Nicolae Stan Paul Marinescu

FILOSOFIETIP A

Manual pentru clasaa XII-a

Filiera vocațională - toate profilurileFiliera teoretică. Specializările: Matematică - Informatică, Științe ale naturii

Filiera tehnologică. Specializările: Economic, Administrativ

Manualul a fost aprobat de Ministerul Educației și Cercetării prin Ordinul ministrului nr. 3918 din 11 iunie 2002

Redactor: Nicolae Dumitrescu Copertă: Adriana Popescu

Revize text: Elena Covrig

Tehnoredactare computerizată: Ana Francisc

ISBN 973-8318-19-X

Copyright Editura Economică Preuniversitară, 2002

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României STAN, NICOLAE

Filosofie - tip A: manual pentru clasa a XII-a/Nicolae Stan, Paul Marinescu.- București

Editura Economică-Preuniversitară,2002 96p;24cm Bibliogr.

ISBN 973-8319-19-X

I. Marinescu, Paul

I(075.35)

EDITURA ECONOMICĂ PREUNIVERSITARĂ ARGUMENT Manualul de filosofie pe care vi-l propunem cuprinde cinci teme: Filosofia, Omul, Libertate

și responsabilitate, Valoarea, Cunoaștere și adevăr. Fiecare capitol este structurat prin două interpretări: una dominantă, numită,, după o sugestie blagiană, orizont, care este reprezentată prin textele comentate a doi-trei filosofi, iar alta, numită, limite, care este reprezentată de textul comentat a unui filosof, text prin care se problematizează, se relevă limitele interpretării dominante. Structurate temelor urmărește să îmbine istoricitatea unui teme cu logica internă a fiecărei etape din desfășurarea temei.

Textele supuse analizei sunt scurte și semnificative, fiind precedate de un comentariu prin care precizează contextul conceptual specific filosofului respectiv, context necesar înțelegerii adecvate a ideilor concentrate în fragmentul citat. Pentru a facilita fixarea cunoștințelor, clarificarea acestora, pe parcursul fiecărui comentariu, la extremitatea paginii, există casete speciale de tipul dicționar, adagio, termeni esențiali, foto care au fie un rol explicativ(dicționarul), fie de structurare a cunoștințelor(termeni esențiali), fie destinate memorării(adagiu).

Subcapitolele Analize și comentarii, Gândire critică. Gândire dialectică oferă elevilor posibilitatea verificării cunostinelor și deprinderii competențelor specifice filosofiei prin exerciții

a căror dificultate este concepută gradual: de la exerciții de tip grilă, la exerciții complexe care necesită exercitarea gândirii personale.

Subcapitolul Gândire Critică este adresat în special celor pasionați de logică și filosfie sau celor care urmăresc pregătirea de performanță ( olimiade, admiterea la facultăți de profil). Prin subcapitolul Gândire dialectică se oferă posibilitatea cadrelor didactice de relaizare a orelor interactive de filosofie, întrucât presupune, din partea elevilor, o gândire argumentativă asupra unor probleme care comportă mai multe soluții. Astfel conceput, manualul de vrea a fi o alternativă viabilă la singurul manual de filosofie (mai mult o antlologie de texte filosofice) după care elevii studiază de mai bine de zece ani.

Ordinea temelor nu corespunde cu ordinea conținuturilor din program A; se respectă astfel una dintre sugestiile metodologice oferite în Curriculum-ul școlar, și

anume: aUnitatile de conținut sunt precizentate într-o ordine care nu este abordată nefiind, în ��mod obligatoriu, titluri de teme sau capitole în sensul bun al cuvântului.”Cele cinci teme amintite, prin unitățile și activitățile de învățare propuse, acoperă toate competențele specifice și conținuturile programei A;

Corespondența detaliată dintre competențele specifice și conținuturile propuse de programă și, respectiv, unitățile de învățare propuse în acest manual poate fi urmărită în tabelul special de la ordinea propusă de programă, fie cea a manualului.

Acest manual este o propunere de a gândi filosofia că pe un prilej de exercițiu. Observații: Subcapitolul aGandire critica” este recomandat claselor care au studiat Logica în clasă a IX-��

a sau care dispun de cunoștințe elementare de logică obținute prin urmărea unor cursuri de logică.

I) FILOSOFIA I) Filosofie și viață

A) Orizont: fiosofia și înțelepciunea vieții B) Limite: valoarea filosofiei pentru viață

Analize și comentarii Gândire critică Gândire dialectică.

FILOSOFIA

Fiecare domeniu disciplinar conține o notă specifică:fizica se poate învăța și aplica în practică prin formule și legi fizice,matematica prin demonstrații și axiome etc.filosofia nu se poate aplica sau învăța apelând la formule sau legi.Nu există formule sau legi filosofice.Atunci,în ce constă filosofia?Cum știm dacă prin gândirea noastră ne situăm în orizontul filosofiei?

Prin științele exacte ne aflăm în domeniul răspunsurilor provenite din cercetarea naturii,a exteriorității.Gândirea umană are că obiectiv de cercetare diversitatea și devenirea continuă a naturii.

Prin filosofie,dimpotrivă,ne aflăm în domeniul interogației, în care gândirea revine asupra-și,cercetează principiile care o guvernează sau temeiurile a tot ceea ce există.Filosofia nu este orice tip de întrebare,ci este interogația în care se regăsește esența interogatorului.Filosofia deschide o interogație care problematizează atât esența ființei umane interogatoare,cât și ceea ce este vizat prin întrebare(esența,substanța,temeiul..). Filosofia este gândirea asupra esențelor,principiilor ultime ale lumii și omului, însă nefinalizata într-un răspuns ultim,ci într-un exercițiu continuu al problematizarii.

1)Filosofie și viață

A)ORIZONT:FILISOFIA ȘI ÎNȚELEPCIUNEA VIEȚII

Fiecare știință s-a născut din necesitatea de a satisface o nevoie vitală a omului:astronomia ajută în orientare,fizica în construcția de mecanisme etc. Filosofia,în aparentă,nu îmbunătățește cu nimic,în mod vizibil ,viața omului.Filosofia este cunoașterea de dragul cunoașterii,cunoașterea dezinteresata.Cum se aplică atunci parenitatea filosofiei? Etimologia termenului de filosofie conduce la un posibil răspuns în greaca veche,”philosophia”inseamna iubire de înțelepciune;filosofia este calea pe care trebuie să o urmeze gândirea pentru a ajunge la cunoaștere. Filosofia, ca pregătire a gândirii pentru cunoașterea esențială,devine un mod de a

trăi,pentru că operațiunile gândirii(contemplația,meditația,reflexia)determină implicit caracterul uman,conduita umană.

Există două modalități de a trăi:în neștiință,în întuneric,în amestecul falsității cu aparenta sau în lumina,în strălucirea esențelor,prin filosofie. În concluzie,filosofia este:”Suisul sufletului către locul inteligibilului”(Platon).

PLATON(c.428 ac.348 a.Ch).În gândirea grecească,filosofia se naște din uimirea și ��contemplația asupra realității.Potrivit lui Platon ,prin actul de a filosofa(care presupune uimirea și contemplația)se petrece o orientare a omului către esența sa.Filosofia,astfel înțeleasă,este parte constituitiva a formării vieții și caracterului uman;urmarea filosofiei devine o educație a firii umane(paideia).Sufletul ,prin filosofie,este eliberat către cunoaștere.Filosofia este calea privilegiată a sufletului de a accede la inteligibil.

Platon compară cu eliberarea privirii către soare sau a cunoașterii către inteligibil.Următoarea situație imaginară ilustrează transformarea vieții umane provocată prin filosofie:într-o peșteră,oameni legați privesc,pe un perete,umbrele produse de obiecte perindate prin fața unui foc aflat în spatele prizonierilor.Umbrele sunt considerate de prizonieri drept singura realitate.Această etapă reprezintă lumea simțurilor,în care se confundă falșitatea cu adevărul,umbra cu esența.

Dezlegarea unui prizonier și eliberarea lui către cunoașterea focului care produce umbrele și a Soarelui din afara peșterii simbolizează esența subiectului:a contempla inteligibilul(Soarele).

Deci filosofia nu este un scop în sine,ci un mijloc,o cale care,dacă este urmată,conduce către cunoaștere.Filosofia nu este înțelepciune,ci iubire de înțelepciune,cărare către luminișul inteligibilului.Esența sufletului îți este data;important este cum o dezvălui:prin filosofie,către lumina,afară din peșteră sau prin simțuri,către întuneric,în locuința-închisoare.Prin urmare filosofia este cum spune Platon,o <<artă a răsucirii>> :dinspre devenire,simțuri,către ceea-ce-este.

Iata dragă Glaucon am spus euimaginea care trebuie în întregime pusă în legătură cu cele �zise mai înainte;domeniul deschis vederii e asemănător cu locuința-închisoare,lumina focului din ea-cu puterea Soarelui,Iar dacă ai socoti urcușul și contemplarea lumii de sus ca reprezentând suișul sufletului către locul inteligibilului, ai înțelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun.”(Republică)

BARUCH SPINOZA(1632-1677).Pentru Baruch Spinoza,cunoașterea filosofică asigură libertatea și fericirea omului.

Dacă ,după cum demonstrează Spinoza,Dumnezeu este identic cu lumea,adică toate lucrurile sunt în Dumnezeu și Dumnezeu este o ființă necesară,atunci tot ceea ce există se supune naturii necesare lui Dumnezeu.Necesitatea înseamnă absența libertății.Însă,pentru

Spinoza,necesitatea poate fi convertită în libertate printr-o înțelegere adecvată a legilor necesare.În măsură în care suntem conștienți de constrângeri,le putem controla,putem fi liberi.

O înțelegere adecvată a legilor necesare este o înțelegere a naturii lui Dumneze.Numai prin filosofie se poate ajunge la contemplarea naturii lui Dumnezeu,la conștientizarea naturii necesare,deci la libertate.Prin urmare,filosofia este calea convertirii necesității în libertate.

Contemplarea naturii veșnice a lui Dumnezeu presupune o funcție a sufletului care să fie, la rându-i,caracterizată de veșnicie.Pentru Spinoza această este iubirea intelectuală a sufletului fata de Dumnezeu ,altfel spus,filosofia.

Filosofia este o cercetare a divinității prin intermeduil esenței sufletului omenesc.Această esența este salvată de perisabilitate datorită angajării în reflectarea reciprocă și infinit-veșnică a iubirii lui Dumnezeu față de sine sau față de oameni.

Deci,accesul la filosofie sau la iubirea intelectuală față de Dumnezeu este posedarea,aici și acum, a libertății și garanției nemuririi sufletului ,într-un cuvânt,a fericirii:

”XXXVI:Iubirea intelectuală a sufletului față de Dumnezeu este însăși iubirea lui Dumnezeu,cu care Dumnezeu se iubește pe sine nu întrucât este infinit,ci întrucât se poate explică prin esența sufletului omenesc,considerate sub aspectul veșniciei;adică iubirea intelectuală a sufletului față de Dumnezeu este o parte a iubirii infinite cu care Dumnezeu se iubește pe sine.

Prin aceasta înțelegem clar în ce constă mântuirea noastră,adică fericirea sau libertatea; ea constă în iubirea statornică și veșnică față de Dumnezeu sau iubirea lui Dumnezeu față de oameni.” (Etică)

Potrivit lui LUCIAN BLAGA(1895-1961),filosofia contituie un domeniu autonom față de celelalte discipline.Dacă fizica sau astronomia studiază o parte determinata din realitate,din ceea ce este(ex:natură și legile ei,mișcările celeste etc.), filosofia detine intuitii asupra a tot ceea ce este.Aceste intuiții-numite de Blaga orizonturi- îi asigură filosofiei un raport privilegiat cu lumea față de celelalte științe.

Singularitatea filosofiei constă în aceea că este urmată întotdeauna(sau ar trebui să fie) de o conștiință filosofică.Pentru a se distinge de celelalte științe,pentru a-și cunoaște,propria valoare,propriile limite,filosofia se întoarce într-un act reflexiv,asupra condițiilor sale și asupra conținutului sau.Deci conștiință filosofică este actul second care urmează constituirii filosofiei,este interogarea asupra modului în care filosofia se distinge de știință și de artă.Cunoașterea elementelor științifice,mitice,magice care au influientat gândirea filosofică și determinarea precisă a motivelor,a temelor filosofice sunt sarcinile unei conștiințe filosofice.

"Filozoful se îndeamnă să convertească în termeni de înțelegere umană un mister amplu și adânc cu toată existența.

(..)Filosoful își articulează problematica în legătură cu tot ce depășește orice limită inerentă experienței, și anume nu numai în sens extensiv,ci și vertical,în înalt și în adâncime(..) Filosoful,conștient de vocația sa,își îndreaptă atenția și puterea de interpretare spre tot.."

"Conștiința filosofică este,cu alte cuvinte,atunci când ia ființă,și acolo unde se împlinește,un produs de supremă veghe a omului.ÎN <<conștiință filosofică>>,filosofia-că unul din fundamentalele moduri umane de a rezolva raporturile cu ceea ce <<este>>-prinde știre de sine.Nu s-ar putea imagina așadar o conștiință filosofică fără o seamă de acte de reflectare ale gândirii filosofice asupra ei însăși."(Despre conștiință filosofică)

B)LIMITE: VALOAREA FILOSOFIEI PENTRU VIAȚĂ

Pentru BERTRAND RUSSELL (1872-1970),valoarea filosofiei este determinată de tipul de cunoaștere pe care îl propune:spre deosebire de cunoașterea științifică axată pe descrierea experienței,pe răspunsuri exacte,prin filosofie se dobândește cunoașterea critică sau examinarea limitelor cunoașterii.Astfel,studiul filosofiei are ca efect direct cercetarea critică a principiilor presupuse de știință și în viață cotidiană.Însă această cercetare nu conduce la soluții exacte,ci la incertitudine.

Incertitudinea are două consecințe importante pentru determinarea valorii filosofiei:pe de o parte,prin atitudinea critică se identifică și se elimină prejudecățile care ne conduc viață,are loc o eliberare de atitudinea dogmatică,lărgindu-ne astfel "orizontul gândirii". Pe de altă parte,incertitudinea determină un interes permanent pentru cunoaștere,pentru căutarea certitudinii:ne menținem într-un raport cognitiv față de univers,ceea ce,obținerea de noi informații,lărgește capacitățile Eului nostru:

" Pentru a rezuma deci discuția valorii folosofiei:filosofia merită să fie studiată nu de dragul unor răspunsuri precisela întrebările ei,deoarece,de regulă,nu se poate ști că astfel de răspunsuri precise sunt adevărate,ci mai degrabă de dragul întrebărilor înseși:deoarece aceste întrebări lărgesc concepția noastră asupra a ceea ce este posibil,ne îmbogățește imaginea intelectuală și diminuează siguranță dogmatică ce împiedică mintea să speculeze;însă mai presus de toate,deoarece prin măreția universului contemplat de filosofie mintea este înnobilata și devine capabilă de acea uniune cu universul care este binele suprem." (Problemele filosofiei)

ANALIZE ȘI COMENTARII 1.A)

1)Citiți următorul text:

"Este cu putință,atunci,să aduci vreo dojană unei atari îndeletniciri[filosofia],pe care nimeni n-ar putea-o îndestulător practică,fără să fie,prin firea să,cu bună tinere de minte,fără să învețe ușor și să aibă o inteligență largă și plină de har,prieten fiind și înrudit cu adevărul,cu dreptatea,cu vitejia ci cu cumpătarea?"(Platon-Republică)

a) concepția platoniciană despre filosofie include și semnificația de "artă de a trăi"?

b) se poate spune atât despre philo-sophie,cât și despre iubirea intelectuală de Dumnezeu cât determină existența omului?

Comparați cele două teorii;cea platoniciană și cea spinozista despre filosofie.

2) Care este diferență dintre știință și filosofie în concepția lui L. Blaga?

3) Comparați teoria lui Blaga despre filosofie și conștiință filosofică cu ideile expuse în următorul text.

Care sunt asemănările și deosebirile(dacă există) între intuiția filosofică bergsoniana și conștiință filosofică blagiană?

" Să deschidem atunci în interioarul nostru înșine"cu cât punctul pe care-l vom atinge va fi mai profund,cu atât elanul care ne va împinge la suprafața va fi mai puternic.Intuiția filosofică este acest contact,filosofia este acest elan".(H.Bergson-Intuiția filosofică).

1.B)

1)Fie următoarele afirmații:

a) adevărul nu trebuie cercetat,ci crezut.

b) statul are o existența autonomă,atotputernică,ce ia hotărâri adecvate pentru fiecare individ.

c) acțiunile și gândurile noastre sunt determinate de rasă căreia îi aparținem.

Discutați cele trei teze,analizându-le după modelul lui Russell;

-identificarea și eliminarea prejudecăților;

-eliberarea de atitudinea dogmatică;

-atitudinea critică;

-cercetarea principiilor.

GÂNDIREA CRITICĂ 1.Fie următorul argument:

" Filosofia nu este o știință exactă,pentru că toate științele exacte sunt științe utile,iar filosofia nu este o știință utilă."

Se cere:

a) precizați cărui tip de inferența deductiva aparține;

b) determinați schema de inferența,aducând propozițiile categorice la tipurile standard;

c) verificarti validitatea inferenței prin metodă diagramelor Venn;

d) determinați conversa premisei minore și a concluziei;în caz că nu este posibil,explicați de ce;

e) care este raportul dintre premisă majoră și concluzie?Dacă valoarea de adevăr a premisei majore este falsitatea,stabiliți valoarea de adevăr a concluziei,

f) comentați propoziția "filosofia nu este o știință utilă" din punct de vedere filosofic.Este în acord cu teoria russelliana despre filosofie?

ÎI.Fie următorul argument:

Dacă filosofați,filosofați:dacă nu filosofați,filosofați dacă și numai dacă demonstrați astfel de ce nu trebuie să filosofați.Deci toți filosofează(După Aristotel)

Se cere:

a)determinați schema de inferența;

b)demonstrați validitatea (nevaliditatea)acestei inferențe cu propoziții compuse prin metodă matriciala;

c)comentați textul din punct de vedere filosofic

GÂNDIRE DIALECTICĂ Fie următoarea situație:

Socrate a fost primul filosof condamnat la moarte.Acuzațiile care i-au fost aduse de către cetățenii

Atenei sunt:"Socrate săvârșește nedreptățile stricantu-i pe tineri;nesocotește pe zeii în care crede statul și se închină în alte zeități noi".(Apologia lui Socrate,Platon)

Altfel spus,filosofia(practicarea ei sau a iubirii înțelepciunii) poate determină:

a) o gândire liberă,distanță față de tot ce este dogmă și credința;

b) conștientizarea liberatii individuale,dublată de o atitudine critică față de ideologiile totalitare;

c) preeminență gândirii raționa-lcritice care acceptă pluralitatea de interpretări și își asumă posobilitatea erorii.

Împărțiți pe două grupe,una care să susțină ideile lui Socrate("nu trăiesc altfel decât că iubitor a înțelepciunii,că necurmat cercetător al sufletului meu și al celorlalți") și cealaltă care să aducă acuzații filosofice,realizați un "proces al filosofiei" prin care să stabiliți dacă filosofia merită urmată sau nu.

1) Existenţa umană

A) ORIZONT: NATURA UMAN

Atitudinea autoreflexiva a omului îl conduce pe acesta la întrebarea asupra diferenţei dintre şine şi celalalte entităţi-obiecte ,natură,semeni:în ce constă deosebirea dintre un om şi un lucru sau un animal? Mai mult,există vreo diferenţă între mine şi celălalt seamăn al meu?

Astfel de interogații sunt definite că fiind despre natură umană. Sunt interogații esențiale , căci încearcă să cuprindă acel set de atribute specifice doar naturii umane. În filosofie însă nu există o rezolvare univoca a acestei probleme.

Despre natura umană sunt două teorii importante: cea politică și cea metafizică. Teoria politică consideră caracteristică esențială a omului capacitatea sau încapacitatea acestuia de a trăi în mod social ,de a fi parte componeneta a unui sistem guvernant. Dimpotrivă ,teoria metafizică

tratează gândirea și capacitatea acesteia de reflectare asupra lumii că element distinctiv al naturii umane. Omul nu este ,în primul rând ,un animal (a)sicial ,ci o ființă meditatica, reflexivă.

Însă interogațiile acestea nu epuizează specificul omului. Pentru a discută despre natură umană , trebuie să presupunem un nucleu de caracteristici permanente și inerente a unei singure persoane. Pentru că problemă naturii umane o presupune pe cea a indentitatii . Care sunt criteriile prin care stabilesc că eu cel de ieri sunt același cu cel de azi? Mai mult ,cum mă deosebesc și cum gândesc pe celălalt om atât de diferit și ,în același timp,atât de asemănător. Toate acestea :faptul de a fi parte componența din societate sau nu ,gândirea asupra lumii și aspirația către divin, meditația asupra identității și alterității (problemă naturii celuilalt) alcătuiesc notă distinctivă a omului :existența

ARISTOTEL (384-322 a.Ch.) Teoria lui Aristotel despre natură umană este influientata de concepția să teleologica, conform căreia natură nu creează nimic fără un scop. Din acest punct de vedere ,și existența omului deține un scop ,și anume acela de a trăi laolaltă cu semenii săi în vedetea unei vieți bune .Însă o viață bună,în care actele morale și cele intelectuiale sun imposibile, nu se poate obține ,după Aristotel ,decât în măsură în care oamenii sunt parte componentă a unui stat ,adică a unei comunități de ființe cu simțirea binelui și a râului ,a dreptului și a nedreptului

Contrar teoriilor sofiste de până atunci ,care considerau statul și ordinea socială drept o convenție,Aristotel tratează statul drept instituție naturală,rezultată,în mod indirect,din instinctele de autoconservare și reproducere ale indivizilor. Cu toate că ,din punct de vedere al genezei ,statul este o consecință a trăirii laolaltă a indivizilor ,mai întâi în familie,grup etc., din punctul de vedere al funcției sale ,el este anterior oamenilor care îl compun,precum corpul precede membrele sale .Cu alte cuvinte ,natură umană este una socială ,întrucât în fiecare dintre noi există înstinctul pentru formarea comunităților și pentru că abia în stat există înstinctul pentru formarea comunităților și pentru că abia în stat existența își află împlinirea,desavarsindu-și astfel posibilitățile proprii. ,, Din toate acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este prin natură să o ființă socială ,pe când antisocialul,prin natură ,nu datorită unor împrejurări ocazionale ,este ori nu supraom,ori fiară,că acela batjocorit de Homer."

,,Așadar,din natură există în toți înstinctul pentru o asemenea comunitate; ira cel dintâi care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bunuri. Căci ,după cum omul ,în perfecțiunea să, este cea mai nobilă dintra ființe,tot astfel,lipsit de lege și de dreptate este cea mai rea dintre toate..."

