3.9. Cimbrul de cultură (cimbrul de câmp) (Thymus vulgaris L.).............................................................................................39
3.10. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)...................41
Capitolul 7. FAMILIA IRIDACEAE..........................................80
7.1. Stânjenelul albastru (Iris germanica L.) şi Stânjenelul alb (Iris florentina L.)....................................................................80
5
Capitolul 8. FAMILIA ARACEAE.............................................82
Importanţă. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi,meşteşugul vindecării suferinţelor umane nu s-a putut despărţi de plantele medicinale. Până în urmă cu un veac, aproape toate „leacurile” folosite de om erau de origine vegetală. Treptat, „sita” ştiinţei a separat ce este folositor şi ce nu din cunoştiinţele medicinii populare. Vechile civilizaţii umane şi-au adus fiecare, contribuţia la cunoaşterea şi utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale. Numeroşi învăţaţi antici şi din Evul Mediu au cunoscut şi au consemnat în scrierile lor însuşirile medicinale şi modul de utilizare a numeroare plante.
În Antichitate, referiri la plantele medicinale se întâlnesc în scrierile lui SEN NONG (2.784 î.e.n), în China, în cărţile sfinte ale Indiei (celebrele „Vede”), în papirusurile egiptene (papirusul Ebers, etc.), în lucrările unor naturalişti şi medici anitici din Grecia (HIPOCRATE „părintele medicinii”, ARISTOTEL,TEOPHRAST - „părintele botanicii”, DIOSCORDIE etc.) şi de la Roma (PLINIUS,CELSIUS etc); lucrările lui GALEN (medic şi farmacisc grec, care a trăit la Roma de la 30 de ani, considerat ultimul mare medic al antichităţii) s-au ocupat în mod special de fitoterapie, el a pus bazele studiului preparării medicamentelor fiind numit „părintele farmaciei”.
În perioada Renaşterii, între savanţii de renume care s-au ocupat şi de plantele medicinale, amintim pe
11
THEOPHRASTUS PARACELSUS(1493-1541), apoi ALBRECHT VON HALLER (1708-1777), etc. PARACELSUS arăta că nu planta întreagă, ci substanţa activă ce o conţine este ceca care vindecă, numind acea parte activă „arcanum” sau „quinta esentia”, conturând noţiunea de „principii active”.
Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi cunoaşterea substanţelor active (principii active) din plante.
Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse farmaceutice obţinute din plante), limitând exploziva folosire a a medicamentelor de sinteză in strictul necesar. Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica modernă, alături de chimioterapie, fizioterapie, electroterapie, igiena alimentaţiei etc. În zilele noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice au la bază plante medicinale, sau au în compoziţia lor principii active extrase din plante (alcaloizi, glicozizi, uleiuri volatile etc), fiind folosite în tratamentul unor boli grave de inimiă, stomac, sistem nervos, etc. La acestea se adaugă produsele utilizate la preaprarea ceaiurilor şi in diverse industrii (alimentară, parfumerie şi cosmetică, a săpunurilor şi detergenţilor etc). Se apreciază că,la scară mondială, sefolosesc astăzi în fitoterapia populară si „cultă” circa 20.000 de specii de plante medicinale şi aromatice, din care mai utilizate sunt circa 300 de plante. În toată lumea, îmbogăţirea sortimentului de plante medicinale şi aromatice şi diversificarea utilizării lor este în plin avânt.
Referitor la vechimea folosirii plantelor „de leac” pe teritoriul României amintim doar că filozoful şi istoricul grec HERODOT (484-425 e.n.) menţiona priceperea dacilor în folosirea plantelor pentru tămăduirea rănilor şi durerilor.
12
Sunt numeroase documente care atestă îndeletnicirea folosirii plantelor în lecuirea bolilor de către triburile geto-dacice care locuiau teritoriul ţării noastre. După cucerirea romană, cunoştiinţele farmaceutice şi terapeutice ale grecilor şi latinilor au completat tezaurul cultural dac. S-au statornicit, din vechime, relaţii durabile pe linia medinicii populare între populaţiile din zona carpato-danubiano-pontică cu alte popoare indo-europene.
Preocuparea privind valorificarea plantelod medicinale şi aromatice din ţara noastră a căpătat un suport ştiinţific recunoscut încă de la începutul acestiu secol. Merită menţionat faptul că prima staţiune experimentală din lume specializată în studiul plantelor medicinale a fost înfiinţată la Cluj, în anul 1904, punându-se, astfel, bazele cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale şi aromatice din flora noastră. Botanişti, biologi, agronomi, chimişti, farmacişti şi medici de prestigiu din ţara noastră şi-au legat numele de cunoaşterea şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice.
Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara noastră are o floră diversificată şi bogată. Din zona de stepă şi până în cea montană se întâlnesc felurite specii ierboase şi lemnoase, plante care cresc spontan şi un număr însemnat de plante cultivate. În scop medicinal şi aromatic, pentru nevoile interne şi pentru export în ţara noastră se recoltează sistematic, în prezent peste 150 de specii de plante.
Întreprinderea specializată ,,plafar” se ocupă cu realizarea producţiei de materie primă vegetală din culturile de plante medicinale şi din flora spontană, precum şi de prelucrarea primară a acestei producţii, cu excepţia celei care se livrează în stare proaspătă industriei chimico-farmaceutice.
13
În România se cultivă peste 50 de specii de plante în scop medicinal şi aromatic, cu tendinţa de creştere, pe măsura sporirii solicitării din partea industriei chimico-farmaceutice, a altor beneficiari interni şi a posibilităţilor de stimulare şi de valorificare tot mai eficientă a acestor produse de export.
Suprafaţa cultivată cu plante medicinale şi aromtice în România a crescut de la 1,4 mii ha în 1950, la 35-40 mii ha cât se cultivă în ultimii ani.
În acest capitol se prezintă cele mai importante plante medicinale şi aromatice cultivate în România. Acestea se cultivă pentru anumite organe ale lor, care conţin substanţe active cu importanţă medicamentoasă şi (sau) aromatice.
Plantele medicinale şi aromatice cultivate reprezintă surse inepuizabile de materii prime pentru industria de medicamente,alimentară, de arome, cosmetică, a săpunurilor, coloranţilor, lacurilor etc. Unele plante (coriandrul, levănţica etc.) au utilizare mixtă (medicinală şi aromatică), altele au numai utilizări terapeutice (degeţelul, mătrăguna etc.).
1.2. Recoltarea şi condiţionarea producţiei
Recoltarea.Un moment hotărâtor în stabilirea volumului producţiei şi calităţii acesteia este recoltarea (în perioada şi respectând tehnica recoltării), precum şi condiţionarea produsului obţinut.
De la plantele medicinale se recoltează unul sau mai multe organe de la suprafaţa solului (frunze, flori, inflorescenţe, seminţe sau planta întreagă în diverse faze de vegetaţie) şi organe subterane (rizomi, rădăcini, tuberculi,
14
bulbi), care constituie materia primă vegetală ce conţine principii active (uleiuri volatile, glicozizi, alcaloizi etc.). Materia primă vegetală poartă denumirea genului şi a organului recoltat: Belladonnae radix, Melissae herba, Salviae folium, Chamomillae flos, Coriandri fructus, Nigellae semen etc.
Momentul recoltatului se stabileşte în funcţie de produsul care se recoltează, de fenofaza plantei, de condiţiile climatice şi de perioada din zi, pentru a obţine o producţie ridicată de „materie primă”, cu conţinut bogat în principii active.
În general, recoltarea se face pe timp frumos, mai pretenţioase din acest punct de vedere fiind speciile la care se recoltează florile, frunzele şi herba. La unele specii, chiar şi ora din zi când se recoltează influenţează conţinutul în principii active. În cazul organelor subterane, recoltarea nu este aşa de mult influenţată de mersul vremii.
Modalităţile de recoltare sunt diferite de la specie la specie, urmând să se prezinte la fiecare plantă în parte.
Se apreciază că recoltarea reprezintă între 30-80% din totalul lucrărilor efectuate la o plantă în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel, de exemplu, pentru un hectar de frunze de museţel sunt necesare 180 zile-om, iar pentru un hectar de frunze de mătrăgună circa 170 zile-om etc. Mecanizarea recoltării, contribuie la reducerea forţei de muncă şi a preţului de cost al produsului.
Condiţionarea. Condiţionarea primară, uscarea, controlul preliminar, ambalarea, precum şi modul de păstrare influenţează puternic calitatea materiei prime vegetale.
Uscarea. La materia primă care nu se prelucrează imediat după recoltare se face uscarea pe cale naturală:
15
soare (pentru produsele care conţin alcaloizi şi materii tanante) sau la umbră (pentru cele mai multe produse). Pentru uscarea la umbră se folosesc incăperi speciale, şoproane, poduri, etc. Curate şi bine aerisite, amenajate în acest scop (rame suprapuse sau suprafeţe acoperite cu prelate, hârtii etc.). Ramele se confecţionează din lemn, interiorul lor fiind din pânză de sac sau plasă metalică (preferabilă, deoarece nu reţine mirosul ca pânza). În timpul uscării produsul se întoarce (excepţie fac florile şi frunzele subţiri), pentru a evita decolorarea (înnegrirea), încingerea şi depreciarea calităţii (reducerea principiilor active).
Uscarea artificială se face la diferite temperaturi în funcţie de produs şi compuşi activi (cele cu uleiuri volatile la cca 300 C, cu glicozide la 35-400 C cu alcaloizi la 40-600 C etc.), fapt care va fi evidenţiat la fiecare plantă în parte. Temperatura şi condiţiile de uscare influenţează puternic conţinutul în principii active.
Randamentul la uscare (cantitatea de produs proaspăt din care se obţine o unitate de produs uscat), numit şi consum specific, depinde de specie şi organul folosit, urmând sa se prezinte la fiecare plantă în parte.
După uscare produsul se sortează pe calităţi,se ambalează, se etichetează şi se păstrează până la livrare.
Sortarea pe calităţi şi realizarea indicilor de calitate a materiei prime vegetae se face pe baza standardelor în vigoare şi a celor prevăzute în „ Farmacopeea Română”. Determinarea calităţii se face pe loturi (luându-se la analiză 5% din numărul ambalajelor, dar nu mai puţin de 5 ambalaje etc.), examinându-se la probele ridicate (organoleptic şi în laborator) dimensiunea, culoarea, mirosul, corpuri străine, umiditatea şi conţinutul în principii active.
16
Ambalarea materiei prime vegetale se face diferenţiat, în funcţie de specie şi organul folosit, utilizându-se, în acest scop, scai de pânză sau de polietilenă, lăzi, cutii de tablă etc. (în funcţie şi de solicitările beneficiarului). Obişnuit, în saci de pânză se ambalează florile, frunzele, fructele, seminţele şi rădăcinile. Unele produse care pot fi presate (rădăcini, rizomi, părţi aeriene, frunze) se tasează cu prese de balotat şi după aceea se ambalează în pânză de sac. Organele care conţin principii active mai puţin stabile (uşor degradabile la aer şi lumină) se ambalează în scai de hârtie. În cutii de tablă (în interior cu strat de protecţie) se ambalează frunzele de degeţel pulverizate, cornul secarei, etc.
Pe ambalaj se pune o etichetă vizibilă şi una în ambalaj, indicând numele şi adresa întreprinderii furnizoare, numele produsului (în limba latină şi română), numărul lotului, masa, termenul de garanţie, numele celui care a efectuat ambalarea şi standardul sau norma internă care reglementează calitatea.
Păstrarea materiei prime vegetale până la livrare se face în încăperi uscate şi aerisite, ferite de lumina soarelui şi de mirosuri străine. Produsele toxice se păstrează în încăperi separate, indicându-se acest fapt prin marcaje şi inscripţii.
17
Capitolul 2. FAMILIA APIACEAE (UMBELLIFERAE)
2.1. Coriandrul (Coriandrum sativum L.)Importanţă. Materia primă o constituie fructele
(Coriandri fructus), care conţine ulei volatil (0,5 - 1,5 %), în componenţa căruia intră mai multe substanţe aromate, separabile într-o gamă largă de esenţe de parfum: cu miros de lăcrimioare (linaloolul), trandafirul (geraniolul), violete (metilionină şi ionină), lămâie (citralul) etc. Fructele conţin şi ulei gras, proteină, săruri minerale etc.
Fructele şi uleiul au proprietăţi stomahice, spasmolitice, carminative. Se utilizează la aromatizarea sau corectarea gustului unor medicamente, în industria alimentară drept condiment la fabricarea mezelurilor şi la prepararea unor băuturi alcoolice, etc. Linaloolul, component principal al uleiului volatil (circa 70-90%), este mult întrebuinţat în industria parfumurilor. Fructele intră în compoziţia ceaiurilor contra colicilor pentru copii, în ceaiurile gastrice, tonic şi aperitiv. Este indicat în anorexii şi dispepsii.
Coriandrul are şi proprietăţi bactericide.Turtele, după extragerea uleiului, se folosesc ca furaj concentrat. Coriandrul este şi o valoroasă plantă meliferă.
Biologie.Coriandrul (Coriandrum sativum L.) este o plantă ierboasă, anuală (fig.2.1., după „Flora României”, vol I, 1998).
Soiul cultivat în ţara noastră este Sandra (din anul 1987).
18
Coriandrul se poate cultiva pe un areal larg, însă dă rezultate mai bune în zona de câmpie din sud, sud-est şi vest a ţării, pe soluri mijlocii şi fertile.
Figura 2.1. Coriandrul (Coriandrum sativum L.)
2.2. Chimionul (Carum carvi L.)
Importanţă. Chimionul (chimenul) se cultivă pentru fructe (Carvi fructus), uneori pentru ,,herba” proaspătă (Carvi herba). Fructele conţin ulei volatil (3-7%), principalul component fiind carvona (50-60%), apoi limonenul (circa 40-60%) etc.
19
Uleiul de chimion are acţiune carminativă, stimulează secreţiile gastrointestinale, calmează colicile intestinale şi fluidifică secreţiile bronhice. Este indicat în anorexii, în dispesii, ca aromatizant în industria alimentară, la prepararea diferitelor băuturi alcoolice, în parfumerie, la fabricarea săpunirilor etc. Fructele se folosesc la prepararea supelor, a lichiorurilor, prăjiturilor etc. Chimionul este şi o bună plantă meliferă.
Biologie.Chimionul (chimenul - Carum carvi L.) este o plantă ierboasă, bienală (fig. 2.2., după ,,Flora României” , vol VI, 1998), în primul an de vegetaţie formează o rozetă de frunze, iar în anul al doilea, tulpina floriferă. Se cultivă soiurile locale (populaţiile ): De Ghimbav şi Mare de Roman (ambele din anul 1973). Chimionul se cultivă în zonele climatului umed şi răcoros. În zona sudică şi călduroasă (de câmpie) chimionul degenerază.
Figura 2.2. Chimionul (Carum carvi L.)20
2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)
Importanţă. Feniculul (molura,anason dulce) se cultivă pentru fructe (Foeniculi fructus) sau pentru întreaga parte aeriană a plantei (Foeniculi herba). Fructele conţin ulei volatil (2-7%) al cărui component este anetolul (circa 60%). Pentru extragerea uleiului volatil, în ultimul timp se foloseşte şi Foeniculi herba.
Uleiul volatil de fenicul are acţiune antispastică, carminativă ,stimulează secreţia lactică, fluidifică secreţiile bronhice, are proprietăţi sedative, etc. Uleiul volatil de fenicul se foloseşte şi în industria alimentară la aromatizarea băuturilor, bomboanelor etc. Fructele intră în compoziţia ceaiurilor contra colicilor, a afecţiunilor pectorale, etc.
Biologie. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.) este o plantă ierboasă, bienală sau perenă (fig.2.3, după ,,Flora României” , vol VI, 1998). În zone favorabile (călduroase), cultura se poate menţine cinci ani, în zone cu ierni aspre se poate cultiva numai ca plantă anuală. Se cultivă soiul local (populaţie) Românesc (din anul 1973).
Feniculul se cultivă în zonele cu climă mai blândă din câmpia de sud şi vest.
21
Figura 2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)
2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.)Importanţă. Anasonul (anisonul) se cultivă pentru
fructe (Anisi frucuts, Anisi vulgaris-fructus). Fructele conţin ulei volatil (2-6%, principalul component fiind anetolul (80-90%), precum şi grăsimi, proteine, etc.
Fructele de anason şi uleiul volatil au acţiune expectorantă carminativă , galactogogă , intesifică secreţia salivară, gastrică , intestinală şi pancreatică. Fructele şi uleiul volatil se folosesc şi in industria alimentară, la prepararea unor băuturi etc. Anasonul este o bună plantă meliferă, ăn anii favorabili, putându-se obţine până la 80-100 kg per ha miere.
22
Biologie. Anasonul ( Pimpinella anisum L.) este o plantă ierboasă anuală (fig.2.4., după ,,Flora României”, vol VI , 1998). Se cultivă soiul local (populaţia) de Crângu, din anul 1975.
Anasonul se cultivă în zone cu climă caldă şi potrivit de umedă.
Figura 2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.)
2.5. Angelica (Angelica archangelica, L.)
Importanţă. Angelica (anghelică, angelină) se cultivă pentru rădăcini şi rizomi în anul I de vegetaţie (Angelicae radix), uneori şi pentru organele aeriene în anul II de vegetaţie. Rizomul şi rădăcinile conţin ulei volatil în proporţie de 0,10-0,37% în produsul proaspăt şi 0,28-1,0%
23
în produsul uscat. Fructele sunt mai bogate decât rădăcinile în ulei volatil (0,31-0,53% în fructele proaspete şi 0,32-2% în cele uscate).
Uleiul de angelică, în doze mici este un excitant cerebral; în doze mari este depresiv cerebral şi are acţiune paralizantă. Angelicae radix are acţiune tonic amară, stomahică şi antibiotică. Toate organele plantei au utilizări in indsutria alimentară, la prepararea unor lichioruri etc.
Biologie. Angelica (Angelica archangelica,L.) este o plantă ierboasă, bienală sau perenă: în primul an formează în sol rizom şi rădăcini, la suprafaţta solului o rozetă de frunze, iar în anul 2 tulpina floriferă (fig. 2.5. după G. RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990). Pentru producţia de rădăcini şi rizimi, este cultivată ca plantă anuală. Se cultivă soiul local (populaţia) De Cristian (din 1977).
Angelica reuşeşte în cultură în zone înalte 500-600 m altitudine pe locuri adăpostite, însorite (ex.: Depresiunea Bârsei, etc.).
24
Figura 2.5 Angelica (Angelica archangelica, L.)
25
Capitolul 3. FAMILIA LAMINACEAE (LABIATAE)
3.1. Menta (Mentha piperita L.) şi Menta creaţă (Mentha crispa L.)
Importanţă. Materia primă o constituie frunzele sau planta întreagă de la mentă (Menthae folium sau Menthae piperitae, respectiv Mentheae herba) şi de la menta creaţă (Menthae crispae- folium respectiv Menthae crispae-herba), care conţin ulei volatil (0,5-3,50% din substanţa uscată), cu largi utilizări în industria medico-farmaceutică, alimentară şi cosmetică etc.
Menta intră în componenţa diferitelor ceaiuri medicinale. Uleiul volatil de mentă are drept component principal mentolul iar cel de mentă creaţă carvona. După extragerea uleiului volatil, deşeurile constitiue un furaj valoros (pentru oi etc.) și se pot utiliza ca îngrăşământ organic (după compostare).
Biologie. Menta (menta bună, izma bună- Mentha piperita L.) şi menta creaţă (Mentha crispa L.) sunt plante ierboase perene (fig. 3.1 după G. RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).Se recomandă cultivarea ca plante anuale,însă, uneori, cultura se menţine doi (trei) ani. Speciile de mentă cultivate sunt hibrizi naturali, în general autosterili, însă sunt şi biotipuri autofertile, deschizând noi posibilităţi în ameliorare, prin aplicarea hibridării sexuate.
Soiurile cultivate sunt: Columna (din 1994) şi Cordial (din 1999) din Mentha piperita; Mencris (din 1976) şi Record (din 1972) din Mentha crispa L.
26
Menta necesită un climat mai răcoros, suficient de umed însă însorit.
Menta se cutivă în Ţara Bârsei, pe văile Oltului,Mureşului şi în Câmpia Banatului, iar prin irigare se poate cultiva şi în Câmpia Română.
Figura 3.1. Menta (Mentha piperita L.)
27
3.2. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.) şi lavandinul (Lavandula hibrida L.)
Importanţă. Lavanda se cultivă pentru inflorescenţe (Lavandulae flos, Lavandulae angustifoliae-flos) utilizate în stare proaspătă sau uscată.În cultură mai există şi lavandinul de la care se utilizează inflorescenţele proaspete (Lavandulae hibridae flos). Florile proaspete conţin 0,7-1,4% ulei volatil (1-6 %din substanţa uscată), având componentul principal linaloolul (50-60% din total).
