor rămaşi fără

protecţie. În cadrul acestei mitologii se acordă un loc important ideii de apărare, de securitate,

întrucât existenţa este asigurată numai între frontiere, pe teritoriul apărat împotriva invaziilor de

orice fel. Succesul ieşirii dintr-o criză este dat aşadar numai de unitate.

America de Nord

Mexicul este o ţarǎ fracturatǎ în jurul a douǎ dimensiuni, pe care trecerea timpului şi

intrarea în era globalizǎrii nu au fǎcut decât sǎ le accentueze. Pe de o parte un Mexic de nord şi de

centru, integrat de acum de facto continentului nord-american, devenit dependent şi orientat

exclusiv cǎtre Statele Unite. Iar de cealaltǎ parte, un Mexic amerindian, ocolit de efectele benefice

ale globalizǎrii şi având parte din doar de aspectele negative pe care le presupune subdezvoltarea şi

structurile agrare şi sociale strǎvechi.

Mexicul este statul cu cea mai mare populaţie indigenǎ de pe continent, împǎrţite în

aproximativ 56 de grupuri etnice, concentrate în zonele centrale şi de sud-est, respectiv 60% metişi,

30% amerindieni şi doar 9% albi dintr-un total de 100 de milioane de locuitori. Un procent de

aproximativ 80% din populaţia Mexicului trǎieşte în condiţii de sǎrǎcie extremǎ. Statul sudic

Chiapas, cu o concentraţie foarte mare de populaţie indigenǎ, este totodatǎ şi cel mai sǎrac stat

mexican, mai mult de jumǎtate din cele 3,6 milioane de locuitori ai statului trǎind fie fǎrǎ salariu,

fie cu mai puţin de salariul minim de 4 dolari pe zi. Nu au apǎ curentǎ şi nici electricitate, au cele

mai numeroase cazuri de malarie şi 41% dintre copii suferǎ de malnutrţie.

116

Saint Francis College vs. Al-Khazraji 117

Costache, Silviu - „Naţiunea – concept fundamental în geografia politică şi geopolitica acuală” – Geopolitica, Nr.1,

Ed. Top Form, Bucureşti, 2003. 118

Văduva, Gheorghe – „Etnii şi diferende etnice” - Geopolitica, Nr.1, Ed. Top Form, Bucureşti, 2003.

De asemenea, rata analfabetismului este de şase ori mai mare decât media populaţiei.

Amerindienii, neînţelegând limba spaniolǎ, nu pot nici participa în mod eficient la procesul

electoral, toate informaţiile privind întreaga procedurǎ de votare fiind disponibile doar în limba

spaniolǎ. Aceeaşi necunoaştere a limbii are repercusiuni şi în privinţa angajǎrii, unde discriminarea

este în floare, iar indienii ocupǎ doar slujbele care aduc cele mai reduse venituri.

Sunt frecvente cazurile în care indienii mexicani sunt supuşi abuzurilor şi violenţelor din

partea poliţiei, care îi repereazǎ ca fiind indieni dupǎ semnalmente exterioare ca înǎlţimea ori

culoarea pielii.

Guvernul mexican menţine o prezenţǎ militarǎ draconicǎ în multe zone populate majoritar

de indigeni, unde toate aceste abuzuri şi discriminǎri au dus la apariţia de revolte. Revolta armatǎ a

indienilor din Chiapas, izbucnitǎ în 1994 sub conducerea Armatei Naţionale de Eliberare

Zapatistǎ119

apare ca reacţie la multiplele violǎri ale dreptului omului, discriminǎri şi violenţe

rasiale la care a fost supusǎ populaţia indianǎ. Aproximativ 80.000 de soldaţi ai armatei mexicane

continuǎ sǎ patruleze zona, în efortul de a îngrǎdi Armata Naţionalǎ de Eliberare Zapatistǎ.

Comisarul Naţiunilor Unite Mary Robinson considera în rapoartele sale prezenţa armatei mexicane

în comunitǎţile tradiţionale indiene drept „grea şi opresivǎ”. Pentru ca situaţia indienilor sǎ fie şi

mai dificilǎ, şi-au fǎcut apariţia o serie de grupuri paramilitare pro-guvernamentale120

care îi percep

pe rebeli drept o ameninţare la adresa puterii proprietarilor de pǎmânt. Astfel, pe 22 decembrie

1997, 45 de ţǎrani din statul Chiapas au fost masacraţi de aceste grupǎri paramilitare, pe care atât

localnicii cât şi organizaţiile pentru apǎrarea drepturilor omului le considerǎ a fi fost dirijate din

umbrǎ de fostul guvern. Masacrul a fost o bunǎ scuzǎ pentru partidul de la putere ca sǎ trimitǎ mii

de trupe mexicane în zonǎ, trupe care se presupunea cǎ ar fi trebuit sǎ previnǎ viitoarele tulburǎri,

dar care în fapt nu au fǎcut altceva decât sǎ sporeascǎ şi mai mult starea conflictualǎ.

Zapatiştii şi forţele guvernamentale au ajuns la un armistiţiu în 1996, ce a dus la o serie de

acorduri, cunoscute sub numele de San Andreas121

. În loc sǎ adopte respectivele acorduri, aşa cum

fusese stipulat, Senatul Mexican a adoptat în aprilie 2001 o controversatǎ Cartǎ a Drepturilor

Indiene, vǎzutǎ de aceştia din urmǎ ca un pas înapoi faţǎ de discuţiile purtate în cazul acordurilor

San Andreas. Mai mult, Armata Naţionalǎ de Eliberare Zapatistǎ a calificat aceastǎ Cartǎ drept

„rasistǎ” şi toţi liderii indieni au respins-o în bloc, tratativele de pace încetând o datǎ cu adoptarea

ei de cǎtre Guvernul Mexican.

Intrarea Mexicului în NAFTA la încep 90 nu a fǎcut decât sǎ accentueze

diferenţele şi distanţele enorme ce despart cele douǎ Mexicuri de care vorbeam mai sus. Toate

progresele remarcabile realizate pe plan economic şi internaţional, recunoscute deplin de ceilalţi

actori şi confirmate de intrarea în OCDE122

ar putea fi reduse la zero de destabilizarea rasialǎ ce

ameninţǎ cu prǎbuşirea edificiului social şi politic mexican.

Cu toate acestea, guvernul se încǎpǎţâneazǎ sǎ susţinǎ cǎ nu existǎ discriminare rasialǎ,

confundând cauzele cu efectele şi susţinând cǎ dificultǎţile economice, sociale şi culturale cu care

se confruntǎ populaţia inidanǎ se datoreazǎ însǎşi sǎrǎciei. Primul pas pentru remedierea situaţiei

119

Care s-a menţinut pânǎ în ziua de astǎzi pe poziţii. 120

Din perioada guvernului condus de Partidul Revoluţionar Instituţional, înainte de venirea la putere a preşedintelui

Vicente Fox. 121

Armata Naţionalǎ de Eliberare Zapatistǎ a semnat respectivul acord, beneficiind de suportul a trei milioane de

indieni, guvernul urmând sǎ ratifice respectivul acord într-o anumitǎ perioadǎ de timp. 122

În 1996, ca al 26-lea membru

indienilor din Mexic ar trebui sǎ fie recunoaşterea din partea autoritǎţilor guvernamentale a faptului

cǎ rasismul este cel responsabil pentru perpetuarea marginalizǎrii lor. Abia atunci ar putea fi

adoptate mǎsurile necesare ce se impun pentru ca indienii sǎ poatǎ primi tratamentul egal, imparţial

şi nediscriminatoriu la care sunt îndreptǎţiţi.

Problema conflictelor rasiale din Mexic ar putea deveni, dacǎ nu se iau mǎsuri prompte, una

regionalǎ, unda de şoc putându-se propaga chiar pe plan internţional. Dacǎ revolta din Chiapas nu

este stǎpânitǎ, efectele ei s-ar putea resimţi pe tot cuprinsul Mexicului, iar trecerea graniţei

americane prin intermediul puternicei diaspore de aici nu ar mai fi decât o chestiune de timp. Iar

cunoscute fiind rasismul şi sentimentele anti-imigraţioniste ce macinǎ populaţia americanǎ,

tendinţe mult mai puternice în sud, în circumstanţele de mai sus consecinţele şi amploarea valului

de violenţe generat ar îmbrǎca proporţii greu de imaginat.

Camera Reprezentanţilor din Statele Unite a autorizat construcţia unui zid cu o lungime de

1.100 de km123

care sǎ marcheze graniţa cu Mexicul unde mor anual sute de imigranţi ilegal care

încearcǎ sǎ treacǎ frontiera.

Dicuţile referitoare la problema rasismului au beneficiat de atenţia maximǎ în Statele Unite,

fracturate de tensiuni şi conflicte rasiale deschise, precum şi un teren fertil pentru proliferarea

organizaţiilor rasiste, discutate pe larg în capitolele anterioare.

Studiile asupra rasismului din SUA arată faptul că rasismul nu mai este acceptat în mod

deschis, făcându-se reale eforturi pentru combaterea prejudecăţilor şi a discriminării în contextul

unui cadru normativ favorabil. Cu toate acestea se observă o constanţă a sentimentelor negative ale

membrilor grupului majoritar faţă de grupurile minoritare albii îşi ascund rasismul şi continuă să l

manifeste mai subtil decât în trecut. Această formă de rasism apare în special la persoanele care

apără valorile conservatoare şi percep minoritatea neagră ca pe o ameninşare la adresa acestor

valori (rasism simbolic). El apare sub forma rezistenţei la procupările minorităţii negre sub

pretextul că revendicările lor, justificate cândva nu mai au obiect. Se remarcă ambivalenţa

sentimentelor albilor faţă de negrii într-un context care pune accentul pe valori de muncă şi de

merit ieşind la suprafaţă sentimentele negative. Astăzi, albii împărtăşesc o atitudine mai egalitară,

în contradicţie cu vechile moduri de comportament faţă de negrii , dar în situaţii de stres membrii

majorităţii tind să regreseze la vechile moduri de comportament ( rasism regresiv). In plus, unele

persoane albe, în special cele liberale îşi disimulează rasismul, sentimentele lor reale manifestându-

se însă atunci când comportamentul lor discriminatoriu nu poate fi atribuit în mod direct

rasismului( refuzul de a acorda un loc de muncă justificat prin lipsa de experienţă a candidaţilor

negrii)- rasism aversiv.

Deosebit de spinoasǎ se dovedeşte problema rasismului instituţionalizat, care se

perpetueazǎ şi astǎzi, în ciuda unor politici guvernamentale susţinute de combatere a acestuia. O

modalitate deosebit de eficientǎ de a-i ţine pe negrii la distanţǎ în Statele Unite este prin

intermediul segregǎrii rezidenţiale, menite a-i separa iremediabil de albi, fie prin mǎsuri directe,

aşa cum s-a întâmplat în Africa de Sud, fie prin dispoziţii indirecte124

, aşa cum s-a întâmplat în

Statele Unite, unde s-a sjuns chiar sǎ se vorbeascǎ despre „apartheidul american”125

, vizibil prin

123

întreaga frontierǎ cu Mexicul mǎsoarǎ 3.400 de km 124

locuinţele nu erau oferite de pildǎ decât celor care locuiau în vecinǎtate de un anumit numǎr de ani, condiţie pe care

bineînţeles negrii nu aveau cum s-o îndeplineascǎ 125

Massey, Douglas şi Denton, Nancy: “American Apartheid: segregation and the making of the underclass” –

Cambridge, Harvard University Press, 1993

politica bǎncilor de a refuza credit ipotecar negrilor, agenţii imobiliare care refuzau sǎ le arate

acestora din urmǎ locuinţe în zone predominant locuite de albi, îndemnându-i în schimb cǎtre

vecinǎtǎţile locuite de negrii, sau asociaţii ale albilor ce fǎceau lobby pentru menţinearea în zonele

lor rezidenţiale a puritǎţii rasiale, iar dacǎ vreun negru îndrǎznea totuşi sǎ se mute într-o astfel de

zonǎ, devenea automat victimǎ a agresiunii verbale sau chiar şi fizice din partea vecinilor albi.

Agenţi imobiliari care prezentau case în zone rezidenţiale predominant albe au fost hǎrţuiţi; case

ale negrilor din zone similare au fost bombardate. Discriminarea apare însǎ şi mai pregnant atunci

când ne referim la politica de angajǎri, unde existǎ câte o idee simplificatoare şi reducţionistǎ

pentru fiecare grup rasial în parte. Toate acestea, precum şi multe alte exemple, inclusiv omucideri,

vin în sprijinul ideii cǎ discrminarea rasialǎ instituţionalizatǎ în spaţiul rezidenţial continuǎ şi astǎzi,

ducând la lǎrgirea prǎpastiei rasiale şi a segregǎrii.

Mult mai îngrijorǎtor este însǎ faptul cǎ aceste acte nu au fost opera unor indivizi izolaţi, ci

cǎ au beneficiat de sprijinul tacit al comunitǎţii albe din care fǎceau parte, dovadǎ fiind refuzul de a

coopera cu autritǎţile pentru aflarea vinovaţilor sau violenţa cu care au întâmpinat marşurile de

protest ale negrilor din zonǎ. În urma unui sondaj de opinie, a rezultat cǎ 51% dintre tinerii din

cartierele unde au avut loc crime motivate rasial considerau cǎ oamenii ar trebui sǎ locuiascǎ în

zone omogene din punct de vedere rasial, iar 15% dintre ei credeau cǎ au dreptul de a interveni

fizic pentru a preveni asemenea amestecuri rasiale. Toate acestea l-au condus pe126

David Wellman

la concluzia cǎ numeroşi criminali rasişti nu sunt altceva decât simpli „executanţi informali ai

codurilor rasiale implicite ale comunitǎţii”.

Pe data de 1 mai 1992, mii de oameni au fost rǎniţi şi 58 omorâţi în cele trei zile şi trei nopţi

de rǎzmeriţǎ de pe strǎzile Los Angelesului. A fost nevoie ca preşedintele Bush sǎ trimitǎ 4.500 de

militari pentru ca ordinea sǎ fie restabilitǎ. Violenţele au fost provocate de tensiunea rasialǎ dintre

afro-americani şi populaţia albǎ. Pe 29 aprilie, patru ofiţeri de poliţie albi au fost achitaţi de

acuzaţia de crimǎ în ciuda unei casete video în care se vedea cum cei patru îl bǎteau pe

motociclistul de culoare Rodney Kink în martie 1991.

Atâta vreme cât dupǎ atacurile de la 11 septembrie au cǎzut victime şi membri ai populaţiei

Sikh, confundaţi cu populaţia arabǎ musulmanǎ, din pricina asemǎnǎrii în privinţa culorii pielii, a

portului bǎrbii şi al turbanelor, se poate susţine cu tǎrie cǎ tensiunile apǎrute erau rasiale, iar nu

etnice, din moment ce identificarea s-a fǎcut pe baza unor criterii ce ţin de aspecte fizice, biologice,

iar doar în secundar de cele etnice – turbanul.

Este mai mult decât o teorie printre multe altele ipoteza potrivit căreia politica americană

vizavi de lumea arabă si în special atitudinea soldaţilor americani faţă de prizonierii mulsulmani

din Irak, de la Guantanamo, sau de oriunde altundeva este una abuzivă. Un cunoscut jurnalist

american, pe nume Seymour Hersh127

, analizând acest aspect, arată că brutalitatea americană poate

fi pusă pe seama unui studiu pseudo-academic, distribuit si însuşit în rândul armatei americane care

oferă o justificare pertinentă a acestor comportamente. Este vorba despre lucrarea The Arab Mind,

scrisă de Rafael Patai, un emigrant evreu de origine maghiară, membru activ al mişcării sioniste în

perioada 1957-1971. Acesta publicase succesiv mai multe lucrări cu tendinţe de analiză freudiană,

periculoase prin prisma stereotipiilor rasiale pe care le propunea. Nu în ultimul rând, din studiul de

publicaţiilor anterioare ale autorului se desprindea incapacitatea de a se detaşa de scopurile

126

Wellman, David – „Portraits of White Racism” – Cambridge University Press, New York, 1993 127 Seymour Hersh în revista New Yorker din 24 mai 2004

mişcării sioniste si de a-i privi în mod obiectiv pe arabi128

. Cu toate acestea, lucrarea sa, The Arab

Mind a servit drept mijloc pentru a-i învăţa pe soldaţii americani două prejudecăţi fundamentale,

profund rasiale, legate de arabi: că "arabii nu înţeleg decât forţa "şi că "cea mai mare slăbiciune a

lor este ruşinea si umilirea".

Practica americană referitoare la această lucrare este confirmată şi de un alt jurnalist, Brian

Whitaker, corespondent pentru Orientul Mijlociu al ziarului britanic The Guardian. Acesta arată

faptul că The Arab Mind este nici mai mult nici mai puţin decât Biblia militarilor americani în

materie de comportament al arabilor, fiind o lectură obligatorie pentru ofiţerii de la şcoala militară

JFK din Fort Bragg . Jurnalistul este deosebit de contrariat de modul în care cineva a putut

concepe iar mulţi alţii să-şi însuşească ideea potrivit căreia 200 de milioane de oameni din Maroc

pînă în Golful Persic trăind în sate, metropole sau zone deşertice ar gândi la fel , într-o manieră

colectivă . Dar aceasta este doar cea dintâi dintre stereotipiile cu care sunt familiarizaţi soldaţii

americani, urmând idei şi mai puţin demne de un studiu ştiinţific referitoare la ura generalizată a

arabilor faţă de Occident, calificarea arabilor drept un tip uman care nu se supune regulilor şi

disciplinei, predispus la un comportament violent şi mai cu seamă neinteresaţi să-şi murdărească

mâinile cu munca manuală. Nu numai că asemenea categorisiri încărcate de stereotipii şi

generalizări amintesc de vechile studii pseudo-ştiiţifice rasiste ale secolelor trecute, în care negrii

erau prezentaţi drept predispuşi la violenţă, dezinteresaţi de muncă şi chiar de propria viaţă dar

este cu totul degradant pentru administraţia americană să utilizeze asemenea instrumente129

. De

altfel, cu privire la rasismul explicit al acestei scrieri au existat numeroase sesizări, profesorul

Manning Marable, directorul Programului de Studii Afro-Americane din cadrul Universităţii

Columbia solicitând expres preşedintelui Bush retragerea şi respectiv interzicerea cărţii la nivel

guvernamental.

Revenind la conţinutul lucrării în cauză, nu putem să nu extragem câteva dintre aprecierile

critice realizate de către autor cu privire la arabi, în general. Astfel, ceea ce învaţă soldatul

american la Centrul Militar Special JFK, unde The Arab Mind stă la baza instrucţiei culturale a

studenţilor de mai bine de 12 ani130

este că bărbatul arab este răbdător, dar şi predispus la

enervare, naiv şi totuşi şiret, familist cu mai mulţi copii,aliterat dar stăpânind foarte bine limba

arabă şi folclorul oral, prins între tradiţiile trecutului cu ale lor coduri ale onoarei şi problemele

viitorului131

. Mai departe, Patai arată că însăşi limba arabă este lipsită de elocvenţă şi exagerată,

generând ruperea de realitate şi agresivitate, în vreme ce muzica şi arta arabă sunt necreative şi

repetitive reflectând limitările proprii ale culturii islamice.

Profilul rasial pe care îl stabileşte în mod cert această lucrare ar putea fi considerat în alte

circumstanţe o manifestare rasistă la adresa arabilor dacă studiul în sine nu ar fi fost declarat de

interes naţional şi dacă el nu ar servi atât de fidel scopurilor administaţiei americane. Pentru că

autorităţile americane folosesc acest gen de studii pentru stabilirea profilului fizic şi psihic al unor

128

In lucrarea Jewish Mind laudă sănătatea mintala si normalitatea culturii poporului evreu, în vreme ce în studiul The

Seed of Abraham:Jews and Arabs in contact and conflict , vorbeşte despre arabi ca despre nişte persoane * incapabile

din punct de vedere psihopatologic * să accepte Israelul 129

Brian Whitaker consideră că un asemenea rasism este nu doar eronat, ci şi periculos, având o legătură directă cu

ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib şi în alte închisori aflate sub administraţie americană. 130

Potrivit declaraţiei Directorului Departamentului de Studii Orientale al respectivului centru militar, Norvell B. De

Atkine 131

Rafael Patai, The Arab Mind, ediţia din 1976

populaţii considerate a prezenta un înalt grad de risc pentru securitatea naţională. Deşi metoda în

sine nu s-a dovedit nicicând extrem de folositoare, ea a fost practicată de către fostul procuror

general al SUA, John Ashcroft. A fost astfel promovat un program de arestare la scară largă pe

baza ţării de origine, ocazie cu care mii de musulmani au fost arestaţi pe neaşteptate şi în secret,

mulţi petrecând chiar câteva luni în stare de detenţie. Mii de arabi musulmani cu statut legal în

Statele Unite au fost interogaţi, de multe ori cu încălcarea drepturilor civile, fără un alt temei decât

originea etnică, în final nici unul nefiind acuzat în mod oficial de terorism. Cert este că metoda

profilului rasial pe baza trăsăturilor fizice, dincolo de a fi degradantă, prezintă şi inconvenientul

major dea a îndepărta anchetatorii de la adevărata natură a unei investigaţii, respectiv stabilirea

profilului comportamental în vederea identificării.

