UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
MASTERAT : REFACEREA DUPĂ EFORT ŞI RECUPERAREA POST-TRAUMATICĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
LUCRARE DE DIZERTAŢIE
HIDROKINETOTERAPIA CA MIJLOC DE RECUPERARE A ARTICULAŢIILOR SCAPULO-HUMERALE
AUTOR:
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:CONF. UNIV. DR. SABĂU ELENA
BUCURESTI - 2009-
CUPRINS
Introducere……….…………………………………………..........pag. 3
Cap.1. Articulaţia scapulo - humerală..................................pag. 5
1.1 Bilanţ articular şi muscular al umărului................. pag. 5
1.2 Biomecanica articulaţiei umărului..........................pag .6
1.3 Kinetoterapia în afecţiunile umărului.....................pag. 8
1.4 Afecţiunile umărului...............................................pag. 8
Cap.2. Hidroterapia..............................................................pag 11
2.1. Concept şi factori de influenţă............................pag.11
2.2. Clasificarea procedurilor de hidroterapie...........pag.16
2.3. Efectele hidroterapiei..........................................pag.20
Cap.3. Hidrokinetoterapia.....................................................pag. 21
3.1. Tehnici kinetice de recuperare............................pag. 21
3.2. Hidrokintoterapia - concept şi bază materială.....pag. 22
3.3. Proceduri ale kinetoterpiei...................................pag. 24
Cap.4. Metodologia cercetării – aplicaţia studiului...............pag. 26
4.1. Scop, ipoteză şi sarcini........................................pag. 26
4.2. Metodele de cercetare utilizate............................pag. 26
4.3. Subiecţii şi organizarea studiului.........................pag. 27
4.4. Programe kinetice utilizate..................................pag. 30
4.5. Analiza şi interpretarea rezultatelor.....................pag. 32
4.6. Rezultatele obţinute.............................................pag. 32
4.7. Concluzii deprise din studiu................................pag. 36
Cap.5. Concluzii de ordin teoretic....................................... .pag.37
Bibliografie................................................................pag. 38
2
INTRODUCERE
Apa este deţinătoarea unor virtuţi şi disponibilităţi terapeutice cunoscute şi valorificate
încă din antichitate. În decursul istoriei medicale a omenirii, numeroşi medici au studiat cu
deosebit interes acest agent terapeutic natural. Tratamentele cu apă erau practicate de vechii
egipteni, chinezi, indieni, greci. În multe tradiţii şi mitologii apa reprezintă un simbol dinamic al
vieţii, acest mediu natural fiind din anumite puncte de vedere un loc al naşterilor, al
transformărilor şi al renaşterilor.
În antichitate, omul trăia în armonie cu natura înconjurătoare şi cunoştea intuitiv ce trebuie
să facă pentru a nu stârni împotriva sa puternicele forţe ale acesteia. Viaţa în formele ei primare a
apărut pe planeta noastră în mediul marin, care reprezintă de fapt matricea originară. Celebru
explorator şi om de ştiinţă francez ousteau spunea că, în esenţă, noi, oamenii, suntem „apa de
mare organizată”. Aşadar, omul ca formă organizată a vieţii provine incontestabil din mare, iar
faptul că în numeroasele sale activităţi lucrative şi recreative el revine periodic la această matrice
originară, este cât se poate de normal şi logic în acelaşi timp.
Întreaga existenţă şi dezvoltare a fiinţei umane a fost de-a lungul veacurilor legată de
cursurile de apă şi de sursele naturale.
Vechii egipteni au calculat calendarul pentru o durată de 365 de zile, orientându-se atât
după mişcarea astrelor pe cer, cât şi după perioadele de creştere a apelor Nilului.
Fascinaţia apei, legătura acesteia cu omul şi cu civilizaţiile pe care acesta le-a creat nu sunt
întâmplătoare, căci apa îi dă omului speranţa că, utilizând-o, va deveni mai înţelept şi mai
rezistent în faţa încercărilor vieţii.
În antichitate, apa a fost întrebuinţată mai întâi în scopuri igienice, iar mai apoi şi în
scopuri curative, sub formă de abluţiuni. Pentru diverse tratamente cu apă, romanii au construit
vestitele terme.
Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare; indienii care se scaldă în
apele sfinte ale Gangelui, sunt convinşi că astfel se purifică de energiile negative şi se vindecă de
bolile care suferă. Tradiţiile milenare se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei
tainice puteri purificatoare.
3
Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieţii vegetale, animale şi umane, ea fiind
un solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfăşurarea tuturor reacţiilor
biochimice din organismele vii.
În secolul al XVIII- lea, dar mai ales în secolul al XIX- lea, hidroterapia era în mare vogă
în centrul Europei, în special în Germania.
Întemeietorul hidroterapiei moderne este preotul german Sebastian Kneipp din Bad
Worishofen, landul Bavaria, care prin toate cărţile, conferinţele şi consultaţiile sale a răspândit
modul de folosire a acestei terapii.
Prima şi principala lucrare medicală a lui Kneipp se intitulează „Remedii de medicină
naturală, cura de apă pentru vindecarea bolilor şi păstrarea sănătăţii” , în fapt un tratat de
hidroterapie, care a apărut în anul 1886. La noi în ţară, o inscripţie veche găsită la Băile Herculane
atestă următoarele : „Ad aquas Herculis sacras” – „La apele sacre ale lui Hercule” , ceea ce
demonstreză nu numai vechimea considerabilă a unei staţiuni balneare ( 153 e.n. ), ci şi existenţa
unei tradiţii vechi de tămăduire cu ape minerale în această regiune.
Apei îi revine rolul esenţial în ceea ce priveşte apariţia şi menţinerea vieţii pe pământ.
Trebuie să reamintim de asemenea circuitul apei în natură de o mare însemnătate: din
precipitaţiile atmosferice, apa ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări şi oceane; prin evaporare
se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă de precipitaţii.
Aşa cum spunea marele savant şi artist Leonardo da Vinci „ apei i-a fost dată puterea
magică de a deveni seva vieşii pe pământ şi orice fiinţă vie este din anumite puncte de vedere
creaţia soarelui şi a apei”. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru vitalizarea
organismului.
Apa transportă substanţele nutritive spre toate organele, alimentează treseele nervoase,
asigură capacitatea de funcţionare şi de reproducere a tuturor celulelor, intră în compoziţia
sângelui şi a limfei, reglează temperatura corpului, contribuie la eliminarea toxinelor.
Hidroterapia este o metodă terapeutică în care apa se foloseşte atât în cura internă cât şi în
cura externă sub diferite forme, acţionând prin intermediul temperaturii, pe calea unor
factorimecanici şi chimici. În aplicaţiile externe, cele mai obişnuite căi prin care apa acţionează
asupra organismului sunt excitaţia termică şi excitaţia mecanică. Tocmai din acest punc de vedere
hidroterapia se asociază cu kinetoterapia.
Recuperarea reprezintă utilizarea dirijată a unui complex de mijloace naturale şi/sau
artificiale în scopul restabilirii integrităţii anatomice şi a capacităţii funcţionale a aparatelor şi
sistemelor organismului. Recuperarea se efectuează printr-o activitate planificată a unei echipe
interdisciplinare, după anumite principii, legi.
4
Utilizarea exerciţiilor fizice în scop terapeutic şi profilactic reprezintă o preocupare din
cele mai vechi timpuri, realizarea exercişiilor prin valorificarea factorului natural reprezentat de
apă îmbracă o colaborare armonioasă.
Reeducarea în apă devine un domeniu din ce ăn ce mai utiliyat de kinetoterapeuţi în
programele de reeducare şi recuperare.
Putem spune ca reeducarea în apă este utilă din două puncte de vedere: în primul rând
pentru pacient care este mai motivat şi îşi doreşte să vină la lacţiile de kinoterapie, în al doilea
rând pentru kinetoterapeut rezultatele obţinundu-se mai rapid.
Reeducarea în apă devine astfel o terapie complexă prin faptul că la acţiunea mişcării,
desfăşurată sub forma exerciţiilor fizice se asociază factorul fizic natural apa, devine astfel o
terapieactivă deoarece pacientul trebuie sa participe activ la propria recuperare, este o terapie
funcţională întrucât redă individului capacitatea de efort normală, este o terapie pshică deoarece
produce nu numai vindecare fizică ci contribuie la relaxarea totală a organismului. Este o terapie
socială, factorul social devenind cel mai motivant.
Hidroterapia se dovedeşte astfel eficientă fiind recomandată în tratarea multor afecţiuni
dar şi în menţinerea unui tonus excelent.
CAPITOLUL 1 – ARTICULAŢIA SCAPULO - HUMERALĂ
1.1. Bilanţ articular şi musculos al umărului
Examnul mobilităţii artculare se bazează pe o foarte bună cunoaştere a anatomiei
funcţionale şi a biomecanicii umărului.
Amişcările principale în articulaţia scapulo-humerlă:
- flexie- extensie;
- abducţie- adducţie;
- rotaţie internă- rotaţie externă;
- circumducţie.
Flexie ( antepulsie )- proecteză braţul înainte şi se produce printr-un ax frontal care trece
prin mijlocul capului humeral şi care variază între 80-180° ( flexia cu omoplatul fixat = 90 ° ; iar
flexia cu omoplatul mobilizat = 180° ).
Muşchii care execută flexia:
- partea anterioară a deltoidului ( inervat de nervul circumflex );
- bicepsul ( inervat de nervul musculo-cutanat );
5
- muşchiul caraco-branhial ( inervat de nervul musculo-cutanat );
- muşchiul marele pectoral ( inervat de plexul brahial).