Uleiul volatil de lavandă este un aromatizant puternic, folosit în parfumerie şi cosmetică, însă are şi utilizări medicinale (are acţiune carminativă, sedativă şi cicatrizantă). Se foloseşte în industria parfumurilor, săpunurilor şi a porţelanurilor (uleiul fiind un valoros dizolvant şi fixator de vopsele). Este o importantă plantă decorativă, meliferă (de pe un hectar se pot obţine 100-120 kg miere) şi fitoameliorativă (valorificând terenurile erodate, de pe pante abrupte, însorite).
Biologie. Lavanda (levănţica- Lavandula angustifolia Mill) şi lavandinul (reverşon, lavanda englezească - Lavandula hibrida L.un hibrid între Lavandula angustifolia şi Lavandula latifolia) sunt semiarbuşti vivace, în formă de tufă cu înălţimea de 30-70 cm (lavanda) şi 40-100 cm (lavandinul) (fig. 3.2 după G. RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).
Soiurile cutivate din L.angustifolia sunt: Codreanca (din 1972) şi soiul local (populaţie) De Moara Domnească (din 1992), iar din L.hibrida se cultivă soiul local (populaţie) De Brăneşti (din 1976).
Fiind plantă de origine sudică, are cerinţe termice ridicate. Este o plantă heloifilă. Nu este pretenţioasă faţă de
28
sol, putând valorifica bine pantele erodate cu soluri calcaroase şi nisipurile de natură calcaroasă.
Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi sud-estul ţării cu temperatura şi luminozitate ridicate, însă se poate cultiva şi în alte zone având plasticitate ecologică ridicată.
Figura 3.2. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.)
29
3.3. Roiniţa (Melissa officinalis L.)Importanţă. Roiniţa (melisa, busuiocul stupului), se
cultivă pentru frunze (Melissae folium) sau toată planta (partea aeriană) (Melissae herba), care conţin ulei volatil (0,05-0,15% în planta proaspătă şi 0,10-0,45% în planta uscată), în care componentul principal este citralul ( ce imprimă mirosul şi gustul de lămâie).
Uleiul de roiniţă are acţiune sedativă, antispastică, antiseptică, coleretică, carminativă şi stomahică. Se utilizează în tulburări digestive şi stări de vomă, spasme colici, nevroze intestinale şi stomacale, dischinezii biliare şi colite cronice. Frunzele intră în compoziţia ceaiurilor: anticolic, aromat, laxativ. Uleiul are o largă utilizare în industria parfumurilor şi a lichiorurilor. Roiniţa este o valoroasă plantă meliferă, este foarte bogată în nectar (150 kg per ha), fiind mult căutată de albine.
Biologie. Roiniţa (Melissa officinalis L.) este o plantă perenă, care se menţine în cultură 5-7 ani (fig. 3.3 după G. RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia )De Dobreşti (din anul 1973).
Roiniţa se cultivă în zona solurilor cernoziomice şi brun-roşcate de pădure, cu ierni mai blânde.
30
Figura 3.3. Roinița (Melissa officinalis L.)
3.4. Jaleşul (Salvia officinalis L.)Importanţă. Jaleşul (salvia, jaleş de grădină) se
cultivă pentru frunze (Salviae folium) sau plantă (partea aeriană - Salviae herba), care conţin ulei volatil.
Coţinutul de ulei în frunzele proaspete este de circa 0,38%, iar în frunzele uscate variază între 0,39-2,54%, având drept component tuiona (salviol), care ajunge la 50%
31
din total. Frunzele conţin şi materii tanante (3-8%) cu efect astringent.
Uleiul volatil şi celelalte componente din frunzele de jaleş au efect coleteric, carminativ, antispastic, uşor hipoglicemiant, astrignent şi acţiune antisudorifică pronunţată. Frunzele se folosesc în compoziţia ceaiuliu antiasmatic, tonic, stimulativ. Uleiul volatil de jaleş are numeroase utilizări în parfumerie. Jaleşul este o valoroasă plantă condimentară şi meliferă.
Biologie. Jaleşul (Salvia officinalis L.) este un subarbust vivace (fig 3.4, după E.COICIU şi G. RÁCZ, 1992). Se cultivă soiul local (populaţia) De Răsmireşti din anul 1995.
Jaleşul întâlneşte cele mai favorabile condiţii de cultură în sudul şi sud-vestul ţării.
Figura 3.4. Jaleșul (Salvia officinalis L.)
32
3.5. Şerlaiul (Salvia sclarea L.)Importanţă. Şerlaiul (,,herba” Sfântului Ion) se
cultivă pentru inflorescenţe (Salviae sclarea-flos, Salviae sclareae-sumitates), care conţin ulei volatil (0,015% - 0,27% în flori proaspete şi 0,3 - 0,54% în flori uscate), în care componentul principal este acetatul de linalil (50-75%): frunzele şi tulpinile au un conţinut mai scăzut de ulei volatil, astfel în stare uscată, frunzele au 0,08-0,14% ulei volatil iar tulpinile 0,01 - 0,02 % ulei volatil. Herba proaspătă are 0,017-0,14%, iar cea uscată 0,1-1,1% ulei volatil. E.Coiciu 1997, arată că inflorecenţele conţin până la 0,53% ulei volatil. Uleiul volatil din S.sclarea L. conţine o cantitate mai mare de actetat de linalil, mai ales cel din flori (56,5-78,5%) şi mai scăzut în cel din frunze (5-10). Mai conţine şi alţi compuşi oxigenaţi ca alcooli (linalool, geraniol, nerol etc.), mulţi dintere ei esterificaţi, aldehide, cetone, etc.
Hidrocarburile terpenice (alfa-pinen, beta-pinen, beta-mircen linonen, etc.), se află în proporţie de 15-16% din uleiul volatil.
Herba mai conţine 2,5% substanţe pectice, iar în frunze s-au identificat flavone.
Seminţele conţin circa 29% ulei gras. Este pantă termo-heliofilă cu zonele foarte favorabile de cultură în sudul şi sud-vestul ţării. Se poate cultiva în Câmpia Bărăganului, Câmpia Burnasului, Câmpia Olteniei, Câmpia Timişului şi Câmpia Crişurilor.
Uleiul volatil este întrebuinţat în industria parfumurilor. El este apreciat pentru calităţile sale odorante,
33
dar şi ca excelent fixator al aromei altor uleiuri volatile. Se foloseşte şi la fabricarea vermuturilor. Șerlaiul este cunoscută şi ca plantă meliferă.
Biologie. Serlaiul (Salvia scarlea L.) este o plantă ierboasă bienală rar perenă (fig. 3.5. după E.COICIU şi G. RÁCZ, 1992). În primul an formează obişnuit, o rozetă de frunze, însă în cultură s-au extins soiuri care înfloresc în primul an. Se cultivă soiul Vosnesenski 24 (din anul 1976).
Serlaiul fiind o bună plantă termo şi heliofilă, întâlneşte cele mai bune condiţii de cultură în sudul şi sud-vestul ţării.
Figura 3.5. Șerlaiul (Salvia scarlea L.)
34
3.6. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica L.)Mătăciunea este considerată ca plantă proprie
teritoriului dacic. S-a constatat ulterior că aria ei de răspândire este cu mult mai mare. Mătăciunea este clasificată de Linee în 1753 (care o citează ca Moldavica), atestând preocupările botanice în Moldova, cu câteva decenii înainte de studiile lui B.Hacquet. (A.Petrescu, 1997).
Importanţă. Mătăciunea (mătăcină, busuiocul stupilor, busuiocul mănăstiresc), se cultivă pentru partea aeriană (Drachocephali herba), care conţine ulei volatil (0,2-0,7%), bogat în citral (până la 80%). Uleiul volatil de mătăciune este antiseptic şi carminativ, fiind utilizat similar cu cel de roiniţă. Mătăciunea intră în compozitţia uor ceaiuri medicinale utilizate în bolile aparatului digestiv şi al sistemului nervos. Uleiul volatil are utilizări în industria parfumurilor şi în cea alimentară, la prepararea siropurilor, aromatizarea băuturilor, bomboanelor, etc. Din citral se obţine vitamina A. Mătăciunea este o bună plantă meliferă, putându-se obţine până la 200 kg de miere de la un hectar.
Biologie. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica L.) este o plantă anuală, ierboasă (fig. 3.6., după ,,Flora României”, vol VIII, 1991). Se cultivă soiul local (populaţia) De Militari din anul 1975.
Mătăciunea este zonată în partea sudică şi vestică a ţării, însă se poate cultiva în toate zonele agricole ale ţării.
35
Figura 3.6. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica L.)
3.7. Isopul (Hyssopus officinalis L.)Isopul este cunoscut ca plantă medicinală încă din
antichitate.Importanţă. Isopul se cultivă pentru partea aeriană
(Hyssopi herba) în stare uscată sau proaspătă, care conţine ulei volatil (0,07 - 0,29%, în herba proaspătă şi 0,20-1,5%, în cea uscată), principalul component fiind pinocamfona (24-50%), apoi marubiina, taninuri şi alţi compuşi.
Uleiul volatil de isop are acţiune expectorantă, antiseptică, iar marubiina şi taninurile au efect tonic-amar şi
36
uşor astrigent. Se utilizează în compoziţia ceaiurilor, pentru rolul antiasmatic, pectoral şi sudorific. Isopul este apreciat şi ca plantă condimentară meliferă şi ornamentală. Se poate folosi şi în lucrările antierozionale şi de fixare a nisipurilor mobile.
Biologie. Isopul ( Hyssopus officinalis L.) este o plantă perenă care se menţine în cultură 10 -25 ani (fig. 3.7, după ,,Flora României”, vol VIII, 1991). Se cultivă soiul local (populaţia) De Ciorani, din anul 1975. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt cele din sudul şi sud-vestul ţării şi de pe dealurile Dobrogei.
se cultivă pentru partea aeriană (Majoranae herba) în stare proaspătă sau uscată, care conţine ulei volatil (0,3 - 0,4% în herba proaspătă şi 0,7- 3,5% în cea uscată) şi aţi compuşi.
Uleiul volatil şi herba au efect antispastic, carminativ, fiind utilizate în dispepsii stomacale. Ceaiul de măghiran stimulează digestia, măreşte pofta de mâncare şi calmează colicile stomacale. Se recomandă şi în combaterea stărilor nervoase şi a insomniilor. Are utilizare largă în industria alimentară drept condiment şi în industria parfumurilor. Biologia. Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.) (sin. Origanum majorana L.) este o plantă ierboasă, anuală sau bienală (în Europa Centrală), iar în zona mediteraneeană este un subarbust peren. La noi în ţară se cultivă ca plantă anuală (fig. 3.8, după G. RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Neamţ din anul 1973.
Cele mai favorabile zone sunt sudul şi vestul Câmpiei Române, precum şi în vestul ţării şi în jud. Neamţ.
38
Figura 3.8. Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.)
3.9. Cimbrul de cultură (cimbrul de câmp) (Thymus vulgaris L.)
Importanţă. Cimbrul de cultură (cimbrul de câmp, lămâioară, cimbrul adevărat) este o plantă de la care se utilizează partea aeriană-Thymi herba-în formă verde sau uscată, care conţine ulei volatil (0,2-0,9% în produsul proaspăt şi 0,5-2,6% în cel uscat), în care predomină timolul (20-40%) şi alţi componenţi.
Compuşii din herba au efect expectorant, diuretic, coleteric,-colagog (principiul amar), antihelmintic şi antiseptic (datorită timolului etc.). Ceaiul din această plantă,
39
datorită uleiului volatil, are proprietăţi expectorante, calmând spasmele căilor respiratorii, fiind folosit în tratarea tusei convulsive, bronşitei, astmului şi răguşelii (împreună cu alte plante). Uleiul volatil se foloseşte în parfumerie şi în cosmetică; „herba” se foloseşte la preparara conservelor, drept condiment.
Biologie. Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris L.) este un subarbust (fig. 3.9, după ,,Flora României”, vol VIII, 1991).
Din anul II până în anul cinci de vegetaţie realizează producţii constante. Rădăcina în anul întâi este pivotantă (cca 20 cm adâncime), care ramifică mult în anii următori. De pe acestea pornesc mai multe tulpini care dau plante cu aspect de tufă (din anul al treilea de vegetaţie). Tulpina este lignifiată la bază şi acoperită de un suber cenuşiu. Ramurile tinere sunt ierboase şi acoperite cu peri îndreptaţi în jos. Înălţimea tulpinii este de cca 40 cm. Frunzele sunt dispuse opus, oval-lanceolate, mici (6-10 mm lungime şi 2-4 mm lăţime), păroase pe partea inferioară.
Florile sunt mici, dispuse la subsoara frunzelor superioare, în inflorescenţe, spiciforme, laxe. Florile au caliciul tubulos, corola bilabiată, de culoare roşie-violacee. Înfloreşte în lunile mai, iunie şi iulie. Fructele sunt nucule, grupate câte patru în caliciu persisten, sunt elipsoidale, brune, mici (sub 1 mm). Masa a 1000 de boabe este cuprinsă între 0,20-0,25 g. Seminţele îşi menţin germinaţia până la trei ani, dacă sunt păstrate în condiţii de temperatură, umiditate şi aeraţie corespunzătoare. Se cultivă soiul local (populaţia) De Dolj (din anul 1973) şi soiul Smarald (din anul 1994). Dă rezultate mai bune în sudul şi sud-vestul ţării precum şi în Subcarpaţii Răsăriteni (judeţele Neamţ şi Bacău).
40
Figura 3.9. Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris L.)
3.10. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)
Importanţă. Cimbrul de grădină se cultivă pentru partea aeriană (Saturajeae herba), care conţine ulei volatil (0,5-2%), tanin şi alţi produşi. Uleiul volatil conţine carvacrol şi cimol. Are un miros aromatic şi gust iute.
Principiile active au acţiune carminativă, expectorantă şi astrigentă. Cimbrul se utilizează ca stomahic, în tulburări gastrice şi anorexie, ca antidiareic şi în bronşite cronice. Cimbrul de grădină este mult folosit în industria alimentară drept condiment.
Biologie. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.) este o plantă anuală, ierboasă (fig. 3.10., după G. RÁCZ, A.
41
LAZA, E.COICIU, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Coconi, din anul 1989.
Merge bine în cultură în sudul şi sud-vestul ţării, dar reuşeşte şi în alte zone agricole ale ţării.
Figura 3.10. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)
3.11. Busuiocul (Ocimum basilicum L.)
Importanţă. Busuiocul este cultivat pentru partea aeriană (Basilici herba), în stare uscată sau proaspătă, care conţine ulei volatil (0,2-1,0%) format din diverşi compuşi:eugenol, citral, linalool, camfor etc. De asemenea, busuiocul are şi valoare simbolică şi folclorică.
42
Compuşii din părţile aeriene au efect aniseptic intestinal, carminativ, stimulent al digestiei şi expectorant. Busuiocul este apreciat în medicina populară, având variate utilizări tradiţionale. Uleiul volatil are utilizări în industria alimentară, parfumurilor şi în cosmetică.
Biologie. Busuiocul (Ocimum basilicum L.) este o plantă erbacee anuală (fig. 3.11, după ,,Flora României”, vol VIII, 1991), cu perioada de vegetaţie scurtă (circa 100 zile).Se cultivă soiul local (populaţia) De Radovanu , din anul 1975.
Întâlneşte condiţii bune de cultură în sudul şi vestul ţării, pe văile Mureşului şi Crişurilor şi în judeţul Neamţ. Prin grădini se cultivă şi în alte zone, pentru necesităţi locale.
Figura 3.11. Busuiocul (Ocimum basilicum L.)
43
3.12. Levănţica (Lavandula angustifolia)
Denumiri populare: levand, spichinel, levănţică de grădină.
Biologie. Levănţică este o plantă cultivată (fig 3.12.), prezentându-se sub formă de tufe, care au o nuanţă verde-cenușie-albăstruie. Aparţine familiei labiatelor. Levănţica are tulpinile ramificate, înălţimea acestei plante ajungând până la 70 cm. Frunzele sunt mărunte și înguste. În vârful ramurilor se află florile, plăcut mirositoare, care au o culoare foarte bine conturată în peisaj – albastru-violet. Levănţica este utilizată intens în industria cosmetică, devenind tradiţională pentru această industrie. Mai mult decât atât, levănţica este și o binecunoscută plantă medicinală, în domeniul aplicaţiilor terapeutice utilizându-se mai ales florile.
Substanţe active importante: ulei volatil, linalol, geraniol, cumarină, acetat de linaloj.
Importanță. Din florile de levănţică se face infuzie, o băutură eficientă în relaxarea sistemului nervos, dar și cu calităţi antimicrobiene, antispasmodice, carminative, cicatrizante. Infuzia de flori de levănţică este diuretică și dezinfectantă. Dă rezultate bune în boli de inimă pe fond nervos, în tulburări stomacale și abdominale, în cefalee și migrene, în afecţiuni renale, precum și în reumatism și stări de agitaţie, de neliniște, de hiperexcitabilitate, în insomnii. Interesant de observat – infuzia de levănţică stimulează secreţia celulei hepatice.
44
Figura 3.12. Levănţica (Lavandula angustifolia)
45
Capitolul 4. FAMILIA ASTERACEAE (COMPOSITAE)
4.1. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.)
Importanţă. Muşeţelul (romaniţa) se cultivă pentru flori (Chamomilae flos), care conţin 0,5-1,5% ulei volatil (bogat în azulene) şi alţi compuşi valoroşi (flavonoide, cumarine etc.). Pentru extragerea uleiului volatil, uneori , se foloseşte partea aeriană în faza de înflorire (Chamomilae herba). Chamomilae flos are acţiune antispastică, anestezică, carminativă, dezinfectantă, antiinflamatoare etc. Acţiunea antispastică şi antiflogisică a uleiului volatil se datorează chamazulenei precum şi al bisabiolului. Flavonoidele şi cumarinele conferă inflorescenţelor acţiunea spasmolitică.
Muşeţelul se foloseşte intern (ceai sau produse farmaceutice) în inflamaţiile mucoaselor tubului digestiv, cât şi extern (comprese în inflamaţii ale organului vizual, ceai în inflamaţiile cavităţii bucale, băi medicinale etc.). Infuzia de muşeţel se recomandă în toate afecţiunile stomacale şi intestinale, în afecţiunile otorinolaringologice, în inflamaţii, dermatoze etc. Muşeţelul are variate utilizări în industria cosmetică.
Biologie. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.), este o specie ierboasă, anuală sau hibernantă (fig. 4.1., după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992).
Soiurile cultivate sunt: Mărgăritar (din 1982) şi Flora (din 1989).
46
Muşeţelul are pretenţii ridicate faţă de lumină şi mijlocii faţă de căldură.Valorifică bine solurile sărăturoase, însă cele mai bune rezultate se obţin pe cernoziomuri.
Zonele cele mai favorabile sunt Câmpia de Sud şi de Vest a ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale ţării.
Figura 4.1. Mușețelul (Matricaria chamomilla L.)
47
4.2. Coada-şoricelului (Achillea millefolium L.)
Importanţă. Coada-şoricelului se cultivă pentru partea aeriană-la înflorire (Millefolii herba) sau inflorescenţe (Millefolii flos), care conţin ulei volatil ( 0,44-1,40% în inflorescenţe şi 0,16-0,28% în frunze; din herba uscată, randamentul de ulei volatil, în producţia curentă, este de circa 0,200-0,25%). Uleiul volatil conţine mai mulţi compuşi, cu importanţă farmacologică fiind sesquiterpenele azulenice, aflate în plantă sub formă de proazulene; aceastea, în cursul izolării uleiului volatil (antrenare cu vapori de apă), se transformă în azulene, predominantă fiind chamazulena (uleiul volatil conţine între 30-70% azulene). Coada-şoricelului este o importantă sursă de azulen, putând înlocui muşeţelul. Uleiul volatil fiind bogat în azulene, are efecte antiinflamatoare, epitelizante, antimicotice şi antibacteriene etc. Substanţa amară (ahilena) din plantă are proprietăţi tonice şi stimulatoare asupra apetitului şi măreşte secreţia bilei. Intră în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic, gastric, hepatic, contra colicilor, diuretic şi laxativ.
Biologie. Coada-şoricelului (Achillea millefolium L.) este o plantă ierboasă, perenă (fig. 4.2. după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992), o cultură menţinându-se circa cinci ani.
Se cultivă soiul local (populaţia) De Bujoreni din anul 1976.
Zonele mai favoarbile sunt în sudul şi vestul ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale ţării.
48
Figura 4.2. Coada șoricelului (Achillea millefolium L.)
Importanţă. Piretrul (piretrul de Dalmaţia, floarea-raiului) se cultivă pentru flori (Pyrethri flos), care conţin prietrine (0,5-1%, raportat la substanţa uscată). Pulberea de flori de piretru sau preparatele care conţin piretrine (extracte cu solvenţi organici), au acţiune paraziticidă (la animalele cu sânge rece şi insecte), fiind nevătămătoare pentru om şi pentru animalele cu sânge cald. S-a folosit în combaterea paraziţilor intestinali şi este un insecticid (de contact şi
49
ingestie) inofensiv pentru om. Se poate folosi în protejarea plantelor ( legume, fructe) contra dăunătorilor animali, fără a dăuna consumatorilor.
