Hermineutica Vechiului Testament

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-NapocaFacultatea de Teologie OrtodoxăAnul I, sem. II

CURS DE HERMENEUTICA VECHIULUI TESTAMENT

Titular:Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă

Anul universitar2009-2010

Str. Episcop Nicolae Ivan nr.1, Cluj-Napoca, tel. / fax 0264.431005

http://[email protected]

CUPRINS

INTRODUCERE GENERALĂ 4

PLANUL CURSULUI 6

DOCUMENTE:

1. REGULI DE INTERPRETARE DIN PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ 7

2. PENTATEUH – TEMELE TEOLOGICE PRINCIPALE 26

3. CREAREA (Fc. 1, 1-1, 31 ş.l.p.) 32

4. LEGĂMÂNT ŞI PATRIARHI: FĂGĂDUINŢĂ, RESPONSABILITATE ŞI PRONIE

46

5. MONOTEISM (Ieş. 3, 14; Deut. 6, 4): SFÂNT, SFINŢENIE, CULT ŞI TESTAMENT

77

6. BIBLIA – CĂRŢILE ISTORICE 93

7. BIBLIA – PROFEŢII 108

8. BIBLIA – DIDACTICO-POETICE (DOXOLOGIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE) 117

CONCLUZII 158

2

INTRODUCERE GENERALĂ

PLANUL CURSULUI

14 cursuri x 2 h = 28 h

1. Reguli de interpretare din perspectivă creştină (2 h)

2. Reguli de interpretare iudaice (2 h)

3. Pentateuh: temele teologice principale (2 h)

4. Crearea (Fc. 1, 1-1, 31 ş.l.p.) (4 h)

5. Legământ (Fc. 9 - legea noahitică) şi Patriarhi: făgăduinţă, responsabilitate şi pronie

(4 h)

6. Monoteism (Ieş. 3, 14; Deut. 6, 4): Sfânt, sfinţenie, cult şi testament (2 h)

7. Biblia – Cărţile istorice (4 h)

8. Biblia – Profeţii (4 h)

9. Biblia – Didactico-poetice (doxologie şi înţelepciune) – secvenţe selectate (4 h)

3

TEMA 1

REGULI DE INTERPRETARE DIN PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ

CONŢINUT:

1. Sensurile Sfintei Scripturi (sensul literal, sensul anagogico-spiritual, sensul alegoric, sensul tipic)

2. Principii exegetice3. Calităţile interpretului4. Unitatea Sfintei Scripturi5. Perspective hermeneutice moderne (hermeneutica şi experienţa hermeneutică, rostire-

scriere-lectură/re-rostire)6. Anexa 1 (reguli de interpetare iudaice) 7. Anexa 2 (John Breck – principiile exegetice)

Tema: Număr de ore: 2 hREGULI DE INTERPRETARE Data: 18.02.2010DIN PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ

Referinţe bibliografice:

BASARAB, Mircea, Din istoricul interpretării Sf. Scripturi, în rev. „O”, anul 1989, nr. 4. IDEM, Ermineutică biblică, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997. IDEM, Interpretarea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005. IDEM, Scriptură şi liturghie. Problime de ermineutică biblică, în rev. „MB”, anul 1981, nr. 7-9. IDEM, Sf. Scriptură şi interpretarea ei la Sinodul VII Ecumenic, în rev. „MB”, anul 1987, nr. 4. BRECK, John, Cum citim Sf. Scriptură: despre structura limbajului biblic, trad. Ioana Tămăian, Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005. IDEM, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, trad. Ioana Tămăian, Cluj-Napoca, Ed. Patmos, 2003.

4

CHIALDA, Mircea, Raportul din Vechiul şi Noul Testament (Unitatea Sf. Scripturi), în rev. „BOR”, anul 1981, nr. 5-6.

CHIRILĂ, Ioan, Repere pentru o lectură duhovnicească a Sfintei Scripturi în viziunea exegetică a Sfântului Vasile cel Mare, Comisia de Istoria Bisericească, 2008.

CORBU, Agapie, Sfânta Scriptură şi tâlcuirea ei în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, teză de doctorat, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2001.

CORNIŢESCU, Costantin, Sf. Trei Ierarhi, interpreţi ai Sf. Scripturi, în rev. „ST”, anul 1975, nr. 1-2. IDEM, Costantin, Sf. Vasile cel Mare, interpret al Sf. Scripturi, în rev. „O”, anul 1980, nr. 2. FLORENSKI, Pavel, Stâlpul şi Temelia Adevărului: încercare de teodicee ortodoxă în douăprezece

scrisori, trad. Emil Iordachem, Dimitrie Popescu, Iulian Friptu, Ioan I. Ică jr., Ed. Polirom, Iaşi, 1999. GADAMER, Hans-Georg, Adevărşi metoda, trad. Gabriel Cercel, Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin

Petcana, Ed. Teora, Bucureşti, 2001. IOAN Gură de Aur, Sf., Scrieri I. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 21,

EIBMBOR, Bucureşti, 1987. MATSOUKAS, Nikolaos, Introducere în gnoseologia teologică, trad. Maricel Papa, Ed. Bizantină,

Bucureşti, 1997. MOISESCU, Iustin, Sf. Scriptură şi intepretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom, Ed. Anastasia,

Bucureşti, 2003. NEAGA, Nicolae, Principii ermineutice în omiliile lui Origen, în rev. „MA”, anul 1981, nr. 10-12. NIKOLAKOPOULOS, Konstantin, Studii de teologie biblică. Ermineutica cea ortodoxă şi cea

occidental. Semnificaţia noţiunilor imnologice ale Noului Testament, trad. Ioan Vasile Leb şi Ilie Ursa, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.

PAREYSON, Luigi, Ontologia libertăţii, trad. Ştefania Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 2005. PRELIPCEANU, Vladimir, NEAGA, Nicolae, BARNA, Gheorghe, CHIALDA, Mircea, Studiul

Vechiului Testament – manual pentru facultăţile de teologie, ediţia a treia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.

RICOEUR, Paul, Eseuri de hermeneutică, trad. de Vasile Tonoiu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995. ROVENŢĂ, Haralambie, Interpretarea Sf. Scripturi după Origen, Râmnicul Vâlcea, 1929. SIMIAN-YOFRE, Horacio, Metodologia dell-Antico Testamento, Edizione Dehoniane, Bologna, 2002. VASILE cel Mare, Sf., Scrieri I. Omilii la Hexaemeron, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 17,

EIBMBOR, Bucureşti, 1986. IDEM, Scrieri I. Omilii la Psalmi, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 17, EIBMBOR,

Bucureşti, 1986. IDEM, Scrieri III. Despre Duhul Sfânt, trad. Constantin Corniţescu şi Teodor Bodogae, în col. „PSB”,

vol. 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.1. SENSURILE SFINTEI SCRIPTURI

Sensul literal

„Sensul literal-istoric – sensus litteralis historicus – prezintă ideile, gândirea şi intenţia autorilor inspiraţi ai Sfintei Scripturi, pe care aceştia le-au expus în conformitate cu regulile gramaticale, sintactice şi logice. El este sensul pe care autorii l-au dat textului lor şi reprezintă, după cum îl arată şi numele, sensul prim al literei. Pe lângă numele de literal, dat acestui sens, mai întâlnim şi pe cel de gramatical, istoric şi uneori logic. Sensul literal poate fi propriu sau impropriu, figurat, metaforic, tropic.” (BASARAB, Ermineutica, p. 28)

„Fiind un adept al interpretării literale, Sf. Vasile respinge interpretarea alegorică considerându-o primejdioasă pentru faptul că privează Scriptura de orice bază reală şi pentru că lasă frâu liber interpretări fanteziste. Pentru el, redarea exactă a sensului din vorbirea obişnuită şi a aspectului istoric al pericopelor trebuie să fie prima preocupare a exegetului.” (CORNIŢESCU, Sf. Vasile cel Mare, p. 316)

5

„Cunosc, zice, legile alegoriei, deşi nu le-am descoperit eu, dar le-am descoperit când am citit cele ce au scris alţii. Aceştia, care nu acceptă sensurile obişnuite ale textului, zic că apa nu este apă, ci de altă natură, plantele şi peştii le interpretează precum voiesc, iar creaţia reptilelor şi a animalelor o explică după închipuirea lor, la fel ca şi cei ce explică visele... Eu, însă, când zic iarbă, înţeleg iarbă; la fel când zic plantă, peşte sau animal, pe toate le înţeleg ca în vorbirea obişnuită. Pentru că nu mă ruşinez de Evanghelie” (Rom. 1, 16) (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 170)

„Eu am să spun ceva despre apele depărţite celor din Biserică, acelora care sub pretextul sensurilor superioare, pretind că apele înseamnă în chip metaforic, puterile spirituale şi că deasupra tăriei stau cele bune iar jos, aproape de pământ, de locurile materiale, se află cele rele... Să respingem aceste teorii ca pe nişte basme băbeşti (1 Tim. 4, 7) şi să înţelegem prin apă, apa şi să credem că despărţirea ce a avut loc de tărie s-a făcut pe motivul pe care l-am desvoltat.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 107-108)

Referindu-se la textul Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina, şi de acolo se despărţea în patru braţe..., Sf. Ioan Hrisostom scrie: „Probabil, cei care voiesc să vorbească din propria lor înţelepciune, iarăşi nu acceptă că râurile sunt râuri, nici apele ape, ci îşi închipuie altceva... Noi însă, vă rog, să nu îngăduim acestea, ci să ne astupăm auzurile noastre, să avem încredere în Sfânta Scriptură, şi, urmând cele spuse de aceasta, să ne străduim a depune învăţăturile sănătoase în sufletele noastre” (Sf. IOAN, Facere, p. 153)

Sensul anagogic-spiritual

„În Sfânta Scriptură există texte care pe lângă sensul istoric-literal au şi un sens numit anagogic. Acesta nu suprimă sensul literal, nu exclude sensul istoric, ci îl însoţeşte, îl întregeşte prin adăugirea unei idei mai înalte, care rezultă, de cele mai multe ori, din reflexia interpretului asupra evenimentelor viitoare, sau din consideraţii de ordin moral.” (MOISESCU, p. 145)

Tâlcuind versetul Ferice de omul... care nu se aşează pe scaunul ciumţilor (Ps. 1, 1) Sf. Vasile cel Mare afirmă: „Ciumaţii sunt cei atinşi de o boală incurabilă ce aduce în mod inevitabil moartea celor suferinzi, dar şi a celor ce vin în contact cu ei, în rândul al doilea, ciumaţii sunt păcătoşii, desfrânaţii, care stau prin pieţele publice şi râd împreună cu cei cuminţi, povestindu-şi patimile necinstei întocmai ca pe nişte isprăvi de seamă sau ca pe nişte fapte virtuoase” (Sf. VASILE, Psalmi, p. 194).

După ce interpretează gramatical vers. 12 din psalmul 147, Sf. Ioan Hrisostom adaugă: „Referitor la text sunt de ajuns cele spuse; iar dacă cineva doreşte să înţeleagă psalmul în mod anagogic, nu refuzăm să mergem şi pe această cale, nevătămând istoria – Doamne fereşte –, ci împreună cu aceea, adăugăm şi acestea pentru cei mai sârguincioşi, după putinţă. Proslăveşte pe Domnul, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane! Pavel înţelege Ierusalimul de sus, despre care zice: Iar Ierusalimul de sus este liber şi este mama noastră, după cum şi prin Sion înţelege Biserica, zicând: Voi nu v-aţi apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul care arde cu flacără, nici de nor, nici de beznă, nici de vijelie, ci v-aţi apropiat de cetatea Sionului şi de

6

Biserica celor dintâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri. Este cu putinţă deci să explicăm în mod anagogic şi acestea (referitor la Biserică): Proslăveşte pe Domnul Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău Sioane, căci El a întărit zăvoarele porţilor tale şi a binecuvântat în tine pe feciorii tăi. Căci a zidit-o pe aceasta mai puternic decât Ierusalimul, nu cu zăvoare şi cu porţi, ci înconjurând-o cu crucea şi cu hotărârea puterii Lui, prin care a întins curtea ei în toată lumea, zicând că porţile iadului nu o vor sfărâma” (Sf. IOAN Gură de Aur, Expositio in Psalmos, PG. 55, col. 483)

„Din textele amintite mai sus se vede clar că sensul anagogic se referă, de cele mai multe ori, la adevăruri viitoare, pe care scriitorul inspirat le-a cunoscut mai dinainte. Din această cauză sensul anagogic este numit uneori şi sens profetic.” (MOISESCU, p. 146)

Sensul alegoric

„Alegoria este o metaforă continuă, un procedeu artistic, o figură retorică ce caută să concretizeze şi să personifice concepte abstracte cu scopul de a învăţa sau de a transmite o învăţătură morală. Alegoria poate să cuprindă fraze, pericope biblice sau să se extindă până la cuprinsul unei cărţi cum este cazul Cântării Cântărilor. Între alegoriile biblice de o rară frumuseţe se numără şi pericopa 9-17 din Psalmul 79, în care Israelul este asemănat unei viţe de vie ce a fost adusă din Egipt sau Cântarea viei roditoare din Isaia 5, 1-5, precum şi pericopele din Ezechiel 15, 1-8; 17, 1-10 sau 34, 1-6. În Noul Testament, exemple de întrebuinţarea alegoriei găsim în Ioan 10, 1-16 despre păstorul cel bun, Ioan 15, 1-11 viţa cea adevărată sau pericopa din Romani 11, 17-19, precum şi cea din Efeseni 6, 13.” (BASARAB, Ermineutica, p. 33-34)

„Unii interpreţi ai Sfintei Scripturi, încrezători în puterile lor şi dornici de a descoperi idei care să favorizeze concepţiile lor teologice, ori să satisfacă plăcerile lor intelectuale, sub influenţa filosofiei profane, explică scrierile sfinte în mod alegoric, descoperind pretutindeni, chiar şi în textele al căror sens istoric este evident, un sens ascuns, cu totul deosebit de sensul care rezultă din interpretarea literală.” (MOISESCU, p. 150)

Sf. Ioan Hrisostom se ridică împotriva acestor interpreţi, care „nu înţeleg aşa cum este scris, ci primesc un sens potrivnic, socotind că cele spuse despre lucrurile de pe pământ se referă la cele cereşti”, cum ar fi în cap. II, v. 8 din cartea Facerii, unde citim: „şi a sădit Domnul Dumnezeu paradisul în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul, pe care l-a zidit”. Interpretând literal acest verset, Sf. Ioan Hrisostom adaugă: „Pentru aceasta fericitul Moise aminteşte şi numele locului, pentru ca să nu fie cu putinţă, celor care vor să flecărească în zadar, spre a înşela auzurile celor simpli, spunând că paradisul nu este pe pământ ci în cer...” (Sf. IOAN, Facere, p. 151)

Sensul tipic

„Privită din punct de vedere etimologic noţinunea de tip (gr. – τύποζ) însemnă imagine, figură, exemplar încă nefinisat. Ea cuprinde în sine elementele caracteristice, dar acestea trebuie

7

să fie încă prelucrate şi desăvârşite pentru a ajunge la ceea ce tipul preînchipuie, adică la antitip. Antitipul este deci prezent într-o formă nedesăvârşită în tipul ce-1 reprezintă. Tipul poate fi exprimat prin intermediul unei persoane, unei acţiuni, unui obiect sau unui eveniment. În Sfânta Scriptură, tipul este în mod obişnuit înfăţişat printr-o realitate istorică a Vechiului Testament, care se împlineşte în mod desăvârşit în Noul Testament, în felul acesta, evenimente sau persoane din Vechiul Testament devin tipuri ale unor evenimente sau persoane din Noul Testament, care constituie antitipurile lor.