JEAN-JACQUES ROUSSEAU (1712-1778) Teoriile politice despre natură umană de până la J.J.Rousseau considerau că omul este o ființă socială ,care își îndeplinește atributele sale esențiale supunându-se unei ordini sociale și trăind alături de semenii săi. Sufletul omenesc era modificat, modelat în interiorul societății.Rousseau își pune însă întrebarea dacă această

modificare cauzează fericirea sau nefericirea omului. Astfel spus,trecerea de la o stare naturală(în care toți oamenii sunt egali) la o stare artificială , cea a societății umane (care impune inegalitatea dintre oameni ) este una benefică ființei umane ?

În primul rând,Rousseau identifică modificările naturii umane petrecute prin existența în sferă socială: schimbările constituției corpului,cunoștințele noi și erorile multiple ,tulburările sufletului provocate de pasiuni.Mai mult ,existența în starea socială supune omul inegalității politice,diferențelor sociale. Pentru Rousseau ,toți acești factori determină nefericirea omului pe măsură ce acesta se diferențiază de starea naturală, primitivă.Prin urmare, adevărată natură umană nu este cea socială ,ci constă în starea primitivă a omului sălbatic,în alcătuirea originară a ființei umane,Omul sălbatic, lipsit de legături cu semenii săi ,lipsit de grăi și de cunoștințe inutile,supus doar inegalității naturale cauzate de vârstă,sănătate sau putere , având în suflet doar principiul interesului în propria-i cunsercare și pe cel a repulsiei față de suferința și moartea semenilor noștri,este modelul naturii umane perfecte.Este batură umană a unui Robinson Crusoe primitiv ,singur ,dar fericit.

,, Întreb care din două - viață civilizată sau cea naturală- este mai susceptibila să devină de nesuportat celor care o trăiesc?Aproape că nu vedem în jurul nostru decât oameni care se plâng de existența lor,și mai mulți sunt aceia care nu se plâng ,deși sufletul le e plin de această :îmbinarea legilor divine și omenești abia dacă este de ajuns pentru a împiedică dezordinea."

,, Concluzia va fi că ,rătăcind prin păduri ,fără meșteșuguri,fără grăi ,fără locuința,fără război și fără legături,fără a avea nevoie de semenii săi și fără a avea vreo dorință de a le face rău ,poate fără a recunoaște vreodată pe vreunul dintre ei în mod individual,omul sălbatic,prea puțin supus pasiunilor și fiindu-i de ajuns lui însuși ,nu avea decât sentimente și cunoștințe potrivite cu acesta stare ...'' (Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni) .

FERICITUL AUGUSTIN(354-430) Concepția creștină despre natură umană este aceea că omul este o creație divină care se deosebește de toate celelalte prin faptul că este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.Gânditor creștin , Augustin dezvoltă această idee, pornind de la texul biblic: ,, Facerea:1:26 . Și a zis Dumnezeu : Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră";prin urmare ,omul este o imagine a lui Dumnezeu. Însă ,notând pluralitatea implicată de sintagmă ,, asemănarea Noastră " ,Augustin o prezintă că Trinitate, că unică esența formată din Dumnezeu Tatăl,Iisus și Sfântul Duh.Prin urmare, omul este o imagine a Trinității. Însă întreagă ființă umană ,chiar și partea carnala,reflectă divinul ?

Augustin distruge în acest sens între omul interior și omul exterior.Prin cel interior înțelege sufletul și facultățile sale orientate către cunoașterea ideilor eterne; dimpotrivă ,prin omul exterior numește aspectul carnal,perisabil al ființei umane și cunoașterea rpovenita de la simțuri.De aceea ,doar omul interior, adică sufletul și facultățile sale- existența ,cunoașterea și

voința- reflectă dinvinitate.Prin urmare ,faptul de a fi un șine -o imagine a lui Dumnezeu-,cunoașterea acestui șine și iubirea de șine sunt atributele esențiale naturii umane

,,Aș vrea că oamenii să se gândească că trei lucruri vor află în el înșiși.Aceste trei sunt diferite de trinitate,dar totuși le menționez pentru că oamenii să-și încerce mintea și să cerceteze cât de diferite sunt.Cele trei lucruri de care vorbesc sunt existența conoasterea și voința.Pentru că eu sunt ,eu cunosc că sunt și că vreau ,eu vreau să fiu și să cunosc.Iar în aceste trei ,viață este inseparabilă- o viață unică ,un suflet unic ,o esența unică ,și totuși,cu toate că distincția este inseparabilă ,cele trei lucruri sunt diferite."

(Confesiuni)

Pentru BLAISE PASCAL (1632 – 1662 ) ,definirea naturii umane presupune cunoașterea limitelor acesteia ,care nu pot fi determinate decât prin raportare la întreagă realitate.Prin urmare, conoasterea omului este un act complex care implică, alături de autoreflexivitate ,și cercetarea naturii. Limitele omului pot fi stabilite doar prin comparație cu ceea ce există în afară să.

Cercetând realitatea exterioară ,Omul descoperă două infinituri: pe de o parte ,infinitul mare al lumii ,al creațiilor lui Dumnezeu ,iar pe de altă parte,infinitul mic ,obținut prin diviziunea continuă a vreunui obiect .Ambele infinituri nu pot fi cuprinse total prin rațiune: de aceea ,omul este o ființă care își recunoaște limitele gândirii sale .Mai mult ,comparându-se cu neantul și infinitul,omul își descoperă ființă să drept cale de mijloc între aceste două extreme ,,nimic în raport cu infinitul,tot prin comparație cu neantul."Tot astfel,omul nu este nici Dumnezeau,nici animal ,nici înger și nici bestie.Cercetarea limitelor omului conduce ,prin urmare ,la ideea că natură umană este o limită permanență și de aici nevoia de a o depăși prin rațiune.Pentru că numai cunoscând prin rațiune-o cunoaștere limitată dar continuă -omul se definește în mod propriu față de realitatea externă:

,,Căci,la urmă urmei, ce este omul în natură? Nimic în comparație cu infinitul , tot prin comparație cu neantul,un lucru de mijloc între nimic și tot.El este infinit de îndepărtat de ambele estreme; iar ființă lui nu stă mi aproape de nimicul din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghițită?

,,Pot concepe un om fără mâine și fără picioare ; l-aș concepe chiar și fără cap ,dacă experiență nu m-ar învăța că omul gândește cu capul.Deci gândirea este ceea cere definește omul.Nimeni nu-l poate concepe fără ea."

,,Astfel toată măreția noastră stă în cugetare.De aici trebuie să procedăm ,nu de la spațiu și de la durată.Să ne silim a cugetă ()

(Cugetări)

B)LIMITE :ALTERITATE SI IDENTITATE

EMMANUEL LEVINAS (1905-1995) Relativ la problematică () , specific filosofiei de până la Levinas , este includerea acesteia în temă mau largă a subiectului conoscator.Natură celuilalt era tratată asemenea naturii obiectului :ceva ce ,o data tradus rațional,este integrat,interiorizat prin înțelegere.Intră indivizi, obiectele,lumea înconjurătoare nu se făcea distincție: toate la un loc formau o totalitate obiectivă,câmp de cunoaștere pentru un subiect universal.

Pentru Levinas ,o astfel de atitudine teoretică înseamnă ratarea semnificației celuilalt în caracterul sau de diferit.Dimpotrivă,gândirea trebuie să sesizeze pe celălalt în calitatea lui de cu totul altu.

Relația cu celălalt este accesibilă în primul rând că prezența și apoi că limbaj.Altul ,în raport față către față este o prezența,însă una diferită de mine ,și tocmai prin această neliniștitoare ,care deține o libertate incontrolabilă.Mai mult,Altul se prezintă prin limbaj,fiind auzit,această vorbire atestând o altă natură,liberă,imprevizibilă,care astfel îmi circumscrie limitele propriei persoane:

,,Transcendență interlocutorului și accesul la celălalt prin limbaj arată ,până la urmă ,că omul este o singularitate.O altă singularitate decât cea a indivizilor care se subsumează unui concept sau pe care o articulează momentele.Eul este inefabil ,pentru că este vorbitor prin excelentă;răspunzător,responsabil.Celălalt ,că interlocutor pur ,nu este un conținut cunoscut,calificat,sesizabil pornind de la ideea generală oarecare și supus acestei idei.El arată o față ,nu se referă decât la șine ." (Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt)

Problemă identității personale poate fi rezolvată ,conform lui J.Locke,printr-o clasificare a termenilor.Astfel ,prin conceptul de identitate este avut în vedere principiul individuației care enunță că o ființă este identică cu șine dacă există într-un anumit loc și într-un anumit timp ce nu pot fi comune pentru alte ființe asemănătoare.Din acest punct de vedere, se poate consideră că plantele sau animalele sunt identică cu șine în măsură în care sunt aceeași alcătuire () de părți ,într-un corp care participă la ceeasi viață.La fel se poate afirmă și despre om;un om este identic cu șine dacă este aceeași materie ,care participă la aceeași viață.

Un astfel de răspuns este nesatisfăcător pentru Locke .,, Identitatea omului" numește doar identitate de materie ,de substanță;nu este avuta în vedere facultatea rațională a omului sau problemă responsabilității pentru propria ființă.De aceea ,Locke propune conceptul de identitate personală ,unde prin persoană se înțelege ființă rațională care gândește și este responsabilă față de actele sale.O persoană este o ființă capabilă de conștiință(sau memorie),adică de recptare a ideilor depre acțiunile prezente și repetare a ideilor despre acțiunile trecute alafiintei respective.Prinurmare ,o persoană este identică cu șine dacă prin aceeași conștiință poate repede idei despre acțiuni trecute și idei despre acțiuni prezente:

,,Căci,întrucât aceeași conștiință este ceea ce face că un om să fie același față de el însuși,identitatea personală depinde numai de ea(...)În adevăr în măsură în care o ființă rațională poate repetă ideea unei acțiuni trecute cu aceeași conștiință pe care a avut-o la început despre ea și cu aceeași contiinta pe care o are despre o acțiune prezența ,în acea măsură esta acea ființă același eu personal.Căci datorită conștiintei pe care o are despre gândurile și acțiunile sale prezente ea este acum un ()pentru șine însuși și va fi același << eu >> în măsură în care aceeași conștiință se poate întinde la acțiunii trecute sau viitoare.

(Eseu asupra intelectului omenesc)

BERNARD WILLIAMS (1929- ). Problema identității personale ar putea fi formulată prin întrebarea ”Care este criteriul prin care decid că eu din momentul t1 sunt același cu eu din momentul t2?”. Astfel spus, există un criteriu al continuității identității? Oare noi de acum nu suntem cu totul diferiți de noi de atunci?

Două tipuri de răspunsuriau fost aduse acestei interogații: pe de o parte, se consideră continuitatea fizică ( același corp, același creier ) drept criteriul căutat, pe de altă parte continuitatea psihologică ( aceleași amintiri, aceleași caracter) este tratată ca decisivă pentru stabilirea identității personale.

Teza lui Williams este aceea că identitatea corporală este o condiție necesară pentru stabilirea identității personale; iar modul de demonstrație constă, în special, în respingerea tezei identității continuității psihologice susținută de John Locke conform căruia memoria este ceea ce face ca un om să fie el însuși. Dimpotrivă, pentru Williams, memoria nu este un criteriu al identității pentru că se poate imagina următorul contraargument: dacă setul de amintiri S al unui individ îi este schimbat cu un set de amintiri complet diferite-S1, atunci acelei persoane, problema identității nu i se impune, întrucât subiectul nu are cum să sesizeze diferența sintre seturile de amintiri. Mai mult, dacă persoana respectivă , pe lângă setul de amintiri S1, mai deține și o memorie generală E prin care își poate aduce aminte de lucruri pe care nu și le amintea prin setul de amintiri S1, problema identității sale tot nu apare în mintea lui, întrucât ceea ce i se întâmplă este doar sesizarea uitării. Iar dacă prin memoria generală E persoana își va aduce aminte de lucruri incompatibile cu S1, atunci el va trata pe E ca pe o iluzie și va apela la memoria celorlalți pentru a stabili dacă setul incompatibil E este adevărat sau nu ceea ce înseamnă că a fost schimbat criteriul continuității psihologice pentru identitatea personală.

”Astfel, Locke vorbește despre conștiință( și prin aceasta înțelege memoria) ca ceea ce face un om să fie el însuși.Este sificil să înțelegem ce poate însemna aceasta. Dacă considerăm că înseamnă că un om își poate folosi memoria ca un criteriu pentru a decide dacă este aceeași persoană care obișnuia să fie, sugestia este demonstrabil absurdă.”

”Astfel, nu este vreo cale prin care memoria să poată fi folosită de persoana în cauză drept criteriu al propriei sale identități.” ( Identitate personală și individuație)

2)SENSUL EXISTENȚTI

A)ORIZONT: SENSUL EXISTENȚEI ȘI CULTURA

Deseori, în anumite situații, ne confruntăm cu interogații de tipul: ” De ce exist?”, ”Care este scopul vieții mele?”.Sunt îmtrebări despre sensul existenței , mai precis, asupra faptului dacă viața are sau nu un sens.În primul rând însă, trebuie clarificați termenii interogației, și anume ” existență” și ”sens”.În general, prin existență desemnam felul de a fi al omului spre deosebire de cel al aminalelor, despre animale spunem că trăiesc, despre oameni că există.În ce constă, oare, deosebirea sintre in si animal, dintre existență și viață? Pentru uni filosofi, omul este prin excelență un creator de culturăȘ operele, simbolurile, valorile, stabilesc circumferința pentru o lume proprie-a descoperirilor, a cunoașterii , a dezvăluirii misterului.Față de animalul preocupat de supraviețuire, omul se sacrifică în actul creator de cultură, pentru că sensul existenței sale se află în cultură.

În al doilea rând, prin ”sens” desemnăm fie scopul, fie caracterul rațional al unei situații.Însă prin ”sensul existenței” numim acel fapt care determină împlinirea posibilităților existenței.Unii filosofi au considerat cultura drept factor care determină desăvârșirea existenței.Prin creația și receptare de cultură, omul își găsește sensul sinelui, iar pentru a se înțelege, el apelează la o cunoaștere diferită de cea stiințifică, o cunoaștere hermeneutică, căreia îi este accesibil sensul individualului.

LUCIAN BLAGA (1895-1961). Teoriile biologice evoluționiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au determinat, pe plan folosofic, o nouă viziune asupra naturii umane: omul,față de animal, este doar o etapă superioară.Între existența umană și cea animală nu există o deosebire calitativă , de esență, ci doar diferențe graduale, cum ar fi aceea dintre inteligență și intelect.

Unei astfel de concepții, L Blaga îi opune o teorie despre caracterul distinct și privilegiat al existenței umane.Omul, spre deosebire de animal, este cretor de cultură, iar creațiile de cultură sunt, pentru Blaga, revelări ale misterului în care este situată existența umană. Prin urmare, omul îi sunt caracteristice cuniașterea misterului și încercarea de revelare a acestuia prin creații de cultură. Astfel, existenței animalului, fixată asupra sesizării imediatului și asigurării securității, îi este opusă existența omului întru mister și pentru revelare.Omul depășește condițiile imediatului și ale securității prin aceea că este capabil să își jertfească propria existență pentru crearea de cultură.Acest fapt este semnalul pentru mutația suferită de om de la imediat și securitate la mister și revelare.Prin urmare, cultura este forma finală, împlinirea sensului existenței umane:

”Omul, spre deosebire de animal, nu există numai întru imediat și pentru securitate, ci și în alt orizont: întru mister și relevare.Omul, și numai el, are în consecință un destin creator, care-i modofică și dezaxează chiar și legile biologice.”

”Omul e capturat de un destin creator,într-un sens cu adevărat minunat; omul e în stare pentru acest destin să renunțe câteodată chiar până la autonimicire la avantajele echilibrului și la bucuriișe securității.” (Geneza metaforei și sensului culturii)

CONSTANTIN NOICA(1909-1988). Cultuea secolului XX poate fi descrisă ca fiind predominant științifică. Modelul cunoașterii științifice, care constă în formalizare și abstractizare, se aplică în judecarea întregii realități. Realitatea este dedusă din forme perfecte, adică elementele sale particulare sunt inteligibile și au sens în măsura în care fac parte dintr-un întreg care dă seama de caracteristicile comportamentului. Un astfel de mod de gândire a realității Noica îl numește logica lui Ares. Îmsă specific acestei logici este și tratarea individului ca simplă variabilă pentru un întreg.Existența- individualul prin excelență-este, conform acestei logici, un fapt statistic, o cifră printre altele.

Pentru a recupera semnificațiile individualului, ale existenței, Noica propune o altă logică, cea a lui Hermes- o modaliate de gândire pentru care individualul reflectă în sine întregul. Întregul se regăsește în particular; existența cuprinde în sine atributele generalului.Este o logică a înțelegerii, a sesizării întregului în parte, a identificării într-o existență, de exemplu, cea a lui Socrate, a principiilor generale ale realității ca atare.O astfel de logică face posibilă înțelegerea sensului vieții desfășurate în timp, a individului supus clipei celei repezi a unui destin:

”Ce este omul, Doamne, ca să te gândești la el?, se întreabă psalmistul. Dar întreaga noatră cultură a venit să lărgească problema: ce este individualul? , se întreabă ea, chiar dacă, până la urmă, omul rămâne individualul cel mai uimitor.”

”Am opus logicii lui Ares, în care partea este în întreg, așa cum un astș este în oaste, pe cea a lui Hermes, în care întregul este în parte și se lasă interpretat de ea.”

”Când vorbim aici despre individual general punem înainte întreaga existență rațională manifestată a lui Socrate. Dar așa fiind, este o clipă. E clipa cea repede a unei vieți și a unui destin, în fața generalității condiției de muritor. Dar ce se întamplă logic, în clipa cea repede a individualului astfel înțeles? Aceasta încearcă să afle și să spună logica lui Hermes, într-o lume în care altminteri, adică statistic, totul se prăbușește din stâncă în stâncă spre neștiut.” (Logica lui HERMES)

PAUL RICOEUR(1913- ). O interogție asupra existenției și sensului ei presupune un moment reflexiv în care omul se întoarce, prin gândire, asupra-și. Iar rezultatul acestei operațiuni

este judecata ” eu sunt, eu gândesc ”, - ceea ce pentru unii filosofi reprezintă temeiul sau rezultatul final al filosofiei lor.

Dimpotrivă, Ricoeur consideră acest rezultat drept un adevăr abstract și gol. De fapt, omul nu cunoaște în mod direct sensul existenței sale. Omul , ca sine, trebuie să recupereze sensul existenței sale interpretând semnele lumii, limbajul, cultura. La sensul vieții, omul nu ajunge decât printr-un ocol prin cultură.

Comform lui Ricoeur, ocolul comportă trei planuri: semantic, reflexiv și existențial. Planul semnatic este cel al interpretării simbolurilor și expresiilor multivoce: este exercitarea interpretării la nivelul limbajului prin care se caută desvăluirea sensului dublu, secundar. Planul reflexiv constă în analiza legăturii dintre înțelegerea semnelor și înțelegerea de sine. Pentru ca în planul existențial omul să descopere sensul sinelui ca un rezultat al înțelegerii de sine prin intermediul interpretării semnelor, limbajului, culturii. Cultura, operele, limbajul sunt o consecință imediată a existenței umane; însă existența nu ajunge la propriul său sens decât revenind reflexiv, interpretând propriile sale produse. Existența este dorință, creație; însă sensul său se obține doar ca hermeneutică a culturii:

”Misiunea unei astfel de hermeneutici e de a arăta că existența nu ajunge la cuvânt, la sens și la reflecție decât procedând la o exegeză continuă a tuturor semnificațiilor ce ies la lumina zilei prin lumea culturii. Existența nu devine un sine – uman și adult – decât însușindu-și sensul de cultură în care se obiectivizează viața spiritului.” (Conflictul interpretărilor)

B) LIMITE: ABSURDUL ȘI SENSUL VIEȚII

ALBERT CAMUS ( 1913-1960). Spre deosebire de filosofii care abordează problematica sensului existenței analizând raportul om-cultura, individual-general, Camus consideră că prin filozofie trebuie să se răspundă la întrebarea dacă viața merită să fie trăită sau nu. Interofația filosofică se deplasează astfel de la un domeniu abstract, general spre unul concret: este sinuciderea o soluție pentru problema angoasantă a sensului vieții?

Răspunsul lui Camus are ca punct de plecare recunoașterea climatului absurdității în care se desfășoară existența umană: o lume în care cunoașterea adevărată este imposibilă, care induce oboseala și spaima în fața timpului, care devine opacă prin inumanitatea celorlalți, se înstrăinează de existență, este lipsită de sens. Sentimentul absurdului este cel care caracterizează raportarea omului la lume. Între o existență avidă de sens și o lume opacă și stăină se instaurează un conflict. O soluție aparentă ar fi sinuciderea, care însă, după Camus, este doar mărturisirea că viața te depășește. Dimpotrivă, subliniază filosoful francez, nu există soluții pentru experințe absurde și, de aceea, acest conflict dintre om și lume trebuie menținut ca atare, pentru că este un conflict prin care omul obține conștiința lucidă. Omul absurd este un om liber în fața lumii și pasionat în trăirea experinței absurde a lumii:

”Tot ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăși rațională. Absurdă însă este confruntarea dintre acest irațional și această nemărginită dorință de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului. Absurdul ține atât de om cât și de lume.Pentru memont el este singura lor legătură.”

”În acest moment al efortului său, omul se află în fața iraționalului.El simte într-însul întreaga dorință de fericire și de rațiune.Absursul se naște din această confruntare dintre chemarea omului și tăcerea irațională a lumii.” (Mitul lui Sisif)

Analize şi comentarii 1.A. 1.Precizaţi răspunsul corect:conform teoriei lui Aristotel: a)natura umană este antisocială; b)natura umană este una socială; c)omul este un animal social; 2.Analizaţi următorul text: “Nu există nici educaţie,nici progres;generaţiile se inmulţesc inutil;şi,fiecare pornind de la acelaşi punct,secole se scurgeau fără ca omul să iasă din primitivitatea primelor ere;specia era deja bătrană,dar omul rămânea copil.”(J.J. Rousseau-Discurs asupra originii şi fundamentalelor inegalităţii dintre oameni) a)este adevărată ipoteză lui Rosseau despre omul sălbatic din punctul de vedere al teoriilor antropogenetice de astăzi? b)comparaţi punctul de vedere al lui Rosseau asupra naturii umane cu cel al lui Aristotel 3.Citiţi cu atenţie următorul text: “Aşadar,o,Dumnezeule al meu,eu n-aş putea să fiu,n-aş putea în nici un fel să exist,dacă Tu n-ai fi întru mine.Or ,aş putea eu oare să exist,dacă n-aş fi întru Tine,Cel datorită Căruia sunt toate,prin care sunt toate şi în care sunt toate?” (Fericitul Augustin-Confesiuni) a)din punctul de vedere al teoriei creştine,cum se caracterizează natura umană? 4,Analizaţi textul de mai jos şi precizaţi în ce constă specificul naturii umane după Blaise Pascal:

“Omul pune aşa de mare preţ pe raţiune,că orice avantaj ar avea în lume el se crede nenorocit dacă nu ocupă un loc deosebit de bun în felul cum îl judecă semenii lui.” “Ultimul pas al raţiunii ar fi ca ea să ştie că există o infinitate de lucruri care o depăşesc.De fapt,ar fi şi foarte slabă dacă nu ar recunoaşte acest lucru.Dacă este depăşită de lucrurile naturale,atunci,ce să mai spunem de cele supranaturale?”