Biologie. Piretrul (Chrysanthemum cirnerariifolium [Trev] Vis.) sin. Pyrethrum cineraiifolium Trev. este o plantă perenă (fig. 4.3. după F.CRĂCIUN, O .BUJOR, M.ALEXAN, 1997). Se cultivă soiul local (populaţia) De Dobrogea din anul 1977. Piretrul întâlneşte cele mai potrivite condiţii de cultură în Dobrogea şi Câmpia din sudul ţării.
Importanţă. Pelinul (pelinul alb, pelinul bun) se cultivă pentru partea aeriană (Absinthii herba), care conţine ulei volatile (0,2-0,5% în produsul proaspăt şi 0,4 - 1,4% în cel uscat), în component căruia intră tuiona, azulene etc. Gustul amar este imprimat de diferite lactone sesquiterpenice (dimerii guaiandiolici etc. ) şi alţi compuşi.
Substanţele care imprimă gustul amar (guaianolidele) dau acţiunea eupeptică, tuiona pe cea toxică, iar azulenele, cea antiinflamatoare. Se foloseşte ca tonic amar, stomahicşi vermifug. Se recomandă în inapetenţă, boli ale aparatului digestive, afecţiuni biliare etc. Se foloseşte şi în industria alimentară, la prepararea unor băuturi amare (vermuturilor), care consumate în timp îndelungat produs tulburări psihice, insomnia, greaţă etc. (în Franţa, Belgia, Elveţia, Germania s-a interzis fabricarea băuturilor cu conţinut de pelin). Pelinul constituie o sursă importantă în obţinerea pe scară industrial a uleiului volatile cu azulene.
Biologie. Pelinul (Artemisia absinthinium L.), este o plantă perenă (fig. 4.4, după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Tulcea din anul 1976. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi vestul ţării.
51
Fig. 4.4. Pelinul (Artemisia absinthinium L.)
4.5. Lemnul-domnului (Artemisia abrotanum L.)
Lemnul-domnului (lămâiţa- Artemisia abrotanum L.) - (fig. 4.5, după ,,Flora României”, vol IX, 1994), este un subarbust vivace, care se cultivă pentru partea aeriană (Abrotani herba) ce conţine ulei volatil (1-2%) în care predomină eucaliptolul.
52
Se recomandă în afecţiuni hepato-biliare, în bolile de stomac, ca vermifug, stomahic, diuretic, emenagog, coleteric, etc. Se cultivă soiul local (populaţia) De Videle din anul 1977.
Figura 4.5. Lemnul - domnului (Artemisia abrotanum L.)
4.6. Tarhonul (Artemisia dracunculus L.)
Tarhonul (Artemisia dracunculus L. fig.4.6. după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992) este o plantă perenă care se cultivă pentru partea aeriană (Dracunculi herba) care conţine ulei volatil (0,4 - 1%) bogat (60 - 75%) în estragol (metilchavicol) şi alţi compuşi; herba se foloseşte în mod empiric ca stimulent al secreţiilor gastrice, în afecţiuni hepatice şi renale etc. Are utilizări în industria alimentară în scop condimentar, ca adaos la mâncăruri sau de salată verde.
53
Uleiul volatil extras din ,,herba” proaspătă sau uscată se utlizează în industria parfumurilor. Se cultivă soiul local (populaţia) De Ilfov, din anul 1976.
Figura 4.6. Tarhonul (Artemisia dracunculus L.)
4.7. Schinelul (Cnicus benedictus L.)
Importanţă. Schinelul este cultivat pentru partea aeriană a plantei (Cnici herbe, Cardui benedictii herba), care conţine substanţe amare (cnicina, benedictina etc.), ulei volatile (circa 0,3%), tanin (circa 8%), mucilagii, fitosterine, flavonoizi etc.
Se utilizează ca tonic-amar în boli hepatice, ca depurativ, febrifug, în caz de arsuri la stomac, ulceraţii. Principii amare produc o secreţie înceată şi de lungă durată a
54
sucului gastric, mărind pofta de mâncare. A fost recomandat şi în bolile stomacului, ficatului, căilor respiratorii, etc. Extractele în doze mari produc greaţă şi vomă. Nu se recomandă bolnavilor cu afecţiuni renale.
Biologie. Schinelul (Cnicus benedictus L.), este o plantă anuală (fig. 4.7. după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992). Se cultivă soiul local (populaţia) De Brânceni, din anul 1975. Schinelul se poate cultiva cu bune rezultate în zona colinară, din judeţele Prahova şi Buzău.
Figura 4.7. Schinelul (Cnicus benedictus L.)
4.8. Anghinarea (Cynara scolymus L.)
Importanţă. Anghinarea (anghinavul) se cultivă pentru frunze (Cynarae folium ), care conţin 0,2-0,3% cinarină (acid 1-4 dicafeilchinic), acid clorogenic (acid 3 -
55
cafeilchinic), polifenoli, flavonozide (cinarozidă şi scolimozidă), un principui amar (cinerpicrină), glicozidele A şi B, pectine, taninuri, etc. Au gust amar.
Compuşii din frunze au efect asupra bolilor de ficat şi de rinichi. Au acţiune coleterică, măresc reziduul uscat al bilei, stimulează diureza şi funcţia antitoxică a ficatului. Planta se foloseşte în compoziţia produsului Anghirol (coleteric şi diuretic slab). Anghinarea este utilizată şi ca legumă (solzii florali şi receptacului). Din inflorescenţe s-a preparat un cheag vegetal.
Biologie. Anghinarea (Cynara scolymus L.) este o plantă bienală sau perenă (fig. 4.8. după G. RÁCZ, A. LAZA, ŞI E.COICIU, 1990). Pentru producţia de frunze în scop medicinal se preconizează cultivarea ei ca plantă anuală. Se cultivă soiurile Celesta (din anul 1989) şi Unirea (din anul 1993). Zonele de cultură sunt în sudul şi sud-estul ţării, având cerinţe ridicate faţă de temperatură şi lumină.
Figura 4.8. Anghinarea (Cynara scolymus L.)56
4.9.Gălbenelele (Calendula officinalis L.)
Importanţă. Gălbenelele (felimică, ochişele, nocotele, călincă, ochi-galbeni, roşioară, rujulită) se cultivă pentru flori (Calendulae flos) cu receptacul (Calendulae flos cum receptaculis), sau flori fără receptacul (Calendulae flos sine receptaculis), care conţin saponozide triterpenice, carotenoide (circa 3%), flavonoizi şi glicozizi flavonici, ulei volatil (circa 0,02%), substanţe amare etc. Uneori se solicită întreaga parte aeriană a plantei (Calendulae herba).
Florile au acţiune colagogă, cicatrizantă , antiinflamatoarea şi calmantă. Se utilizează ca cicatrizant în ulcerul gastric şi duodenal, în bolile de ficat, în tratamentul plăgilor, ulceraţiilor pielii, arsurilor, etc. Principiile active din gălbenele activează circulaţia sângelui, favorizând cicatrizarea rănilor. Gălbenelele intră în compoziţia ceaiurilor gastrice (adjuvant în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal); este cunoscută din vechime pentru rolul ameliorator în cazul unor forme de cancer, în medicina contemporană fiind folosită în compoziţia unor produse utilizate în acest scop. Este şi o cunoscută plantă ornamental (în parcuri, spaţii verzi, etc.).
Biologie. Gălbenelele (Calendula officinalis L.) este o specie anuală, rar bienală (fig. 4.9. după G. RÁCZ, A. LAZA, ŞI E.COICIU, 1990). Se cultivă soiurile: Petrana (din anul 1990) şi Plamen (din anul 1977, în curs de înlocuire). Această specie se poate cultiva în toate zonele agricole ale ţării noastre, cu excepţia celor montane.
57
Figura 4.9. Galbenelele (Calendula officinalis L.)
4.10. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.)
Importanţă. Armurariul se cultivă pentru fructe (Cardui maria-fructus), care conţin diferite principii active, între care mai importante sunt : sibilina şi silimarina.
Extractele din fructe sunt folosite la prepararea unor produse farmaceutice cu acţiune hepatoprotectoare în tratarea unor leziuni ale ficatului după hepatite etc. Părţile aeriene s-au folosit în trecut ca tonic amar.
Biologie. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.) este o plantă anuală (fig. 4.10. după ,, Flora României”, vol IX,1994). Se cultivă soiul local (populaţia) De Prahova, din anul 1975. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt Câmpia de Sud, apoi sud-vestul şi vestul ţării.
58
Figura 4.10. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.)
4.11. Crăiţele (Tagetes patula L.)
Importanţă. Crăiţele (ochisele, vizoage) se cultivă pentru flori fără receptacul (Tagetes flos sine receptaculis), care conţin ulei volatile (0,5-1,50%) helenienă, flavonoizi etc. Heleniena măreşte capacitatea de adaptare a ochiului la diferite intensităţi de lumină. Pe bază de helenienă este realizat produsul farmaceutic românesc Heligal, indicat la vederea nocturnă deficitară a ochiului miop, precum şi în profesii care necesită adaptarea rapidă a ochiului la întuneric (conducători auto, mecanici de trenuri, mineri). Planta se cultivă şi în scop ornamental.
59
Biologie. Crăiţele (Tagetes patula L.) sunt plante anuale (fig. 4.11. după G.RÁCZ, A.LAZA şi E.COICIU, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Chiajna, din anul 1975. Crăiţele se pot cultiva în toate zonele agricole ale ţării, atât în scop ornamental cât şi în scop medicinal.
paiului, floarea grâului, tătăișă vânătă, iarba frigurilor.Biologie. Albăstrelele sunt plante erbacee din familia
compozitelor (fig. 4.12.), înalte de până la un metru – înălţimea lor fiind, în mod obișnuit, de 50 – 60 cm. La maturitate, tulpina albăstrelelor este păioasă, lemnificată, păroasă, ramificată. În vârful tulpinii se dezvoltă capitule cu flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze și chiar albe
60
– mai exact spus niște măciulii care sunt asemenea unei explozii de petale, ce se pot închide seara și deschide dimineaţa. Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu și secară, taluzurile drumurilor. Preferă locurile uscate și însorite, chiar și atunci când condiţiile de viaţă sunt dificile. Înfloresc din iunie și până în septembrie. În mod obișnuit, de la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai petalele), dar poate fi utilizată și planta întreagă.
Substanţe active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin.
Importanță. Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratamente privind iritaţiile oculare, adică în conjunctivite, în inflamaţii ale pleoapelor. Preparatele din albăstrele se folosesc și ca diuretic. Acţionează, cu bune rezultate, și împotriva diareii, a reumatismului, a afecţiunilor renale sau ale vezicii urinare. O aplicaţie cu albăstrele poate readuce și pofta de mâncare.Potrivit specialiștilor, produsul terapeutic pe bază de albăstrele acţionează pe trei direcţii: calmant, diuretic, astringent. Celelalte efecte în plan terapeutic se obţin, sau se potenţează, în combinaţie cu alte plante medicinale. În mod obișnuit, albăstrelele sunt utilizate în tratamentele legate de inflamaţiile ochilor.
zânelor, podbal de munte.Prezentare. Arnica este o erbacee și aparţine
familiei compozitelor (fig. 4.13.). Plantă perenă, înălţime 15-70 cm. Înflorește în lunile iunie, iulie și august. Florile, de culoare galben-portocalie, formează capitule. Fructele au culoare neagră. Arnica seamănă cu alte plante de pe pajiște, dar poate fi depistată ușor dacă se ia o petală și se strivește puţin – mirosul specific, de arnică, va fi puternic. Crește în zona montană și subalpină, prin luminișuri, pajiști, pășuni, locuri virane. Ca plantă medicinală este cunoscută din timpuri străvechi.
62
În practica terapeutică se folosesc florile (petalele). Specialiști recunoscuţi în tratamente cu plante medicinale susţin că putem găsi principii medicinale nu numai la flori, ci și la frunze și rădăcini. Din arnică se prepară infuzie, decoct, tinctură și unguent.
Substanţe active importante. Florile de arnică au în conţinutul lor alcooli triterpenici, colină și coloranţi carotinoizi. Compusul specific este arnicina.
Întrebuinţări. Infuzia din flori de arnică este folosită pentru oblojirea rănilor (dar nu răni deschise, ci echimoze, contuzii), precum și în tratarea laringitei acute. Este o plantă medicinală cu virtuţi antiseptice, cicatrizante și decongestive recunoscute. Poate fi socotită și ca un sedativ natural, cu efecte importante asupra centrilor nervoși. Specialiștii naturiști recomandă precauţie în utilizarea acestei plante, chiar asistenţă din partea medicului, deoarece poate fi toxică dacă nu e folosită în cunoștinţă de cauză. Din acest motiv, în mod curent arnica nu se utilizează intern, ci numai extern. Ca plantă medicinală, arnica este „doctorul” oricărui traumatism – echimoze, contuzii, hematoame, luxaţii și chiar rupturi musculare.
63
Figura 4.13. Arnica (Arnica montana)
4.14. Bănuţii (Bellis perennis)Denumiri populare: bănuţei, părăluţe.Prezentare. Această plantă erbacee, cunoscută sub
numele de bănuţi sau părăluţe (fig. 4.14.), ajunge până la maximum 15 cm în perioada de maturitate, fiind prezentă, laolaltă cu alte ierburi și buruieni, mai ales pe fâneţe – de la câmpie și până la munte. Face parte din familia compozitelor. Frunzele sunt dispuse într-o frumoasă rozetă. Florile, adunate în capitule, sunt mici și rotunde, remarcându-se prin colorit, fiind albe sau roșiatice. Datorită florilor sale, această plantă este cultivată și pentru decor. În scopuri medicinale se folosesc florile și frunzele. Se prepară
64
infuzie, tincturi, se extrage un ulei. În practica medicinală se fac și comprese cu tinctură sau cu decoct de frunze și flori.
Substanţe active importante – compușii acestei plante sunt puţin cercetaţi. Se știe doar că are în compoziţia sa o esenţă, care, se pare, este agentul medicinal principal.
Importanță. Preparatele de bănuţi sunt un tonic pentru întregul organism, un revitalizant important. Au, de asemenea, proprietăţi expectorante și febrifuge (reduc frisoanele, febra), fiind și un diuretic rapid.
Utilizare – atât extern, cât și intern. Potrivit prof. dr. Ion Gherman, pentru uz intern preparatele din bănuţi se folosesc în cazul migrenelor, iar pentru uz extern în cicatrizarea rănilor. Totuși, lista afecţiunilor în care această plantă are efecte benefice este mult mai lungă: dermatoze, furunculoze, traumatisme, reumatism, gută, insuficienţă hepatică și renală, astm, laringită. Potrivit marelui specialist Jean Valnet, ceaiul preparat din „bănuţi este recomandat copiilor slabi sau care nu se dezvoltă”.
Figura 4.14. Bănuţii (Bellis perennis)65
4.15. Bătrânișul (Erigeron canadensis)Prezentare. Bătrânișul este o plantă anuală, erbacee
(fig 4.15.). Originară din America, acum este prezentă în toată Europa. Invazia acestei plante în Europa a început încă din secolul al XVII-lea. Face parte din marea familie a compozitelor. Frunzele bătrânișului sunt lanceolate, iar tulpina ramificată. Înflorește în lunile iulie, august și septembrie, florile având culori diverse, cum ar fi alb-gălbui, albastru, liliachiu. Crește, ca orice buruiană nedorită, în culturi, dar și pe terenuri părăginite, pârloage, pe marginile drumurilor, în liziere. Apare și în variantă cultivată, mai ales ca plantă ornamentală. Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă, o importanţă deosebită având florile. Din buruiana numită bătrâniș se prepară infuzie și extract fluid, dar se administrează și sub formă de suc proaspăt.
Substanţe active importante: o grupă de uleiuri esenţiale cu miros de chimen, tanin, rășini.
Importanță. Preparatele obţinute din bătrâniș au, în primul rând, efecte diuretice, contribuind la eliminarea acidului uric. Sunt, totodată, tonifiante. Potrivit specialiștilor, uleiurile esenţiale obţinute din această plantă au un rol deosebit în afecţiuni ale sângelui, determinând dezvoltarea globulelor albe. Ceaiurile de bătrâniș sunt adevărate pansamente intestinale, contribuind, în caz de hemoragii, la refacerea tractului gastro-intestinal. Totodată, bătrânișul combate paraziţii intestinali și reduce inflamaţiile care apar în sistemul urinar. Este indicat, de asemenea, în reumatisme și gută. Notabilă rămâne contribuţia sa în procesul de dezvoltare și întărire a leucocitelor.
Denumire populară: vetriceaua.Prezentare. Calomfirul este o plantă erbacee, cu
dezvoltare perenă, aparţinătoare de familia compozitelor (fig. 4.16.). Are un rizom puternic, contorsionat. Tulpina aeriană este dreaptă și poate ajunge până la 1,5 metri înălţime, fiind acoperită cu perișori foarte fini. Frunzele au formă ovală și sunt ușor crestate. Florile, de culoarea galbenă, se dezvoltă târziu, prin lunile august și septembrie. Această plantă se cultivă, adesea, pentru decor. Pentru nevoi
67
medicinale se recoltează partea aeriană și seminţele. Se prepară infuzie, pulbere, extracte, mixturi, cataplasme, tincturi.
Substanţe active importante: două substanţe specifice – tanacetonă și tanacetină, ulei eteric, flavone, tanozoide, substanţe amare.
Importanță. Preparatele pe bază de calomfir sunt cunoscute ca vermifuge. Ele au, însă, și alte proprietăţi, fiind antispasmodice, tonice, antiseptice. Unii specialiști recomandă preparatele de calomfir în afecţiuni renale și digestive. Preparatele de calomfir sunt eficiente, de asemenea, în stimularea digestiei și în reechilibrarea ficatului. Potrivit unor observaţii mai vechi, aceste preparate au efecte și în dureri de stomac, reumatisme și gută, oboseală accentuată, menstruaţie insuficientă (reglează hemoragia menstruală).
Legat de această ultimă recomandare, trebuie menţionat și faptul că preparatele din calomfir pot provoca avortul. Totodată, se știe, prin tradiţie, că preparatele de calomfir contribuie activ la asigurarea echilibrului psihic și nervos al femeilor aflate în suferinţe specifice, combătând stările de spirit confuze, de isterie, de tensiune nervoasă, migrenele. Calomfirul este o plantă ce va fi utilizată cu precauţie, deoarece prin supradozare poate avea efecte toxice. Este interzisă utilizarea calomfirului în timpul sarcinii.
Prezentare. Păpădia este o erbacee perenă (fig. 4.17.). Face parte din familia compozitelor și poate atinge înălţimea de 15–20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este foarte scurtă, formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înflorește din aprilie și până în octombrie. Întreaga plantă conţine un suc lăptos. Păpădia crește pretutindeni în România – pe pajiști, pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea drumurilor, fiind o plantă meliferă. Valoare medicinală au rădăcinile și frunzele de păpădie, din care se prepară, în
69
primul rând, infuzie și decoct. În practica medicinală curentă, păpădia se utilizează și sub alte forme.
Substanţe active importante: taraxacină și taraxosterină – compuși specifici, pectină, glucide, vitaminele A, B, C și D, inulină, rezine, fitosteroil, acizi. Rădăcina este foarte bogată în latex, substanţă care conţine, desigur, cauciuc.
Importanță. Păpădia este una dintre cele mai la îndemână și mai cunoscute plante medicinale. Bogăţia de compuși activi – inclusiv agenţi bactericizi – din frunze, și mai ales din rădăcină, face din ea un leac pentru multe afecţiuni. Infuzia și decoctul de păpădie reduc aciditatea din stomac, sporesc diureza, tonifiază și detoxifică întreg organismul, potenţează activitatea ficatului și a vezicii biliare (stimulând secreţiile acestor două organe, precum și secreţiile intestinale, stomacale, salivare), contribuie la refacerea și menţinerea echilibrului endocrin. Preparatele de păpădie ajută la eliminarea colesterolului din organism, dar se utilizează chiar și în constipaţii, afecţiuni renale, eczeme, gută, diabet, lipsă de poftă de mâncare, ateroscleroză, varice, reumatism. Interesantă este folosirea păpădiei în tratamente împotriva obezităţii, mai ales în combinaţie cu alte plante medicinale. Păpădia se utilizează și ca aliment – din frunzele acestei micuţe plante se face salată. A început chiar să se și cultive din acest motiv.
Florile și capitulele pot fi, la rându-le, prelucrate, pentru a se produce un vin medicinal. Din rădăcinile de păpădie se poate obţine și un înlocuitor de cafea. Păpădia se folosește și ca materie primă în industria farmaceutică. Naturiștii recomandă cura de păpădie, în fiecare primăvară – când planta e fragedă – pe durata a cinci – șase săptămâni.