Testarea mişcării de flexie:
- poziţia de plecare a bolnavului este în decubit dorsal cu braţele de-lungul corpului;
- goniometrul se fixează pe partea laterală a braţului cu capul humeral;
- braţul fix rămâne paralel cu planul central, iar braţul mobil urmăreşte mişcarea de extensie a
umărului.
Extensia ( retropulsia ) – proectează braţul posterior cu amplitudinea maximă de 50°.
Muşchii care proiectează retropulsia:
- deltoidul (inervat de nervul circumplex ):
- marele rotund ( inervat de nervul circumflex );
- marele dorsal ( inervat de plexul branhial ).
Testarea mişcării de extensie:
- bolnavul este în poziţie de plecare în decubit ventral cu braţele de-alungul corpului;
- goniometrul este fixat pe partea laterală a braţului cu centrul pe capul humeral;
- braţul fix rămâne paralel cu planul mesei, iar cel mobil urmăreşte ex- trensia braţului.
Circumducţia – este mişcarea care descrie un trunchi de con cu vârful în centrul capului
humeral şi baza la nivelul extremităţii distale a membrelor superioare. Poziţia de repaus a
articulaţiei umărului este realizată când toţi muşchii sunt relaxaţi, asta se realizează când braţul
este aşezat în lungul corpului. Poziţia de funcţiune este poziţia în care o articulaţie anchilozată
permite o serie de mişcări suplimentare ajutând pacientul să se autoservească. La nivelul
articulaţiei umărului poziţia de funcţiune este:
- abducţie- adducşie ( amplitudine 60°);
- antepulsie 10°;
- rotaţie internă 30°;
Anchiloza articulaţiei scapulo-humerale împiedică iremediabil efectuarea altor mişcări la
nivelul articulaţiei umărului, astfel încât e preferat un umăr cu laxitate mare unui umăr blocat în
poziţie funcţională.
1.2. Biomecanica articulaţiei umărului
Articulaţia scapulo-humerală este cea mai mobilă articulaţie. Are teri grade de libertate. Ea
actioneazăîn strânsă corelaţie funcţională cu articulaţiile centurii scapulare, mărindu-se astfel
amplitudinea de mişcare a membrului superior faţă de trunchi.
6
Mişcarea de abducţie ( de îndepărtare a braţului ) – în această mişcare cele două extremităţi
ale humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea inferioară urcă, iar cea superioară
coboară. Mişcarea se face până când marea tuberozitate se loveşte de porţiunea superioară a
buretelui glenoidian. În acest moment, suprafaţa articulară a capului humeral părăseşte aproape
cavitatea glenoidă şi intră în contact cu porşiunea inferioară a capsulei articulare.
Muşchii abductori ai umărului sunt:
- deltoidul cu toate fasciculele lui;
- supraspinosul ( chiar singur în afara deltoidului );
- lunga porţiune a bicepsului brahial ( are un rol secundar );
Mişcarea de abducţie se poate face numai până la un unghi de 90°. Peste această valoare,
ridicarea humerusului nu este posibilă datorită prezenţei acromionului. Ridicarea braţului peste
90° se face numai cu ajutorul mişcării de basculă laterală a scapulei.
Mişcarea de adducţie se face în sens invers, un rol important revine greutăţii membrului şi
gravitaţiei, mişcarea fiind controlată tot de muschii abductori care, prin contracţia lor iyotermică,
dirijează apropierea membrelor superioare de trunchi.
Muşchii adductori ai umărului sunt: pectoralul mare, dorsalul mare, rotundul mare,
rotundul mic, subscapular, coraco-branhial, biceps branhial ( cu scurta porţiune ), triceps brahial (
cu lunga portiune ).
Mişcările de proiecţie înainte ( anteducţie ) şi înapoi ( retroducţie ).
Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducţie şi cu bascularea capului
humeral înainte, în retroducţie, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în
sens invers pe un arc de cerc dispus sagital. Amplitudinea proiecţiei înainte este de 95°, iar cea a
proiecţiei înapoi de 20°. Amplitudinea lor se poate mări prin intervenţia centurii scapulare şi a
coloanei vertebrale până la 180° în anteducţie şi 35° în retroducţie.
În anteducţie intervin muşchii:
- marele pectoral;
- coraco – branhialul;
- deltoidul ( fasciculele claviculare ).
În retroducţie intervin muşchii:
- deltoidul ( fasciculele spinale );
- marele dorsal.
Mişcările de rotaţie înăuntru ( mediana ) şi în afară ( laterala ). Ele se realizează în jurul unui
ax longitudinal ce trece prin capul humeral în jurul axei anatomice lungi a humerusului.
Amplitudinea lor este de 80° pentru rotaţia externă şi 95° pentru rotaţia internă. În mişcarea de
7
rotaţie înăuntru, capul humerusului alunecă dinainte – înapoi pe cavitatea glenoidă. Mişcarea este
produsă de muşchii supraspinos, rotundul mare, subscapular. În mişcarea de rotaţie în afară, capul
humerusului alunecă dinapoi – înainte pe cavitatea glenoidă. Mişcarea este produsă de muşchii
subspinos şi micul rotund.
Mişcarea de circumducţie – însumează mişcările precedente care se execută în jurul celor trei
axe.
Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavităţii glenoide, în timp ce
extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers. Între articulaţiile
centurii scapulare şi articulaţia scapulo – humerală este o strânsă legătură în mişcările variate şi
ample ale membrului superior.
1.3. Kinetoterapia în afecţiunile umărului
Kinetoterapia se face la început prin mişcări pasive, care sunt la umăr:
- antepulsie – unde ţinem priza pe umăr şi contrapriza pe cot ducând mână bolnavului prin
uşoara vibraţie în antepulsie, până la un unghi pe care+l poate face bolnavul;
- retropulsie – priza este tot pe umăr şi contrapriza pe plica cotului care se face tot prin usoara
vibraţie mişcând mâna către spatele bolnavului.
Mişcările de antepulsie şi retropulsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan
sagital:
- rotaţie internă ( în jurul unui ax vertical );
- rotaţie externă ( în jurul unui ax vertical );
- abducţie şi adducţie executate în plan frontal în jurul unui ax sagital.
Pe lângă aceste mişcări elementare umărul poate executa şi mişcări combinate ca:
- mână, umăr opus:
- palmă, regiunea cervicală;
- circumducţie.
După aceste mişcări pasive urmează mişcările active pe care bolnavul le execută singur, iar
după acestea se mai fac mişcări active cu rezistenţa în care maseurul ţine rezistenţă, iar pacientul
încearcă să execute mişcările.
1.4. Afecţiunile umărului
Periartrita scapulo – humerală are cinci forme clinico – anatomice – funcţionale relativ bine
conturate. Acestea sunt:
- umărul dureros simplu;
8
- umărul acut hiperalgic;
- umărul mixt;:
- umărul blocat;
- umărul pseudoparalitic.
1. Umărul dureros simplu ( evoluţia bolii )
Este o formă clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periatrită dureroasă simplă
neanchilozată. Această formă de PSH este consecinţa leziunilor degenerative ( uneori calcificate )
ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales tendoanele supraspinosului şi bicepsului.
Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr când se
îmbracă, se piaptănă, sau când solicită membrul superior respectiv prin purtarea unor greutăţi.
Durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului, intensificându+se în anumite poziţii.
Caracteristica acestei forme clinice este conservarea mobilităţii, rareori existând o impotenţă
funcţională datorită durerii.
La examenul clinic apreciem mobilitatea activă şi pasivă a articulaţiei umărului şi localizăm
zonele dureroase.
Bolnavul este pus să efectueze mişcări de abducţie, rotaţie internă şi externă. Practic bolnavul
efectueaza o abducţie a braţului şi cu antebraţul flectat în unghi drept duce mână la ceafă şi la
spate.
În cazul localizării leziunilor în tendonul supraspinosului mişcarea se face iniţial cu uşurinţă,
apoi între 45° şi 90° apare durerea ce stânjeneşte mişcarea; după 90° mişcarea putând fi
continuată fără durere. Este sensul „ resortului” datorat dificultăţii trecerii supraspinosului prin
defileul interacromio – tuberozitar.
La palpare, în cazul leziunilor de supraspinos se identifică în timpul abducţiei, în zona
antero- externă, un punct subacromial foarte sensibil ( la inserţia supraspinosului pe marea
tuberozitate humerală ).
În cazul leziunilor lungii porţiuni a bicepsului durerea se intensifică prin rotaţia externă
forţată a mâinii, braţul atârnând pe lângă corp. Se limitează dureros rotaţia externă şi abducţia, şi
apare durere în flexia contrată.
La palpare se decelează durere pe faţa anterioară a umărului, corespunzătoare tendonului
bicepsului.
Evoluţia umărului dureros simplu este în general favorabilă trecând din stadiul acut, ăn
stadiul subacut, urmat de un stadiu terminal. Vindecarea se produce în câteva săptămâni ( cel mult
câteva luni ), fie spontan, fie în urma tratamentului.
9
Uneori însă durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut
hiperalgic.
2. Umărul acut hiperalgic
De obicei are ca substrat o tendinţă calcifiantă în puseu inflamator; sau o migrare de
elemente calcifiante în bursita seroasă fără calcifieri.
Umărul acut hiperalgic poate debuta în mod brutal, cu o durere atroce şi o impotenţă totală a
membrului superior, alteori această formă clinică este continuarea evoluţiei unui umăr dureros
simplu.
Durerile sunt violente, insuportabile; ale se intensifică noaptea impiedicând bolnavul să se
odihnească. De asemenea durerea se intensifică la orice tentativă de mobilizare a umărului,
limitarea mobilităţii nefiind deci mecanică ci antalgică.