De altfel, comportamentul armatei americane din Irak stârneşte, prin încălcările flagrante

ale Convenţiilor de la Geneva privind desfăşurarea războiului, reacţii adverse nu doar din partea

opiniei publice ci şi a oficialilor. Louise Arbour, Inalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului a

solicitat recent investigarea modului în care americanii s-au angajat în " ţintirea deliberată a

civililor, atacuri nediscriminatorii şi disproporţionate, uciderea răniţilor şi folosirea scuturilor

umane".

Imaginea arabilor în mintea americană este probabil una atât de distorsionată încât aceştia

nu mai realizează practic faptul că mulţi dintre cei omorâţi sunt tot oameni, civili prinşi într-un

conflict pe care îl reneagă. Cu ocazia intrării într-un oraş irakian de aproximativ 300 000 de

locuitori132

, armata americană a interzis absolut părăsirea localităţii de oricare dintre cei 50 000 de

bărbaţi cu vărste între 15 şi 45 de ani, apoi a întrurupt alimentarea cu apă şi electricitate, au tras în

oricine îndrăznea să iasă din casă, la fel şi în ambulanţe, au călcat răniţi cu blindatele şi au lăsat

morţii pe stradă să putrezească sau să fie mâncaţi de câini.

Deşi armata SUA refuză consecvent să dea un răspuns la întrebarea câţi civili irakieni au

fost ucişi, un studiu efectuat de un investigator la John Hopkins Bloomberg School of Public

Health, Lee Roberts, arată că cifra morţilor asociaţi cu invazia Irakului depăşeşte 100 000 de

oameni, peste jumătate din victime fiind femei şi copii. Rămâne doar întrebarea de ce

administraţia americană nu găseşte necesar să numere cadavrele pe care le-a lăsat în drumul său, ca

şi cum cei omorâţi nu ar merita efortul de a fi amintiţi.

Nici Canada nu este ocolitǎ de acuzaţiile rasiste, venite de astǎ datǎ din partea populaţiei

Innu de aici, discriminatǎ de politicile guvernamentale, ducând la unele dintre cele mai înalte rate

ale sinuciderii din lume. În aprilie 1999, Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a

ajuns la concluzii similare. Descriind situaţia ca fiind „cea mai presantǎ problemǎ care apasǎ

Canada”, Comitetul a condamnat-o pentru practicile sale care duc la abolirea drepturilor populaţiei

indigene. Recent133

, cei 155.000 de inuiţi reprezentaţi de Conferinţa Inuitǎ Circumpolarǎ, care

grupeazǎ membri din Canada, Statele Unite, Rusia şi Groenlanda, au depus o plângere simbolicǎ

împotriva Washingtonului la Comisia Drepturilor Omului din cadrul Organizaţiei Statelor

Americane. Documentul este un instrument de protest faţǎ de emisiile de gaze ale Statelor Unite134

,

care le violeazǎ drepturile fundamentale, respectiv dreptul la viaţǎ, sǎnǎtate, proprietate privatǎ şi

„practica tradiţiei inuite”.

132

Asalturile asupra oraşului Fallujah din aprilie şi noiembrie 2004 133

„Lumea” – An XIII Nr.1(153) 2006 134

nesemnatare ale Protocolului de la Kyoto

De asemenea, Canada este şi locul de practicare a unui rasism sistematic, instituţionalizat,

consimţind sǎ fie cerute drept condiţii la angajare experienţa dobânditǎ în Canada. Acest lucru

dezavantajeazǎ în mod clar populaţia din ale zone sau regiuni şi nu are nici o legǎturǎ cu calificarea

individului, fiind nimic altceva decât o metodǎ mascatǎ de a nu accepta alte grupuri decât cele

majoritare, canadiene.

America de Sud

Printre primii care au recurs la sistemul clasificǎrilor rasiale135

au fost portughezii şi

spaniolii, în vederea întǎririi dominaţiei pe continentul american, dupǎ principiul “divide et

impera”. Legile coloniale spaniole în mod special au fost unele deosebit de stricte, împǎrţind

indivizii în caste rasiale, fiecare cu un set specific şi bine definit de privilegii legale.

Una dintre principalele griji ale colonizatorilor spanioli şi portughezi era aceea de a

împiedica populaţiile cu un statut defavorizat, negrii, indienii şi combinaţiile rasiale dintre acestea

sǎ facǎ front comun. Trebuia astfel întǎrite barierele dintre aceste grupuri rasiale, sǎ le facǎ

impenetrabile, lucru care putea fi cel mai rapid realizat prin legiferarea sistemului de caste.

În mod paradoxal însǎ, tocmai numǎrul mare de grupuri rasiale a dus la un grad înalt de

mobilitate rasialǎ, criteriul acestei mobilitǎţi fiind nu compoziţia sângelui, ci bogǎţia şi poziţia

socialǎ ocupatǎ de individ care putea astfel sǎ-şi cumpere o poziţie mai favorabilǎ în ierarhia

rasialǎ. Aceastǎ ierarhie punea, dupǎ cum era de aşteptat, albii în frunte, urmaţi de indieni, vǎzuţi

ca fiind superiori sclavilor negri.

Urme ale ierarhiei rasiale respective sunt vizibile şi astǎzi în majoritatea statelor Americii

Latine. Albii au în general un statut superior metişilor, care la rândul lor sunt urmaţi de indienii ce

au îmbrǎţişat cultura şi valorile foştilor colonizatori. Ei sunt astfel vorbitori nativ de spaniolǎ sau

portughezǎ, iar catolicismul este puţin sau chiar deloc amestecat cu practicile religioase indigene.

În rânul metişilor, poziţia ocupatǎ în aceastǎ ierarhie este cu atât mai înaltǎ cu cât ponderea

sângelui alb este mai mare. Acelaşi raţionament al ponderii genetice se aplicǎ şi în cazul mulatrilor,

care îi succedǎ pe indieni. La baza piramidei rasiale se situeazǎ afro-americanii, mai ales din

pricina statutului lor de fostǎ populaţie de sclavi. O situaţie deosebit de grea o au şi indienii care au

ales sǎ îşi pǎstreze nealterat propriul sistem cultural indigen şi care de multe ori sunt vǎzuţi ca

structura socialǎ a statului respectiv.

Pe mǎsurǎ ce îşi dobândeau independenţa, statele sud-americane au renunţat în mod oficial

la sistemul sclavagist, fie dintr-o datǎ, fie treptat. Porto Rico şi Cuba136

de pildǎ vor pǎstra instituţia

sclaviei pânǎ spre finele secolului al XIX-lea.

Dar cea mai îndelungatǎ experienţǎ a sclaviei o va avea Brazilia care, deşi independentǎ din

1822, va pǎstra un sistem economic centrat pe sclavia în cadrul plantaţiilor agricole, rezistând

curentelor liberale anti-sclavagiste din secolul al XIX-lea. Brazilia numai cu greu va încuviinţa

renunţarea la comerţul cu sclavi în 1850, iar la sclavie în general abia în 1888.

În prezent, fiecare stat din America de Sud are în compoziţia sa descendenţi de sorginte

africanǎ, care sunt recunoscuţi fie ca negri propriu-zis, fie ca mulatri, metişi sau chiar albi. Spre

135

Cel puţin 16 tipuri rasiale diferite, în funcţie de combinaţiile dintre albi, negri şi indieni. 136

Ce vor rǎmâne colonii spaniole pânǎ la sfârşitul secolului al 19-lea

deosebire de America de Nord, pe continentul sudic clasificarea rasialǎ este datǎ în egalǎ mǎsurǎ de

poziţia pe scara socialǎ ocupatǎ de individ, cât şi de moştenirea geneticǎ propriu-zisǎ.

Dificultatea tratǎrii conflictelor rasiale pe acest continent rezidǎ şi în faptul cǎ nu existǎ date

suficiente care sǎ spunǎ numǎrul exact de indivizi aparţinând diferitelor grupuri de populaţii,

Brazilia fiind singurul stat care ţine o evidenţǎ a acestor aspecte. Totuşi, un studiu din 1996 al

Bǎncii Interamericane de Dezvoltare indica un numǎr de 150 de milioane de indivizi de origine

africanǎ pe un continent care numǎrǎ aproximativ 471 de milioane, adicǎ 32% din total.

În state precum Brazilia, Columbia, Republica Dominicanǎ, Cuba sau Venezuela, populaţia

cu trǎsǎturi vizibil africane reprezintǎ cel puţin o treime din totalul populaţiei.

În alte state, precum Mexic sau Peru, deşi populaţia afro-americanǎ este numeroasǎ,

tensiunile dintre aceasta şi albi este umbritǎ de conflictele care opun indienii indigeni deosebit de

semnificativi din punct de vedere numeric albilor şi metişilor.

Clasele superioare peruviene, sunt mai cosmopolite decît în alte state sud-americane, peste

40% dintre elite fiind compuse din imigranţi europeni de la începutul secolului 20, iar restul pot

pretinde o descendenţă colonială. De altfel, într-un studiu asupra a 250 de familii de bază ale

societăţii peruviene de la sfârşitul anilor 80, reieşea că doar una dintre acestea avea origini quechua.

Prin urmare, componenţa rasială a elitei este predominant albă, cu un mic procent de metişi, de

regulă la nivel regional. Prejudecata bazată pe rasă se manifestă însă în ambele sensuri nu doar

dinspre albi spre indieni şi metişi. Isaac Humala, tatăl a doi candidaţi la preşedenţie pentru aprilie

2006 a explicat organizarea societăţii peruviene potrivit rasei, pe care ar dori ca oricare dintre fiii

săi să o aplice. Peru ar fi o ţară unde doar populaţia măslinie din Anzi ar avea naţionalitate, restul,

albi, negrii sau galbeni având cetăţenie, dar un set limitat de drepturi. Dacă un alb peruvian ar fi

făcut o astfel de propunere ar fi fost probabil crucificat, dar pentru că este vorba despre un indian

declarat ideea în sine întâlneşte o aprobare tacită. In Peru, ca de altfel în întreaga Americă Latină,

noţiunile de alb sa indian, negru sau galben sunt mai degrabă culturale decît rasiale, fiind

impregnate de conţinut socio-economic. In acest fel, prejudecata rasială care stă la baza unei vădite

injustiţii este şi una economică care atacă pe cei exploataţi, marginalizându-i. Aceasta, în condiţiile

în care America Latină este un continent metisat, studii recente arătând că puritatea rasială este un

concept rămas fără substanţă. In Peru, cel puţin, singurii indieni puri sunt, potrivit biologilor, un

grup de triburi de pe lângă lacul Titicaca.

În Bolivia albii, cunoscuţi şi sub denumirea de oameni cumsecade, oameni buni, se află la

vărful piramidei socio-economice, deşi reprezintă doar 5-15 % din populaţie. Deşi aceştia sunt

conştienţi de amestecul cu gene indiene, simţul superiorităţii lor se bazează în mare parte pe

noţiunea de puritate a sângelui, combinată cu aceea de ereditate şi arisocraţie. Standardul de

apartenenţă la elita albă deşi se diferenţiază în funcţie de zonă are în comun elementul moştenirii

spaniole, păstrate în ciuda faptului că majoritatea de metişi şi indieni nu împărtăşea aceste valori.

Pretutindeni în Bolivia, albii deţin poziţii sociale superioare, în zonele urbane fiind fie comercianţi

înstăriţi fie oficiali guvernamentali sau specialişti, etc in vreme ce în zonele rurale sunt moşieri

influenţi (patrones). Statutul de patron implică pe lângă aspectul financiar şi origini coloniale

concomitent cu păstrarea unui stil de viaţă european. Albii se văd ca având un simţ al onoarei mult

mai dezvoltat decât al metişilor sau indienilor, furturile, beţia, sarcinile premaritale, fiind de

aşteptat cu precădere în rândul celor de un statut şi o origine inferioară. Deşi revoluţia din 1952 a

avut un profund impact asupra elitelor, conceptul de superioritate rasială şi puritate a sângelui a

continuat să fie un punct central în conştiinţa clasei superioare, străinii, cu excepţia europenilor

romano-catotilici fiind greu acceptaţi. Termenul de metis, care caracteritează 25 - 30 % din

populaţia ţării, reprezintă acea categorie care are strămoşi atât indieni cât şi spanioli, conotaţiile pur

rasiale definind mai degrabă un statut social decât originea propriu-zisă. Astfel, dacă metişii pot

accede la poziţii sociale superioare acest lucru are loc de regulă prin renegarea legăturilor cu

populaţia indiană aymara sau quechua, inclusiv a rudelor indiene care nu corespund standardului

acceptat. In sfârşit, indienii, fie ei aymara, fie quechua reprezintă 55% din populaţia ţării şi clasa

socială cea mai de jos, care nu poate fi părăsită fără asumarea cel puţin a unui statut de cholo,

respectiv fără a avea cel puţin un bunic alb şi a fi dispus la însuşirea respectivului stil de viaţă.

Schimbarea este însă aşteptată în sociatatea boliviană, o dată cu ascesiunea la putere în ianuarie

2006 a lui Evo Morales, primul preşedinte indian din istorie. Acesta a promis revizuirea

Constituţiei, crearea unei sacietăţi mai echitabile şi desfiinţarea tradiţionalului Minister al

Afacerilor Indigene, întrucât este intrinsec rasist.

În sfârşit, în alte state, precum Argentina, Chile şi Uruguay, populaţia afro-americanǎ este

mult redusǎ, existând chiar tendinţa de a dispǎrea în totalitate.

În multe state din America Centralǎ a existat de-a lungul secolului XX o imigrare

importantǎ a afro-americanilor vorbitori de limbǎ englezǎ, adǎugând astfel conflictului rasial şi o

dimensiune culturalǎ.

În anumite cazuri, descendenţa africanǎ este negatǎ cu tǎrie, chiar în ciuda realitǎţii

fenotipice incontestabile, cum este cazul populaţiei din Republica Dominicanǎ, în care doar un

procent scǎzut este ocupat de populaţia albǎ. Totuşi, dominicanii se definesc mai degrabǎ ca indieni,

sau urmaşi ai acestora, mai degrabǎ decât ca urmaşi ai populaţiei aduse din Africa. Negrii preferau

sǎ fie numiţi „Indio Oscuro”, în vreme ce mulatrii preferau terminologia de „Indio Claro”, tendinţǎ

ce reflecta statutul mai înalt al populaţiei de sorginte indianǎ în America Latinǎ şi de Sud. Pe de

altǎ parte, autodefinirea ca indieni era menitǎ şi sǎ întǎreascǎ graniţele care îi despǎrţeau de haitieni,

vǎzuţi în mod tradiţional drept diferiţi în societatea dominicanǎ.

Anterior consideratǎ exemplul perfect de „melting pot” dupǎ modelul american, în ultimii

ani Argentina a început sǎ-şi schimbe optica, recunoscându-se drept o societate multirasialǎ şi

multiculturalǎ. Cu cei 97% de albi de origine europeanǎ137

pe care îi are, Argentina se impune drept

cea mai europenizatǎ ţarǎ din America de Sud. Cele trei procente rǎmase cuprind membri ai

populaţiei indigene, afroargentinieni, metişi etc, care sunt supuşi în mod constant la discriminǎri

rasiale, ajungând sǎ fie marginalizaţi social şi sǎ se lupte din greu pentru supravieţuirea culturalǎ.

Lupta lor este mult îngreunatǎ de faptul cǎ nu se cunoaşte numǎrul exact al populaţiei indigene,

care se pare cǎ ar varia între 450.000 şi 1.500.000 din totalul de 36 de milioane de argentinieni, în

condiţiile în care ultimul recensǎmânt a avut loc între 1965 şi 1968. Rata înaltǎ a criminalitǎţii în

zona oraşului Buenos Aires a fost folositǎ de politicieni pe de o parte drept argument pentru a

atrage noi restricţii pentru imigranţi, percepuţi ca o invazie de cǎtre majoritatea populaţiei, iar pe de

altǎ parte şi ca pârghie pentru a atrage capital politic.

Atitudinile antisemite remarcate în Argentina îmbracǎ o largǎ paletǎ de incidente, de la

bombardarea ambasadei Israelului în 1992 şi a Asociaţiei de Ajutor Mutual a Evreilor din

137

cu precǎdere spaniel şi italianǎ

Argentina138

în 1994, la profanarea cimitirelor evreieşti şi revenirea svasticilor şi a altor simboluri

neo-naziste pe zidurile clǎdirilor guvernamentale din capitalǎ.

La celǎlalt pol faţǎ de europenizata Argentinǎ se situeazǎ Brazilia, statul cu cea mai mare

populaţie de culoare din Afara Africii. Spre deosebire de alte zone, în Brazilia rasa nu este definitǎ

în baza strictǎ a originii, a ereditǎţii, ci mai degrabǎ având la bazǎ aspectele exterioare, potrivit unei

ecuaţii în funcţie de culoarea şi textura pǎrului, culoarea pǎrului ori a ochilor, apǎrând de aici

categorii rasiale noi, cum ar fi cea albastrǎ139

sau verde140

. În scopul diminuǎrii efectelor

discriminǎrilor rasiale, a cǎror victime sunt în special negrii brazilieni, guvernul a adoptat o serie

de mǎsuri afirmative privind de pildǎ cotele rasiale de admitere în universitǎţi, funcţii publice şi

chiar în telenovele141

. La ultimul recensǎmânt, doar 6% din populaţie s-a declarat de culoare,

dovadǎ în plus a stereotipiilor negative pe care le cunoaşte aceastǎ rasǎ în Brazilia. Alţi 38% s-au

declarat mulatri şi metişi, expresie a eforturilor de a se apropia cât mai mult de treapta ierarhic

superioarǎ a albilor. Aceasta în condiţiile în care un studiu asupra ADN-ului efectuat de oameni de

ştiinţǎ brazilieni a arǎtat cǎ peste 80% din populaţie are origini africane. Venitul mediu lunar al

unui alb în Brazilia este dublu faţǎ de cel al unui negru, un indicator suficient care sǎ argumenteze

dorinţa de identificare şi apropiere faţǎ de primii din partea celorlalte categorii rasiale. De

asemenea, la ora actualǎ, mai puţin de 5% din senatorii, deputaţii, guvernatorii sau primarii

brazilieni sunt de culoare sau mǎcar mulatri sau metişi.

Dincolo de diferenţele inerente existente între diferitele state ale Americii de Sud, se

desprind o serie de trǎsǎturi comune tuturor conflictelor rasiale din acest spaţiu. Prima ar fi

ierarhizarea rasialǎ, care îi aşeazǎ pe negrii pe treapta cea mai de jos, şi pe albi în vârf. Ei i se

adaugǎ mobilitatea treptelor rasiale, posibilitatea pentru un individ de a-şi îmbunǎtǎţi poziţia în

piramida rasialǎ, desigur cu anumite limite, în funcţie de facori economici şi societali ce nu au

nimic de a face cu aspectele biologice ale rasei.

Europa

Existǎ o serie de diferenţe foarte importante între discriminarea rasialǎ din Statele Unite şi

cea din Europa. Aici se constatǎ o mult mai slabǎ cunoaştere a problemei, atât la nivel oficial, cât şi

la nivel individual. Existǎ tendinţa de a considera cǎ rasismul este o chestiune care ţine de trecut,

astǎzi dispǎrutǎ, care nu mai este nici mǎcar urmǎritǎ in statisticile private sau oficiale. Şi totuşi,

faptele sunt incontestabile: în Europa, în ciuda numǎrului din ce în ce mai mare de imigranţi, doar

un procent neglijabil dintre aceştia ocupǎ poziţii de conducere la nivel înalt, iar la nivel mediu

procentul este de asemenea infim. În aceste condiţii, este evident cǎ situaţia nu este atât de

imaculatǎ pe cât se încearcǎ a fi prezentatǎ, cǎ existǎ discriminare rasialǎ şi rasism instituţionalizat

care împiedicǎ membrii acestor comnitǎţi sǎ ocupe poziţii înalte în structura ierarhicǎ a firmei. Iar

negarea sau ignorarea cauzelor acestui fenomen nu fac altceva decât sǎ contribuie la perpetuarea

statu-quo-ului şi a practicilor incorecte. Companiile europene ar trebui forţate sǎ urmǎreascǎ cu

138

care reprezintǎ 2% din totalul populaţiei 139

mai neagrǎ decât negrul comun 140

mai albǎ decât de obicei 141

într-adevǎr, negrii sunt aproape invizibili în reflectarea mass-media, cu excepţia rolurilor exotice sau a celor de

servitori. Rezultatul este o culturǎ care promoveazǎ idealurile estetice ale albilor, sporind astfel implicit graniţele

rasiale interne ale statului.

atenţie sporitǎ şi sǎ includǎ în statisticile lor procentul de angajare şi promovare a populaţiilor

minoritare.

Legile naţionale germane şi franceze descurajeazǎ identificarea angajaţilor dupǎ criteriul

rasial. Paradoxul este cǎ, atâta vreme cât nu se cunoaşte exact numǎrul şi procentul efectiv de

minoritari angajaţi, nu se pot lua mǎsuri eficiente pentru a ajuta grupul discriminat şi pentru a stopa

comportamentele rasiste. Sub aceastǎ mascǎ a invizibilitǎţii rasiale, tendinţele rasiste pot prolifera

în voie, fǎrǎ teamǎ de a fi aduse în plan public.