70
Figura 4.17. Păpădia (Taraxacum officinale)
4.18. Podbulul (Tussilago farfara)Denumiri populare: brusturel, cenușoară, limba
vecinului.Prezentare. Podbalul este o plantă micuţă (o erbacee
din familia compozitelor), înălţimea ei la maturitate fiind între cinci și 15 cm (fig. 4.18.). Se remarcă prin rizomul puternic și foarte lung – circa un metru. Primele flori de podbal apar foarte devreme, mult înaintea frunzelor, planta fiind unul dintre vestitorii primăverii. Podbalul înflorește toată primăvara, florile având culoarea galbenă. Această plantă iubește umezeala și de aceea va putea fi găsită în adâncituri de teren, pe malul râurilor, în șanţuri, în surpături. Pentru nevoi medicinale se recoltează florile, frunzele și rizomul. Din aceste părţi ale plantei de podbal se obţin următoarele preparate: infuzie, decoct, macerat, suc de
71
plantă. De asemenea, se obţin sirop, suc sau ceai realizate în combinaţie cu alte plante medicinale.
Substanţe active importante: inulină, tanin, steroli, dextrină, substanţe albuminoide și bactericide, numeroase săruri minerale, compusul specific fiind tusilagina.
Importanță. Podbalul este utilizat în terapii deoarece este emolient și fluidizant, expectorant (puternic), antiseptic și antispastic. Are acţiune antiseptică asupra aparatului respirator și reduce spasmele în bronșită. Laringita, traheita, tusea și chiar emfizemul pulmonar fac parte dintre afecţiunile care se tratează și cu podbal. Se mai tratează cu podbal și răgușeala, dischinezia biliară, tulburările digestive ușoare, silicoza, flebita, erupţiile cutanate. De reţinut, deci, faptul că podbalul este eficient, în primul rând, în bolile respiratorii, acute sau cronice. Amestecate cu tutun, frunzele uscate de podbal servesc la fabricarea ţigărilor antiastmatice. Podbalul se folosește și în tratamente cosmetice, sub formă de băi și împachetări, în special pentru curăţirea și întreţinerea tenurilor grase.
Importanţă. Speciile medicinale din genul Echinacea (cu frunză îngustă şi cea purpurie) se cultivă pentru rădăcini (Echinacea angustifolia radix, Echinacea pallida radix,Echinacea purpurea radix) şi partea aeriană (Echinacea angustifolia herba, Echinacea pallida herba, Echinacea purpurea herba) care conţin, în proporţii diferite, în funcţie de specie şi organ: polizaharide, ulei volatile, fitosterine, pentozani, echinaceina, echinolona, echinacina, Echinacea B, etc.
73
În mod obişnuit Echinacea angustifolia şi Echinacea pallida se cultivă pentru rădăcini, iar Echinacea purpurea pentru partea aeriană (herba ).
Preparatele medicamentoase din Echinacea determină creşterea sistemului de autoapărare a organismului (prin mobilizarea leucocitelor şi mărirea activităţii fagocitozei), inhibă multiplicarea virusurilor. Se folosesc la obţinerea unor preparate antivirale, antitumorale, imunostimulente, cicatrizante, antiinflamatoare, diuretice, etc.
Biologie. Din genul Echinaceaca specii medicinale, aclimatizate în ţara noastră, sunt: Echinacea angustifolia [DC] Moench; Echinacea pallida Nutt; Echinacea purpurea [L.] Moench) (fig.4.19.1 şi 4.19.2)
Echinacea cu frunză îngustă (E.angustifoliaşi E.pallida) sunt specii de climă mai blândă, cu insolaţie bună, pe soluri uşoare, drenate şi calde E.purpurea ,,merge” în zona colinară, cu umiditate suficientă şi insolaţie potrivită, pe soluri cu textură mijlocie şi fertile.
74
Fig. 4.19.1. Echinacea angustifolia (DC)
Fig. 4.19.2. Echinacea purpurea L. Moench
75
Capitolul 5. FAMILIA VALERIANACEAE
5.1. Valeriana (Valeriana officinalis L.)
Importanţă. Valeriana (Valeriana officinalis L.) se cultivă pentru partea subterană (rizom şi rădăcină: Valerianae rhizome cum radicibus; Valerianae rhizoma et radicibus), care conţine ulei (0,05 - 0,25% în produsul proaspăt şi 0,25-2,50% în cel uscat) al cărui component principal este izovaleriantul de bornil (care imprimă mirosul specific materiei prime), precum şi alţi compuşi ( acid izovalerianic, acid valerenic, alcaloizi, tannin, antibiotic, iridoide, etc.)
Principii active (uleiul volatil, acizii, alcaloizii, iridoidele etc.) din rizomii şi rădăcinile de valeriană au acţiune sedative asupra sistemului nervos şi cardiac, antispastică, etc, valeriana fiind cunoscută ca una dintre cele ai bune calmante ala întregului sistem ernvos. Se foloseşte ca sedative nervos, calmant cardiac, hipotensiv, în insomnii, nevroze cadiace, etc. Intră în compoziţia Extravelalului şi a altor produse, precum şi a ceaiurilor : calmant gastric, sedativ şi calmant împotriva tulburărilor cardiace. Depăşirea anumitor doze are efecte negative asupra tubului digestive, iar folosirea valerianei neîntrerupt duce la obişnuinţă.
Biologie. Valeriana (Valeriana officinalis L.) este o plantă perenă, care formează la început o rozetă de frunze apoi (la sfârşitul vegetaţiei sau în anul al doilea) tulpina floriferă (fig. 5.1, după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1970). Pentru producţia de rădăcini se cultivă ca plantă anuală.
Alături de Valeriana officinalis L. la noi în ţară se valorifică şi rădăcinile de Valeriana sambucufolia Mikan.
76
Se cultivă soiul Măţurele 100 (din anul 1981) din specia Valeriana officinalis L.
Zonele favorabile de cultură sunt cele cu umiditate suficientă şi cu temperature moderate în timpul verii (zonele de răspândire naturală a plantei).
Figura 5.1. Valeriana (Valeriana officinalis L.)
77
Capitolul 6.FAMILIA HYPERICACEAE
6.1. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.)
Importanţă. Sunătoarea (pojarniţa) este cultivată pentrupărţile terminale ale plantei (20-30 cm) la înflorire (Hyperici herba), care conţin: 0,05 - 0,10% ulei volatil (florile au 0,4-0,5%), pigmentul (roşu-violet, aprope negru) hipericina (în flori 0,2 - 0,3%, mai redus în celelalte organe), derivaţii polifenolici, tanin, etc.
Principiile active au efect cicatrizant şi antiseptic (hipericina), astringent (taninul) şi spasmolotic (uleiul volatil). Sunătoarea se indică în caz de plăgi, arsuri precum şi colite, colecistopatii etc. Hypericina este utilizată şi în tratamentul stărilor depressive. Planta intră în compoziţia ceaiurilor: hepatic, anticolitic, gastric. Sunătoarea produce fotosensibilate; persoanele care o consumă nu trebuie să se expună la soare, deoarece apare o roseate a pielii, tumefiere (edem), prurit (mâncărime), umflarea buzelor şi pleoapelor şi chiar conjunctivită.
Biologie. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.) este o plantă perenă ierboasă (fig. 6.1, după ,,Flora României”, vol.VI, 1996). Se cultivă soiul local (populaţia) De Secuieni din anul 1975.
78
Figura 6.1. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.)
79
Capitolul 7. FAMILIA IRIDACEAE
7.1. Stânjenelul albastru (Iris germanica L.) şi Stânjenelul alb (Iris florentina L.)
Importanţă. Stânjenelul albastru şi cel alb se cultivă pentru rizomi (Iridis rhizoma),care conţine ulei volatil (0,2-0,4%) compus din circa 20% irone (substanţă cu aromă de violete), cetone aromatice, acizi alifatici, cetone alifatice, flavone, aldehide, etc. Uleiul volatile are utilizări în industria cosmetică (industria parfumurilor) şi la prepararea unori lichioruri. În scop medicinal se foloseşte ca expectorant.
Biologie.Stânjenelul albastru(Iris germanica L.) şi Stânjenelul alb (Iris florentina L.) sunt specii perene, ierboase (fig. 7.1. după F. CRĂCIUN, O. BOJOR, M. ALEXAN, 1977.)
Din specia I. germanica L. se cultivă soiul local (populaţia) De Ialomiţa, din anul 1976, iar din specia I. florentina L. se cultivă soiul local (populaţia) de Domneşti, din anul 1976.
Zonele cele mai favorabile sunt sudul şi sud-estul ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole.
80
Fig. 7.1. I. germanica L. şi I. florentina L
81
Capitolul 8. FAMILIA ARACEAE
8.1. Obligeana (Acorus calamus L.)
Importanţă. Obligeana (trestia mirositoare, calm) se cultivă pentru rizomi (Calami rhizoma), care conţine ulei volatil (1,5 - 4,5% în rizomii uscaţi) compuşi din arazonă, pinen etc., precum şi alţi compuşi, între care substanţa amară acorina, tanin, etc.
Principii active au acţiune tonic - aperitivă, carminativă, sedativă, analgezică. Se foloseşte ca stimulant al poftei de mâncare şi în compoziţia unor medicamente împotriva unor afecţiuni gastrointestinale şi ale sistemului nervos central. Azarona imprimă însuşiri antibacteriene şi insecticide; intră în compoziţia ceaiului tonic - aperitiv şi al produsului Ulcerotrat. De asemenea, planta se foloseşte în industria lichiorurilor, în parfumerie şi cosmetică.
Biologie. Obligeana (Acorus calamus L.) este o plantă perenă, erbacee (fig. 8.1, după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992). Se cultivă soiul local (populaţia) De Bega, din anul 1980. Zonele favorabile de cultură sunt locurile cu apa freatică aproape de suprafaţă, din vestul ţării şi Delta Dunării.
82
Figura 8.1. Obligeana (Acorus calamus L.)
83
Capitolul 9.FAMILIA ROSACEAE
9.1.Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena Mill.)
Importanţă. Trandafirul pentru ulei se cultivă pentru petale (Rosae petalum; Rosae damascene-flos), care conţin ulei volatil (0,03 - 0,073%), format din eleopten (partea volatile, mai valoroasă, compusă din geraniol, citronelol,nelol, alcool fenil etilic, etc.) şi din stearopten (amestec de hidrocarburi saturate solide, dizolvate în eleopten).
Principala utilizare este în industria parfumurilor şi în cosmetică, uleiul volatile al acestei plante fiind foarte mult apreciat. În scop farmaceutic, uleiul de trandafir se foloseşte ca aromatizant (unguente, creme, etc). Mierea în care s-au macerat petale de trandafir (Mel rosatum) se foloseşte în micoze bucale şi afte la sugari.
Biologie. Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena Mill.) este un arbust (fig.9.1. după ,,Flora României”, vol.VI, 1996). S-a luat în cultură populaţia bulgărească De Kazanlîk şi soiul rusesc Festivalnaia. Este o plantă specifică climatului mediteraneean.Zonele de cultură sunt cele cu climat cald, din sud-estul şi vestul ţării.
84
Figura 9.1. Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena Mill.)
Biologie. Cerenţelul este o plantă zveltă, puternică, aparţinând familiei rozaceelor (fig 9.2.). Are flori galbene, plasate în partea de sus a plantei, prezentându-se ca niște mici capitule. Fructele sunt niște achene. Cerenţelul poate fi întâlnit la marginea pădurilor, pe marginea drumurilor, pe taluzuri, pe maidanele unde cresc bălării. Pentru uz medicinal se recoltează tulpina aflată în plin proces de vegetaţie, dar mai ales rădăcina. Se prepară sub formă de decoct, infuzie, tinctură, macerat, pulbere.
85
Substanţe active importante. Rădăcina de cerenţel conţine o substanţă numită eugenol, o enzimă, amidon, gumirezină, ulei volatil, tanin, zaharuri. Uleiul de cerenţel degajă un plăcut parfum de garoafă.
Importanță. Decoctul de tulpină, dar mai ales cel de rădăcină de cerenţel are proprietăţi excitante și astringente. Este un bun dezinfectant și un calmant intestinal activ. Are și efecte analgezice, antiseptice, hemostatice.
Ca plantă medicinală, cerenţelul este folosit pentru tratamente în enterite infecţioase, menstre cu dureri, plăgi, gingivite sângerânde, amigdalite, abcese dentare. Decoctul de cerenţel se ia cu precauţie, el putând produce iritaţii gastro-intestinale. De asemenea, nu se va lua niciodată o doză prea mare, în acest caz fiind respins de organism. Preparatele de cerenţel au contraindicaţii în cazul afecţiunilor cronice și renale.
Cândva, extractul de cerenţel sau, pur și simplu, tulpina sau rădăcina de cerenţel erau folosite pentru a da aromă vinului, berii, rachiului de fructe sau în producerea apei de gură.
86
Figura 9.2. Cerenţelul (Geum urbanum)
9.3. Coada racului (Potentilla anserina)
Denumiri populare: iarba gâștii, zolotnic, argintică.Biologie. Plantă erbacee – din familia rozaceelor –
cu flori mari, galbene (fig. 9.3.). Înălţimea – până la 70 cm. Au valoare medicinală, potrivit tradiţiei românești, cozile frunzelor și rădăcinile, dar mai ales cozile frunzelor. Marele specialist Jean Valnet susţine că pentru terapiile cu preparate din această plantă sunt mai indicate frunzele și florile.
87
Substanţe active importante: ulei eteric, tanin, substanţe amare, flavone. Extractul de coada racului conţine și alţi compuși, deocamdată necunoscuţi.
Importanță. Decoctul de coada racului are efecte pozitive într-o gamă foarte largă de afecţiuni – artrite, hipermenoree, dismenoree, enterocolite, inflamaţii gingivale, leucoree, anemie, diaree, ulceraţii cutanate – fiind astringent, spasmolitic, antispastic, analgezic, hemostatic, antiseptic, antiinflamator. Decoctul preparat din coada racului nu se ia pe nemâncate și nu este indicat pentru cei suferinzi de afecţiuni cronice renale și hepatice.
Biologie. Măceșul face parte din familia rozaceelor (fig. 9.4.). Este un arbust puternic împământat, având, însă, o înălţime nu prea mare, de doi-trei metri. Ca vitalitate, măceșul este are o rezistenţă de excepţie faţă de agresiunea agenţilor externi. Se prezintă sub formă unor tufe ale căror ramuri sunt groase, lemnoase și pline de ghimpi. Frunzele măceșului sunt aproape rotunde, zimţate, cu peţiol subţire, dar foarte rezistent. Florile au culori diferite fiind, de obicei, roz, rareori roșii sau albe. Floarea de măceș se aseamănă foarte mult cu cea a trandafirului. Diferenţa constă în faptul că floarea de măceș are doar un singur rând de petale. Măceșul înflorește în lunile mai și iunie. Fructul măceșului este un receptacul de culoare roșie, ce conţine seminţele. Măceșul crește de la câmpie până la munte, în locuri expuse soarelui, fiind ușor de recunoscut. Pentru uz medicinal se recoltează fructele și petalele de flori. Fructele de măceș se culeg în perioada în care devin portocalii. Au o valoare medicinală foarte mare și se consumă ca atare sau sub forma unor preparate. Cele mai frecvente preparate medicinale de măceș sunt infuzia și decoctul.
Substanţe active importante: vitamine (B1, B2, P, și mai ales C), zaharuri, acid citric, acid malic, pectine, ulei gras volatil, lecitină, vanilină.
Importanță. Forma principală sub care se utilizează fructele de măceș în terapiile medicinale este decoctul. Acest produs are acţiune tonică, vasodilatatoare, diuretică, antiinflamatoare, antihelmintică. Stimulează activitatea ficatului și a bilei. Contribuie la tratarea avitaminozelor, enterocolitelor, a calculozei renale. Este utilizat, totodată, în
89
cazuri de anemii, în revigorarea circulaţiei periferice a sângelui, în dilatarea arterelor, precum și împotriva viermilor intestinali. Pus la rece, decoctul poate fi utilizat și ca băutură răcoritoare. Din fructele de măceș se prepară și un vin medicinal. De asemenea, fructele de măceș sunt folosite la prepararea prăjiturilor. Ca vermifug (antihelmintic), măceșul se dovedește nu numai eficient, dar și plăcut la consum atunci când fructele, curăţate de seminţe și peri, se amestecă cu miere. Fiecare boabă de măceș este un adevărat depozit de vitamine și, din acest, motiv, măceșul este planta medicinală cea mai potrivită în avitaminoze.
Figura 9.4. Măceșul (Rosa canina)
90
Capitolul 10. FAMILIA RANUNCULACEAE
10.1.Negrilica (Nigella sativa L.)
Importanţă. Negrilica (cernuşca) se cultivă pentru seminţe (Nigellae semen; Melanthii semen; Cuminis semen), care conţin ulei volatile (circa 1%), format din nigelonă etc.
Nigelona are proprietăţi diuretice, antihistaminice în spasmele bronhiale. Utilizările terapeutice sunt reduse. Se recomandă în colici intestinale, lipsa poftei de mâncare, bronşite; de asemenea ca diuretic, aphrodisiac etc.Seminţele au o mai largă utilizare în industria alimentară (condiment), la prepararea brânzeturilor, etc.
Biologie. Negrilica (Nigella sativa L.) este o plantă anuală, ierboasă (fig. 10.1, după ,,Flora României”, vol. II, 1993). Se cultivă soiul local (populaţia) De Brăila, din anul 1975. Zonele de cultură ale acestei plante sunt sudul şi sud-estul ţării.
91
Fig. 10.1. Negrilica (Nigella sativa L.)
10.2. Omagul (Aconitum sp.sect. Napellus DC)Importanţă. Omagul s-a luat în cultură în scop
medicinal pentru tuberi (Aconiti tuber), uneori şi pentru vârfurile tulpinale de cel mult 10 cm (Aconiti herba), sau a frunzelor (Aconiti folium ), care conţin alcaloizi (0,25% - 1% în tuberculi, 1,40 - 2% în seminţe, până la 0,7% în flori şi mai puţin în tulpini şi frunze) de tip aconitinic (circa 20% aconitină, hipaconitină, mioaconitină) şi alţi compuşi.
Tuberii de omag se folosesc în prepararea unei tincture (toxice), folosită în doze foarte mici în durerile de pe traseul nervului trigemen, în forme de tuse etc. Tinctura Aconiti (conţinând 0,05% alcaloizii totali din aconite, exprimaţi în aconitină) intră în compoziţia produselor româneşti Sirogal, Tusomag etc. Este cunoscută ca plantă ornamentală, prin grădini, în zona de deal.
92
Biologie. Omagul curpinde speciile Acontium callibotryon Rch. şi A.tauricum Wulf (aparţinând secţiei Napellus DC, notate Aconitum sp. sect. Napellus DC sau Aconitum napellus), care sunt plante erbacee, perene (fig. 10.2., după ,,Flora României”, vol II, 1993). În scop medicinal s-a trecut la cultivarea unor populaţii locale din speciile A.callibotryon Rch.şi A. tauricum Wulf. Se poate cultiva în zone mai umede, în condiţii apropiate de cele în care creşte în mod spontan.
Figura 10.2. Omagul (Omagul Aconitum napellus)
93
Capitolul 11. FAMILIA MALVACEAE
11.1. Nalba mare (Althaea officinalis L.)
Importanţă. Nalba mare se cultivă pentru frunze (Althaeae folium), flori (Althaeae flos) şi rădăcini (Althaeae radix ), care conţin mucilagii (10 - 35% în rădăcini, 9 - 16% în frunze şi circa 6% în flori), care prin hidroliză, pun în libertate diferiţi compuşi (galactoză, ramnoză, glucoză, acid galacturonic, arabinoză, xiloză, etc.), precum şi amidon (20 - 37% în rădăcini), ulei volatile (circa 0,022% în frunze şi circa 0,024% în flori), flavonoide etc. Planta nu conţine compuşi toxici.
Principiile active (mucilagiile şi produşi hidroliză) conferă produsului acţiunea emolientă, calmantă antidiareică etc. Nalba se foloseşte în tratamentul inflamaţiilor căilor respriatorii şi în tulburări gastrointestinale. Frunzele se folosesc intern (ca infuzii) şi extern; ca decoct (în gargară, spălături etc.), ele intră în compoziţia ceaiului pectoral şi pentru gargară etc.
Biologie. Nalba mare (Althaea officinalis L.), este o plantă perenă (fig. 11.1. după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Teleorman, din anul 1980. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în luncile râurilor din sudul, sud-estul şi vestul ţării.
94
Figura 11.1. Nalba mare (Althaea officinalis L.)
11.2. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.]Cav. var,nigra, Hort.)
Importanţă. Nalba de grădină (nalba neagră, ,,trandafirii negrii”) se cultivă pentru flori fără caliciu (Malvae arboreae-flos sine calicibus) sau cu caliciu (Malvae arboreae-flos cum calicibus) care conţin mucilagii, pigmenţi antocianici (glicozide ale delfinidei, colorantul principal fiind mirtilina, numită şi alteină). Datorită conţinutului în mucilagii, florile au acţiune emolientă şi se folosesc în bronşite şi alte afecţiuni ale apartului respirator, in inflamaţiile bucofaringiene (sub formă de gargară), intră în compoziţia ceaiului pectoral etc. Se folosesc la prepararea oţetului aromatic. Antocianozidele din florile acestei plante sunt lipsite de toxicitate (spre deosebire de laţi coloranţi vegetali), fiind folosite în industria alimentară drept coloranţi. Este o cunoscută plantă ornamentală.