Durerea iradiază către ceafă sau către fosa supraclaviculară, dar mai ales pe marginea
laterală a membrului superior, către mână.
3. Umărul mixt
Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tenosino – vitică sau bursitică şi
o limitare a mobilităţii umărului prin contractura antalgică la rotatori, flexori sau / şi abductorii
umărului.
Limitarea mişcării în umărul mixt nu se datorează numai durerii, ca în formele precedente, ci
şi unei redori reale structurale, care nu dispare nici sub anestezie totală.
Evoluţia în umărul mixt poate să se facă fie spre umărul dureros, cu persistenta durerii, dar
recuperarea mobilităţii, fie spre umărul blocat ca o formă evolutivă agravată.
4. Umărul blocat
Este o suferinţă frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale umărului,
exarcerbate nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu.
În timp însă, evoluând lent se instalează o limitare marcată a mobilităţii umărului realizând
aşa numitul „ umăr îngheţat”.
Durerea, prezentă la debut, poate să persiste cu o intensitate scăzută, sau poate să dispară şi
să reapară periodic pe parcursul bolii.
Substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatorii ale capsulei glenohumerale,
determinând îngroşare fibroasă şi constituind în timp capsula retractilă. Retracţia capsulei
articulare se opune special abducţiei şi rotaţiei ( externe sau interne ) a umărului şi împiedică
10
bolnavul în efectuarea unor gesturi uzuale ( ca îmbrăcatul sau pieptănatul ), sau profesionale, când
se solicită o bună mobilitate a membrului superior.
5. Umărul pseudoparalitic
Are la bază, perforarea, de diverse grade a tendoanelor muşchilor rotatori, apărută de obicei
pe un fond degenerativ ( la peste 60 de ani ) după traumatisme minore.
Ruptura calotei rotatorilor poate apare însă şi la tineri în urma unui traumatism puternic,
situaţie în care se evidenţiază o echimoză întinsă pe faţa anterioară a braţului.
CAPITOLUL II – HIDROTERAPIA
2.1. Concept şi factori de influenţă
Hidroterapia este definită simplu ca fiind utilizarea apei în scop terapeutic. Astăzi
hidroterapia este cunoscută ca un factor adjuvant în tratarea afecţiunilor musculare, afecţiunilor
articulare, reumatismele fără să mai luăm n calcul relaxarea şi confortul pe care le oferă saunele şi
băile.
Binefacerile hidroterapiei sunt un rezultat al principiilor de plutire, presiune hidrostatică şi
temperatura apei.
Hidroterapia repreyintă aplicarea externă a apei calde sau reci, simplă sau cu diferite
ingrediente ( plante medicinale, substanţe chimice ), în scop igienic, de refacere, profilactic sau
curativ.
Ea este o formă de terapie nespecifică, reacţiile obţinute având un caracter individual şi
variabil în funcţie de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata de aplicare a
acestuia, proprietăţile apei şi reactivitatea individului.
Hidroterapia cuprinde tratamentul prin baie în apa de mare ( talasoterapia ), în râuri sau mai
ales lacuri şi bazine deschise sau acoperite, tratament diferenţiat după sezon, temperatura apei,
salinitate, vârsta, afecţiune, grad de antrenament.
Factorii care acţionează în hidroterapie sunt reprezentaţi de:
- factori termici;
- factori mecanici;
- factori chimici.
Factorii termici – se referă la folosirea apei calde sau fierbinţi la o temperatură de 38-40°.
Astfel apa are două proprietăţi importante: termoconductibilitatea, care este de 30 de ori mai mare
11
decât cea a aerului şi termocapacitatea, care este de 8 ori mai mare decât a aerului sau de 33 de ori
mai mare decât a Hg. Din aceste cauze aerul umed sau cald se suportă mai greu, iar apa fierbinte
la 50° produce arsuri, pe când aerul la această temperatură poate fi suportat. Apa se poate folosi şi
la temperatura de indiferenţă, care este de 35°-37°, reprezintă momentul în care organismul nu are
nici senzaţia de cald, nici de rece, cu un bun efect de sedare şi relaxare. Pentru aer, temperatura de
indiferenţă a tegumentului este de 20°-22°, iar pentru diferite substanţe cum ar fi parafina sau
nămolul temperatura de indiferenţă este de 37°-38°.
Factorii mecanici - ai apei sunt reprezentaţi de:
- forţa ascensională;
- rezistenţa apei;
- presiunea hidrostatică.
Forţa ascensională este rezultanţa dintre forţa arhimedică şi greutatea corpului. Forţa
arhimedică se bauează pe legea lui arhimede, potrivit căreia „un corp solid cufundat într+un fluid
este împins vertical, de jos în sus, cu o forţă egală cu greutatea fluidului dislocat de corp”.
Există trei posibilităţi:
- forţa arhimedică mai mare decât greutatea corpului, situaţie în care corpul urcă;
- forţa arhimedică mai mică decât greutatea coprului, situaţie în care corpul coboară;
- forţa arhimedică egală cu greutatea corpului, care reprezintă condiţia plutirii, între nivelul
adâncimii maxime şi suprafaţa apei. Corpul va pluti, deoarece densitatea sa este mai mică decât
cea a apei.
Scăderea greutăţii corpului este cea mai evidentă acţiune a imersiei, în strânsă legătură cu
densitatea fluidului. Astfel:
- în apa obişnuită, în imersie totală, greutatea aparentă a corpului reprezintă 8,8 % din cea reală,
iar în imerise parţială a unui membru, greutatea reprezintă 3,5 % din cea reală;
- în apele litorale, cu salinitate medie, greutatea aparentă a corpului variază asttfel: în imersie
totală, până la baza gâtului devine 6-7 % din valoarea reală, în imersie toracică, până la jumătatea
superioară a toracelui are o valoare de 15-30 %, iar în imersie pelvină, până la pubis, reprezintă
50-80% din greutatea reală.
Această pierdere aparentă a greutăţii oferă avantajul uşurării biomecanice a mişcării. Astfel,
dacă încărcarea unor articulaţii este contraindicată se poate face foarte bine în apă. Aparenta
pierdere de greutate este în realitate forţa ascensională; astfel apa oferă şi avantajul renunţării la
brancarde sau scaune cu rotile atât de necesare pe uscat. Totodată, pacientul devine mai motivat şi
interesat sa colaboreze activ în procesul de recuperare.
12
Rezistenţa apei este rezultanta forţelor de frecare între corpul scufundat şi forţa ascensională
a apei este dependentăde:
- sensul mişcării;
- suprafaţa corpului;
- viteza de execuţie;
- densitatea apei;
- vâscozitatea apei.
Dacă pe uscat rezistenţele externe pot fi dozate, în apă rezistenţa însoţeşte orice mişcare.
Când mişcarea se produce de sus în jos, deci în sens opus forţei arhimedice, rezistenţa creşte. Cu
cât suprafaţa corpului creşte şi mişcarea se execută cu viteză mai mare, cu atât creşte şi rezistenţa
prin frecare. Alternanţa dintre forţa arhimedică şi rezistenţă poate fi utilizată pentru creşterea
mobilităţii articulare şi a forţei musculare. Cu cât densitatea şivâscozitatea apei sunt mai mari, cu
atât tonifierea este mai rapidă şi mai importantă.
Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată de apă datorită greutăţii straturilor
superficiale de fluid.
Caracteristicile presiunii hidrostatice:
- creşte cu adâncimea;
- variază direct proporţional cu densitatea fluidului;
- într-un plan orizontal are aceeaşi valoare în orice punc al planului;
- acţionează, într-un punct din fluid, din toate direcţiile cu aceeaşi intensitate; astfel presiunea
hidrostatică a apei realizează asupra tegumentelor o adevărată presoterapie, care favorizează
resorbţia edemelor.
Tot sub acţiunea presiunii hidrostatice a apei creşte întoarcerea venoasă şi secundară, debitul
cardiac. Din acest motiv, hidrokinetoterapia se recomandă cu prudenţă pacienţilor cu insuficienţă
cardiacă.
Factorul chimic - este reprezentat de compoziţia particulară a apelor minerale sau a apei
litorale. Astfel, acţiunea apei este mult mai complexă, iar hidrokinetoterapia îmbracă forma
kinebalneoterapiei.
Apele minerale constituie principala bogăţie a factorilor naturali terapeutici existând mărturii
privind folosirea lor încă de pe vremea oupării Daciei de către romani.
Experienţa îndelungată căpătată de-a lungul mileniilor a fost valorificată ulterior în secolul al
XIX-lea când au apărut şi primele lucrări ştiinţifice. Apele minerale şi termale, izvoarele cu apă
cristalină îmbogăţesc domeniul terapiilor naturale prin efectele lor terapeutice inegalabile, puztând
fi folosite atât pentru consumul intern cât şi pentru băile totale sau parţiale.
13
Cura externă constitue tratamentul de bază în afecţiunile aparatului locomotor, sistemului
nervos.
Studiul chimic a arătat că în conţinutul apelor minerale se găsesc diferite săruri minerale.
Cantitatea şi felul acestor săruri variază de la o apă la alta. De aici numele de ape minerale şi
proprietăţile lor diferite în funcţie de cantitatea de săruri care le conţin.
Aăpele minerale se formează prin pătrunderea în straturile de pământ a apei de ploaie. În
drumul ei spre adâncuri, acestea dizolvă diferite săruri minerale în funcţie de natura şi compoziţia
straturilor de pământ prin care trece. Găsind o pătură de argilă care nu-i permite să se infiltreze
mai adânc apa iese la suprafaţă sub forma unui izvor mineral. Apele minerale pot fi reci atunci
când provin din straturile de suprafaţă ale pământului, călduţe, când vin din straturile mijlocii şi
fierbinţi când vin de la adâncimi foarte mari.