În noiembrie 2001, Parlamentul Franţei a adoptat o nouǎ lege împotriva discriminǎrii la

locul de muncǎ, care interzice companiilor sǎ identifice muncitorii pe baza originii lor naţionale,

sexului sau etnicitǎţii. Cuvântul de ordine pare astfel a fi “nu existǎ minoritate etnicǎ”. Constituţia

şi Codul Penal francez interzic colectarea de date care sǎ ducǎ la diferenţierea indivizilor în funcţie

de origine, rasǎ sau religie. Aceastǎ interdicţie are însǎ şi efectul de a face ca implementarea

legislaţiei şi a programelor antidiscriminatorii sǎ fie mult mai dificilǎ. Chiar şi Comitetul pentru

Eliminarea Discriminǎrii Rasiale şi-a exprimat îngrijorarea cǎ legislaţia penalǎ francezǎ nu este cea

mai potrivitǎ pentru a combate acţiunile cu efect discriminatoriu.

Spre deosebire de companiile europene, cele americane nu numai cǎ monitorizeazǎ cu

atenţie angajǎrile şi promovǎrile membrilor grupurilor minoritare, dar chiar se mândresc dacǎ acest

procent este unul ridicat; cel puţin la nivelul discursului oficial.

Tendinţa în multe ţǎri Europene este aceea de a privi minoritǎţile rasiale drept imigranţi şi

pe imigranţi drept minoritǎţi rasiale. În Franţa de pildǎ, imigranţii sunt vǎzuţi responsabili de

creşterea şomajului, a ratei infracţionalitǎţii, precum şi de scǎderea standardelor educaţionale. Ei

sunt consideraţi de aproape 75% din populaţie ca fiind mai înclinaţi sǎ comitǎ fapte penale decât un

francez obişnuit, 40% dintre francezi susţin expulzarea imigranţilor şomeri, iar 22% expulzarea

tuturor imigranţilor142

. De asemenea, cei care nu sunt de rasǎ albǎ, fie cǎ sunt negri sau arabi şi

indiferent cǎ sunt stabiliţi deja de câteva generaţii în Franţa, sunt priviţi de populaţia majoritarǎ tot

drept imigranţi. Maurice Glele-Ahanhanzo, Raportorul Special ONU pentru Rasism, în raportul sǎu

despre Franţa, statua faptul cǎ cea mai mare discriminare la angajare este suferitǎ de imigranţii din

Africa, urmaţi de turci şi de cei proveniţi din Asia de sud-est. În 1998, Comisia Europeanǎ

împotriva Rasismului şi Intoleranţei din cadrul Consiliului Europei a realizat un raport în care se

exprima îngrijorarea faţǎ de activitǎţile rasiste din Franţa, acuzând în acelaşi timp autoritǎţile

franceze cǎ nu au fǎcut suficient pentru a combate acest fenomen.

La sfârşitul lunii octombrie 2005, revolte deosebit de violente au pornit din nord-estul

Parisului, cuprinzând mai multe oraşe de pe tot cuprinsul Franţei, în cursul cǎrora discursurile şi

lozincile au îmbrǎcat în repetate rânduri forme explicit rasiste.

142

http://academic.udayton.edu/race/06hrights/GeoRegions/Europe/France01.htm

sursa: http://www.telegraph.co.uk/news/graphics/2005/11/08/wfran08.gif

Liga Nordului din Italia a fost acuzatǎ în mod public şi în repetate rânduri de discursuri

rasiste, inclusiv sau mai bine spus mai ales preşedinte partidului, Umberto Bossi. În februarie 2006,

în perioada scandalurilor cu caricaturile daneze înfǎţişând Profetul Mahomed, Ministrul

Reformelor Instituţionale, Roberto Calderoni, a sfidat în mod deschis protestele musulmanilor de

pretutindeni, purtând în public un tricou care reproducea respectivele caricaturi. Ca urmare a

acestei decizii, ce a atras dupǎ sine atacuri violente asupra consulatului italian din Bengasi143

,

Roberto Calderoni a fost forţat sǎ demisioneze din guvernul lui Silvio Berlusconi.

În zone de pe tot cuprinsul Europei, potrivit Amnesty International, s-a remarcat în 2002 o

creştere a atacurilor rasiste împotriva atât a arabilor cât şi a evreilor, urmare a creşterii conflictelor

din Orientul Mijlociu. Valul de violenţe antisemite sau îndreptate împotriva arabilor a lovit ţǎri

precum Franţa, Belgia, Germania şi Marea Britanie şi a cuprins vandalizarea unor sinagogi sau

moschei, atacuri verbale şi fizice, culminând cu omoruri.

În 1997, Human Rights Watch144

nota cǎ “Marea Britanie are una dintre cele mai înalte

niveluri de violenţe şi agresiuni motivate rasialdin Europa de Vest, iar problema se înrǎutǎţeşte.” O

lege din 2002 a transformat Marea Britanie în ţara cu cele mai restrictve politici imigraţioniste din

întreaga Europǎ.

În 1993, liderul deputaţilor din partea Partidului Naţional, de orientare extremǎ dreaptǎ şi

alţi trei membri ai aceluiaşi partid au atacat cu sticle un cuplu mixt din punct de vedere rasial într-

un pub londonez. Iar dacǎ în anii‟80 politicieni precum Steven Brady conduceau celule ale Alianţei

Naţionale din Marea Britanie, astǎzi ei fac parte din Partidul Conservator, fǎrǎ ca prin aceasta sǎ-şi

schimbat convingerile intime, dacǎ ar fi sǎ judecǎm dupǎ vizitele de curtoazie transatlantice dintre

acelaşi Brady şi Pierce.

Cele mai înalte cote ale rasismului se gǎsesc în Irlanda de Nord, care în ciuda celui mai mic

numǎr de populaţie non-albǎ din toatǎ Marea Britanie145

, cunoaşte şi cele mai înalte cote ale

violenţei motivate rasial. Conflictul social, religios şi identitar care opune pe de o parte englezii

anglicani şi urmaşii scoţienilor presbiterieni iar pe de altǎ parte minoritatea catolicǎ de sorginte

celticǎ, cunoaşte şi unele nuanţe rasiale. Astfel, una din cǎile prin care protestanţii au ales sǎ se

opunǎ şi sǎ se distanţeze de adversarii lor este şi refuzarea ascendenţei celtice şi auto-afirmarea

originii preceltice, crutine.

143

ce s-au soldat cu moartea a 11 libieni, ucişi de forţele de ordine 144

http://www.hrw.org/campaigns/update.html#uk 145

99% dintre locuitorii de aici fiind albi

Chinezii care s-au mutat în ultimii ani în Irlanda de Nord, şi în special în Belfast, au trebuit

sǎ facǎ faţǎ unei puternice campanii de discriminǎri şi violenţe, de la graffiti rasiste la atacuri fizice

sau incendierea caselor. De asemenea, arabii care au vrut sǎ-şi construiascǎ aici o moschee au

întâmpinat o puternicǎ opoziţie, fiind astfel nevoiţi sǎ abandoneze planul în cele din urmǎ. În urma

unui sondaj din 2002 realizat de BBC, a rezultat cǎ 25% dintre scoţieni se considerǎ a fi rasişti,

bineînţeles pe diferite niveluri de intensitǎţi.

În Rusia, rasismul în forma sa cea mai explicitǎ este vizibil în ceea ce-i priveşte pe ceceni,

azeri şi alte populaţii cu o pigmentaţie mai întunecatǎ din Caucaz, în mod sistematic victime ale

abuzurilor poliţiei ruseşti, care, potrivit Human Rights Watch, nu s-a dat în lǎturi nici de la crime

sau torturi. Într-adevǎr, ultimele şi cele mai violente atacuri asupra populaţiilor din Caucaz au fost

cele îndreptate împotriva comercianţilor din piaţa Yasenevo din Moscova pe data de 21 aprilie

2001 sau împotriva oamenilor de afaceri şi imigranţilor din partea esticǎ a Rusiei în Ekaterinburg,

pe 9 septembrie 2004. Caucazofobia este un neologism utilizat de presa rusească şi caucaziană

pentru a desemna ostilitatea faţă de popoarele originare din Caucaz în Rusia modernă, în special

ostilitatea faţă de imigranţii caucazieni. Segregarea este puternic susţinută în declaraţiile Partidului

Liberal Democrat din Rusia, fiind o opinie prezentă, chiar dacă nu este majoritară. Caucazofobia

presupune de multe ori atribuirea locuitorilor non-slavici caucazieni, cu precădere ceceni, de

trăsături exagerate, fiind consideraţi sălbatici şi periculoşi pentru securitatea publică, atât la nivel

individual cât şi la nivel de grup. Caucazienii sunt criticaţi adesea şi pentru pielea închisă, asociată

de multe ori cu imaginile biblice asupra întunericului. Mulţi politicieni se folosesc de sentimentul

negativ rus la adresa caucazienilor pentru a şi spori imaginea publică, întrucât este extrem de

răspândit..

Nici evreii nu scapǎ pǎrerilor defavorabile ale ruşilor, 25% dintre aceştia având pǎreri

nefavorabile evreilor. Cât despre populaţiile din Asia Centralǎ, şi ele sunt percepute a fi strǎine, atât

de strǎine încât membri Skinhead neo-nazişti nu s-au dat în lǎturi de la violenţe fizice extrem de

grave, mergând pânǎ la crime146

împotriva acestora. Exemple în acest sens este cazul celor 300 de

skinheads îmbrǎcaţi în uniforme care au atacat cu bâte şi bare de fier membri ai populaţiilor din

Asia Centralǎ, în Moscova, pe 30 octombrie 2001, sau atacul întreprins de 150 de skinheads asupra

unor reprezentanţi ai populaţiei din Caucaz pe 20 aprilie acelaşi an, ziua de naştere a lui Hitler.

În Ucraina pe de altǎ parte, atitudinile rusofobe se împletesc cu antisemitismul, în manualul

de istorie pentru clasa a 9-a putându-se citi: “Practic tot comerţul din Ucraina se afla (…) în

mâinile ruşilor şi evreilor care au acţionat deseori nu ca simpli comercianţi civilizaţi, ci ca nişte

precupeţi barbari şi rǎpitori.”147

De asemenea, aici activeazǎ şi Partidul Conservator, cu atitudini

explicit antisemite. Printre membrii sǎi se numǎrǎ şi Gheorghi Ciokin, rectorul celei mai mari

universitǎţi private din Ucraina148

şi un prolific autor antisemit, care în iulie 2005 a organizat o

conferinţǎ cu titlul: “Dialog între civilizaţii: sionismul, cea mai mare ameninţare pentru civilizaţia

modernǎ”.

Anumite organizaţii de extremǎ dreapta din Turcia, precum Partidul Mişcǎrii Naţionaliste149

al lui Devlet Bahceli susţin discret “Lupii cenuşii”, promovând un stat pur din punct de vedere

rasial, fǎrǎ minoritǎţi ca cele kurde, armeniene sau greceşti, fiind responsabili de moartea a mai

146

cum a fost cazul unui muncitor uzbec ucis la Moscova în octombrie 2004 147

revista “Lumea”, an XIII Nr.10 (150) 2005 148

Academia Interregionalǎ de Management Personal, care are peste 30.000 de studenţi 149

la alegerile din 3 noiembrie 2002 a obţinut 8,3% din sufragii

mult de 4.000 de indivizi. Ei au legǎturi extinse pe tot cuprinsul Europei, dovadǎ fiind întrunirea a

peste 10.000 de reprezentanţi ai acestui partid la Sindelfingen, în Germania pe 26 noiembrie 1994,

alǎturi de simpatizanţi turci din Germania, Austria şi Olanda, pentru a asculta discursul liderului

Alparslan Turkes.

Cotidianul Times of Malta a publicat recent un studiu din ale cărui rezultate se desprindea

în mod clar concluzia că maltezii prezintă o profundă intoleranţă faţă de perpectiva stabilirii de noi

imigranţi, gradul de xenofobie fiind extrem de ridicat150

. Astfel, a fost oferit un răspuns categoric

negativ la întrebarea dacă oricine ar trebui să aibă dreptul de a se stabili în Malta, 97% dintre cei

intervievaţi răspunzând prin nu. Cunoscuta ospitalitate urmează şi ea să fie pusă la îndoială, o

mare parte dintre cetăţenii maltezi nefiind câtuşi de puţin dornici să accepte străini drept vecini.

Făcând abstracţie de europeni, care sunt acceptaţi în proporţie de 95 % , restul străinilor nu vor

avea o primire binevoitoare în Malta: 95% şi respectiv 93% dintre maltezi nu doresc sub nici o

formă vecini arabi sau palestinieni , 90% refuză vecini de origine africană iar 89% nu acceptă

evrei. Rezultate mai puţin vehemente au obţinut asiaticii şi americanii, dar şi acestea sunt relativ

descurajante : o treime dintre maltezi ar fi de acord să se învecineze cu chinezi sau alţi asiatici sau

americani. Doar 20% dintre respondenţi ar accepta vecini indieni sau pakistanezi.

Un alt aspect care a fost pus în discuţie de respectivul sandaj l-a reprezentat atitudinea

maltezilor faţă de acordarea azilului politic sau a statutului de refugiat. Din rezultatele înregistrate

se desprinde faptul că doar 20% dintre maltezi ar acorda azil politic celor care sunt ameninţaţi de

persecuţii politice, război, război civil, foamete, sărăcie generalizată. Nici refugiaţii nu sunt văzuţi

mult mai bine, 16,7% dintre maltezi fiind de acord cu primirea acestora, dar numai dacă li s-a

recunoscut oficial statutul de refugiat , în vreme ce 8,3% se opun cu stricteţe, indiferent de situaţie.

Restul de 75% nu au putut oferi un răspuns cert. Imigranţii ilegali nu ar trebui să aibă drept de

muncă în Malta până la reglementarea situaţiei lor , potrivit 92% dintre cei chestionaţi, şi oricum

86,3 % consideră că viitorilor rezidenţi nu ar trebui să li se acorde cetăţenia malteză.

S-a crezut mult timp cǎ Elveţia este feritǎ de rasism, aceasta pânǎ la publicarea în 2004 a

raportului Comisiei împotriva Rasismului din Elveţia intitulat: „Negrii din Elveţia: o viaţǎ între

integrare şi discriminare”, care a demonstrat cǎ discriminarea faţǎ de populaţia de culoare este un

fapt obişnuit, iar nu excepţional cum se crezuse înainte.

Spania este confruntatǎ şi ea în ultima perioadǎ cu o serie violenţe rasiale fǎrǎ precedent.

Economia în dezvoltare a acestui stat atrage ca un magnet imigranţi din nordul Africii, şi în special

din Maroc, care însǎ au parte de o primire cel puţin ostilǎ din partea populaţiei spaniole. Revoltele

din februarie 2000 când sute de protestatari anti-imigraţionişti au blocat strǎzile orǎşelului El Edijo

cu baricade arzânde, cerând expulzarea marocanilor şi închiderea definitivǎ a graniţelor pentru

aceştia reprezintǎ doar unul dintre multiplele exemple în acest sens. Aceste sentimente anti-

imigraţioniste sunt cu atât mai semnificative cu cât, pânǎ de curând, strategia geopoliticǎ şi trecutul

istoric postau Spania într-o poziţie privilegiatǎ ca partener al ţǎrilor din Maghreb. Statul iberic s-a

plasat în mod tradiţional într-o posturǎ orientatǎ spre lumea arabǎ, în virtutea trecutului sǎu maur,

inclusiv prin sprijinirea fǎrǎ rezerve, pânǎ în 1987151

cel puţin, a Organizaţiei de Eliberare a

Palestinei, sau prin discursul pro-arab susţinut în cadrul Conferinţei de la Madrid din 1991.

150

Revista Lumea nr. 12/ 2005, Ospitalitatea malteza are limite 151

când Spania a recunoscut statul Israel

Dar iatǎ cǎ încǎ o datǎ imperativele geopolitice şi geostrategice care ar îndrepta Spania fǎrǎ

echivoc cǎtre un Maroc de care o leagǎ atât de multe interese, pǎlesc în faţa unui fenomen cu un

ecou incomparabil mai puternic la nivelul individului: rasismul. Aceastǎ forţǎ face ca avantajele

economice de pe urma muncii ieftine a imigranţilor sǎ fie uitate, legile sǎ fie trecute în subsidiar,

iar interesele regionale sau chiar internaţionale ale Spaniei sǎ fie reduse la rang nul. Tot ce a contat

în cazul violenţelor stradale la care a fost martorǎ Spania a fost refuzul categoric al individului de a

avea pe cineva aparţinând unui grup strǎin şi surclasat alǎturea de el.

Potrivit BBC, Grecia are una dintre cele mai proaste reputaţii din Uniunea Europeanǎ în

privinţa minoritǎţilor etnice, şi în special în privinţa albanezilor152

, care reprezintǎ şi cea mai largǎ

minoritate, estimatǎ în jurul a un milion de indivizi. Dacǎ pânǎ în 1990, Grecia avea o societate

extrem de omogenǎ, dupǎ cǎderea comunismului, numeroşi imigranţi din Europa de Est, totalizând

10% din totalul populaţiei au venit în Grecia, devenind instantaneu ţinta violenţelor rasiste. La

începutul lui 2004, etnicii albanezi care au ieşit pe strǎzi pentru a celebra victoria echipei lor de

fotbal asupra celei a Greciei, au fost subiecţi ale rasismului, un albanez pirzându-şi viaţa şi mulţi

alţii fiind rǎniţi în ceea ce organizaţiile pentru apǎrarea drepturilor omului numeau “primul incident

de rasism în masǎ din istoria modernǎ a Greciei.”153

Potrivit lui Panayote Dimitras, purtǎtor de cuvânt al grupului anti-rasist „Greek Helsinki

Monitor”, rasismul în Europa are rǎdǎcini extrem de adânci: „Cultura naţionalǎ a Greciei este una

care cosiderǎ cǎ existǎ o superioritate a naţiunii greceşti, descendentǎ a grecilor antici, iar atunci

când crezi aşa ceva despre tine este foarte uşor sǎ-i consideri pe ceilalţi inferiori.”

Şi în cazul conflictului din fosta Iugoslavie, conflict considerat îndeobşte etnic, s-au fǎcut

auzite ecouri rasiste. Retorica lui Franjo Tudjman, amintind de doctrina ustaşǎ care propovǎduia

„sângele arian şi onoarea croatǎ”, i-a alarmat pe sârbii din Croaţia şi i-a fǎcut pe cei din Bosnia sǎ

lupte cu şi mai multǎ cerbicie. Tensiunile rasiale au fost şi mai mult sporite de declaraţia sa din

timpul campaniei electorale din 1990, când a spus: „Mulţumesc Domnului cǎ soţia mea nu este

evreicǎ sau sârbǎ.”

De cealaltǎ parte, Arkan era descris de Richard Hoolbroke drept un „rasist înrǎit, guvernat

de propriul fanatism.” Biljana Plavsici, profesoara universitarǎ care l-a înlocuit pe Radovan

Karadzici în fruntea sârbilor bosniaci şi care va fi consideratǎ într-o primǎ fazǎ drept moderatǎ,

declara în cadrul unui interviu televizat cǎ, „în calitate de biolog”, considerǎ cǎ sârbii sunt superiori

genetic bosniacilor musulmani. Chiar şi în episodul celor trei militari americani luaţi prozonieri de

armata sârbǎ şi eliberaţi pe 2 mai, cartea rasialǎ a jucat un rol hotǎrâtor. Ideii lui Miloşevici154

de a

elibera un singur prizonier, cel cu soţie şi copil, reverendul Jesse Jackson i-a replicat cǎ un

asemenea gest ar primi o interpretare profund rasistǎ pretutindeni pe glob, acesta fiind singurul alb,

ceilalţi de origine hispanicǎ155

.

Finlanda, stat neutru şi în mod tradiţional deschis cǎtre imigranţi, a fost în ultimii ani teatrul

uneo proteste vehemente împotriva populaţiei somaleze imigrate aici156

, extinse apoi la întreaga

populaţie de culoare. De asemenea, o serie de tensiuni existǎ între populaţia vorbitoare de limbǎ

152

sentimente potenţate şi de o serie de luǎri de ostatici greci reţinute în sarcina etnicilor albanezi. 153

http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4101469.stm 154

Doder, Dusko; Branson, Louise – “Miloşevici – portretul unui tiran” - Ed. Bic All, Bucureşti, 2004 155

prin urmare au fost eliberaţi toţi trei 156

cu un şomaj şi o ratǎ a criminalitǎţii extrem de ridicate

suedezǎ şi cea vorbitoare de finlandezǎ, ce pǎstreazǎ încǎ urme de complexe faţǎ de prima, din

pricinǎ cǎ era în trecut consideratǎ o rasǎ separatǎ şi inferioarǎ rasei germanice.

În Norvegia, ţarǎ în care discriminarea rasialǎ atât din partea populaţiei cât şi chiar a

autoritǎţilor în special pe piaţa forţei de muncǎ şi pe cea rezidenţialǎ157

este la ordinea zilei,

Partidul Progresului158

condus de Carl Hegen ocupând extrema dreaptǎ a eşicherului politic, cǎtre

el îndreptându-se voturile celor care nu vor sǎ-i accepte pe strǎini.