95
Biologie. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.] Cav. var,nigra, Hort.) este o plantă perenă (fig. 11.2. după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Buzău, din anul 1975. Nalba este zonată în judeţele Brăila, Buzău, Botoşani, dar se poate cultiva şi în alte zone ale ţării cu condiţii de vegetaţie similare.
Figura 11.2. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.] Cav. var, nigra, Hort)
11.3. Nalba de cultură (nalba de câmp) (Malva glabra Desv.)
Importanţă. De la nalba de cultură se folosesc florile (Malvae glabrae-flos), şi frunzele (Malvae glabrae-folium), care conţin mucilagii (2,6 - 15%), frunzele conţin şi materii tanante, iar florile conţin şi antocianozide (malvina) şi alţi compuşi.
96
Mucilagiile şi produşii de hidroliză au acţiune emolientă, slab astringentă şi uşurează expectoraţia.Intră în compoziţia ceaiului pectoral şi a siropului expectorant, iar extern (ca emollient) se întrebuinţează în inflamaţiile mucoaselor (bucală, ocular etc.)
Biologie. Nalba de cultură (nalba de camp) (Malva glabra Desv., cunoscută şi sub denumirea de Malva silvestris L.ssp. mauritanica [L.] Thellung) (fig. 11.3, după ,,Flora României” vol. VI, 1998) este o plantă ierboasă, bienală sau perenă; în condiţiile ţării noastre se cultivă ca plantă anuală (datorită atacului de rugină - Puccinia malvacearum în anul al doilea).
Se mai cultivă soiul local (populaţia) De Suceava, din anul 1973. Nalba de cultură este zonată în câmpia din sudul ţării şi în Câmpia Moldovei.
Figura 11.3. Nalba de cultură (Malva glabra Desv.)
97
Capitolul 12. FAMILIA FABACEAE
12.1. Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra L.)
Importanţă. Lemnul dulce (,,herba” dulce, rădăcina dulce) se cultivă pentru rădăcini (Liquirittae radix sin.Glyxyrrhizae radix), care conţin saponine triterpenice, între acidul glicirizinic (acid glicirizinic), de 50 de ori mai dulce decât zaharoza (acidul glicirizinic este o diglucuronidă a acidului gliceritic, fără gust dulce), aflat sub formă de sare (de Ca, K, Mg) şi numit glicirizină (2,3 - 20,1%); de asemenea rădăcinile conţin flavonoide (1 - 1,5%) dintre care predomină liquiritina (0,45 - 0,60%) etc., ulei volatil, tanin, etc.
Glicirizina (ca şi alţi compuşi triterpenici) are acţiune expectorantă prin fluidificarea secreţiei traheobronhice şi faringiene; flavonele o o acţiune diuretică şi antispasmodică. În ansamblu, principiile active au acţiune laxativă. Lemnul dulce se foloseşte ca: laxativ, diuretic, expectorant, intră în compoziţia ceaiului laxativ şi antireumatic etc. Se foloseşte şi în patiserie, industria băuturilor (răcoritoare uşor spumate) etc.
Biologie. Lemnul dulce(Glycyrrhiza glabra L.) este o plantă perenă (subarbust) vivace (fig.12.1, după ,,Flora României”, vol V, 1997). Se cultivă soiul local (populaţia) De Drăgăneşti, din anul 1977. Zonele de cultură sunt cele din sudul ţării.
98
Figura 12.1. Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra L.)
99
Capitolul 13. FAMILIA CARYOPHYLLACEAE
13.1. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.)
Importanţă. Ipcărigea (ciulin alb; floarea-miresei) se cultivă pentru rizomi şi rădăcini (Saponariae albae-radix sau Gyposophilae paniculae-radix). Numită şi ,,Rădăcină de Levant”, conţine saponine (6,5 - 20%), conţinutul total fiind cunoscut sub numele saponalbină sau gipsofilasaponină, precum şi alţi produşi (ulei volatil, glucide etc.). Saponozidele triterpenice (agliconul gipsogenină) au o acţiune puternic iritantă a ţesuturilor, măresc secreţiile digestive (biliare etc.), au o acţiune expectorantă etc. Se folosesc ca expectorant ( infuzie în doze precise) şi în farmacie ca emulgator sau adjuvant, accelerând absorbţia unor medicamente. Saponinele au o largă utilizare în industria alimentară (la fabricarea halvalei etc.), ca spumant, în industria textilă şi cosmetică, etc.
Biologie. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.) este o plantă perenă erbacee (fig. 13.1. după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Moara Domnească, din 1975. Zonele favorabile de cultură sunt în Dobrogea şi sudul ţării.
100
Figura 13.1. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.)
13.2. Săpunariţa (Saponaria officinalis L.)
Importanţă. Săpunariţa (odogaci, ciulin roşu) se cultivă pentru rizomi şi rădăcini (Saponariae rubrae-radix), care conţin saponine triterpenice (2,3 - 15%) localizate mai ales în scoarţa rădăcinii, totalul saponinelor fiind numite saporubină (saponaria-sapotoxină sau acid saporubinic), din care circa o cincime dau prin hidroliză gipsogenină (un acid triterpenic). Partea aeriană conţine saponine, mai bogate fiind vârfurile înflorite (dublu faţă de rădăcină), apoi frunzele (5,4 - 6,3%) şi tulpinile (maximum 3,8%). Acţiunea terapeutică şi utilizările medicinale sunt similare cu cele prezentate la ipcărige.
101
Planta se foloseşte ca expectorant, stimularea diurezei şi secreţiilor digestive (biliară, etc.), eliminarea toxinelor din organism etc: herba este folosită în popr ca detergent natural. Este şi specie ornamentală, existând forme cu flori involte.
Biologie. Săpunariţa (Saponaria officinalis L.) este plantă erbacee, perenă (fig.13.2. după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Alexandria, din anul 1975. Zonele de cultură sut sudul şi vestul ţării.
Denumire populară: șopârliţă.Biologie. Amăreala este o erbacee de mici
dimensiuni – maximum 20 cm – cu flori ce pot fi albe, violete, albastre, cel mai adesea albastre. Modesta plantă cunoscută sub numele de amăreală aparţine de familia poligalaceelor (fig. 14.1.). Rizomul este scurt, iar partea aeriană a acestei plante se prezintă sub formă de tufă. Înflorește la sfârșitul primăverii și aproape toată vara. Amăreala crește prin fâneţe, pe marginea drumurilor, pe terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă. În cazul amărelii, valoare medicinală are toată planta, gustul ei fiind, după cum îi spune și numele, puternic amar. Uneori se folosesc doar florile, probabil datorită concentraţiei mai mari de substanţe active. În practica medicinală se utilizează, de obicei, sub formă de decoct, mai nou și sub formă de extract.
Substanţe active importante: poligalina – aceasta fiind substanţa care dă gustul amar apoi saponine, glicozide, alcoolul specific numit poligalită.
Importanță. Preparatele de amăreală au o puternică acţiune tonifiantă, determinând o mai bună funcţionare a aparatului respirator, a stomacului, a sistemului nervos. Amăreala este recunoscută ca un agent activ în afecţiunile pulmonare, provocând o secreţie bronșică masivă care e,
103
totodată, fluidifiantă și expectorantă. În cantităţi mari, preparatele de amăreală provoacă purgaţie și contribuie la buna desfășurare a menstruaţiei. Principalul domeniu de aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala făcând parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza pulmonară, tusea convulsivă, bronșita. În tratamentele cu amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, și un bandaj gastric, deoarece poate irita tractul digestiv.
Biologie. Asmăţuiul este o erbacee din familia umbeliferelor (fig. 15.1). În varianta din flora spontană (Anthriscus silvestris) are o înălţime cuprinsă între 30 și 210 cm. Tulpina este ramificată, iar frunzele au formă triunghiulară și sunt de mari dimensiuni. Înflorește în partea a doua a verii. Florile sunt albe, uneori gălbui. În flora spontană, asmăţuiul crește în pădurile umbroase și umede, pe marginea râurilor sau în pajiștile cu umezeală. Este cultivat pentru mirosul său, fiind folosit în bucătărie. De altfel, asmăţuiul este considerat în primul rând o „verdeaţă” condimentară. Pentru uz medicinal se recoltează, de obicei, frunzele și lăstarii, dar este utilă chiar și planta în întregul ei. Din asmăţui se prepară diferite ceaiuri.
Importanță. Datorită calităţilor sale medicinale, asmăţuiul produce o relaxare generală a organismului, contribuind, la detoxifierea acestuia. Acţionează și ca un bun antiseptic respirator. Cercetări recente indică faptul că asmăţuiul are și calităţi ce-l fac util în prevenirea cancerului. În mod frecvent, asmăţuiul este folosit pentru stimularea digestiei. Cu extracte de asmăţui se tratează și unele afecţiuni ale pielii, cum ar fi dermatozele, fiind utilizat și în proceduri cosmetice, mai ales în cele privind îngrijirea feţii. Asmăţuiul are efecte pozitive și în gută, reumatism, scorbut, laringită, litiază renală (pietre la rinichi), hidropizie.
105
Figura 15.1. Asmăţuiul (Anthriscus cerefolium)
15.2. Chimenul (Carum carvi)
Denumiri populare: secărică, chimion, pipărus.Biologie. Chimenul este o plantă cultivată, dar se
găsește și în flora spontană (fig. 15.2.). Este o erbacee și face parte din familia umbeliferelor. În flora spontană, chimenul poate fi întâlnit, de obicei, în fâneţele de sub munte și în cele montane. Înălţimea acestei plante – până la un metru. Florile, de culoare albă, sunt dispuse sub formă de umbelă.
106
Valoarea terapeutică este dată de seminţele chimenului. Din aceste seminţe se prepară decoct, cataplasme, tinctură, pulbere, infuzie.
Substanţe active importante. Seminţele de chimen sunt foarte bogate în ulei eteric (circa 3%).
Importanță. Chimenul este utilizat în trei domenii: bucătărie – în calitate de condiment; în industria băuturilor – datorită aromelor și compușilor săi; în medicina naturistă – ca stimulent al secreţiilor gastrice, fiind totodată și un agent cu acţiune carminativă (calmant al durerilor abdominale și reducerea deranjamentelor și a presiunii din abdomen). Chimenul are și o intensă acţiune diuretică. Cu preparatele din seminţe de chimen se tratează colicii gastrici, bronșitele, enterocolitele, blocajele secreţiilor bronhice. De asemenea, chimenul contribuie și la ușurarea unor suferinţe și dificultăţi ginecologice, cum ar fi ciclurile întârziate sau amenoreea. Tot cu ceaiurile de chimen se stimulează și lactaţia la femeile care alăptează. Chimenul este indicat și în demersurile pentru creșterea poftei de mâncare. Din seminţele de chimen se poate prepara și o apă de gură, produs care nu numai că îndepărtează mirosurile neplăcute, dar are și efecte majore în ceea ce privește menţinerea igienei bucale. Chimenul este considerat a fi „direct răspunzător” de liniștea, de tihna abdomenului omenesc.
107
Figura 15.2. Chimenul (Carum carvi)
15.3. Cucuta (Conium maculatum)
Denumire populară: dudău.Biologie. Cucuta este una dintre cele mai vestite
plante otrăvitoare (fig. 15.3.). Însuși filosoful Socrate, atunci când a fost condamnat la moarte, a trebuit să bea cupa amară cu zeamă de cucută. Planta de cucută se dezvoltă foarte mult, de unde și denumirea populară de dudău. Poate ajunge până la înălţimea de 2,5 metri. Cucuta aparţine familiei umbeliferelor. Tulpina acestei plante este puternică și groasă, aproape cât cea o porumbului, singura diferenţă fiind că este goală pe dinăuntru. Frunzele sunt mari, crestate, iar florile sunt albe-gălbui, mici, adunate în inflorescenţe.
108
Cucuta înflorește în a doua jumătate a verii, întreaga plantă răspândește un miros neplăcut. Crește în locuri părăsite, în gunoiști, pe marginea drumurilor și a pădurilor, în liziere – în locuri umede și cu sol bogat. Cei care umblă printre plantele de cucută, sau pun mâna pe lujeri, flori sau frunze de cucută verde, trebuie să se aștepte la dureri de cap, ameţeli, planta fiind foarte toxică. Pentru uz medicinal se culeg frunzele și seminţele de cucută, folosite în tratamente sub formă de pulbere de seminţe, extract, tinctură din frunze sau din seminţe, cataplasme, unguent.
Substanţe active importante: ulei esenţial și doi alcaloizi specifici – cicutina și conhidrina. Datorită substanţelor pe care le conţine, cucuta poate – în doze mariparaliza mușchii și poate opri respiraţia.
Importanță. Preparatele de cucută au efecte sedative, analgezice, antispamodice, anafrodiziace (diminuează impulsurile sexuale). Tratamentele de cucută sunt indicate în catatonii (în cazuri de înţepenire, de blocare a mușchilor), în diverse spasme (tuse convulsivă, astm, spasme esofagiene, biliare, intestinale, uterine), în tensiuni musculare, precum și în unele forme de cancer (în combinaţie cu alte plante medicinale). Tratamentele cu preparate de cucută se fac numai sub supravegherea specialistului. Cucuta este o plantă cu o serie de întrebuinţări și în industria medicamentelor.
109
Figura 15.3. Cucuta (Conium maculatum)
15.4. Mărarul (Anethum graveolens)
Biologie. Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită și în flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o plantă anuală (fig. 15.4.). Tulpina poate avea o înălţime de până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au culoare galbenă. Mărarul înflorește în iulie și august. Frunzele – partea principală cu efecte medicinale – sunt
110
mici, ramificate, ascuţite. Mirosul acestor frunze este caracteristic și deosebit de puternic. Din punct de vedere medicinal sunt utile nu numai frunzele, ci și seminţele. Din frunze sau din seminţe se prepară infuzie și apă distilată de mărar.
Substanţe active importante: esenţă, carvonă.Importanță. Mărarul are calităţi ce revitalizează
întregul organism, de la respiraţie și funcţionarea sistemului digestiv, până la circulaţia sângelui. Efectul său în organism este asemănător cu acela al aerisirii generale făcute într-o locuinţă. Pe acest fond, mărarul determină și o relaxare a organismului, fiind cunoscut și ca somnifer. Mărarul face parte din alimentaţia sănătoasă, naturistă, fiind un participant la salate și la alte mâncăruri bazate pe crudităţi.
Figura 15.4. Mărarul (Anethum graveolens)
111
Capitolul 16. FAMILIA SCROFULARIACEELOR
16.1. Bobornicul (Veronica beccabunga)
Biologie. Bobornicul este o erbacee perenă, aparţinând familiei scrofulariaceelor (fig. 16.1.). Ca plantă medicinală, bobornicul este mai puţin cunoscut, deși se găsește lesne în flora României, de la câmpie până sub munte. Iubește umezeala și de aceea va fi găsit în preajma lacurilor, a apelor curgătoare, pe lângă izvoare. Bobornicul dezvoltă un rizom lung, târâtor, expus și nu prea consistent, tulpinile aeriene având între 10 și 60 cm. Înflorește în mai și iunie, florile fiind albastre, albastru - deschis, semănând, întrucâtva, cu cele de urzică moartă. Fructul de bobornic este o capsulă. Pentru aplicaţii medicinale se culeg florile, fructele, tulpinile.
Substanţe active importante: un ulei volatil și glucozide.
Importanță. Uleiul volatil de bobornic are efecte calmante și expectorante. Se spune că extractul de frunze proaspete este un vechi remediu pentru curăţirea sângelui, pentru purificarea sanguină. Potrivit medicinii populare, bobornicul e folosit în bolile de astm, tuberculoză și boli ale ficatului. Cercetări recente asupra virtuţilor acestei plante arată că este antiscorbutică și că poate fi utilizată cu bune rezultate în durerile de mijloc și de spate, precum și în scrofuloză. Sunt cunoscute și efectele diuretice ale acestei plante, sucul din bobornic având, de altfel, însemnate proprietăţi depurative.
112
Un fapt deosebit de interesant – extrasul din bobornic, precum și tocătura, amestecul din această plantă (tulpini, frunze, flori) pot fi folosite, sub formă de comprese și cataplasme, în tratamentul pistruilor.
Tot compresele și cataplasmele cu bobornic se utilizează și împotriva hemoroizilor, pecingenilor, ulceraţiilor scorbutice. Babornicul este socotit, încă din vechime, drept leacul natural de purificare a sângelui și chiar a ficatului.
Figura 16.1. Bobornicul (Veronica beccabunga)
113
16.2. Degetarul galben (Digitalis grandiflora)
Biologie. Degetarul galben este o erbacee a cărei înălţime ajunge la un metru. Face parte din familia scrofulariaceelor și este o plantă toxică, otrăvitoare. Plantă perenă, degetarul galben are un rizom nu prea dezvoltat, tulpina aeriană fiindu-i, în schimb, puternică (fig. 16.2.). Înflorește vara, în lunile iulie și august. Florile au o culoare galbenpal sau un roșu-pal. Degetarul galben crește în păduri, în luminișuri, la marginea pădurilor, în general în zonele cu vegetaţie aglomerată și sol hrănitor.
Substanţe active importante. Plantele din această familie, a scrofulariaceelor, conţin un glicozid toxic. De fapt, degetarul galben conţine o serie întreagă de glicozide – digiţonină, digitofilină, digitalină.
Importanță. Degetarul galben este o plantă cu acţiune cardiotonică. Digitalina, digitonina, digitofilină au efecte asupra funcţionării inimii și modifică circulaţia sângelui. Din aceste motive, sunt utilizate pentru producerea de medicamente necesare în bolile cardiace. Dat fiind caracterul otrăvitor al acestei plante, administrarea ei în terapii se va face numai sub supravegherea medicului, a specialistului care cunoaște dozajul necesar. Atunci când nu există recomandarea medicului se vor folosi plante medicinale alternative, care nu au contraindicaţii sau nu este nevoie, în utilizarea lor, de atâtea măsuri de precauţie. Degetarul galben este o plantă riscantă, dar importanţa ei pentru revigorarea inimii și a sângelui este notabilă.
114
Figura 16.2. Degetarul galben (Digitalis grandiflora)
16.3. Linariţa (Linaria vulgaris)
Denumiri populare: bumbac de câmp, inișor, bumbăcăriţă.
Biologie. Linariţa este o erbacee din flora spontană, remarcată atât datorită florilor sale galbene, cât și numărului foarte mare de frunze în formă lanceolată (fig. 16.3.). Aparţine familiei scrofulariaceelor. Linariţa înflorește începând din partea a doua a verii și până toamna târziu. Crește de-a lungul drumurilor, căilor ferate, prin terenuri înţelenite, la marginea pășunilor și a pădurilor, în locuri
115
părăsite. Pentru terapii medicinale se folosește partea aeriană a plantei, dar mai ales vârfurile cu flori, din care se prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: o substanţă specifică – linarita, apoi flavonoide, alcaloizi, acizi organici, săruri minerale.
Importanță. Preparatele de linariţă au proprietăţi antiinflamatoare, laxative, remineralizante. De-a lungul timpului s-a constatat că aceste preparate au un rol deosebit în fortificarea pereţilor arterelor. Linariţa este recomandată în tratarea pietrelor vezicale, hemoroizilor, afecţiunilor cutanate (acnee, furuncule), precum și în afecţiuni hepato-biliare și ale căilor urinare. Preparatele pe bază de linariţă sunt eficiente și în tratamentele de echilibrare a activităţii gastro-intestinale.
Biologie. Lumânărica este o plantă erbacee a cărei înălţime poate ajunge la doi metri. Aparţine familiei scrofulariaceelor (fig. 16.4.). Frunzele sale sunt mari, ușor albicioase, alterne, lanceolate, cele de la nivelul solului fiind dispuse în formă de rozetă. Lumânărica înflorește din iunie și până în septembrie, florile fiind mari, de culoare galbenă. Aceste flori de lumânărică durează foarte puţin, uneori chiar o singură zi, dar sunt reînnoite mereu. Fructele sunt niște capsule, pline cu seminţe de culoare neagră. În scopuri medicinale se recoltează florile și porţiunile tinere cu flori și boboci, uneori și frunzele (pentru cataplasme). Seminţele de lumânărică sunt toxice și trebuie manevrate cu grijă. Din lumânărică se prepară infuzie, decoct, loţiuni, cataplasme.
Substanţe active importante: saponină, zaharuri (în cantitate semnificativă),ulei volatil, tanin, mucilagii.
Importanță. Preparatele pe bază de lumânărică se utilizează în aplicaţii medicinale interne și externe. Intern, preparatele de lumânărică sunt folosite în calmarea tusei iritante, a tusei convulsive. Aceste preparate facilitează expectoraţia, diminuează crampele și au efecte antiinflamatoare. Lumânărica este un bun remediu și pentru laringite și bronșite acute. Extern, lumânărica se folosește pentru tratarea abceselor și a hemoroizilor.