Compoziţia apelor minerale
În funcţie de sărurile minerale pe care le conţin apele se împart în 4 categorii:
- ape slabe, au sub 1 gram săruri;
- ape hipotone, care conţin între 1-8 grame de săruri;
- ape izotone, care conţin între 8-10 grame de săruri;
- ape hiprotone, care conţin peste 10 grame săruri la litru.
Mineralele care intră în compoziţia acestor ape pot fi: sulf, siliciu, clor, sodiu, calciu,
magneziu, fier, arsenic, fosfor, cupru, iod şi litiu. Acestea formează în mediu apos o serie de
sulfaţi, carbonaţi, cloruri, ioduri.
Compoziţia apelor minerale este foarte complexă. Diferite substanţe intră în proporţii
variabile în acest amestec, de regulă o anumită substanţă se află într-o cantitate mai mare şi-n
funcţie de aceasta apele minerale au fost împărţite în:
- Apele clorurosodice, conţin în cantităţi variabile clorura de sodiu. În cantităţi mici ale
concentraţiei sunt folosite mai ales în cură internă, întrucât cele în concentraţie mare devin iritante
pentru mucoasa digestivă. Pentru enzimele digestive, prezenţa clorurii de sodiu în apele minerale
reprezintă un factor moderator, de normalizare sau de creştere a activităţii lor.
În tratamentele externe, aceste ape acţionează asupra pielii prin efectul cumulat al
excitaţiilor chimici, tehnici şi mecanici. Fcatorii mecanici sunt reperezentaţi de presiunea
hidrostatică şi de puterea de ridicare a corpului din apa băii, care la apele sărate este direct
proporţională cu concentraţia apei.
Dacă temperatura băilor variază între 36°-38° celsius, se produce o relaxare musculară şi o
îmbunătăţire a circulaţiei sangvine periferice, obţinându-se astfel rezultate terapeutice deosebite în
14
tulburările circulatorii. Excitaţiile chimice sunt date îndeosebi de ionii de clor şi de sodiu care,
acţionând asupra receptorilor cutanaţi le modifică sensibilitatea.
- Apele iodurate, conţin iod într-o cantitate mai mare, se folosesc mai ales în cură internă. Cura
internă cu ape iodurate este indicată în boala basedow, guşă chistică, gută. Băile cu aceste ape
minerale sunt indicate în reumatism degenerativ, afecţiuni circulatorii, nervoase.
- Apele sulfuroase, conţin un amestec de săruri. De regulă aceste ape se folosesc în cură internă,
trebuiesc băute direct de la izvor deoarece în contact cu aerul devin lăptoase. Sunt indicate în
curele de dezintoxicare, sau sub formă de băi în anumite boli de piele. Asupra sistemului nervos,
apele cu sulf au o acţiune stimulatoare, de aceea se pot folosi de către bolnavii astenici şi
hipereactivi. Cura hidrominerală sulfuroasă modifică şi secreţiile endocrine.
Cura externă cu apă sulfuroasă se bucură de o largă utilizare în staţiunile balneoclimaterice, băile
parţiale sau totale fiind deosebit de benefice.
- Apele sulfatate conţin cu precădere sulfat de magneziu.
- Apele alcaline sau bicarbonate, sunt bogate în bicarbonaţi. Sunt clare, fără miros. În cura
internă se recomandă să se bea apă călduţă când vrem să obţinem un efect calmant. Acestea
acţionează asupra metabolismului general al organismului, îndeosebi asupra celui glucidic, al
grasimilor şi proteinelor sub formă de inhalaţii, apele bicarbonate sunt utile pentru efectul lor de
fluidizare şi de eliminare a secreţiilor din căile respiratorii.
- Apele feruginoase, conţin dizolvate cantităţi mari de fier, sunt incolore, fără miros, au gust
plăcut, caracteristic. Ele stimulează apetitul, au acţiune tonică şi fortifiantă; de aici indicaţia lor în
diverse anemii, astenii fizice. Prin participarea la îmbunătăţirea proceselor metabolice din
organism, fierul contribuie la creşterea în greutate a bolnavilor, la sporirea forţei lor fizice şi a
rezistenţei organismului.
- Apele carbogazoase, conţin pe lângă o serie de substanţe minerale o cantitate de cel puţin 0,75
grame la litru de bioxid de carbon. Acest gaz este de origine vulcanică, apele minerale îl dizolvă şi
ajung la suprafaţă unde îl eliberează în apa minerală. Ele au un bun efect antidepresiv,
influenţează negativ respiraţia şi bătăile inimii, scad temsiunea arterială.
- Apele oligometalice, conţin în cantitate egală toate substanţele minerale. Administrate în cură
externă au efecte calmante, tonice, stimulează circulaţia.
Propietăţile apelor minerale:
- sunt compatibile cu organismul uman, ele constituie un mediu vital pentru celulele corpului;
au proprietatea de a fixa în celule elementele componente ale acestora;
- activează enzimele, aceste enzime sunt compuşi care se află în celule şi care fac ca procesele
complicate să se desfăşoare rapid şi armonios;
15
- au un rol pretector, stimulează procesele de apărare ale organismului, tonifiându-l ;
- au putere bactericidă , neutralizează toxinele;
- au putere anafilactică;
- activează arderile.
2.2. Clasificarea procedurilor de hidroterapie
Metodele de tratament în hidroterapie se numesc proceduri hidroterapeutice şi se împart în
două categorii: parţiale şi generale. Procedurile generale sunt proceduri mari reprezentate de băi,
împachetări fiind solicitate pentru organism sunt utilizate mai rar în hidroterapie, se prescriu
dimineaţa. Procedurile parţiale sau mici sunt des utilizate în hidroterapie, se execută după-amiază.
Tratamentul trebuie adaptat fiecărui pacient în parte, efectuându-se 1-3 proceduri pe zi.
Procedurile parţiale sunt reprezentate de :
1. Băile - sunt cele mai solicitante proceduri în hidroterapie. Ele se pot împărţi în mai
multe categorii:
- simple, cu apă obişnuită;
- medicamentoase, cu diferite substanţe ( sare, iod, sulf );
- complete sau parţiale;
- în temperaturi de indiferenţă ( 35°-37° ), calde ( 38°-40° ), reci ( sub 22 °).
Băile acţionează prin acţiunea celor trei factori: termic, chimic şi mecanic ( presiunea
hidrostatica, mişcarea apei ). Băile indiferente ( 35°-37° ) au un efect sedativ, relaxant fiind
indicate în afecţiuni ale aparatului locomotor.
Băile calde au acţiunea procedurilor calde ( afecţiuni ale aparatului locomotor, afecţiuni
ortopedic, pareze, paralizii, reumatism ).
Băile reci sunt proceduri foarte drastice, folosite foarte rar. Sunt proceduri laborioase cu
zun bun efect stimulant. Sunt contraindicate la persoanele cardiace şi persoanelor de vârsta a treia.
Băile parţiale de mâini sau picioare, sunt proceduri uşoare, care pot fi calde, reci şi
ascendente. Băile ascendente hauffe reprezintă o procedură parţială cu caracter central aplicată
prin intermediul apei la extremităţi, după o tehnică caracterizată de creşterea gradată a
temperaturii apei de la 37° la 40°. Înainte de prima şedinţă se recomandă efectuarea unor teste
care constau în măsurarea din 5 în 5 minute a temperaturii cutanate a halucelui după 30 minute de
la atingerea temperaturii apei la 40° celsius; pacientul trebuie să fie bine acoperit în tot restul
corpului pentru ca temperatura centrală să ajungă la 37,5° celsius prin vasul dilataţiei cutanată
generală; teritoriile segmentale la care se aplică procedura tzrebuie să fie normal irigate. Se
16
folosesc în crizele astm-brosic, crizele anginoase, pentru reacţia lor consensuală. Băile calde sau
reci sunt indicate în afecţiuni inflamatorii.
Băile medicinale sunt foarte folosite la ele adăugându-se o substanţă chimică ( iod, clorură
de sodiu, sulf ); plante medicinale ( infuzii sau decocturi); gaze ( dioxid de carbon, oxigen, aer ).
Ele acţionează prin toţi factorii cunoscuţi: termici, mecanici, chimici.
Băile medicamentoase cu iod, sare, sulf, amidon se folosesc în afecţiuni dermatologice.
Sunt cunoscute îm popor ca băile cu frunze de nuc.
Băuile cu plante medicinale ( nalbă, cetină de brad, muşeţel, mentă ) au un bun efect
sedativ şi relaxant. Se fac la o temperatură între 36°- 37°, deoarece esenţele conţinute se
volatizează la o temperatură mai mare. Sunt indicate în nevroze, afecţiuni reumatismale,
hipertensiune arterială, ulcere.
Băile cu bule gazoase, bulele gazoase din baie se sparg de tegumentul bolnavului,
exercitând un masaj fin, un efleuraj care dă o hiperemie activă, scăzând barajul periferic. În acest
fel tensiunea arterială scade, ritmul cordului devine mai bradicardic, diastola este mai mare, iar
afluxul coronarian mai bogat. Având un bun efect calmant sunt indicate în: tulburări circulatorii
periferice, sechele de flebite, nevroze.
2. Duşurile – sunt cele mai cunoscute proceduri hidroterapice. Ele se pot clasifica în
funcţie de temperatură în:
- reci;
- calde;
- alternante;
- speciale.
În funcţie de forma jetului de apă duşurile pot fi:
- în rozetă;
- în sul;
- în evantai ( duşul grădinarului ).