Nici Cehia nu a scǎpat neatinsǎ de fenomenul neonazist, organizaţiile rasiste gǎsind aici un

teren propice de proliferare, una dintre cele mai proeminente fiind „Rezistenţa Naţionalǎ”, care pe

data de 28 octombrie 2005159

a susţinut o demonstraţie în faţa ambasadei Germaniei la Praga în

sprijinul revizionistului german Ernst Zundel.

Dacǎ pe plan extern Germania plǎteşte şi acum consecinţele celui de al doilea rǎzboi

mondial şi ale Holocaustului, ea rǎmâne în interior spaţiul unde violenţele rasiale sunt un fenomen

obişnuit, atacurile neo-naziştilor cu legǎturi strânse cu Partidul Naţional Democrat160

soldându-se

cu peste 130 de morţi şi mii de rǎniţi de la cǎderea Zidului Berlinului încoace161

. În septembrie

2005, partidul a avut un scor de patru ori mai mare decât la alegerile precedente din 2002, respectiv

1,6% din opţiunile electoratului, sau 743.903 de votanţi. Guvernul german a încercat fǎrǎ succes sǎ

interzicǎ acest partid în 2003, discuţiile fiind reluate în ianuarie 2004, în urma discursului ţinut de

liderul PND în faţa parlamentului Saxoniei în care acuza Statele Unite şi Marea Britanie de crime

în masǎ, prin bombardarea Dresdei în al doilea rǎzboi mondial şi în urma pǎrǎsirii în mod

ostentativ a aceluiaşi parlament de cǎtre toţi cei 12 deputaţi PND în timpul momentului de

reculegere menit sǎ comemoreze eliberarea Auschwitz-ului de Uniunea Sovieticǎ. Aceasta în ciuda

legislaţiei severe germane în materie penalǎ, care incrimineazǎ printre altele „trivializarea sau

negarea atrocitǎţilor naziste cum ar fi Holocaustul”(art.194). Pentru criminologul Berndt Wagner

„a spune cǎ o treime din tineretul est-german este înclinat cǎtre extrema dreaptǎ este o

subdimensionare”, iar 17% din populaţia totalǎ a Germaniei, atât din est cât şi din vest, de toate

vârstele, împǎrtǎşeşte viziuni de extremǎ dreapta162

. Atunci când, pentru a diminua valul de

nemulţuniri anti-imigraţioniste, oficialitǎţile au introdus mǎsuri de limitare a acestora, singura

consecinţǎ vizibilǎ a fost cǎ a legitimat şi a hrǎnit ideile neo-fasciste.

O altǎ populaţie care a fost persecutatǎ de-a lungul istoriei la o scarǎ similarǎ celei evreieşti,

inclusiv în al doilea rǎzboi mondial, sunt ţiganii. Dacǎ în cazul evreilor, lucrurile s-au schimbat

radical în societatea contemporanǎ, nu acelaşi lucru se poate spune despre ţigani, care sunt şi în

ziua de azi discriminaţi ori ignoraţi.

Africa

Cea mai puternicǎ dinamicǎ de pe teritoriul african se va înregistra o datǎ cu expansiunea

populaţiei bantu, ea având consecinţe vizibile chiar şi astǎzi, ducând la diviziunea contemporanǎ a

157

Anunţuri rasial discriminatorii fǎrǎ echivoc de tipul “doar pentru albi” sau “strǎinii sunt nedoriţi”, sunt legale pe

piaţa imobiliarǎ. 158

A obţinut 17% din sufragii la alegerile parloamentare din 1997 159

sǎrbǎtoarea naţionalǎ a Cehiei 160

unul dintre cele mai radicale partide de extremǎ dreapta din Germania 161

http://www.splcenter.org 162

idem.

africanilor pe întinse porţiuni ale continentului. Ei erau ţǎrani agricultori şi au alungat din calea lor

pe vânǎtorii şi culegǎtorii preagrari ca pigmeii sau boşimanii, care au fost nevoiţi sǎ se retragǎ în

locuri mai ferite precum pǎdurile tropicale sau deşerturile. Comunitǎţile africane fragmentate din

punct de veder politic şi neglijabile din punct de vedre militar nu reprezentau o protecţie suficientǎ

pentru populaţiile lor, care cǎdeau astfel uşor pradǎ vânǎtorilor de sclavi. “Vânǎtoarea de sclavi,

sclavia, comerţul cu sclavi şi exportul de sclavi din teritoriul african au reprezentat astfel instituţii

originare ale Africii negre.163

” aceastǎ practicǎ va diviza mult timp continentul african între

vânǎtorii şi negustorii de sclavi pe de o parte şi victimele acestora pe de alta. Din punct de vedere

spaţial, linia de clivaj va separa nordul racordat la civilizaţie, pânǎ la teritoriile situate la cealaltǎ

extremǎ sudicǎ, zonǎ cǎtre care au fost forţaţi iniţial sǎ se deplaseze boşimanii, pigmeii ori

hotentoţii, priviţi încǎ de pe atunci ca fiind inferiori. Şi pe acest continent, ca în toate celelalte

regiuni, vânǎtorii de sclavi vor fi cei cu pielea albǎ, sau mai albǎ decât a celor vânaţi: berberii,

tuaregii sau arabii, iar victime erau agricultorii cu pielea neagrǎ din savane.

Triburile bantu au avut un rol axial în istoria continentului african, învingând, dominând şi

apoi asimilând toate celelalte triburi întâlnite în cale. Teritoriul actual al Republicii Africa de Sud

de pildǎ era populat încǎ din antichitate de boşimani şi hotentoţi. În secolele X-XVI pǎtrund din

Zambezi, triburile bantu, care îi asimileazǎ sau îi obligǎ sǎ se îndrepte spre SE pe aceştia.

Populaţia de culoare din Africa de Sud s-a eliberat de sub dominaţia albilor, ajungând la

auto-determinarea pe care şi-au dorit-o dintotdeauna. Totuşi, minoritatea bogatǎ a albilor este cea

care controleazǎ în cea mai mare parte economia şi implicit piaţa locurilor de muncǎ ale unei

majoritǎţi negre confruntate cu mari greutǎţi economice.

Potrivit unor cercetǎtori ai fenomenului164

, una dintre principalele cauze ale rǎmânerii în

urmǎ a continentului african este sentimentul de inferioritate în general, faţǎ de albi în special, în

care sunt crescuţi şi educaţi tinerii africani. Aserţiuni de tipul165

“albii sunt prin chiar natura lor

civilizaţi şi predestinaţi pentru a conduce” sau “ţara omului alb este un ţinut al regilor”, albii fiind

de la naturǎ “spirite” sau “vrǎjitori” sunt comune în toatǎ Africa şi în special în Nigeria. Acesta este

şi motivul pentru care în orice situaţie în care s-ar ivi posibilitatea de alegere, non-africanii vor fi

preferaţi africanilor, indiferent cǎ este vorba despre sistemul medical, despre un partener de afaceri

sau o simplǎ întâlnire de curtuazie.

Cazul vizitei cancelarului german Helmut Kohl în Namibia166

în 1995 este semnificativ

pentru triunghiul de forţe reprezentat de fostele puteri colonizatoare, etnia aflatǎ la putere, pe de o

parte şi etnia care a suferit atrocitǎţi, subordonatǎ şi ignoratǎ, pe de altǎ parte. Ambasada germanǎ

din Windhoek a fost pichetatǎ de aproximativ 300 de membri ai tribului Herero, care cereau

reparaţii167

pentru masacrul al cǎror victime au fost în timpul luptelor cu armata germanǎ în

perioada 1904-1907, soldat cu 60.000 de morţi sau 75% din totalul de 80.000 câţi numǎra toatǎ

populaţia Herero. Cei ce au avut de câştigat au fost cei din triburile bantu ovambo, populaţie ce se

163

Geiss, Imanuel – “Istoria lumii din preistorie pânǎ în anul 2000” – Ed. All Educaţional, Bucureşti 2002 164

Bedford Nwabueze Umez, profesor universitar doctor la Colegiul Lee, Baytown, Texas, autor al

lucrǎrii: ”Nigeria:probleme reale, soluţii reale” precum şi fondator şi administrator al oranizaţiei „Liberating African

Mind” 165

http://academic.udayton.edu/race/06hrights/GeoRegions/Africa/Africa01.htm 166

fostǎ colonie germanǎ, apoi încredinţatǎ Africii de Sud sub mandatul Ligii Naţiunilor, confirmat de ONU dupǎ Al

Doilea Rǎzboi Mondial şi ultimul stat african care şi-a dobândit independenţa, abia în 1990, scǎpând şi de sistemul de

apartheid introdus aici de Pretoria. 167

În valoare de 6oo de milioane de dolari

ocupǎ în mod tradiţional cu agricultura, spre deosebire de herero, care sunt în mod tradiţional

crescǎtori de vite nomazi.

În mod deloc surprinzǎtor, guvernul namibian dominat copios de tribul rival Ovambo, s-a

opus cererii Herero – principalul trib din opoziţie - motivând cǎ toate triburile au avut de suferit de

pe urma dominaţei coloniale, nejustificându-se astfel individualizarea unuia. Persistenţa cererilor

celor 125.000 de Herero câţi mai trǎiesc azi a contribuit şi mai mult la demarcarea identitarǎ dintre

ei şi tribul dominant Ovambo, puternic dependent de ajutorul economic german. Cu toate cǎ un trib

nu este un stat în toatǎ puterea cuvântului, triburile moderne îşi reprezintǎ poporul în forumurile

mondiale, având Şef Suprem organisme ce îndeplinesc rolul de parlament.

Întrebarea pe care şi-o pun cei din tribul Herero este de ce guvernul german plǎteşte daune

şi acum evreilor victime ale Holocaustului şi îi protejeazǎ atât de atent prin mǎsuri legislative şi

judiciare, în timp ce ei sunt pur şi simplu ignoraţi? Iar cazul evreilor care primesc despǎgubiri nu

este singular, lor adǎugându-se cel al japonezilor de cetǎţenie americanǎ sau canadianǎ închişi în

lagǎre, ori cel al despǎgubirilor acordate de japonezi femeilor coreene obligate sǎ se prostitueze.

Prizonierii de rǎzboi Herero au fost şi ei subiecte ale experimentelor eugenice şi de sterilizare

germane, iar femeile din acest trib au fost şi ele obligate sǎ se prostitueze. În aceste condiţii

întrebarea lor retoricǎ apare drept justificatǎ.

Una dintre diferenţele fundamentale dintre cazurile citate mai sus şi cel al trbului Herero

este cǎ aceştia din urmǎ nu beneficiazǎ de susţinerea Guvernului care, mai mult, ia apǎrarea

germanilor, lucru fǎrǎ precedent în asemenea situaţii. Cu certitudine, interesele economice ale

Namibiei, care o îndreaptǎ spre Gemania, sunt importante, influenţând politica guvernamentalǎ.

Dar de ce atâta uşurinţǎ, iuţealǎ şi lipsǎ de ezitare în adoptarea deciziei de a-i abandona pe Herero,

de a se departaja de aceştia? Mai mult, sǎ nu uitǎm totuşi cǎ PNB-ul pe cap de locuitor al Namibiei

este cu aproximativ 250 de dolari mai mare decât cel al României, iar PIB-ul pe cap de locuitor cu

400 de dolari, statul dispunând totodatǎ de importante resurse minerale atractive pentru investitorii

strǎini.

Un alt caz notabil şi care a stârnit controverse la nivel mondial a fost cel din Rwanda.

Pentru înţelegerea conflictului, se impune un scurt istoric din perspectivǎ rasialǎ şi etnicǎ. Când

colonizatorii europeni au ajuns în Rwanda, ei au întâlnit trei grupuri umane: Tutsi, Hutu şi Twa.

Aceastea nu se diferenţiau din punctul de vedere al culturii ori al obiceiurilor, au creat o limbǎ

comunǎ deosebit de complexǎ, Kinyarwanda, un set comun de credinţe religioase şi filozofice,

împǎrtǎşind totodatǎ un gust comun pentru muzicǎ, dans şi poezie.

Ceea ce diferenţia totuşi cele trei grupuri, erau douǎ elemente: trǎsǎturile fizice şi ocupaţia.

Membrii Hutu, care reprezentau marea majoritate a populaţiei, respectiv 80% în Rwanda, aveau

trǎsǎturile tipice populaţiei bantu din care fǎceau parte şi se ocupau cu agricultura. Populaţia Twa,

reprezentând 1% din total, avea caracteristice fizice specifice pigmeilor, fiind fie vânǎtori-

culegǎtori fie servitori. În sfârşit, Tutsi, de neam hamit şi provenind din regiunea Nilului Superior,

erau mult mai înalţi şi slabi, cu trǎsǎturi faciale angulare, ocupându-se cu creşterea animalelor.

Buni rǎzboinici, deşi minoritari, reuşesc sǎ se impunǎ ca element etnic dominant, populaţia

majoritarǎ hutu fiind redusǎ la un statut de dependenţǎ. Numai populaţiile Tutsi aveau dreptul sǎ

creascǎ vite, iar cǎsǎtoriile interetnice erau strict interzise.

Europenii au folosit aceste diferenţe fenotipice dintre cele trei populaţii pentru a le stratifica

într-o piramidǎ rasialǎ, în care treapta superioarǎ era ocupatǎ de Tutsi, secondaţi de Hutu, iar pe

ultima treaptǎ aflându-se Twa.

Dupǎ ce a obţinut mandat în Rwanda de la Germania dupǎ Primul Rǎzboi Mondial, Belgia a

ales sǎ îşi întǎreascǎ dominaţia aici prin intermediul populaţiei Tutsi, ale cǎrei elite, oricum deja

într-o poziţie suveranǎ, au înţeles cǎ susţinerea ierarhiei instituite şi potenţate ulterior de

colonizatori nu ar putea decât sǎ le profite. Cu puţin timp înainte de obţinerea independenţei,

administraţia colonialǎ belgianǎ, temǎtoare faţǎ de ascensiunea în termeni de putere şi privilegii a

elitei educate Tutsi, a decis sǎ-i înlocuiascǎ pe aceştia din structurile conducǎtoare cu membri Hutu.

Aceasta a dus bineînţeles la un val de violenţe fǎrǎ precedent în regiune, începând din 1961168

,

culminând cu asasinarea preşedintelui Hutu Juvenal Habyarimana şi cu represaliile împotriva Tutsi

ce au urmat între aprilie şi iule 1994, ce au lǎsat în urmǎ între 500.000 şi 1.000.000 de morţi, adicǎ

75% din totalul populaţiei Tutsi. În mod similar, în Burundi represaliile Tutsi împotriva Hutu sunt

deosebit de sângeroase, fǎrǎ însǎ a atinge violenţa extremǎ din Rwanda, dar suficient pentru a

accentua sǎrǎcia şi haosul şi a duce la regruparea populaţiei în teritoriu exclusiv pe baze etnice.

Aici în schimb, invers de cum s-a întâmplat în Rwanda, Tutsi s-a menţinut la putere pânǎ în 1993,

când Hutu au fost cei care au preluat puterea.

Seria de conflicte care au lovit cu atâta violenţǎ Africa Centralǎ şi care avea epicentrul în

Uganda a relevat utilizarea cu un deosebit succes a pârghiei reprezentate de populaţia Tutsi

prezentǎ în diferite proporţii în toate aceste state, minoritarǎ întotdeauna, dar de un dinamism şi

combativitate notorii. Puterile regionale s-au folosit de tensiunile etnico-rasiale existente aici

pentru a putea controla mai bine materiile prime.

Pe tot parcursul conflictului, acesta a cunoscut o pronunţatǎ participare regionalǎ. În

perioada ce a urmat masacrelor din 1961 de pildǎ, exilaţii Tutsi care plecaserǎ în ţǎrile vecine,

Republica Democratǎ Congo, Uganda şi Burundi169

, întreţineau cu îndârjire tulburǎrile. Iar dupǎ

succesul lui Museveni în Uganda170

, puternic sprijinit de Tutsi, tentativele de destabilizare au

devenit şi mai hotǎrâte. De cealaltǎ parte, aliat fidel al miliţiilor hutu refugiate pe teritoriul

Republicii Democrat Congo, ea însǎşi dominatǎ de triburile bantu, a fost Laurent Desire Kabila,

motiv pentru care armata Rwandezǎ condusǎ acum de victorioşii Tutsi vor sprijini rebeliunea

armatǎ a mioritarilor Tutsi de aici îndreptatǎ împotriva dictatorului congolez. Marile puteri nu au

fost nici ele strǎine de acest conflict, Africa Centralǎ fiind o mizǎ importantǎ atât pentru Statele

Unite şi Marea Britanie – care i-au susţinut pe Tutsi – cât şi pentru Franţa, care a partizanat cu

Hutu.

Genocidul a urmat cu stricteţe liniile de demarcare între cele douǎ populaţii, îmbrǎcând o

pronunţatǎ dimensiune rasialǎ. Într-adevǎr, propaganda Hutu se folosea cu prisosinţǎ de diferenţele

fizice dintre cele douǎ populaţii, într-un ziar local171

vorbindu-se chiar despre Hutu ca despre „o

rasǎ a zeilor”, chematǎ sǎ-i elimine o datǎ pentru totdeauna pe inferiorii Tutsi, total diferiţi ca şi

origine, veniţi în Rwanda ca şi cuceritori strǎini. S-au relansat mai vechile concepte ca „puritatea

rasialǎ”, pe care femeile Tutsi o puneau în pericol, utilizate fiind drept cai troieni meniţi a se

infiltra în rândurile Hutu, primejduindu-le astfel omogenitatea rasialǎ. Ca urmare, era considerat

168

când au fost înregistraţi peste 1.500.000 de morţi 169

care era în continuare în mâinile Tutsi şi tocmai de aceea avea raporturi foarte tensionate cu Rwanda 170

la rândul ei spaţiu de contact între populaţiile bantu şi cele hamite, nilote - Tutsi 171

pe nume Kangura

trǎdǎtor orice membru Hutu care se cǎsǎtorea, întreţinea relaţii sexuale ori angaja o femeie Tutsi,

altminteri consideratǎ mult mai atractivǎ şi dezirabilǎ172

. Campania de violuri, sclavie sexualǎ,

mutilǎri torturi, umilinţe publice şi alte denigrǎri sexuale ale cǎrei victime au fost femeile Tutsi, au

reprezentat un pas important în calea deconsruirii imaginii idealizate ale acestor femei anterior

vǎzute ca inaccesibile de cǎtre membrii Hutu. De asemenea, aceastǎ dimensiune a violenţelor, este

una tipicǎ pentru conflictele de tip rasial, unde dezumanizarea adversarului este incomparabil mai

mare decât în orice alt tip de conflict.

Un alt indiciu la fel de vizibil ca şi coloratura pielii folosit pentru a distinge grupurile

rasiale între ele este statura. Acesta a fost cazul în Rwanda şi Burundi, unde diferenţa de înǎlţime a

fost utilizatǎ pentru a distinge între Hutu, Tutsi şi Twa. Acest criteriu funcţioneazǎ mai bine în

Rwanda, unde sistemul rigid de caste împiedicǎ mariajul inter-rasial, decât în Burundi, unde

structura socialǎ este mai puţin strictǎ. În ambele cazuri diferenţa de înǎlţime a fost utilizatǎ drept

indiciu facil în fixarea ţintelor genocidului, atrocitǎţile atingând forme extreme în Rwanda, unde

unii membri Hutu i-au amputat pe Tutsi de la genunchi pentru a le reduce înǎlţimea.

Din punct de vedere al populaţiei, Uganda, locul de unde a început declanşarea ofensivei

Tutsi, este unul fragmentat, cu trei mari familii de populaţii: niloticii, sudanezii şi bantu.

Eterogenitatea aceasta a dat naştere la o succesiune de conflicte, lovituri de stat şi rǎzboaie civile

care i-au opus în mod tradiţional pe nilotici şi sudanezi celor din populaţiile bantu. În ciuda

acestora, Kampala are şanse mari de a deveni liderul regional al statelor ce fac parte de facto din

blocul Tutsi, reprezentat de Rwanda, Burundi şi provincia Kivu din estul Republicii Democrate

Congo.

„Ecouri ale pigmeilor”, o publicaţie trimestrialǎ congolezǎ despre drepturile omului

finanţatǎ din strǎinǎtate a publicat un articol cu titlul: „Mişcarea de Eliberare din Congo încearcǎ sǎ

distrugǎ dovezile canibalismului oamenilor sǎi asupra pigmeilor din Ituri.” Mişcarea de Eliberare

din Congo este poate cel mai puternic grup de rebeli din ţarǎ, al cǎrei şef este un om de afaceri pe

nume Jean-Pierre Bemba. În urma acordului de pace din Congo din 2002, el a devenit unul dintre

cei patru vicepreşedinţi ai unui guvern de tranziţie. La sfârşitul lui 2002, forţele rebele au lansat o

ofensivǎ deosebit de durǎ în pǎdurea Ituri, în urma cǎreia au rezultat mai multe oraşe devastate,

execuţii, violuri şi, dupǎ relatarea unor martori oculari, chiar acte de canibalism. Dupǎ cum

relateazǎ jurnaliştii de la National Geographic, într-o ediţie specialǎ despre Africa, în opinia multor

congolezi, „Pigmeii sunt subumani. Deci oricine poate sǎ-i mǎnânce.”