În ceea. ce privește frunzele de lumânărică, din acestea se prepară cataplasme emoliente, utilizate în aplicaţii terapeutice de lungă durată.
117
Figura 16.4. Lumânărica (Verbascurn thapsiforme)
118
Capitolul 17. FAMILIA CAPRIFOLIACEELOR
17.1. Bozul (Sambucus ebulus)
Denumire populară: bozie.Biologie. Bozul este o erbacee din familia
caprifoliaceelor, fiind înrudită cu socul (fig. 17.1.). La maturitate poate ajunge până la doi metri înălţime. Crește, adesea, în colonii, formând adevărate păduri în locuri umede, pe terenuri virane, prin pârloage, pe pășuni, la marginea pădurilor, în locuri părăsite. Are frunze mari, cu miros neplăcut. Bozul înflorește în lunile de vară. Florile sunt albe, grupate în inflorescenţe. Fructele se prezintă sub forma unor bobiţe de culoare neagră. Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele, florile, coaja rădăcinilor, fructele. Din flori se prepară infuzie, iar din fructe și coajă se poate obţine un decoct.
Importanță. Bozul are neașteptat de multe calităţi din punct de vedere medicinal: calmează tușea, favorizează transpiraţia, este diuretic, purgativ, depurativ. Florile de boz se folosesc în terapii împotriva bolilor infecţioase și a bolilor căilor respiratorii. Mult mai multe utilizări au fructele, frunzele și coaja cu care se tratează cistitele, nefritele, edemele, hidropizia, constipaţia. De asemenea, bozul este recomandat pentru tratamente în caz de contuzii, având, se pare, calităţi de agent revulsiv.
119
Deoarece preparatele de boz pot fi toxice (mai ales cele obţinute din fructe), această plantă se va utiliza numai sub îndrumarea unui specialist.
Figura 17.1. Bozul (Sambucus ebulus)
17.2. Călinul (Viburnum opulus)
Denumire populară: bulgăre de zăpadă.Prezentare. Călinul este un arbust ce crește în flora
spontană, dar poate fi și cultivat, ca plantă ornamentală (fig. 17.2.). Face parte din familia caprifoliaceelor. Călinul are o înălţime medie de doi – trei metri, rareori ajungând până la cinci metri. Frunzele au mai mulţi lobi, maximum cinci.
120
Florile sunt grupate, având culoarea albă. Înflorește la sfârșitul primăverii și la începutul verii. Fructele, dispuse în ciorchini, au culoarea roșie și sunt pline de suc, nefiind comestibile. Călinul crește prin păduri, liziere, tufărișuri. În parcuri, este prezent sub forma unor tufișuri ornamentale, cunoscute sub numele de bulgăre de zăpadă (boule de neige). Pentru uz medicinal se recoltează coaja. Se prepară sub formă de tinctură, decoct, extract fluid.
Substanţe active importante: o substanţă specifică importantă – viburnina, salicilină, tanin, acizi, rășini.
Importanță. Preparatele obţinute din coaja călinului sunt diuretice, astringente și mai ales sedative. Specialiștii recomandă aceste preparate pentru tratarea menstruaţiilor dureroase, cât și a disfuncţiilor pe fond nervos, disfuncţii ce apar în timpul sarcinii și alăptării. Având proprietăţi sedative, extractele de călin calmează crampele musculare și contribuie la destinderea întregului organism în condiţii de emoţie puternică sau stres.
Figura 17.2. Călinul (Viburnum opulus)
121
Capitolul 18. FAMILIA CRUCIFERELOR
18.1. Brâncuţa (Sisymbrium officinale)
Biologie. Brâncuţa este o plantă erbacee aparţinătoare familiei crucifereior (fig. 18.1.). Are tulpină păroasă și flori galbene. Înălţimea sa poate ajunge până la 70 cm. Pentru medicaţie se culeg frunzele, părţile tinere ale plantei, vârfurile cu tot florile de pe ele. Brâncuţa este o plantă medicinală tradiţională.
Substanţă activă importantă: esenţa alilică.Importanță. Confruntându-se cu răcelile, moșii și
strămoșii noștri trebuiau să se trateze cumva. Unul dintre aceste remedii a fost brâncuţa și, firește, poate fi și acuma, dacă, cumva, nu ne convin medicamentele moderne. Cu brâncuţa se tratează coardele vocale bolnave sau obosite, precum și laringitele și faringitele, fiind un antiinflamator eficient. Cel mai cunoscut preparat din brâncuţă este sub formă de infuzie, dar se poate folosi și sucul de brâncuţă, cu condiţia ca acesta să fie proaspăt. Pentru ca sucul de brâncuţă să aibă un gust cât de cât acceptabil se va dizolva în el lapte, fiind bune și siropul sau mierea. Utilă în practica medicinală este și tinctura de brâncuţă, deocamdată mai puţin cunoscută și utilizată.
122
Figura 18.1. Brâncuţa (Sisymbrium officinale)
123
Capitolul 19. FAMILIA CELASTRACEELOR
19.1. Cimișirul (Buxus sempervirens)
Biologie. Este una dintre cele mai longevive plante (fig. 19.1.). Poate trăi până la 600 de ani. Nu prea înalt (maximum șapte metri), cimișirul este un arbust întâlnit în păduri, mai ales în cele aflate în zone calcaroase. Chiar și frunzele acestui venerabil sunt deosebite, adică nu sunt întotdeauna verzi, culoarea lor fiind, uneori, roșie sau portocalie. Deci, dacă veţi întâlni în pădure un asemenea arbust, trebuie să știţi că el nu vestește toamna, ci că așa îi este felul. Cimișirul face parte din familia celastraceelor. Valenţe terapeutice au rădăcinile, coaja și frunzele. Din acestea se prepară infuzie, decoct sau tinctură.
Substanţe active importante: vitamine (vitamina C, în primul rând), rășină, tanin și mai ales o substanţă rară – buxenina.
Importanță. Ceaiul pe bază de cimișir este recomandat pentru combaterea asteniei de primăvară. Este folositor și în terapii privind ficatul. Combate febra și acţionează și ca sedativ. Rolul cel mai important al acestei plante medicinale, excepţional rol am putea spune, este în blocarea cancerului. Datorită buxeninei, care este un alcaloid, dezvoltarea celulelor canceroase poate fi oprită. Potrivit dr. Alexander Reinhardt, faptul acesta a fost dovedit în laborator. Tot dr. Reinhardt propune și o reţetă: decoctul necesar tratamentului cu cimișir se face din 30 de g rădăcină sau 50 g frunze uscate (dacă frunzele sunt verzi, se pun 80 g), care se adaugă la un litru de apă.
124
Se beau trei cești de ceai în fiecare zi, fără a se depăși doza – tratamentul putând deveni toxic. Dacă apar semne de toxicitate chiar și cazul în care se beau doar trei cești de ceai de cimișir, tratamentul se va întrerupe, fiind reluat peste un anumit timp cu doze mai mici. În orice caz, la administrarea unui asemenea tratament se va consulta, în prealabil, medicul. Prin tradiţie, cimișirul este folosit ca remediu în afecţiunile bilei. Cimișirul este folosit, uneori, și ca arbust decorativ.
Denumiri populare: ţâţa vacii, ţâţa oii, anglicea.Biologie. Este vorba, de fapt, despre două plante
perene, cu un rizom viguros, rădăcini albe, tulpină cu o înălţime de maximum 20 cm (fig. 20.1.). Ambele fac parte din familia primulaceelor.Ciuboţica cucului înflorește în aprilie și mai. Florile sunt galbene, dispuse sub formă de umbelă și au un miros abia perceptibil, dar plăcut, tonic. Ciuboţica cucului crește în zonele de stepă, la deal și munte, în luminișuri, pe pajiști, pe fâneţe. Pentru terapii se recoltează florile și rizomii, cu tot cu rădăcini. Au valoare medicinală și frunzele, care sunt moi, îngroșate și bogate în vitamina C. Din părţile medicinale ale acestei plante se prepară decoct, infuzie, se fac comprese și poţiuni expectorante. Cele mai cunoscute și mai utilizate preparate din ciuboţica cucului sunt infuzia și decoctul.
Substanţe active importante: saponozidele, potasiu, calciu, vitamina C, enzime.
Importanță. Sub formă de decoct, preparatul din ciuboţica cucului este eficient în tratarea afecţiunilor pulmonare. Totodată, este un bun expectorant, fluidizând mucoasele de pe căile respiratorii. Ciuboţica cucului are, de asemenea, efecte asupra nervilor, reduce febra și ajută la eliminarea toxinelor, inclusiv prin relaxarea și fluidizarea compușilor din aparatul respirator. Cu ciuboţica cucului se combate și tusea uscată. Preparatele din ciuboţica cucului sunt utilizate și în afecţiuni ale rinichiului și ale stomacului (mai ales în cazul contracţiilor acestuia pe fond nervos).
126
Ciuboţica cucului este întrebuinţată și în alimentaţia naturistă, cel mai cunoscut și tentant produs fiind salata de flori de ciuboţica cucului, peste care se toarnă miere sau un sirop. Primăvara, florile de ciuboţica cucului se pun în camera de dormit, pentru a favoriza un somn profund și odihnitor.
Atenţie! Folosit în cantităţi mari, ceaiul de ciuboţica cucului poate produce iritaţii ale tubului digestiv și chiar vomă.
20.1. Ciuboţica cucului (Primula veris)
127
Capitolul 21. FAMILIA EQUISATACEELOR
21.1. Coada calului (Equisetum arvense)
Denumiri populare. Această plantă are nu mai puţin de șapte denumiri populare, dintre care menţionăm: brădișor, barba ursului, coada mânzului, părul porcului. Mulţimea denumirilor demonstrează că este foarte cunoscută și că oamenii o caută și o utilizează (fig. 21.1.).
Biologie. Coada calului este o ferigă ce aparţine familiei equisetaceelor. Planta aceasta prezintă o alcătuire deosebită: are două tipuri de tulpini, una fertilă, care apare în lunile aprilie și mai și care produce sporii – și alta sterilă, care asimilează și are culoarea verde. Primăvara, tulpinile acestei plante au culoarea roșu spre brun și seamănă cu o coadă de cal; abia mai târziu apar frunzele verzi, în formă de ace. Coada calului crește mai ales în zona de deal, pe fâneţe umede, pe marginea apelor, pe marginea drumurilor. Valoroase pentru aplicaţii medicinale sunt tulpinile verzi (sterile). Cunoscătorii recomandă atenţie în recoltarea acestei plante, ea putând fi confundată cu alte trei specii, care sunt toxice. În orice caz, trebuie reţinut faptul că specia medicinală, deci cea care ne interesează, este feriga ale cărei ramificaţii sunt pline la interior. Din coada calului se prepară decocturi, pulberi medicinale, tincturi.
Substanţe active importante: săruri de potasiu, bioxid de siliciu, ulei eteric.
Importanță. Preparatele din coada calului au efecte antiseptice și contribuie la reducerea acidităţii gastrice. Sunt recunoscute, de asemenea, proprietăţile lor diuretice și remineralizante, bronhodilatatoare, antisudorifice și hemostatice.
128
Decoctul (ceaiul) de coada calului se bea în caz de anemii, reumatism, gută, bronșite, ulcer gastric. Preparatele medicinale din coada calului sunt, totodată, un agent important în tratarea afecţiunilor renale și a infecţiilor urinare, putându-se utiliza și în cazul unor afecţiuni cardiace. Unii specialiști recomandă utilizarea preparatelor din feriga numită coada calului chiar și în prevenirea cariilor, precum și pentru întărirea unghiilor.
Figura 21.1. Coada calului (Equisetum arvense)
129
Capitolul 22. FAMILIA LAVRACEELOR
22.1. Dafinul (Laurus nobilis)
Denumire populară: laur.Biologie. Dafinul este planta gloriei, a glorioșilor, a
învingătorilor (fig. 22.1.). Cunoscut și sub numele de laur, dafinul a făcut istorie în Antichitate, fiind considerat o plantă nobilă. Este un arbore de mică înălţime – maximum 10 metri – ce-și are originile în zona Mediteranei. Aparţine familiei lauraceelor, fiind reprezentativ pentru această grupare de plante. Frunzele dafinului au formă ovală, margini ondulate, sunt consistente și lucioase. Pe faţă, frunzele au o culoare verde închis, cerată. Florile dafinului sunt mici, de culoare alb-gălbuie. Fructul este o boabă alungită. Întreaga plantă, dar mai ales frunzele, emană un miros specific, plăcut. Motiv pentru care frunzele de dafin poposesc, de multă vreme, nu numai pe capul celor atinși de aripa gloriei, ci și în oalele de gătit, ale noastre, ale tuturor. Dafinul este, în prezent, un condiment recunoscut de bucătăria universală (obișnuitele frunze de dafin). Dincolo de această calitate, dafinul are, însă, și o serie de proprietăţi medicinale semnificative. Pentru uz medicinal se culeg frunzele și fructele, din care se prepară infuzie, decoct, unguent. Atât din frunzele de dafin, cât și din fructe, se obţine un ulei – uleiul de dafin – numit și unt de dafin, mult căutat de reumatici deoarece are proprietatea de a le alina durerile. Uleiul de dafin este întrebuinţat și în industria farmaceutică.
Substanţe active importante: uleiul eteric și derivatele acestuia.
130
Importanță. Dafinul face bine pe întreg traiectul gastro-intestinal, precum și în sistemele respirator, muscular și chiar nervos. Mai mult decât atât, dafinul este și un diuretic activ, contribuind chiar și la declanșarea ciclului menstrual. Dafinul, sub formă de infuzie sau decoct, revigorează activitatea stomacală și intestinală, asigurând echilibru la acest nivel, fiind folosit și în combaterea bronșitele cronice, a gripei, insomniilor, infecţiilor buco-faringiene, durerilor de piept, sinuzitelor. Desigur, dafinul are asemenea efecte și atunci când este folosit drept condiment, numai că amploarea e mai redusă, dată fiind cantitatea mică de frunze, puse în mâncare în primul rând pentru aromele lor și nu cu scopuri medicinale.
Figura 22.1. Dafinul (Laurus nobilis)
131
Capitolul 23. FAMILIA POLIPODIACEELOR
23.1. Feriga (Dryopteris filix-mas sau Polypodiumfilix-mas sau Aspidium filix-mas)
Denumiri populare: ferega, iarba șarpelui.Biologie. Această ferigă comună este o plantă
criptogamă (plantă lipsită de flori, se înmulţește prin spori), perenă, parte a familiei polipodiaceelor (fig. 23.1). Rizomul are poziţie orizontală și este de mari dimensiuni, fiind solzos și acoperit de resturi mai vechi ale plantei. Din rizom cresc rădăcinile, dar ies și mugurii din care cresc frunzele tipice de ferigă. Frunzele au o lungime medie de un metru, peţiolul având 20 – 30 cm lungime. În perioada iulie – septembrie se formează sporangii, pe partea inferioară a frunzelor. Feriga este răspândită mai ales în pădurile din zonele montane și submontane, dar poate să apară și în pădurile din regiunile mai joase. Pentru nevoi medicinale se recoltează rizomii, cu tot cu vegetalele mai vechi de pe ei, curăţindu-se doar părţile putrezite. Se prepară extracte, rizomul trebuind să fie întotdeauna proaspăt recoltat. Alte preparate: decoctul și pulberea de ferigă. Atenţie, preparatele obţinute din această ferigă sunt toxice.
Importanță. Preparatele de ferigă sunt utile în combaterea viermilor intestinali, mai ales în combaterea teniei. Mai pot fi eficiente și în combaterea bolilor căilor urinare, precum și pentru calmarea durerilor locale, a
132
arsurilor, în combaterea gutei. Împotriva reumatismului se fac aplicaţii externe și băi. Specialiștii recomandă ca, ori de câte ori există ocazia, pe locurile cu dureri reumatismale să se aplice frunze proaspete de ferigă. În legătură cu tratamentele împotriva gutei – se pare că efectele preparatelor din această ferigă sunt salutare – se poate ajunge chiar la vindecare.
Figura 23.1. Feriga (Dryopteris filix-mas)
133
Capitolul 24. Familia Lentibuiariaceelor
24.1. Foaia grasă (Pinguicula vulgari)
Biologie. Planta numită foaie grasă se deosebește mult de alte plante, făcând parte din grupa plantelor carnivore (fig. 24.1.). Este o erbacee pitică, având o înălţime maximă de 15 cm. Aparţine familiei lentibuiariaceelor. Tulpinile îi sunt foarte scurte, practic la nivelul solului, iar frunzele formează o rozetă. Din această rozetă se înalţă florile, care au un peduncul lung. Frunzele sunt mari, consistente, cărnoase, grase. Au și o funcţie digestivă – secretă o substanţă digestivă și alţi compuși mucilaginoși și dizolvanţi, necesari consumării materiilor organice, adică a insectelor. Foaia grasă înflorește de la sfârșitul primăverii și până în iulie. Florile au o culoare puternică, albastră-violacee. Această plantă ciudată crește în zonele montane și submontane, în locuri umede, mai ales pe pajiști, în poieni, la margini de pădure, în turbării și mlaștini. Foaia grasă se aseamănă mult cu roua cerului, mai ales în privinţa proprietăţilor medicinale. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, din care se prepară un extract fluid. Împreună cu alte extracte, extractul de foaie grasă intră și în compoziţia unei importante mixturi, eficientă în multe și grele afecţiuni.
Substanţe active importante: taninuri, mucilagii, enzime, acizi.
Importanță. Preparatele de foaie grasă au proprietăţi antibiotice, antitusive, sedative, antipiretice. Administrarea acestor preparate echilibrează funcţionarea organismului și crează o stare de confort, relaxând mușchii, sistemul nervos,
134
reducând stările de stres. Extractele de foaie grasă sunt folosite și pentru calmarea crampelor.
Acţionează, de asemenea, asupra căilor respiratorii, mărindu-le funcţionalitatea. În medicina populară se știe, de foarte multă vreme, că foaia grasă este eficientă și în cazurile de tuse convulsivă, precum și în astm.
Figura 24.1. Foaia grasă (Pinguicula vulgari)
135
Capitolul 25. FAMILIA ARISTOLOCHIACEE
25.1. Mărul lupului (Aristolochia clematitis)
Denumire populară: cucurbeţică.Biologie. Mărul lupului este o erbacee perenă (fig.
25.1.). Nu prea înaltă (maximum 70 cm), planta numită mărul lupului are frunze aproape ovale, flori galbene și fructe sub formă de pară. Înflorește la sfârșitul primăverii și începutul verii. Crește prin locuri părăsite, prin pârloage, pe marginea drumurilor. Mărul lupului aparţine familiei aristolochiaceelor. Pentru uz medicinal se folosește partea aeriană, mai exact spus frunzele și vârfurile tinere. Uneori se întrebuinţează și rădăcina, sau chiar seminţele. Se prepară infuzie, decoct, tinctură, unguent. Mărul lupului este o plantă toxică.
Substanţe active importante: substanţe specifice cum ar fi acizii aristolochici,aristolactama, aristolochina, apoi tanin, ulei volatil, alantoină, principii amare, flavone, acid citric.
Importanță. Preparatele din mărul lupului sunt antireumatice, antigutoase, calmante, diuretice, antiinflamatoare, cicatrizante.
Aceste preparate au o acţiune foarte puternică asupra organismului, acidul aristolochic provocând, potrivit prof. univ. dr. Gabriel Racz, intoxicaţie la nivelul capilarelor. Datorită toxicităţii sale, mărul lupului se folosește în mod deosebit în tratamente externe, pentru vindecarea rănilor vechi, răni infectate, ulcere ale pielii. Războinicii de altădată aveau mereu grijă să poarte cu ei preparate de mărul lupului, cel mai adesea sub formă de unguent. Se pare că mărul
136
lupului are în compoziţia sa și un principiu antibiotic. Folosirea preparatelor de mărul lupului în afecţiuni
interne se va face cu mare atenţie, deoarece există pericolul intoxicării grave. Potrivit unor cercetări mai noi, preparatele de mărul lupului acţionează și asupra dezvoltării și evoluţiei celulelor, fiind utilizate în tratamentele cu citostatice și cu hidrocortizon. Se susţine chiar că băile cu preparate apoase din mărul lupului au efecte asupra cancerului din zona rectului. Mărul lupului este o plantă medicinală foarte veche. Datorită multitudinii compușilor săi, unii foarte activi, mărul lupului trezește interesul multor herbaliști și specialiști în tratamente naturiste.
Figura 25.1. Mărul lupului (Aristolochia clematitis)
137
Capitolul 26. FAMILIA MIRTACEELOR
26.1. Mirtul (Myrtus communis)
Biologie. Mirtul este o plantă aromatică, întâlnită adesea ca plantă ornamentală (fig. 26.1.). Se prezintă sub forma unui arbust a cărui înălţime maximă este de cinci metri. Își are originile în zona mediteraneană și face parte din familia mirtaceelor. Mirtul are frunze alungite, groase, cărnoase, frumos mirositoare. Florile sunt mici și au culoare albă. Fructul de mirt este o nucă. Valoroase din punct de vedere medicinal sunt frunzele mirtului. Unii herbaliști consideră însă că, pentru terapii medicinale, se pot utiliza toate părţile acestei plante. Se prepară – infuzie, tinctură, extracte, soluţii pe bază de alcool, soluţii uleioase, loţiuni și comprese.