(B.Pascal-Cugetări) 1.B. 1. Care sunt diferenţele de abordare a problemei identităţii şi alterităţii dintre teoriile lui E.Levinas şi B.Williams?Ce este specific fiecăreia?Problema alterităţii şi cea a identităţii personale se includ sau se exclud reciproc? 2.Analizaţi textul de mai jos: “Dacă acelaşi Socrate în stare de veghe şi în stare de somn nu ia parte la aceeaşi conştiinţa,Socrate în stare de veghe şi în somn nu sunt una şi aceeaşi persoană;şi a pedepsi pe Socrate în stare de veghe pentru ce a gândit Socrate în somn,şi de care Socrate în stare de veghe n-a fost niciodată conştient,n-ar fi mai drept decât a pedepsi un geamăn pentru ceea ce a făcut fratele său.”(John Locke-Eseu asupra intelectului omenesc) Care credeţi că ar fi replica lui B.Williams la această idee? 2.A. 1.Analizaţi textul de mai jos.În ce constă mutaţia “îndurată” de om?Care este diferenţa între om şi animal? “Totuşi repetăm:omul,pentru a deveni <<om>>,a îndurat,în afară de mutaţia structurilor biologice,şi o mutaţie ontologică.În el se declară,printr-o izbucnire biologică inexplicabilă,un nou mod de a exista,unic în univers,existentă în orizontul misterului şi pentru revelare.” (L.Blaga-Geneza metaforei şi sensul culturii) 2.Precizaţi răspunsul corect:conform teoriei lui Constantin Noica: a)logica lui Ares numeşte cunoaşterea totului prin intermediul părţii şi este specifică culturii contemporane; b)logica lui Hermes numeşte cunoaşterea părţii prin intermediul întregului şi nu este specifică culturii contemporane; c)logica lui Hermes numeşte cunoaşterea întregului prin intermediul întregului părţii şi nu este specifică culturii contemporane. 3.Ce rol are cultura în teoria lui P.Ricoeur pentru descoperirea sensului existenţei?

2.B. 1.Comentaţi următorul text: “Dar ce înseamnă viaţa într-un asemenea univers?Nimic altceva,pentru moment,decât indiferenţa faţă de viitor şi pasiunea de a epuiza tot ce e dat.Credinţa într-un sens al vieţii presupune întotdeauna o scară a valorilor,o alegere,preferinţe.Credinţa în absurd,conform definiţiei noastre,ne învaţă contrariul.” (A.Camus-Mitul lui Sisif) a)Ce ne învaţă credinţa în absurd ? b)Comparaţi teoria blagiană despre destinul creator al omului şi concepţia despre omul absurd a lui Camus.Stabiliţi asemănări şi deosebiri.

I. GÂNDIRE CRITICĂ Fie următorul argument: Nici un om nu este absurd,pentru că nici o creaţie de cultură nu este absurdă,iar toţi oamenii sunt creatori de cultură. Se cere: a)identificaţi inferenţa deductivă,stabilind propoziţiile categorice,şi verificaţi validitatea ei; b)obţineţi lanţul de converse şi de obverse din propoziţia: “Toţi oamenii sunt creatori de cultură .”Cărei teorii,din cele studiate la subcapitolul “Sensul existenţei”,credeţi că i-ar corespunde acestă propoziţie? c)credeţi că prin creaţia de cultură poate fi anulat absurdul existenţei despre care scria A.Camus?

I. GÂNDIRE DIALECTICĂ Fie următoarea situaţie: În urma descoperirilor din medicină,se poate realiza,în viitorul apropiat,transplantul de creier de la o persoană la alta;un transplant de creier presupune înlocuirea amintirilor,cunoştinţelor anterioare,a personalităţii cu un alt set de astfel de caracteristici.Este individul,supus unei astfel de operaţii,identic cu cel ce fusese înainte?Mai mult,îi poate apărea,după operaţie,problema identităţii sale personale?” Formaţi două sau mai multe grupe şi analizaţi acestă situaţie ,ţinând seama de teoria lui B.Williams şi cea a lui J.Locke despre identitatea personală.

III)LIBERTATE ŞI RESPONSABILITATE

1)DETERMINISMUL ŞI LIBERUL ARBITRU

A)Orizont:necesitatea divină şi liberul

arbitru

B)Limite:libertate şi voinţă

2)INDETERMINARE ŞI RESPONSABILITATE

A)Orizont: acţiune şi responsabilitate

B)Limite: determinismul psihic şi determinismul cultural

Analize şi comentarii Gândire critică Gândire dialectică

LIBERTATE ŞI RESPONSABILITATE

Să ne imaginăm ,o dată cu Spinoza,că aruncăm o piatră în aer.Nu ar gândi piatra,în timp ce se afla în aer,că este într-adevăr liberă?Însă pentru noi,cei care am aruncat-o,acţiunea ei a fost determinată de o cauză externă.Ce este,de fapt,libetatea? Libertatea face parte din categoria conceptelor corelative,care nu pot fi gândite în lipsa semnificaţiei unui alt concept.Precum binele sau afirmaţia nu au sens fără a presupune râul sau negaţia,tot astfel,libertatea poate fi gândită doar în relaţie cu conceptul de limită.Libertatea este absenţa limitelor-iată definiţia clasică a libertăţii. Libertatea este limitată în momentul în care se afirma că natura sau omul sunt supuşi unei relaţii cauză-efect.Întrucât acţiunile naturale sau ale omului sunt determitate de o cauză,ele nu sunt libere;acesta concepţie poartă numele de determinism. Teoria despre determinism divin consideră că lumea şi omul sunt creaţii ale divinităţii care,caracterizată de necesitate în esenţă sa,predetermină acţiunile fiinţelor umane.Omul nu este liber să facă ce vrea,ci acţiunile sale respectă providenţa divină. Negarea determinismului divin conduce la afirmarea libertăţii absolute.Omul este liber în acţiunile sale;el descoperă însă că aceste acţiuni îl reprezintă.Omul este liber şi,în aceiaşi timp,responsabil.

1)DETERMINISMUL ŞI LIBERUL ARBITRU

A)ORIZONT:NECESITATEA DIVINĂ ŞI LIBERUL ARBITRU Filosofia creştină consideră divinitatea drept entitate creatoare a lumii şi a omului.Dacă universul şi fiinţa umană sunt creaţii divine,este evident că ele deţin libertatea de a-şi modifica natura.Libertatea de esenţă (a alege propria natură:divină,umană sau animală)nu este posibilă în gândirea creştină,întrucât omul este,o dată pentru totdeauna,”condamnat” naturii de fiinţa creată. Mai mult,dacă divinitatea are drept esenţă necesitatea,creaţia sa va purta amprenta acestei necesităţi.Omul apare astfel constrâns la o esenţă dată,cât şi supus unei necesităţi inexorabile.Singura formă de libertate este cea a intelectului,realizată prin conştientizarea limitelor.Intelectul converteşte necesitatea în libertate,prin înţelegerea adecvată a naturii divine.Astfel,omul devine liber în Dumnezeu. Dacă actele umane urmează necesitatea divină,cum se explică atunci răul,eroarea?Este Dumnezeu responsabil de producerea lor?Pentru a “salva” puritatea absolută a naturii divine,gândirea creştină(prin Vasile cel Mare,întâi,apoi prin Augustin)recunoaşte omului liberul arbitru,adică libertatea de a alege între posibilităţile care i se oferă.Astfel,răul şi eroarea

reprezintă alegeri(greşite) de care omul este direct responsabil.Cu preţul”vinovăţiei”pentru rău şi eroare,omul şi-a câştigat libertatea. În concluzie,în filosofia creştină asistăm la o transformare în temeiul libertăţii:negarea libertăţii de esenţă conduce către o asumare intelectuală a necesităţii;pentru ca,în final,să fie recunoscut liberul arbitru drept caracteristică umană.

BARUCH SPINOZA(1632-1677) consideră că între Dumnezeu şi natură există un raport de identitate.La nivelul lucrurilor,Dumnezeu este în natură,se confundă cu ea;astfel spus,Dumnezeu este imanent lumii:Deus sive Natură(Dumnezeu sau Natura). Natura divină nu poate fi decât necesară.Datorită raportului de imanenţă,natura,adică lucrurile create,sunt guvernate de necesitate.Omul este supus unei necesităţi inexorabile:necesitatea divină.Deci,pentru Spinoza,omul nu este liber,omul nu cunoaşte libertatea?

Dacă prin libertate se înţelege a nu fi determinată de o cauză externă,atunci omul spinozist nu este liber. Dacă prin libertate se înţelege cunoaşterea cauzei determinante şi acordul dintre propria voinţă şi voinţa divină,atunci omul spinozist,în cadrul necesităţii create,deci şi omul,sunt determinate de cauze externe să existe,să acţioneze.Însă numai omul poate cunoste natura,adică pe Dumnezeu.O cunoaştere adecvată a lumii,a cauzelor care îl determină,deci a planului lui Dumnezeu,conferă omului libertatea.În mijlocul unei necesităţi,altfel constrângătoare,omul,prin intelect,metamorfozează necesitatea în libertate.Căci intelectul posedă calitatea de a vedea lucrurile sub aspectul veşniciei.Astfel ne descoperim ca moduri(modus)ale unei substanţe imuabile şi veşnice,Dumnezeu.Ceea ce înseamnă că a ne supune necesităţii presupune integrarea,prin cunoaştere,în libertatea lui Dumnezeu. Omul,aşadar,nu este liber că natură,ci cunoaşte pentru a fi liber. “I.XXIX.În natură,nimic un este contingent,ci toate sunt determinate să existe şi să acţioneze într-un anumit fel,în necesitatea naturii lui Dumnezeu. XXVI.Un lucru care este determinat să facă ceva a fost determinat în chip necesar de Dumnezeu;iar lucrul care nu este determinat de Dumnezeu nu se poate determina de la sine acţiune. Cu cât ştiinţa noastră că totul e necesar se referă mai mult la lucrurile individuale pe care ni le reprezentăm mai clar şi mai viu,cu atât este mai mare puterea sufletului.”(Etică)

GOTTFRIED WILHELM LEIBNEZ(1646-1716) consideră că universul este creat de Dumnezeu conform unei ordini şi unui plan divin.Creatorul universului,Dumnezeu,este raţiunea suficientă şi necesară pentru lumea aceasta.Prin urmare,universul este caracterizat de necesitate.Tot ceea ce

există este supus ordinii sau armoniei divine. Dacă universul predeterminat este compus din monade-substanţe simple,indivizibile,ce se poate spune despre libertatea omului,libertatea unui agregat(compus) de monade?Omul,prin acţiunile sale,respectă planul divin;însă,spre deosebire de celelalte lucruri şi fiinţe,el se supune predestinării conştientizând ordinea divină.Dar,întrucât prin ordinea divină sunt prescrise categorii de acţiuni şi nu acte particulare,omul este liber să acţioneze în interiorul categoriilor de acţiune,să decidă pentru acte particulare şi detalii: “Căci în ce priveşte ordinea universală,totul este conform ei.Aceasta este atât de adevărat,încât nu numai că nimic nu se întâmplă în lume care să fie absolut lipsit de ordine,dar nici măcar nu putem să imaginăm ceva de acest fel.” “...orânduind totul,Dumnezeu a ţinut seama de fiecare parte a totului şi în mod particular de fiecare monadă.” “Şi acesta este mijlocul de a obţine toată varietatea câtă este cu putinţă,dar împreună cu ordinea cea mai mare care se poate...”(Monadologia)

RENE DESCARTES(1596-1650).Pentru filosofia creştină,prezenţa răului şi a erorii în lume,în creaţie,face imposibilă ideea unui determinism divin pentru că ar însemna că Dumnezeu este cauza răului şi a erorii.De aceea,se afirmă libertatea umană,imperfectă,supusă greşelii,drept sursă adecvată a răului şi erorii. Din acest punct de vedere,Descartes consideră condiţia umană ca situată între Dumnezeu şi neant.Perfecţiunii fiinţei divine îi corespunde,în plan uman,infinitatea voinţei,iar limitarea intelectului poartă semnul neantului.O voinţă infinită presupune o libertate infinită.Pentru Descartes,omul deţine posibilitatea de a alege(a nega sau a afirma,a respinge sau a accepta...),adică liberul arbitru.Prin voinţă infinită ne asemănăm cel mai mult naturii lui Dumnezeu;prin urmare,şi fiinţa perfectă divină posedă liberul arbitru.Însă alegerea divină,exercitată asupra creaţiei,poate constrânge libertatea umană? Descartes realizează un compromis între teoriile liberului arbitru şi graţiei divine,considerând că libertatea este precedată de cunoaştere.Adică,pentru ca omul,în libertatea sa,să aleagă doar binele şi adevărul,el trebuie să cunoască evidenţa binelui şi adevărului din toate alegerile.O astfel de cunoaştere nu se poate realiza decât prin intelectul luminat de graţia divină:

“Principala perfectiune a omului este de a aveaun liber arbitru care il FACE demn de lauda sau de dispret.

Dimpotriva,natura vointei fiind de felul ei foarte intensa,ne e de un mare folos faptul ca putem acciona prin intermediul ei,adica in mod liber,astfel incat sa fim stapanii actiunilor noastre,caci suntem demni de lauda atunci cand le conducem bine(…);tot asa trebuie san e punem ceva mai mult in seama din faptul ca alegem ceea ce e adevarat,atunci cand distingem[adevarul] de fals printr-o hotarare a vointei noastre,decat daca am fi determinati si constransi printr-un principiu strain.”(Principiile filosofiei)

“Si cu siguranta ca gratia divina si cunoasterea naturala,departe de a-mi diminua libertatea,mai degraba o sporesc si o consolideaza.”(Meditatii metafizice)

B)LIMITE:LIBERTATE SI VOINTAPotrivit lui FRIEDRICH NIETZSCHE(1844-1900),in religia si filosofia crestina,sensul

conceptului de libertate este corelativ sensului conceptului de interdictie.Libertatea nu poate fi gandita in afara constrangerii sau a pedepsei.Si aceasta din cauza maralei crestine care echivaleaza supunerea si penitenta aici si acum cu o redemptiune a sufletului viitoare si fantasmagorica.

Nietzsche demonstrează că religia si morala creștine, iluzoric assimilate principiilor iubirii, sunt, de fapt, născute din resentiment. La baza acetismului, a instrăinării de realitate, a renunțării la libertate propovăduite de religei, se află dorințe nesatisfăcute de senzualitate, de putere și libertate. Nesatisfacerea acestor dorințe provoacă, compensatoriu, degradarea valorilor râvnite. Originată în păturile plebee, periferice ale societății, religia creștină, produs al „voințelor slabe”, înfierează tot ceea ce nu poate poseda: aristocrația, puterea, libertarea – altfel spus, „voința puterică”.

Nevroza (afecțiune psihogenă în care simptomele sunt expresia simbolică a unui conflict psihic între dorință și legi morale) religioasă, propune Nietzsche, trebuie înlocuită cu apologia libertății voinței puternice: noblețea gândirii, jocul infinit al interpretărilor, suveranitatea instinctelor. Moartea lui Dumnezeu, anunțată de Nietzsche, permite conștientizarea orizontului nemărginit al libertății umane. Dacă omul este animalul al cărui specific nu este încă fixat, el deține, în schimb, toată libertatea să îl determine:

“De la bun început credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus este ca o subjugare a autobatjocorire si automutilare.”

„Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obţină încuviinţarea cuiva (…)

El preţuieşte tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui (...) Aristocratul respectă în propria-i fiinţă pe omul puternic, stăpân asupra lui însuşi.” (Dincolo de bine şi de rău)

2) INDETERMINARE ŞI RESPONSABILITATE

A) ORIZONT: ACŢIUNE ŞI RESPONSABILITATESfârşitul secolului XIX şi secolului XX sunt perioade marcate de două concepte: “lume” şi

respectiv “existenţă”. Omul devine brusc obiectul predilect al majorităţii ştiinţelor. Prin ele, omul cunoaşte că există într-o lume – proiecţie a propriei interiorităţi – şi că acestă experienţă este unică, irepetabilă, deoarece constă în valorizarea realităţii după un sistem propriu. Însă, această

accentuare a problematicii individualului determină în câmpul cunoaşterii (ştiinţifice) un relativism generalizat.

Indeterminarea este caracteristica principală a lumii în care trăieşte omul secolului XX. Recunoaşterea experimentală că fiecare om deţine un spaţiu şi un timp propriu (teoria relativităţii restrânse a lui A. Einstein), că la nivelul elementelor atomice există relaţii de incertitudine (W. Heisenberg) introduce, în cadrul fizicii până atunci “absolute”, conceptele de hazard, contingenţă. Ca raportare nemijlocită la realitate, fizica secolului XX (cu deosebire Şcoala de la Copenhaga) prin aceste descoperiri, garantează libertatea omului.

Responsabilitatea este caracteristica principală a existenţei umane în secolul XX. În cadrul unei realităţi incerte, omul descoperă libertatea în posibilităţile care i se oferă existenţei. Întrucât nu există destin sau voinţă divină şi nici necesitate externă, omul este liber să aleagă, să decidă. Fiecare alegere deschide perspectiva unor noi posibilităţi. Astfel încât, în orice situaţie, omul este înconjurat de libertate faţă de care este responsabil. Întrucât fiecare alegere este constructivă a sinelui, responsabilitatea pentru o anumită decizie este, în acelaşi timp, şi responsabilitate pentru propria persoană.

a) INDETERMINARE RUDOLF CLAUSIUS(1822-1888)

Caracteristic gândirii fizicaliste desfăşurate până în secolul XIX este tratarea naturii drept un cadru invariabil şi veşnic. Natura era asemuită unui mecanism perfect.

În acest orizont al gândirii, introducerea conceptului de „entropie” de către Clausius provoacă o răsturnare esenţială. În termodinamică, acest concept numeşte ireversibilitatea proceselor fizice. Altfel spus, într-un univers în care toate corpurile se află în mişcare, materia se transformă în căldură; însă propagarea căldurii tinde către o egalizare progresivă, deci spre anularea oricărei mişcări. Universul nu mai este veşnic; viitorul înseamnă moartea termică a universului. Principiul al doilea al termo-dinamicii: „Entropia lumii tinde către un maximum” face predictibilă starea finală a universului. Aceasta se exprimă prin echilibru termic, lipsit de diferenţe, de efecte, unde nu se întâmplă nimic. Moartea universului este trăirea plenitudinii omogene a vieţii.

Deci, ideea de ireversibilitate, presupusă în conceptul de entropie, conduce la teoria conform căreia natura nu este un mecanism controlabil, întrucât ireversibilul nu poate fi transformat in reversibil. Pe de altă parte, dacă diferenţele fac posibilă activitatea în univers, se presupun anumite structuri de instabilitate. Şi, în sfârşit, conştiinţa ireversibilităţii confruntă omenirea cu trăirea maximă a angoasei şi disperării în faţa morţii:

„ Orice activitate se reduce la desfiinţarea neomogenităţilor ce o generează, adică a propriilor ei condiţii de existenţă, pe scurt, că orice activitate prin definiţie, se sorteşte singură dispariţiei. Lumea nostră e condamnată la moartea termică. Societăţile în care trăim îşi epuizează resursele, ele sunt condamnate la decădere.” (I. Prigogine, I. Stengers: Între eternitate şi timp)

a’) RESPONSABILITATE DANIEL C. DENNET (1941- )

Există două teorii importante despre comportamentul uman: una care oferă explicaţii mecaniciste, de tipul neurofiziologiei care consideră că un anumit act a fost determinat de o contracţie a nervilor, prelungită la nivelul muşchilor etc., şi o alta care oferă explicaţii intenţionale, care justifică un act în termenii credinţelor, dorinţelor şi intenţiilor. Însă, o explicaţie mecanicistă a comportamentului elimină problema responsabilităţii individului pentru acest comportament; pentru ca explicaţia intenţională să fie singura care dă seama de responsabilitatea subiectului.

Pentru Deńnett, antagonismul dintre explicaţia mecanicistă şi cea internaţională este fals, iar primul pas al argumentului său în favoarea acestei idei este demonstrarea responsabilităţii mecanismelor ca atare. De exemplu, despre un computer programat să joace şah, se poate afirma că este responsabil în măsura în care acţiunile sale sunt raţionale, adică traduce input-urile şi respectă schema dresign-ului său. Cel de-al doilea pas al argumentului este discutarea unor cazuri limită ca implantarea unui cip în creierul cuiva. O explicaţie macanicistă ar considera acţiunile persoanei respective fiind iresponsabile, pe când Deńnett subliniază că impulsul la acţiune provocat de acel cip este un factor printre alţi factori intenţionali. Prin urmare, nu natura impulsului contează ca atare, ci doar comportamentul este unul raţional sau nu. Responsabilitatea se stabileşte în funcţie de raţionalitatea sau iraţionalitatea comportamentului:

„Cred că argumentul împotriva celor ce presupun un antagonism inevitabil între poziţia intenţională şi cea mecanicistă este acum complet. Poziţia intenţională faţă de fiinţele umane, care este o precondiţie pentru oricare atribuire de responsabilitate, poate coexista cu explicaţiile mecaniciste ale mişcării finţelor umane.” (Mecanism şi responsabilitate)

ALBERT EINSTEIN (1879-1955)Fizica s-a confruntat deseori cu

imposibilitatea de a stabili un sistem de referinţă unic pentru legile fenomenelor fizice. De aceea a fost indusă ideea relativităţii în câmpul legilor fizice, până atunci universale şi absolute.

CHARLES TAYLOR (1931- ) Despre responsabilitate şi

evaluarea acţiunilor umane există două teorii importante: cea utilitaristă şi cea a alegerii radicale. Prima teorie evaluează acţiunile ţinând seama de consecinţele acesteia şi de dorinţele imediate care o motivează. Pe de altă

B) LIMITE: DETERMINISMUL PSIHIC ŞI DETERMINISMUL CULTURALSIGMUND FREUD (1856-1939). Psihanaliza se intersectează cu sfera psihologiei în

domeniul de cercetare: psihicul uman, însă o depăşeşte prin teoretizarea inconştientului – instanţă a aparatului psihic care receptează amintiri nedorite, dorinţe interzise, izgonite sau refulate din planul conştient.

Inconştientul este sediul pulsiunilor sexuale sau libidoului care caută satisfacere prin apariţia în planul conştient. Însă normele socio-culturale interzic aceste apariţii, cenzurându-le. În această dinamică reversibilă (conştient – inconştient)constă viaţa noastră psihică. Tot ceea ce era atribuit hazardului (sau libertăţii) psihic: erori de citit, lapsusul, uitări de nume etc. care presupuneau accidentul, contingenţa îşi găsesc o puternică motivaţie inconştientă. Acestea sunt, de fapt, compromisuri prin care inconştientul se manifestă deghizat în planul conştiinţei. Viaţa cotidiană deţine propria sa psihopatologie: între boala psihică sănătoasă există doar o diferenţă graduală. Nu vom fi niciodată liberi de povara inconştientului.