Înţelesul sau sensul tipic, pe care-1 primeşte o realitate vechi-testamentară, este deci lucrarea Duhului lui Dumnezeu şi ea nu contrazice realitatea istorică, în consecinţă, tipul este o realitate istorică cu caracter profetic, ce conţine în sine o referinţă la antitipul reprezentat, fiind ridicat la semnificaţia lui deosebită prin lucrarea Duhului Sfânt. Existenţa tipului aparţine iconomiei mântuirii şi ca lucrare a Duhului Sfânt poate fi transmisă de aghiograf fără ca acesta să-i sesizeze întru totul semnificaţia.” (BASARAB, Ermineutica, p. 46)

„Adam este tip a lui Adam cel viitor (Rom. 5, 14), piatra (din care au fost adăpaţi israeliţii în pustie) reprezintă tipic pe Hristos (1 Cor. 10, 4), apa care a izvorât din piatră este tipul puterii de viaţă făcătoare a Cuvântului; Mana este tipul pâinii celei vii, care s-a pogorât din cer (Deut. 8, 3, Ioan 5, 41), iar şarpele spânzurat pe lemn este tipul patimii mântuitoare, care s-a săvârşit pe cruce (Num. 21, 9)... Chiar şi cele referitoare la Ieşirea din Israel (din robia egipteană) au fost istorisite pentru că sunt tip al mântuirii prin botez. Întâii-născuţi ai israeliţllor au fost salvaţi ca şi trupurile celor ce se botează, pentru că celor însemnaţi cu sângele mielului li s-a dat har. Sângele mielului era tip al sângelui lui Hristos, iar întâii-născuţi erau tip al primului om creat... Marea şi norul au condus atunci la credinţă şi au preînchipuit harul care avea să vină... Cum a preînchipuit marea botezul? Prin faptul că a separat pe Israeliţi de faraon, după cum baia aceasta separă de tirania diavolului. Aceea ucide în valurile ei pe duşman, în această baie este ucisă duşmănia noastră, cea către Dumnezeu. Din aceea poporul Israil a ieşit nevătămat, din apa botezului noi ne ridicăm ca înviaţi din morţi, mântuiţi prin harul Celui care ne-a chemat. Cât despre nor, el este o umbră a darului Duhului, dar care stinge flacăra patimilor prin omorârea mădularelor” (Sf. VASILE, Despre Duhul Sfânt, p. 46).

„Tipul, zice Sf. Ioan Hrisostom, nu trebuie separat cu totul de adevăr, căci astfel nu ar mai fi tip; nici nu trebuie socotit egal cu adevărul, căci iarăşi va deveni şi el adevăr; ci trebuie să rămânem la măsura proprie fiecăruia, nu socotind tipul în întregime adevăr, dar nici lipsindu-1 cu totul de acesta. Căci, dacă el are totul, atunci şi el este adevăr, iar dacă este lipsit cu totul, atunci nu poate fi tip” (Sf. IOAN Gură de Aur, Omilii la 1 Cororinteni, PG. 51, col. 248).

2. PRINCIPII EXEGETICE

„Vechiul şi Noul Testament constituie împreună o mărturie unitară a lui Iisus Hristos şi a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. O lectură holistică a Scripturilor este aşadar indispensabilă pentru a discerne relaţia existentă între Biblia ebraică şi scrierile apostolice din Biserica Primară.” (BRECK, Sf. Scriptură, p. 76)

8

Istoria mântuirii se desfăşoară în două faze: timpul pregătirii şi timpul împlinirii. Astfel, istoria lui Israel, cu propriile ei Scripturi Sfinte, are ca ultim scop pregătirea venirii lui Iisus Hristos.

În calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu, Hristos este prezent şi activ în istoria lui Israel. El Se dezvăluie pe Sine însuşi ca Prooroc şi împlinire a proorociei, deoarece profeţii vizionari ai lui Israel rostesc acest Cuvânt sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Duhul creează evenimente (typoi) şi inspiră profeţiile (logoi), fiecare dintre acestea conţinând atât o semnificaţie spirituală ascunsă cât şi una istorică.

Dumnezeu însuşi este autorul corespondenţelor tipologice. Pentru a înţelege prezenţa lui Hristos în Vechiul Testament este necesară o lectură tipologică a Legii şi a Proorocilor. (BRECK, Sf. Scriptură, p. 76)„În fruntea calităţilor menite să ajute la interpretarea corectă aşează Origen credinţa,

argumentând această necesitate cu profetul Isaia: De nu veţi crede, nu veţi înţelege (7, 9).” (NEAGA, p. 757)

Interpretarea Scripturii, după Origen, nu-i un act curat raţional şi posibil oricărui cititor, ci o sarcină complexă care cere pe lângă toate cunoştinţele şi puterile noastre intelectuale şi credinţă.Din credinţă se desprinde principiul inspiraţiei, convingerea că Sfintele cărţi nu sunt

operele unor oameni, ci ele au caracter revelaţional. Din acest principiu Origen trage concluzii care se impun interpretului. Prima urmare, a acestui principiu e că Sf. Scriptură nu conţine nimic de prisos, nimic în dezacord, nimic neadevărat şi deci nimic care să nu fie împlinit. Fiecare carte a Sfintei Scripturi este o grămadă de noutăţi, folositoare pentru cel care crede şi mijloceşte o seamă de bunuri celui care n-o tâlcuieşte sucit.

O altă condiţie a interpretului este: rugăciunea. „Contactul între spiritul divin al Scripturii şi între fiinţa interpretului se face prin dispoziţia sufletească a unei prejudecăţi credincioase, a rugăciuni”.În Omilia I-a la Ieşire, înainte de a purcede la explicarea textului, Origen îşi îndreaptă

atenţia către ascultătorii săi zicându-le: „Ajutaţi-ne cu rugăciunile voastre, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să ne însoţească şi să ne fie călăuză în cele ce vom spune”.

Înainte de a se apropia de gustarea tainelor biblice e necesar ca exegetul să se smerească ca să poată înţelege adevărata dimensiune a învăţăturii revelate. Mândria este împreunată cu orgoliul care este deşertăciune, câtă vreme smerenia este o atitudine plină de bună-voinţă şi de evlavie faţă de Dumnezeu.Un exeget lipsit de smerenie este asemenea unei bărci îndoielnice, pe care o plimbă

valurile oceanului, încoace şi încolo, care nu oferă siguranţa ajungerii la mal. „Oare putea-voi eu, zicea Origen, om „sărac în vrednicii şi slab cu duhul să înfrunt un atât de vast ocean de taine, însă dacă prin rugăciunile voastre ne va învrednici Dumnezeu de o adiere prielnică, a Duhului Sfânt, după o călătorie favorabilă în domeniul cuvântului, vom ajunge, nădăjduim, la limanul mântuirii”

Pentru a putea aplica normele ermineutice interpretul trebuie să aibă simţ critic şi se-nţelege calităţi teologice intelectuale şi morale prin purificarea sufletului de patimile

9

trupeşti. În ce priveşte Vechiul Testament cunoaşterea limbii ebraice este indispensabilă, căci interpretarea ştiinţifică se poate face numai după textul original.

O regulă de interpretare biblică este consensul Sfinţilor Părinţi. Origen pretinde creştinilor să nu se depărteze nicidecum de tradiţia bisericească păstrată prin succesiunea apostolică, de sensul anumit şi unanim al unui text: „Să nu se creadă altceva decât ceea ce ni s-a transmis prin tradiţia Bisericii lui Dumnezeu”. „Pentru a şti dacă există un consens într-un caz dat, interpretul trebuie mai întâi să cerceteze dacă Părinţii sunt de acord în unanimitate. (NEAGA, p. 764)

Citirea şi reflectarea îndelungată la textul Sfintei Scripturi„Prima şi cea mai simplă interpretare este lectura Sfintei Scripturi. Prin lectură se ia

contact direct cu voia şi cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales cu pericopele moralizatoare.” (CORNIŢESCU, Sf. Vasile cel Mare, p. 113)

„Spectatorul de la întrecerile atletice, zice Sf. Vasile, trebuie el însuşi pregătit pentru întrecere, pentru ca să fie el însuşi într-o măsură oarecare, luptător. La fel şi cercetătorul priveliştilor mari şi suprafireşti şi ascultătorul înţelepciunii cu adevărat înalte şi de negrăit trebuie să vină aici întru câtva pregătit de acasă, pentru a cerceta cele ce i se expun şi să-mi fie copărtaş la luptă, pe cât poate, şi să vină aici mai degrabă ca tovarăş de luptă decât ca judecător, pentru că în situaţia când nu voi reuşi să aflu adevărul, greşeala mea să nu fie spre paguba ascultătorilor.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 131)

Necesitatea pregătirii morale şi intelectuale„Dar nu toate paginile Sfintei Scripturi pot fi interpretate de oricine. Pentru că pe lângă

istorioarele care stau la îndemâna oricui, Scriptura cuprinde multe idei înalte, referitoare la Dumnezeu şi la lucrarea Sa, pe care mintea omenească mărginită nu le poate cuprinde.” (CORNIŢESCU, Sf. Vasile cel Mare, p. 113)

„Cum ar trebui să fie pregătit un suflet pentru a lua parte la ascultarea unor lucruri atât de mari? Să fie curăţit de vicii, să nu fie stăpânit de grijile acestei vieţi, să fie gata la oboseală şi la studiu în toate direcţiile.” (Sf. VASILE, Psalmi, p. 186)

Stabilirea textului iniţial„Pentru ca o interpretare să fie făcută corect, este de mare importanţă stabilirea textului

iniţial, mai ales când pentru acesta există mai multe variante.” (CORNIŢESCU, Sf. Vasile cel Mare, p. 113)

„Într-adevăr, acolo Husi este unul dintre tovarăşii de frunte ai lui Arahi, iar aici vedem că el este fiul lui Iemeni. Cu toate acestea, nici acesta, nici acela despre care se vorbeşte acolo nu este fiul lui Iemeni. Nu cumva, se întreabă Sf. Vasile, s-a numit fiul lui Iemeni din cauză că a arătat o mare superioritate şi bărbăţie în ceea ce priveşte prietenia prin aceea că părând că se dă de partea lui Abesalon a putut să nimicească gândurile pe care Ahitofel... le sugerase lui Abesalon? Pentru că cuvintele fiul lui Iemeni se tâlculesc fiul dreptăţii” (Sf. VASILE, Psalmi, p. 193)

10

Caracterul hristologic al exegezei„Sfinţii Părinţi şi Biserica primelor secole au citit Vechiul Testament prin intermediul

Noului Testament, Iisus Hristos fiind Cel care deschide şi permite o înţelegere plenară a Vechiului Testament. Din acest motiv, creştinii au considerat de la început Vechiul Testament ca o carte a lor, o preistorie a Noului Testament.” (BASARAB, Interpretarea, p. 120)

Citirea continuă a Sfintei Scripturi „După cum substanţa aromatelor, cu cât mai mult este frecată între degete, cu atât mai

mare cantitate de parfum răspândeşte, tot astfel se poate constata că se întâmplă şi cu Scripturile: cu cât cineva se străduieşte să le cerceteze mai mult, cu atât mai mare comoară descoperă în ele şi poate să obţină de acolo bogăţie multă şi de negrăit” (Sf. IOAN, Facere, p. 148)

Scopul citirii Sf. Scripturi este pătrunderea sensului adevărat al celor scrise „Nu vedeţi, zice Sf. Ioan Hrisostom în legătură cu aceasta, că cei care voiesc să găsească

pietre preţioase nu stau sus pe mal şi găsesc ceea ce caută numărând valurile, ci ei se afundă în adânc” (Sf. IOAN, Facere, p. 148)

Atenţia desăvârşită asupra textului sfânt„Cu sufletul curat şi descătuşat fiind de toate grijile lumeşti, interpretul trebuie să-şi

încordeze toate puterile sale spirituale asupra textului cărţilor sfinte. Gândul lui să fie îndreptat numai la citirea cuvântului lui Dumnezeu; căci, dacă vreo poftă materială ori alt cuget necurat îi stăpâneşte sufletul, citirea devine zadarnică, deoarece el nu se poate împărţi pentru a fi atent în mai multe direcţii, în acelaşi moment. Ori pentru a înţelege o scriere, oricare ar fi natura ei, citirea cu atenţie este o condiţie esenţială. Şi, dacă nu se cuvine să fim lipsiţi de atenţie când citim ori ascultăm o scrisoare, ori o poruncă împărătească.” (MOISESCU, p. 113)

Ajutorul lui Dumnezeu„Dumnezeu, văzând că omul a făcut tot ceea ce stă în puterile lui pentru a pătrunde cu

mintea adevărurile revelate şi privind la râvna aceasta mare spre cele spirituale, nu lasă niciodată neîmplinită această rugăciune. După cum cândva a trimis un dascăl eunucului împărătesei Candachia, tot astfel şi acum trimite asupra cititorului Sfintei Scripturi harul Duhului Sfânt, care îl călăuzeşte în înţelegerea adevărurilor inspirate.” (MOISESCU, p. 116)

Regula contextului„Folosirea locurilor paralele, în interpretarea Sfintei Scripturi, pentru întărirea unei

afirmaţii ori lămurirea unui adevăr, a fost practicată atât de Mântuitorul Iisus Hristos, cât şi de Sfinţii Apostoli. Îndeosebi Sf. apostol Pavel, în epistolele sale, citează deseori texte din Vechiul Testament.” (MOISESCU, p. 122)

11

„Nu este de ajuns să zicem că este scris în Scriptură, nici să scoatem cuvintele şi să despărţim membrele corpului Scripturilor inspirate, înţelegându-le în mod separat şi lipsite de înlănţuirea lor proprie... Astfel se introduc în viaţa noastră multe învăţături rele, deoarece diavolul îndeamnă pe cei lipsiţi de sârguinţă să pronunţe în mod defectuos cele cuprinse în Scripturi, fie adăugând, fie omiţând ceva, întunecându-se adevărul. Nu este de ajuns, aşadar, să zicem că este scris în Scriptură, dar trebuie să citim tot şirul ideilor, căci, dacă vom întrerupe continuitatea şi legătura dintre ele, vor lua naştere multe învăţături greşite. Căci chiar în Scriptură este scris că nu este Dumnezeu, şi că Şi-a ascuns faţa Sa, ca să nu vadă în sfârşit, şi că Dumnezeu nu va cerceta?. Cum deci? spune-mi: nu există Dumnezeu? Nici nu priveşte asupra lucrurilor de pe pământ? Cine ar îngădui să fie supus sau auzit acest lucru? Este scris, într-adevăr, în Sfânta Scriptură, dar vezi cum este scris, A spus, zice, nebunul în inima sa: nu este Dumnezeu. Dar nu este ideea şi afirmaţia Scripturii, ci a cugetului celui nebun; Scriptura nu a grăit ale ei, ci vesteşte pe cele ale altuia. Şi iarăşi: Până când întărâtă cel nelegiuit pe Dumnezeu? Căci a zis în inima sa: nu va cerceta. A întors faţa Lui, ca să nu vadă spre sfârşit. Şi aici expune părerea şi afirmaţia unui om nelegiuit şi rău... spune cuvintele celor nelegiuiţi, nu numai ca să le auzim, dar şi să ne păzim. Spune ce a zis nebunul, pentru ca tu să devii înţelept şi să nu primeşti cuvântul lui; spune ce a zis nelegiuitul, pentru ca tu să fugi de nelegiuire. Nu trebuie numai să nu întrerupem înlănţuirea ideilor, dar să le citim pe acestea intacte, fără să adăugăm ceva.” (Sf. IOAN Gură de Aur, Omilii la Ieremia (X, 23), PG. 56, col. 156-157)

Raţiunea şi credinţa în interpretarea Sfintei Scripturi„Pentru explicarea adevărurilor înalte, cuprinse în Sfânta Scriptură, filosofia sau în genere

înţelepciunea omenească nu este suficientă. Numai dacă aceasta se găseşte sub directa călăuzire a Duhului Sfânt poate să ajute pe cititorul cărţilor sfinte să le înţeleagă.” (MOISESCU, p. 124)

„Nimic nu este mai rău, zice Sf. Ioan Hrisostom, decât când cineva judecă şi măsoară cele divine cu ajutorul raţionamentelor omeneşti; în acest fel se depărtează, în mare măsură, de piatra aceea a credinţei şi va fi lipsit de lumină. Dacă cel care voieşte să cuprindă cu ochii omeneşti razele soarelui, nu numai că nu va izbuti şi nu va putea rezista, dar chiar va cădea şi va suferi o mare vătămare; cu atât mai mult cel care voieşte să vadă lumina aceea puternică, cu propriile sale raţionamente, suferă de asemenea şi aduce injurii harului lui Dumnezeu” (Sf. IOAN Gură de Aur, Omilia II la 1 Timotei, PG. 62, col. 606-607).

„Căci, unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare; acolo unde nimic nu are trebuinţă de cercetare, ce trebuie cercetare? Cercetarea este destructiva credinţei. Cine cercetează nicicând nu a aflat; cel care cercetează nu poate să creadă. De aceea, zice, să nu ne ocupăm cu cercetări, deoarece, dacă cercetăm, aceasta nu este credinţă; căci credinţa face să înceteze raţiunea” (Sf. IOAN Gură de Aur, Omilia XXIV la Ioan, PG. 59, col. 147).