Aici, canibalismul este atât o practicǎ tribalǎ veche, cât şi un instrument modern de teroare”,

declara un responsabil cu drepturile omului din cadrul forţelor ONU de menţinere a pǎcii din

Congo. „Însǎ atacurile îndreptate împotriva pigmeilor sunt ceva nou. Teoria predominantǎ susţine

cǎ soldaţii îi mǎnâncǎ pentru a le absorbi puterile unice pe care le dǎ pǎdurea: vederea bunǎ, tehnici

de urmǎrire şi altele.”

Sudanul nu a scǎpat nici el clivajelor etnice şi rasiale care îi divizeazǎ teritoriul, respectiv

nordul arab şi musulman sudului locuit de bantu, creştini şi animişti. Adversarii Sudanului, mai

ales Etiopia, au ştiut întotdeauna sǎ se foloseascǎ de aceastǎ slǎbiciune internǎ reprezentatǎ de

rebeliunea din sud, care a purtat împotriva puterii din nord un rǎzboi civil responsabil de mai multe

sute de mii de morţi. Pe de altǎ parte, guvernului sudanez i se reproşeazǎ cǎ a bombardat

172

calitǎţi pentru care a plǎtit cu prisosinţǎ, dovadǎ fiind numǎrul ridicat de violuri la care au fost supuse: între 250.000

şi 500.000

numeroase ţinte civile din sud, inclusiv spitale şi biserici, precum şi cǎ a otrǎvit sursele de apǎ

potabilǎ. Mai mult decât atât, guvernul sudanez a întreprins acţiuni care au condus la resuscitarea

sclaviei şi a comerţului cu sclavi, în special din rândul populaţiei Dinka. Nu de puţine ori miliţiile

musulmane au însoţit trenurile militare care cǎlǎtoreau spre Wau, doar pentru a se întoarce cu

sclavi. Potrivit Raportorului Special ONU Gaspar Biro, tǎcerea şi inacţiunea nejustificate din

partea guvernului sudanez legat de aceastǎ chestiune, în condiţiile în care a fost pe larg informat

asupra problemei, nu fac decât sǎ probeze suportul tacit al practicii din partea guvernului de la

Khartoum.

Între statele africane, Sierra Leone se caracterizeazǎ prin aceea cǎ are o importantǎ

populaţie de urmaşi ai sclavilor eliberaţi, krios, care în timpul colonizǎrii bitanice au fost educaţi şi

au primit slujbe în serviciul public şi care se opun în mod tradiţional celorlalte etnii aflate în

interiorul ţǎrii. Odatǎ cu obţinerea independenţei, populaţia de culoare din interior a moştenit

dominarea economicǎ a acestor krios, dar şi profundele sentimente de ostilitate faţǎ de aceştia.

Republica Africa de Sud a fost pânǎ de curând sinonimǎ la nivel mondial cu politica sa de

rasism şi discriminare rasialǎ la scarǎ largǎ. Conflictele dintre albi şi negri nu erau o necunoscutǎ în

regiune, dar abia o datǎ cu instituirea oficialǎ a apartheidului în 1948 ele au atins trista dimensiune

care a adus faima nefastǎ a Africii de Sud, într-o vreme în care lumea postbelicǎ respingea cu mai

multǎ putere decât oricând argumentele superioritǎţii rasiale. În acel an, Partidul Naţional dominat

de ultra-conservatorii Afrikaners au câştigat alegerile, rǎmând la putere pânǎ în 1994. ideologia

care stǎtea la baza apartheidului şi dezvoltatǎ din totdeauna de populaţia afrkaans era aceea cǎ sunt

un popor ales, care trebuia sǎ-şi împlineascǎ destinul nealterat de celelalte rase, într-un fel de nouǎ

„ţarǎ a fǎgǎduinţei”. Împǎrtǎşirea luptei pentru constituirea unei patrii mult visate a fost şi cea care

a stat la baza intimei cooperǎri, inclusiv nucleare, dintre Africa de Sud şi Israel. În perioada

Rǎzboiului Rece de altfel, ambele ţǎri au fost boicotate de Adunarea Generalǎ ONU, care în

repetate rânduri a denunţat caracterul lor colonialist. Populaţia Africii de Sud a fost împǎrţitǎ în

patru grupuri rasiale dupǎ cum urmeazǎ: negri173

, metişi, asiatici şi albi, iar mǎsurile de segregare

au presupus bineînţeles separarea fizicǎ a membrilor acestor grupuri şi interzicerea cǎsǎtoriilor şi a

relaţiilor sexuale inter-rasiale. Scopul ultim al apartheidului era crearea unei majoritǎţi politice albe

permanente, prin crearea unui stat pentru negri şi probabil şi pentru metişi, care în ultimǎ instanţǎ

sǎ ducǎ la independenţǎ. Propaganda oficialǎ susţinea cǎ enclavele exclusive din care negrii nu

aveau voie sǎ iasǎ fǎrǎ permisiune nu reprezentau altceva decât un prim pas cǎtre crearea

respectivelor unitǎţi administrative autonome. În fapt însǎ, populaţia de culoare, care reprezenta

75% din total, ar fi primit o suprafaţǎ de doar 13% din teritoriu.

În timpul anilor - 80 tensiunea atinsese un punct culminant, guvernul de la Pretoria fiind

presat din douǎ direcţii. Pe de o parte de încercuirea comunistǎ174

, ai cǎror vectori erau Uniunea

Sovieticǎ şi Cuba, care beneficiau şi de susţinerea Zambiei, Tanzaniei, Angolei, Mozambicului şi

Zimbabwe. Pe de altǎ parte, negrii începeau sǎ se organizeze din ce în ce mai hotǎrât împotriva

autoritǎţii guvernamentale, lansând o serie de rǎscoale rasiale, cum au fost cele de la Soweto din

1976. Aceasta se adǎuga realitǎţilor demografice în schimbare radicalǎ faţǎ de perioada când se

instituise apartheidul: dacǎ atunci existau şapte milioane de negri la 4 milioane de albi, pe vremea

173

împǎrţiţi la rândul lor în zece grupuri etnice diferite 174

Pe de altǎ parte însǎ, tocmai încercuirea sovieticǎ a fost cea care a menţinut guvernul Sud-African la putere, acest

stat putând oricând juca un rol geostrategic major pentru dispozitivul Occidental ameninţat de comunism.

preşedintelui De Klerk, negrii ajunseserǎ deja la aproximativ 30 de milioane, creştere ce devansa

de câteva ori pe cea a albilor.

Nici astǎzi, la mai bine de un deceniu dupǎ ce puterea a ajuns în mâinile populaţiei de

culoare majoritare, disparitǎţile economice şi sociale dintre aceştia şi albi nu au dispǎrut, fiind

vizibile în toate domeniile vieţii. De asemenea, atitudinea populaţiei de culoare faţǎ de albii

Afrikaners, s-a schimbat prea puţin, chiar şi dupǎ schimbarea de putere la nivel înalt, ei fiind în

continuare vǎzuţi drept inamici istorici, tradiţionali.

În Zimbabwe, ţarǎ care se aseamǎnǎ în multe privinţe cu Africa de Sud, în special în

privinţa apartheidului175

, rasismul populaţiei de culoare se îndreaptǎ din ce în ce mai mult

împotriva populaţiei albe de aici, mult mai bogate şi totodatǎ posesoare de pǎmânt. Într-adevǎr,

5.000 de mari ferme aparţinând exclusiv populaţiei albe deţin cel puţin o treime din toatǎ suprafaţa

agricolǎ a ţǎrii. Un mare numǎr de fermieri albi s-au stabilit aici dupǎ 1900, numǎrul lor ridicându-

se, în 1965, la 250.000, procent semnificativ dintr-o populaţie totalǎ de 2.500.000. chiar şi mai

târziu, în mod surprinzǎtor poate, minoritatea albǎ a ales în mod masiv sǎ rǎmânǎ în ţarǎ decât sǎ

emigreze.

Dupǎ 1995, economia ţǎrii a început sǎ dea semne de stagnare, ceea ce a dus la sporirea

tensiunilor sociale din ţarǎ. În 1998, preşedintele Robert Mugabe reia proiectele de reformǎ agrarǎ

care stau la baza coflictelor rasiale ce ameninţǎ însǎşi structura statalǎ.

Pentru prima datǎ în istoria sa, Zimbabwe a ales sǎ intervinǎ militar în afara graniţelor sale,

în octombrie 1998 intervenind în rǎzboiul civil din R.D.Congo, alǎturi de Angola, sprijinindu-l pe

dictatorul Laurent-Desire Kabila. Printre explicaţiile ce pot fi gǎsite acestei intervenţii armate se

pot numǎra dorinţa mai veche de distanţare faţǎ de tutela apǎsǎtoare a Africii de Sud, sau teama de

a nu-şi vedea recuperaţi banii datoraţi de Kabila pentru materialele de rǎzboi cumpǎrate. Dar,

pentru unii geopoliticieni176

, intrevenţia a mai avut încǎ o mizǎ, care ţinea de geopolitica intrenǎ:

gǎsirea unui inamic comun, care sǎ abatǎ atenţia şi sǎ sporeascǎ şansele de reconciliere dintre

populaţia matabele care se revoltase împotriva etniei dominante shona.

În condiţiile scǎderii dramatice a popularitǎţii preşedintelui şi a scǎderii drastice a

indicatorilor economici177

, Robert Mugabe lanseazǎ, la începutul anului 2000 o ofensivǎ militarǎ

de ocupare a fermelor aflate sub controlul albilor, ofensivǎ ai cǎror vectori au fost veteranii

rǎzboiului de independenţǎ. Faptul cǎ intervenţia lui Mugabe nu a fost una izolatǎ, ci a beneficiat

de sprijinul larg al populaţiei de culoare este pe deplin confirmat de succesul obţinut de preşedinte

şi partidul sǎu178

la alegerile din iunie 2000.

Asia şi Oceania

Un curent de tip panist îşi face simţitǎ prezenţa în unele regiuni din sud-estul Asiei: pan-

asiatismul. În virtutea unor caracteristici comune, spiritul de solidaritate şi cooperare, sensibilitate

sporitǎ, un mai redus grad de materialism, ei vor sǎ scape de dominarea albilor aroganţi. În aceastǎ

175

Instituitǎ de guvernul rasist condus de Jan Douglas Smith (1964-1979), sprijiit de Frontul Rhodesian – partidul

minoritǎţii albe 176

Chauprade, Aymeric; Thual, Francois – „Dicţionar de Geopoliticǎ” – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003 177

50% din populaţie fiind afectatǎ de şomaj 178

ZANU – Uniunea Naţionalǎ Africanǎ Zimbabwe

linie de idei se înscrie Shintaro Ishihara, care în lucrarea “Japan that Can Say No” susţine cǎ

prejudecǎţile americane împotriva rasei galbene ar fi la originea disputelor economice.

În timpul celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, propaganda japonezǎ fǎcea cunoscute

povestirile despre linşaje, segregǎri şi discriminǎri în armata americanǎ şi despre revoltele rasiale

din Detroit, Philadelphia şi alte oraşe americane, efectele acestei propagande fiin potenţate şi de

tristele experienţe inter-rasiale din regiune. Era normal ca în aceste condiţii sǎ se considere cǎ dacǎ

americanii, iar nu ei, japonezii, ar fi câştigat rǎzboiul, discriminǎri rasiale similare ar fi avut loc şi

în Asia. În egalǎ mǎsurǎ ca şi germanii, japonezii din al doilea rǎzboi mondial gândeau în termeni

de ierarhizare socialǎ, dar spre deosebire de europeni, aplicau aceastǎ ierarhizare pe tǎrâm sexual, o

femeie coreeanǎ oligatǎ sǎ se prostitueze valorând mai mult decât o filipinezǎ obligatǎ la aceeaşi

practicǎ. Şi astǎzi în Japonia activeazǎ partide similare celor neo-naziste din Statele Unite, ca de

pildǎ Partidul naţional-socialist al muncitorilor japonezi şi al bunǎstǎrii.

Prima populaţie agrarǎ indianǎ, dravidienii, a alungat populaţia preagrarǎ, care avea

pregnante influenţe negoide. Aceastǎ populaţie s-a retras parţial cǎtre nord – Nepal, parţial cǎtre

sud, sau s-a pǎstrat în locuri mai puţin accesibile, aşa cum a fǎcut-o populaţia negritos. Nǎvǎlirea

arienilor179

i-a determinat pe vechii indieni dravidieni sǎ se retragǎ în sud, impunându-le totodatǎ

divizarea în patru nivele specifice unei societǎţi tipice de cucerire şi dominare bazate pe caste:

brahmani, ksatriya, vaisya şi sudra. Vechiul cuvânt pentru castǎ, “varna”, respectiv “culoare”,

trimite la funcţia sa originarǎ de discriminare între aristocraţia cuceritoare nobilǎ şi cu pielea

deschisǎ la culoare180

şi supuşii cu pielea închisǎ la culoare care s-au retras parţial înspre sud aşa

cum au fǎcut dravidienii, fondând astfel antagonismul istoric dintre nordul şi sudul Indiei. La

nivelul cel mai de jos se situau paria, care nu aveau nici mǎcar statutul de oameni. Cel ce îndrǎznea

sǎ pǎrǎseascǎ locul prestabilit într-o castǎ inferioarǎ în acestǎ viaţǎ era ameninţat cǎ în viaţa

urmǎtoare va fi aruncat într-un nivel de evoluţie inferior. În timpul anumitor domnii, populaţia

anterioarǎ, “sǎlbaticǎ şi barbarǎ”, nu era consideratǎ ca ţinând de umanitate, ci ca demoni, sau chiar

maimuţe împotriva cǎrora luptau oamenii luminii, arienii. Mai târziu ei au putut intra sub formǎ de

triburi în societatea indianǎ, însǎ numai în castele inferioare, fǎrǎ a beneficia de drepturi sociale sau

pollitice egale.

Sudras, casta cea mai de jos, este şi cea mai numeroasǎ, fiind constituitǎ din 50% din

populaţia totalǎ a Indiei de peste un miliard de locuitori. Sarcinile reţinute în seama Sudras sunt sǎ

serveascǎ celorlalte trei caste. Ei au fost stigmatizaţi de-a lungul timpului, obligaţi sǎ îndeplineascǎ

munci casnice, de servitori şi alte îndatoriri similare care i-au împiedicat sǎ asceadǎ la pǎturile

superioare ale societǎţii.

Dar mai existǎ totuşi un grup care este ierarhic inferior acestor Sudras, ba chiar în afara

sistemului de caste: este vorba de populaţia pre-arianǎ Dalit181

, care constituie aproximativ 16%

din populaţia totalǎ a Indiei, adicǎ acelaşi procent ca cel al primelor trei caste însumate şi sunt de

fapt anteriorii paria. Upanişadele nu se referǎ la acest grup uman, considerat în mod tradiţional a fi

impur şi subuman. Ei sunt obligaţi sǎ îndeplineascǎ muncile cele mai înjositoare: gunoieri, sǎ

întreţinǎ sistemul de canalizare, sǎ cureţe toalete, sǎ se ocupe de animalele moarte, sǎ lucreze cu

pieile de animale şi alte asemenea. Dintotdeauna lor li s-a interzis accesul la templele hinduse, sǎ

179

Pe la 1500 î.Hr. 180

arian însemna nobil 181

Numele acesta a apǎrut prin 1970, la propunerea Panterelor Dalit.

bea apǎ din fântânile pe care de multe ori chiar ei le-au construit, sǎ nu circule pe drumurile publice

în timpul zilei, casele lor trebuiau sǎ fie în afara oraşelor, iar dacǎ li se dǎdea voie sǎ poarte haine,

acestea trebuiau sǎ fie murdare.

Constituţia indianǎ din 1949 a încercat sǎ le îmbunǎtǎţeascǎ cât de cât soarta, fixând un

anumit numǎr de locuri de muncǎ în serviciul public şi guvernamental, precum şi locuri garantate

în sistemul educaţional. Cu toate acestea, ideea cǎ populaţia Dalit constituie una biologic inferioarǎ

nu a dispǎrut la nivel societal, discriminarea continuând ca şi înainte, fǎcând ca rata lor de

alfabetizare sǎ fie de doar 21% iar peste 50% sǎ trǎiascǎ sub pragul de sǎrǎcie. E adevǎrat,

guvernul indial a construit case pentru aceastǎ populaţie defavorizatǎ, dar puţini ştiu cǎ amplasarea

respectivelor case este în cele mai defavorizate zone, în care nimeni altcineva nu s-ar fi stabilit, ca

de pildǎ în apropierea canalelor de scurgere deschise ce deservesc oraşele.

În mod neaşteptat poate, globalizarea nu a ocolit populaţia Dalit care se luptǎ astǎzi din

greu pentru a-şi îmbunǎtǎţi statutul. Astfel, mesajele liderilor afro-americani de notorietate

mondialǎ182

au ajuns şi aici, fiind preluate şi repetate de conducǎtorii Dalit. De asemenea, au

preluat de pe continentul american o parte din formele de organizare a luptei, cum ar fi

parafrazarea „Panterelor Negre” din Statele Unite, devenite pe tǎrâm indian „Panterele Dalit”.

Dar cazul populaţiei Dalit nu este singurul tip de conflict rasial care se manifestǎ în India.

Nord-estul statului, locuit de populaţii amestecate: tibeto-birmaneze, nepaleze, bengaleze de religii

variate – buduşti, hinduşi, islamici, creştini este un spaţiu extrem de exploziv, cu atât mai mult cu

cât asistǎm la o instalare masivǎ a populaţiilor venite din Bengalul Indian sau din Bangladesh. De-a

lungul timpului, vecinii cu intenţii ostile şi în special China s-au folosit de revendicǎrile tribale din

aceastǎ regiune pentru a slǎbi guvernul de la New Delhi. De fiecare datǎ când criza devenea prea

violentǎ, guvernul rǎspundea prin crearea de state federale, existând astǎzi şapte state care cuprind

împreunǎ 30 de milioane de locuitori. De asemenea, sunt notorii conflictele care îi opun pe

majoritarii indo-europeni tamililor de origine dravidianǎ.

Un alt caz interesant este cel al populaţiei Sikh din Punjabul in

- 80. Violenţele au opus

forţele de ordine indiene populaţiei Sikh, care revendicǎ un stat autonom, Khalistan. Şi în cazul lor

conflictul a cǎpǎtat dimensiuni internaţionale, odatǎ ce Pakistabul a ales sǎ-şi slǎbeascǎ adversarul

tradiţional prin instrumentarea conflictului şi sprijinirea populaţiei Sikh. Existǎ o suitǎ de grupǎri

religioase radicale, atât musulmane cât şi mai ales hinduse183

, care în repetate rânduri, pentru a

atrege mai mulţi adepţi, a-şi întǎri şi a-şi face mai bine auzit mesajul, au apelat la trimiteri rasiste.

Conflictele rasiale din Sri Lanka îi opun pe tamilii dravidieni de care vorbeam mai sus

singhalezilor majoritari184

de sorginte indo-europeanǎ, lǎsând în urmǎ cel puţin 63.000 de victime.

Mǎsurile guvernamentale care vizau construirea unei identitǎţi naţionale au cuprinsdecretarea

ainghalezei ca limbǎ de stat şi a budismului ca religie oficialǎ185

. În fruntea opoziţiei tamile s-au

situat „Tigrii Eliberǎrii din Tamil Eelam”, organizaţie ce doreşte crearea unui stat tamil

independent în nord-estul insulei.

Sri Lanka este exemplul perfect de ilustrare atât a conflictelor rasiale, cât şi a celor etnice.

Conflictul dintre singhalezi şi tamili este în egalǎ mǎsurǎ rasial şi etnic, fiind destul de dificil a

182

Cum este de pildǎ mesajul lui Martin Luther King Jr.: “We shall overcome!” 183

ca de pildǎ Vishva Hindu Parishad sau Sangh Parivar 184

74% faţǎ de numai 18% câţi sunt tamilii 185

spre marea nemulţumire a tamililor hinduşi

decide care faţetǎ prevaleazǎ. Un lucru este sigur: îmbracǎ forme extrem de dure, militarizate,

studiate cu grijǎ186

şi nu se întrevede nici un sfârşit al violenţelor în viitorul apropiat. Acest fapt

confirmǎ graniţele de netrecut pe care le presupune orice conflict rasial, imposibilitatea depǎşirii

acestor linii, uşurinţa cu care este reperat adversarul, elemente care toate contribuie la acutizarea

conflictului.

Dimensiunea religioasǎ a conflictului este mult mai redusǎ decât s-ar putea crede la o primǎ

privire. Dacǎ acest conflict ar fi fost unul religios, aşa cum ar susţine Huntington, ne-am aştepta ca

în cazul Tigrilor Tamili, acolo este concentrat vectorul violenţei, fanatismul religios sǎ fie la cote

maxime. În schimb, în rândul Tigrilor Negri, în chiar epicentrul violenţei, frapeazǎ calculul rece,

studierea atentǎ, calculatǎ, a problemei şi a cǎilor prin care sinucigaşii pot fi mai eficienţi. Ultimele

teorii care trateazǎ modul de purtare a conflictelor asimetrice sunt minuţios studiate şi aplicate

dupǎ o reţetǎ în care imboldurile şi promisiunile religioase prezente din plin în cazul teroriştilor

musulmani lipsesc.