Psihanaliza dezvăluie sub masca existenţei cogito-ului absolut, conştient şi responsabil de actele sale, un alt subiect, scindat într-un plan conştient şi un plan inconştient, peren şi indestructibil:

„Distincţia dintre motivaţia conştientă şi motivaţia inconştientă odată stabilită, convingerea noastră ne relevă doar că motivaţia conştientă nu se extinde asupra tuturor deciziilor noastre motorii. Dar ce rămâne astfel nemotivat dintr-o parte îşi are motivele în altă parte, în inconştient, şi rezultă că determinismul psihic se realizează fără lacune de continuitate.” (Psihologia vieţii cotidiene).

MICHEL FOUCAULT (1926-1984). Un fenomen socio-cultural poate fi explicat în două moduri: fie prin stabilirea cauzelor şi a scopurilor acestuia, fie prin indentificarea condiţiilor de inteligibilitate care au făcut posibil acel fenomen. Primul demers este unul cauzal; del de-al doilea este unul structural, întrucât nu caută să explice originea, ci regulile de formare, relaţiile dintre structurile fenomenului respectiv. Structuralismul promovează un astfel de demers structural; folosindu-se de modelul de analiză al lingvisticii structurale (limba este un set de elemente formale ce se definesc în relaţie cu celelalte), un fenomen socio-cultural este definit ca un prdus al combinaţiei structurilor din interiorul unui sistem. Din acest punct de vedere, omul – constituient al fenomenului socio-cultural – îşi pierde statutul de subiect cunoscător, principiu al cunoşterii, pentru a fi considerat un element supus legilor sistemului. Sistemul, ca infrastructură inconştientă, determină atitudinile, gândurile, ideile umane. Potrivit lui Foucault, aceste sisteme sau episteme, variabile istoric, stabilesc modul specific de a fi al omului şi modul acestuia de

înţelegere a lucurilor. Din această perspectivă, libertatea, existenţa umană creatoare apar ca nişte mituri; cuprinsă în limitele sistemului, libertatea se reduce la variabilitatea structurilor unui sistem. Întrucât omul, supus sistemului, este depersonalizat şi anonim, libertatea nu există:

„În orice epocă, felul în care oamenii gândesc, scriu, judecă, vorbesc (până şi în stradă, în conversaţiile şi scriptele cotidiene), în chiar felul în care oamenii trăiesc întâmplările, în care sensibilitatea lor reacţionează, toată conduita lor este dictată de o structură teoretică, un sistem care se schimbă cu epoca şi cu societatea –, dar care este prezent în toate epocile şi în toate societăţile.

(...) Gândim în interiorul unei gândiri anonime şi constrângătoare care este aceea a unei epoci şi a unui limbaj. Acestă gândire şi acest limbaj au legile lor de transformare.” (Michel Foucault – intervievat de M. Chapsal)

„Omul nu a putut să prindă contur în cadrul epistemei fără ca, în acelaşi timp, gândirea să nu descopere, deopotrivă în ea şi în afara ei (...), o yonă de întuneric, o masă densă şi aparent inertă în care ea se află angajată, un negândit, pe care îl conţine în întregul ei, dar în care nu se află mai puţin prinsă.” (Cuvintele şi lucrurile)

ANALIZE ŞI COMENTARII1.A.

1) Analizaţi următoarul text:

“Dar unde se afla în trupul acela atât de încărcat de ani întregul fiinţei mele, din care-o, taină adâncă şi nepătrunsă! – a fost chemat liberal meu arbitru, ca să pun gâtul la jugul Tău cell in şi să-mi aplec umerii la povara Ta uşoară, o, Cristoase Iisuse…”

(Augustin – Confesiuni)

a) Pentru Augustin, supunerea faţă de necesitatea divină este o alegere determinată de leberul arbitru uman. Poate fi susţinută această idée prin filosofia lui Pinoza? Argumentaţi răspunsul vostru.

2) Comparaţi următoarul text cu teoria lui Descartes despre liberul arbitru divin. “… precum răul este numit păcat, deoarece se opune bunătăţii divine prin care Dumnezeu voieşte totul, cum s-a mai spus, totuşi e limpede că este imposibil ca El să vrea răul păcatului. El are însă în sine puterea de a alege într-un fel sau altul.”

(Thoma de Aquino – Summa theologiae)

1.B.

1) Comentaţi următorul text şi precizaţi în mod distinct care este diferenţa între funcţia liberului arbitru pentru Descartes şi funcţia liberului arbitru pentru Nietzsche:

“Azi nu mai cunoaştem milă faţă de noţiunea de <<liber arbitru>>: ştim prea bine ce-I aceasta – tertipul teologic cel mai dubios din câte există, în scopul de a face omenirea să devină “responsabilă” în sensul ei, adică de a o face dependent de sine… Oamenii erau concepuţi ca fiind <<liberi>> pentru a putea fi judecaşi, pedepsiţi astfel încât să poată devein vinovaţi; prin urmare, trebuia ca orice faptă să fie considerată ca voită, originea oricărei fapte ca aflandu-se în conştiinţă.”

(Fr. Nietzsche – Dincolo de bine şi de rău)

a) Credeţi că elementele psihice impure, dezvăluite de Neitysche ca fiind sursa conceptelor, modifică semnificaţia lor filosofică?

2.A.

1) Principiul al doilea al termodinamicii enunţă:

a) universul tinde către o stare de dezordine generalizată;

b) universal se îndreaptă către moartea termică;

c) entopia lumii tinde către un maximum.

2) Teoria relativităţii generalizate conducea către o relativizare a valorilor de adevăr, cunoaştere... Comparaţi, din acest punct de vedere, teoria lui Einstein şi cea a lui Taylor despre evaluările sau interpretările de sine. Oare evaluările nu sunt, la rândul lor, relative?

3) Pentru Sartre, omul este absolut liber şi absolut responsabil în fiecare situaţie umană. Însă nu există şi situaţii inumane (războiul, torturile) în care omul nu poate fi responsabil de

actele sale? În concluzie, omul este absolut responsabil? Daţi exemple de situaţii pe care le consideraţi inumane.

2.B.

1) Comentaţi următorul text, precizând dacă determinismul psihic demonstrat de Freud şi condamnarea la libertate sartriană sunt compatibile:

„Existenţialistul nu crede în puterea pasiunilor. El nu va gândi niciodată că o frumoasă pasiune este un trecut devastator care conduce omul fatalmente la anumite acte şi care, prin urmare, reprezintă o scuză. Existenţialistul crede că omul este responsabil de pasiunile sale.“ (J. P. Sartre - Existenţialismul este un umanism).

GÂNDIRE CRITICĂ

I. Fie următorul argument:

Dumnezeu nu are ca însuşiri raţiunea şi voinţa pentru că: liberul arbitru este o însuşire a raţiunii şi voinţei, iar toţi oamenii deţin liber arbitru; toţi oamenii au ca însuşire raţiunea şi voinţa şi nici un om nu este Dumnezeu.

Se cere:

a) identificaţi propoziţiile categorice din text şi formalizaţi-le;b) precizaţi cărei forme de argumentare aparţine schema de inferenţă;c) verificaţi validitatea argumentului silogistic;d) propoziţia „toţi oamenii deţin liber arbitru“ este compatibilă cu teoria lui Spinoza despre

libertate? Argumentaţi.

e) propoziţia „Dumnezeu nu are ca însuşiri raţiunea şi voinţa“ ar fi acceptată de Leibniz? Predeterminarea divină nu urmează un plan raţional (divin)?

•dacă Dumnezeu nu are ca însuşiri raţiunea, lumea aceasta a fost creată iraţional? Ea este, în esenţa ei, iraţională?

•creaţia lumii este un act de voinţă divină. Dacă Dumnezeu nu are ca însuşire voinţa, lumea nu a fost creată de Dumnezeu?

Răspundeţi printr-un eseu filosofic.

I. Fie următoarea inferenţă:Omul este sau liber, sau responsabil faţă de actele sale. Dacă omul este liber, rezultă din

toate acestea că el este liber să nu mai fie responsabil faţă de actele sale.

Se cere:

a) stabiliţi schema de inferenţă;b) verificaţi validitatea inferenţei prin metoda deciziei prescurtate;c)reprezintă această inferenţă un contraargument la teoria lui Sartre conform căreia omul este

absolut liber şi absolut responsabil? Cum credeţi că ar răspunde Sartre? Comentaţi.

GÂNDIRE DIALECTICĂSe dă următoarea situaţie:

Pe scara unui tren în mers, se află un structuralist şi un existenţialist. Structuralistul îşi spune că, dacă până va număra până la 12 nu apare o lumină a unui semafor, îl va arunca pe existenţialist din tren. Nu apare nici o lumină, deci structuralistul îşi aruncă tovarăşul de scară. Existenţialistul nu moare şi îl acuză pe structuralist, în faţa unui judecător, de tentativă de omor.

Structuralistul afirmă că el nu este responsabil, pentru că nu este liber. Gândirea suprapersonală, epistema culturală l-au determinat să apeleze la un act gratuit ca să-l arunce sau nu pe existenţialist din tren.

Existenţialistul afumă că structuralistul este responsabil, pentru că a ales să nu fie liber, a ales să gândească sub o gândire anonimă. A alege să nu alegi este tot o alegere.

Care ar fi sentinţa judecătorului?

Indicaţii:Împărţiţi în trei grupuri: unul care să susţină structuralistul (teza), altul existenţialistul

(antiteza), iar altul care să reprezinte judecătorul, prezentaţi argumente pe rând în favoarea teoriei respective, pentru ca, în final, grupul ce reprezintă judecătorul să realizeze o sinteză a celor două puncte de vedere opuse (teză - antiteză).

Argumentaţi, răspunzând la următoarele întrebări:

a)ce este actul gratuit?b) există responsabilitate pentru actele gratuite?c)dacă dovada supremă a libertăţii este actul gratuit, de ce nu este permisă înfăptuirea lui?d) pentru actul gratuit, pedeapsa poate fi, de asemenea, un act gratuit?

IV) VALOAREA

1)ETICAA) Orizont: binele şi răulAA) Teorii morale

AB) Etică aplicată

B) Limite: originea conceptelor de bine şi rău

2)DREPTATEAA) Orizont: egalitate şi dreptateB) Limite: dreptate şi proprietate

3)POLITICAA) Orizont: putere şi legitimitate în teoriile politice moderne şicontemporane

B) Limite: drepturile omului

Analize şi comentarii Gândire critică Gândire dialectică

VALOAREA

Fiinţei umane îi aparţine, în mod esenţial, actul de valorizare a obiectelor şi semenilor care-o înconjoară, a faptelor pe care le îndeplineşte. Din momentul în care există, omul proiectează atribute asupra a ceea ce îl înconjoară. Astfel, obiectul nu este obiect ca atare, ci este în vederea a ceva, este folositor sau nu, iar ceilalţi nu sunt persoane ca atare, ci prieteni sau duşmani, străini sau cunoscuţi etc. Valorizarea este deci inerentă fiinţei umane.

Raportându-se la sine, omul se valorizează ca fiinţă morală al cărei scop este atingerea virtuţii. La întrebările „Ce este virtutea?“, „Care sunt condiţiile unei vieţi morale?“, va răspunde etica fie prin teorii morale care precizează definiţiile conceptelor de bine şi de rău, just şi injust sau principiile universale ale acţiunilor morale, fie prin analize concrete ale unor situaţii de viaţă {etica aplicata).

Raportându-se la ceilalţi, omul valorizează realitatea socială în funcţie de conceptele de dreptate şi de libertate individuală. Astfel, originată în conştiinţa umană sau condiţie necesară a convieţuirii sociale, dreptatea asigură o rezolvare atât a problematicii distribuirii bunurilor, cât şi a egalităţii dintre oameni.

Libertatea individuală, ca şi dreptatea, este o valoare constitutivă a existenţei umane. De aceea, politica sau analiza formelor de guvernământ care garantează sau încalcă astfel de valori, alături de etică, determină o reprezentare adecvată asupra semnificaţiilor valorii umane.

1) ETICAA) ORIZONT: BINELE ŞI RĂUL

Morala este disciplina care răspunde la următoarele trei întrebări: Care acţiuni sunt bune şi care sunt rele? Care este scopul suprem al acţiunilor mele? şi Ce trebuie să fac? In cele trei interogaţii, accentul este pus asupra valorii de bine sau rău a unei acţiuni. Prin urmare, prima interogaţie le include pe ultimele două: adică, a preciza scopul suprem al acţiunilor mele sau a identifica ce trebuie făcut înseamnă, de fapt, a numi acţiunile bune.

De exemplu, cei care au răspuns la interogaţia despre scopul suprem consideră că, în general, fericirea este scopul tuturor acţiunilor umane, însă mijloacele de a o atinge sunt diferite: fie practicarea plăcerii, fie căutarea înţelepciunii. Altfel spus, acţiunile care au ca scop atingerea fericirii şi constau în practicarea plăcerii sau căutarea înţelepciunii sunt bune, celelalte acţiuni fiind rele. Pentru eticile hedoniste, absenţa durerii din corp şi a suferinţei din suflet reprezintă împlinirea stării maxime de fericire. Dimpotrivă, eticile eudaimoniste teoretizează căutarea raţională, guvernată de intelect, ca mijlocul privilegiat de realizare a fericirii. Cele două etici au ceva în comun, şi anume ideea că valoarea de bine a unei acţiuni este determinată de scopul pe care aceasta tinde să-l realizeze. Atingerea fericirii, înţeleasă sau ca plăcere, sau ca înţelepciune, conferă valoare acţiunilor-mijloc; această etică structurată pe ecuaţia mijloc - scop este o etică teleologică.

Hedonismul şi eudaimonismul, ca ramuri ale eticii teleologice, sunt fixate asupra determinării conţinutului acţiunii morale (plăcere, fericire, înţelepciune). însă nici una nu dă seama de forma şi legile cărora trebuie să se supună o acţiune pentru a fi considerată morală. Ele nu stabilesc cadrul universal şi necesar în care orice acţiune, indiferent de conţinut, are valoare morală. Dimpotrivă, etica deontologică apreciază că o acţiune, indiferent de ceea ce urmăreşte să realizeze, are valoare morală, este o acţiune bună, dacă este guvernată de anume principii normative, care-i asigură necesitatea şi universalitatea.

Una dintre obiecţiile care se aduc, de obicei, teoriilor morale este aceea că între domeniul teoretic şi cel practic există o diferenţă esenţială. Nu întotdeauna principiile morale, cum ar fi cele ale eticii deontologice, găsesc o reflectare adecvată în situaţiile concrete de viaţă. De aceea, ca reacţie opozitivă la normativitatea principiilor

morale şi a demersului deductiv s-a constituit etica aplicată. Această disciplină, adeptă a demersului inductiv în etică, constă fie în derivarea unor principii morale prin analiza mai multor fapte concrete, fie în identificarea principiilor morale care configurează un anumit comportament sau act. Prin urmare, etica aplicată poate fi considerată un demers reflexiv care însoţeşte actele şi faptele concrete.

AA) TEORII MORALE

ARISTOTEL (384-322 a.Ch.). în orizontul gândirii greceşti antice, filosofia practică este construită în jurul problemei virtuţii. Spre deosebire de semnificaţia modernă de calitate morală, virtutea desemna adecvarea desăvârşită dintre esenţa unui lucru şi scopul acţiunii îndeplinite de acel lucru. De exemplu, virtutea unui topor este de a tăia, virtutea unui orator este de a spune

adevărul etc; devine astfel evident că o definiţie a naturii virtuţii presupune conceptele de acţiune şi de scop. Care este acţiunea specifică, adecvată naturii umane? Care este scopul acţiunii ce exprimă esenţa umană? Sunt cele două întrebări la care răspunde Aristotel în etica sau studiul despre caracterul omenesc.

Dacă activitatea caracteristică a plantei este viaţa nutritivă, cea a animalului este dorinţa, după Aristotel, omul este esenţial un agent raţional, a cărui viaţă este ghidată de raţiunea practică către atingerea binelui ultim. însă care este acel bine prin care se împlineşte natura noastră raţională? Care este binele pe de o parte ultim, niciodată ales ca mijloc pentru altceva şi pe de altă parte suficient în sine, conferind demnitate vieţii?

Aristotel consideră că fericirea este scopul pe care îl vrem în sine şi în funcţie de care dorim alte lucruri. Altfel spus, etica eudaimonistă este una teleologică, ce justifică şi explică valorile etice prin raportare la scopul ultim. Fericirea, definită ca activitate ce împlineşte natura raţională a omului, depăşeşte statutul plăcerii (scop pentru sclavi sau animale) şi pe cel al bogăţiei (care este un mijloc şi nu un scop). Fericirea ca scop în sine actualizează natura esenţială a omului - aceea de agent raţional, de fiinţă care acţionează condusă de raţiunea practică:

„Rezultă deci că desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine şi niciodată pentru altceva; pe când onoarea, plăcerea, inteligenţa şi orice virtute le dorim atât pentru sine (căci, chiar dacă n-ar duce la nimic, noi tot am simţi un impuls pentru toate acestea), cât şi de dragul fericirii, pe care credem că, prin intermediul lor, am putea-o atinge

„Expunerea noastră concordă deci şi cu afirmaţia că fericirea constă în virtute în general sau într-o anumită virtute; căci fericirii îi este proprie activitatea sufletului conformă cu virtutea. “ (Etica Nicomahică).

Teoria lui JOHN STUART MILL (1806-1873) face parte din eticile hedoniste pentru care scopul cel mai înalt al vieţii care circumscrie sfera acţiunilor dezirabile este plăcerea. Plăcerea şi absenţa durerii, ca scopuri exterioare acţiunii, funcţionează asemenea unor reguli prin care se determină domeniul moralităţii. Moralitatea aparţine strict acţiunilor corecte în măsura în care conduc către atingerea fericirii. Acţiunile ca atare nu mai au valoare în sine, ci singura sursă de valoare morală este plăcerea. Valoarea se instituie ca o consecinţă a dobândirii plăcerii sau evitării durerii. Fericirea sau utilitatea conferă semnificaţie morală actelor umane. Această teorie utilitaristă nu este însă rudimentară şi irealizabilă într-o societate?

În vederea rectificării acestei obiecţii, J.S. Mill include un principiu al diferenţierii calitative a valorilor. Astfel, cu cât o valoare este dezirabilă de majoritate, cu atât este superioară celorlalte. Iar dacă omul deţine un simţ al demnităţii înnăscut, plăcerile ce îi vor ghida acţiunile sunt izvorâte din facultăţile superioare ale sufletului. Utilitarismul lui Mill conţine astfel o concepţie elevată despre fericire. Pentru ca indivizii să coexiste armonios într-o societate în care fiecare caută plăcerea, doctrina utilitaristă fixează un spaţiu de libertate fiecărui individ. în acest spaţiu

nu este justificată imixtiunea celorlalţi sau a statului. în sfera libertăţii individuale, omul este capabil să-şi urmărească realizarea fericirii:

„ Orice acţiune este făcută în vederea unui scop şi pare firesc să presupunem că regulile de acţiune trebuie să-şi împrumute întregul lor specific şi culoarea din scopul pe care îl servesc. “

„Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri susţine că acţiunile sunt corecte în măsura în care tind să producă fericirea. Prin fericire se înţelege absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere.“ (Utilitarismul)

Pentru IMMANUEL KANT (1724-1804), acţiunile caracterizate de valoare morală sunt acelea rezultate dintr-o voinţă autonomă, care îşi urmează doar propriile sale principii. Astfel, teoriile hedoniste şi eudaimoniste centrate asupra identificării de conţinuturi particulare pentru fericire (plăcere, raţiune) sunt înlocuite prmtr-o concepţie asupra moralei prin care se caută forme (universale) ale actelor morale. Conceptul central de fericire este înlocuit cu cel de datorie. Prin datorie nu se precizează un anume conţinut (a fi virtuos, a fi curajos), ci datoria caracterizează orice acţiune îndeplinită în mod necesar din respect pentru lege. Iar legea nu este determinată de vreo instanţă superioară, ci ea aparţine, ca principiu, propriei mele voinţe. Voinţa îşi dă sieşi maxime cărora să se supună orice acţiuni izvorâte din voinţă: în aceasta constă autonomia voinţei. Mai mult, pentru ca maximele (să nu minţi, să nu furi...) să nu devină particulare, adaptate doar unei situaţii, ele trebuie considerate ca valabile doar în măsura în care pot fi adoptate, ca lege universală, de întreaga umanitate. Maximele devin astfel imperative categorice. Altfel spus, guvernată de imperativul categoric, o acţiune oarecare a unui om poate deveni oricând o acţiune universală a umanităţii. Prin morala datoriei, în fiecare dintre noi sesizăm umanitatea ca principiu normativ:

„A doua teză: o acţiune făcută din datorie îşi are valoarea ei morală nu în scopul care trebuie atins prin ea, ci în maxima care este determinată; această valoare nu depinde deci de realitatea obiectului acţiunii, ci numai de principiul voliţiei, în virtutea căruia a fost împlinită acţiunea, fără a ţine seama de nici unul dintre obiectele răvnirii.“

„Nu este deci decât un singur imperativ categoric, şi anume acesta: acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală(Critica raţiunii practice)

AB) ETICĂ APLICATĂMICHAEL TOOLEY. Concepțiile tradiționaliste consideră avortul ca fiind un infanticid,

întrucât foetusul este o ființă umană care are drept la viață. Contrar acestei teze Tooley susține că, pentru ca o ființă să aibă drept la viață, trebuie să dețină anumite atribute detivate din niște principii morale fundamentale. Astfel , problema traditională a avortului: “ Este moral să

încălcăm dreptul la viață unei ființe umane-foetusul?’’ este transformată în întrebarea: “ Este foetusul o persoană, o ființă umană?’’.

Răspunsul lui Tooley la această ultimă întrebare este unul negative, iar demonstrația se bazează pe conferirea unui sens strict conceptului de persoană: persoana este o ființă care are dreptul moral la viață. În acest drep moral la viață se dobândește în măsura în care ființa respectivă satisface criteriul cunostiinței de sine. Astfel spus, o ființă este o persoană dacă este subiect al experiențelor și al altor stări mentale durabile, și dacă, simultan, posedă conceptul de sine ca identic cu acel subiect al experiențelor și stărilor mentale, Dintr-o astfel de perspectivă, este evident că un zigot, un foetus nu respectă criteriul conștiinței de sine și, prin urmare, nu are drept la viață. Astfel avorul nu este un infanticid și nici un act imoral, pentru că atât infanticidul cât și imoralitatea presupun conceptul de persoană:

“Abordarea mea va preciza și va apăra un principiu moral fundamental care specifică condiția pe care un organism trebuie să o îndeplinească pentru a avea dreptul la viață. Se va observa că această condiție nu este îndeplinită de foetusii umani și noi-nascuți, prin urmare, ei neavând dreptul la viață.”