„Să nu înotăm, zice el, cu raţiunea, căci repede ne descurajăm şi ne vom îneca; folosindu-ne de Sfânta Scriptură, să înălţăm ca la o corabie pânzele credinţei. Dacă navigam în acestea, cârmaciul ne va fi cuvântul lui Dumnezeu; iar, dacă înotăm în cugetele omeneşti, nu avem

12

călăuză... Astfel pericolul va fi îndoit: lipsa de corabie şi lipsa de cârmaci” (Sf. IOAN Gură de Aur, Omilia VII la 1 Tesaloniceni, PG. 62, col. 439)

3. CALITĂŢILE INTERPRETULUI„Lucrul cel mai important ce se cere interpretului este o anumită identitate cu autorul

inspirat şi prin aceasta, încercarea de a surprinde cât mai exact sensul cuvintelor redate în Sfânta Scriptură. Exegetul trebuie să evite interpretarea, care ar putea introduce lucruri străine de intenţia autorului biblic, pentru că o astfel de interpretare este dăunătoare.” (BASARAB, Interpretarea, p. 111)

„Sf. Augustin, sintetizând însuşirile morale ale interpretului ce doreşte să ajungă la înţelepciune şi cunoaşterea Scripturilor, înşiră şapte virtuţi ce trebuie să încoroneze personalitatea celui ce interpreta Scriptura.

Timor – smerenia este absolut necesară celui ce doreşte să scruteze voinţa şi poruncile lui Dumnezeu. Ea izvoreşte din meditarea asupra imperfecţiunilor noastre şi asupra morţii.

Pietas – evlavia prin intermediul căreia interpretul deprinde să respecte Scriptura şi să evite contrazicerea textului revelat.

Scientia – ştiinţa care ne învaţă că porunca cea mare constă în iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui, prin intermediul cărora ne apropiem de cunoaşterea lui Dumnezeu.

Fortitudo – tăria constituie depinderea de a ne desprinde de lucrurile trecătoare şi puterea de a ne ataşa de cele veşnice, adică de unitatea neschimbătoare a Sfintei Treimi.

Consilium misericordiae – sfatul milostivirii este virtutea prin care interpretul manifestă zel pentru iubirea aproapelui, desăvârşindu-se până la iubirea duşmanilor.

Purgatio cordis – curăţirea inimii, prin care sufletul este purificat de insuficienţele lucrurilor pământeşti, ajungând la cunoaşterea lucrurilor lui Dumnezeu.

Sapientia – înţelepciunea al cărei început, după cuvântul Scripturii, este teama de Dumnezeu (Ps. 110, 10) şi care oferă deplina linişte sufletească, încoronând drumul virtuţilor ce purifică inima şi mintea celui ce-şi ia osteneala interpretării cuvântului dumnezeiesc.” (BASARAB, Ermineutică, p. 20)

„Cunoaşterea limbilor (ebraică, aramaică, greacă) în care s-au scris cărţile Bibliei devenit un lucru evident pentru oricine că o exegeză corectă a cărţilor Sfintei Scripturi nu se poate face fără cunoaşterea limbilor în care au fost scrise textele inspirate. O traducere, oricât de bună ar fi, rămâne doar o traducere, ea ajută dar nu poate înlocui textul original. Sunt cuvinte şi expresii care nu se pot traduce, iar altele care prin traducere îşi pierd sensul sau se depărtează de

13

ceea ce autorul a vrut să redea prin intermediul lor, încât cunoaşterea limbilor sacre apare ca o necesitate absolută pentru înţelegerea corectă a Scripturilor.” (BASARAB, Ermineutică, p. 19)

„Cunoaşterea izvoarelor textului biblic (codici, manuscrise, traduceri, lecţionarii, citate biblice păstrate în diferite lucrări teologice) este de mare folos interpretului pentru stabilirea textului în forma în care el a ieşit de sub pana autorului sau una cât mai apropiată de aceasta. Critica textului este astăzi o disciplină biblică de care interpretul Sfintei Scripturi nu se poate dispensa pentru a ajunge la o interpretare autentică, la o apropiere până la identificare cu gândul aghiografului.

Cunoaşterea Arheologiei biblice şi a Introducerii în cărţile Sfintei Scripturi pune la îndemâna interpretului cunoştinţele necesare în legătură cu geografia locurilor sfinte, cu obiceiurile, datinile şi moravurile contemporanilor autorului inspirat; el oferă şi informaţii importante privind scopul cărţilor, destinatarii, motivul scrierii lor, locul şi timpul când au fost scrise şi alte amănunte ce contribuie la o bună înţelegerea textului biblic inspirat.

Cunoaşterea literaturii şi a ştiinţelor profane (filozofia, istoria universală, zoologia, botanica, astronomia, medicina, dialectica, logica, retorica etc.) oferă un minunat exerciţiu spiritual prin intermediul căruia se poate ajunge la înţelegerea Sfintelor Scripturi. Cunoaşterea ştiinţelor profane poate mijloci argumente sau cunoştinţe cu privire la anumite locuri din Scriptură. Literatura patristică ne oferă suficiente exemple de felul cum Sfinţii Părinţi s-au servit de literatura şi ştiinţele timpului pentru a explica sau a mijloci interpretarea unui text biblic.

Cunoaşterea vieţii Bisericii. Pentru o interpretare corectă a Sfintei Scripturi, interpretul trebuie să facă dovada cunoaşterii aprofundate a vieţii Bisericii, a învăţăturilor ei dogmatice, a literaturii exegetice fără de care primejdia erorii este mare. Numai ancorat puternic în viaţa Bisericii, interpretul va putea evita şi combate greşita interpretare a Scripturii, pentru că în Biserică, Scriptura devine cuvântul cel viu şi se trăieşte conform Tradiţiei din totdeauna.

Dobândirea calităţilor morale. Pentru înţelegerea Sfintei Scripturi nu este însă suficientă o pregătire intelectuală ci aceasta trebuie să fie însoţită de anumite însuşiri morale, prin intermediul cărora interpretul ajunge la ţelul propus. Pentru apropierea de tainele Scripturii, interpretul trebuie să dea dovadă de puritate morală, de lepădare de patimi şi de preocupările materiale, care îngreuiază înţelegerea lucrurilor spirituale expuse de sfinţii scriitori. Cine se îngrijeşte de ale lumii şi se dedă cu totul poftelor trupului, spune Sf. Vasile cel Mare, mai poate da atenţie cuvintelor privitoare la Dumnezeu şi să fie capabil de a înţelege exact astfel de gândiri înalte? Prin curăţirea de patimi, prin puritatea vieţii, interpretul câştigă liniştea necesară pentru înţelegerea învăţăturilor, adică tăcerea şi liniştea contemplativă, care-1 ajută să mediteze asupra adevărurilor Scripturii şi să desprindă din ele sensul voit de autorul sfânt.” (BASARAB, Ermineutică, p. 23)

14

4. UNITATEA SF. SCRIPTURI„Mulţimea cărţilor ce o compun nu deranjează acest lucru, pentru că toate au fost scrise

sub inspiraţia Duhului Sfânt „pentru mântuirea (zidirea) sufletelor noastre”. Vechiul Testament face parte din istoria mântuirii neamului omenesc; multe evenimente ale Noului Testament avându-şi rădăcinile în Vechiul Testament. Fapte, evenimente şi personaje ale Vechiului Testament au servit, pe lângă semnificaţia lor istorică şi drept simbol sau tip pentru evenimente şi personaje din istoria Noului Testament. Prin venirea lui Iisus Hristos însă, tipul s-a schimbat în realitate, promisiunile au devenit realizări. De multe ori însă, o înţelegere a evenimentelor expuse în Noul Testament ar fi imposibilă sau mult îngreuiată fără o bază ce ne este pregătită în Vechiul Testament.

Unitatea Sfintei Scripturi se poate desprinde, de asemenea, din caracterul ei hristocentric. Ea are în centrul ei pe Iisus Hristos, a cărui întrupare şi activitate este consemnată în paginile Noului Testament. Vechiul Testament pregăteşte însă, prin profeţii şi întreaga lui istorie, venirea lui Iisus.” (BASARAB, Interpretarea, p. 106)

„Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, zice el, a vorbit acelaşi Duh.” (Sf. IOAN Gură de Aur, Omilia LXXII la Matei, PG. 58, col. 667)

„Nu trebuie să uităm că Dumnezeu în marea Sa înţelepciune descoperă adevăruri dogmatice, instituie legi morale, potrivit cu puterea de pricepere şi în acord cu condiţiile de vieţuire ale oamenilor cărora se adresează. Şi dacă El ar fi instituit cele două Testamente, în aceeaşi vreme, pentru aceiaşi oameni, care duc aceeaşi viaţă, atunci nu ar fi existat nici o deosebire formală între ele. Cum însă, legea Vechiului Testament a fost scrisă într-un timp, pentru oameni, cu mentalitatea şi fel de viaţă cu totul deosebite de cei cărora se adresează Noul Testament, se înţeleg desigur deosebirile dintre cele două legi. Repetăm, învăţătura divină, descoperită în mod treptat oamenilor, nu trebuie judecată în raport cu perfecţiunea veşnic aceeaşi a lui Dumnezeu, ci cu dezvoltarea gradată a neamului omenesc. Aceasta se vădeşte nu numai în modul deosebit de descoperire al adevărurilor dumnezeieşti, dar şi în însuşi cuprinsul lor.

Legea Vechiului Testament a fost tip, preînchipuire a Noului Testament, umbră care a dispărut la apariţia soarelui dreptăţii; căci umbra se ascunde când răsare soarele.” (MOISESCU, p. 46)

5. PERSPECTIVE HERMENEUTICE MODERNE

Hermeneutica şi experienţa hermeneutică„Termenul de hermeneutică acoperă niveluri de reflecţie foarte diverse, aşa cum s-a

întâmplat adesea cu astfel de cuvinte care provin din greacă şi care au găsit o cale de acces în limbajul nostru ştiinţific. Hermeneutica se referă în primul rând la o practică meşteşugită. Acest lucru îl arată geneza cuvântului, care trebuie completată prin adăugarea semnificaţiei lui techne. Arta despre care este vorba aici este aceea a vestirii, a traducerii orale, a explicării şi a interpretării şi implică, fireşte, arta înţelegerii, care îi stă la bază şi care este necesară peste tot unde sensul a ceva nu se află la lumina zilei în mod accesibil şi neechivoc. […] Îndeosebi în

15

utilizarea profană, activitatea lui hermeneus constă tocmai în aceea că el traduce în limba inteligibilă a tuturor un fapt exprimat într-o limbă străină sau într-un mod neinteligibil. Activitatea de traducere are de aceea întotdeauna o anumită libertate.” (GADAMER, p. 433)

„Când vorbim astăzi despre hermeneutică, ne situăm, dimpotrivă, în tradiţia ştiinţifică a epocii moderne. Utilizarea cuvântului „hermeneutică” ce îi corespunde începe exact atunci, adică odată cu apariţia conceptului modern de metodă şi ştiinţă. Acum este întotdeauna implicată un fel de conştiinţă metodologică. Nu este stăpânită numai arta interpretării, ci se ştie să i se dea acesteia justificarea teoretică. Prima atestare a „Hermeneuticii” ca titlu de carte datează din anul 1654 şi i se datorează lui Dannhauer. Deosebim de atunci o hermeneutică teologic-filologică şi una juridică.

În sens, teologic, hermeneutică înseamnă arta interpretării corecte a Sfintei Scripturi, artă care, străveche în sine, deja din epoca patristică a dobândit o conştiinţă metodologică, mai ales prin intermediul lucrării lui Augustin De doctrina christiana. Sarcina unei dogmatici creştine a fost determinată de tensiunea dintre istoria deosebită a poporului evreu, aşa cum o interpretează, din perspectiva istoriei mântuirii., Vechiul Testament, şi propovăduirea universalist a lui Iisus din Noul Testament. Aici reflecţia metodologică trebuia să ajute şi să creeze soluţii. Augustin prezintă în De doctrina crhistiana, cu ajutorul unor reprezentări neoplatonice, ascensiunea spiritului deasupra sensului literal şi a celui moral, către sensul religios. Astfel, el rezolvă problema dogmatică reunind sub un punct de vedere unitar moştenirea hermeneutică antică.” (GADAMER, p. 434)

„Orice traducere este, în consecinţă, deja interpretare; se poate spune chiar că ea este întotdeauna desăvârşirea interpretării pe care traducătorul a conferit-o cuvântului care i-a fost dat.

Cazul traducerii conştientizează aşadar lingualitatea ca mediu al înţelegerii prin faptul că acesta trebuie să fie produs mai întâi printr-o mediere explicită. Cu siguranţă că o astfel de organizare ingenioasă nu constituie situaţia normală pentru un dialog. Traducerea nu constituie cazul standard al raportării noastre faţă de o limbă străină. Faptul de a fi dependent de o traducere se aseamănă mai curând cu o plasare de sine sub curatelă a partenerilor. Acolo unde traducerea devine necesară va trebui luată în calcul distanţa dintre spiritul literei originare a textului şi cel al redării. Depăşirea acesteia nu reuşeşte niciodată pe deplin. De aceea, în astfel de cazuri, înţelegerea nu se realizează între partenerii de dialog, ci între translatorii capabili să se întâlnească cu adevărat într-un univers comunicativ comun.” (GADAMER, p. 287-288)

Acolo unde există înţelegere comunicativă nu se traduce, ci se vorbeşte. Căci a înţelege o limbă străină înseamnă că aceasta nu trebuie să fie tradusă în propria limbă. Acolo unde cineva stăpâneşte cu adevărat o limbă nu mai este nevoie de traducere, ba mai mult, orice traducere apare drept imposibilă. A înţelege o limbă nu constituie nicidecum în sine o înţelegere reală şi nu include un proces interpretativ, ci reprezintă un act de viaţă. Înţelegem o limbă trăind în ea – lucru valabil, după cum se ştie, nu doar pentru limbile vii, ci şi pentru cele moarte. Problema hermeneutică nu este, aşadar, cea a stăpânirii corecte a limbii, ci cea a înţelegerii veritabile asupra unui lucru care se petrece în mediul limbii.” (GADAMER, p. 288)

16

„Exemplul traducătorului ce are de depăşit prăpastia dintre limbi aduce în prim plan cu mare claritate corelaţia ce se derulează între interpret şi text şi care corespunde reciprocităţii înţelegerii cu celălalt în dialog. Căci orice traducător este un interpret.” (GADAMER, p. 290)

„Textul, unul dintre partenerii din cadrul dialogului hermeneutic, ajunge să vorbească doar prin intermediul celuilalt partener, interpretul. Semnele scrise se preschimbă din nou în sens doar prin el. Cu toate acestea, reconversia în înţelegere face ca lucrul însuşi despre care textul vorbeşte să acceadă la rândul său la limbă. Ca şi în cazul dialogului real, chestiunea comună este cea care leagă partenerii, în cazul nostru interpretul şi textul. Aşa cum traducătorul în calitate de tălmăcitor face posibilă înţelegerea în cadrul dialogului doar prin faptul că participă la lucrul negociat, tot astfel premisa indispensabilă cu care se confruntă interpretul în faţa unui text este aceea de a participa la sensul acestuia.

Este, prin urmare, cât se poate de îndreptăţit să vorbim despre un dialog hermeneutic. Rezultă, însă, atunci că dialogul hermeneutic trebuie să-şi elaboreze asemenea dialogului real o limbă comună şi că această dobândire a unei limbi comune este tot atât de puţin ca şi în cazul dialogului prepararea unui instrument menit unor scopuri comunicative, ci coincide cu însăşi efectuarea comprehensiunii şi a înţelegerii cu celălalt. Şi între partenerii acestui dialog are loc – ca între două persoane – o înţelegere cu celălalt ce este mai mult decât o simplă adaptare. Textul aduce un lucru către limbă, însă faptul că el face acest lucru constituie până la urmă performanţa interpretului. Ambii participă la acest lucru.” (GADAMER, p. 290)

Rostire-scriere-lectură/re-rostire„Ce se întâmplă cu discursul atunci când trece de la vorbire la scriere? La prima vedere,

scrierea pare a nu introduce decât un factor pur exterior şi material: fixarea, care pune evenimentul de discurs la adăpost de distrugere. În realitate, fixarea este doar aparenţa exterioară a unei probleme mult mai importante care se referă la toate proprietăţile discursului enumerate mai sus. Mai întâi scrierea face ca textul să fie autonom în raport cu intenţia autorului. Ceea ce semnifică textul nu mai coincide cu ce a vrut să spună autorul. Semnificaţia verbală, adică textuală, şi semnificaţia mentală, adică psihologică, au de-acum destine diferite.” (RICOEUR, p. 102)

„Textul oferă interpretării propunerea unei lumi, a unei lumi pe care să o pot locui pentru a proiecta în ea unul din posibilii mei cei mai propri. Este ceea ce numesc lumea textului, lumea proprie acelui text unic.