Duşurile au un bun efect stimulant, tonifiant, dintre acestea duşul scoţian este un duş „ în
sul ”, alternant, cu o presiune de 1-2 atmosfere, jetul de apă fiind la o distanţă de 5-6 metri de
pacient. Pentru efectele sale este indicat în afecţiunile cronice reumatice, sciatice cronice, nevroze,
obezitate, hipertiroidism.
Dintre duşurile speciale cele mai des folosite sunt duş-masajul şi duşul subacvatic. Duş-
masajul este un duş cald, cu 5-6 rozete la care se adaugă şi masajul. Are un resorbant prin masaj,
fiind indicat într-o serie de procese cronice reumatice. Duşul subacvatic este un duş „ în sul”, cu
presiune de 2-3 atmosfere, proiectat sub apă la 10-15 centimetri de tegument.
17
Duşul de aer cald se realizează cu feonul şi de obicei este însoţit de masaj, este o
procedură blândă.
Duşul subacval este o procedură de hidroterapie mult solicitată şi apreciată de pacienţi. Se
desfăşoară în căzi de baie terapeutică, cu apa la temperaturi de 36-38 grade celsius, folosindu-se
în timpul procedurii un jet de apă caldă sub presiune furnizată de o pompă specială încorporată la
unul din capetele căzii. Jetul de apă sub presiune se proiectează în interiorul apei la 10-15
centimetri de suprafaţa corporală sub un unghi de 45 grade. Kinetoterapeutul plimbă duşul pe
suprafaţa corporală anterioară şi posterioară, cu o anumită viteză de mişcare, manevra repetată de
2-3 ori în interval de 15 minute. Acţiunea acestei proceduri se produce prin factorul termic
( temperatura băii şi a duşului ) şi prin factorul mecanic reprezentat de masajul hidric.
Contraindicaţiile duşului:
- fragilitate vasculară;
- psihoze;
- stări de agitaţie;
- stări febrile;
- la gravide.
3. Compresele – sunt cele mai simple proceduri reprezentate de o bucată de pânză
înmuiată în apă şi stoarsă. Ele sunt de mai multe feluri în funcţie de temperatura şi regiunea de
aplicare. După temperatură sunt: calde, reci, stimulente şi cu aburi.
Compresa rece are efect antalgic, vasoconstrictiv deci antihemoragic şi antiinflamator. Ca
indicaţii, se foloseşte în orice proces inflamator acut. Uneori se înlocuieşte cu punga cu gheaţă. Se
schimbă la 5-10 minute, când s-a uscat.
Compresa caldă are o acţiune antalgică, relaxantă, de sedare, vasodilatatoare, fapt pentru
care este indicată în procesele inflamatorii cronice.
Compresa Priessnity este o compresă stimulentă, folosită pentru prima oară de ţăranul din
Tirol care purta acest nume. Este o compresă rece acoperită de o compresă uscată. Ca acţiune la
primul contact cu tegumentul se produce vasoconstricţie, apoi se încălzeşte şi se produce
vasodilataţie, încălzire care produce evaporarea apei din compresă, ducând la răcirea tegumentului
şi uscarea acesteia. Se poate observa succesiunea vasoconstricţie-vasodilataţie care are un bun
efect stimulent, tonifiant. De aici şi indicaţia acestora în inflamaţiile subacute şi cronice, cu un
puternic efect de resorbţie.
Compresa cu aburi sau fomentaţia este o aplicare a căldurii asupra pielii în diferite zone ale
corpului prin intermediul unei comprese înmuiată în apă fierbinte şi stoarsă. Are ca efecte:
18
intensificarea fluxului sangvin, creşterea temperaturii corpului, scăderea tensiunii musculare,
favorizează transpiraţia.
4. Spălările – sunt proceduri secundare, sunt foarte importante fiindcă devin obligatorii
după procedurile calde. Rolul lor este de a obţine redresarea vasculară şi de a împiedica pierderea
de căldură. Procedurile se execută cu apă rece 20-22 grade celsius.
5. Fricţiunile – sunt proceduri care acţionează atât prin factorul termic cât şi prin cel
mecanic. Ele sunt întotdeauna reci folosindu-se bucăţi de pânză umedă peste care se execută
fricţiuni, prin mişcări lungi, de alunecare cu palmele până când acestea se încălzesc. Fricţiunile
pot fi parţiale sau totale.
6. Cataplasmele – cataplasma înseamnă aplicarea unor substanţe de obicei umede pe
tegument. Cele mai cunoscute sunt cataplasmele cu nămol. Acţiunea lor este explicabilă atât prin
factorul termic cât şi prin cel chimic.
7. Împachetările – sunt proceduri umede şi uscate, acţiunea lor este puternic
vasodilatatoare, cu un bun efect antiinflamator, resorbtiv şi antalgic, relaxant. Se folosesc în
procesele inflamatorii cronice, după aceste proceduri calde, obligatoriu, trebuie să urmeăe
spălarea.
Împachetările umede pot fi în funcţie de dimensiunea regiunii pe care se aplică:
- împachetare inferioară;
- împachetare superioară;
- împachetare pe trei sferturi;
- împachetarea trunchiului.
În funcţie de durată se pot clasifica astfel:
- de scurtă durată ( 10-15 minute );
- de durată medie ( 40-50 minute );
- de lungă durată ( 50- 90 minute ).
8. Afuziunile – sunt turnări de apă fără presiune. Ele sunt reci sau alternante şi se pot
realiza printr-un furtun sau chiar o stropire fără rozetă. În orice procedură alternantă se începe cu
cald şi se termină cu rece, durata recelui fiind sub jumătate din durata aplicării caldului. Numărul
turnărilor ( 3-5 ) se face până se obţine reacţia dermo-vasculară. Ca orice procedură alternantă,
auziunile au un bun efect stimulent, tonifiant. Se folosesc în tulburările circulatorii periferice,
insuficienţăvenoasă, sechele după flebite, edeme cronice.
19
2.3. Efectele hidroterapiei
Efectele hidroterapiei la nivelul organismului sunt:
1. pentru apa caldă:
- creşte temperatura corpului;
- creşte frecvenţa cardiacă;
- creşte frecvenţa respiratorie;
- creşte consumul de oxigen şi rata metabolică;
- creşte vasodilataţia periferică;
- creşte tensiunea arterială;
- alcalinizează pH-ul mediului intern;
- creşte excreţia renală;
- intensifică funcţia de termoliză, în special prin sudoraţie.
2. pentru apa rece:
- vasoconstricţie periferică iniţială;
- creşte frecvenţa respiratorie;
- creşte frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială;
- creşte tonusul muscular;
ulterior:
- vasodilataţie periferică;
- scade frecvenţa respiratorie;
- scade frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială;
- relaxare musculară.
Efectele terapeutice ale utilizării apei reci pot fi sistematizate astfel:
- reducerea spasmului muscular prin întreruperea cercului vicios durere-spasm-durere;
- ameliorarea durerii prin efecte directe asupra receptorilor şi terminaţiilor nervoase libere;
- reducerea inflamaţiei în fazele precoce;
- reducerea temperaturii corporale la valori normale.
Durata aplicării hidroterapiei reci depinde de:
- dimensiunea suprafeţei;
- profunzimea structurilor vizate;
- cantitatea de ţesut adipos.
Efectele terpeutice ale utilizării apei calde pot fi sistematizate astfel:
20
- creşte elasticitatea la nivelul fibrelor de colagen;
- reduce spasmele musculare;
- diminuează durerea;
- creşte flexibilitatea tendoanelor;
- scade vâscozitatea lichidului sinovial;
- efecte vagotone ( 36-40 grade ) sau simpaticotone ( peste 42 grade ) .
CAPITOLUL III – HIDROKINETOTERAPIA
3.1 Tehnici kinetice de recuperare
Hidroterpia este acea ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea extenă a
apei, în scop profilactic şi terapeutic. Ea este considerată una dintre cele mai vechi terapii; tocmai
din acest motiv băile romane şi turceşti erau recunoscute pentru starea de bine conferită, apa
reprezentând deasemenea un element important în sistemele de vindecare chinezeşti. Principalele căi
prin care apa acţionează asupra organismului uman sunt:
- excitaţia termică, care depinde exclusiv de temperatura apei;
- excitaţia mecanică, ce este dată de presiunea apei asupra omului.
Tehnicile kinetice de recuperare sunt reprezentate de:
- tehnici kinetice statice:
o contracţia musculară;
o relaxarea musculară.
- tehnici kinetice dinamice:
o pasive:
tracţ
iuni;
mob
ilizarea sub anestezie;
asist
ate;
mec
anice;
auto
-pasive;21
pasi
ve-active;
man
ipulări.
o active:
reflexe;
voluntare;
active-pasive;
libere;
cu rezistenţă.
3.2 Hidrokinetoterapia – concept şi bază materială
Hidrokinetoterapia nu poate fi considerată o simplă transpunere în mediul acvatic a
kinetoterpiei pe uscat. Ea realizează o solicitare articulară care are ca scop asupulizarea, efectul
muscular fiind secundar. Reeducarea în apă se desfăşoară analitic şi în general în succesiune inversă
celei pe uscat prizele de start şi fixarea segmentelor care nu lucrează. Alegereaexerciţiilor este
dependentă de : vârstă, starea generală şi capacitatea de colaborare a pacientului.
Baza materială a hidrokinetoterapiei
Imersiile parţiale sau totale se efectuează în: căzi, bazine, piscine.
Căzile au formă obişnuită sau în treflă. Căzile în treflă conferă kinetoterpeutului posibilitatea
supravegherii şi mobilizării comode a tuturor articulaţiilor pacientului. Căzile sunt confecţionate din
ceramică, oţel inoxidabil sau fibră de sticlă.