“Rezumând, prin argumentul meu se consideră că a avea viață presupune ca ceva să fie capabil să dorească să existe ca subiect al experiențelor și al altor stări mentale. Aceasta la rându-i , presupune, pe de o parte, că acel ceva deține conceptul unui astfel de subiect și, pe de altă parte, că acel ceva crede că el însuși este identic cu acel subiect. Astfel, o ființă căreia îi lipsește o astfel de conștiință de sine ca subiect durabil al starii mentale nu are dreptul la viata.” (Avort și infanticid)

JAMES RACHELS. Eutanasia este definită , în general, ca uciderea unei persoane X de către o altă persoană Y, ca urmare a respectării dorinței lui X. Problema moralității actului eutanasic are în vedere însă, în special, eutanasia îndeplinită de doctori. Chiar dacă acest tip de eutanasie are loc sub condiții stricte ( și anume: decizia de a muri este luată voluntar de un pacient informat de boala sa, existența unor suferințe mentale sau fizice pe care pacientul le consideră insuportabile, absența altor soluții și acordul unuil alt doctor), interogația asupra dreptului unui individ asupra vietii altuia ramane persistenta. Din această cauză s-a ajuns la acceptarea mai mult sau mai putin tacităa eutanasiei pasive, adică a actului de a permite unui pacient să moară prin retragerea tratamentului ce îi întreține viața. Rachels își pune însă problemaacceptarii sau respingerii eutanasiei active, adică a aactului în care doctorul îl ucide pe pacientul care îndeplinește conditiile precizate mai sus. Teza lui Rachels este aceea că eutanasia activă nu este moral mai condamnabilă decât cea pasivă, iar argumentarea constă în prezentarea unui caz particular: cel al copiilor care suferă de sindromul Down.

Pentru a trai (retardații mintal, suferind de deformații ale inimii etc.) acești copii au nevoie de o operație la naștere. Uneori, părinții și doctorul sunt de acord să nu efectueze această operație, lăsând copilul să moară (în chinuri).

“ Un motiv pentru care atația oameni cred că este o deosebire morală importantă între eutanasia pasivă și cea activă este aceea că ei cred că a ucide pe cineva este moral mai rău decât a lăsa pe cineva să moară. Dar este uciderea ca atare mai condamnabilă decât a lăsa pe cineva să moară?”

“ O parte din argumentul meu constă în a arăta că a lasa pe cineva să moară poate fi un proces îndelungat si dureros, pe când o injecție letală este rapidă și lipsită de dureri. ”

“ Cel de-al doilea argument este acela că doctrinele tradiționale despre eutanasiepermit decizii privind viața și moartea bazate pe temeiuri irevelante.” (Eutanasia ectivă și pasivă)

B.LIMITE: ORIGINEA CONCEPTELOR DE BINE ȘI RĂUFRIEDRICH NIETZSCHE (1844-1900). Întrucât o teorie morală are ca temei conceptele

de bine și rău, orice încercare de punere sub semnul îndoielii a puritîții surselor moralei va viza aceste concepte. Până la Nietzsche, istoricii moralei, în special psihologii englezi ai secolului XIX, considerau că la originea conceptului de bine sau acțiunile nonegoiste tratate drept “bune” de către cei cărora le erau utile. În timp, utilitatea fiind uitată, acțiunile nonegoiste vor fi considerate “bune în sine”.

Dimpotrivă, pentru Nietzsche, în urma unei critici a valorilor morale ce are ca obiect identificarea originilor prejudecaților noastre morale, perspective este cu totul alta. În urma analizei etimologice, Nietzsche descoperă că prin “bun” se numea ideea de discuțíe , de noblețe, pe când “răul” numea vulgarul, grosolanul, josnicul. Astfel, se poate emite ipoteza că dihotonia bine-rău indică, de fapt, o antiteză dinspre o rasă superioară, adepta a valorilor războiului, mandriei și sănătații, si o rasă inferioară, adeptă a valorilor opuse.

La originea semnificațiilor de astăzi ale binelui și răului, consideră Nietzsche, stă, de fapt, o revolt a sclavilor în morală. Resentimental la adresa valorilor rasei superioare, omul simplu, rasa inferioară, numește ca fiind rău bunul celeilalte morale. Astfel, mândriei, curajului, disprețului îi sunt opuse mediocritatea, pasivitatea, mila; tot ceea ce înalță individual este rău, convingerile egalitariste, moderate fiind însă bune. Sclavia apare ca element esențial al educației morale:

“Răscoala sclavilor în morală începe acolo unde le ressentiment însuși devine creator și generator de valori: resentimentul unor ființe cărora adevărata reacție,anume fapta,le este interzisă și care numai printr-o razbunare imaginară încetează să facă rău. În timp ce orice morală aristocrat crește dintr-o afirmare de sine triumfătoare, morala sclavilor spune din capul locului nu unuia <<din afara lui>>, unuia <<altfel decât el>>, unuia care este <<non-eul său>>: iar acest nu este actul său creator.”

“Și totuși noțiunea de <<bun>> nu este aceeași: să ne întrebăm mai degrabă cine este de fapt, în înțelesul moralei resentimentului, <<rău>>. Răspunsul riguros este: tocmai cel nobil,

puternic,dominator, numai că recolorat, reinterpretat, vazut invers prin ochiul otrăvit al resentimentului.” Despre genealogia morale)

2. DREPTATEAA) ORIZONT: EGALITATE ȘI DREPTATE

În relațiile sociale dintre indivizi ne raportăm permanent la conceptual de dreptate, valorizăm formele de guvernare în funcție de asigurarea sau nu a dreptații în distribuirea bunurilor. Întrucat problema dreptații apare odată cu afirmarea naturii sociale a omului, se poate pune întrebarea: care este originea dreptații? Izvorul dreptații etse un sentiment înascut în conștiința umană, care-i conduce toate acțiunile, cum consideră Rousseau; sau este un rezultat al dorinței indivizilor de a pedepsi pe cei care încalcă regulile prescrise în societate, cum demonstra Mill? Astfel spus, își are originea în individ sau este o consecință a releției inextricabile individ-societate?

Răspunsurile referitoare la originea dreptații nu reprezintă însă soluții pentru problematica formei de dreptate care să asigure atât libertatea individului, cât și egalitatea în drepturi și șanse. Față de formele nocive ale dreptații ca egalitarismul (nivelare și uniformizare a nevilor și a tribuțiilor omului), se propune însă o teorie a dreptații care, pornind de la principiul egalitații în sferele de libertate ale indivizilor, acceptă inegalitățile în măsura în care conduc către avantajul tuturor. Teoria lui Rawls constituie astfel un compromis între cea mai largă libertate posibilă și cel mai compensatoriu grad de egalitate pentru indivizi.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU (1712-1778). Teoriile politice de până la Rousseau considerau apariția statului și orânduirii sociale ca salvare a omului dintr-o stare naturală de război permanent între indivizi.

Dimpotrivă, pentru Rousseau, starea naturală, anterioară oricărei guvernări, era starea edenică a absenței oricărui conflict între oameni. Pentru ca societatea civila, apărută în conștiința oamanilor odată cu ideea de proprietate, să fie sursa inegalităților și nefericirii oamanilor.

Ceea ce propune Rousseauîn vederea realizării unui cadru social în care să se respecte atât libertatea , cât și dreptatea este ideea unui contract social. Prin el, indivizii participanți își pun în comun drepturile și libertatea și se supun voinței generale rezultate din însumarea tuturor membrilor întregului. Astfel, fiecare decide atât pentru sine, cât și pentru ceilalți, în egalitate masură: libertatea și dreptatea îmi aparțin în măsura în care aparțin și ceilalți. Legile ca expresie condensată,a voinței indivizilor, urmăresc, firesc, dorința indivizilor, și anume, respectarea libertății și dreptății. Dreptatea se stabilește prin lege; legea este stabilită prin voința generală, iar voința generală este expresia sumei vinței indivizilor. Prin urmare, dreptatea este forma generalizată ca lege și convenție a voinței individului.

“Există deci în fundul sufletelor un principiu înnăscut de dreptate și de virtute, pe temeiul caruia, împotriva propriilor noastre maxime, judecăm acțiunile noastre și pe cele ale altuia ca fiind bune sau rele, iar acestui principiu îi dăm numele de conștiință.”

“A găsi o formă de asociație care să apere și să protejeze cu toată forța comună persoana și bunurile fiecărui asociat și în cadrul căruia fiecare dintre ei, unindu-se cu toții, să nu asculte totuși de el însuși și să rămană tot atât de liber ca și mai înainte.” (Contractul social)

JOHN STUART MILL (1806-1873). Teoria contractualistă rousseauistă pornea de la postulatul că sentimental pur al dreptații este înradacinat în natura umană și el îi conduce acțiunile. Pentru John Stuart Mill, sentimentului dreptații îi lipsește puritatea. Izvorând din dorința de a pedepsi pe cei care încalcă regulile, el este transformat, prin aplicarea universal în societate, în regula de conduit necesară realizării binelui umanității. Astfel, singurul rol al societății este acela de a asigura un cadru legal, în care cei careîncalcă regulile să fie pedepsiți; astfel spus, singurul drept al societații este acela de a proteje pe indivizi de încalcări ale regulilor. Dreptul individului este ceva ce este protejat de societate împotriva imixtiunii nedrepte a celorlalți.

Ideea de dreptate, ca regulă de conduită, are un puternic caracter moral. Aceasta pentru că sunt fixate exigențe morale care asigură un spațiu inviolabil, propriu unui singur individ.Iar acest drept este protejat de către societate în numele bunăstării sau utilității generale. Dreptatea se realizează în vederea conservării drepturilor omului; ea se bazează pe sentimentele sociale ale umanității și tinde către utilitatea generală. Dreptatea sau protejarea de către societate a drepturilor indivizilor este justificată întrucât asigură eficiența,creșterea avantajelor:

“Drepatea este un nume pentru anumite clase de reguli morale care privesc mai direct esența bunăstării umane și sunt deci cu atât mai obligatorii decat orice alte regulipentru îndrumarea vieții; iar noțiunea ce am descoperit a fi chiar ideea esenșei de dreptate-anume noțiunea unui drept aparținând unui individ-inplică și consfințește această formă mai constrângătoare de obligație.”

“Să recapitulăm: ideea de dreptate presupune doua lucruri- o regulă de conduită și un sentiment care sancționează regula. Trebuie să presupunem ca primul este comun întregii umanități și menit binelui acesteia. Celalalt (sentimentul) e dorința ca aceia care încalcă regula să sufere o pedeapsă.” (Utilitarismul)

Teoria lui JOHN RAWLS (1921- ) Despre dreptate se bazează pe ipoteza concepțiilor contractualiste a unei stări originare în care oamenii se află în vederea stabilirii legilor , principiilor unei societăți în care vor urma să traiască. Diferența specific o constituie faptul că Rawls concepe indivizii ca indiferenți de scopurile și valorile particulare. În poziția originară, stabilind principiile societății, ei sunt acoperiți de un “văl de ignorantă” în privința pozițiilor sociale viitoare, a scopurilor actiunilor etc. Individul este o persoană egoistă, adică neinteresată de scopurile celorlalți, si rațională, adică una care urmeză calea cea mai simplă pentru a-si atinge scopurile. Tocmai o astfel de persoană trebuie să fixeze principia care să asigure, indifferent de poziția socială sau contextual politic, echitatea in distribuirea drepturilor și a datoriilor.

Echitatea apare astfel drept conceptul fundamental pentru dreptatea care garantează, pe de o parte, posibilitatea ca mai multe personae să ajute la un acord, sip e de altă parte, corectitudinea distribuirii bunirilor între indivizii participanți la un astfel de accord. Astfel, principiile dreptății stabilite de indivizii lipsiți de orice cunoștiințe despre avantajele și dezavantajele viitoare vor urmări nu atât mărirea avantajelor, ci strict limitarea, restricția asupra distribuirii drepturilor si datoriilor. Primul principiu al dreptății va circumscrie limitele libertății; cea mai largă libertate este cea similară cu a celorlalți. Prin cel de-al doilea principiu inegalitățile sunt acceptate doar în măsura în care conduc la avantajul egal al tuturor care participă la astfel de inegalități. Teoria lui Rawls, prin considerarea echitații ca element intermediar între libertate și dreptate, se bazează totuși pe un postulat: acela că indivizii, într-o situație originară, se vor comporta rațional și moral.

“Concepția despre moral ape care vreau să o dezvolt poate fi enunțată sub forma următoarelor doua principii: mai întâi, fiecare persoană participant,la o practică sau efectuată de ea are un drept egal cu cea mai mare libertate compatibilă cu o libertate similar a celorlalți; în al doilea rând, inegalitățile sunt arbitrare, în afara cazului în care ne putem astepta în mod responsabil ca ele să conducă la avantajele tuturor, iar pozițiile sociale și funcțiile cărora le sunt atașate, sau în urma cărora pot fi dobandite, sunt deschise tuturor. Aceste principia exprimă drepatea ca un complex de trei idei: libertate, egalitate și recompensă pentru serviciile ce contribuie la binele public.”(Dreptatea ca echitate)

B) LIMITE: DREPTATE ȘI PROPRIETATEROBERT NOZICK (1938- ). Teoriile despre dreptate de până la Nozick introduceau o

distinctie artificială între productie și distribuirea de produse. Distribuirea bunurilor avea loc conform unui principiu care ținea seama fie de satisfacerea nevoilor (marxsism), fie de respectarea meritelor (capitalism). Însă, în societate, o astfel de situație nu există. Cel care produce, consideră Nezick, să fie “atașat” de acel produs. Iar această atașare, determinată în cadrul procesului de producere, este echivalentă cu o întreptățire a celui care produce la lucrul pe care-l produce. Astfel spus, doar ținând cont de continnumul producție-distribuire, trebuie să se formeze o teorie a dreptății. Această teorie a dreptații sau teoria îndreptățirii, cum o numește Nozick, este formulată în funcție de două principii: principiul dreptății în achiziție și principiul dreptășii în transfer. Primul principiu determină situațiile în care bunurile pe care nu le posedăm pot deveni proprietatea noastra, iar cel de-al doilea tranșează condișiile în care o persoană poate dobândi o proprietate deținută de altă persoană. Cu alte cuvinte, ceea ce rezultă din libera alegere individuală a unui proces de producție de bunuri este distribuit în funcție de ceea ce face fiecare pentru sine însuși în vederea posedarii de bunuri. Astfel este evitată situația indezirabilă derivată din aplicarea dreptății distributive rawlsiene, și anume folosirea celui mai favorizat individ ca mijloc în vederea celui mai defavorizat:

“Dacă lumea ar fi pe deplin dreaptă, următoarea definiție inductivă ar acoperi complet tema dreptății cu referire la proprietăți:

1. Un individ care dobândește o proprietate conform principiului dreptății în achiziție este întreptățit la acea proprietate

2. Un individ care dobândește o proprietate conform principiului proprietății în transfer, de la altcineva îndreptățit la acea proprietate, este îndreptățit la acea proprietate.

3. Nimeni nu este îndreptațit la o proprietate decat prin aplicări (repetate) ale lui 1 și 2. ”

(Anarhie , stat și utopie)

3.POLITICAA) ORIZONT: PUTEREA SI LEGITITATEA ÎN TEORIILE POLITICE MODERNE ȘI CONTEMPORANE

Până în secolul XVI-XVII, societatea era considerată un organism cu o existență independent de cea a indivizilor, care lua decizii și stabilea legi. Nu indivizii formau societatea, ci indivizii trăiau în societate ca într-un mediu legiuior. Descoperirea tranșantă a modernității este aceea că societatea nu există ca atare, ci este doar o consecintă a unui accord între indivizi. Brusc accentual a fost pus asupra individului și drepturilor acestiuia, asupra raporturilor individ-individ și individ societate. Se pun astfel doua problem: în primul rând , sunt legile societății în acord cu drepturile (naturale) ale oamenilor? Oare teoriile politice n-ar trebui să aibă ca scop ultim respectarea drepturilor omului? A doua problemă este cea a limitelor puterii exercitate de societate asupra individului. Este legitim ca societatea să intervină asupra libertății individului? Sintetizând, care este raporul dintre putere și legitimitate? Când puterea statului sau a societății este legitimă în intervenția asupra individului?

Liberalismul reprezintă o soluție a conflictului dintre Libertatea și Autoritate, cum ar spune, J.S Mill. Această soluție politică urmarește în special circumscrierea strictă a limitelor puterii statului asupta individului. Statul este redus de un garant al justiției, al securității individuale. În liberalism, despotismul, fie individual, fie al maselor (majorității), este înlăturat, pentru că libertatea și individul sunt valorile supreme care trebuie respectate necondiționat. Iar sitemul de guvernare care asigură creșterea importanței deciziilor individuale pentru societate, pluralismul politic, social, religios, egalitatea în drepturi, este democrația. Ca sistem de instituții și relații sociale , democrația face posibilă acțiunea directă sau indirectă (prin reprezentanți) a celor guvernați asupra guvernării; ea funcționează ca o matrice politic-socială ce determină exercitarea deplină a libertății individuale.

Pentru KARL MARX (1818-1883), omul este o ființă cu nevoi naturale care, pentru a și le satisface, produce mijloace materiale precum relațiile economice, raporturile social-politice. Din acest punct de vedere, este analizată societatea capitalistă. Ca societate industrială, capitalismul realizează, dupa Marx, o dezumanizare a omului prin faptul ca forța de munca este vanduta ca marfă. Muncitorul iși vinde forța de munca manuală ca marfa: ceea ce înseamnă ca nu primeste inapoi de la societate echivalentul cantitații de munca și că produsul direct al muncii sale nu îi aparține.Omul este astfel alienat, înstrăinat de sine insuși.

Unei astfel de societați Marx îi opune socialismul, o formă de societate care are ca prim

principiu posesia comuna a forțelor materiale de producție. Consecința imediata a aplicării acestui principiu este aceea ca producătorul primește echivalentul cantitații de munca, muncitorul

aflându-se intr-o relație directă, nealienată cu produsele sale, fiind stăpân al muncii sale. Bunurile obținute prin muncă nu sunt distribuite insă echitabil(echivalând cantitatea de munca),ci după nevoile fiecăruia.

Prin urmare, societatea socialistă este o comunitate de indivizi, pentru care mijloacele de producție sunt comune, unde puterea de muncă a fiecăruia este unitara cu celelalte, formând un corpus supra - individual:

„Înăuntrul societații colectiviste, intemeiată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție, producătorii nu mai fac schimb de produse; de asemenea, munca intrebuințată pentru confecționarea produselor nu mai apare ca valoare a acestor produse, ca o calitate materială a lor, deoarece aici, spre deosebire de societatea capitalistă,muncile individuale există in mod direct ca părți componente ale ansamblului muncii și nu pe cale indirectă. “ (Critica programului de la Gotha)

FRIEDRICH HAYEK (1899 - 1992). Între teoriile despre originea societății umane și sfera libertății umane exista o stransă legatura. Dacă ordinea sociala este una constituită in vederea realizării anumitor scopuri, urmănd anumite reguli impuse,libertatea de acțiune a individului se restrânge;dacă, dimpotrivă așa cum considera Hayek, ordinea socială este derivată dintr-un proces spontan de autoconstruire, dintr-o adecvare naturală a intereselor particulare ale individului, sfera libertății este extinsă.Cu cât scopurile particulare sunt preeminente asupra scopurilor:suprapersonale, cu atat domeniul de acțiune al individului, in vederea intereselor proprii, este mai mare.

Deoarece ordinea socială se află într-o continuă dezvoltare în cadrul unor reguli abstracte şi impersonale, care asigură adecvarea naturală a scopurilor particulare, şi libertatea urmează dezvoltarea, evoluţia ordinii sociale. Astfel înţeleasă, libertatea, pentru Hayek, este libertatea individuală. Ea se defineşte ca absenţă a constrângerii, ca sferă privată asupra căreia societatea nu poate interveni. Liberalismul lui Hayek nu trebuie însă confundat cu anarhia. Pentru că, într-o societate, coerciţia este necesară, dar redusă la minim, şi determinată prin reguli general cunoscute. Adică, orice imixtiune legitimă a societăţii în sfera individului este o consecinţă a încălcării de către individ a regulilor:

,,Ne ocupăm în această carte de acea stare în care coerciţia la care unii oameni îi supun pe semenii lor este redusă, atât cât este posibil acest lucru în societate. Această stare va fi numită stare de libertate .“

,,Starea în care un om nu este supus coerciţiei, prin voinţa arbitrară a altuia sau a altora, este adesea denumită libertate «individuală» sau «personală». “

„Astfel, libertatea presupune ca individul să aibă o sferă privată asigurată, iar în mediul său să existe un ansamblu de circumstanţe asupra cărora alţii să nu poată interveni.“

(Constituţia libertăţii)

SIR KARL RAIMUND POPPER (1902-1994). Privită în ansamblu, istoria are aparenţa unui organism viu care se dezvoltă în conformitate cu propriile legi, care evoluează. Prins în cursul istoriei, omul se simte despovărat de responsabilitatea individuală. Treptat, el devine un element neutru al unui organism suprapersonal şi universal: istoria.

Împotriva acestei concepţii mistificatoare despre istorie, care nu urmăreşte decât o justificare iraţională a totalitarismului, a anihilării semnificaţiei individului, protestează K.Popper. Istoria, ca sumă a faptelor, nu are nici un sens, nu urmăreşte nici un scop, nu evoluează; doar deciziile individuale, care conferă sens faptelor,atribuie sens şi istoriei. Individul se relevă astfel ca element esenţial, purtător de sens şi de responsabilitate pentru deciziile sale. Poziţia democratică în care se situează Popper este una a preeminenţei deciziei asupra faptei, a convenţiei umane asupra naturii, a individului asupra societăţii ca întreg.

Democraţia popperiană nu afirmă însă puterea poporului, înscăunarea voinţei generale sau a majorităţii, ci ea este definită în termenii unei forme de guvernământ care nu permite instaurarea dictaturii sau creşterea puterii statului. Prin urmare, esenţial pentru asigurarea libertăţii individuale nu este calitatea celui care exercită puterea (cine trebuie să conducă?), ci dacă modul de guvenare păstrează deschisă posibilitatea de a destitui guvernul în situațiile în care drepturile indivizilor sunt încălcate. O domnie a raţiunii,adică a capacităţii de a discuta critic propria poziţie sau a altora,ca luptă pentru dreptate, libertate, egalitate, caracterizează o societate deschisă în care şi de care individul este responsabil.

„ Privită din acest unghi, teoria democraţiei nu se bazează pe principiul că majoritatea trebuie să guverneze; putem spune mai curând că diversele metode egalitare de control democratic ca alegerile generale sau guvernul reprezentativ, nu trebuie considerate mai mult decât nişte instrumente şi - în condiţiile unei neîncrederi tradiţionale difuze faţă de tiranie - nişte dispozive instituţionale de protecţie destul de eficiente împotriva tiraniei.”