Lumea textului despre care vorbim nu este lumea limbajului cotidian; în acest sens, ea constituie un nou gen de distanţare. Este un fel de distanţare a realului în raport cu el însuşi pe care o introduce ficţiunea în percepţia realităţii. Spuneam că o povestire, un basm, un poem nu sunt lipsite de referent. Dar acesta rupe cu referentul limbajului cotidian; ficţiunea, poezia deschid în realitatea cotidiană noi posibilităţi ale fiinţării-în-lume; ficţiunea şi poezia vizează fiinţa nu după modalitatea fiinţei-date ci după aceea a putinţei-de-a-fi. Realitatea cotidiană este metamorfozată astfel prin intermediul a ceea ce am putea numi variaţiile imaginative pe care literatura le operează asupra realului.” (RICOEUR, p. 104-105)

17

„Textul este medierea prin care ne înţelegem pe noi înşine. Această a patra temă marchează intrarea în scenă a subiectivităţii cititorului. Ea prelungeşte acea trăsătură fundamentală a discursului de a fi adresat cuiva. Spre deosebire de dialog însă, acest vizavi nu este dat în situaţia discursivă; el este, dacă se poate spune, creat, instaurat, instituit de opera însăşi. O operă îşi îndrumă cititorii şi îşi creează astfel propriul ei vizavi subiectiv.

S-ar zice că această problemă este bine cunoscută de hermeneutica cea mai tradiţională este problema apropierii (Aneignung) sau a aplicării (Anwendung) textului la situaţia prezentă a cititorului. Aşa o înţeleg şi eu; dar aş dori să subliniez cât de modificată este această temă când o introducem după temele anterioare.

Mai întâi, apropierea este corelată dialectic cu distanţarea caracteristică scrierii. Aceasta nu este abolită prin apropiere; dimpotrivă, îi constituie compensarea. Graţie distanţării prin scriere, apropierea nu mai are nici una din trăsăturile afinităţii afective cu intenţia unui autor. Apropierea este absolut contrariul contemporaneităţii şi congenialităţii; ea este comprehensiune prin distanţă, comprehensiune la distanţă.

Apoi, apropierea este asociată în mod dialectic obiectivării caracteristice operei; ea trece prin toate obiectivările structurale ale textului; în măsura în care nu răspunde autorului, ea răspunde sensului; poate că tocmai la acest nivel medierea operată de text se lasă cel mai bine înţeleasă. Contrar tradiţiei Cogito-ului şi pretenţiei subiectului de a se cunoaşte pe sine printr-o intuiţie nemijlocită, trebuie spus că nu ne înţelegem pe noi înşine decât prin marele ocol al semnelor de umanitate sedimentate în operele de cultură. Ce-am şti noi despre iubire şi ură, despre sentimentele etice şi, în general, despre tot ce numim sine, dacă toate acestea nu ar fi trecut în limbaj şi nu ar fi fost articulate de literatură? Ceea ce pare astfel a se opune în cel mai înalt grad subiectivităţii, şi ceea ce analiza structurală învederează drept textura însăşi a textului, constituie chiar singurul medium în care ne putem înţelege.” (RICOEUR, p. 106-107)

„Ni se oferă două moduri de a citi. Putem, prin lectură, să prelungim şi să consolidăm suspendarea care afectează referinţa textului la ambianţa unei lumi şi la audienţa subiecţilor vorbitori; aceasta este atitudinea explicativă. Dar putem şi să suprimăm această suspendare şi să desăvârşim textul ca rostire actuală. Tocmai această a doua atitudine este adevărata destinaţie a lecturii, căci ea este aceea care dezvăluie adevărata natură a suspendării care interceptează mişcarea textului către semnificaţie. Cealaltă lectură nici nu ar fi posibilă, dacă nu s-ar vădi mai întâi că textul, ca scriere, aşteaptă şi cheamă o lectură; dacă lectura este posibilă, aceasta se datorează faptului că textul nu este închis asupră-şi, ci deschis la altceva decât el; oricum, a citi înseamnă a asocia discursului textului un discurs nou. Această asociere pune în evidenţă, în chiar constituţia textului, o capacitate originară de reluare care îi atestă caracterul deschis. Interpretarea este efectuarea concretă a acestei asocieri şi a acestei reluări.” (RICOEUR, p. 124-125)

ANEXA 1

REGULI DE INTEPRETARE IUDAICE

18


BACHER, Wilhelm, LAUTERBAC, Jacob Zallel, „Shammai”, în Jewish Encyclopedia, pe http://jewishencyclopedia.com, p. 230.

COHEN, A., Talmudul, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999. DRUM, Walter, „Shammai”, în Catholic Encyclopedia, pe

http://en.wikisource.org/wiki/Catholic_Encyclopedia_(1913)/Shammai. HADAS-LEBEL, Mireille, Hilel – un înţelept în vremea lui Isus, trad. Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer,

Bucureşti, 2006. SCHECHTER, Solomon, „Hillel”, în Jewish Encyclopedia, pe http://jewishencyclopedia.com. SHAPIRO, Michael, „Hillel”, în Mari evrei, trad. Adriana Liciu, Ed. EuroPress Group, Bucureşti, 2007. WIGODER, Geoffrey (coord.), „Shammai”, în Enciclopedia Iudaismului, trad. Radu Lupan şi George

Weiner, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2006. WIGODER, Geoffrey (coord.), „Hillel”, în Enciclopedia Iudaismului, trad. Radu Lupan şi George Weiner,

Ed. Hasefer, Bucureşti, 2006.

Regulile de interpretare iudaice au ca fundament concepţia iudaică despre Tora, ca izvor al celorlalte scrieri ale Vechiului Testament, iată de ce inserăm aici câteva pasaje talmudice care vorbesc despre importanţa Torei şi despre modul în care se cuvine omului să se apropie de ea.

„Când zece oameni sunt adunaţi şi se ocupă de Tora, şekinah (slava) este în mijlocul lor, precum stă scris: „Dumnezeu se află în adunarea sfinţilor” (Ps. 131). Cum se poate dovedi că la fel stau lucrurile pentru cinci oameni? Pentru că stă scris: „El şi-a întemeiat sălaşul pe pământ” (Amos 9, 6). Şi pentru trei? Pentru că s-a spus: „El judecă printre judecători” (Ps. 82, 1). Şi pentru doi? Pentru că stă scris: „Atunci cei care se tem de Domnul vorbeau între ei; Dumnezeu a luat aminte şi i-a auzit” (Mal. 3, 16). În sfârşit, pentru unul singur? Pentru că stă scris: „În orice loc în care îşi vor aduce aminte de numele meu, voi veni la ei şi îi voi binecuvânta” (Ieş. 20, 21) (Pirke Avot – Capitolele părinţilor 3, 7)

„Acela care lucrează la Tora de dragul ei merită anumite lucruri; mai mult decât atât, întreaga lume îi este datoare, el capătă numele de prieten, de iubit; i se mai spune: cel care Îl iubeşte pe Cel atotprezent, cel care iubeşte genul omenesc. Tora îl învăluie în blândeţe şi respect; ea îl face drept, pios, credincios; îl ţine departe de păcat şi îl apropie de virtute. Prin ea, lumea capătă cu bucurie sfaturi, cunoştinţe sănătoase, inteligenţă şi putere, precum s-a spus: „Sfatul şi conştiinţa sănătoasă îmi aparţin; eu sunt inteligenţa, puterea este a mea” (Prov. 8, 14). Tora îi dă şi suveranitate, dominaţie, judecată pătrunzătoare; lui îi sunt revelate secretele Torei; el devine asemenea unui izvor care nu se epuizează, unui râu care curge fără să-şi piardă vreodată vigoarea; el devine modest, răbdător, el iartă jignirile; Tora îl exaltă şi îl înalţă asupra a toate” (Pirke Avot 6, 1).

„Pentru însuşirea Torei sunt necesare 48 de calităţi. Astfel, este nevoie de: o studiere inegalabilă, o pronunţare distinctă, inteligenţă şi discernământ al inimii, o teamă plină de respect, veneraţie, smerenie, veselie; trebuie slujiţi înţelepţii, este necesar să te ataşezi de colegi şi să

19

discuţi cu discipolii, să fii calm, să cunoşti Biblia şi Mişna, să fii cumpătat în toate, să fii sociabil, să stai de vorbă cu oamenii, să râzi şi să ai răbdare; să dai dovadă de o inimă bună, de încredere în cel înţelept; să respecţi locul care se cuvine fiecăruia şi să te bucuri de partea care îţi revine ţie; să-ţi înconjuri vorbele cu o barieră şi să nu revendici pentru tine nici un merit; să fii iubit şi să-l iubeşti pe Cel omniprezent, să iubeşti omenirea; să iubeşti echitatea în toate, sinceritatea, mustrarea; să te fereşti de cinstiri, să nu te lauzi cu erudiţia ta, să te fereşti de a lua hotărâri irevocabile, să înduri jugul aproapelui, să-ţi judeci favorabil aproapele, să-l conduci în adevăr şi în pace; să fii serios în studiile tale, să întrebi şi să răspunzi, să asculţi şi să intervii cu observaţiile tale proprii; să înveţi ce trebuie predat şi ce trebuie practicat; să-ţi iei ca dascăl un înţelept, să fii atent la spusele lui; să citezi textele sub numele autorului lor” (Pirke Avot 6, 6).

În cadrul iudaismului, în ce priveşte concepţia despre Tora şi interpretarea ei, se disting două şcoli principale conduse de Rabbi Hillel şi Rabbi Şammai (Bet Hillel şi Bet Şammai). În cele ce urmează, prezentăm într-o formă rezumativă învăţătura acestora privind studierea şi interpretarea Torei.

Rabii Hillel cel Bătrân sau Babilonianul1

Studiul ToreiMai presus, de orice, Hillel s-a ocupat de predarea Torei, pe care a făcut-o accesibilă

tuturor, indiferent de condiţia lor socială. Cerinţele pe care le impunea elevilor erau, însă, foarte ridicate. Le cerea să studieze cu totală dăruire Tora ca scop în sine, fără să urmărească nimic altceva. Chiar dacă a-ţi consacra toată viaţa studierii Torei însemna să te expui multor încercări, răsplata cerească avea să fie pe măsura eforturilor. Hillel avea convingerea pe care încerca să o transmită elevilor că învăţând şi numai învăţând, caracterul omului şi personalitatea lui religioasă se purificau, se năştea în el frica de Dumnezeu şi el însuşi se înălţa la rangul de hasid, adică de om cu adevărat evlavios, aşa cum era recunoscut Hillel însuşi. Despre el se spunea că făcea orice lucru „de dragul cerului”, din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu şi a împlini voia Lui.

Interpretarea ToreiHillel şi-a impus propria metodă hermeneutică, sintetizată în şapte reguli fundamentale.

Cele şapte reguli hermeneutice ale lui Hillel2 au existat şi înaintea rabinului Hillel, însă el a fost acela care le-a aşternut în scris. Acestea sunt:

a. Kal va homer (neînsemnat şi important)

1 Rabbi Hillel a fost lider al fariseilor sub domnia lui Irod, cel mai important învăţat al perioadei celui de-al Doilea Templu (din 517 î.Hr.), şi fondatorul şcolii Hillel pentru Tanaim (înţelepţi ai Mishnei). Discipolii şi adepţii gândirii sale au fost numiţi, timp de secole, „şcoala lui Hillel” (Bet Hillel), în opoziţie cu discipolii lui Şamai (Bet Şamai), succesorul său la conducerea Sanhedrinului.2 Traducere selectivă după The Seven Rules of Hillel, pe www.yashanet.com/studies/revstudy/hillel.htm, 22.11.2008.

20

Regula Kal vahomer presupune că ceea ce se aplică într-o situaţie neînsemnată, se va aplica cu certitudine într-o situaţie importantă. Un argument kal vahomer este introduse de obicei prin formula „cu atât mai mult…”. Tradiţia rabinică distinge două forme de kal vahomer:

• kal vahomer meforash – formă în care argumentul este explicit;• kal vahomer satum – aici, argumentul este subînţeles;

Exemple de kal vahomer din Vechiul Testament:

• „Dacă cel drept este răsplătit pe pământ, cu cât mai mult cel nelegiuit şi păcătos!” (Pilde 11, 31)

• „Dacă alergând cu cei ce merg pe jos, ai ostenit, cum te vei lua la întrecere cu caii?” (Ieremia 12, 5a)

Exemple de kal vahomer din Noul Testament:

• Dacă omul primeşte tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniaţi pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos? (In. 7, 23)

• Cine va fi între voi omul care va avea o oaie şi, de va cădea ea sâmbăta în groapă, nu o va apuca şi o va scoate? (Mt. 12, 11-12)

b. G-zerah Shavah (Echivalenţa expresiilor)Se face o analogie între două texte pe baza unei fraze, cuvânt sau rădăcini similare,

considerându-se că cele două texte se completează reciproc din punct de vedere informativ.

• „Şi a dat făgăduinţă, zicând: Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui”. (I Rg. 1, 11)

• „Că iată ai să zămisleşti şi al să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu şi va începe să izbăvească pe Israel din mâna Filistenilor”. (Jud. 13, 5)

Din compararea celor două texte pe baza expresiei „brici nu se va atinge de capul lui”, putem deduce că Samuel, asemenea lui Samson, a fost nazireu.

c. Binyan ab mikathub echad (A construi o „familie” dintr-un singur text)O temă comună mai multor pasaje face ca o idee regăsită numai într-unul dintre aceste

pasaje să poată fi aplicată tuturor. Este ceea ce realizează Sf. Ap. Pavel în Evr. 9, 11-12, punând în relaţie sângele din Ieş. 24, 8 şi Evr. 9, 20 cu Ieremia 31, 31-34 (toate cele trei pasaje conţin tema legământului, numai două dintre ele – Ieş. 24, 8 şi Evr. 9, 20 - vorbesc despre „sângele testamentului”).

21

d. Binyab ab mishene kethubim (A construi o „familie” din două sau mai multe texte)Presupune formularea unui principiu punându-se în relaţie două texte, iar principiul poate

fi apoi aplicat altor texte. „Să nu faceţi nedreptate la judecată, la măsură, la cântărit şi la măsurătoare. Cântarul

vostru să fie drept, greutăţile drepte, efa dreaptă şi hinul drept. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Care v-am scos din pământul Egiptului.” (Leviticul 19, 35-36)

Această regulă hermeneutică aplicată textului de mai sus prescrie aplicarea dreptei măsuri în toate, inclusiv în judecata aproapelui.

Binyan ab mikathub echad şi Binyab ab mishene kethubim fac posibilă identificarea principiilor biblice şi aplicarea lor în viaţă. Se consideră că, în acest mod, Scriptura este recontextualizată şi îşi păstrează relevanţa pentru fiecare nouă generaţie.

e. Kelal uferat (General şi particular)O regulă generală poată fi restrânsă printr-o particularizare a ei într-un alt verset, sau,

invers, o regulă particulară poate deveni principiu general. Spre exemplu, în Fac. 1, 27 se spune că Dumnezeu l-a creat pe om, iar în 2, 7, 21 sunt introduse detalii privitoare la crearea lui Adam şi a Evei. Un alt exemplu este cel al jertfelor, mai întâi se porunceşte aducerea lor, apoi se arată modul în care trebuie acestea aduse.

f. Kayotze bo mimekom akhar (Analogie cu un al treilea pasaj)Două pasaje aparent contradictorii pot fi înţelese în lumina unui al treilea:

Leviticul 1, 1: Domnul i-a grăit din cortul adunării şi Ieşirea 25, 22: între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate sunt înţelese doar în lumina pasajului din Numerii 7, 89 unde citim: Când a intrat Moise în cortul adunării, ca să grăiască cu Domnul, a auzit un glas, care-i grăia de sus de pe chivotul legii, dintre cei doi heruvimi. Glasul acela grăia cu el.

g. Davar hilmad me-anino (Regula contextului)Pentru corecta interpretare a unui pasaj, nu este suficientă analiza lui izolată, ci

înţelegerea sa contextuală.Regulile hermeneutice ale lui Hillel s-au răspândit şi au revoluţionat tradiţia evreiască.

Hillel a jucat un rol hotărâtor în istoria iudaismului, atribuindu-i-se crearea iudaismului clasic: în locul cultului puterii şi al statului, el a impus cultul unei comunităţi a erudiţilor – evrei cu dragoste de Dumnezeu şi de semeni – oferind, el însuşi, un autentic model de conduită morală, în conformitate cu legea mozaică. (WIGODER, Hillel, p. 290-292)

22

Rabbi Şamai cel Bătrân sau Hayaken3

Mentalitatea riguroasă a lui Şamai este caracteristică unui stadiu mai vechi al Halahei, bazat pe o interpretare literală a Sfintei Scripturi.

Mişna (Avot 1,15) consemnează trei din învăţămintele lui Şamai: „Fixează-ţi un timp pentru studiul Torei”; „Vorbele să-ţi fie puţine, faptele, multe”; „Întâmpină pe oricine cu blândeţe”.