Bazinele sunt în general de mărimi modeste; înălţimea medie a apei este cuprinsă între 0,80-
1,30 metri. Bazinele pentru reeducarea mersului au lungimi şi înălţimi variabile; sunt prevăzute, pe
fiecare perete, cu rampe metalice.
Piscinele au dimensiuni mari şi se utilizează în înotul terpeutic. Se deosebesc de piscinele
obişnuite prin: temperatura ridicată a apei, barele de sprijin, sistemele de ridicare şi coborâre pentru
imersia pacientului în branca.
Materialele utilizate în imersie sunt:
- dispozitive fixe : masa de reeducare, planul înclinat, scaunele, parcursul de reeducare, bare de
sprijin, aparate de tracţiune, suporturi pentru imersie;
- dispozitive mobile pentru: plutire – podul plutitor, veste, colaci, flotoare gonflabile de tip colier
pentru articulaţii, covor plutitor.
22
Dispozitivele fixe
Masa de reeducare este un plan uşor înclinat, care asigură imersia întregului corp, cu
excepţia capului care se sprijină pe o pernă cervicală. Corpul este menţinut de o chingă fixată la
nivelul pelvisului; prin două mânere laterale pacientul se menţine, cu efort minim, în poziţia impusă.
Extremitatea inferioară a mesei este împărţită în două panouri, care pot fi coborâte, facilitându-se
astfel mobilizarea coapsei.
Planul înclinat la 35 grade permite reeducarea coloanei lombare; bazinul se fixează în
chingă, se menţine sprijinul pubian şi sefolosesc mânerele laterale.
Scaunele sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înalţimi; permit cel puţin două reglaje, în
funcţie de înălţimea segmentului tratat : genunchi sau umăr.
Se pot folosi şi taburete, care permit mobilizarea coloanei în poziţia aşezat. În acest caz, baza
taburetului trebuie să fie suficient de largă şi grea, pentru a nu fi antrenată de oscilaţiile pacientului.
Îălţimea lor este reglabilă, iar pentru fixarea pelvisului se foloseşte o chingă.
Parcursul de reeducare este utilizat pentru reeducarea mersului care se poate efectua la
diverse adâncimi ale apei. Este un complex format din scări, pante ascendente şi descendente
prevăzute cu bare paralele între care se efectuează iniţial reeducarea mersului în imersii, se poate
realiza chiar încărcarea.
Barele de sprijin sunt fixate de o parte şi alta a scărilor de acces precum şi de perţii
bazinelor sau piscinelor.
Aparatele de tracţiune funcţionează pe sistemul scripeţilor şi realizează elongaţii ale
elemntelor articulare şi periarticulare, cu precădere la nivelul coloanei vertebrale.
Suporturile pentru imersie se utilizează în cazul persoanelor cu forţă musculară scăzută sau
imobilizate în aparate amovibile pentru imersie pe brancard. Sunt acţionate de macarale hidraulice.
Dispozitive mobile
Podul plutitor permite mobilizarea extremităţilor: pumn, mână şi cot fără a impune imersia
totală a pacientului, care poate fi obositoare.
Vesta, colacul, flotoarele gonflabile, covorul plutitor ( salteaua pneumatică ) se utilizează
pentru asigurarea plutirii.
Labe de scafandru, palmarele, flotoarele pentru frânarea mişcării, combinezoanele măresc
suprafaţa corporală şi cresc astfel rezistenţa la mişcare.
Duşurile subacvale în jet sau vârtej au rol adjuvant şi produc masaj sub apă.
23
Indicaţii: în aproape toate programele de recuperare, de la bolile neurologice,
posttraumatice, reumatice ( după remisiunea puseului acut ) până la cele cardiovasculare şi
respiratorii.
Contraindicaţii:
- absolute:
o infecţii şi
soluţii de continuitate a tegumentelor;
o ulcere
varicoase;
o inconştienţă
urinară;
o conjunctivit
ă virală;
o infecţii în
sfera ORL;
o insuficienţă
cardiacă manifestă;
o hipertensiun
e arterială;
o insuficienţă
respiratorie severă.
- relative:
o epilepsie;
o vârsta a
treia.
3.3 Proceduri ale hidrokinetoterpiei
Programul de reeducare în apă
Programul de reeducare în apă utilizează în scop facilitator caracteristicile termice, mecanice
şi chimice ale apei; mişcările fiind efectuate astfel în condiţii de decărcare, cu amplitudine maximă
şi cu solicitări minime din partea pacientului. Pentru a realiza acomodarea pacienţilor programul de
reeducare va fi precedat de imersii totale.
Programul va respecta principiul pregresivităţii atât ca îngreunare cât şi ca durată. Astfel
perioada de lucru va creşte treptat de la 10 minute la 30 minute. Ritmul optim al mişcărilor este de
24
10-15 repetări pe minut. Expirul se va face în timpul mişcării, iar inspirul în pauza dintre repetări;
îngreunarea mişcării se obţine prin accelerarea vitezei de deplasare şi prin mărirea suprafeţei de
rezistenţă cu ajutorul palmarelor, labelor de scafandru.
Programul de reeducare în apă se efectuează individual sau în grup; indiviadualizarea va ţine
cont de vârstAa subiectului, diagnostic, stadiul bolii, starea generală a pacientului şi de bolile
asociate. Terapia de grup se va folosi în cazul pacienţilor cu simptomatologie asemănătoare.
Gimnastica respiratorie
Gimnastica respiratorie ocupă un loc important în hidrokinetoterapie. Aceasta constă în
coordonarea şi amplificarea voluntară a mişcărilor libere respiratorii respectiv din stimularea şi
antrenarea funcţiei respiartorii prin mişcări pasive, active şi active cu rezistenţă în scopul ameliorării
schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular.
Prin exerciţiile de respiraţie se asigură astfel o ventilaţie pulmonară optimă, o plată rapidă a
datoriei de oxigen şi o revenire într-un timp cât mai scurt a indicilor neurofiziologici la valori
apropiate de cele anterioare efortului. La acestea se adaugă şi facilitatea circulaţiei de întoarcere
venoasă cu impact pozitiv asupra metabolizării produşilor acizi rezultaţi în urma efortului.
Exerciţiile de respiraţie în apă sunt foarte importante şi reprezintă unul din punctele forte ale
reeducării în hidrokinetoterapie. Ritmul şi tempoul mişcărilor ăn cadrul exerciţiilor de respiraţie se
adaptează stării organismului. Cele mai utile exerciţii sunt cele în care fazele respiraţiei sunt asociate
cu mişcări active la nivelul trunchiului, membrelor superioare sau membrelor inferioare, mişcări
executate simetric sau asimetric.
Exerciţiile au fost executate cu pacienţii fie în imersie totală fie în imersie parţială.
Imersiile totale constau în scufundarea întregului corp în bazine, căzi, piscine, la diverse
temperaturi ale fluidului:
- imersiile totale la temperaturi reci durează 10-20 secunde, şi sunt precedate de o procedură
caldă;
- imersiile totale la temperaturi calde se aplică pornindu-se de la temperatura de confort pentru
acomodarea subiectului, se menţine aproximativ 5 minute.
Imersiile totale au ca efecte: vasodilataţie accentuată, cu supraîncalzirea centrală a corpului,
accelerarea metabolismului, efecte citostatice.
Imersiile parţiale constau în scufundarea parţială a corpului în special a extremităţilor.
Imersiile cuprind: proceduri reci, calde, alternante şi ascendente Hauffe.
- procedurile reci au efecte antiinflamatorii când durata este de 5-10 minute şi efecte decongestive
cerebrale şi viscerale când se aplică pe o durată de 1-2 minute;
25
- procedurile calde produc vasodilataţie periferică şi relaxarea spasmului vascular;
- procedurile alternante acţionează prin alternarea procedurilor calde cu cele reci. Astfel imersia la
temperatura de 38-40 grade celsius se menţine 2-3 minute, până la apariţia hiperemiei, după care
extremităţile se menţin 20-30 secunde în apă rece;
- procedurile ascendente Hauffe au acelaşi mod de aplicare ca şi imersiile totale la temperaturi
calde.
CAPITOLUL IV : METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1 Scop, ipoteză, sarcini
1. Scopul lucrării
Lucrarea s-a constituit într+un demers ce a vizat accelerarea recuperării unei afecţiuni
articulare, pentru integrarea rapidă în activitatea cotidiană şi profesională.
2. Ipoteza lucrării
În lucrarea de faţă am pornit de la ipoteza potrivit căreia dacă în demersul recuperator al
afecţiunilor la nivelul articulaţiei scapulo-humerale utilizăm un program de hidrokinetoterapie se va
obţine o recuperare a mobilităţii articulaţiei scapulo-humerale aproape de normal într-o perioadă mai
scurtă de timp.
3. Sarcinile lucrării
În sarcinile acestei lucrări au intrat:
- documentarea bibliograică de specialitate;
- alegerea subiecţilor;
26
- selecţionarea mijloacelor de cercetare şi acţionare;
- evaluarea la nivelul articulaţiei afectate;
- prelucrarea datelor;
- analiza rezultatelor şi elaborarea de concluzii.
4.2. Metodele de cercetare utilizate
În lucrarea de faţă metodele de cercetare utilizate sunt reprezentate de:
- metoda studiului bibliografic;
- metoda observaţiei pedagogice;
- metoda înregistrărilor;
- metoda statico-matematică;
- metoda grafică.
Metoda studiului bibliografic
Pentru realizarea cercetării ştiinţifice am efectuat o documentare corespunzătoare şi cât mai
complexă, având ca punct de plecare cele mai reprezentative surse ale literaturii de specialitate.