(Paradoxurile suveraniții),,Democraţiile nu sunt deci forme de suveranitate populară ci, în primul rând, instituţii

prevăzute să ne apere împotriva dictaturii. Ele nu îngăduie o conducere de tip dictatorial, o acumulare de putere, ci caută să limiteze puterea statului. Este vital,în acest sens, ca o democraţie să rămână deschisă posibilităţii de a destitui guvernul fără vărsare de sânge, atunci când acesta violează drepturile şi îndatoririle specifice, dar şi atunci când politica ni se pare nedreaptă sau nepotrivită.“(Lecţia acestui secol)

ROBERT NOZICK (1938 - ). Teoriile secolului al XVII-lea asupra originii societăţii umane, în special teoriile contractualiste:sunt o justificare a diminuării permanente a libertăţii de acţiune a individului. Pentru Rousseau, Locke, statul este consecinţa unui acord între indivizi care renunţă la anumite drepturi. Acest tip de stat de stat devine astfel mai puternic decât cei care l-au instituit.

Nozick denunţă însă falsitatea teoriilor contractualiste, considerand că statul este rezultat din starea de anarhie, ca urmare a constituirii de grupări spontane, de asociaţii de protecţie

reciprocă.În locul înţelegerii comune, a „acordului“, Nozick tratează interesul propriu raţional ca element de bază ce permite trecerea de la starea de anarhie la stat. Individul nu va fi niciodată de acord să renunţe la drepturile sale, de aceea va căuta nu să le cedeze, cum gândea Rousseau, ci să le asigure.

Iar singura formă care poate asigura libertatea maximă şi drepturile, în aşa măsură încât coexistenţa lor să fie posibilă, este statul minimal. Singura funcţie a acestuia este aceea de protecţie şi de asigurare a respectării contractelor dintre indivizi. Altfel spus, statul minimal este forma cea mai apropiată de respectarea drepturilor indivizilor, dar şi de starea de anarhie unde monopolul forţei şi protejarea individului de către stat sunt acte imorale:

,,Referitor la stat, concluziile noastre principale sunt: un stat minimal, limitat la funcţiile restrânse ale protecţiei împotriva forţei, iar tu lui, înşelătoriei şi ale asigurării respectării contractelor ș, a.m.d. este justificat; orice stat care are funcţii mai extinse va încălca drepturile persoanelor de a nu fi forţate să facă anumite lucruri şi este, aşadar, nejustificat; statul minimal te şi inspiră şi este şi drept.“ (Anarhie, stat şi utopie)

B) LIMITE: DREPTURILE OMULUI

Teoria DREPTURILOR OMULUI se bazează pe concepţia creştină conform căreia există o lege naturală a lui Dumnezeu înscrisă în inima oamenilor ce trebuie respectată, şi respectiv, pe ideile contractualiste ale secolelor XVII-XVIII care consideră că omul, existând în starea de natură înaintea societăţii civile, are dreptul natural la viaţă, libertate şi proprietate. Ideea comună celor două surse ale teoriei drepturilor omului este aceea că omul deţine o natură interioară societăţii şi că scopul oricărei guvernări este să protejeze această natură, să asigure respectarea drepturilor naturale.

Consecinţele unei astfel de teorii nu au întârziat să apară: în 1776, în SUA, în Declaraţia de Independenţă sau în 1789, în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din Franţa, sunt precizate cele patru mari concepte care delimitează drepturile omului: Libertate, Proprietate, Siguranţă, Rezistenţă la opresiune.În general, drepturile precizate atunci: oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi, libertatea constă în putinţa de a face tot ceea ce nu dăunează altora etc. sunt negative, adică garantează libertăţile individului faţă de intervenţia statului.

În 1948, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, alături de drepturile negative a căror sferă a fost lărgită, au fost adăugate şi drepturile pozitive sau drepturile asigurate de către stat la propunerea fostei URSS, care urmărea menţinerea forţei de intervenţie a statului asupra sferei de libertate a individului), precum dreptul la educaţie, dreptul la un concediu plătit etc.

„Articolul 1. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.

Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. In afară de aceasta, nu se va face deosebire după statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine o persoană, fie că această ţară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate.

Articolul 3. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.(...)

Articolul 7. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. “ (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948)

În 1948, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, alături de drepturile negative a căror sferă a fost lărgită, au fost adăugate şi drepturile pozitive sau drepturile asigurate de către stat la propunerea fostei URSS, care urmărea menţinerea forţei de intervenţie a statului asupra sferei de libertate a individului), precum dreptul la educaţie, dreptul la un concediu plătit etc.

ANALIZE ȘI COMENTARII

1.AA.1. Găsiţi corespondenţa corectă dintre conceptele din coloana stângă şi definiţiile din

coloana dreaptă. Argumentaţi răspunsul vostru:a) etică eudaimonistă; a) valoarea acţiunilor este determinată de dobândirea

plăcerii;b) etică teleologică; b) valoarea acţiunii este determinată de dobândirea

fericirii;c) etică deontologică; c) valoarea morală a unei acţiuni este dată de scopul

ultim al acesteia; d) etică hedonistă; d) valoarea morală a unei acţiuni constă în

respectarea legilor universale, indiferent de consecinţele acesteia;

2. Fie următoarele definiţii: a)fericirea este un mijloc prin care realizăm o acţiune a sufletului conformă cu raţiunea;

b)fericirea este scopul pe care-1 urmărim în sine şi o dobândim prin activitatea sufletului conformă cu raţiunea;

c)fericirea este un scop în sine pe care-1 atingem prin activitatea sufletului conformă cu plăcerea;

Care dintre aceste variante corespund concepţiei aristoteliciene despre fericire? Argumentaţi alegerea făcută.

3. Comentaţi următorul text, subliniind asemănările şi diferenţele (dacă există) dintre teoria lui Epicur şi utilitarismul lui Mill:

„Astfel trebuie să ne îndeletnicim cu lucrurile care ne dau fericirea, căci, dacă o dobândim, avem tot ce ne trebuie, iar dacă ne lipseşte, toate acţiunile noastre sunt îndreptate spre obţinerea ei.“ (Epicur - Scrisoare către Menoiceus)

a) sunteţi de acord cu afirmaţia lui Epicur că toate acţiunile sunt îndreptate spre obţinerea fericirii? Puteţi da exemplu de acţiuni gratuite, lipsite de scop?

4. Consideraţi că este posibilă o acţiune săvârşită sub semnul imperativului categoric? Există o diferenţă esenţială intre caracterul particular şi caracterul formal şi universal al moralităţii? Răspundeţi la aceste întrebări, comentând următorul text:

„ În realitate, este absolut imposibil să se găsească în experienţă un singur caz în care să se demonstreze cu deplină certitudine că maxima unei acţiuni, de altfel conformă datoriei, să se fi întemeiat exclusiv pe principii morale şi pe Ideea de datorie."

(Immanuel Kant - Critica raţiunii practice)

1. AB.

1. Conform teoriei lui Michael Tooley, o fiinţă are dreptul la viaţă în măsura în care este o persoană, adică:

a) este subiect al experienţelor şi altor stări mentale;

b) este subiect al experienţelor şi altor stări mentale, fiind conştient de sine;

c) este subiect al experienţelor şi altor stări mentale, nefiind însă conştient

de sine.

Identificaţi criteriul corect. Aplicând acest criteriu, despre copiii nou-născuţi, oamenii cu disfuncţionalităţi mentale se poate spune că nu au dreptul la viaţă?

2. Comentaţi, având în vedere cazul unui copil suferind de sindromul Down, următoarea declaraţie a Asociaţiei Americane a Medicilor din 4 decembrie 1973:

„Sfârşirea intenţionată a vieţii unei fiinţe umane de către o alta - uciderea din milă - este contrară profesiunii de medic şi politicii Asociaţiei Americane a Medicilor."

1.B.

1. Analizaţi următorul text:

„Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obţină încuviinţarea cuiva, apreciind că «ceea ce îmi dăunează mie este dăunător în sine», el fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor care creează valori. El preţuieşte tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. (...)

Dimpotrivă, calităţile menite să uşureze existenţa suferinzilor sunt evidenţiate şi scăldate în lumină: sclavul preţuieşte compătimirea, mâna serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea -, căci acestea sunt calităţile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existenţei.”

( Fr. Nietzsche - Dincolo de bine şi de rău)

2.A.

3. Citiţi cu atenţie următorul text:

„Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu şi care a găsit oameni destul de proşti care să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile.”

(J.J. Rousseau - Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni)

d) sunteţi de acord cu ipoteza lui Rousseau asupra originii societăţii civile?

e) care este rolul proprietăţii pentru teoria contractului social?

f) pentru Rousseau, dreptatea înseamnă egalitatea în proprietăţi sau egalitatea în drepturile la proprietate?

4. Analizaţi critica de mai jos a lui J.S. Mill la adresa teoriei rousseauiste despre voinţa generală11. Se pot asigura prin guvernarea majorităţii drepturile individului are face parte din minoritate?

„Şi abia acum s-a scos la iveală faptul că rosturi cum ar fi «de sine cârmuire» sau ca «puterea obştei asupra ei însăşi» nu oglindesc chiar o stare adevărată de lucruri.

Căci «obştea» care exercită puterea nu este întotdeauna aceeaşi obşte pe seama căreia este exercitată puterea. (...) întocmai ca şi toate celelalte tiranii, tirania majorităţii a început prin a fi - şi este, de fapt, în realitate - ameninţătoare, atunci când operează prin actele autorităţilor publice.”

(J.S. Mill - Despre libertate)

5. Comentaţi următorul text:

„ ... principiile lui Rawls sunt subminate exact de către acelaşi inconvenient major pentru care el a atacat utilitarismul, şi anume aceeaşi neputinţă de a elimina până si tendinţa de a-i considera pe oameni drept mijloace în vederea realizarii bunăstării altor.”

(R. Nozick - Anarhie, stat şi utopie)

a. este întemeiată critica lui Nozick la adresa teoriei lui Rawls şi a lui Mill1)b. ce anume din principiile lui Rawls determină considerarea oamenilor drept mijloace în

vederea bunăstării altora?

2B. Comparaţi următoarele maxime care concentrează teoria marxistă despre dreptate şi

respectiv teoria lui Nozick despre dreptate. Există un punct comun al celor două teorii? Stabiliţi în mod precis diferenţele:

„De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi.

(K. Marx - Critica programului de la Gotha)

„De la fiecare ceea ce alege să facă, fiecăruia după cum este ales.“

(R. Nozick - Anarhie, stat şi utopie)

3A.Identificaţi în următorul text trăsăturile esenţiale ale liberalismului politic. Consideraţi că

ele completează ideile lui Hayek despre liberalism sau se aflăîn raport de echivalenţă?

„Egalitatea libertăţii, adică a nu-i trata pe alţii aşa cum eu însumi n-aş dori să fiu tratat, alături de recunoştinţa purtată celor cărora le datorez libertatea, proprietatea ori luminarea mea, şi dreptatea, în cel mai simplu şi universal înţeles al ei - iată fundamentele moralităţii liberale."

( I.Berlin - Patru eseuri despre libertate)

2. Precizati care este raportul dintre puterea poporului si libertatea fiecarui individ in cazul democratiei, comentand urmatorul text:

„Daca traducem literalmente cuvantul „democratie„, el inseamna „puterea poporului„, un concept care deviaza de fapt de la punctul esential, pentru ca adevarata problema a democratiei

este alta. Si anume, aceea de a impiedica dictatura sau, cu alte cuvinte, de a impiedica privarea de libertate, de a impiedica alt tip de putere decat statul de drept.„

(K.R. Popper – Lectia acestui secol)

Analizaţi cele două texte de mai jos, comparând punctul de vedere al tui Popper despre „realizările" marxismului cu profeţiile lui Marx despre societatea comunista; bazându-vă şi pe cunoştinţele voastre de istorie, ce credeţi câ a determinat eşecul societăţilor comuniste?

„In faza superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică; când munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; când, alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor, vor creşte şi forţele de producţie, iar toate izvoarele avuţiei colective vor ţâşni ca un torent...“

(K. Marx - Critica programului de la Gotha)

„Programul lor [liderilor marxişti] se rezuma la «Proletari din toate ţările, uniţi- vă!». După ce proletarii din ţările lor s-au unit şi când s-a ivit prilejul de a-şi asuma responsabilitatea guvernării şi a punerii temeliilor pentru o lume mai bună, adică atunci când a venit timpul să acţioneze, ei i-au lăsat pe muncitori să se descurce cum ştiu. Liderii nu ştiau ce-i de făcut. Aşteptau făgăduita sinucidere a capitalismului. “

(K.R. Popper - Societatea deschisă şi duşmanii ei)

4. Există diferenţe între teoria lui Nozick despre statul minimal şi consideraţiile lui Proudhon de mai jos despre guvernare? Este compatibilă poziţia lui Proudhon cu teoriile libertarianiste care urmăresc restrângerea sferei de influenţă a statului?

„A fi guvernat înseamnă a fi urmărit, inspectat, spionat, dirijat, mânat de lege, numărat, înregimentat, înrolat, îndoctrinat, moralizat, controlat, verificat, apreciat, evaluat, cenzurat, comandat de către creaturi care nu au nici dreptul, nici înţelepciunea, nici virtutea să facă asta.“

(P. J. Proudhon - Ideea generală a Revoluţiei din secolul XX)

3.B.Care consideraţi că este raportul corect dintre teoriile politice şi drepturile omului:

A) teoriile politice precizează drepturile omului;

B) drepturile omului trebuie respectate de orice teorie politică;

C) teoriile politice nu ţin seama de drepturile omului.

GÂNDIRE CRITICĂ

I.Fie următorul argument:

Toţi cei care sunt absolut egali nu sunt liberi, iar cei care nu deţin proprietăţi sunt absolut egali. Prin urmare, toţi care nu deţin proprietăţi nu sunt liberi, dar oamenii cu drepturi individuale sunt liberi, în concluzie, oamenii cu drepturi individuale nu sunt dintre cei care nu deţin proprietăţi.

Se cere:

a)precizaţi ce tip de aigumentare silogistică este, construind o formalizare corespunzătoare;

b)verificaţi şi demonstraţi validitatea acestui argument;

c)obţineţi conversa propoziţiei „Cei care nu deţin proprietăţi sunt absolut egali" şi apoi obversa pentru propoziţia „Oamenii cu drepturi individuale sunt liberi". Ce puteţi spune despre valorile de adevăr ale propoziţiilor obţinute, dacă propoziţiile iniţiale sunt adevărate?

II. Fie următorul argument:

Dacă oamenii au libertate absolută, ei instaurează fie anarhia, fie împiedică statul să abuzeze de puterea sa. Dar avem nevoie de stat pentru a împiedica abuzul de libertate al oamenilor şi să eliminăm anarhia, dacă instaurăm legi consttângătoare, dar universale. Prin urmare, oamenii nu vor mai avea libertatea absolută, dar nici nu vor mai instaura anarhia.

Se cere:

a)stabiliţi schema de inferenţă;

b)verificaţi validitatea inferenţei prin metoda deciziei prescurtate;

consideraţi că este necesar ca oamenii să renunţe la libertatea lor absolută şi să se supună legilor constituţionale pentru coexistenţa în cadrul societăţii civile? Nu este nevoie doar de legea morală? Răspundeţi printr-un eseu filosofic

Fie următoarea situaţie:

Colectivul pe care-l formează clasa voastră constituie persoanele aflate în poziţia originară a lui Rawls de a determina principiile dreptăţii pentru o societate viitoare. Pentru că sunteţi acoperiţi de un văl de ignoranţă în privinţa poziţiei voastre în noua societate, încercaţi să fixaţi aceste principii, neuitând că sunteţi o persoană „egoistă" şi „raţională".

Dacă se formează două grupuri cu principii diferite, analizaţi pe rând avantajele şi dezavantajele fiecărei propuneri.

CUNOAŞTERE Şl ADEVĂR

În conversaţiile cotidiene, anumite propoziţii sunt caracterizate drept adevărate sau false: „E adevărat că afară este soare“, „Este fals că a plouat de dimineaţă”. De asemenea, sentimentele de iubire, de prietenie (dintre Romeo şi Julieta, dintre Castor şi Pollux) pot fi considerate adevărate sau false. In orice domeniu al cunoaşterii întalnim enunţuri adevărate de tipul „Mercurul este un metal“ sau teorii false, ca teoria geocentrică a luiPtolemeu.

Acestea, şi multe altele, sunt exemple de utilizare permanentă a conceptului de adevăr şi a valorilor de adevăr fără să fie nevoie de o definiţie prealabilă a acestora.

Această folosire în domenii diverse a conceptului de adevăr face însă dificilă o definiţie ultimă, completă a acestuia. Vom rămâne deci rezervaţi în cercetarea filosofică a cunoaşterii şi adevărului? Vom accepta conceptul ca fiind de la sine înţeles?

Complexitatea problematicii adevărului şi cunoaşterii sugerează totuşi o soluţie. Sunt trei aspecte importante care trebuie interrelaţionate: cercetarea formelor cunoaşterii, expunerea concepţiilor despre adevăr şi respectiv evidenţierea legăturii dintre adevăr şi eroare. Acestea nu epuizează obiectul, dar oferă elementele necesare unei descoperiri treptate a unui posibil răspuns la intrebările „Ce este Adevărul?”, „Ce este Cunoaşterea?".

PROBLEMELE CUNOAŞTERII UMANE

ORIZONT: FORMELE CUNOAŞTERII

Prin opinie se înţelege, de obicei, o propoziţie prin care exprimăm o cunoştinţă, de exemplu: „Acest măr este roşu“ sau „Toate numerele pare se divid cu 2”. Pentru a enunţa opinia „Acest mar este roşu" era necesară o cunoaştere prin simţuri a lucrului din realitatea exterioară. Pentru a enunţa opinia „Toate numerele pare se divid cu 2" era necesară o cunoaştere a unor adevăruri matematice.

Prima formă de cunoaştere se numeşte cunoaşterea lucrurilor sau cunoaşterea a posteriori, adică derivată din experienţă. Caracteristic unei astfel de cunoaşteri este faptul că sursa ei o constituie experienţa şi că propoziţiile sau judecăţile prin care o exprimăm nu sunt necesare. De exemplu, opinia „Acest măr este roşu" are ca sursă experienţa senzorială a lucrului „măr“; în al doilea rând, proprietatea afirmată despre măr - faptul de a fi roşu - nu aparţine în mod necesar mărului, întrucât merele pot fi galbene, verzi etc.

Cea de-a doua formă de cunoaştere se numeşte cunoaşterea adevărului sau cunoaşterea a priori, adică nederivată din experienţă. Caracteristic unei astfel de cunoaşteri este faptul că sursa ei o constituie raţiunea şi că judecăţile prin care o exprimăm sunt necesare. De exemplu, „Toate numerele pare sunt divizibile cu 2“ este un adevăr matematic care nu are nici o legătură cu experienţa; mai mult, proprietatea afirmată despre numerele pare este necesară, întrucât numerele pare nu pot fi decât divizibile cu 2.

BERTRAND RUSSELL (1872- 1970) consideră că există două forme de cunoaştere: cunoaşterea lucrurilor şi respectiv cea a adevărurilor.

Dacă prin lucru se înţeleg date senzoriale, amintiri, gânduri, atunci, această cunoaştere a lucrurilor este una care constă în experienţa nemijlocită. A fi imediat conştient fie de datele senzoriale pe care subiectul le deţine în prezent, fie de amintirile din trecut înseamnă a cunoaşte în mod nemijlocit. Mai mult, obţinerea prin introspecţie a conştiinţei gândurilor, trăirilor particulare sau conştiinţa ideilor generale ca albeaţa, diversitatea... întregesc clasa cunoştinţelor obţinute prin experienţă nemijlocită.

Dacă prin lucru se înţelege însă obiectul fizic sau mintea altor 1 oameni, cunoaşterea acestora este o cunoaştere prin descriere care depaşeşte limitele experienţei nemijlocite. De exemplu, a cunoaşte un obiect înseamnă a numi o clasă de proprietăţi care individualizează acel obiect. Prin urmare, cunoaşterea prin descriere este una prin nume şi cuvinte comune: omul, omul cu masca de fier, etc.

Cunoaşterea adevărurilor este una a principiilor generale, a legilor gândirii (principiul identităţii, contradicţiei sau terţului exclus), intuite într-un mod nemijlocit. Spre deosebire de cunoaşterea prin experienţă nemijlocită, cunoaşterea adevărurilor nu este determinată de

experienţă, ci este a priori, adică dobândităînainte oricărei experienţe:„...am văzut că există două feluri de cunoaştere: cunoaşterea lucrurilor şi cunoaşterea

adevărurilor

„ Vom spune că avem experienţa nemijlocită a oricărui lucru de care suntem direct conştienţi, fără intermedierea vreunei inferenţe sau vreunei cunoaşteri de adevăruri!''

„ Vom spune că un obiect este cunoscut prin descriere, atunci când ştim că este „ aşa şi aşa-ul , adică atunci când ştim că există un obiect, şi nu mai multe, care are o anumită proprietate; in general, va fi implicit că nu cunoaştem acest obiect prin experienţă nemijlocită.

„Cunoaşterea imediată de adevăruri poate fi numită cunoaştere intuitivă, iar adevărurile cunoscute in acest fel pot fi numite adevăruri intrinsec evidente. Printre aceste adevăruri se numără cele care pur şi simplu enunţă ceea ce este dat în simţuri, şi de asemenea anumite principii logice şi aritmetice abstracte şi (deşi cu mai puţină certitudine) anumite propoziţii etice."

(Problemele filosofiei)

Potrivit lui IMMANUEL KANT (1724-1804) orice cunoaştere începe cu experienţa, dar ea nu provine total din experienţă. Aceasta înseamnă că există cunoştinţe empirice care sunt derivate din experienţă, exprimate în judecăţi a posteriori şi respectiv cunoştinţe absolut independente de orice experienţă, exprimate prin judecăţi a priori.

O altă distincţie necesară înţelegerii problemelor cunoaşterii umane este aceea între judecăţi analitice şi judecăţi sintetice. Intr-o judecată analitică, predicatul nu adaugă nici o proprietate subiectului, ci doar descompune conceptul subiectului, îl explicitează. De aici, judecăţile analitice se mai numesc şi explicative. Dimpotrivă, predicatul unei judecăţi sintetice adaugă o proprietate care nu era conţinută deja în subiect. Prin judecăţi sintetice, cunoaşterea noastră creşte – de aceea ele mai sunt numite şi extensive.

Kant propune o soluţie sinteză pentru aparenta opoziţie dintre tipurile de cunoaştere analiyate până acum(cunoaşterea a posteriori şi cunoaşterea a priori): cunoaşterea sintetic-a priori, prin care, folosindu-ne de principii, extindem cunoştinţele noastre a priori. Unui subiect îi adăugăm prin gândire un predicat, o proprietate nouă, dar relaţia dintre subiect şi proprietate afirmată prin predicat este necesară. Un bun exemplu de cunoaştere sintetic a priori îl constituie cunoaşterea exprimată prin axiomele matematice sau prin legile ştiinţelor naturii.