Această ultimă povaţă, ca şi unele halahot care i se atribuie, demonstrează că Şamai nu era lipsit de indulgenţă şi de bunăvoinţă, chiar dacă zelul lui religios l-a făcut să apară drept un om sever şi impulsiv. (WIGODER, Shammai, p. 651)

ANEXA 2

JOHN BRECK – PRINICIPII EXECETICE

Referentul ultim al sintagmei „cuvântul lui Dumnezeu” nu este nici textul biblic, nici interpretarea lui; este persoana Logosului etern, a Doua Persoană a Sfintei Treimi.

Prin urmare, Scriptura trebuie înţeleasă dintr-o perspectivă treimică: inspirată de Sf. Duh, Scriptura dezvăluie persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a cărui misiune este, în schimb, să ne dezvăluie nouă „faţa” Iui Dumnezeu Tatăl şi să ne deschidă calea înspre comuniunea cu El.

Mărturia Scripturii este rodul unei sinergii, adică al cooperării între Dumnezeu şi autorul uman. Ca realitate teandrică sau divino-umană, Scriptura conţine elemente ce sunt condiţionate istoric, cultural şi lingvistic. Aşadar, trebuie reinterpretată în fiecare nouă generaţie din viaţa Bisericii, sub călăuzirea inspirată a Duhului Sfânt.

Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte scopul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Aceasta înseamnă că interpretarea lui este propriu-zis eclesială, slujind misiunii Bisericii. Exegeza are ca ţel ultim împărtăşirea cunoaşterii mântuitoare a lui Dumnezeu; în mod corespunzător, scopul exegezei este esenţial soteriologic.

În ce priveşte relaţia între Biblie şi Tradiţie, Biserica susţine că scrierile Noului Testament sunt elemente cu funcţie normativă ale Sfintei Tradiţii. Tradiţia, ce cuprinde mărturia primită (paradosis) şi contribuţia personală a autorului, oferă conţinutul acelor scrieri. Scriptura, inspirată şi investită cu putere de la Duhul Sfânt, este canonul sau norma ce determină Tradiţia autentică. Sfânta Scriptură nu conţine întreaga Tradiţie, însă

3 Înţelept din Ereţ Israel şi av bet din (vicepreşedinte al Sanhedrinului), după demisia lui Menahem Esenianul, şi în timp ce Hillel era preşedintele acestei structuri. Aşadar, a fost contemporanul lui Hillel şi este menţionat invariabil alături de acesta. Şamai şi Hillel cel Bătrân au constituit ultima din cele cinci mari „perechi” (zugot) de înţelepţi care au transmis legea orală. În această pereche, judecând după controversele consemnate în Mişna, Şamai, constructor de meserie (Şab. 31a), reprezenta stricteţea halahică, în vreme ce Hilel înclina întotdeauna spre o interpretare mai flexibilă a legii.

23

nimic din ce contrazice Scripturile canonice sau este incompatibil cu ele nu face parte din Tradiţia autentică.

Relaţia între Vechiul Testament şi Noul Testament este cea de la făgăduinţă la împlinire. Întâmplările istorice şi cuvintele profetice din viaţa lui Israel sunt figuri sau realităţi împlinite în Noul Legământ al lui Iisus Hristos. Prin urmare, Vechiul Testament trebuie interpretat din punct de vedere tipologic. Tipologia autentică implică o dublă mişcare: din trecut spre viitor (de la tip la antitip) şi de asemenea dinspre viitor spre trecut (antitipul este, în mod prevestitor, prezent în tip). În consecinţă, Sfinţii Părinţi vor afirma că tipul se caracterizează printr-un „sens dublu”, literal şi spiritual, ce conţine deja şi într-o oarecare măsură manifestă sau dezvăluie împlinirea eshatologică.

În conformitate cu viziunea patristică, Scriptura este integral şi uniform inspirată de Duhul Sfânt. Aşadar, poate fi interpretată după legea reciprocităţii exegetice. Aceasta susţine că orice fragment biblic obscur se poate interpreta în lumina unui alt pasaj biblic care este mai clar, indiferent de autor, data alcătuirii sau împrejurările istorice ale scrierii (scrierilor) în discuţie.

În final, pentru a interpreta corect Scripturile şi a înţelege adâncimile adevărului cuprins în ele, exegetul trebuie să le interpreteze din interior. Scriptura, cu alte cuvinte, prescrie un mod de viaţă – „Hristos în noi”, în termenii Apostolului. Asta înseamnă viaţa trăită în conformitate cu Sfânta Scriptură, cu prescripţiile ei morale, dar şi cu viziunea ei spirituală. Nu putem cunoaşte cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu – subliniază insistent Părinţii Bisericii – dacă nu ne însuşim acel Cuvânt şi nu ne încredinţăm lui cu credinţă şi cu dragoste. (BRECK, Sf. Scriptură, p. 69-70)

TEMA 2

PENTATEUH – TEMELE TEOLOGICE PRINCIPALE

CONŢINUT:

1. Învăţătura despre Dumnezeu (unitatea lui Dumnezeu, fiinţa şi spiritualitatea lui Dumnezeu, atributele lui Dumnezeu)

24

2. Raportul lui Dumnezeu cu lumea văzută (crearea lumii, providenţa divină, revelaţia, legământul)

3. Antropologia (crearea omului, nemurirea sufletului, asemănarea cu Dumnezeu, căderea omului, fiinţa păcatului, suferinţa)

4. Ideea mesianică

Tema: Număr de ore: 2 hPENTATEUH – TEMELE TEOLOGICE Data: 25.02.2010PRINCIPALE


ABRUDAN, Mircea, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în rev. „ST”, anul 1978, nr. 3-4. CHIALDA, Mircea, Învăţături moral-sociale după Decaolog, în rev. „ST”, anul 1956, nr. 9-10. FREEDMAN, David Noel, The Anchor Bible Dictionary, vol. 1, Doubleday, New York, 1996. GRIGORIE de Nyssa, Sf., Scrieri II. Cuvânt apologetic la Hexaemeron, trad. Teodor Bodogae, în col.

„PSB”, vol. 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998. HENRY, Matthew, SCOTT, Thomas, Matthew Henry-s Concise Commentary, Logos Research Systems,

Oak Harbor, WA, 1997. IDEM, Scrieri II. Despre facerea omului, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 30, EIBMBOR,

Bucureşti, 1998. IOAN Gură de Aur, Sf., Scrieri I. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 21,

EIBMBOR, Bucureşti, 1987. JACOB, Edmond, Théologie de l-Ancient Testament, Delachaux & Niestlé, Paris, 1955. NEAGA, Nicolae, Hristos în Vechiul Tesament, ed. a III-a, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007. NEGOIŢĂ, Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Credinţă noastră, Bucureşti, 1992. ORIGEN, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, trad. Adrian Muraru, Ed. Polirom, 2006. SEMEN, Petre, Introducere în teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008, p. 124. SERAFIM Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, trad. Constantin Făgăţean, Ed. Sofia,

Bucureşti, 2001. USCA, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vol. 1-5, Ed. Christiana, Bucureşti,

2002-2005. VASILE cel Mare, Sf., Scrieri I. Omilii la Hexaemeron, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 17,

EIBMBOR, Bucureşti, 1986. von RAD, Gerhard, Old Testament Theology, vol. I, SCM Press LTD, London, 1975. WESTERMANN, Claus, Théologie de l-Ancient Testament, trad. Lore Jeanneret, Labor et Fides, Genève,

2002.

25

1. ÎNVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU

„Din toate aceste locuri şi altele multe, unicitatea lui Dumnezeu încă nu este destul de clară. Chiar celebrul loc din Deut. 5, 4: Ascultă Israele, Yahweh Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu, încă îi mai lipsea ceva, ca să aibe toată claritatea necesară.” (NEGOIŢĂ, p. 16)

„Numele divin de Elohim, la plural, ar indica politeismul originar. Apoi expresiile cu care noi creştinii probăm simbolistica Sf. Treimi în Vechiul Testament şi anume: Să facem pe om (Fac. 1, 26); Să ne coborâm şi să amestecăm (Fac. 11, 7). Am amintit, la locul cuvenit, că Biserica creştină, de secole, explică pluralul lui Elohim cu pluralis majestatis. Deci şi verbul se foloseşte tot pentru a desemna înălţimea şi puterea lui Dumnezeu, în gradul cel mai înalt.” (NEGOIŢĂ, p. 17-18)

„Ca o prefigurare a Sfintei Treimi în Vechiul Testament, se aduce textul din Geneză unde ni se relatează sosirea la Avraam a celor trei îngeri ....(Fac.18, 3). Aici ni se dă chiar numărul trei, exact cât persoanele Sfintei Treimi. Că este o prefigurare nu contestăm. Dar adresarea lui Avraam la singular se datoreşte altor cauze. Mai întâi că Avraam nu ştia că are în faţă pe Dumnezeu. Lucrul acesta îl află abia mai târziu (v. 17). Al doilea, el se adresează primului dintre cei trei străini, cu care vorbeşte în numele tuturor.” (NEGOIŢĂ, p. 21)

„Prin spiritualitatea fiinţei dumnezeieşti înţelegem că Dumnezeu nu este material sau corporal, ci spirit pur, imaterial, simplu, nevăzut, perfect, raţional şi liber. În mod negativ, spiritualitatea lui Dumnezeu se arată prin faptul că El nu poate fi văzut de oamenii muritori: Faţa mea nu se poate vedea zice Dumnezeu către Moise în Ieş. 33,23; cf. 33,18 sq.” (NEGOIŢĂ, p. 22)

„Dar cel mai sigur indiciu că israeliţii n-au adorat pe Dumnezeu sub forma corporală este dispoziţia din decalog care spune:... (Ieş. 20,4). Dumnezeul Vechiului Testament este viu faţă de zeii păgânilor, căci aceştia sunt simple închipuiri:... (Deut. 4, 28). Sigur Yahweh poate să dea viaţa morţilor căci el este izvorul vieţii.” (Deut. 30, 20) (NEGOIŢĂ, p. 23-25)

Atribute metafizice

Eternitatea: noţiuni generale despre Dumnezeu, ca cel etern sunt El olam sau Elohe olam care înseamnă Dumnezeul cel etern (Fac. 21, 33). (NEGOIŢĂ, p. 29)

Atotputernicia: Atotputernicia divină este acea însuşire a lui Dumnezeu în virtutea căreia El poate tot ce voieşte. Deoarece voia lui Dumnezeu este morală şi sfântă, urmează că El face numai ceea ce este bine zşi moral şi ce nu contrazice atotştiinţa şi nemărginita sa înţelepciune. Lui Dumnezeu nimic nu-i este imposibil (Fac. 18, 14). (NEGOIŢĂ, p. 31)

26

Lăudând puterea lui Dumnezeu, Moise cânta izbăvirea minunată a lui Israel din Marea Roşie cu cuvinte adânc impresionante (Ieş. 15, 1-21). (NEGOIŢĂ, p. 33)

Atribute etice (morale)

Sfinţenia: cum am arătat când am vorbit de fiinţa lui Dumnezeu, sfinţenia este caracteristica de căpetenie a Dumnezeului Vechiului Legământ. Am putea-o numi temelia întregii religii a Vechiului Testament, căci aşa prevede prescripţia mozaică pentru adepţii lui Yahweh. (Lev. 19, 2; 20, 7) (NEGOIŢĂ, p. 36)

Milostivirea: iubirea lui Dumnezeu se întinde în special peste poporul lui Israel (Deut. 7, 8). (NEGOIŢĂ, p. 39)

Dreptatea: dreptatea lui Dumnezeu are următoarele nuanţe:

Dumnezeu este drept (ţadik) şi iubeşte numai dreptul şi dreptatea (Deut. 32, 4) Orice nedreptate din partea lui Dumnezeu este exclusă şi numai gândul la posibilitatea ei este arătat ca o batjocură a lui Dumnezeu (Fac. 18, 25) Dumnezeu, ca judecător drept posedă cea mai autentică imparţialitate (Deut. 10, 17-18) Dreptatea lui Dumnezeu se întinde peste toată lumea (Fac. 18, 25) (NEGOIŢĂ, p. 40-41)

Veracitatea şi fidelitatea: în mod negativ este zugrăvită veracitatea şi fidelitatea divină, de către cărţile Vechiului Testament prin aceea, că tot ce este contra acestei însuşiri divine se leagă cu toată hotărârea. (Num. 23, 19) (NEGOIŢĂ, p. 43)

2. RAPORTUL LUI DUMNEZEU CU LUMEA VĂZUTĂ

„Parler de Dieu signifie parler du tout. Où qu-un homme invoque Dieu, il s-adresse à celui qui tient le tout entre ses mains; où qu-un homme loue Dieu, il loue celui qui, au-delà des limites de l-existence et de la pensée humaines, embrasse du regard le tout dont il connaît le sens. C-est pourquoi la Bible parle de Dieu, Créateur du monde et du genre humain.

Lorsque nous parlons du Créateur ou de la création, nous partons, consciemment ou non, du premier article du Symbole des Apôtres: « Je crois en Dieu... Créateur du ciel et de la terre.» Les deuxième et troisième articles de foi commencent par le même «je crois...». Le Symbole présuppose que l-homme a la même relation avec le Dieu-Créateur qu-avec le Dieu-Sauveur. Il s-en suit presque fatalement que, conformément à la foi dans le Christ-Sauveur, la foi dans le Créateur est comprise de façon alternative : croyons-nous que le monde et l-homme ont été créés au commencement par Dieu, ou partageons-nous, avec nos contemporains et leur pensée

27

scientifique, la conviction que le monde a pris naissance dans le contexte de certains processus astronomiques, et l-homme dans celui du processus graduel de l-apparition de la vie organique?” (WESTERMANN, p. 103-104)

„Crearea lumii ne este relatată de către Geneză în două locuri aparte şi anume Geneză 1, 1-26 şi Geneză 2, 4-25. Fiindcă între aceste două relatări există oarecare diferenţă, s-a ajuns la cunoscuta teorie critică, numită a documentelor, care unite mult mai târziu au făcut ca în Geneză să avem o dublă cosmogonie.” (NEGOIŢĂ, p. 46)

„This conception of Creation had of course far-reaching theological consequences. Creation is regarded as a work of Jahweh in history, a work within time. This means that there is a real and true opening up of historical prospect. No doubt, Creation as the first of Jahweh-s works stands at the very remotest beginnings – only, it does not stand alone, other works are to follow. Indeed, it is this standing in the time which is given special emphasis in P-s account of Creation, for P incorporated Creation into its great genealogical framework, the plan of Toledoth (Gen. II. 4a) – why, Creation is itself a sequence in time, exactly marked out into days. But if the account of Creation changed or completely new theological facts? The history of tradition has taught us in a new way to see in the three gigantic works of the Hexateuch, the Deuteronomistic history, and the Chronicler-s history, the most varied forms of the presentation of God-s history with Israel in its different strata. It has also shown how Israel was at all times occupied with the task of understanding her history from the point of view of certain interventions by God, and how what God had rooted in the history presented itself in stands within time, it has once for all ceased to be myth, a timeless revelation taking place in the natural cycle.” (GERHARD von Rad, p. 139)

„The concept of creation by means of a simple word of command only begins with the unfolding of the individual works of creation and their succession, and it dominates the picture down to Gen. I, 24 (the creation of the living creatures of the dry land), when it makes room for something quite new. Thus, the concept of creation by means of the word is to be taken as an interpretation of the K12 of vs. 1. It gives to begin with an idea of the absolute effordessness of the divine creative action. It only needed the brief pronouncement of the will of Jahweh to call the world into being. But if the world is the product of the creative word, it is therefore, for one thing, sharply separated in its nature from God himself – it is neither an emanation nor a mythically understood manifestation of the divine nature and its power. The only continuity between God and his work is his word.” (GERHARD von Rad, p. 142)

„Les conceptions cosmologiques des Israélites ne semblent pas avoir été directement influencées par leurs croyances religieuses. D-une façon générale, les Israélites ont partagé les idées communes au monde antique, concevant le monde comme une construction de trois étages, les cieux en haut, la terre en bas, les eaux au-dessous de la terre (Ex. 20. 4), représentation qui

28

repose autant sur les données de l-observation que sur certaines structures mythiques.” (JACOB, p. 117)

„Dar grija divină se arată mai ales faţă de om. Această activitate divină este aşa de cuprinzătoare şi aşa de puternică, încât nu omul, ci Dumnezeu apare ca cel ce acţionează, iar omul fără Dumnezeu nu poate nimic. (Deut. 8, 17-18)” (NEGOIŢĂ, p. 51)