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Extent_of_territorial_control_in_sri_lanka.png

186

Tigrii Negri Tamili de pildǎ sunt consideraţi cei mai eficienţi kamikaze din lume, iar strategia lor e conformǎ cu

ultimele teorii din domeniul conflictelor asimetrice.

Cu certitudine, cauzele şi istoricul conflictului sunt deosebit de complexe, neputând în nici

un caz fi reduse la o singurǎ cauzǎ, fie ea rasialǎ, religioasǎ, lingvisticǎ ori economicǎ. Însǎ

anvergura pe care au cǎpǎtat-o violenţele, cerbicia, înverşunarea combatanţilor187

sunt potenţate din

plin de sentimentul combatanţilor din ambele tabere cǎ cei agresaţi sunt diferiţi, fac parte din alt

grup, aratǎ altfel, sunt „Ceilalţi”, eventual chiar mai puţin oameni.

În acelaşi timp, Sri Lanka a fost martorǎ a unor conflicte etnice tipice, având în centru o

populaţie de tamili adusǎ de colonizatorii britanici din India în secolul al XIX-lea, pentru a

îndeplini muncǎ forţatǎ. Situatǎ în centrul insulei şi ocu -

-

40, pânǎ la repetatele încercǎri de expulzare. Ei se autopercep şi sunt percepuţi de tamilii din

nord şi din est drept o comunitate separatǎ. Aici ne aflǎm în prezenţa unor graniţe etnice care îi

separǎ pe tamilii din centru de ceilalţi tamili. Cultura şi religia tamililor centrali, deşi hinduşi şi ei,

diferǎ în mod semnificativ de cea a celorlalţi. La fel şi limba este diferitǎ de cea vorbitǎ în oricare

altǎ regiune din Sri Lanka. Toate acestea sunt suficiente pentru a trasa bariere etnice greu de trecut

între cele douǎ comunitǎţi de tamili. Greu, dar nu imposibil, aşa cum e cazul între singhalezi şi

tamili. În ultimii ani se remarcǎ un proces de asimilare, de aducere la un numitor comun a religiei,

culturii şi limbii, într-un cuvânt o tendinţǎ de creare a unei identitǎţi comune. Ceea ce a dus la

accelerarea acestui proces a fost tocmai conflictul cu adevǎrat important care macinǎ insula, cel

dintre singhalezi şi tamili, conflict ce a catalizat eforturile de apropiere împotiva inamicului comun.

Astfel, beneficiind de sprijinul tamililor din nord şi est, cei centrali au primit drept de cetǎţenie,

identificându-se în schimb cu aceştia din urmǎ cu ocazia ultimelor recensǎminte.

Iatǎ aşadar cât de insignifiante sunt conflictele etnice dintre douǎ populaţii şi cât de repede

dispar ele atunci când acestea sunt confuntate cu o a treia populaţie, perceputǎ ca fiind diferitǎ din

punct de vedere rasial. Ba mai mult, nu numai cǎ tensiunile etnice dispar, ci chiar întreg procesul

de construire a unei identitǎţi comune este mult facilitat. Acest fapt este pe deplin confirmat şi în

Statele Unite, unde graniţele etnice care separau diferitele comunitǎţi irlandeze, italiene etc

dipǎreau imediat ce ameninţarea era perceputǎ din partea unei populaţii rasial diferite, cum ar fi cea

de culoare.

În ceea ce priveşte participare internaţionalǎ în acest conflict, India a fost direct interesatǎ

de evoluţia evenimentelor, fiind vorba de un conflict la marginea graniţelor sale, care ar fi putut

periclita stabilitatea ei internǎ şi statutul de putere regionalǎ. Triunghiul conflictului se prezenta în

linii mari în felul urmǎtor: forţele guvernamentale singhaleze, indo-europene şi budiste, tamilii

dravidieni şi hinduşi, precum şi indienii majoritar indo-arieni şi hinduşi. Potrivit raţionamentului

lui Huntington, ecuaţia ar fi fost una cât se poate de simplǎ: India ar fi trebuit sǎ-i ajute

necondiţionat pe tamili, în virtutea identitǎţii religioase. Aşa s-a şi întâmplat de altfel în prima parte

a conflictului, dar din cu totul alt motiv, respectiv din cauza presiunii tamililor din statul indian

Tamil Nadu şi a temerii guvernului de tendinţele centrifuge ale acestui stat dacǎ nu s-ar fi implicat

mai activ pentru rezolvarea conflictului în favoarea tamililor. Mai mult, cei care au cerut

intervenţia forţelor indiene nu au fost, dupǎ cum ar fi fost de aşteptat, tamilii, ci tocmai guvernul

singhalez, care se temea de raecţia extremiştilor din sud. India a trimis în insulǎ un corp militar

187

Aproximativ 240 de atacuri sinucigaşe pânǎ în prezent fiind o bunǎ dovadǎ în acest sens

format ad-hoc, Forţele Indiene de Menţinere a Pǎcii, dar a fost în mod surprinzǎtor întâmpinatǎ de

rezistenţǎ din partea ambelor tabere, atacatǎ din ambele direcţii, atât din partea radicalilor

singhalezi, dar şi din partea tamililor.

Guvernul singhalez, cunoscând prea bine faptul cǎ, din cauza situaţiei interne precare a

Indiei, aceasta nu ar putea interveni în conflict de partea sa, şi temându-se totodatǎ de rebelii din

sud care nu doreau intervenţii strǎine pe teritoriul lor, a cerut trupelor indiene sǎ se retragǎ din ţarǎ.

Evoluţia ulterioarǎ a conflictului sfideazǎ întru totul ecuaţia religioasǎ huntingtonianǎ.

Astfel, guvernul a negociat în secret o încetare a focului cu Tigrii Tamili, ba chiar le-a oferit

acestora muniţie şi armament pentru a se opune indienilor. Armata indianǎ, care potrivit identitǎţii

religioase, a presiunilor politice venite mai ales din direcţia statului Tamil Nadu şi a imperativelor

geopoliticii interne, ar fi trebuit sǎ-i susţinǎ pe tamili, a ajuns la lupte deschise extrem de dure cu

aceştia din urmǎ, soldate cu retragere indienilor în martie 1990. în timpul confruntǎrilor cu tamilii,

trupele indiene au ucis 6.000 dintre aceştia, au violat numeroase femei şi au ajuns chiar la torturi

abominabile. Suportul din partea Indiei a dispǎrut în totalitate dupǎ ce primul ministru indian Rajiv

Gandhi a fost asasinat de o femeie kamikaze care fǎcea parte din Tigrii Negri, victimǎ a

atrocitǎţilor forţelor indiene. De atunci, India a renunţat sǎ se mai implice în conflict, rǎmânând un

simplu observator şi un adversar declarat al Tigrilor Tamili. În ciuda tratativelor de pace şi

încercǎrilor de mediere internaţionale188

, în urmǎ cu doar douǎ luni, în decembrie 2005, violenţele

soldate cu cel puţin 200 de morţi au confirmat încǎ o datǎ faptul cǎ procesul de pace este la fel de

iluzoriu precum era şi în urmǎ cu 15 ani, datǎ la care a intervenit India.

Ar fi o greşealǎ sǎ se creadǎ cǎ la baza conflictelor care opun douǎ populaţii din grupuri

rasiale diferite stǎ un singur criteriu, respectiv rasa. Ca orice tezǎ monistǎ, o asemenea teorie ar fi

înşelǎtoare. Dar nu se poate nega faptul cǎ argumentul rasial cântǎreşte greu, mult mai greu decât

se crede în general. A face abstracţie de o asemenea dimensiune a conflictului este o eroare gravǎ,

ale cǎrei repercusiuni sunt greu de imaginat.

Una dintre particularitǎţile dimensiunii rasiale ale conflictelor este aceea cǎ semanifestǎ în

condiţii de proximitate, cǎpǎtând o anvergurǎ direct proporţionalǎ cu apropierea dintre diferitele

grupuri umane ce se percep a fi rasial diferite. În cazul Indiei de pildǎ, s-a vǎzut cum toate

imperativele cereau intervenţia de partea tamililor, toate indiciile mergeau cǎtre aceastǎ direcţie. Iar

ajutorul nu a întârziat sǎ aparǎ. Paraşutat189

. Prin fonduri. Într-un cuvânt, de la distanţǎ. De îndatǎ

însǎ ce trupele indiene au venit pe insulǎ, distanţa fenotipicǎ dintre cele douǎ grupuri a fost imediat

simţitǎ, nemaidurând mult pânǎ când lucrurile au ieşit de sub control. Din acel moment, nu a mai

contat pentru indieni scopul pentru care au fost trimişi în regiune, tamilii au uitat care erau

adevǎraţii duşmani, iar amândouǎ formaţiunile au ignorat identitatea religioasǎ comunǎ. Rǎmǎsese

numai diferenţa fizicǎ, concretǎ, bologicǎ, în final rasialǎ.

Nici Cambodgia nu scapǎ de conflicte rasiale, pe mǎsurǎ ce sentimentul anti-vietnamez

devine din ce în ce mai pronunţat. Ei nu pot uita cele 1.600.000 de victime ale armatei vietnameze

intrate în Cambodgia pentru a-i înfrânge pe khmerii roşii. Vietnamul a instalat aici colonişti în

partea vesticǎ pentru a-şi întǎri dominarea asupra Cambodgiei, determinând ca mişcǎrile armate de

opoziţie, respectiv khmerii roşii, rezistenţa neutralistǎ şi rezistenţa sihanukistǎ sǎ se retragǎ spre est,

la graniţa cu Thailanda. Încǎ o datǎ diferitele populaţii care trǎiau în Cambodgia au

188

în care Norvegia a avut un rol deosebit de activ 189

pachete cu mâncare paraşutate în 1987, de cǎtre Forţele Aeriene Indiene în Jaffna

reprezentatinstrumente pentru puterile regionale care doreau sǎ manipulez conflictele în direcţia

doritǎ de ele. Uniunea Sovieticǎ îşi baza astfel strategia pe minoritatea vietnamezǎ care azi

reprezintǎ 5% din populaţie, în vreme ce China se sprijinea pe larga majoritate de 90% a khmerilor.

Nici astǎzi controlul Vietnamului asupra Cambodgiei nu s-a diminuat, spre marea nemulţumire a

khmerilor şi simultan cu relativul dezinteres al Chinei în aceastǎ problemǎ, odatǎ ce ultimele trupe

combatante ale khmerilor roşii au încetat lupta la finele anului 1998190

.

Deşi Constituţia din 1954 declara China drept un stat unificat, multinaţional, fiind interzise

oficial orice manifestări discriminatorii, politica de stat s-a îndreptat către integrarea minorităţilor

în majoritatea Han, prin asimilare graduală. Relaţiile cu minorităţile au fost tensionate datorită

atitudinilor tradiţionale Han de superioritate culturală, criticate de autorităţi drept şovinism de tip

Han. Cu toate acestea minorităţile au primit dreptul la autodeterminare, fiind introduse în sistemul

politic şi administrativ, în mod reprezentativ, cu precizarea că statul chinez îşi menţine dreptul de a

recunoaşte un grup etnic drept minoritate naţională.. In 1980, minorităţile au fost exceptate de la

regula numărului de copii per familie. In ciuda situaţiei favorabile, minorităţile din China trăiesc

relativ separate de populaţia majoritară cu care are contacte sporadice, de regulă raporturi de

muncă, în zonele populate de minorităţi.

Cu un val de opoziţie ce îmbracǎ forme rasiste s-a confruntat populaţia chinezǎ în ultimii

ani, în ţǎri ce nu se opuneau în mod tradiţional Chinei. În Indonezia de pildǎ, violenţele au vizat

populaţia chinezǎ consideratǎ responsabilǎ pentru problemele economice cu care se confruntǎ ţara

în ultimii ani, cum a fost cazul revoltelor antichinezeşti din 1998191

, în cursul cǎrora şi-au pierdut

viaţa 1217 persoane. Pe plan intern, puterea politicǎ este controlatǎ de javanezi, ce reprezintǎ 45%

din totalul populaţiei, iar cea economicǎ de chinezii care deşi reprezintǎ doar 4% din populaţie,

controleazǎ peste 75% din bogǎţia naţionalǎ. Conflictul nu se rezumǎ doar la chinezi, opunând în

egalǎ mǎsurǎ pe javanezii majoritari sudanezilor (14%), madurezilor (7,5%) şi

malaiezienilor(7,5%), care cu toţii luptǎ pentru înlǎturarea hegemoniei javaneze192

şi înlocuirea

acesteia cu un pluricentrism. Într-adevǎr, tendinţe separatiste se manifestǎ acut în provincia Aceh

din nord-estul Sumaterei, Papua Occidentalǎ – provincia Irian Jaya, sau în insulele Molucce.

De asemenea, în Malaysia pânǎ în 2003 au fost în vigoare legi discriminatorii care limitau

accesul la studii superioare cetǎţenilor de origine chinezǎ193

, precum şi multe altele menite a

prezerva privilegiile malaiezienilor. Aceste tensiuni opun malaiezienii deţinǎtori ai puterii politice

chinezilor în mâinile cǎrora se aflǎ economia fǎcând ca problema majorǎ a geopoliticii malaysiene

sǎ fie una internǎ, respectiv menţinerea unitǎţii naţionale.

Chiar şi în paşnica Noua Zeelandǎ, iluzia unei societǎţi unite începe sǎ se destrame, pe

mǎsurǎ ce activismul politic al populaţiei Maori creşte şi se diversificǎ, o datǎ cu cerinţele lor de

auto-guvernare. Ei nu se declarǎ satisfǎcuţi cu o politicǎ multiculturalǎ care, spun ei, ar fi un bun

scut pentru a nu face nimic, cerând în schimb o strategie care sǎ promoveze bicukturalismul,

190

dupǎ ce în aprilie acelaşi an liderul lor, Pol Pot decedase. 191

pe fundalul crizei economice care a zguduit întreaga Asie 192

Furnivall în lucrarea sa din 1968 „Politica şi practica colonialǎ”, nota: „În Birmania, ca şi în Java, probabil cǎ

primul lucru care îl izbeşte pe vizitator este conglomeratul de popoare – europeni, chinezi, indieni şi nativi. Este un

conglomerat în cel mai strict sens al cuvântului, deoarece ei se amestecǎ, dar nu se combinǎ. Fiecare grup îşi are religia

proprie, cultura proprie, ideile şi modurile proprii de a trǎi. Ca indivizi, ei se întâlnesc, dar numai la piaţǎ, cumpǎrând

şi vânzând. Este o societate pluralistǎ, cu diverse secţiuni ale comunitǎţii trǎind alǎturi dar separat, în cadrul aceleiaşi

unitǎţi politice. Chiar şi în sfera economicǎ existǎ o diviziune a muncii pe considerente rasiale.” 193

în proporţie de 32% din totalul populaţiei

mergând pânǎ la instituirea a douǎ sisteme juridice diferite. De asemenea, potrivit unui studiu din

2003 al Comisiei pentru Drepturile Omului arǎta cǎ peste 70% dintre neo-zeelandezi cred cǎ

asiaticii sunt profund discriminaţi în Noua Zeelandǎ.

Australia a avut şi ea un trecut extrem de rasist, de tip apartheid, aborigenii fiind în mod

constant victime ale abuzurilor şi discriminǎrilor rasiale ale majoritarilor care au dus la unele dintre

cele mai mari rate ale sinuciderilor din lume în rândul tinerilor aborigeni. Potrivit studiilor recente

ale Profesorului D J Mulvaney de la Universitatea din Sydney, în 1788, aborigenii erau în numǎr de

750.000, ceea ce înseamnǎ cǎ peste 600.000 au murit ca urmare a colonizǎrii Australiei de cǎtre

albi pânǎ în 1920194

. Aborigenii nu vor primi drept de vot decât în 1949, dobândind abia în 1967

cetǎţenia australianǎ deplinǎ. Abia pe data de 22 decembrie 1993 aborigenii australieni au câştigat

dreptul la pǎmânt. Legea Titlurilor de Proprietate a trecut prin Parlamentul Federal, noul act

recunoscând cǎ aborigenii au drepturi la teritoriile luate de la ei de cǎtre coloniştii europeni195

.

Australia este singurul stat dezvoltat din lume care al cǎrui guvern sǎ fi fost condamnat ca fiind

rasist de cǎtre Comitetul Naţiunilor Unite asupra Eliminǎrii Discriminǎrii Rasiale.

Existǎ astǎzi în Australia grupuri politice cum ar fi “One Nation”, care susţin în mod

deschis restricţiile rasiale în cadrul imigrǎrii. Dacǎ în trecut ţinta atacurilor erau asiaticii din est sau

sud-est, astǎzi arabii sunt cei vizaţi.

Revoltele rasiale contemporane care au cunoscut cea mai mare anvergurǎ pe continentul

australian au fost cele care au început pe 11 decembrie 2005 în Sydney, pentru a se finaliza abia pe

15 decembrie. Totul a început cu un protest a 5000 de albi împotriva libanezilor, acuzaţi cǎ ar fi

atacat şi intimidat membri ai populaţiei albe din zona plajei Cronulla. Totul a degenerat în

momentul în care mulţimea a început sǎ urmǎreascǎ şi sǎ-i atace pe aceşti libanezi pretutindeni i-ar

fi reperat. În nopţile urmǎtoare, populaţia libanezǎ a ripostat violent, ducând inevitabil la

ascensiunea violenţelor, poliţia fiind forţatǎ sǎ închidǎ plajele de la Wellongong la Newcastle, fapt

fǎrǎ precedent.

Organizaţiile neo-naziste au avut un rol deosebit în potenţarea violenţelor, cel puţin trei

fiind implicate în mod direct: “Australia First Party”, “Blood and Honour196

” şi “Patriotic Youth

League”, aceasta din urmǎ având legǎturi internaţionale extinse cu Volksfrontul german, cu

Partidul Naţional Btitanic şi cu Frontul Naţional din Noua Zeelandǎ.

Pentru un mare numǎr de facţiuni extremiste din Orientul Mijlociu, resentimentele faţǎ de

poplitica Statelor Unite, Israelului şi altor state europene a îmbrǎcat forme într-atât de acerbe, încât

tot ceeac ce este occidental este dispreţuit şi chiar urât. Trǎsǎturile fizice disticte cu care pot fi cu

uşurinţǎ fi identificaţi aceştia duc la recrudescenţa extrem de rapidǎ şi facilǎ a rasismului. Atacurile

de la 11 septembrie a dus la paroxism tensiunea rasialǎ dintre arabi şi occidentali, fiind înregistrate

victime din rândul ambelor tabere, mergând pânǎ la distrugerea unor simboluri esenţiale culturii lor,

de la moschei la sedii UNICEF sau alte clǎdiri aparţinând ONU.

În cazul conflictului israelo-palestinian, conflictul este perceput de anumte grupuri şi

facţiuni la o asemenea intensitate, încât tinde sǎ se identifice cu un conflict rasial.

194

Astǎzi trǎiesc 353.000 de aborigeni în Australia. 195

10% din suprafaţa Australiei poate fi afectatǎ de aceastǎ lege 196

trimiterea la deviza SS este manifestǎ

IX. Concluzii

Rasismul poate fi întâlnit pretutindeni pe glob, indiferent de religia, statutul ori motivaţia

socialǎ, gradul de inteligenţǎ sau de nivelul cultural al populaţiei care îl propagǎ, şi chiar indiferent

de rasǎ.

Diferenţele fenotipice pe care le asociem cu diferite rase sunt fapte de necontestat, elemente

fizice, palpabile. Şi oricât de mult s-ar discuta pe marginea validitǎţii ştiinţifice a acestui concept,

faptul în sine, diferenţa dintre negru şi alb, continuǎ sǎ producǎ efecte. Dar odatǎ ajunşi la

concluzia cǎ rasa nu este un fapt biologic, ci un produs cultural, ar trebui luat în considerare şi

modul în care funcţioneazǎ Privirea, respectiv modul în care societatea în care trǎim ne învaţǎ sǎ

privim un obiect, chiar mai înainte de a intra propriu-zis în contact cu acesta, şi cum ar putea fi ea

educatǎ.

Rasa se referǎ la aspectul exterior al individului, dar pielea însǎşi este expresia a ceva mult

mai profund, simbolizând diferenţe pe care nu le putem fixa, ci le putem doar intui cǎ existǎ sau ar

trebui sǎ existe. În acest caz Privirea de care vorbesc antropologii declanşeazǎ totul, cǎci toate

celelalte elemente se dovedesc a fi insuficiente, lǎsând astfel loc imaginaţiei sǎ descopere raţiunile

ce lipsesc.

Concepţia nazistǎ cu privire la infiltrarea evreilor în rândul lor, de care vorbea Hitler în

“Mein Kampf” nu este una singularǎ, ci se insereazǎ într-o dialecticǎ mai largǎ, despre care vorbea

şi Samira Kawash197

, aceea a temerii individului cǎ ”puritatea” grupului rasial din care face parte ar

putea fi alteratǎ prin infiltrarea unor elemente alogene. Nevoia individului de a se simţi în siguranţǎ

propune printre altele şi dorinţa de a se şti apǎrat din punct de veder rasial de nişte graniţe cât mai

solide, ce nu pot fi depǎşite cu uşurinţǎ, şi a cǎror depǎşire înseamnǎ ipso facto un pericol, fie cǎ

vorbim de visul arian ameninţat de evrei, fie de supremaţia albǎ periclitatǎ de populaţia de culoare.