„Oricare ar fi însă originea judecăţilor sau forma lor logică, există o deosebire între ele din punctul de vedere al conţinutului, şi anume aceea că ele sunt fie pur explicative, adică nu adaugă nimic la conţinutul cunoaşterii, fie extensive, cu alte cuvinte, sporesc cunoaşterea noastră; primele vor putea fi numite judecăţi analitice, iar celelalte judecăţi sintetice” (Prolegomene)

„... putem spune cu certitudine că o anume cunoaştere sintetică pură, a priori, este reală şi ne este dată, şi anume matematica pură şi fiyica pură: căci amânduă cuprind propoziţii care sunt recunoscute în genere, fie ca apodictic sigure numai prin raţiune, fie din experienţă, prin consimţământul general, şi totuşi ca independente de experienţă.” (Critica raţiunii pure)

B) LIMITE: CUNOAŞTERE ŞI INTERPRETAREFRIEDRICH NIETZSCHE (1844-1900). Cele două forme de cunoaştere: cea a lucrurilor

(a posteriori) şi cea a adevărurilor (a priori) sunt considerate în mod tradiţional ca fiind forme de cunoaştere dezinteresată, obiectivă. Nietzsche va pune sub semnul întrebării această pretenţie: din punctul de vedere al unei analize psihologice este cunoaşterea dezinteresată sau este, de fapt, o atitudine motivată de afecte ascunse ale sufletului?

În primul rând, cunoaşterea lucrurilor găseşte certitudinea în experienţa senzorială. De fapt, consideră Nietzsche, nu există experienţă senzorială pură, ci aceasta este deja interpretată. Experienţa senzorială, pentru a fi cunoaştere, trebuie tradusă în termeni, concepte sau teorii. Prin urmare, relaţia dintre cunoaştere şi experienţă senzorială nu este imediată, ci mediată prin termeni, concepte care modifică conţinutul experienţei senzoriale.

În al doilea rând, nici cunoaşterea adevărurilor nu este una dezinteresată. Deşi are ca obiect principiile gândirii, legile logice, concepte (precum Adevărul, Dumnezeu), Nietzsche consideră că acestea sunt doar ficţiuni, perspective care asigură un mod de a privi viaţa. Ele sunt necesare întrucât viaţa are nevoie de evaluări şi aparenţe.

„Împotriva pozitivismului ce rămâne la nivelul fenomenelor având lozinca <<doar faptele există>>, aş replica: nu, tocmai faptele nu există, există doar interpretări. Nu putem stabili nici un fapt în sine: poate că este chiar o absurditate să vrei aşa ceva.” (Voinţa de putere)

„... omul nu ar putea trăi fără a admite ficţiunile logice, fără a reduce realitatea la măsura lumii pur imaginare, a Necondiţionatului, a identităţii, fără o neîncetată falsificare a lumii prin noţiunea de număr – pentru că renunţarea la judecăţile false ar însemna renunţarea la viaţă, negarea vieţii.” (Dincolo de bine şi de rău)

2. CONCEPŢII ALE ADEVĂRULUIA) ORIZONT: TEORII DESPRE ADEVĂR

Două mari interogaţii filosofice pot fi formulate despre conceptul de adevăr: „Ce este adevărul?” şi „Când deţinem adevărul?”. Prima vizează natura sau esenţa adevărului, iar la cea de-a doua se răspunde stabilind condiţiie (sau criteriile) pentru ca o opinie să fie adevărată. Astfel, despre esenţa adevărului a fost concepută teoria adevătului corespondenţă, iar despre criteriile adevărului unei opinii au fost concepute teoria adevărului coerenţă şi teoria pragmatistă.

În teoria teoria adevărului corespondenţă valorile de adevăr aparţin judecăţilor care descriu realitatea. Adevărul sau falsitatea nu sunt în lucruri, ci în judecăţi, dar se stabilesc prin confruntarea cu realitatea. Altfel spus, o opinie ca „zăpada este albă” este adevărată dacă şi numai dacă zăpada este albă.

Însă, în anumite cazuri (când termenii corespondenţei nu mai există sau sunt complecşi – exemplu: ţarul Rusiei, numerele infinite), teoria adevărului corespondenţă nu funcţionează. De aceea, teoria adevărului coerenţă consideră că adevărul unei opinii nu se întemeiază prin apel la ceva exterior opiniei, ci pe implicarea opiniei într-un sistem de opinii al căror adevăr a fost deja acceptat.

O altă concepţie despre adevăr – teoria pragmatistă – se concentrează asuprea sublinierii importanţei adevărului pentru experienţă. Adevărul nu este un concept imuabil, etern, ci este doar o consecintă a succesului în practică a unei idei. În măsura în care o idee, aplicată în experienţă, se dovedeşte benefică, funcţionează ca o regulă de acţiune, ea este una adevărată.

THOMA DE AQUINO (1225-1274) prelucrează, în contextul filosofiei medievale, teoria adevărului corespondenţă a lui Aristotel. În formularea iniţială, aristotelică, adevărul şi falsitatea nu sunt în lucruri, ci aparţin judecăţilor.

Thoma situează existenţa lucrurilor înte inteligenţa creatoare – Dumnezeu – şi inteligenţa umană. Între Adevărul lui Dumnezeu şi adevărul cunoaşterii umane, lucrurile există. Ele nu deţin în sine adevăr, ci concepţiile despre ele sunt denumite ca adevărate sau false, după cum corespund lucrurilor. Prin orice concepţie sau propoziţie, prin predicat, inteligenţa umanpă atribuie un mod de a fi unei realităţi. Corespondenţa dintre modul de a fi, în inteligenţă, ca predicat, şi respectiva realitate determină adevărul acelei propoziţii sau concepţii. De exemplu, în propoziţia „Acest măr este roşu”, modul de a fi al subiectului „mărul” ca predicat, în inteligenţă, este că are proprietatea de a avea culoarea roşie. Propoziţia este adevărată dacă realitatea cunoscută prin inteligenţă, şi nu prin simţuri – care nu pot cunoaşte adecvat realitatea, - are printre obiecte pe cele care întrunesc proprietatea de a fi măr şi anume roşu.

„...e necesar ca inteligenţa, în virtutea facultăţii sale de cunoaştere, să fie adevărată, în măsura în care posedă reprezentarea realităţii cunoscte, care reprezintă forma ei, întrucât posedă capacitatea de cunoaştere. Pe baza acestui considerent, adevărul se defineşte prin conformitatea inteligenţei cu realitatea.”

„În consecinţă, adevărul în mod primordial rezidă în inteligenţă. În mod secundar se află în lucruri în măsura în care sunt corelate cu inteligenţa considerată drept principiul lor”. (Summa Theologiae)

KEITH LEHRER (1926- ). Spre deosebire de teoria corespondenţei pentru care valoarea de adevăr era un rezultat al confruntării enunţului cu realitatea, teoreticienii coerentişti stabilesc valoarea de adevăr a unei opinii raportând-o la un sistem de opinii deja acceptat. Compararea enunţului cu realitatea nu mai putea funcţiona ca unic criteriu al adevărului, întrucât există situaţii în care cosrepondenţa nu se poate aplica: de exemplu, pentru enunţurile despre probabilităţi sau despre trecut. De aceea, se consideră că valoarea de adevăr a unei opinii depinde de relaţia logică a acesteia cu alte opinii: în măsura în care opinia este consistentă cu celelalte, adică nu le contrazice, şi este implicată de acestea, ea este adevărată; în măsura în care opinia este contradictorie cu sistemul de opinii şi nu implică şi nici nu este implicată de celelalte opinii, ea este falsă.

Prin urmare, pentru teoria coerentistă, adevărul este o consecinţă a raportării unei opinii la alte opinii care formează un sistem; însă condiţia necesară pentru ca anumite opinii să formeze un sistem este aceea de a oferi o imagine completă a lumii. Deci, opiniile adevărate sunt doar acelea care fac parte dintr-o abordare totalizatoare a realităţii.

Potrivit lui Lehrer, un subiect cunoscător deţine un grup de cunoştinţe deja acceptate. Pe baza acestuia, subiectul consideră o nouă opinie ca fiind coerentă, deci adevărată, dacă nu contrazice celelalte cunoştinţe. Nucleul de cunoştinţe deja admise, Lehrer îl numeşte sistem al acceptării. Acesta nu este ultim, dogmatic, ci mereu în schimbare ca urmare a noilor date şi a efortului de a deosebi adevărul de eroare.

Sistemul acceptării înglobează o nouă informaţie în funcţie de relaţia de coerenţă pe care o are cu acest sistem. Dacă există mai multe informaţii concurente, este acceptată aceea noncontradictorie cu sistemul acceptării şi rezonabilă (adică: prin care se obţine adevărul şi se elimină eroarea).

Un alt criteriu al coerenţei este jocul întemeierii: între un proponent şi un sceptic se desfăşoară un dialog asupra acceptării sau neacceptării unei opinii; victoria proponentului în argumentare determină opinia drept coerentă cu celelalte, iar victoria scepticului determină incoerenţa cu sistemul acceptării:

„Întemeierea este coerenţa cu un sistem prelabil (...) În acest scop, am pus accentul pe acceptare ca noţiune centrală. Este vorba de ceea ce acceptăm în interesul de a obţine adevărul şi de a evita eroarea, adică de sistemul acceptării, cel care constituie sistemul prealabil în chestiune. Coerenţa cu propriul sistem al acceptării este determinată de ceea ce este rezonabil pentru a fi acceptat pe baza acestui sistem (...).”

„Nu este suficient ca cineva să accepte o opinie pe baza propriului sistem al acceptării pentru ca aceasta să fie mai rezonabilă decât opiniile concurente. O persoană trebuie să dispună de o anumită informaţie astfel încât o asemenea acceptare să fie un ghid demn de încredere în drumul spre adevăr. Ţinta acceptării este de a obţine adevărul şi de a evita eroarea cu privire la un anumit lucru acceptat.” (Cunoaşterea)

WILLIAM JAMES (1842-1910) consideră că orice reguli, criterii ale adevărului care au fost derivate independent de experienţă, precum cele ale corespondenţei sau ale coerenţei, sunt inutile. Claritatea şi distincţia ideilor, adevărul-corespondent cu faptele sunt doar concepte goale, fără sens pentru viaţa cotidiană. Dimpotrivă, arată James, calitatea de adevăr a unei opinii sau credinţe constă în statutul ei de regulă de acţiune. Altfel spus, pragmatismul indică ideile adevărate după succesul acestora în experienţă.

Ideile au o funcţie pragmatică, adică ele orientează o anumită acţiune către succesul acesteia. O idee este adevărată atât timp cât poate aduce profit, atât timp cât poate orienta o acţiune umană către obţinerea unui bun oarecare sau către rezolvarea unei probleme. Deci o idee nu este adevărată independent de experienţă; abia aplicarea ei în concret, consecinţele ei benefice în practică îi acordă valoarea de adevăr. Adevărul este urmarea testării unei idei în experienţă; cunoaşterea oferă instrumente utile vieţii practice:

„Pragmatismul se agaţă de fapte şi de realitatea concretă, el studiază adevărul în acţiune şi cazuri particulare şi apoi generalizează. Adevărul, pentru el, devine categorie care rezumă idei de orice fel, dar de o valoare activă care acţionează în cadrul experienţei.” (Ce înseamnă pragmatismul)

„În momentul în care pragmatismul îşi pune o astfel de întrebare [Care este valoarea în bani – gheaţă a adevărului], el ştie răspunsul: ideile adevărate sunt acelea pe care le putem asimila, valida, corobora sau verifica. Ideile false sunt cele pentru care nu putem proceda astfel. Aceasta este diferenţa practică la care conduce faptul de a deţine idei adevărate; aceasta este semnificaţia adevărului, pentru că acesta este adevărul cunoscut nouă.” (Concepţia pragmatistă a adevărului)

B) LIMITE: FALSITATE ŞI EROAREBARUCH SPINOZA (1632-1677). Conform gândirii teologice, lumea este o creaţie a unui

Dumnezeu atotputernic şi atoatecunoscător. Dacă tot ceea ce există poartă pecetea perfecţiunii divine, este adevărat, cum se explică totuşi prezenţa falsităţii, a erorii în gândire şi în viaţă?

Dintr-un punct de vedere filosofic, Spinoza răspunde la această întrebare, deosebind între trei tipuri de cunoaştere umană: imaginativă, prin idei adecvate şi intuitivă.

Primul nivel de cunoaştere aparţine celor care nu cunosc natura lucrurilor. Prin imaginaţie, oamenii nu cunosc realitatea; cunoaşterea este absentă, ceea ce generează falsitatea. Cu alte cuvinte, falsitatea este absenţa temporară a cunoaşterii. Falsitatea nu are o realitate care să-i corespundă, aşa cum adevărului îi corespunde o realitate, ci ea este lipsă a cunoaşterii.

Al doilea nivel al cunoaşterii este cel al cunoaşterii realizate prin idei adecvate care exprimă natura lucrurilor. Ultimul nivel – scientia intuitiva – este cunoaşterea în mod adecvat a esenţei

lucrurilor. Se atinge astfel cunoaşterea supremă a realităţii, cunoaştere derivată din ideea adecvată despre esenţa lui Dumnezeu.

„Propoziţia XXXV

Falsitatea constă în lipsa de cunoaştere pe care o includ ideile neadecvate sau mutilate şi confuze.

Demonstraţie: falsitatea nu poate consta în lipsa absolută a cunoaşterii (căci despre suflete, nu despre corpuri, se zice că greşesc şi se înşală) şi nici în ignoranţă absolută, căci ignoranţa şi eroarea sunt lucruri deosebite. De aceea, falsitatea constă în lipsa cunoaşterii, care este inclusă în cunoaşterea neadecvată a lucrurilor, adică în ideile neadecvate şi confuze.”

„Teor. XLI – Cunoştinţa de felul întâi este singura cauză a falsului, iar cea de felul al doilea şi al treilea absolut adevărată.

Teor. XLII – Cunoştinţa de felul al doilea şi al treilea, iar nu de felul întâi ne învaţă să distingem între adevăr şi fals.

Teor. XLIII – Cel ce are o idee adevărată ştie totodată că are o idee adevărată şi nu poate să se îndoiască de adevăr.” (Etica)

Karrl R. Popper(1902-1994) valorifică eroarea din punctul de vedere al progresului științei,al cunoașterii în general. Ne confruntăm deseori în instoria științei cu teorii respinse de către altele mai complexe în explicația pe care o oferă,pentru ca și acestea,la rândul lor,să fie negate,mai târziu. De exemplu,teoria lui Ptolemeu a fost infirmată de cea a lui Newton ,care,la rândul ei,a fost respinsă de cea a lui Einstein. Deci,despre adevărul unei teorii nu putem fi siguri niciodată,ci suntem siguri numai de falsitatea ei,și anume atunci când este respinsă de un test științific.O astfel de concepție asupra cunoașterii(științifice) este una failibilista(teorie care consideră că nu există adevăruri ultime,definitive,pentru cunoaștere,în special cea științifică,ci doar grade de corectitudine).

Pentru un failibilist nu există criterii ale adevărului,pentru că nu suntem omniscienti,ci există criterii doar ale erorii,ale falsității.

Unul dintre aceste criterii este testul de infirmare prin care se încearcă să se demonstreze falsitatea unei ipoteze științifice,supunând-o unor experimente care,aparent,o contrazic.

Cu cât o ipoteză rezistă încercărilor de infirmare,cu atât suntem determinate să o acceptăm,însă niciodată ca adevărată.Pentru că se pot ivi alte ipoteze care au rezistat mai mult

testelor de falsificare.Eroarea devine astfel criteriul progresului cunoașterii:tot ceea ce rezistă metodei critice de eliminare a erorii sporește și lărgește câmpul cunoașterii.

În concluzie,schema popperiana a cunoașterii ar putea fi formalizată astfel:

P1−TT−EE−P2

Adică,plecând de la problema-mamă(P_1),încercăm o tentative teoretică(ȚȚ) de explicare a ei,prilej cu care eliminăm erorile(EE) prin intermediul testelor critice și,în finalul cunoașterii,ajungem la problema-fiică(P_2) mai complexă decât cea inițială:

,,Întreaga schema indică faptul că pornim de la o problemă,fie teoretică,fie practică,pe care încercăm să o rezolvăm prin producerea unei teorii ipotetice care constituie totodată soluția noastră ipotetică;această este deci faza încercării.Apoi supunem teoria noastră testării,încercând s-o infirmăm:aceasta este metoda critică a eliminării erorilor.Ca rezultat al acestui întreg proces apare o nouă problemă,P_2(sau poate mai multe noi probleme).Progresul realizat,echivalent cu creșterea cunoașterii noastre,poate fi de regulă estimate prin măsurarea distanței dintre P_1 și P_2,după care vom ști dacă am înregistrat vreun progres. Pe scurt,conform schemei noastre,cunoașterea începe cu probleme și sfârșește (în măsură în care ea se sfârșește vreodată) cu probleme”

(Cunoașterea și problema raportului corp-minte)

Analize și comentarii1.A.

1)Care din următoarele caracteristici numește cunoașterea lucrurilor,cunoașterea în descriere,cunoașterea adevărurilor?Explicați alegerea voastră.

a) Indentificarea unei clase de proprietăți ale unui obiect; b) Intuire nemijlocită,cunoașterea principiilor generale; c) Cunoașterea datelor senzoriale conștiința gândurilor,trăirilor. 2)Stabiliți care din următoarele judecăți sunt: a) a priori ; b) a posteriori: a) Toate corpurile sunt grele. b) Orice schimbare trebuie să aibă o cauza. Argumentați răspunsul. 3)Judecata,,Toate corpurile sunt intinse” și respenctiv judecata ,,Toate corpurile sunt grele”

sunt: a) Sintetice. b) Analitice. Justificați răspunsul. 4)În ce măsură este anticipată distincția kantiana între judecăți analitice și judecăți sintetice

de către filozoful englez David Hume în următorul fragment? ,,Toate obiectele rațiunii sau cercetării omenești pot fi împărțite în mod firesc în două

categorii,și anume:relații între idei și fapte.De prima categorie aparțin științele

geometriei,algebrei și aritmeticii și,pe scurt,orice afirmație care este certă fie în mod intuitiv,fie în mod demonstrativ…[Pe când]Contrariul oricărui fapt este oricând posibil.”

(D.Hume-Cercetare cu privire la intelectul uman)

1.B

1)Comentați următorul text.Considerați critica nietzscheana a cunoașterii a priori fiind una întemeiată?

,,Cele mai crezute ,,adevaruri” a priori sunt pentru mine ipoteze până în detaliu,de pildă legea cauzalității,obișnuințe foarte bine asimilate ale credinței,atât de incorporate încât a nu mai crede în el ar conduce la dispariția genului.Dar sunt ele prin aceasta adevăruri?”

(Fr. Nietzsche-Voința de putere)

2.A.

1)Poate fi aplicată concepția adevărului corespondența în cazul unor propoziții care afirmă sau neagă,de exemplu,despre o clasă cu un număr infinit de obiecte?Dar în cazul demonstrațiilor teoretice din matematică,a căror metodă de întemeiere este deducția?

2)Analizați următorul text:

,,Și cu cât ne gândim mai mult,cu atât devine mai evident că un astfel de criteriu[al adevărului] constă în a pune judecată noastră în conexiune cu o sumedenie de alte judecăți pe care suntem nevoiți să le facem în cursul cercetării.(a¦)Criteriul real al adevărului judecății este �dat de opiniile noastre aflate în conexiune cu aceasta și care,o dată ce ea ar fi respinsă,ar trebui la rândul lor să fie eliminate.Ori,acest criteriu este coerența.”

(B.Blanshard-Natură gândirii)

a) Comparați raportul dintre opinie și sistemul acceptării teoretizat de Lehrer și raportul de implicație reciprocă a propozițiilor unui sistem coerent teoretizat de Blanshard;

b) Este realizabil un sistem de opinii în care fiecare element să implice restul sistemului și invers?

3) Comentați textul următor.Apoi arătați ce relevanță are această concepție a adevărului pentru științele exacte:

,,Adevărul unei idei nu este o proprietate care i-ar fi inerentă și care rămâne inactivă.Adevărul este un eveniment care se produce în privința unei idei.Aceasta devine adevărată;ea este făcută adevărată de anumite fapte”

(W.James-Pragmatismul)

2.B

1)Comparați și comentați următoarele texte,având ca punct de plecare teoria spinozista asupra falsității.Arătați,în mod distinct,asemănările și deosebirile.

a) ,,Care este falsul în sine?Din ce cauză ceva este fals?Este fals tot ceea ce e în realitate altfel decât pare.

(Augustin-Solilocvii)

b) ,,…eroarea nu este o pură negație,adică nu este un simplu defect sau lipsa vreunei perfecțiuni care nu mi-a fost dată deloc,ci mai degrabă este o privatie a unei anumite cunoașteri.”

(R.Descartes-Meditații metafizice)

2) Comparați și comentați cele două texte,subliniind diferența sau asemănarea ideilor referitoare la progresul cunoașterii,științei:

a) ,,…Cunoasterea începe cu probleme și sfârșește(în măsura în care se sfârșește vreodată)cu probleme.”

(K.R.Popper-Cunoașterea și prolema raportului corp-minte).

b) ,,…stiința normal duce în ultima instanță la recunoașterea anomaliilor și la criză!Iar acestea iau sfârșit nu prin deliberare și interpretare,ci printr-un eveniment relativ brusc și nestructurat,asemănător unei transformări de paradigm…

Ceea ce se întâmplă într-o revoluție științifică nu poate fi redus în întregime la o reinterpretare a unor date individuale și stabile.”

(T.Kihn-Tensiunea esentila)

Gândire critică I)

Se dau următoarele propoziții: a) Nici o teorie nu este absolută. b) Toate interpretările sunt defapt teorii. c) Toate faptele sunt interpretări d) Adevărul este absolute. Poate fi obținută din aceste patru propoziții,printr-un raționament logic

valid,concluzia,,Adevărul nu este un fapt”? Dacă răspunsul este afirmativ,demonstrează validitatea argumentului,folosindu-vă de

cunoștințele de logică,în special de legile generale și special ale silogismului.

Cărei forme speciale de argumentare silogistică îi aparține raționamentul? Propoziția a) ,,Nici o teorie nu este absoluta” este compatibilă cu teoria lui K.Popper

asupra progresului cunoașterii?Argumentați răspunsul. Propoziția c) ,,Toate faptele sunt interpretari” ilustrează punctul de vedere al unui filozof

studiat?Care este acesta?Detaliați răspunsul,comentând propoziția. Din propoziția c)Toate faptele sunt interpretari” poate fi obținută,în mod corect,prin

operații logice,propoziția,,Toate interpretările sunt fapte”?Folosiți-vă în răspunsul vostru de legea distribuirii termenilor în inferențele imediate.

II)

Examinați critic următorul argument.Demonstrați validitatea acestuia,apelând la cunoștințele din logică propozițiilor.Folosiți atât metoda matriceală,cât și metoda deciziei prescurtate.