„La Bible commence par dire qu-elle parlera de l-intégralité de l-étant. C-est en parlant du Créateur qu-elle y parvient. Le récit de la création au début de la Bible indique l-horizon où se jouera ce qu-elle dira de Dieu. Le Dieu de la Bible a affaire au monde entier (Gn. 1), à toute l-humanité (Gn. 2). Si le Yahviste, aussi bien que l-auteur de l-Écrit sacerdotal, introduisent leur œuvre (celle qui vise à l-histoire d-Israël [JJ et celle qui vise à son culte [P]) par la création et l-événement des origines, c-est pour exprimer que le Dieu d-Israël ne limite pas son action à ce peuple mais qu-il est le Maître de l-histoire universelle, le Seigneur du cosmos. Tout ce qui advient entre Israël et Dieu, entre un individu et Dieu, prend place dans ce vaste contexte.” (WESTERMANN, p. 106)

„Ceva mai mult, aici trebuie să amintim că Dumnezeu foloseşte chiar păcatele oamenilor în providenţa Sa. Până la urmă, Dumnezeu face ca şi păcatele oamenilor să slujească în scopuri bune. (Fac. 50, 20; 12; 32; Ieş. 2; Num. 22-24)” (NEGOIŢĂ, p. 53)

„Deoarece nici un om nu poate să vadă faţa lui Dumnezeu fără să moară (Ieş. 33, 20), era deci natural, ca Dumnezeu să se facă înţeles pe căile pe care El le va găsi potrivite, după timp şi după loc.” (NEGOIŢĂ, p. 54)

„Autorii sacrii nu ne dau explicaţii cu privire la modul cum s-au produs aceste revelaţii directe. Se ştie numai că Moise auzea vocea lui Yahweh, dar nu putea să vadă faţa Lui (Ieş. 33, 18-23; 34, 5-8)” (NEGOIŢĂ, p. 55)

„Ca intermediar al revelaţiei divine serveşte de multe ori un înger. Aşa s-a arătat Dumnezeu lui Avraam (Fac. 22, 12)” (NEGOIŢĂ, p. 56)

„Ce erau aceşti Urim şi Tumim? Părerile sunt împărţite. Din locuri ca Ieşire 28, 30 şi Lev. 8, 8 se vede că erau nişte obiecte, care se introduceau în pieptarul marelui preot. Aşadar aceste obiecte nu sunt cele douăsprezece pietre preţioase fixate pe partea exterioară, a căror splendoare, Yahweh arăta arhierelui voinţa sa...” (NEGOIŢĂ, p. 61)

„Ideea principală ce străbate Pentateuhul este ideea de legământ, prin care se exprimă atât relaţia dintre Dumnezeu şi poporul ales, cât şi obligaţiie ce decurg din legământ.” (Fac. 9, 9; 15, 18; 17, 4; Ieş. 20, 1-21) (SEMEN, p. 101)

29

„Dumnezeu este garantul legământului sinaitic recompensând prin binecuvântările Sale şi pedepsind pe cei neascultători şi răi.” (SEMEN, p. 127)

„Adevăratul legământ este cel făcut cu Moise pe mulntele Sinai. Cine se ţine de acest legământ este mântuit, cine nu se ţine şi-l calcă este nimicit. Prin legământ Israel devine proprietatea lui Dumnezeu, devine poporul său cel sfânt. Legămantul este asemanat cu o căsătorie. (Deut. 11, 26; 28,15; 7,9; 7,12)” (NEGOIŢĂ, p. 125)

„Într-un cuvânt calea Domnului nu era alceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu, aşa cum această voie se găsea în cele zece porunci ale Decalogului şI mai exact în Thora lui Moise, adică în cele cinci cărţi ale lui Moise. Tot ceea ce a rânduit Dumnezeu pt om ca să-l facă drept, înţelept şi fericit, în Vechiul Testament, toate acestea poartă numele de calea Domnului. Pe această cale trebuie să meargă orice om” (Deut. 19, 9; Fac. 17, 1) (NEGOIŢĂ, p. 127)

3. ANTROPOLOGIA

„Despre crearea omului în Vechiul Testament avem două documente, unul în capitolul întâi şi altul în capitolul al doilea din cartea Genezei. Ambele aceste relatări spun că omul aste opera lui Dumnezeu.” (NEGOIŢĂ, p. 86)

„Le récit de la création de l-homme (Gn. 2) sert de fondement à la conception biblique de celui-ci. La Bible y dit que l-homme est une créature de Dieu: être homme n-est pas autre chose que provenir de Dieu. Voilà qui n-a encore rien à voir avec la foi de l-homme ou ses convictions; être homme signifie être une créature. Mais cette conception fondamentale de l-homme comporte autre chose encore: son état de créature implique tout ce qui concerne son existence; l-homme simplement formé par Dieu (Gn. 2, 7) n-est pas encore la créature voulue de lui. Son espace de vie (le jardin), sa nourriture (les fruits du jardin), l-occupation ou le travail («le cultiver et le garder»), la communauté (l-homme et la femme) et, medium de la communauté, le langage, font partie de son existence. La plupart du temps la théologie, surtout l-anthropologie théologique, n-a pas reconnu cette conception complexe de la création de l-homme. Seul le fait qu-il a été créé par Dieu, c-est-à-dire l-homme dans sa simple existence, lui semble significatif de son état d-être créé. Sa relation avec Dieu est considérée seulement comme celle d-un homme abstrait, isolé de ses autres sphères vitales. Voilà qui entraîne des conséquences importantes pour toute la théologie. Le préalable d-une anthropologie abstraite empêche une relation concrète avec Dieu: celui de la conception complexe de la création de l-homme place la relation de ce dernier avec Dieu dans son contexte vital: son espace de vie, sa nourriture, son travail et son milieu social y participent.” (WESTERMANN, p. 115-116)

„Cuvântul suflet (ruah, pneuma) este, adesea, folosit ca să indice spiritul lui Dumnezeu... Cuvântul ruah, ca putere de viaţă, suflul vieţii, răsuflarea şi mai presus de orice viaţă se

30

întâlneşte nu numai la om ci şi la animale (Fac. 7, 15; 7, 22)... Când Dumnezeu le retrage spiritul (haruah), toate creaturile mor şi se întorc în ţărână.” (NEGOIŢĂ, p. 87)

„Când trupul omului moare, atunci sufletul iese din el ... (Fac. 35, 8). Sediul lui nefeş este dat ca locuind în sânge şi de aceea pentru a avea sânge este necesar ca omul să se îngrijească de hrană, ca să poată trăi. (Lev. 17, 11 şi 17, 14)” (NEGOIŢĂ, p. 88)

„La nephesh est le résultat de la basar animée par la ruach. Cette dernière vient du dehors, Yahweh seul en possède la plénitude, puisqu-il peut à l-occasion être identifié avec elle. Tous les textes qui parlent de l-esprit de Dieu mettent l-accent sur sa force qui partout où elle agit suscite la vie; pénétrant en l-homme cette vie se manifeste à des degrés d-intensité divers. Il n-y a pas de vie sans esprit, c-est ce que Genèse 2. 7 affirme clairement ; mais il y a des cas où l-esprit vient sur des êtres parfaitement vivants pour leur donner la force d-accomplir des actions extraordinaires, depuis les exploits guerriers du temps des Juges (Jg. 13. 20; 14. 6, 19; 15. 14; 1 Sam. 10. 6; 18. 10) jusqu-aux manifestations du prophétisme (Joël 3. 1). Lorsque l-esprit disparaît, car il n-agit que sporadiquement, ces individus redeviennent des êtres normaux et restent parfaitement vivants; d-autres fois au contraire, l-absence de l-esprit crée un état de vie nettement inférieur, une sorte de perte de force ou même de conscience.” (JACOB, p. 131)

„Cu toate că omul depăşeşte prin poziţia sa în univers toate toate cele create (Fac. 1, 26-30), prin păcatul neascultării îşi pierd demnitate sa, căzând pradă slăbiciunii de a se fi lăsat ispitit de o parte a creaţiei, ceea ce a atras asupra sa judecata şi pedeapsa divină.Aceasta a constatat din experienţa durerii, a mincii împovărătoare şi a nenumăratelor frustrări. Revolta împotriva Creatorului a avut drept consecinţă şi revolta continuă împotriva aproapelui său. Astfel, crima (Fac. 4, 1-8), răzbunarea îndoită (Fac. 4, 24), poligamia (Fac. 4, 19) şi pofta trupului (Fac. 6, 5), păcate care îşi au rădăcina în greşeala primilor oameni, amprenta pe istoria şi civilizaţia lumii întregi ( Fac. 6, 6-7; 11-13).” (SEMEN, p. 109)

„După căderea primilor oameni în păcatul neascultării din îndemnul diavolului, Dumnezeu face prima vestire a biruinţei omului asupra celui rău printr-un descendent al Evei, zicând: ... (Fac. 3, 15)” (SEMEN, p. 129)

„... omul să nu se considere niciodată merituos înaintea lui Dumnezeu şi întotdeauna să-şi puna speranţa în promisiunea Acestuia, mulţumindu-i, totodată, pentru binefacerile primite. De fapt, prin mijlocirea lui Israel, omenirea trebuia să-şi amintească făgăduinţa unei victorii finale a umanităţii asupra răului care a pricinuit prima cădere din starea de har. ( Fac. 3, 15), precum şi de o nouă ordine spirituală după marele potop (Fac. 9, 8-17).” (SEMEN, p. 156)

„Din cele ce desprindem din cărţile Vechiului Testament vedem că sufletul a fost creat de Dumnezeu să locuiască în corpul omului, dar şi în afară de el după încetarea omului din viaţă. Este drept că lucrul acesta nu este spus cu limpezimea din Noul Testament (Fac. 2, 17; 3, 19).

31

Dacă omul asculta de glasul lui Dumnezeu şi nu călca comandamentul ceresc, atunci şi trupul rămânea nemuritor.” (NEGOIŢĂ, p. 90)

„Ca şi Dumnezeu, omul este un domnitor, un stăpân, un conducător al întregii naturi pe care el, omul, trebuie să şi-o supună şi s-o folosească. Singur omul posedă capacitatea de a vorbi, pe care n-o are decât Dumnezeu cum şi capacitatea gândirii, a voinţii şi a tuturor funcţiunilor spirituale şi sufleteşti.” (NEGOIŢĂ, p. 92)

„Vechiul Testament peste tot arată că omul a fost creat cu inteligenţă şi raţiune. Lucrul acesta se arată prin aceea că Adam vorbeşte cu Dumnezeu, dă nume animalelor şi că el, omul, nu găseşte printre acestea nici o creatură care să-i semene fiinţei sale, că el cunoaşte pe Dumnezeu şi se întoarce cu toate gândurile şi simţirile către Dumnezeu.”

„Omul a fost creat cu libertate. Lucrul acesta ni-l arată porunca ce i-a fost dată în Geneză 2,17, ca să nu mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi al răului, care poruncă este înţeleasă numai dacă se presupune libertatea omenească. Această libertate, deşi cu mult slăbită, omul a menţinut-o şi după căderea în păcat. Asemănarea omului cu Dumnezeu mai constă şi din libertatea voinţii. Strămoşii neamului omenesc au fost creaţi cu o voinţă liberă de orice afecţiuni sau înclinări rele. Poftele cele rele au intrat în om, abia după căderea în păcat.” (NEGOIŢĂ, p. 93)

„The statement about the image of God in man contains no direct explanation about the form which specially constitutes it; its real point is rather in the purpose for which the image is given to man. The difficulty for us lies in the fact that the text regarded the simple statement that man was made in the image of God as adequate and clear.” (GERHARD von Rad, p. 144)

„« Et Dieu créa l-homme à son image, à l-image de Dieu il le créa. » Voilà qui n-est pas en premier lieu une déclaration sur l-homme, mais sur la création de l-homme par Dieu. La créature qu-il envisage devra être en relation avec lui, lui correspondre, de sorte que quelque chose puisse se produire entre lui et Dieu, que Dieu puisse lui parler et l-homme lui répondre. L-humanité est créée afin que quelque chose se passe entre Dieu et l-homme.” (WESTERMANN, p. 118)

Dar foarte bine spune Sellin: „Cu toate acestea repetăm că imaginile stării primordiale ale omului chiar dacă reprezintă trăsături diferite, au totuşi drept punct comun afirmaţia că, omul a trăit de la început într-o fericire pământească cu mult superioară stării de mai apoi, dar legătura cu Dumnezeu era cu mult mai reală şi mai intensă decăt fu cazul pentru generaţiile de după cădere, aşa încât dorul după paradisul cel pierdut, în sens larg, este comun tuturor scrierilor Vechiului Testament ...”. Trebuie să mai accentuăm că cele două istorisiri ale creaţiei ne arată căsătoria monogamă, ca o instituţie direct divină, şi ca un dar al stării originale (Fac. 1, 27 şi 2, 24) (NEGOIŢĂ, p. 96)

32

„Toţi vechii părinţi, în consens unanim, înţeleg prin ispitirea Evei, nu numai un şarpe, ci şi pe diavol. Ei se deosebesc unul de altul numai prin aceea căci unii socotesc că diavolul s-a servit de un şarpe real, ca de un instrument, în timp ce alţii susţin că ispititorul a luat numai forma unui şarpe.” (NEGOIŢĂ, p. 99)

„Even a brief examination of the scriptures of the Old Testament makes clear that sin is very seldom spoken of in theoretical and theological terms. The Old Testament is chock-full of references to sins which have been committed at some particular place, at some particular time, and by some particular person. But we seldom find theological reflexion on sin as a religious phenomenon of the utmost complexity. Certainly there are a few statements in the Psalms which are somewhat general in their trend, but they too usually have as their point of departure some most personal deed with which the speaker charges himself. This means that the Old Testament prefers the form of expression which is most appropriate for the phenomenon called sin, namely confession.” (GERHARD von Rad, p. 154)

Cu privire la suflet, a pierdut omul harul dumnezeiesc, adică sfinţenia, a nimicit armonia dintre trup şi suflet şi a alterat chipul lui Dumnezeu în om. Cu privire la trup, prin păcat, omul şi-a atras suferinţe şi necazuri, apoi moartea fizică. În plus, omul a fost alungat din grădina Edenului, pământul a fost blestemat şi stăpânirea omului asupra naturii şi vieţuitoarelor s-a restrâns nebănuit. (NEGOIŢĂ, p. 100)

„Păcatul originar, în descendenţii lui Adam, se deosebeşte de păcatul originar al protopărinţilor prin aceea că strămoşii au comis acel păcat, au călcat adică porunca dată lor de Dumnezeu, într-un mod conştient şi liber deci personal, şi prin aceasta s-au aşezat personal în starea păcatului şi personal, s-au făcut culpabili înaintea lui Dumnezeu şi vrednici de condamnarea lui Dumnezeu.

Că păcatul are ca primă urmare pedeapsa divină, o ştim chiar de la începutul Vechiului Testament (Fac. 3), căci pentru păcatul neascultării, Dumnezeu ne anunţă necazuri şi dureri precum şi moartea. Pedeapsa lui Cain şi potopul confirmă aceasta şi în acelaşi timp ţin mereu trează ideea că păcatul atrage pedeapsa. Scopul pedepsei pe de o parte este de răsplată, iar pe de altă parte de însănătoşire, de corectare.” (NEGOIŢĂ, p. 109)

„Pentru prima dată această carte abordează şi tema suferinţei. Această temă nu trebuie interpretată exclusiv ca un mijloc punitiv faţă de derapajele morale ale israeliţilor, care au făgăduit în mod solemn să împlinească toate poruncile divine, ci mai curând ca nişte stimuli ce-i determină să se întoarcă la Domnul ca la singurul care poate izbăvi, dar şi un serios avertisment şi pentru noi, creştinii, că Dumnezeu nu a ezitat să-şi pedepsească propriul popor, atunci când acesta a greşit.” (SEMEN, p. 124)

33

4. IDEEA MESIANICĂ

„Locurile cu caracter mesianic aflate în Pentateuh sunt destul de numeroase, dintre acelea mai importante fiind următoarele: întâia veste bună (Fac. 3, 15), Binecuvântarea lui Noe (Fac. 9, 25-27), făgăduinţele date lui Avraam şi celorlalţi patriarhi biblici (Fac. 12, 2-3; 15, 5; 17, 2-4, 18, 18; 22, 18), Urmaşul celebru (Fac. 22, 18), profeţia lui Iacob despre Şiloh (Fac. 49, 10), Steaua din Iacob (Num. 24, 17) şi Profetul cel Mare (Deut. 18, 15).” (NEAGA, p. 39)

Întâia veste bună (Fac. 3, 15)

„În fruntea textelor mesianice ale Vechiului Testament stau celebrele cuvinte: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti Lui călcâiul.