Frica iraţionalǎ faţǎ de mulatrii care se dau drept albi, fricǎ ce a penetrat în profunzime societatea

americanǎ, chiar şi înliteraturǎ198

, este cel mai bine ilustratǎ de Samira Kawash199

: “<EI>, acele

fiinţe cu ten plǎcut, pot fi oriunde, pot fi oricine”.

Tendinţa de includere a celor care sunt diferiţi în categoria de “Celǎlalt” în sens

antropologic şi apoi menţinerea credinţei de superioritate asupra “Celuilalt”este o constantǎ

fundamentalǎ a naturii umane. Face parte chiar din instinctul de supravieţuire, în aceeaşi mǎsurǎ în

care este şi o modalitate deosebit de eficientǎ de a ne prezerva privilegiile şi puterea. Dar baza pe

care fixǎm aceste categorii, criteriul de clasificare poate sǎ îmbrace o întreagǎ paletǎ de forme, rasa

fiind una dintre cele mai facile modalitǎţi de efectuare a acestor împǎrţiri.

Şansele ca tensiuni rasiale sǎ se transforme în conflict propriu-zis sunt în mod nemijlocit

influenţate de anumiţi factori. Unul dintre aceştia ar fi nivelul de securitate pe care îl resimte o

anumitǎ populaţie sau grup. Dacǎ acesta este ridicat, şi şansele ca un conflict sǎ se producǎ sunt

mai scǎzute. Dacǎ însǎ nivelul de insecuritate a atins un prag alarmant, indivizii cautǎ cauzale care

au dus la înrǎutǎţirea situaţiei lor. Iar cel mai uşor este sǎ socoţi cǎ altcineva, ori alt grup, este

rǎspunzǎtor de situaţia ta defavorizatǎ. Şansele ca un anumit grup, iar nu altul, sǎ fie cel considerat

197

Kawash, Samira – „Dislocating the Color Line – identity, hybridity and singularity in African-American narrative” –

Stanford University Press, Stanford, California, 1997 198

vezi Boris Vian 199

ibidem

direct rǎspunzǎtor pentru aceasta cresc pe mǎsurǎ cemembrii acelui grup sunt mai diferiţi din punct

de vedere fizic. Un al doilea factor cu influenţǎ în materie este nivelul de adeziune al grupului, cât

de bine închegat este acesta. Într-adevǎr, nivelul de auto-percepţie al grupului ca fiind un tot unitar,

cu idealuri, scopuri şi duşmani comuni, este indispensabil pentru declanşarea conflictului. În mod

similar, indivizii aparţinând celuilalt grup trebuie şi ei sǎ fie vǎzuţi ca un corp comun, capabil a

duce o strategie unitarǎ, bineînţeles ostilǎ sau perceputǎ ca ostilǎ de cǎtre membrii primului grup

vizat. Acest factor este direct proporţional cu proximitatea dintre cele douǎ grupuri, cu trecutul de

violenţe dintre acestea precum şi de puterea care îi este atribuitǎ celeilalte entitǎţi. Aceasta ar fi

poate explicaţia cea mai pertinentǎ pentru a explica anvergura dintotdeauna a antisemitismului. La

aceasta poate contribui în mod decisiv mass-media care poate alege, în funcţie de interesele ale

cǎror vectori sunt, sǎ contribuie la escaladarea conflictului, de pildǎ prin antropomorfizarea

grupului, transformarea vocii unui simplu reprezentant al acelui grup în singura voce posibilǎ,

purtǎtoare a singurei linii de conduitǎ disponibile.

De fiecare datǎ când realitǎţile demografice ale unei comunitǎţi se schimbǎ, şansele ca un

conflict sǎ aparǎ sunt cu atât mai mari cu cât elementele alogene nou-venite sunt percepute ca fiind

mai depǎrtate din punct de vedere rasial de comunitatea de bazǎ.

În societatea contemporanǎ, în care monismul religios, ideologic ori chiar rasial a fost

înlocuit de cel economic, şi în care se vorbeşte din ce în ce mai mult de geoeconomie şi mai puţin

de geopoliticǎ, era de aşteptat ca şi conflictelor rasiale sǎ i se caute cauze economice.

Printre primele încercǎri au fost cele care au vrut sǎ probezeexistenţa unei legǎturi între

crimele rasiale împotriva negrilor din Sudul Confederat şi preţul bumbacului. Astǎzi însǎ, s-a

demonstrat200

faptul cǎ aceastǎ presupusǎ legǎturǎ nu supravieţuieşte unei analize asupra unei

perioade mai mari de timp, precum şi cǎ aceste crime nu au crescut în timpul Marii Depresii. De

asemenea, nu a fost gǎsitǎ nici o legǎturǎ între aceleaşi crime motivate rasial şi rata şomajului din

New York în perioada 1987-1995.

Alte studii201

au arǎtat cǎ nu existǎ nici o legǎturǎ între numǎrul de atacuri motivate rasial

din Germania anilor ‟90 şi rata şomajului ori nivelul de educaţie în landul unde s-au produs

atacurile.

Nici mǎcar frecvenţa apariţiei şi numǎrul organizaţiilor rasiste nu pare a fi influenţatǎ într-

un fel sau altul de factorii economici, au concluzionat Philip Jefferson şi Frederic Pryor pornind de

la lista furnizatǎ de Southern Poverty Law Center. Statele unde aceste organizaţii au apǎrut în

numǎr mai mare nu se diferenţiazǎ de celelalte nici prin rate ale şomajului mai mari ori diferenţe de

venit între negri şi albi mai semnificative, nici prin niveluri de educaţie mai scǎzute ori rate ale

divorţurilor mai ridicate. Concluzia lor era aceea cǎ prezenţa în numǎr mai mare a organizaţiile

rasiste nu are nici o legǎturǎ cu sentimentul de ameninţare economicǎ pe care se presupunea înainte

cǎ l-ar simţi albii frustraţi faţǎ de negrii care se îmbogǎţesc pe seama lor.

Mai mult chiar, în domeniul rasial, argumentle de ordin economic sunt vehiculate în mod

tendenţios sau chiar manipulate pentru a extrage adeziunea maselor şi a celor mai ignoranţi faţǎ de

idealurile rasiste. Punctele de vedere pseudo-ştiinţifice cu privire la rolul dezastruos pe care se

presupune cǎ l-ar avea imigranţii – bineînţeles, cei din altǎ rasǎ – asupra economiei ţǎrii gazdǎ pot

200

Donald Green, Jack Glaser şi Andrew Rich într-o serie de articole din „The Journal of Personality and Social

Psychology” 201

Alan Krueger şi Jörn-Steffen Pischke în revista „The Journal of Human Relationships”

şi au fost demitizate relativ uşor. Dar important este a se vedea cine lanseazǎ aceste puncte de

vedere. Iar de cele mai multe ori, mass-media nu fac altceva decât sǎ cadǎ în capcana unor membrii

inteligenţi ai organizaţiilor rasiste, care cunosc prea bine foamea de senzaţional a publicului şi o

speculeazǎ din plin. Odatǎ lansatǎ informaţia, ea va fi imediat preluatǎ şi distribuitǎ, de cele mai

multe ori fǎrǎ a-i fi precizatǎ provenienţa. Ceea ce este un nesperat avantaj pentru organizaţiile

rasiste. În acest original mod, cei care cred astfel cǎ luptǎ pentru propriile avantaje economice, nu

fac altceva decât sǎ devinǎ simple unelte pentru rasiştii al cǎror scop nu este nici pe departe atât de

inocent cum este cel pecuniar.

A fost o vreme când cuvântul religios era suficient pentru a mobiliza masele credule şi a le

îndrepta în direcţia doritǎ de cei care vizau scopuri economice. Mai târziu, a venit vremea

ideologiei sǎ fie în asemenea manierǎ dogmatizatǎ încât sǎ devinǎ literǎ de lege şi implicit,

instrumentul perfect de persuasiune. În ambele perioade, dorinţele de ordin pecuniar erau

dispreţiute la nivel societal, iar cineva care le-ar fi urmǎrit în mod deschis ar fi avut slabe şanse sǎ

primeascǎ adeziunea celorlalţi. De aceea era nevoie de o hainǎ ideaticǎ, de facturǎ nobilǎ, care sǎ le

îmbrace.

Astǎzi însǎ, lucrurile s-au inversat. Scopurile economice sunt deschis vehiculate, averea a

devenit deziderat de admirat, un scop în sine chiar, iar vremurile în care dorinţa de câştig trebuia

ascunsǎ ca pe ceva ruşinos au apus de mult. Economicul se vede acum în postura de cauzǎ unicǎ a

explicǎrii istoriei, unic criteriu de restructurare a realitǎţilor înconjurǎtoare. Dar tot el este cel

chemat sǎ plǎteascǎ preţul pe care anterior l-au suportat religia sau ideologia: acela de paravan al

altor interese. Rasiştii ştiu prea bine cǎ mesajul lor nu ar putea niciodatǎ sǎ-şi atingǎ scopurile dacǎ

ar apǎrea într-o formǎ clarǎ, nediluatǎ. În acest caz respingerea ar veni instantaneu. Mesajul lor,

pentru a fi cât mai eficient, trebuie sǎ îmbrace o formǎ neutrǎ, sǎ atingǎ numitorul comun al

societǎţii de astǎzi, sǎ fie bine înţeles şi sǎ ajungǎ la urechile fiecǎruia. Trebuie, într-un cuvânt, sǎ

aibǎ o faţǎ economicǎ, sǎ ruleze argumente financiare, sǎ speculeze îngrijorǎrile financiare ale

fiecǎruia dintre noi. La nivelul discursului public, ei nu vor mai fi rasişti, ci doar cetǎţeni patrioţi,

care doresc doar protejarea valorilor tradiţionale, bunǎstarea concetǎţenilor, sǎ-i fereascǎ pe aceştia

de efectele nocive pe care celelalte populaţii le-ar aduce nucleului dur care stǎ la baza condiţiei lor

actuale.

Iatǎ de ce ei vor încerca sǎ dea o faţǎ cât mai umanǎ rasismului, sǎ-l înlocuiascǎ cu orice

alte terminologii, sau chiar, în anumite circumstanţe, sǎ fie primii avocaţi ai ideii cǎ rasismul a apus.

Şi iatǎ de ce printre primii şi cei mai înverşunaţi susţinǎtori ai utilizǎrii terminologiei de „rasǎ” şi

„rasism”, precum şi cei mai aprigi urmǎritori ai acestor organizaţii sunt nimeni alţii decât evreii, cei

care au simţit mai bine decât oricine altcineva efectele îngrozitoare ale ideilor rasiste.

Strategia de combatere a rasismului pe baza argumentelor de tipul “existǎ o singurǎ rasǎ” nu

este nici pe departe eficientǎ, ea nefǎcând altceva decât sǎ ascundǎ adevǎrata naturǎ a problemei,

care este una adânc înrǎdǎcinatǎ în sistemul nostru de gândire şi de valori. Mai mult, renunţând la

terminologia adecvatǎ şi înlocuind-o cu termeni derivaţi şi netemeinic definiţi, cu ar fi cel de

“conflict etnic”, ne îndepǎrtǎm şi mai mult de adevǎrata esenţǎ a problemei şi implicit şi de

rezolvarea ei eficientǎ. Rasismul va exista în continuare în conştiinţa individului, iar la nivel social,

practicile rasiste vor continua neabǎtute. Singurul lucru care se va schimba vor fi eforturile celor

care vor sǎ combatǎ rasismul, care se vor îndepǎrta de la direcţia corectǎ, spre eliminarea unor

efecte colaterale, secundare. Idei care astǎzi nu sunt rostite, de teama de a nu fi catalogat drept

rasist, ar putea fi relansate, la adǎpostul aceleiaşi reorientǎri terminologice. Concepţia potrivit

cǎreia nu existǎ decât o singurǎ rasǎ, cea umanǎ, va furniza un paravan perfect pentru ascunderea

tendinţelor rasiste nealterate, individul fiind tentat sǎ spunǎ cǎ este imposibil sǎ fie rasist, atâta

vreme cât el crede cu tǎrie în existenţa unei singure rase.

În cazul interacţiunii dintre douǎ grupuri, ceea ce conteazǎ în ultimǎ instanţǎ este

autoaprecierea şi aprecierea pe care o face fiecare grup asupra celuilalt. Aceste aprecieri pot varia

între rasǎ, etnie, sau omogenizare în restul populaţiei (nediferenţiere de celǎlalt grup). Aşadar un

conflict este rasial în condiţiile în care ambele grupuri se auto-definesc şi se definesc între ele ca

fiind rase, sau când rasismul este prezent la nivelul ideologiei. La celǎlalt pol, avem conflictul etnic,

iar între ele, cele predominant etnice sau predominant rasiale.

Karl Haushofer va recunoaşte, spre sfârşitul vieţi, cǎ elementul geografic nu poate justifica

decât 25% din acţiunea politicǎ; restul de trei sferturi trebuie explicate ca decurgând “din natura

omului şi a rasei sale, din voinţa lui moralǎ şi din contradicţia conştientǎ, inevitabilǎ, dintre el şi

mediul sǎu.”

Kurt Wowinckel, editorul sǎu, cu care a purtat o corespondenţǎ foarte bogatǎ, îi propune o

lǎrgire a noţiunii de geopoliticǎ, în sensul cǎ, ”alǎturi de forţele spaţiului, aceasta sǎ înglobeze

forţele poporului, deci ale omului şi rasei pentru ca, împreunǎ, sǎ asigure bazele naturale ale vieţii

statului”. Şi continuǎ spunând cǎ: “Maniera în care omul rǎspunde la acţiunea spaţiului este din

punct de vedere rasial şi naţional atât de diferitǎ, încât dacǎ vom ţine cont numai de spaţiu, nu vom

ajunge decât la concluzii geografice formale, puţin folositoare atât domeniului ştiinţific, cât şi celui

politic202

.”

În aceeaşi perioadǎ, jurnalistul francez Andre Chaumeix203

dǎdea glas în “Revue de la

France” unei concepţii extrem de rǎspândite dupǎ care: “Mişcarea hitleristǎ nu este un episod, nu

este un vis trecǎtor. Este expresia a ceea ce este esenţial în spiritul prusian şi în germanism. Este

poate o expresie cu deosebire vie şi coloratǎ, dar este o expresie fidelǎ”.

În aceeaşi linie de idei se înscriu cuvintele lui Constantin Stan: “Nu orice sugestie poate sǎ

aibǎ efect, ci numai aceea conformǎ cu predispoziţiile biologice ale individului, ale rasei. De aceea,

nu orice idei, orice sistem politic şi orice propagandǎ vor avea ecou în sânul maselor, ci numai

acelea corespunzǎtoare unitǎţilor psihice rasiale ale poporului cǎruia i te adresezi.204

”

Similarǎ este şi poziţia lui Simion Mehedinţi, care vorbeşte în lucrarea „Le pays et le peuple

roumain” despre „rasa româneascǎ” şi continuitatea acesteia în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Şi în geopolitica francezǎ dimensiunea umanǎ este privitǎ drept una centralǎ, emblematice

fiind cuvintele lui Lucien Febvre: “Nu conteazǎ cadrul, marginea; inima este importantǎ şi de aceea

trebuie luatǎ în considerare înainte de toate.”

Pentru Jacques Ancel, frontierele cele mai solide nu sunt cele naturale, fizice, geografive, ci

cele care sunt intrinsec legate de factorul uman, cel care îşi identificǎ singur aliaţii şi duşmanii,

apropiindu-se de unii şi departajându-se de ceilalţi.

Acestea sunt doar câteva exemple din multitudinea de cercetǎtori pentru care rasa reprezintǎ

criteriul structurant al istoriei, punctul de congruenţǎ al tuturor liniilor de evoluţie posibile, atât

conceptuale, cât şi factuale. “Rasa şi poporul sunt douǎ constante, iar naţiunea nu este decât o

202

G. Heyden – “Critice geopolitice germane” – Ed. Politicǎ, Bucureşti, 1960 203

cunoscut critic şi jurnalist, membru al Academiei Franceze din 1930 204

Stan, Constantin – „Rasǎ, culturǎ şi civilizaţie” – Ed. Gorjan, 1943

formǎ modernǎ a unui lucru care a existat dintotdeauna. Rasele nu au putut sǎ se constituie politic,

devenind stabile, decât sub formǎ naţionalǎ. Ele sunt forţele potenţiale ale naţiunilor. În grupǎrile

ce se formeazǎ dupǎ afinitatea naturalǎ a raselor, care este determinatǎ şi facilitatǎ de condiţii

istorice şi geografice, sunt acumulate predispoziţiile care în echilibrul lor dinamic şi creator

constituie specificul naţional.205

”

Primul stadiu al analizei geopolitice a unei stǎri conflictuale îl constituie identificarea

cauzelor apariţiei respectivului conflict, care în cazul de faţǎ ţine de afirmarea identitǎţii colective

pe baze rasiale.

Se credea pânǎ recent cǎ invariabilitatea realitǎţilor geografice şi relativa constanţǎ a

componentei identitare asigurǎ o continuitate a politicilor externe, în ciuda schimbǎrilor la nivel

politic. O anumitǎ comunitate de interese la nivel intern asigura coeziunea şi orientarea acţiunii

cǎtre o direcţie care sǎ asigure binele comun al membrilor naţiunii.

Organizaţiile rasiste în schimb, reprezintǎ actori geopolitici atipici, interesele lor fiind de

cele mai multe ori contrare puterii centrale a statului. Aceasta pentru cǎ ei nu se considerǎ membri

ai unei naţiuni, ci ai rasei din care fac parte, pentru emanciparea cǎreia sunt gata oricând sǎ lupte

împotriva propriilor concetǎţeni. Pentru ei cetǎţenia, naţionalitatea, chiar şi etnia, sunt concepte

golite de sens, singurul element care conteazǎ fiind comunitatea de sânge, de rasǎ.

Aceleaşi organizaţii mai sunt atipice şi din prisma faptului cǎ, spre deosebire de majoritatea

celorlalţi actori geopolitici, pentru ele argumentele ideologice, de pildǎ supremaţia rasei albe,

primeazǎ asupra intereselor geopolitice, ba chiar de cele mai multe ori sunt împotriva acestora.

Este şi firesc, deoarece nu au posibilitatea de exprimare liberǎ în spaţiul public, iar pentru ele

obiectivele centrale sunt subminarea puterii şi construirea de clivaje interne. Dar oare dacǎ ar

ajunge la putere lucrurile ar mai sta la fel? Credinţa generalǎ este cǎ nu, iar argumentul este centrat

în jurul lui Hitler şi a sa alianţǎ cu Stalin, din punct de vedere ideologic o aberaţie, câtǎ vreme

slavii erau priviţi drept o rasǎ inferioarǎ, însǎ din perspectivǎ geopoliticǎ, cât se poate de oportunǎ.

La o privire mai atentǎ în schimb, lucrurile se schimbǎ: argumentul privind primatul geopoliticii

asupra ideologiei pare a fi valabil doar în ceea ce-l priveşte pe Stalin, el fiind cel atacat şi cel care

nu prefigurase acest lucru. Ideologia rasistǎ alui Hitler nu trebuie interpretatǎ drept cauzǎ unicǎ a

politicii sale externe, dar ea este totuşi cauzǎ primordialǎ. Un compromis de moment cu un popor

privit drept inferior poate fi îngǎduit, în mǎsura în care era vital supravieţuirii Reichului, dar pe

termen mediu şi lung, aceastǎ alianţǎ nu putea sǎ reziste, din moment ce întreaga raţiune a

regimului se axase pe supremaţia rasialǎ a arienilor. Iatǎ de ce, cu proxima ocazie, Germania a

atacat URSS-ul, fǎrǎ a lǎsa loc nici unui fel de tratative, care au fost urmǎrite cu obstinaţie în cazul

Marii Britanii – mult mai slabǎ din punct de vedere militar, însǎ egalǎ din punct de vedere rasial cu

germanii. Iatǎ de ce germanii au dat dovadǎ de o atât de inimaginabilǎ cruzime faţǎ de prizonierii

sovietici şi populaţia rusǎ sau ucraineanǎ pe de o parte, şi o atât de mare îngǎduinţǎ faţǎ de

prizonierii britanici. Mai mult, alianţa pe care o puteau oferi ucrainienii a fost desconsideratǎ,

ideologia primând încǎ o datǎ, iar cruzimea de care au dat dovadǎ naziştii în acest caz determinând

reorientarea ucrainienilor cǎtre rǎul mai mic, Stalin. Şi în sfârşit, acesta a cântǎrit greu şi în decizia

de a masacra populaţia rusǎ în lagǎrele de concentrare şi de a oferi în schimb condiţii comparativ

mai avantajoase muncitorilor francezi.