Substanţe active importante: mirtol, cineol, tanin, eucaliptol, acid cafeic, saponozide.
Importanță. Mirtul este din ce în ce mai des întâlnit în preparatele cosmetice și în cele de întreţinere a gurii. Pastele de dinţi cu ierburi și plante medicinale și aromatice, printre care și mirtul, au devenit deja obișnuinţă. Remarcabile sunt calităţile tonice și balsamice ale mirtului. Mirtul are, de asemenea, proprietăţi antiseptice, astringente, hemostatice, fiind folosit cu bune rezultate în afecţiuni ale căilor respiratorii, dar și în hemoragii interne, hemoroizi, parazitoze intestinale, afecţiuni dermatologice. Importanţă în terapii are și uleiul de mirt, utilizat, prin tradiţie, în bolile căilor respiratorii, ale căilor urinare și renale, și chiar în unele afecţiuni cardiovasculare.
138
Figura 26.1. Mirtul (Myrtus communis)
139
Capitolul 27. FAMILIA RANUNCULACEELOR
27.1. Spânzul (Helleborus purpurascens)
Denumire populară: spânţ.Biologie. Spânzul face parte din familia
ranunculaceelor, fiind o plantă erbacee, perenă, toxică (fig. 27.1.). Rizomul este gros, puternic, ramificat. Tulpina, de tip florifer, este dreaptă și apare înainte de ivirea frunzelor. Frunzele sunt palmate, iar florile au culoare roșietică, uneori verzuie. Spânzul înflorește în martie și aprilie. Crește în zonele de deal și munte, în flora spontană – în zonele mai libere din păduri, în tufărișuri, la marginea poienelor și a pădurilor. Pentru uz medicinal uman se folosește rizomul, iar pentru întrebuinţări veterinare se recoltează rădăcina. Preparate medicinale din spânz: extracte, tincturi, pilule, făină.
Substanţe active importante: alcaloizi.Importanță. Rizomul de spânz este căutat, în primul
rând, de industria farmaceutică – alcaloizii pe care acesta îi conţine fiind folosiţi în producerea unor medicamente pentru bolile de inimă. În aplicaţii medicinale, spânzul se folosește ca un tonic ai inimii și al sistemului circulator. Spânzul și preparatul de spânz se vor folosi cu atenţie, sub îndrumarea specialistului.
140
Figura 27.1. Spânzul (Helleborus purpurascens)
141
Capitolul 28. FAMILIA POLYGONACEAE
28.1. Reventul (Rheum officinale Baill., Rh. Palmatium L.)
Importanţă. Reventul se cultivă pentru rizomi (Rhei rhizoma; Rhei rhizoma et radix mundatae) care conţin derivaţi antracenici (5 - 6%) sub formă oxidată (antrachinone) şi redusă (antrone, antranoli), apoi taninuri (circa 15%) mucilagii, pectine, etc.
Datorită derivaţilor antracenici, produsul are acţiune laxativă (în doze mijlocii), respectiv purgativă (în doze mari). În doze mici, datorită taninului, produsul are acţiune tonic-stimulativă. Se foloseşte la prepararea unor extracte, tincturi, siropuri, etc. Peţiolul frunzelor de la unele specii de revent se foloseşte în scopuri culinare (supe, compot, dulceaţă), dar consumate cu unele restricţii, datorită conţinutului ridicat în acid oxalic şi sărurile acestuia (contraindicat în litiaza renală oxalică).
Biologie. Reventul (Rheum officinale Baill, Rh. Palmatium L.) cuprinde specii vivace, erbacee, în primul an formând o rozetă de frunze, iar în anii următori tulpinile florifere (fig. 28.1. după ,,Flora României”,vol I, 1992).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Braşov, din anul 1980, aparţinînd speciei Rheum officinale Baill.
Zonele de cultură sunt regiunile subcarpaţilor şi în sudul Podişului Transilvaniei, în depresiuni înalte şi regiuni de deal, unde precipitaţiile depăşesc 700 mm anual.
142
Figura 28.1. Reventul (Rheum officinale Baill)
143
Capitolul 29.FAMILIA GENTIANACEAE
29.1. Ghinţura (Gentiana lutea L.)
Importanţă. Ghinţura (entura) se cultivă pentru rădăcini şi rizomi- Gentianae radix- care conţin heterozide (glicozide) amare (gentiopicrozidul sau gentiopicrina circa 1 - 3%, gentiomarina, amarogenţiana - de 5000 de ori mai amară decât gentiopicrozidul etc.), alcaloidul gentianina, glucide (gentianoza, gentiobioza), substanţe colorante (gentinizino sau dimetoxiantona), tanoizi, steroli, etc. (fig. 29.1.)
Heterozidele (glicozidele) au proprietăţi tonic-aperitive, stimulează secreţiile gastrice (mărind apetitul) şi stimulează funcţia ficatului. Se foloseşte în anorexii şi dispepsii în ceaiul tonic aperitiv şi ca tinctură amară. Are acţiune antipiretică şi anitmalarică.Principala utilizarea este ca tonic-amar eupeptic.
Biologie. Ghinţura (Gentiana lutea L.) este o plantă perenă erbacee (fig. 29.1, după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992). În flora spontană apar şi speciile Gentiana punctata L. (ghinţura pătată) şi Gentiana asclepiadea L. (lumînărica pământului), cu compoziţia chimică şi utilizări similar cu G.lutea L. Din G.lutea L. se cultivă soiul local (populaţia) De Săcele, din anul 1977. Este zonată în regiunile subcarpatice (în condiţii apropiate de zonele de răspândire naturală a speciei), pe soluri profunde, uşoare şi bogate în calciu (jud. Braşov, Sibiu, Covasna).
144
Figura 29.1. Ghinţura (Gentiana lutea L.)
145
Capitolul 30. FAMILIA PLANTAGINACEAE
30.1. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.)
Importanţă. Pătlagina îngustă se cultivă pentru frunze (Plantaginis lanceolatae-folium) care conţin aucubozida (aucubină, rinantină) în proporţie de 1-3%, catalpozida (catalpoli), mucilagii (arabogalactoni şi xilani), pectine (5 - 10%), taninuri, poliglucide, flavonoide, acizi organici (fenolici etc.), carotenoide etc. Aucubozida şi taninul dau efectul antibacterian, cicatrizant şi astringent, iar mucilagiile şi alţi compuşi, pe cel emolient şi laxativ; polifenolii şi vitamina K au efect hemostatic. Acestea au şi acţiune de calmare a tusei, de fluidificare a secreţiilor bornhice, ajutând la eliminarea lor. Intră în compoziţia ceaiurilor antibronhic şi a siropului de pătlagină (care se administrează în cazul inflamaţiei căilor respiratorii, mai ales la copii). Frunzele proaspete se folosesc la obţinerea unui suc utilizat în tratarea ulceraţiilor gastrointestinale şi a unor unguente.
Biologie. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.) este o plantă perenă ierboasă (fig. 30.1.,după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992). În scop medicinal se utilizează şi speciile: Plantago media L. (pătlagina moale), Plantago major L. (pătlagina mare); de la ambele se folosesc frunzele iar de la Plantago indica L. şi Plantago psyllium L. se folosesc seminţele (au acţiune laxativă).
Din Plantago lanceolata L. se cultivă soiul local (populaţia) De Cluj, din anul 1975. Zone mai favorabile de cultură se întâlnesc în silvostepă, pe soluri fertile, însă pătlagina se poate cultiva şi în alte zone agricole din ţară.
146
Fig. 30.1. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.)
147
Capitolul 31. FAMILIA SCROPHULARIACEAE
31.1. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.)
Importanţă. Degeţelul lânos se cultivă pentru frunze (Digitalis lanatae - folium) care conţin glicozizi cardiotonici de tip cardenolodic (A, B, C, D), în proporţie de 0,5 - 1,7% (din substanţa uscată), cu acţiune cardiotonică. Principalul glicozid din complexul cardenolidic este Lanatozida C (80-240 mg %), urmată de alte lanatozide, în cantităţi diferite.
Frunzele se utilizează la prepararea unor medicamente cardio-cative, în insificienţe cardiac, mai ales în stări de decompensare, etc. Lanatozidele au efecte rapide, putându-se folosi în cazuri de urgenţă ale insuficienţei cardiac (sub formă injectabilă).
Biologie. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.) este o plantă bienală sau perenă, formând în primul an o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă (fig. 31.1, după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Pentru producţia de frunze se cultivă ca plantă anuală.
Se cultivă soiul Lanata 1. (din anul 1973). Cele mai favorabile zone sunt: silvostepa din sud şi vest, centru Transilvaniei şi Moldova, sau în alte zone agricole (în Bărăgan pretinde irigare).
148
Figura 31.1. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.)
31.2. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea L.)
Importanţă. Degeţelul roşu se cultivă pentru frunze (Digitalis purpureae-folium), care conţin glicozide cardiotonice de tip cardenolitic (A, B), în proporţie de 0,2-0,7% (din substanţa uscată), cu acţiune cardiotonică. În proporţie mai mare sunt: purpureaglicozida A (9,6-120 mg%), digitoxina (2-140 mg%), purpureaglicozida B (3-80 mg%) etc.
Planta se utilizează în insuficienţa cardiacă cronică, intrînd în compoziţiadiferitelor produse româneşti şi străine. Menţionăm produsul românesc ,,Digitalis”, comprimate (0,100 g pulbere de frunze de degeţel roşu) cu acţiune
149
cardiotonică (datorită, în special digitoxinei) şi produsul românesc ,,Digitaliana” (soluţie hidroalcoolică, pentru uz intern, conţinând 1%o digitoxină cristalizată), care este un tonic cardiac, cu instalare lentă, prelungită, indicat în insuficienţe cardiace.
Biologie. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea L.) este o plantă bienală, care formează în primul an o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă (fig. 31.2. după A. LAZA, E. COICIU şi G. RÁCZ, 1990). Pentru producţia de frunze se cultivă ca plantă anuală. Din specia Digitalis purpurea L. se cultivă soiul local (populaţia) de Măgurele, din anul 1973. Planta se cultivă în zone mai umede şi răcoroase, iar în sud numai în condiţii de irigare.
Figura 31.2. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea L.)
150
Capitolul 32. FAMILIA PAPAVERIACEAE
32.1. Macul (Papaver somniferum L.)
Importanţă. Macul (macul de grădină) se cultivă pentru capsule (Papaveris fructus sau Papaveris capita ) care conţin circa 40 de alcaloizi, localizaţi în latex-ul din canalele laticifere, dintre care, în proporţie mai mare sunt: morfina (0,10-1% în capsule şi 3 - 25% în opiu), codeina (0,027 - 0,043% în capsule şi 0,5 - 3% în opiu), papaverina (0,008 - 0,04% în capsule şi 0,5 - 0,27% în opiu), narcotina, tebaina etc. Opiul este latexul obţiunt prin incizia capsulelor verzi. Cultivarea şi valorificarea acestei plante este reglementată prin acte normative. Alcaloizi conţine şi planta verde (Papaveris herba ), în proprţii mai reduse. De la mac se valorifcă şi seminţele (Papaveris semen), care sunt bogate în ulei (45-55%) de bună calitate.
Morfina este unul dintre cei mai puternici calmanţi ai durerilor (adând diverse utilizări în medicină); morfina şi deirvatele ei au de asemenea, acţiune euforica (în doze mici), hipnotică (în doze mari), cu efecte periculoase pentru om (morfinomanie), fiind inclusă pe lista stupefiantelor. Codeina are efect sedative asupra centrului tusei (intră în compoziţia produselor Codenal, Tusomag, iar papaverina este un spasmolitic valoros (intră în compoziţia produsului Lizadon).
Capsulele de mac, precis dozate, intră în compoziţia ceaiurilor contra colicilor, sedative, etc. Seminţele se folosesc la prepararea unor produse de cofetărie şi patiserie, iar turtele (după extragerea uleiului) constituie furaj concentrate cu mare valoare nutritive. Macul este o buna
151
plantă meliferă, iar unele varietăţi sunt appreciate ca plante ornamentale.
Biologie. Macul (Papaver somniferum L.) este o plantă anuală, ierboasă (fig. 32.1.). Se cultivă soiul Extaz (din anul 1982), soiul Safir (din anul 1995) şi soiul local (populaţia) De Botoşani (din anul 1973). Cerinţele faţă de climă sunt în funcţie de scopul culturii. Astfel, pentru opiu se poate cultiva până la latitudinea nordică de 480 (Asia), iar pentru ulei ajunge la latitudinea nordică de 610 (Europa). S-a constatat că , în zone mai calde şi nu prea umede, se acumulează mai multă morfină şi papaverină, iar în zone mai reci este favorizată sinteza codeinei. La noi, macul se cultivă în zone ceva mai umede şi răcoroase, din nordul şi centrul Transilvaniei, nordul şi centrul Moldovei şi vestul ţării.
Figura 32.1. Macul (Papaver somniferum L.)
152
32.2. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.)
Importanţă. Macul Iranian (macul bracteat) a fost luat în cultură pentru fructe (Papaveris bracteati-capita; Papaveris bracteati-fructus), iar la desfiinţarea culturii se pot utiliza şi rădăcinile (Papaveris bracteati-radix), care conţin alcaloizi izochinolonici, în cantitate mai mare fiind tebaina (peste 90% din totalul alcaloizilor din plantă), însoţită şi de alţi alcaloizi (aripavină, protopină, codeină, etc.). Conţinutul de tebaină în capsule (1,0 - 2,5%) şi rădăcini (1,0 - 3,0%) este variabil în funcţie de biotope şi condiţiile de cultură.
Tebaina se foloseşte în tratamentul unor boli grave, având efecte asemănător mofinei.Utilizarea ei previne morfinomania, deoarece tebaine nu se poate transforma în heroină, aşa cum se întâmplă cu morfina (P.somniferum L.). Din tebaină se obţine codeine, cu utilizările terapeutice cunoscute (are acţiune asupra centrului tusei şi analgezică). Planta se utilizează şi în scop ornamental.
Biologie. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.) este o plantă perenă ierboasă (fig. 32.2). Se cultivă soiul local (populaţia) de Călăraşi, din anul 1985. Planta se poate cultiva în majoritatea zonelor agricole ale ţării.
Importanţă. Macul galben se cultivă pentru partea aeriană a plantei în faza de înflorire-începutul formării fructelor (Glaucii herba ) care conţine alcaloizi (circa 1,5 - 2,5%), dintre care componentul principal este glaucina (1 - 1,5%). Întreaga plantă conţine alcaloizi (glaucina), un conţinut mai ridicat având fructele, urmate de frunze.
154
Glaucina are o acţiune antitusivă, spasmolitică şi diuretică. Ea reprezintă acţiune terapeutică similară cu cea a codeine (antibronsică, expectorantă) obţinută din P.somniferum L.
Biologie. Macul galben (Glucinum flavum Cr.) este o plantă ierboasă, cu forme anuale, biennale, sau perene (fig. 32.3 după ,,Flora României”, vol III, 1995). Se cultivă soiul local (populaţia) De Mosiştea din anul 1980. Cele mai potrivite zone de cultură sunt sudul şi sud-vestul ţării, însă macul galben se poate amplasa şi în alte zone agricole din ţară.
Figura 32.3. Macul galben (Glucinum flavum Cr.)
155
32.4. Rostopasca (Chelidonium majus L.)
Importanţă. Rostopasca (negelariţă) s-a luat în cultură pentru partea aeriană (Chelidonii herba ), putându-se folosi întreaga plantă (aeriană şi subterană - Chelidonii herba cum radicae) şi partea subterană (incluzând rizomii şi rădăcinile - Chelidonii radix), care conţin alcaloizi (0,1-1,0% în părţile aeriene şi 0,2-2,0% în rădăcini), mai importante fiind chelidonina, homochelidonina, sanguinarina, cheleritrină, coptizina, protropina, sparteina etc. Este o plantă toxică. Alcaloizii chelidonina şi homochelidonina au acţiune sedativă şi narcotică asupra centrilor nervoşi superiori (similară morfinei) etc; chelidonina are acţiune antispastică (ca şi papaverina, fiind însă mai puţin toxică); saguinarina are acţiune excitantă asupra centrilor medulari; cheleritrina coboară presiunea arterial, stimulează peristaltismul intestinal şi contractile uterine.
Acţiunea complexului de alcaloizi din rostopască este narcotic, spasmolitică, coleretică, antibiotică. Rostopasca intră în compoziţia ceaiului hepatic, în produsele farmaceutice Nervocalm şi Pasinal. Fiind o plantă toxică, se foloseşte cu precauţie, deoarece poate produce intoxicaţii. Se foloseşte şi la tratarea negilor.Nu se aplică pe plăgi deschise.
Biologie. Rostopasca (Chelidonium majus L.) este o plantă perenă erbacee (fig. 32.4., după ,,Flora României”, vol III, 1995 ). S-a luat în cultură populaţii locale. Se cultivă în zonele de răspândire naturală a plantei, unde sunt asigurate cerinţele faţă de climă şi sol.
156
Figura 32.4. Rostopasca (Chelidonium majus L.)
32.5. Brebenelul (Corydalis cava)
Denumiri populare: brebenea, breabăn.Biologie. Brebenelul este o plantă care înflorește
primăvara, acoperind solul pădurilor de la deal și câmpie cu un strat vegetal viu, multicolor și frumos mirositor. Sub numele de brebenel sunt cunoscute mai multe specii de plante cu trăsături comune, adică sunt erbacee perene, au structură asemănătoare și relativ aceiași compuși chimici activi. Brebenelul face parte din familia papaveraceelor (fig. 32.5).
157
Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm înălţime. Rizomul este dezvoltat și, de cele mai multe ori, gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete, purpurii, sunt melifere. Pentru trebuinţe medicinale se recoltează rizomii. Din tulpini și flori se poate obţine un suc.
Substanţe active importante: trei compuși specifici–coridalină, coricavină și bulbocapnină. Bulbocapnina este o substanţă toxică.
Importanță. Preparatele de brebenel au acţiune asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna funcţionare a acestuia. De asemenea, preparatele de brebenel sunt folosite în afecţiuni cardiace, mai ales pentru reducerea tensiunii arteriale. Aceste preparate au influenţă pozitivă și asupra funcţionării tractului gastrointestinal. Ca plantă medicinală, brebenelul este încă puţin cunoscut în ţara noastră, deși compușii săi activi arată că merită toată atenţia.
Figura 32.5. Brebenelul (Corydalis cava)
158
32.6. Fumăriţa (Fumaria officinalis)
Biologie. Fumăriţa este o mică plantă erbacee, din familia papaveraceelor (fig. 32.6.). Frunzele sunt bipenate, iar florile, de dimensiuni reduse, au culoarea roșie sau albă. Fructele sunt globuloase. Atât planta, cât și fructele, au un gust pronunţat amar. Pentru aplicaţii medicinale se folosește întreaga plantă, recomandată fiind, însă, partea aeriană.
Importanță. Infuzia de fumăriţă – care este amară – se comportă ca un adevărat factor de echilibru în funcţionarea bilei, menţinând în permanenţă funcţionarea acesteia la parametri corecţi.
Fumăriţa mai este recomandată și în boli ale ficatului, ale rinichiului și ale aparatului urinar, în hipertensiune, arteroscleroză.
Tonică și depurativă, infuzia de fumăriţă este indicată pentru aplicaţii și la finele iernii, când organismul are nevoie de revigorare și de curăţire a toxinelor. Poate fi utilizată, de asemenea, și în curele de slăbire sau de eliminare a compușilor grași din sânge. Se spune despre fumăriţă că are capacitatea de a încetini procesele de uzură, de îmbătrânire a organismului omenesc.
Utilizarea preparatelor din această plantă se va face sub îndrumarea specialistului, a medicului, printre altele și datorită faptului că tratamentul trebuie să fie supravegheat (pot apărea afecte nedorite) și nu trebuie să depășească două săptămâni.
159
Figura 32.6. Fumăriţa (Fumaria officinalis)
160
Capitolul 33. FAMILIA SOLANACEAE
33.1. Mătrăguna (Atropa belladonna L.)
Importanţă. Mătrăguna (cireaşa lupului, doamna codrului) se cultivă pentru frunze (Belladonnae folium), rădăcini (Belladonnae radix) sau întreaga parte aeriană a plantei (Belladonnae herba), care conţine alcaloizi tropanici (în partea aeriană 0,2 - 0,8%, iar în rădăcini 0,4 - 1,1%, între care atropină, hiosciamină, beladonină, scopolamine, precum şi alţi compuşi (aminoacizi liberi, flavone, cumarine etc.). Hiosciamina reprezintă 78 - 98% din alcaloizii totali în partea aerinaă proaspătă (prin uscarea frunzelor, o parte din hiosciamină se transformă în atropine), iar în rădăcini hiosciamina reprezintă circa 90% (din alcaloizii totali), urmată de scopolamină, beladonină, atropine. Întreaga plantă este otrăvitoare.