Ideea mesianică ia fiinţă o dată cu căderea omului. Aceasta viziune clară a adevărului o are omul de la început. Dumnezeu, în Care credea Adam, ar fi rămas fără prestigiu dacă o dată cu prăbuşirea nu i-ar fi sădit omului în suflet nădejdea într-un ajutor. Exprimarea bucuriei la naşterea întâiului copil (Fac. 4, 1) mărturiseşte că protopărinţii s-au dus cu gândul la Omul făgăduit de Dumnezeu. Conştiinţa clară a unei vita nova este înfipta şi în gândul lui Lameh, care născând un fiu zice: Acesta ne va mângâia în osteneala noastră şi-n durerea mâinilor noastre, ce vine din pământul pe care Domnul Dumnezeu l-a blestemat (Fac. 5, 20).” (NEAGA, p. 39)

„În decursul vieţii ei, omenirea are de luptat cu Răul, sub toate formele lui; la sfârşit, printr-un celebru urmaş al ei, va ieşi învingătoare din lupta în care vrăjmaşul Satana, agresorul permanent al omului, îşi apără cu îndârjire sfera sa de interese. Astfel avem în aceasta sentinţa divină ceea ce cu tot dreptul se numeşte Protoevanghelia, adică întâia veste bună.” (NEAGA, p. 41)

Binecuvântarea lui Noe (Fac. 9, 25-27)

„Un alt text mesianic este alcătuit de cuvintele rostite de Noe: Blestemat sa fie Canaan! Robul robilor le va fi el fraţilor săi! Şi a zis. Binecuvântat sa fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să fie robul său, să-l înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiasca-n corturile lui Sem, iar Canaan să le fie slugă.

Canaan este blestemat a fi rob. Fratele lui Sem şi Iafet nu a fost Canaan, ci Ham, şi totuşi în blestem figurează nepotul lui Noe. Pentru ce? Mulţi comentatori îl citează pe Origen, care aminteşte o tradiţie veche, după care Canaan ar fi fost primul martor ocular al scenei din versetul 21 şi, prin urmare, întâiul vinovat. Acesta I-a chemat apoi pe Ham la faţa locului.

34

Sem este binecuvântat. Binecuvântarea sa este de conţinut spiritual. Dumnezeu este numit: Dumnezeul lui Sem, numire semnificativă şi plină de nădejdi. Pentru a se specifica raportul dintre Dumnezeu şi Avraam, s-a numit Dumnezeu: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul părinţilor (Man. 1, 1), iar mai târziu Hristos îl agrăieşte pe Cel de sus cu vorbele: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!. În conformitate cu profeţia lui Noe, Sem avea să devină favoritul Domnului, organ al revelaţiei dumnezeieşti.” (NEAGA, p. 42)

Făgăduinţa lui Avraam (Fac. 12, 2-3)

„În istoria mesianismului făgăduinţele făcute lui Avraam ocupă un loc cu totul aparte; cuvintele profetice sunt următoarele: Eu voiface din tine un neam mare; si te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului (cf. şi Fac. 22, 18; 24, 7; 26, 4; 28, 14; 32, 12).

A face din Avraam părintele unui popor numeros este cea mai neaşteptată promisiune pentru patriarhul înaintat în vârstă şi lipsit de copii. Făgăduinţa avea să devină realitate, pentru că din ea este condiţionata atât fericirea popoarelor, cât şi renumele patriarhului. Dumnezeu îl binecuvintează, adică îl dăruieşte cu tot felul de bunuri materiale şi spirituale. Expresia şi-ţi voi mări numele prevesteşte celebritatea legata de acest prieten al lut Dumnezeu. De sinceritatea faţa de Avraam şi bunurile juruite lui depinde mântuirea. Cel care este potrivnicul acestei unelte a credinţei îşi înăbuşă singur izbânda în viaţa omeneasca şi o pierde cu totul pe cea viitoare, căci Avraam este mijlocitorul universal în aceasta privinţă.” (NEAGA, p. 43-44)

Urmaşul celebru (Fc 22, 17)

„Sunt în cartea Facerii câteva texte (22,17; 26,4; 38,4; 32,15) înrudite ideologic. Ele se pot rezuma în cuvintele: ...pe urmaşii tăi îi voi face numeroşi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi urmaşii tăi vor stăpâni cetăţile duşmanilor lor; şi prin urmaşii tăi se vor binecuvânta toate neamurile pământului...

Promisiunea aceasta a fost determinată de vrednicia lui Avraam, care a ascultat de Domnul şi a păzit orânduielile, poruncile, legile şi învăţăturile sale.

Fondul acestei făgăduinţe este similar celei din 12, 3. Avem aici în plus asemănările cu stelele cerului, pulbereapământului (28, 14), nisipul mării, care sunt sinonime şi indică posteritatea numeroasă a cuiva [...] Izvorul binecuvântării este sămânţa, adică un descendent al lui Avraam, Isaac, Iacob; obiectul binecuvântării sunt popoarele pământului întreg. În aceste

35

texte se duce o adevărata campanie în jurul verbului barak = a binecuvânta, care vine atât la Tifal (Fc 12, 3; 18,18; 28,14), cât şi la Hitpael (Fc 22,18; 26,4) şi pe care unii îl traduc cu pasivul: vor fi binecuvântate, alţii cu reflexivul: se vor binecuvânta. Sunt acceptabile ambele forme, căci ideologic textul nu se schimba mult. Mesianic a fost interpretat acest text în înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 44, 20-23 şi în Noul Testament, după cum rezulta din spusele Apostolilor Petru şi Pavel (FA 3, 25 şi Gal. 3,14).” (NEAGA, p. 44-45)

Profeţia lui Iacob despre Şiloh (Fac. 49, 10)

„Capitolul 49 din Facere conţine cuvântarea pe care patriarhul Iacob a rostit-o celor 12 fii ai săi. Acest fragment biblic este o binecuvântare şi o profeţie totodată. Acest caracter al cuvântării rezulta din Prologul cuvântării: Adunaţi-vă, ca să vă spun ce o să vi se întâmple-n zilele ce vor veni (Fac. 49,1).

Având în vedere aceasta structură a cuvântării lui Iacob, Sf. Ioan Hrisostom îl numeşte pe patriarh: Cel pătruns de Duhul Sfânt.

Versetele 8 şi 9 sunt stihuri introductive în profeţie. Iuda este numit pui de leu cu semnificaţia că el va avea întâietate între fraţi, că urmaşii săi se vor impune prin acte de vitejie, că tribul lui Iuda va juca, în mijlocul fraţilor, rolul pe care îl joacă leul în regnul animalelor.

Cuvântarea îşi atinge punctul culminant în cuvintele adresate lui Iuda, cel de-al treilea copil avut cu Lia (Fac. 49, 9-10).” (NEAGA, p. 45-46)

Steaua din Iacob (Num. 24, 17)

„Un alt text cu caracter mesianic ar fi Numeri 24, 17. Sunt cuvintele rostite de vrăjitorul moabit Balaam: Îl voi arăta, dar nu acum; îl fericesc, dar nu mi-i aproape: o Stea va răsări din Iacob, un Om se va ridica din Israel şi va zdrobi căpeteniile Moabului, şi pe toţi fiii lui Set îi va prăda.

Balaam străbate timpurile până departe în epoca Aceluia pe care îl vede nascându-se ca descendent al lui Iacob. E steaua după care s-au orientat magii (Mat. 2, 2), care sosind în Ierusalim întrebară: Unde este Cel ce S-a născut rege al Iudeilor? Că-n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm.

Pentru ca în secolul al III-lea Origen să se fi putut exprima atât de categoric („De nimic nu vorbeşte profeţia aceasta atât de mult ca de Hristos... pe care-L vede nu pentru acum, ci pentru plinirea vremii, când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul; steaua este un indiciu despre divinitate, iar toiagul unul despre natura omenească a Domnului”) asupra caracterului

36

eshatologic al profeţiei, trebuie să fi existat o tradiţie cu premise bine fixate, pe baza căreia acest Părinte al criticii literare să fi putut conchide.” (NEAGA, p. 48-49)

Profetul cel Mare (Deut. 18, 15)

„Una dintre multele profeţii atribuite lui Moise este şi Deuteronom 18, 15: Prooroc ca mine îţi va ridica ţie Domnul, Dumnezeul tău, dintre fraţii tăi; de El să ascultaţi.

Caracterul mesianic al locului îl garantează Noul Testament prin Faptele Apostolilor 3, 22: Pentru că Moise a zis către părinţi Prooroc ca mine vă va ridica Domnul Dumnezeul vostru dintre fraţii voştri.... Şi Evanghelistul Ioan ne asigura că prin mijlocirea lui Moise L-au aşteptat pe Hristos, iar cuvintele Mântuitorului: Dacă nu credeţi Scripturile lui Moise, cum veţi crede cuvintele mele! pot avea în vedere şi textul nostru. Iudeii îl aşteptau pe Mesia ca profet (In. 1, 21), de aceea în mai multe ocazii oamenii Noului Testament îl identifică pe Iisus cu profetul anticipat de Deut. 18, 15 (cf. In. 6, 14; 7, 40).” (NEAGA, p. 50-51)

„La prima vedere, ar părea că sfintele cărţi au fost scrise doar pentru poporul Israel, întrucât numele său ori al strămoşilor săi se regăseşte pe aproape fiecare pagină a Pentateuhului. Cu toate acestea, speranţa salvarii tuturor popoarelor se întrevede chiar din prima carte (Fac. 12, 2-4). Promisiunea a succedat imediat prima greşeală a oamenilorşi de atunci Dumnezeu, prin diverse personaje biblice (Moise, Balaam, Iacov, iar mai târziu profeţii şi psalmiştii), o va confirma. Făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam nu avea menirea de a fi legată doar de un trib oarecare, de un grup mic de oameni, ci avea o destinaţie universală. Pentru anu uita de făgăduinţă şi mai ales pentru a o amplifica prin noi descoperiri, urmaşii lui Avraam au fost separaţi de restul popoarelor şi aşezaţi în pământul Canaanului. Israelul trebuia să păstreze cu orice preţ credinţa monoteistă şi totodată să se facă martorul în lume al făgăduinţelor divie legate de mântuirea tuturor popoarelor.” (SEMEN, p. 100-101)

37

TEMA 3

CREAREA (Fc. 1, 1-1, 31 ş.l.p.)

CONŢINUT:

1. Crearea lumii (întru început, a făcut, pământul înainte de orânduire, întunericul şi adâncul, apa, Duhul lui Dumnezeu, Să fie lumină!, ziua şi noaptea, ziua una, tăria, pământul roditor, luminătorii cereşti)

2. Crearea omului (de ce este omul coroana creaţiei, sfatul intratrinitar, demnitatea împărătească a omului, chip şi asemănare, chip – bărbat şi femeie, omul – microcosmos, facerea omului din ţărână, suflarea de viaţă, crearea evei)

3. Repere teologice contemporane (Adam, Eva, Grădina Edenului, Facere 1 – sinteză teologică)

38

Tema: Număr de ore: 4 hCREAREA (Fc. 1, 1-1, 31 ş.l.p.) Data: 04-11.03.2010


ATHANASIE cel Mare, Sf., Scrieri I. Tratat despre întruparea Cuvântului, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „PSB”, vol. 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.

FREEDMAN, David Noel, The Anchor Bible Dictionary, vol. 1, Doubleday, New York, 1996. GRIGORIE de Nyssa, Sf., Scrieri II. Cuvânt apologetic la Hexaemeron, trad. Teodor Bodogae, în col.

„PSB”, vol. 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998. IDEM, Scrieri II. Despre facerea omului, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 30, EIBMBOR,

Bucureşti, 1998. HENRY, Matthew, SCOTT, Thomas, Matthew Henry-s Concise Commentary, Logos Research Systems,

Oak Harbor, WA, 1997. IOAN Gură de Aur, Sf., Scrieri I. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 21,

EIBMBOR, Bucureşti, 1987. ORIGEN, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, trad. Adrian Muraru, Ed. Polirom, 2006. PHILON din Alexandria, Comentariu alegoric al Legilor Sfinte după lucrarea de şase zile, Ed. Paideia,

Bucureşti, 2002. SERAFIM Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, trad. Constantin Făgăţean, Ed. Sofia,

Bucureşti, 2001. TEOFIL al Antiohiei, Sf., „Trei cărţi către autolic”, în vol. Apologeţi de limbă greacă, trad. Olimp Căciulă,

în col. „PSB”, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1980. USCA, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. Facerea, vol. 1, Ed. Christiana,

Bucureşti, 2002. VASILE cel Mare, Sf., Scrieri I. Omilii la Hexaemeron, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 17,

EIBMBOR, Bucureşti, 1986. IDEM, Scrieri I. Omilii la Psalmi, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 17, EIBMBOR, Bucureşti,

1986. ZIZIULAS, Joannis, Creaţia ca Euharistie, trad. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999. WENHAM, Gordon J., Genesis 1-15, în col. „Word Biblical Commentary”, vol. 1, Word, Inc., Dallas,

2002.

1. CREAREA LUMII

Întru început

„Când Moisi spune că s-au făcut întru început, n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este mai vechi decât toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat început în urma celor nevăzute şi spirituale.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 73)

„Expresia la început vrea să spună că toate au fost create îndată, fără nici o amânare, căci cuvintele la început nu suferă să ne gândim la vreo trecere de vreme. Aşa cum punctul formează

39

începutul liniei, iar atomul părticică dintr-un întreg, tot aşa şi clipa este începutul timpului.” (Sf. GRIGORIE, Cuvânt, p. 97)

„Care este începutul tuturor, dacă nu Domnul nostru şi Mântuitorul tuturor, Iisus Hristos, Întâiul născut al întregii creaturi. Întru acest început, aşadar, adică întru Cuvântul Său, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, după cum şi evanghelistul Ioan spune la începutul Evangheliei sale: întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut. Deci început nu numeşte aici ceva ce ţine de timp, ci [Scriptura] spune că întru început, adică întru Mântuitorul au fost făcute cerul, pământul şi toate câte au fost făcute.” (ORIGEN, p. 121)

A făcut

„Când auzi a făcut nu iscodi nimic altceva, ci caută mai jos şi crede în cele ce s-au spus. Dumnezeu este Cel care face şi preface pe toate şi le rânduieşte pe toate după voinţa lui... Moise vorbea iudeilor, unor oameni ataşaţi peste măsură de cele din lumea aceasta, unor oameni care nu puteau să îşi închipuie nimic spiritual; de aceea Moise îi duce deocamdată de la cele materiale la Creatorul universului, pentru ca din creaturi, cunoscând pe meşterul întregului univers, să se închine Celui Ce a lucrat totul şi să nu se oprească la creaturi.” (Sf. IOAN, p. 41)

„A spus mai întâi întru început ca să nu socotească unii că lumea este fără început. Apoi a adăugat: a făcut, ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. După cum olarul, cu aceeaşi meserie, face nenumărate vase, fără să-şi irosească meseria şi puterea, tot aşa îşi Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea lui este nesfârşită; şi-a exprimat numai voinţa, şi a şi adus la existenţă măreţiile celor ce se văd.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 73)

Pământul înainte de orânduire

„Cum pământul, care este greu şi dens, nu se scufundă în apă, ci el, care-i atât de greu, este ţinut de apă, care este mai slabă decât el? Pe ce stă apa? Pe ce substanţă tare şi rezistentă stă fundul celei din urmă temelii ? Dar cum se face că apa, care este curgătoare şi se îndreaptă spre locurile înclinate, stă suspendată şi nu se revarsă nicăieri? Trebuie, dar, neapărat, fie că acceptăm că pământul se ţine singur, fie că pluteşte pe ape, să nu ne depărtăm de gândul cel binecredincios, ci să mărturisim că toate se ţin prin puterea Creatorului. Aceasta trebuie să ne-o spunem atât nouă înşine cât şi celor care ne întreabă pe ce se sprijină această mare şi grozavă greutate a pământului, că în mâna lui Dumnezeu sunt marginile pământului. Acesta este cel mai sigur răspuns, pe care-l putem da minţii noastre, şi este de folos şi ascultătorilor noştri.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 81)

40

„Scriptura a mai spus încă şi că pământul era nevăzut. Aceasta, pentru două pricini: sau pentru că nu era încă omul, cel care avea să-l privească, sau pentru că era cufundat sub apă, care plutea pe suprafaţa lui şi nu putea să fie văzut. Mai mult, pentru că nu fusese făcută încă lumina, nu este de mirare ca pământul să se găsească în întuneric; că văzduhul, care era deasupra lui, era neluminat.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 85)

Întunericul şi adâncul

„Nu istoriseşte pe larg pe toate cele create, ci ne-a arătat numai elementele principale ale creaţiei, aminteşte numai de cer şi de pământ şi lasă la o parte pe toate celelalte. Fără să vorbească undeva de crearea apelor, spune: Şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei. Că întunericul şi adâncul apelor acopereau faţa pământului. Învăţam, deci, de aici că tot ce se vedea era adânc de ape acoperit de întuneric şi că era nevoie de un Creator înţelept, care să îndepărteze această urâţenie şi să înfrumuseţeze totul.” (Sf. IOAN, p. 47)

„Ce este abisul? Acela în care vor fi diavolul şi îngerii lui, fără îndoială. Acest lucru este arătat ulterior, foarte clar, şi în Evanghelie, când se spune despre Mântuitorul: Şi îl rugau demonii pe care fi scosese să nu le poruncească ca ei să meargă în abis.” (ORIGEN, p. 121-122)

„Iarăşi alte prilejuri de basme şi începuturi ale unor plăsmuiri lipsite de credinţă, care răstălmăcesc cuvintele Scripturii pentru presupuneri personale! După cei care născocesc aceste basme, întunericul nu este, cum e firesc, aerul lipsit de lumină sau locul umbrit de un corp care se interpune sau, pe scurt, un loc lipsit de lumină din orice altă pricină, ci este o putere rea; dar mai bine spus, aceia zic că întunericul este însuşi răul, care-şi are început în el însuşi, duşman şi potrivnic al bunătăţii lui Dumnezeu. Aşa socotesc ei întunericul.”