205

idem

Însǎ ecuaţia primatului geopoliticii asupra ideologiei poate fi privitǎ şi invers, din

perspectiva statelor care oficial, la nivel de discurs, incrimineazǎ rasismul, în paralel în schimb,

urmǎrindu-şi neabǎtut obiectivele geopolitice. Acesta a fost cazul Africii de Sud, izolatǎ pe plan

internaţional în perioada apartheidului, dar pǎstrând relaţii cu Israelul, în virtutea intereselor

economice, şi în ciuda trecutului istoric care ar fi trebuit sǎ facǎ din Israel un adversar neobosit al

practicilor rasiste de pretutindeni. De asemenea, Statele Unite nu s-au dat în lǎturi, atunci

obiectivele geopolitice impuneau acest lucru, sǎ susţinǎ diferiţi şefi ai triburilor rǎzboinice africane,

sau dicatatori din America Latinǎ, în ciuda discursului proeminent antirasist şi a probelor deasupra

oricǎror bǎnuieli despre rasismul sistematic practicat de aceştia. Mai recent, la Durban, în pofida

discursului internaţional de susţinere şi promovare a drepturilor omului de pretutindeni, Statele

Unite au pǎrǎsit conferinţa alǎturi de Israel, atunci când s-a pus problema discutǎrii discriminǎrilor

rasiale la care sunt supuşi palestinienii.

Problema combaterii rasismului din cadrul mai larg al apǎrǎrii drepturilor omului a fost

utilizatǎ de statele occidentale ori de câte ori interesele geopolitice o cereau: faţǎ de URSS, faţǎ de

China sau Irak, pentru a cita doar câteva exemple, dar nu şi faţǎ de Turcia, stat de o importanţǎ

deosebitǎ în dispozitivul strategico-militar nord-atlantic. Tensiunile rasiale au fost de asemenea

manipulate, prin susţinerea uneia sau alteia dintre tabere, pentru a altera coordonatele geopoliticii

interne ale statului-ţintǎ.

Reconfigurǎrile regionale, schimbǎrile de strategie politicǎ pe termen lung, nu pot fi

explicate decât prin intermediul geopoliticii interne, prin rǎsturnǎri identitare. Organizaţiile rasiste,

spre deosebire de alţi vectori interni ce vizeazǎ asemenea rǎsturnǎri, propun o reconfigurare

dramaticǎ a realitǎţilor interne, una de neconceput atât pentru membrii populaţiilor victime, cât şi

pentru comunitatea internaţionalǎ, aşa cum s-a întâmplat în cazul Africii de Sud. Iar tocmai pentru

cǎ mesajul lor este inacceptabil, sunt forţaţi fie sǎ se retragǎ în obscuritate, devenind astfel mai

violenţi, fie sǎ-şi disimuleze mesajul, pentru a-l face mai acceptabil la nivel societal.

Atunci când un stat este marcat de o tensiune rasialǎ sau etnicǎ, grupurile implicate pot de

multe ori încerca sǎ-şi gǎseascǎ aliaţi externi pentru a câştiga înfruntarea pe plan intern, unicul care

conteazǎ pentru ele. Iar dacǎ pentru a obţine sprijin financiar, militar logistic ori de orice alt fel de

la marile puteri ori de la puterile regionale, nici un preţ nu este prea mic, inclusiv ralierea la o

ideologie sau alta. Cǎci odatǎ existente asemenea fracturi interne violente, care le consumǎ toate

energiile, ar fi exagerat sǎ se susţinǎ cǎ diversele grupuri rasiale ori etnice au aderat la una sau alta

dintre ideologii din fermǎ şi sincerǎ convingere cǎ aceea şi nu alta este calea de urmat pentru

omenire, sau din aceeaşi preocupare care ar fi inspirat strategia îndiguirii ori dorinţa de a limita

expansiunea capitalistǎ. În momentul în care unul dintre grupuri se ralia unei ideologii şi cǎpǎta

susţinere de la puterea care o promova, celǎlalt grup era automat forţat sǎ o îmbrǎţişeze pe cealaltǎ.

În acest punct clivajul se adâncea şi cǎpǎta, la o privire sumarǎ, valenţe eminamente ideologice.

Francois Thual şi Aymeric Chauprade remarcau pe bunǎ dreptate cǎ doar în cazul în care

statul nu este marcat de tensiuni identitare, fie ele etnice sau rasiale, direcţiile geopolitice rǎmân

relativ neschimbate indiferent de ideologia îmbrǎţişatǎ. Iar exemplul cel mai elocvent este

Germania, ale cǎrei direcţii de înaintare şi sfere de interes s-au prezervat, indiferent dacǎ la putere

era un regim totalitar ori unul democratic. Dacǎ însǎ, dimpotrivǎ, statul este fǎrâmiţat în grupuri

rasiale sau etnice distincte şi aflate în conflict, trecerea puterii de la un grup la altul poate duce la o

remodelare fundamentalǎ a sistemului de alianţe şi de prioritǎţi geopolitice. Cazul citat este cel al

Etiopiei, unde populaţia amhar, sprijinitǎ de blocul sovietic, a fost înlǎturatǎ de la conducere de

cǎtre populaţia tigrinya, care a reorientat politica externǎ etiopianǎ cǎtre Statele Unite şi Israel sau

al Laosului, care apendula între Thailanda şi Vietnam.

Geopoliticienii francezi atrag atenţia şi asupra teritorializǎrii diferitelor grupuri, distribuirea

lor în zone cu densitate ridicatǎ de pildǎ, în spaţii tipice de refugiu ori în anumite regiuni ale

statului, precum şi omogenitatea lor ducând la întǎrirea identitǎţii şi a clivajelor, determinând astfel

o creştere a dimensiunii şi a violenţei conflictului. Echilibrul inter-rasial poate fi cu uşurinţǎ alterat

prin intermediul migraţiilor, care poate tocmai de aceea sunt de multe ori percepute ca fiind dirijate

şi controlate cǎtre un scop ostil, cum se întâmplǎ în cazul Statelo Unite, unde existǎ temerea cǎ

Mexicul vrea sǎ-şi recupereze teritoriile odinioarǎ pierdute, victoria demograficǎ fiind un simplu

pas într-o strategie mai largǎ.

Clivajele şi tensiunile etnice sau rasiale din interiorul unui stat reprezintǎ o pârghie extrem

de eficientǎ pentru alţi actori geopolitici de a slǎbi sau influenţa strategia statului ţintǎ. Se poate

urmǎri astfel alipirea unei regiuni la un stat vecin, cum se întâmplǎ în cazul Albaniei Mari, a

Bulgariei Mari, Ungariei Mari, Serbiei Mari, Uzbekistan etc., în acest caz riscându-se un rǎzboi

deschis dacǎ statul în cauzǎ susţine sau întreţine manifest populaţia ce doreşte sǎ se separe. În alte

cazuri, conflictul poate fi manipulat mai discret prin încurajarea tendinţelor separatiste ale

populaţiilor ce doresc sǎ-şi constituie un stat, cum este cazul bosniacilor, al kurzilor, tamililor etc.

De multe ori conflictul etnic se poate confunda cu cel dintre rase, între naţiuni sau între

grupuri religioase. Unele conflicte etnice pun în prim plan diferenţele de ordin religios, cum este

cazul în Irlanda de Nord, între catolici şi protestanţi, în Liban, între arabii creştini, druzi şi

musulmani, sau în Balcani, între ortodocşi, sârbi sau catolici. În cazul altor conflicte, limba este cea

care marcheazǎ distincţiile, aşa cum se întâmplǎ în cazul galezilor, bascilor sau georgienilor.

Initim legat de fenomenul conflictelor rasiale este cel privind geopolitica limbilor, parte

centralǎ a autodefinirii şi definirii de cǎtre alţii a unei populaţii, şi instrument util în trasarea istoriei

respectivului grup. În egalǎ mǎsurǎ ca şi comunitatea de rasǎ sau etnie, limba comunǎ ori înruditǎ

poate reprezenta pretext pentru expansiunea teritorialǎ ori în termeni de influenţǎ. În aceastǎ ordine

de idei se încriu unele curente de tip panist, ca de pildǎ: pangermanismul, panslavismul sau

panarabismul. Mai mult, asistǎm la o adevǎratǎ bǎtǎlie pentru cucerirea din punct de vedere

lingvistic a unor spaţii, actorii principali fiind Marea Britanie, Statele Unite, Franţa, Germania,

Spania ori Portugalia, cu precǎdere în virtutea rolului lor de foste puteri coloniale.

Conflictele rasiale din interiorul unui stat vor fi potenţate dacǎ fiecae grup rasial va apela la

utilizarea unei limbi diferite, cum este cazul Camerunului, unde conflictul dintre populaţia

anglofonǎ şi cea francofonǎ este corespondent celui ce opune populaţia bantu celei fulani206

, sau al

insulei Mauritius, unde minoritarii albi francofoni207

se opun indienilor anglofoni. Limba poate

constitui şi o marcǎ a puterii, grupul care deţine autoritatea impunându-şi identitatea în faţa

celorlalţi pe orice cale, inclusiv prin cea lingvisticǎ. Limba poate fi un factoru unificator, cum se

întâmplǎ în cazul Africii, sau dimpotrivǎ, un simbol al fracturǎrii interne, cum se întâmplǎ în cazul

Belgiei. Ea poate fi o cale de detaşare de o anumitǎ identitate, cum s-a întâmplat în cazul politicii

de eliminare a cuvintelor de sorginte arabǎ din Turcia lui Ataturk.

206

bantu 19%, fulani 10% din totalul populaţiei 207

2% din populaţie, faţǎ de cei 68% indieni

De multe ori clivajele rasiale care genereazǎ în conflicte pot îmbrǎca diferite alte forme,

respectiv opoziţia dintre agricultori şi crescǎtori de animale, cazul tipic fiind opoziţia tutsi - hutu,

dintre nomazi şi sedentari, cum se întâmplǎ în cazul coflictului dintre arabi şi negrii africani, dintre

citadini şi rurali, sau dintre populaţia de la munte faţǎ de cea de la câmpie sau cu ieşire la mare,

cum se întâmplǎ în Liban şi Madagascar.

În majoritatea acestor cazuri, reprezentarea ierarhicǎ duce la augmentarea conflictului,

aceasta în cazul în care nu îl genereazǎ chiar. Conceptul de „reprezentare”, lansat de Yves Lacoste

în ceea ce priveşte teritoriul, ar putea fi cu uşurinţǎ extrapolat la ceea ce înseamnǎ element simbolic

în cazul raselor, a relaţiilor dintre acestea, a istoriei mitice a fiecǎreia dintre ele, precum şi a

ierarhizǎrilor ce opereazǎ între ele.

John Rex208

va sintetiza concepţia sa asupra conflictelor rasiale dupǎ cum urmeazǎ:

“experienţa situaţiilor relaţiilor de rasǎ sugereazǎ cǎ ele erau de obicei bazate pe conflicte,

discriminǎri, exploatǎri şi opresiuni severe, în timp ce relaţiile etnice par sǎ se refere la situaţi

benigne, fǎrǎ conflicte.”

Internetul poate fi în egalǎ mǎsurǎ un vector al libertǎţii cuvântului, dar şi un teren propice

pentru înflorirea rasismului, numǎrul siteurilor rasiste cunoscând o ratǎ de creştere fǎrǎ precedent.

Acest fapt a determinat unele grupuri ca Hatewatch sǎ cumpere nume de siteuri cu simbolisticǎ

rasialǎ, astfel încât sǎ împiedice organizaţiile rasiste sǎ preia chiar ele respectivele nume.

O Conferinţǎ Mondialǎ a Naţiunilor Unite privind rasismul, discriminarea rasialǎ şi alte

probleme similare a avut loc între 31 august şi 7 septembrie 2001 în Durban, Africa de Sud.

dezbaterea a fost una deosebit de aprinsǎ, criticile îndreptându-se de fiecare datǎ împotriva

celorlalţi, iar nu cǎtre propriile carenţe. De pildǎ, Statele Unite şi Europa au fost împotriva

discutǎrii reparaţiilor pentru sclavie, chestiune ce a fost lǎsatǎ în atenţia doar a delegaţilor de rang

inferior. Israelul şi Statele Unite s-au opus luǎrii în discuţie a posibilitǎţii ca Sionismul sǎ fie rasist

la adresa palestinienilor, spectrul acesta determinând ambele state sǎ pǎrǎseascǎ conferinţa. Pe de

altǎ parte, unele state arabe au fost împotriva discutǎrii aspectelor rasiste ale oprimǎrii kurzilor sau

ale comerţului cu sclavi. India la rândul ei s-a opus includerii pe lista de discuţii a discriminǎrii pe

baze de caste din societatea contemporanǎ.

Gândirea şi practicile rasiste sunt parte a lumii în care trǎim. Acesta este un fapt care ar

trebui acceptat încǎ de la început. Cǎci nu negând fenomenul îi putem corecta consecinţele

negative. Un mare numǎr de tentative menite a înlǎtura aceste consecinţe au fost fie prea dure, fie

prea bruşte, fǎrǎ a fi pregǎtite în prealabil pentru a fi acceptate şi inserate mai uşor, trezind astfel

reacţii dure de respingere din partea grupului majoritar, cum a fost cazul în România, prin

impunerea terminologiei de “rrom”. Aceasta nu înseamnǎ însǎ cǎ eforturile ar trebui sǎ înceteze, ci

doar cǎ ele ar trebui îndreptate cǎtre o altǎ direcţie, rǎmânând însǎ de vǎzut care ar fi cea mai

potrivitǎ. Deocamdatǎ, calea cea mai potrivitǎ pare ridicarea prin forţe proprii a minoritǎţilor

rasiale în rândul puterilor politice, cale pe cât de dificilǎ pe atât de eficientǎ.

208

Rex, John – „Rasǎ şi etnie” – Ed. DU Style, Bucureşti, 1998

Bibliografie:

Aguirre, Adalberto; Turner, Jonathan – „ American Ethnicity” – The dynamics and

consequences of discrimination” – Mc Graw-Hill, INC, 1995

Apter, Davis – “Political Violence in Analytical Perspective, în Legitimization of Violence”, David

Apter (ed.), Macmillan Press, 1997;

Baudrillard, Jean – “L’echange symbolic et la morte”, Gallimard, Paris, 1976

Badescu, Ilie – “Tratat de geopolitică” - Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2004

Bianchini, Stefano – “Problema iugoslavă” - Bucureşti, Bic All, 2003

Blin, Arnaud; Chaliand, Gerard; Gere, Francois- “Puteri şi influenţe”, Beaumarchais Center

for International Research - Ed. Corint, Bucureşti, 2001.

Boder, Dusko; Branson, Louise – “Miloşevici, portretul unui tiran” - Bucureşti, Bic All,

Bodunescu, Ion - “Terorismul, fenomen global” - Bucureşti, Casa Editorială Odeon, 1997

Boudon, Raymond – “Tratat de Sociologie”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Boudon, Raymond; Besnard, Philippe – “Dicţionar de sociologie”- Bucureşti, Ed Univers

Enciclopedic, 1996

Bourdieu, Pierre – “Homo academicus”, Editions de Minuit, Paris, 1984

Boxill, Bernard, edited by – “Race and racism”, Oxford readings in philosophy – Oxford

University Press, 2001

Brzezinski, Zbigniew – “Marea tablă de şah” - Bucureşti, Ed Univers enciclopedic, 2000

2003

Canneti, Elias – “Masele şi Puterea”, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000

Clutterbuck, Richard - “The Future of Political Violence. Destabilization,Disorder and

Terrorism”, MacMillan, Oxford, 1986

Chauprade, Aymeric; Thual, Francois – „Dicţionar de Geopoliticǎ” – Grupul Editorial Corint,

Bucureşti, 2003

Cox, Oliver Cromwell - „Class, Caste and Race” – Monthly Rewiew Press, New York, 1970

Foley, Robert - “Oameni înaintea oamenilor” - Bucureşti, Antet, 2003

Forsyth, D.R – “Conflictul între grupuri” – în De Visscher P., Neculau, A. – “Dinamica grupurilor.

Texte alese”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

Geiss, Imanuel – “Istoria lumii din preistorie pânǎ în anul 2000” – Ed. All Educaţional, Bucureşti,

2002

Gheorghe, Răzvan, Gabriel – “Rasism şi antirasism”- Bucureşti, Antet, 2004

Gobineau, Joseph, Arthur – “Eseu asupra inegalităţii raselor umane” - Bucureşti, Ed. Incitatus,

2002

Goian, Ion; Tănăsescu, Gabriela; Diaconescu, Carmen; Păvălan, Lorena –“Individ, libertate,

mituri politice”, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997

Guetta, Bernard – “Geopolitica: raţiune de stat” – Ed. Aion, 2000

Hentea, Calin – “150 de ani de răzoi mediatic” - Bucureşti, Nemira, 2000

Heyden, G. – “Critice geopolitice germane” – Ed. Politicǎ, Bucureşti, 1960

Hirst, Paul – “Război şi putere în secolul XXI”- Bucureşti, Antet, 2002

Huntington, Samuel – “Ciocnirea civilizaţiilor” - Bucureşti, Antet,1997

Husain, Mir Zohair – “Global IslamicPolitics”, New York, NY, Harper Collins, 1995

Kawash, Samira – „Dislocating the Color Line – identity, hybridity and singularity in African-

American narrative” – Stanford University Press, Stanford, California, 1997

Kim, Jean Claire – „Bitter Fruit – the politics of Black-Korean conflict in New York City” – Yale

University Press, New Haven/London, 2000

Kolarz, Walter – “Mituri şi realităţi în Europa de Est” - Bucureşti, Polirom, 2003

Lestel, Dominic – “Originile animale ale culturii”- Bucureşti, Editura Trei, 2004

Levy-Strauss, Claude – „Rasǎ şi Istorie” – Ed. Fides, Iaşi, 1996

Massoulie, Francois – “Conflictele din Orientul Mijlociu”, Ed. Bic All, Bucureşti, 2003

Matei C. Horia; Popa D. Marcel – “Mica enciclopedie de istorie universală” - Bucureşti, Ed

Enciclopedică, 2002

Mclean, Ian – “Dicţionar de politică - Bucureşti, Ed Enciclopedică, 2001

Merton, Robert – „Discrimination and the American Creed” – Haper and Row, New York, 1949

Min, Pyong Gap – 1986-1987: „Filipino and Korean imigrants in small business: a comparative

analysis” – Amerasia Journal 13

Neguţ, Silviu; Cucu, Vasile; Vlad, Liviu Bogdan – „Geopolitica României” – Ed. Transversal,

Târgovişte, 2004

Nita, Marian – “Sociologie Militară” - Bucureşti, Ed. A.N.I., 2004

Olzak, Susan – „A competition model of collective action in american cities” – Academic Press,

Orlando, 1986;

„The dynamics of ethnic competition and conflict” – Stanford University Press, Stanford, 1992

Osofsky, Gilbert – „The burden of Race-a documentary history of negro-white Relations in

America” – Harper & Row Publishers, New York, 1968

Palmowski, Jan – “Dicţionar de Istorie Universală contemporană de la 1900 până azi” -

Bucureşti, Bic All, 2005

Petrescu, Nicolae – “Primitivii” - Bucureşti, Saeculum I O , 2003

Pezzino, Paolo – “Mafiile”, Ed. Bic All, Bucureşti, 2003

Powers, T. Diana – “The Making of a Terrorist”, Boston: Houghton Mifflin, 1971

Ramonet, Ignacio – “Geopolitica haosului” – Ed. Doina, 1998

Rex, John – „Rasǎ şi etnie” – Ed. DU Style, Bucureşti, 1998

Sachs, Emil – “Anatomia Apartheidului” - Bucuresti, Editura Politica, 1968

Schmid, A.P. – “Violence as Communication”, Sage Publications, London, 1982

Servier Jean - “Terorismul”, (trad), Institutul European, Iaşi, 2002

Stamm, Anne – “Civilizaţiile africane” - Bucureşti, Corint, 2003

Stan, Constantin – „Rasǎ, culturǎ şi civilizaţie” – Ed. Gorjan, 1943

Swain, Carol M. – “The New White Nationalism in America: Its Challenge to Integration”-

New York: Cambridge University, 2002

Thomas, Herbert – “The First Humans – The Search for Our Origins” - Londra, Thames and

Hudson, 1995

Todorov, T. – “Cucerirea Americii. Problema Celuilalt” – Institutul European, Iaşi, 1994

Todorov, T. – “Noi şi Ceilalţi” – Institutul European, Iaşi, 1999

Volkoff, Vladimir – “Tratat de dezinformare” – Ed. Antet, 2003

Volkoff, Vladimir – “Dezinformarea, armă de război” – L‟age d‟homme, Lausanne, 1986

von Vuuren, D.J.; Wiehahn, N.E.; Lombard, J.A.; Rhodie, N.J. – “South Africa: a plural

society in transition”

Warner, Lloyd - “American Class and Caste” – American Journal of Sociology, Vol XLII, 1936

Weinreich, Max - “Universităţile lui Hitler” - Bucureşti, Polirom, 2000

Weldon, James - „Along this Way: the autobiography of an ex-coloured man” – New York, Viking,

1933

Wellman, David – „Portraits of White Racism” – Cambridge University Press, New York, 1993

Yoon, In-Jin – „On my own: Korean Business and Race Relations in America” – Chicago,

Univerity of Chicago Press, 1997

Surse Internet:

http://academic.udayton.edu/race

http://www.irr.org.uk/europe/

www.geocities.com/SiliconValley/Hills/8908/rframe.htm

http://www.splcenter.com