Metoda observaţiei pedagogice
Această metodă este socotită a fi una dintre cele mai vechi metode de cercetare şi cu cea mai
amplă utilizare în cunoaşterea pacienţilor, ea furnizând date despre pacienţi. Putem spune de
asemenea că această metodă este cea mai simplă dintre metode, ea constând în contemplarea
intenţionată a unui proces sau fenomen.
Metoda înregistrărilor
Metoda înregistrărilor este o altă metodă importantă folosită în lucrarea de faţă. Metoda
prezintă avantajul exprimării cifrice a rezultatelor, ceea ce aduce cercetări obiective şi exacte.
Metoda statico-matematică
Această metodă este utilizată în cercetarea diferitelor fenomene în cazul nostru a activităţii
de hidrokinetoterpie. Ea constă în alegerea datelor numerice, interpretarea şi prelucrarea lor
statistică. Datele furnizate cu ajutorul statisticii contribuie la cunoaşterea nivelului de creştere a
miobilităţii articulaţiei scapulo-humerale în funcţie de vârsta pacienţilor, de sexul acestora, de
dinamica lor.
Metoda grafică
27
În cadrul lucrării am folosit şi metoda grafică, graficul fiind o imagine spaţială cu caracter
convenţional, care prin diferite mijloace plastice scoate în evidenţă ceea ce este caracteristic şi
esenţial în evoluţia pacienţilor, în ceea ce priveşte proporţiile şi corelaţiile cu valorile înregistrate la
începutul tratamentului. Prin folosirea acestei metode se formează o imagine de ansamblu cât mai
concludentă.
4.3 Subiecţii şi organizarea studiului
Recuperarea s-a realizat în perioada 15 octombrie – 15 decembrie 2008.
Experimentul s-a desfăşurat în Centrul de Recuperare S.C. Mehedinţi Decebal S.R.L din
localitatea Câmpina sub îndrumarea domnului profesor doctor Mehedinţi Decebal pe un de trei
pacienţi ( bărbaţi ), având diagnosticul de periatrită scapulo-humerală, selecţionaţi din centrul de
recuperare pe baza unei evaluări ţinând seama de reperele normale ale funcţionalităţii articulaţiei
scapulo-humerale. Programele de hidrokinetoterapie s-au realizat într-un bazin special amenajat pe o
durată de 25 minute şedinţa, de 3 ori pe săptămână timp de 8 săptămâni.
În continuare vom prezenta cele trei fişe individuale de observaţie care s-au realizat pe
timpul perioadei de recuperare.
NR.
CRI
TER
II
NUMELE
ŞI
PRENUMELE
SEXUL VÂRSTAAFECŢI
UNE
STAREA
ARTICUL
AŢIEI
1ANDREI
APOSTOLM 30 PSH
REDUARE
ARTICUL
ARĂ SH
2CALCEA
ALINM 40 PSH
UMĂR
BLOCAT
3MARIN
ALEXANDRUM 35 PSH
UMĂR
DUREROS
4.3.1 FIŞĂ INDIVIDUALĂ DE OBSERVAŢIE NUMĂRUL 1 ( ANDREI APOSTOL )
MIŞCARETESTARE
INIŢIALĂ
TESTARE
FINALĂNORMAL
FLEXIEMOBILITATE 150° 180° 180°
FORŢĂ F3 F5 F5
EXTENSIE MOBILITATE 35° 55° 60°
28
FORŢĂ F3 F4 F5
ABDUCŢIEMOBILITATE 150° 175° 180°
FORŢĂ F3 F4 F5
ADDUCŢIEMOBILITATE 30° 45° 45°
FORŢĂ F3 F5 F5
ROTAŢIE
INTERNĂ
MOBILITATE 60° 80° 80°
FORŢĂ F3 F5 F5
ROTAŢIE
EXTERNĂ
MOBILITATE 50° 85° 90°
FORŢĂ F3 F5 F5
4.3.2. FIŞĂ INDIVIDUALĂ DE OBSERVAŢIE NUMĂRUL 2 ( CALCEA ALIN )
MIŞCARETESTARE
INIŢIALĂ
TESTARE
FINALĂNORMAL
FLEXIEMOBILITATE 100° 170° 180°
FORŢĂ F2 F4 F5
EXTENSIEMOBILITATE 20° 55° 60°
FORŢĂ F2 F4 F5
ABDUCŢIEMOBILITATE 120° 175° 180°
FORŢĂ F2 F4 F5
ADDUCŢIEMOBILITATE 20° 45° 45°
FORŢĂ F2 F4 F5
ROTAŢIE
INTERNĂ
MOBILITATE 50° 80° 80°
FORŢĂ F2 F4 F5
ROTAŢIE
EXTERNĂ
MOBILITATE 40° 80° 90°
FORŢĂ F2 F4 F5
29
4.3.3 FIŞĂ INDIVIDUALĂ DE OBSERVAŢIE NUMĂRUL 3 ( MARIN ALEXANDRU )
MIŞCARETESTARE
INIŢIALĂ
TESTARE
FINALĂNORMAL
FLEXIEMOBILITATE 140° 180° 180°
FORŢĂ F3 F4 F5
EXTENSIEMOBILITATE 30° 60° 60°
FORŢĂ F3° F4 F5
ABDUCŢIEMOBILITATE 120° 180° 180°
FORŢĂ F3 F4 F5
ADDUCŢIEMOBILITATE 25° 45° 45°
FORŢĂ F3 F5 F5
ROTAŢIE
INTERNĂ
MOBILITATE 50° 80° 80°
FORŢĂ F3 F5 F5
ROTAŢIE
EXTERNĂ
MOBILITATE 50° 80° 90°
FORŢĂ F3 F5 F5
4.4 Programe kinetice utilizate
Am aplicat următorul program pe un grup de trei pacienţi, pogramul de reeducare s-a realizat
individual, pacienţii având vârste apropiate şi diagnostice cu simptomatologie asemănătoare
(periatrită scapulo-humerală ) fiind toţi de acelaşi sex, rezultatele obţinute fiind notate în fişe
individuale de observaţie.
Programul de reeducare în apă:
Durata imersiei totale: 25 minute;
Durata exerciţiilor: 25 minute;
Programele sunt alcătuite din 4 exerciţii, fiecare exerciţiu fiind repetat de trei ori. O serie
cuprinde 20 de repetări timp de 1 minut, pauza între serii este de 1 minut, între exerciţii 1minut şi 30
de secunde.
Programul 1 pentru Apostol Andrei:
Exerciţiul 1:
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu faţa la perete, spatele drept, umerii scufundaţi,
membrele superioare cu coatele extinse şi mâinile pe bară.
30
Comandă: se desprinde mâna stângă de pe bară; membrul superior stâng cu cotul extins se
orientează posterior; mâna în poziţie intermediară ( pronosupinaţie) „taie apa”.
Exerciţiul 2 :
Poziţia iniţială: aceeaşi ca pentru exerciţiul anterior.
Comandă: membrul superior stâng cu mâna intermediar (pronosupinaţie) „taie” apa în sens
posterior. Se revine în poziţia iniţială dupa ce oasele antebraţului se derotează orientând mâna în
supinaţie.
Exerciţiul 3:
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu faţa la perete şi mâna dreaptă în sprijin pe bară,
membrul superior stâng extins pe lângă trunchi, mâna cu degetele abduse.
Comandă: se execută cu antebraţul stâng alternativ pronaţii şi supinaţii orientând faţa
palmară intern şi extern.
Exerciţiul 4 :
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu braţele pe lângă trunchi cu faţa la oglindă, mişcări de
respiraţie, pe inspiraţie ridicarea braţelor prin lateral până la nivelul umerilor, pe expiraţie revenirea
la poziţia iniţială.
Programul 1 pentru Calcea Alin:
Exerciţiul 1:
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu faţa la bară, umerii sub apă, membrul superior stâng,
extins din cot pride bara, membrul superior drept este abdus şi rotat intern din umăr, antebraţul în
pronaţie , orientat în jos, cotul şi articulaţia pumnului uşor flectate.
Comandă: se execută rotaţia internă a umărului, mişcare prin care antebraţul se orienteză in
sus.
Exerciţiul 2 :
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel lateral faţă de peretele piscinei cu antebraţul stâng sprijin
pe bară. Membrul superior drept este abdus din umăr şi flectat din cot la 90 grade, antebraţul în
poziţie intermediară.
31
Comandă: se rotează extern umărul, orientând antebraţul vertical în sus.
Exerciţiul 3:
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel, membrele superioare sunt abdusde din umeri, flectate di
coate cu mâinile pe ceafă.
Comandă: se apropie anterior coatele şi apoi revin în poziţie iniţială.
Exerciţiul 4 :
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu braţele pe lângă trunchi , ridicarea braţelor prin lateral
sus şi apropierea lor anterior şi coborârea acestora prin înainte, astfel revenind la poziţia iniţială.
Programul 1 pentru Marin Alexandru:
Exerciţiul 1:
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu având membrele superioare flectate din coate cu
degetele pe umeri, kinetoterapeutul îl apucă de coate şi îi execută rotaţii de braţe.
Exerciţiul 2 :
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel lateral faţă de peretele piscinei cu antebraţul drept sprijin
pe bară. Membrul superior stâng este abdus din umăr şi flectat din cot la 90 grade, antebraţul în
poziţie intermediară.
Comandă: se rotează extern umărul, orientând antebraţul vertical în sus.
Exerciţiul 3:
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel, membrele superioare pe lângă trunchi, ridicarea lor prin
înainte sus în supinaţie, se răsucesc şi coborârea prin pronaţie.
Exerciţiul 4 :
Poziţia iniţială: aşezat pe scăunel cu braţele ridicate la nivelul umerilor, apropierea
anterioară a braţelor cu palmele orientate una spre cealaltă, revenirea la poziţia iniţială.