Alcaloizii din mătrăgună au acţiune antiseptică, accelerează ritmul cardiac, diminuează secreţiile şi peristaltismul intestinal şi provoacă midriază (dilată pupila). Se recomandă în spasme ale musculaturii netede, în enterocolite spastice, hipersecreţii digestive şi bronşice etc. Planta intră în compoziţia diferitelor produse farmaceutice româneşti : Distonocalm, Bergonal, Foladon, Fobenal etc. Din fructe se extrage un colorant utilizat în pictură.
Biologie. Mătrăguna (Atropa belladonna L.) este o plantă perenă (fig. 33.1.,după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Vrancea, din anul 1975.
161
Este o plantă de climat temperat (spontan creşte în zona fagului), cu cerinţe relativ ridicate la temperatură şi umiditate. Este zonată în regiunile submontane şi în depresiuni, în locuri adăpostite şi însorite.
Figura 33.1. Mătrăguna (Atropa belladonna L.)
162
33.2 Laurul păros (Datura innoxia Mill.)
Importanţă. Laurul păros (laur indian, laur) se cultivă pentru partea aeriană a plantei (Datura innoxiae herba), care conţine alcaloizi tropanici (0,2 - 0,5%) în care predomină (50 -80%) scopalamina (este o bună sursă pentru obţinerea acestui alcaloid), apoi hiosciamina (10 -18%), etc. Scopalamina este un calman al excitaţiilor psihomotorii. Derivaţii scopalaminei se întrebuinţează sub formă de medicamente spasmolitice în ulcer, colică nefritică şi biliară, parkinsonism, rău de mare şi altitudine, în oftalmologie (acţiune midriatică) etc., iar sub formă de N-bromutil-scopalamină intră în produsele româneşti Scobutil şi Scobutil compus.
Biologie. Laurul păros (Datura innoxia Mill.) este o plantă anuală (fig. 33.2., după E.COICIU ŞI G.RÁCZ, 1992). În scop medicinal se foloseşte şi Datura stramonium L. (laur), cultivat pentru frunze (Stramonii folium ) şi la noi în trecut şi Datura metal L. (laur indian), cultiva în zonele calde (îndeosebi în India). Din specia D.innoxia Mill. se cultivă soiurile Laura (din anul 1982) şi Silvia (din anul 1993). Laurul păros este originar din zone cu climă caldă şi de aceea are cerinţe ridicate faţă de temperatură şi lumină.
Zonele cele mai favorabile sunt cele cu climă caldă şi regim de umiditate favorabil (în sudul ţării, în condiţii de irigare).
163
Figura 33.2. Laurul păros (Datura innoxia Mill.)
33.3. Măselariţa (Hyoscyamus niger L.)
Importanţă. Măselariţa (măsălariţă, măselar) se cultivă pentru frunze (Hyoscyami folium) sau partea aeriană a plantei (Hyoscyami herba ), care conţin alcaloizi tropanici (0,02 - 0,07% în frunze uscate) în care predomină hiosciamina, apoi scopalamina atropina, etc. Acţiunea farmacodinamică şi utilizările terapeutice sunt similar cu cele prezentate la Atropa belladonna L. (care, însă, este mai bogată în alcaloizi decât măselariţa).
164
Biologie. Măselariţa (Hyoscyamus niger L.) este o plantă ierboasă, cu forme anuale sau biennale (fig. 33.3., după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Timiş, din anul 1976. Cele mai potrivite zone de cultură sunt vestul şi sudul ţării, pe soluri fertile (cernoziomuri).
Figura 33.3. Măselariţa (Hyoscyamus niger L.)
33.4. Zârna australiană (Solanum laciniatum Ait)
Importanţă. Zârna australiană (Zârna laciniată) a fost luată în cultură pentru partea aeriană a plantei (Solani laciniati herba), ce conţine 1 - 2% glicoalcaloizi (solamargină, solasonină, solanină, etc.), care au ca aglicon solasodina (un aminoaclool steroidic).
165
Prin hidroliză acidă solamargina şi solasonina pun în libertate solasodina şi alţi compuşi.
Solasodina se poate transforma pe cale industrială (semisinteză) în hormoni steroizi: coritzon (cu acţiune antiinflamatoare şi antialergică etc.), progesterone (hormon sexual feminin) şi testosteron (hormon androgen) etc., cu multiple utilizări în terapeutică.
Biologie. Zârna australiană (Solanum laciniatum Ait) este o specie perenă în zonele de origine (subtropicală), iar în ţara noastră şi în climatul temperat, se comportă că plantă anuală (fig. 33.4 după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Dunăre, din anul 1972. Zârna este zonată în sudul şi vestul ţării, în condiţii de irigare, unde se poate cultiva prin semănat direct în camp. În zona subumedă se poate cultiva mai bine prin răsad.
Figura 34.4. Zârna australiană (Solanum laciniatum Ait)
166
33.5. Ardeiul iude de Cayenne (Capsicum annuum L. var. cayenne)
Importanţă. Ardeiul iute de Cayenne se cultivă pentru fructe (Capsici Cayenne fructus), care conţine 0,01 - 0,25% capsicină (amida vanilică a unui acid izodecenic), ce dă gustul iute-arzător (simţit până la diluţia 1:2.000.000) şi alţi compuşi (pigmenţi, vitamina C peste 0,1% etc.). Din ardeiul iute s-a obţinut pentru prima dată vitamina C în stare cristalizată (circa 200 mg/ kg), mult timp aceasta fiind princpala sursă de obţinere a vitaminei C.
Capsicina se utilizează sub formă de tinctură în frecţii, dureri reumatice, nevralgii, etc. Boiaua de ardei este un foarte răspândit condiment. În cantităţi mici, capsicina măreşte pofta de mâncare, stimulează secreţiile gastrice, însă în exces este nocivă, producând gastrite, afecţiuni hepatice şi renale.
Biologie.Ardeiul iute de Cayenne(Capsicum annuum L. var. cayenne) este o plantă anuală (fig. 33.5., după ,,Flora României”, vol. VII, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia) din Deta din anul 1976. Dă rezultate bune pe terenuri cu textură uşoară şi fertilizare.
167
Figura 33.5. Ardeiul iute de Cayenne (Capsicum annuum L. var. cayenne)
168
Capitolul 34. FAMILIA APOCYNACEAE
34.1. Saschiul (Vinca minor L.)
Importanţă. Saschiul se cultivă pentru partea aeriană a plantei (Vincae minoris herba ) care conţine alcaloizi cu nucleu indolic (0,5-1%) între care, în proporţie mai mare sunt: vincamina (10-45%), izovincamina (amestec de vincamină cu vincină, vincamină şi vincinină) şi alţi alcaloizi (circa 40%). Principii activi (alcaloizii) au acţiune simpatolitică, spasmolitică şi hipotensivă. Se utilizează ca medicament pentru tratamentul bolii hipertensive şi ateroscleroză, etc. Saschiul este şi o cunoscută plată ornamental, în zone mai umbrite.
Biologie. Saschiul (Vinca minor L.) este o plantă (subarbust mic) (fig. 34.1. după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul Azur (din 1996) şi soiul local (populaţia) De Sibiu (din 1973, în curs de înlocuire). Este zonată în regiunea colinară şi de podiş.
Se poate cultiva în condiţii de semiumbră, în parcuri, sub arbori.
169
Figura 34.1. Saschiul (Vinca minor L.)
170
Capitolul 35. FAMILIA LILIACEAE
35.1. Aloea (Aloe vulgaris)Biologie. Aloea este o plantă exotică decorativă ce
aparţine familiei liliaceelor. Are frunze foarte groase, consistente, cărnoase (fig. 35.1.). Florile, dispuse în formă de spic, sunt galbene sau roșii. Aloea provine din zona mediteraneană. Datorită condiţiilor climatice, în România se găsește numai cultivată.
Importanţă. Pentru practica medicinală au frunzele, din care se extrage sucul de aloe. Acest suc se găsește și în alte părţi ale plantei, dar în cantităţi mai mici. Pentru aplicaţii medicinale se prepară: pulbere, pilule laxative, granule. Sucul se poate utiliza, însă, și în stare proaspătă.
Substanţe active importante: doi compuși specifici – barbaioină și emodină.
Figura 35.1. Aloe Vera (Aloe vulgaris)
171
35.2. Dalacul (Paris quadrifolia)
Biologie. Așa cum îi spune și numele, planta aceasta poate fi utilizată în combaterea unei boli cumplite, numită dalac (antrax) (fig. 35.2.). Este o plantă erbacee, aparţinând de familia liliaceelor. Are un rizom târâtor, tulpina aeriană fiindu-i, în schimb, dreaptă. Dalacul înflorește în lunile mai și iunie, având câte o singură floare pe fiecare plantă. Floarea de dalac are o culoare galben-verzuie. Dalacul crește prin pădurile cu umiditate, pe o arie largă, de la câmpie și până la munte. Pentru nevoi medicinale se recoltează fructul dalacului, o bacă neagră-albăstruie de mărimea unui bob de mazăre, precum și frunzele. Pentru tratamente în cazul infecţiilor cu dalac se folosesc preparate din frunze. Dalacul este o plantă toxică.
Substanţe active importante: substanţele specifice numite paristifină și paridină, precum și saponine, asparagină, acid citric.
Importanță. Datorită faptului că este atât de toxică, există reţineri mari în utilizarea acestei plante. Se știe, din tradiţia populară, că preparatele din dalac sunt eficiente împotriva bolilor infecţioase. Se mai pot utiliza, însă, și în afecţiuni ceva mai banale, cum ar fi calmarea locală a durerilor sau tratarea abceselor.
Atenţie, dalacul este o plantă pe care o pot utiliza doar specialiștii, cercetătorii.
172
Figura 35.2. Dalacul (Paris quadrifolia)
35.3. Lăcrimioara (Convallaria majalis)Denumire populară: mărgăritar.Biologie. Lăcrimioara este o plantă erbacee, perenă
(fig. 35.3.). Face parte din familia liliaceelor. Înălţimea maximă la care poate ajunge este 20 cm. Rizomul de lăcrimioară este alungit. Această frumoasă plantă înflorește în lunile mai și iunie, mai puţin în iulie, având o mireasmă inegalabilă. Florile sunt albe, sub formă de clopoţei.
Frunzele, câte două-trei la fiecare plantă, sunt peţiolate și au formă de elipsă mult alungită. Lăcrimioara crește în flora spontană, în zonele de deal și câmpie, în păduri, în tufărișuri, pe pajiști, dar apare și în culturi, fiind plantată pentru decor și utilizări în terapii medicinale.
173
Rizomul, tulpina și florile sunt folosite în aplicaţii medicinale și în industria farmaceutică, precum și în cea a parfumurilor. Pentru terapii medicinale se prepară extract, tinctură, infuzie, pulbere.
Substanţe active importante: glucozide toxice – convalotoxină, convalozidă, convalotoxol, saponină, majalină, acizi diverși, esenţe parfumate și carbonat de calciu.
Importanță. Substanţele active obţinute din lăcrimioară au o acţiune asemănătoare cu aceea a digitalinei, fiind toxice dacă sunt utilizate în cantitate mare. Ca plantă medicinală, lăcrimioara se utilizează de foarte multă vreme în tratarea unor afecţiuni ale inimii (insuficienţă cardiacă, aritmie, asistolie, angină pectorală, palpitaţii), în apoplexie și chiar epilepsie. Lăcrimioara este un cardiotonic cunoscut. Are și proprietăţi diuretice și antiseptice. În tutungerie, florile de lăcrimioare uscate sunt folosite pentru parfumarea tutunului de prizat.
174
Figura 35.3. Lăcrimioara (Convallaria majalis)
35.4. Leurda (Allium ursinum)Denumire populară: usturoiţă.Prezentare. Leurda este o plantă erbacee cu miros și
gust de usturoi (fig. 35.4.). Face parte din familia liliaceelor. Înălţimea maximă pe care o poate atinge – 1,50 metri. În pământ, leurda are un bulb ovoidal, format din solzi groși, asemănători căţeilor de usturoi. Tulpina este însoţită de două frunze. Leurda înflorește în aprilie și mai, rareori și în iunie. Florile se adună într-o inflorescenţă sub formă de umbelă, ce cuprinde între cinci și 20 de flori de un alb strălucitor. Fructul este o capsulă. Leurda poate înlocui usturoiul și poate fi conservată. Crește în toate zonele României. Din
175
punct de vedere medicinal, importante sunt frunzele – din care se prepară o infuzie.
Importanță. Leurda are virtuţi antiscorbutice, depurative, diuretice, tonificatoare. Este recomandată în avitaminoze. Este și un agent eficient de curăţire a organismului, a tractului gastro-intestinal și nu numai, în reglarea activităţii rinichiului, precum și în activarea și reactivarea activităţii intestinale.
Figura 35.4. Leurda (Allium ursinum)
35.5. Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale L.)
Importanţă. Brânduşa de toamnă s-a luat în cultură pentru seminţe (Colchici semen), iar la desfiinţarea culturii se pot utiliza şi bulbotuberii (Colchici tuber), care conţin alcaloizi de tip tropolonic între care predomină colchicine
176
(circa 0,05-0,10% în bulbotuberi şi 0,2-0,5% în seminţe), care este toxică (prezentă şi în frunze şi flori), apoi democalcina (mai puţin toxică) etc.
Alcaloizii din brânduşa de toamnă, deşi toxică, în doze terapeutice, au acţiune analgezică şi antiinflamatoare, specifică în criza acută de gută. Colchicina are acţiune puternică asupra diviziunii celulare la plante, producând multiplicarea numărului de cromozomi. Datorită acţiunii sale asupra diviziunii celulare (efect statmokinetic), este mult utilizată în munca de ameliorare a plantelor pentru obţinerea poliplozi şi în studiile de citogenetică.
Biologie. Brânduşa de toamnă(Colchicum autumnale L.) este o plantă perenă care generează din bulbotuberul aflat în sol (fig. 35.5.). Din sămânţă, în primii cinci ani de vegetaţie se formează organe vegetative, florile apar în anul al şaselea (primăvara), fapt care face dificilă înmulţirea prin seminţe.
S-a luat în cultură populaţiile locale.Zonele de luare în cultură sunt cele de răspândire naturală, cu umiditate suficientă şi temperaturi relativ scăzute.
177
Figura 35.5. Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale L.)
Importanţă. Scleroţii de cornul secarei (Secale cornutum) conţin 0,4 - 0,8 % alcaloizi (ergotamina, ergosina, grupa ergotoxine- ergocristina, ergocaina şi izomerii lor etc.), apoi ulei gras (20-35%), pigmenţi, amine etc.
Alcaloizii sunt utilizaţi în obstetrică, având proprietăţi ocitocice şi antihemoragice. De asemenea, intră în componenţa unor medicamente reactivatoare ale circulaţiei cerebrale, periferice etc. Sunt componenţi ai produselor româneşti: Ergomet, Bergonal, Cofedol, Distonocalm, etc.
Biologie. Cornul-secarei (Claviceps purpurea [Fr.] Tul.) este o ciupercă parazită pe secară (fig. 36.1, după I.BOBEŞ, 1983) şi pe alte graminice (triticale etc.). În spic, în locul boabelor se formează scleroţii-organe de rezistenţă de 1-3 (4) cm lungime şi 2-5 mm grosime, formaţi din împletirea mai laxă sau mai deasă a filamentelor ciupercii. Ciuperca iernează pe sol sub formă de scleroţi. Primăvara, pe scleroţi apar fructificaţii (în formă de gămălie, pe un peduncul), numaite stromem în care se află periteciile (ca nişte butelii), fiecare cuprinzând asce în care se află câte opt ascosporic filamentoşi, multicelulari. Ascosporii eliberaţi din asce sunt transportaţi de vânt pe florile de secară (sau pe alte graminee) unde germinează, penetrează pistilul şi ajung la ovar, constituid infecţia primară. Infecţia secundară are loc în perioada înfloririi plantelor de secară. Pe pistilul plantelor unde a avut loc infecţia primară se formează
179
micelii şi conidii (spori), care sunt înglobaţi într-un lichid dulce (,,rouă de miere”) care atrage insectele şi care asigură transportul sporilor la alte plante (infecţia secundară). În urma infecţiei (primare şi secundare), în locul bobului se dezvoltă sclerotul. Condiţiile favorabile pentru infecţia şi dezvoltarea ciupercii sunt cele cu primavera răcoroase şi treceri lente spre vară. În timpul înfloririi secarei , temperature trebuie să fie de 14-200 C, umiditatea relative a aerului să nu scadă sub 50%, precipitaţiile între 500-800 mm, iar zona să fie ferită de vânturi puternice. La noi în ţară, principalul centru de producţie a tulpinilor de tip ergotoxinic este nordul Moldovei, iar cel de tip ergotaminic este în Podişul Transilvaniei.
180
Figura 36.1. Cornul-secarei (Claviceps purpurea [Fr.] Tul.)
181
Bibliografie
1. Alexa, M., Ghidul micului culegător de plante medicinale, Trustul Plafar București, 1976.
2. Alexa, M., Fitoterapia afecțiunilor aparatului cardiovascular, Natura, nr.4, XXXVIII, Societatea de Științe Botanice din R.S.R.., 1987.
3. Alexa, M., Bojor, O., Crăciun, F., Flora Medicinală a României, București, Ed. Ceres, 1988.
4. Alexandru - Peiulescu Maria, Popescu, M., Plante medicinale din terapia modernă, București, Ed. Ceres, 1978.
5. Andrei, M., Să ne cunoaștem plantele medicinale, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1991.
6. Atanasiu, E., În lumea plantelor de leac, București, Editura Agrosilvică, 2008.
7. Bîlteanu, GH., Fitotehnie, vol. II, București, Ed. Ceres, 2001.
8. Borcean, I. și colab., Lucrări practice de fitotehnie, vol. II, Lito. Institutul Agronomic Timișoara, 1997
9. Bojor, O., Alexan, M., Plantele medicinale izvor de sănătate, București, Ed. Ceres, 1981.
182
10. Bojor, O., Alexan, M., Plantele medicinale și aromatice de la A la Z, București, Ed. Recoop, Ediția a II-a, 1984
11. Ciocîrlan, V., Flora ilustrată a României, București, vol. I-II Universitatea București, 1988, 1990.
12. Cîrnu, V. I., Flora meliferă, București, Ed. Ceres, 1980.
13. Coiciu, Evodochia, Săveanu, T., Agrotehnica câtorva plante medicinale, București, Ed. Academiei R.P.R., 1995.
14. Coiciu Evdochia, Racz, G., Plante medicinale și aromatice, București, Ed. Academiei R.S.R., 1982.
15. Coiciu Evadochia, Plante medicinale si aromatice de perspectiva, Bucuresti, C.D.A., 1997
17. Constantinescu, D., Gh., Hatieganu Elena, Plantele medicinale ( proprietatiile lor terapeutice si modul de folosire ), Bucuresti, Ed. Medicinala, 1999
18. Constantinescu, Gr., Elena Hatieguanu – Buruiana, Sa ne cunoastem plantele medicinale – proprietatile lor terapeutice si modul de folosire, Bucuresti, Ed. Medicala, 2006
24. David, Gh., Borcean, A., Imbrea, Fl., Folosirea si tehnica de cultivare si protectie a principalelor plante medicinale si aromatice, Ed, Eurobit, Timisoara, 2003.
25. David, Gh., Borcean, A., Imbrea Ilinca, Contributii la tehnologia de cultivare a coriandurului in Campia Timisului, Lucr. Stintifice, USAMVB Timișoara 2003.
26. Dihoru, Gh., Ghid pentru recunoastere si folosirea plantelor medicinale, Bucuresti, Ed. Ceres, 1984.
27. Drila Delia, Contributii la tehnlogia de cultivare a anasonului, Timisoara, Teza de doctorat, U.S.A.M.V.B., 1998,p. 4-10.
28. Imbrea, F., Botos, L., Indrumator Plante narocitice, aromatice si medicinale, Ed Eurobit Timișoara 2005.
29. Jianu Ionel, Condimente, Editura Agroprint, Timișoara, 1996.
184
30. Laza, A., Racz, G., Plante medicinale si aromatice, București, Ed Ceres, 1995
31. Marini-Bettolo, G.B., Medicinal Plants Today, Roma, The International Congress on medical Plants, Sansepolcro, 1987.
32. The International Congress on medicinal Plants, Sansepolcro, 1987.
33. Mazzanii, G., Silvestrini, B., Reflections on Scientific and Normative Bases of Current Phytotherapy, Roma, The International Congress on Medicinal Plants, Sansepolcro, 1987
34. Micut, I., C., Plante in medicina, Bucuresti, vol. II, Ed. Literatura, 1987.
36. Paun, E., Mihaiela, A., Dumitrescu, A., Verezea Maria, Cosocariu, O., Tratat de plante medicinale si aromatice cultivate, vol. I, II Bucuresti, Ed. Academiei, 1986, 1988.