Unele concepții despre adevăr sunt coerentiste,iar alte concepții despre adevăr se bazează pe corespondența dintre fapte și enunțuri despre fapte.Dacă se consideră concepția coerentista falsă,atunci se vor aduce argumente pentru această considerație.Sau argumentele sunt coerente sau argumentele sunt incoerente.În concluzie,dacă argumentul va fi coerent,concepția coerentista este adevărată.

Dacă argumentul este valid,înseamnă că teoriei corentiste nu i se pot aduce obiecții,întrucât obiecțiile sunt coerente,deci susțin implicit ceea ce trebuie criticat.Comentați.

Gândire dialectă

Fie următoarea situație:

Un fizician afirmă,pentru prima oară în istoria științei,că,,Pământul este rotund.”El verifică dacă poate stabili valoarea de adevăr a judecății respective făcând apel,pe rând,la teoria adevărului corespondență,coerență și,respectiv,pragmatistă.

Rezultatul la care a ajuns este următorul:

a) În cazul teoriei adevărului corespondență,nu se poate verifică corespondența cu respectivă realitate,Pământul,pentru că,din lipsa mijloacelor tehnice,acesta nu poate fi perceput total

b) În cazul teoriei adevărului coerență,nu se poate stabili dacă judecată este adevărată pentru că intră în contradicție cu toate sistemele de judecăți care afirmau că ,,Pământul este plat” și nici falsă pentru că este considerată cu anumite judecăți care urmează sau nu să devină sistem

c) În cazul teoriei pragmatiste,succesul ideii(deci adevărul ei) poate fi obținut trimițând o corabie din punctual A care să se întoarcă în același punct,dar din direcția contrară.Corabia însă

eșuează la jumătatea drumului.Deci insuccesul unei idei în teoria pragmatistă nu are nici o relevanță epistemică:nu poate determină nici adevărul,nici falsitatea unei idei.

Este corect raționamentul fizicianului?Împărțiți pe trei grupe care să susțină cele trei teorii despre adevăr,stabiliți dacă există sau nu erori în exemplul de mai sus,dacă respectivele teorii sunt complete.

Teste recapitulativeTest 1(filosofia)

1.Cui aparține afirmația:

,,Filosoful se îndeamnă să convertească în termeni de înțelegere umană un mister amplu și adânc ca toată existenta”

a) B.Russel

b) L.Blaga

c) B.Spinoza

2.Dați definiții concise conceptului de filosofie așa cum apare în gândirea lui:

a) Platon

b) B.Spinoza

3.Expuneți succinct concepția lui Lucian Blaga despre filosofie și conștiință filosofică.

4.Se dă următorul text:

,,Pentru a rezuma deci discuția valorii filosofiei:filosofia merită să fie studiată nu de dragul unor răspunsuri precise la întrebările ei,deoarece,de regulă,nu se poate ști că astfel de răspunsuri precise sunt adevărate,ci mai degrabă de dragul întrebărilor înseși;deoarece aceste întrebări lărgesc concepția noastră asupra a ceea ce este posibil,ne îmbogățesc imaginația intelectuală și diminuează siguranța dogmaticace împiedică mintea să speculeze,însă,mai presus de toate,deoarece prin măreția universului contemplate de filosofie mintea este înnobilată și devine capabilă de acea uniune cu universul care este binele suprem.”

(Bertrand Russell-Problemele filosofiei) Comentați textul pe baza următoarei structuri de idei: 1. Precizarea problemei filosofice abordate;

2. Analiza concepției autorului cu privire la problema filosofică abordată; 3. Prezentarea succintă a altor puncte de vedere: diferite de cel al autorului; un punct de vedere personal Test 2(omul) 1.Scrieți numele a doi filosofi care: a) Au abordat problema existenței umane; b) Au oferit răspunsuri la întrebarea despre sensul existenței. 2.Precizați sensul conceptelor de mai jos,iar apoi formulați propoziții cu conceptele

respective,dar cu sensuri diferite de cele precizate: a) Omul(L.Blaga); b) Absurdul(A.Camus); c) Omul sălbatic(J.J.Rousseau). 3.Expuneți succinct concepția lui Blaise Pascal despre existența umană. 4.Textul următor abordează o problemă filosofică fundamentală și exprimă un punct de

vedere în legătură cu aceasta: ,,…omul este prin natura sa o ființă socială,pe când antisocialul prin natură,nu datorită unor

împrejurări ocazionale,este ori un supraom,ori o fiară,ca acela batjocorit de Homer.” a) identificați autorul; b) precizați care este problema pusă în discuție; c) prezentați punctual de vedere. 5.Se dă următorul text: ,,Omul,spre deosebire de animal,nu există întru imediat și pentru securitate,ci și în alt

orizont:întru mister și revelare.Omul,și numai el,are în consecință un destin creator,care-I modifică și dezaxează chiar legile biologice.”

(L.Blaga-Geneza metaforei și sensul culturii)

Comentați textul pe baza următoarei structure de idei:

a) precizarea problemei filosofice abordate;

b) analiza concepției autorului cu privire la problema filosofică abordată;

c) prezentarea succintă a altor puncte de vedere;

diferite de cel al autorului; un punct de vedere personal.

Test 3(libertate și responsabilitate)

1.Stabiliți corespondența corectă între autori și afirmații:

a) B.Spinoza ,,Omul e condamnat să fie liber”

b) Fr.Nietzsche ,,Totul este necesar”

c) J.P.Sartre ,,credința creștină înseamnă jertfire:jertfirea întregii libertati”

2.Dați definiții concise conceptelor:

a) liber arbitru(R.Descartes);

b) determinism psihic(S.Freud);

c) responsabilitate(Ch.Taylor).

3.Expuneți succinct concepția lui J.P.Sartre despre libertate și responsabilitate.

4.Textul următor abordează o problemă filosofică fundamental și exprimă un punct de vedere în legătură cu această:

,,În orice epocă,felul în care oamenii gândesc,scriu,judecă,vorbesc(până și în stradă,în conversațiile și scriptele cotidiene),în chiar felul în care oamenii trăiesc întâmplările,în care sensibilitatea lor reacționează,toată conduita lor este dictată de o structură teoretică,un sistem care se schimbă cu epoca și cu societatea,dar care este prezent în toate epocile și în toate societățile”.

a) indentificati autorul;

b) precizați care este problema pusă în discuție;

c) prezentați punctul de vedere.

Test 4(valoarea)

1.Numiți doi filosofi care:

a) sunt reprezentanți ai contractualismului;

b) sunt reprezentanți ai eticii aplicate.

2.Precizați sensul conceptelor:

a) bine și rău(Fr.Nietzsche);

b) dreptate(J.S.Mill)

c) libertate(Fr.Hayer)

d) democrație(K.Popper).

3.Expuneți succint concepția lui K.Popper despre democrație.

4.Textul următor abordează o problemă filosofică fundamentală și exprimă un punct de vedere în legătură cu această:

,,Rezultă deci că desăvârșit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva.Un asemenea scop pare să fie fericirea,pe ea o dorim totdeauna pentru șine și niciodată pentru altceva,pe când onoarea,plăcerea,inteligență și orice virtute le dorim atât pentru sine(căci,chiar dacă n-ar duce la nimic noi tot am simți un impuls pentru toate acestea),cât și de dragul fericirii,pe care credem că,prin intermediul lor,am putea-o atinge.”

a) indentificati autorul;

b) precizați care este problema pusă în discuție;

c) prezentați punctul de vedere.

5.Se dă următorul text:

,,Concepția despre dreptate pe care vreau să o dezvolt poate fi enunțată sub forma următoarelor două principii:mai întâi,fiecare persoană participantă la o practică sau afectată de ea are un drept egal la cea libertate cu o libertate celorlalţi; doilea rând, inegalităţile arbitrare, cazului care ne putem mod responsabil ele la avanajele tuturor, iar poziţiile sociale funcţiile cărora le ataşate, cărora fi dobândite, deschise tuturor. Aceste principii dreptatea un complex de trei idei; libertatea, egalitatea pentru serviciile ce contribuie la binele public.”

(John Rawls - Dreptatea ca echitate) Comentaţi textul pe următoarei structuri de idei: a)precizarea problemei filosofice abordate; b)concepţiei autorului cu privire la filosofică abordată; c)prezentarea altor puncte de vedere:

1 diferite de cel autorului; 2 similare acestuia; 3 un punct de vedere personal.

TEST 5(CUNOAŞTERE ŞI ADEVĂR)

1. Subliniaţi corespondenţa între autori şi opere: a) B. Russell Cunoaştere b) K. Lehrer Etica c) B. Spinoza Probleme filosofice 2. Precizaţi sensul conceptelor: coerenţă (K. Lehrer); falsitate (B. Spinoza); interpretare (Fr. Nietzsche). 3. Explicaţi succinct concepţia lui Imm. Kant despre formele cunoaşterii. 4. Textul următor abordează o problemă filosofică fundamentală şi exprimă un

punct de vedere în legătură cu aceasta:

“Pragmatismul se agăţă de fapte şi de real;itatea concretă, el studiază adevărul în acţiune şi cazuri particulare şi apoi generealizeaza. Adevărul, pentru el, devine categorie care rezumă idei de orice fel, dar de o valoare activă care acţionează în cadrul experienţei.”

a) identificaţi autorul; b) precizaţi care este problema pusă în discuţie;

c) precizaţi punctul de vedere.5. Se dă următorul text: "Intreaga schemă indică faptul că pornim de la o problemă, fie teoretică, fie practică, pe

care încercăm să o rezolvăm prin producerea unei teorii ipotetice care constituie totodată soluţia noastră ipotetică; aceasta este deci faza încercării. Apoi supunem teoria noastră testării, încercând s-o infirmăm: aceasta este metoda critică a eliminării erorilor. Ca rezultat al acestui întreg proces apare o nouă problemă, P2(sau poate mai multe noi proleme). Progresul realizat, echivalent cu cresteea cunoaşterii noastre, poate fi de regulă estimat prin măsurarea distanţei dintre P1 şi P2, după care vom şti dacă am înregistrat vreun progres. Pe scurt, conform schemei noastre, cunoaştere începe cu probleme şi sfârşeşte (în măsura în care ea se sfârşeşte vreodată) cu probleme.”

(K. R. Popper a Cunoa�� şterea şi problema raportului corp - minte Comentaţi textul pe baza următoarei structuri de idei:

a) precizarea problemei filosofice abordate; b) analiza concepţiei autorului cu privire la problema filosofică abordată; c) prezentarea succintă a altor puncte de vedere; · diferite de cel al autorului; · similare acestuia; · un punct de vedere personal.

ANEXESTUDIUL COMPARATIV. COMENTARIUL. ESEUL FILOSOFIC

1. CONDIŢII GENERALE a) circumscrierea problematici generale şi a temei; b) cunoaşterea unorcaracteristici de ansamblu ale poziţiilor filosofice avute în vedere

(curentul în care se încadrează, perioada istorică, şcoala de gadire) c) identificarea intenţiilor globale ale autorilor; d) stabilirea specifiului poziţiilor filosofice implicae (analiza noţiunilor, conceptelor,

argumentelor şi tezelor); e) cunoaşterea altor "solutii” filosofice aduse problemei respective. 2. REGULI DE ELABORARE COERENTĂ Precizaţi planul de idei al lucrării; Dezbateţi o problemă filosofică prin argumente de tipul premise - concluzie; Folosiţi indicatori ai argumentării; pentru că, de aceea, întrucât, în concluzie, dacă

- atunci, prin urare; Verificaţi unitatea problemei revenind prin soluţii la acestea.

CLRITATE 1 Introduceți noțiunile sau conceptele prin contextualizarea lor; 2 Însoţiţi argumentarea prin exemple rprezentative; 3 Folosiţi definiţiile intensionale şi teoretice; 4 Evitaţi figurile de stil, limbajul metaforic şi termenii vagi sau ambigui; 5 Evitaţi frazele intermiabile; 6 Evitaţi judecăţile de valoare. RIGOARE

1 Ordinea expunerii să fie ordinea argumentării; 2 Structuraţi lucrarea în subcapitole ilustrative etapelor argumentării;

3 Explicaţi statutul de premisă sau concluzie al propoziţiilor sau frazelor; 4 Nu confundaţi expunerea unei idei cu explicarea sau analiză critică a acesteia.

STUDIUL COMPARATIV- structura -

PROBLEMATICA1 Tema;2 Interogaţii fundamentale;SUBIECT1 Prezentarea problemei dezbaterii;2 Enunţarea tezelor poziţiilor filosofice în parte (identificarea de teză, defintii ale

conceptelor , prezentare de argumente);3 Stabilirea distincţiei / opoziţiei între asolutiile” filosofice (diferenţe de curent, perioadă ��

istorică sau şcoală de gândire, diferenţe de argument, diferenţă de semantica a conceptelor); 4 Explicare posibiliatatii de "rezolvare” plurală a problemei; CONCLUZIE1 Redeterminarea problematicii iniţiale, având în vedere poziţiile filosofice comparate; 2 Studiu reflexiv asupra posibilităţii de soluţionare a problemei iniţiale. COMENTARIUL DE TEXT FILOSOFIC-structura - PROBLEMATIC1 Precizarea problemei filozofice abordate;2 Identificarea interogaţiilor esenţiale;3 Reducerea citatului la interogaţie şi relevarea importanţei acesteia pentru problematica

generală; SUBIECT1 Menţionarea intenţiei autorului în legătură cu problema filosofică abordată; 2 Determinarea contextului istoric şi logic din care face parte poziţia filosofică analizată; 3 Analiza ideilor (identificarea tezei susţinute de autor / definirea noţiunilor, conceptelor /

precizarea şi analiza argumentelor şi demonstraţiilor);

4 Precizarea unui punct de vedere diferit de cel al autorului; 5 Precizarea unui punct de vedere similar cu cel al autorului; 6 Precizarea unui punct de vedere personal (o analiză "critica” a poziţiei filosofice vizate

sau a argumentelor aduse în favoarea sau contra tezei respective); CONCLUZIE1 Sublinierea ideii directoare a textului care deschide catre unitatea problemei generale.

ESEUL FILOSOFIC-sructura- PROBLEMATICA2 Caracterizarea generala a problemei;3 Identificarea interogatiilor esentiale;4 Schita dezvoltarii ulterioare a eseului (precizarea tezei. Sustinute, mentionarea divizinilor

eseului);SUBIECT1 Analiza temei filosofice;2 Precizarea pozitil filosofice implicate (identificarea tezelor sustinute/ studierea diverselor

sfere semantice le conceptelor / analiza exemplelor reprezentative);3 Determinarea unor modele teoretice de “solutionare” a problemei;4 Efectuarea unui demers critic asupra modelelor teoretice;5 Elaborarea unei reflexii personale (identificarea uno situatii problema pentru pozitiile

filosofice analizate/ analiza reflexiva a situatiei/ solutii poibile/ noi interogatii);CONCLUZIE1 Regandirea problemei initiale in lumina noilor interogatii descoperite pe parcusul eseului.

Bibiografie 1. FILOSOFIA

Blaga, Lucian: Despre constiinta filosofica, Ed. Facla, 174;Platon: Opere v. trad. A. Cornea, Ed. Stiintifica si Enciclopedia, Bucuresti, 174;Russell, Bertrand: Problemele filosofica, trad. M. Ganea, Ed. ALL,, 1988;

Spinoza, Baruch: Etica, trad. Al. Posescu, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989.2. OMUL

Aristotel: Politica, trad. E. Bezdechi, Ed. Antet, 1996;Augustin: Confesiuni trad. Gh. i. Serban, Ed. Humanitas, 1998;Blaga, Lucian: Opere IX, Ed. Minerva 1974;

Camus, Albert: Mitul lui Sisif, trad. I. Mavodim, Ed. Literatura Universala, Bucuresti 1969;Locke, John: Eseu asupra intelectului omenesc, trad. A. Rosu si T. Voiculescu, Ed.

Stiintifica, Bucuresti, 2000;Noica, Constantin: Devenirea intru fiinta: incercarea asupra filosofiei traditionale, Tratat de

ontologie, Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Humanitas, 1998;Pascal, Blaise: Cugetari, trad. G.I. Ghidu, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1992;Ricoeur, Paul: Conflictul interpretarilor, trad. H. Lazar, Ed. Echinox, Cluj, 1999;Rousseau, Paul: Discurs asupra originii si fundamentelor interogatii dintre oameni, trad. S.

Antonia, Ed. Stintifica, Bucuresti, 1958;Williams, Benatrd: Problems of the Self, Cambridge University Press, 1978;3. LIBERTATE SI RESPONSABILITATEDescartes Rene: Meditatii metafizice, trad. I. Papuc, Ed. Carater, Bucuresti, 1993;Descarter, Rene: Principiile filosoficwe, trad. I. Deac, IRI, Bucuresti. 2000;Einstein, Albert; Insfeld, Leopold: Evolutia fizicii, Ed. Tehnica, 1957;Foucault, Michel: Cuvintele si lucrurile, trad. B. Ghiu, M. Vasilescu, Ed. Univers.1996;Freud, Sigmund: Opere IV, trad. L. Gavriliu, Ed. Stintifica, Bucuresti, 1996;Heisenbeg, werner : Pasi peste granite, trad. i. Parvu, Ed. Politica, Bucuresti, 1997;Leibni, G.W. :Monadologia, trad. C. Floru, Ed. Humanitas, 1994;Nietzsche, Friedrich: Dincolo de bine si de rau, trad. L. Gruberg, Ed. Humanitas 1992;

Prigogine, Ilya; Stengers, Isabelle: intre eternitate si timp, trad. i. Gheorghut, Ed. Humanitas, 1997;

Sartre, Jean-Paul: L’existentialisme est un humanise, Les Edition Nagel 7. paris, 1957;Spinoza, Baruch: Etica, trad. Al. Popescu, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989;Taylor, Charles: Responsability for Self, Daniel C. Dennet: Mechansm and Responsability

in FREE WILL, ed. G. Waston, Oxford University Press, 1982;4. VALOAREAAristotel: Etica nicomahica, trad. S. Petecel, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,

1988;Hayek, Friedrich: Constitutia libertatii, trad. L.D. Dirdala, Ed. Institutul European, Iasi,

1998;Kant, Immanuel: Critica ratiunii practice, trad. N. Bagdasager, Ed. IRI, 1995;Marx, Karl: Critica programului de la Gotha, Ed. Politica, Bucuresti, 1969;Mill, John Stuart: Utilitarismul, trad. V. Muresean, Ed. Alternative, 1994;Nietzsche, Friedrich: Despre genealogia moralei, trad. H. Stanca si J. Ianosi, Ed. Echnox,

Cluj, 1993;Nozick, Robert: Anarhie, stat si utopie, trad. M. Dumitru, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997;Rawls, John: Dreptatea ca echitate, trad. C. Chivu, in Teorii ale dreptatii sociale, edit. A.

Miroiu, ed. Alternative, Bucuresti5. CUNOASTERE SI ADEVARAquino, Thoma de: Opere: Summa Theologiae, trad. G. Sterpu, P. Galaseanu, Ed.

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1997;Kant, Immanuel: Critica ratiunii pure, trad.N. Bagdaster si E. Maisuc, ed. IRI,

Bucuresti,1994;Kant, Immanuel: Prolegomene la orice metafizica viitoare care se va putea infatisa drept

stiinta, trad. M. Flonta, Th. Kleininger, Ed. All, 1996;Sir Popper, Karl R: Cnoasterea si problema raportului corp-minte, trad. F. Lobont ed.

TREI, 1997;Spinoza, Baruch: Etica trad. Al. Popescu, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989;***The Writings of William James, ed. by J.J.McDermott, University of Chicago Press,

1997.

Table of ContentsFILOSOFIA....................................................................................................................................................4

ANALIZE ȘI COMENTARII..........................................................................................................................8

GÂNDIREA CRITICĂ..................................................................................................................................9

GÂNDIRE DIALECTICĂ............................................................................................................................10

Analize şi comentarii..............................................................................................................................19

LIBERTATE ŞI RESPONSABILITATE..............................................................................................................23

B)LIMITE:LIBERTATE SI VOINTA.............................................................................................................26

2) INDETERMINARE ȘI RESPONSABILITATE............................................................................................26

A) ORIZONT: ACŢIUNE ȘI RESPONSABILITATE........................................................................................26

a) INDETERMINARE................................................................................................................................28

RUDOLF CLAUSIUS.................................................................................................................................28

(1822-1888)...........................................................................................................................................28

a’) RESPONSABILITATE..........................................................................................................................28

DANIEL C. DENNET (1941- )..................................................................................................................28

ALBERT EINSTEIN (1879-1955)...............................................................................................................29

CHARLES TAYLOR (1931- )......................................................................................................................29

WERNER HEISENBERG (1901-1976).......................................................................................................30

JEAN-PAUL SARTRE (1905-1980)...........................................................................................................30

B) LIMITE: DETERMINISMUL PSIHIC ȘI DETERMINISMUL CULTURAL.....................................................31

ANALIZE ȘI COMENTARII........................................................................................................................33

2.B.............................................................................................................................................................34

GÂNDIRE CRITICĂ..................................................................................................................................34

GÂNDIRE DIALECTICĂ............................................................................................................................35

Indicaţii:.............................................................................................................................................36

IV) VALOAREA............................................................................................................................................37

VALOAREA.................................................................................................................................................38

1) ETICA.................................................................................................................................................38

A) ORIZONT: BINELE ȘI RĂUL.................................................................................................................38

AA) TEORII MORALE...............................................................................................................................39

AB) ETICĂ APLICATĂ..............................................................................................................................41

B.LIMITE: ORIGINEA CONCEPTELOR DE BINE ȘI RĂU.............................................................................42

2. DREPTATEA........................................................................................................................................43

A) ORIZONT: EGALITATE ȘI DREPTATE...................................................................................................43

B) LIMITE: DREPTATE ȘI PROPRIETATE...................................................................................................46

3.POLITICA.............................................................................................................................................46

A) ORIZONT: PUTEREA SI LEGITITATEA ÎN TEORIILE POLITICE MODERNE ȘI CONTEMPORANE.............46

B) LIMITE: DREPTURILE OMULUI...........................................................................................................50

ANALIZE ȘI COMENTARII........................................................................................................................51

2B.......................................................................................................................................................54

3.B.........................................................................................................................................................55

GÂNDIRE CRITICĂ..................................................................................................................................55

CUNOAȘTERE Șl ADEVĂR.......................................................................................................................57

PROBLEMELE CUNOAȘTERII UMANE.....................................................................................................57

ORIZONT: FORMELE CUNOAȘTERII........................................................................................................57

B) LIMITE: CUNOAȘTERE ȘI INTERPRETARE...........................................................................................59

2. CONCEPŢII ALE ADEVĂRULUI.............................................................................................................60

A) ORIZONT: TEORII DESPRE ADEVĂR....................................................................................................60

B) LIMITE: FALSITATE ȘI EROARE...........................................................................................................63

Analize şi comentarii..............................................................................................................................65

Gândire critică.......................................................................................................................................67

Gândire dialectă....................................................................................................................................68

Teste recapitulative...................................................................................................................................68