4.5 Analiza şi interpretarea rezultatelor
32
În urma aplicării programelor de reeducare în apă se constată la 1 din cei 3 pacienţi
dificultăţi la mişcarea de extensie a umărului, la 2 din cei 3 pacienţi s-a observat o execuţie mai
uşoară a mişcărilor de rotaţie internă şi rotaţie externă.
De asemenea la cei 3 pacienţi programul de reeducare în apă a scăzut durata tratamentului
recuperator, factorul social devenind unul de ordin terapeutic.
S-a remarcat deasemenea la 2 din cei 3 pacienţi o scădere marcată a intensităţii durerii atât în
timpul efectuării exerciţiilor cât şi după terminarea programului precum şi o bună coordonare a
mişcărilor de respiraţie cu executarea mişcărilor.
În urma programului de reducare 2 din cei 3 pacienţi au efectuat mai bine mişcările uzuale.
La toţi cei 3 pacienţi s-a observat creşterea amplitudinii de mişcare în urma programului de
reeducare în apă.
4.6 Rezultatele obţinute
În urma cercetării, rezultatele au fost interpretate grafic sau în coloane paralele. Au fost
efectuate doua evaluări înainte şi după tratament, rezultatele fiind obţinute în funcţie de parametrii
urmăriţi.
FLEXIA
150
100
140
180170
180
0
50
100
150
200
AA CA MA
MO
BIL
ITA
TE
( G
RA
DE
)
FLEXIE INITIALA
FLEXIE FINALA
Parametrul important al artculaţiei scapulo-humerale flexia articulaţiei înregistrează o curbă
ascendentă. Astfel se înregistrează creşterea mobilităţii de la testarea iniţială la testarea finală cu 30
grade la primul pacient, o creştere de 70 grade a amplitudinii mişcării la al doilea pacient şi o
creştere de 40 grade a amplitudinii mişcării la cel de-al treilea pacient.
33
ADDUCŢIE
30
2025
45 45 45
0
10
20
30
40
50
AA CA MA
MO
BIL
ITA
TE
(
GR
AD
E )
Adducţiainiţială
Adducţia finală
Adducţia articulaţiei scapulo-humerale înregistreză deasemeneavalori crescute la testarea
finală comparativ cu testarea iniţială. Astfel primul pacient înregistrează o creştere a mobilităţii
articulaţiei scapulo-humerale la mişcarea de adducţie cu 15 grade, cel de-al doilea pacient
înregistrează o creştere a mobilităţii articulaţiei cu 25 grade, iar cel de-al treilea pacient înregistrează
o creştere a mobilităţii cu 20 grade.
ROTAŢIA EXTERNĂ
5040
50
8580 80
0
20
40
60
80
100
AA CA MA
MO
BIL
ITA
TE
(G
RA
DE
)
Rotaţia externă iniţială
Rotaţia externă finală
La mişcarea de rotaţie externă a articulaţiei scapulo-humerale pacienţii înregistrează de
asemenea creşteri ale valorii acesteia la testarea finală comparativ cu testarea iniţială. Astfel primul
pacient înregistrează o creştere a mobilităţii articulaţiei la această mişcare cu 35 grade, al doilea
pacient înregistrează o creştere a mobilităţii cu 40 grade, iar al treilea pacient înregistrează o creştere
a mobilităţii cu 30 grade.
34
ROTAŢIA INTERNĂ
6050 50
8070
80
0
20
40
60
80
100
AA CA MA
MO
BIL
ITA
TE
(G
RA
DE
) rotaţia internăiniţială
rotaţia internăfinală
În urma programului de hidrokinetoterapie la mişcarea de rotaţie internă a articulaţiei
scapulo-humerale se înregistrează creşteri ale mobilităţii astfel la primul pacient în urma testării
finale rotaţia internă a articulaţiei creşte cu 20 grade, la cel de-al doilea pacient mobilitatea
articulaţiei creşte cu 20 grade, iar la cel de-al treilea pacient mobilitatea articulaţiei creşte cu 30
grade comparativ cu testarea iniţială.
EXTENSIA
35
20
30
55 55 55
0
10
20
30
40
50
60
AA CA MA
MO
BIL
ITA
TE
(G
RA
DE
)
Extensia iniţială
Extensia finală
În urma programului de hidrokinetoterapie la mişcarea de extensie a articulaţiei scapulo-
humerale se înregistrează creşteri ale mobilităţii astfel la primul pacient în urma testării finale
extensia articulaţiei creşte cu 20 grade, la cel de-al doilea pacient mobilitatea articulaţiei creşte cu 35
grade, iar la cel de-al treilea pacient mobilitatea articulaţiei creşte cu 25 grade comparativ cu testarea
iniţială.
35
ABDUCŢIA
150120 120
175 180 180
0
50
100
150
200
AA CA MAM
OB
ILT
ITA
TE
(GR
AD
E)
Abducţia iniţială
Abducţia finală
Abducţia mişcarea articulaţiei scapulo-humerale executată în plan frontal înregistrează
deasemenea creşteri ale valorii de la testarea iniţială la testarea finală. Astfel la primul pacient se
înregistrează o creştere a mobilităţii articulaţiei în plan frontal cu 25 grade, la cel de-al doilea
pacient se înregistrează o creştere a mobilităţii cu 60 de grade,iar la cel de-al treilea pacient se
înregistrează o creştere a mobilităţii cu 60 grade.
4.7 Concluzii desprinse din studiu
În urma tratamentului de recuperare pacienţii au dobândit o forţă aproape normală în axele
de mişcare.
La pacienţii Apostol Andrei şi Marin Alexandru mobilitatea în axele mişcării sunt normale şi
au ajuns la forţa F4 spre F5.
Pacientului Calcea Alin i-a crescut forţa de la F2 la F4 – F5 şi a căpătat o mobilitate în axele
mişcării umărului aproape de normal.
36
CAPITOLUL V – CONCLUZII TEORETICE
Hidroterapia este ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea externă a apei în
scop profilactic şi terapeutic.
Apa este cunoscută ca factor adjuvant în tratarea afecţiunilor musculare, afecţiunilor articulare,
afecţiunilor reumatismale.
Terapia cu apă este o formă de tratament nespecifică, reacţiile obţinute având caracter individual
şi variabil în funcţie de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata de aplicare a
acestuia, proprietăţile apei şi reactivitatea individului.
Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin acţiunea factorilor
mecanici, chimici şi termici ai apei.
Hidrokinetoterapia permite efectuarea reeducării neuromotorii prin utilizarea şi folosirea cu mai
multă uşurinţă a tehnicilor de facilitare neuromusculară.
Hidrokinetoterapia presupune individualitatea tratamentului. Este obligatorie adaptarea
programelor de hidrokinetoterapie pentru fiecare pacient, chiar dacă au aceleaşi afecţiuni.
37
Programul de hidrokinetoterapie presupune participarea conştientă şi activă a pacientului.
Kinetoterapeutul trebuie să fie sigur că pacientul a înţeles modul în care se efectuează fiecare
exerciţiu fizic şi cum îl poate ajuta hidrokinetoterapia în afecţiunea respectivă.
Alegerea programului de hidrokinetoterapie trebuie sa ţină cont de particularităţile
individuale ale organismului, de constelaţia neuro-endocrino-metabolică specifică fiecărui individ,
identificată prin date anamnestice, clinice şi teste paraclinice.
Reeducarea în apă se desfăşoară analitic şi în general, în succesiune inversă reeducării
prectice pe uscat.
Programul de reeducare în apă va respecta un principiu de bază şi anume progresivitatea atât
ca îngreunare cât şi ca durată.
În programul de reeducare în apă nu se vor trata mai mult de două articulaţii concomitent.
Terapia de grup se va folosi în cazul afecţiunilor omogene, cu simptomatologie
asemănătoare.
Hidrokinetoterapia în apă reprezintă punctul de plecare al oricărei mobilizări
BIBLIOGRAFIE
1. Elena Mureşan, Cristina Jellascov, Doina Mureşan – Corectarea deficienţelor fizice.
Mijloace utilizate în apă şi pe uscat., Universitatea Spiru Haret, Editura Fundaţiei
România de Mâine
2. Elena Sabău – Refacere- Recuperare. Kinetoterpia în activitatea sportivă., Editura
Fundaţiei România de Mâine
3. Baciu, Cl – Kinetoterpia pre- şi post- operatorie, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981
4. Biro, V – Automasajul, hidroterapia şi zooterapia, Editura Polirom, Iaşi, 2006
5. Buzescu, A – Anatomie şi biomecanică, Editura ANEFS, Bucureşti, 2002
6. Cordun, M, Cirlă, L – Hidrokinetoterapia în afecţiuni reumatismale, Editura Printech,
Bucureşti, 1999
7. Cordun, M – Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti, 1999
38
8. Dail, C, Thomas C – Hidroterapie. Tratamente simple pentru afecţiuni obişnuite, Casa de
Editură Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2005
9. Dinculescu, T. – Elemente de balneo-fizioterapie generală, Institutul de Medicină şi
Farmacie, Bucureşti, 1985
10. Elena-Luminiţa Sidenco – Ghid practic de evaluare articulară şi musculară în
kinetoterapie, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundaţiei România de Mâine
11. Goubel, F – Biomecanique, Editura Masson, Paris, 1998
12. Ispas, A – Noţiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuţi, Editura Art Design,
Bucureşti, 1999
13. Kiss, I – Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1999
14. Marcu, V – Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983
15. Sbenghe, T – Kinetologie profilactică, terapeută şi de recuperare, Editura Medicală,
Bucureşti, 1987
16. Sbenghe, T – Bazele teoretice şi practice ale kinetoterpiei, Editura Medicală, Bucureşti,
1999
39