„Adâncul înseamnă apă multă, la al cărei fund cu greu se poate ajunge.”

„Nici adâncul nu era o mulţime de puteri potrivnice, aşa cum şi-au închipuit unii; dar nici întunericul nu este o putere conducătoare şi rea, care luptă împotriva binelui. Că două puteri egale, care se luptă între ele, se nimicesc una pe alta, ar avea necontenit frământări, iar războiul dintre ele ar fi fără de sfârşit.”

„Aşadar, după ce la porunca lui Dumnezeu a fost făcut cerul – cerul s-a întins dintr-o dată şi a cuprins pe cele care se găseau în interiorul lui; fiind un corp continuu, în stare să despartă pe cele dinăuntru de cele din afară – cerul a întunecat neapărat locul de care s-a despărţit, întrerupând lumina din afară.Trei factori contribuie la facerea umbrei: lumina, corpul şi locul neluminat. Deci întunericul de la începutul lumii a venit de la umbra corpului ceresc. Ca să înţelegi spusele mele, îţi dau un exemplu! Fă-ţi la amiaza zilei în jurul tău un cort dintr-un material des şi gros şi singur te-ai închis în întuneric. Tot aşa închipuie-ţi şi întunericul cel de la

41

începutul lumii; întuneric nu exista mai înainte, ci a urmat datorită altor factori. Acesta era, deci, întunericul, despre care Scriptura spune că era deasupra adâncului, pentru că părţile cele mai de jos ale aerului ating în chip natural suprafeţele corpurilor. Atunci apa le acoperea pe toate. De aceea spune Scriptura că trebuia neapărat ca întunericul să fie deasupra adâncului”. (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 88-92)

Apa

„După părerea mea, aceste cuvinte arată că în ape era o energic plină de viaţă; nu era simplu o apă stătătoare şi nemişcătoare, ci mişcătoare, care avea putere de viaţă în ea. Că ceea ce-i nemişcător este negreşit nefolositor, pe când ceea ce se mişcă este capabil să facă multe... De aceea ne învaţă chiar de pe acum că apa aceasta nu era o simplă apă, ci una care era în mişcare, care se frământa şi cuprindea totul.” (Sf. IOAN, p. 47)

Duhul lui Dumnezeu

„[Diodor din Tars] [n. n.] spunea că în limba siriană, cuvântul se purta arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică şi deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înţelesul acestui cuvânt ar fi următorul: Cuvântul se purta, spune el, se interpretează prin: încălzea şi dădea viaţă apelor, după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor. Acesta este înţelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele: Duhul se purta, adică pregătea apele pentru naşterea vieţii. Încât din acest text se poate vedea ceea ce se căuta de unii, anume că nici Duhul cel Sfânt nu este lipsit de putere creatoare.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 92)

Să fie lumina!

„Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută...După ce a fost făcută lumina, a fost şi eterul mai plăcut, iar apele au ajuns mai luminoase; nu primeau numai strălucirea luminii, ci trimiteau şi ele în schimb reflexul luminii, sărind din apă, din toate părţile, strălucirile ei.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 93)

„Pe atunci, pe timpul lui Moise, oamenii erau încă nedesăvârşiţi şi nu puteau să se ridice la înţelegerea lucrurilor celor mai înalte; de aceea Duhul cel Sfânt a istorisit aşa pe toate acestea, coborând limba profetului la puterea de înţelegere a ascultătorilor. Şi ca să cunoşti că din pricina nedesăvârşirii minţii lor s-a folosit de acest pogorământ în istorisirea sa, ascultă pe fiul tunetului. Când oamenii au propăşit în virtute, Ioan Evanghelistul n-a mai mers pe această cale, ci pe una care ducea pe ascultători la o învăţătură mai înaltă. Că, după ce a spus: La Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul, a adăugat: Era Lumina cea adevărată. Care, venind în lume, luminează pe tot omul. După cum la facerea lumii, când, la porunca

42

Stăpânului, a fost adusă la fiinţă lumina aceasta materială s-a ascuns întunericul acesta văzut, tot aşa şi acum lumina cea spirituală a alungat întunericul înşelăciunii şi a condus la adevăr pe cei rătăciţi.”

„Priveşte-mi, iubite, şi aici, cât de mare este pogorământul cuvintelor! Ce? Nu ştia, oare, Dumnezeu că lumina este frumoasă înainte de a o face? Trebuia să vadă Creatorul frumuseţea ei, după ce lumina fusese adusă la fiinţă? Care om cu mintea întreagă ar putea spune aceasta? Dacă un om, care are o meserie oarecare, ştie la ce are să folosească un lucru făcut de el mai înainte de a-l face şi mai înainte de a-i da forma cuvenită, apoi cu mult mai mult Creatorul universului, Care cu Cuvântul le-u adus pe toate de la nefiinţă la fiinţă, ştia că lumina este frumoasă, chiar mai înainte de a o crea.

Dar atunci pentru ce a folosit Moise aceste cuvinte?Acest fericit prooroc le-a folosit pogorându-se la chipul în care oamenii vorbesc şi

gândesc de obicei. După cum oamenii, după ce fac un lucru oarecare cu multă luare aminte, când ajung la capătul muncii lor şi pun la probă lucrul făcut, laudă ce au săvârşit, tot aşa şi dumnezeiasca Scriptură pogorându-se la slăbiciunea înţelegerii noastre a spus întâi: Şi a văzut Dumnezeu că lumina este frumoasă, apoi a adăugat: Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte. A împărţit fiecăruia locul său propriu, fixându-le de la început unele hotare, pe oare să le păzească mereu neîmpiedicat. Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depăşit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi turburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depăşesc măsurile proprii, ci-şi cunosc propria lor natură.” (Sf. IOAN, p. 49-50)

Ziua şi noaptea

„Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte, când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu... Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este vecinătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei onoarea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume, înainte de facerea luminii, nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi şi întunericul a primit numire nouă, ca să se deosebească de zi.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 94-95)

Ziua una

43

„Pentru ce n-a spus: ziua întâi, ci: zi una? Doar era firesc să o numească: ziua întâia, că avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea.

A spus una:- pentru că Moisi ar fi spus: zi una este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru

de ore;- sau pentru că învârtirea cerului de la un semn până la acelaşi semn se face într-o

singură zi, încât ori de câte ori este seară şi dimineaţă în lume, potrivit învârtirii soarelui, această învârtire nu se face în mai mult timp, ci atât cât se împlineşte durata unei zile;

- sau mai adevărată este explicaţia transmisă în cuvintele cele de taină, că Dumnezeu, Cel Ce a făcut timpul, a pus timpului măsuri şi semne: durata zilelor; şi măsurând timpul cu săptămâna, porunceşte ca săptămâna să se învârtă mereu în ea însăşi, pentru a număra mişcarea timpului; iar pe săptămâna să o împlinească ziua cea una, întorcându-se spre ea însăşi de şapte ori; şi această întoarcere este în formă de cerc, că începe dintr-un punct şi se sfârşeşte în acelaşi punct. Aceeaşi însuşire o are şi veacul; se întoarce spre el însuşi şi niciodată nu se sfârşeşte. Aceasta este pricina că începutul timpului n-a fost numit de Scriptură ziua întâia, ci: zi una, ca şi din numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul.

Aşadar Scriptura, ca să ducă mintea noastră spre viaţa ce va să fie, a numit una icoana veacului, pârga zilelor, pe cea de o vârstă cu lumina, sfânta duminică, cea cinstită cu învierea Domnului.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 95-96)

„Ziua una. [Motivul este următorul:] nu exista timp mai înainte ca lumea să fie, ci timpul începe să existe din zilele următoare. Căci ziua a doua, a treia, a patra şi toate celelalte încep să desemneze timpul.” (ORIGEN, p. 123)

Tăria

„Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că tăria îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu materia aceea care-şi are originea din strecurarea unei materii lichide, care este piatra de cristal, despre care se spune că ia naştere printr-o presiune foarte mare a apei, sau că tăria este asemenea pietrei străvezii, care se formează în mine; că piatra aceasta este luminoasă şi de o claritate deosebită; dacă este găsită în starea ei naturală, fără să fie mâncată de vreo rosătură, iar adâncul ei fără să fie străbătut de vinişoare, se pare că are aproape transparenţa aerului.

Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. Deci, nici dacă toate elementele sunt în toate cele din lume: focul în pământ, aerul în apă şi aşa mai departe, nici dacă nici unul din elementele acestea, care ne cad sub simţuri, nu este curat şi neamestecat fie cu un

44

element intermediar fie cu unul contrar, totuşi noi nu acceptăm să se spună că tăria este făcută din una din aceste substanţe simple sau din amestecul lor, pentru că suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce ne sunt îngăduite(Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 101)

„Scriptura nu numeşte tărie substanţa rezistentă şi tare, care are greutate şi este solidă, că pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu-i percepută de nici unul din simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit tărie, în comparaţie cu substanţele foarte fine, care nu pot fi sesizate de simţirea noastră.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 104-105)

„După ce Dumnezeu a făcut mai înainte cerul, acum face tăria. Căci a făcut mai întâi cerul, despre care spune: Cerul Îmi este scaun. După acesta face tăria, adică cerul corporal. Căci orice corp este tare, fără îndoială, şi tridimensional; el desparte între apa care este deasupra cerului şi apa care este sub cer.Toate cele pe care Dumnezeu urma să le facă constau din duh şi corp: din această cauză se spune că s-a făcut, întru început şi înainte de toate, cerul, adică toată substanţa duhovnicească, peste care Dumnezeu odihneşte ca într-un tron sau ca într-un scaun. Pe când acest din urmă cer, adică tăria, este corporal. Şi de aceea acel prim cer, pe care l-am numit duhovnicesc, este mintea noastră, care este chiar duhul, adică omul nostru duhovnicesc, care vede şi contemplă pe Dumnezeu. Acest cer corporal, însă, care este numit tărie, este omul nostru din afară, vizibil corporal.” (ORIGEN, p. 123-124)

„Sf. Scriptură nu a vorbit despre tăria aceasta, ci de alt cer, nevăzut de noi, după care este cerul acesta văzut de noi, numit tărie.” (Sf. TEOFIL, p. 305)

Pământul roditor

„Gândeşte-mi-te că aceste puţine cuvinte şi această poruncă scurtă au făcut ca pământul cel neroditor să odrăslească dintr-o dată şi să se pornească spre naşterea de roade. Pământul şi-a aruncat haina lui tristă şi de doliu; a îmbrăcat o altă haină strălucitoare; se veseleşte de podoabele pe care le-a primit; arată mii şi mii de felurite plante.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 120-121)

„Este, oare, însufleţit pământul? Au dreptate, oare, proştii manihei, când spun că pământul are suflet? Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el, nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din el. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul n-a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici n-a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care nu stăteau ascunşi undeva jos în sânurile pământului. Nu! Ci Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se fac... Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu prin poruncă pământului. Tot aşa şi acum: Să scoată pământul suflet, nu sufletul care

45

este în el, ci cel dat lui de Dumnezeu prin poruncă. În afară de asta, învăţătura maniheilor se întoarce chiar împotriva lor. Dacă pământul a scos sufletul, atunci a rămas fără suflet. Dar dezgustătoarea lor gândire se dezgoleşte singură.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 157)

Luminătorii cereşti

„Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui aveam ziua. Ce am spus despre seminţe, aceea voi spune şi despre zi, că fuseseră trei zile înainte de crearea soarelui. Apoi, tot pentru asta Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui aveam ziua. Ce am spus despre seminţe, aceea voi spune şi despre zi, că fuseseră trei zile înainte de crearea soarelui. Dar a voit Stăpânul să facă cu ajutorul acestei stihii şi mai strălucitoare lumina zilei. Acelaşi lucru putem să-l spunem şi de luminătorul cel mai mic, de lună; fuseseră trei nopţi înainte de facerea ei. Dar şi luna, adusă la fiinţă, ne dă folosul ei, că împrăştie întunericul nopţii; şi aproape că putem spune că, împreună cu soarele, împlineşte acelaşi rost faţă de toate celelalte făpturi.

Soarele a luat în stăpânire ziua, iar luna, noaptea, pentru ca unul, cu razele sale, să facă ziua mai strălucitoare, iar cealaltă, cu lumina ei, să risipească întunericul şi să dea oamenilor putinţa de a se îndeletnici cu uşurinţă cu treburile lor. Atunci călătorul îndrăzneşte să plece în călătorie, corăbierul să dea drumul corăbiei ca să străbată mările. Fiecare din cei ce au o îndeletnicire îşi îndeplineşte atunci în toată tihna lucrul său.” (Sf. IOAN, p. 82-83)

„Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă natura luminii acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumina prim-născute. După cum altceva este focul şi altceva lampa – focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină – tot aşa şi acum au fost creaţi luminătorii, ca să fie vehicule ale acelei lumini prea curate, adevărate şi nemateriale. După cum apostolul spune că unii sunt luminători în lume, dar alta este Lumina cea adevărată a lumii, la care participând sfinţii au ajuns luminători ai sufletelor, pe care le-au instruit, izbăvindu-le de întunericul neştiinţei, tot aşa şi acum, Creatorul universului, încărcând soarele acesta cu lumina cea tare strălucitoare, l-a aprins în jurul lumii. Nimănui să nu i se pară de necrezut spusele acestea. Altceva este strălucirea luminii şi altceva corpul încărcat de lumină.” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 133-134)

„După cum Dumnezeu porunceşte să se facă luminători spre a despărţi între zi şi noapte în această tărie care tocmai a fost numită cer, astfel se poate face şi în noi, dacă, bineînţeles, ne vom strădui să fim chemaţi şi să devenim cer: vom avea în noi luminători, care să ne lumineze, pe Hristos şi Biserica Sa. Căci El este lumina lumii, care luminează şi cf. In. 8, 12 Biserica cu lumina Sa: după cum se spune că luna îşi primeşte lumina de la soare, ca noaptea să poată li luminată prin ea, tot astfel şi Biserica, primind lumina lui Hristos, luminează pe toţi cei ce se găsesc m noaptea ignoranţei.

46

După cum aceşti luminători ai cerului, pe care vedem, au fost aşezaţi spre [a da] semne şi spre vremi şi zile şi ani, ca să strălucească din tăria cerului celor ce sunt pe pământ, în acelaşi fel Hristos, luminând Biserica Sa, dă semne prin preceptele Sale pentru ca cineva să ştie, după ce semnul a fost primit, în ce fel să fugă de mânia ce va veni, ca să nu-l surprindă aceea zi ca pe un fur, ci să poată ajunge mai degrabă în anul de primire al Domnului.” (ORIGEN, p. 131)

2. CREAREA OMULUI

De ce este omul coroana creaţiei

„Încă nu-şi făcuse apariţia între vieţuitoarele lumii acea falnică şi preţioasă fiinţă care e omul. Căci nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuşi, ci întâi trebuie pregătită împărăţia şi abia după aceea urma să aibă loc primirea suveranului. Abia după ce Făcătorul a toate a pregătit din vreme un fel de sălaş împărătesc (...), abia atunci a rânduit Dumnezeu să vină omul în lume, mai întâi ca privitor al atâtor minunăţii, iar în al doilea rând ca stăpân al lor, pentru ca folosindu-le să-şi dea seama cine este Cel ce i le-a dăruit (...)”

„Iată de ce omul a fost introdus ultimul între creaturi: nu pentru că ar fi fost aruncat la urmă ca un dispreţuit, ci ca unul care încă din clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii săi. După cum un stăpân nu-şi invită în casă oaspeţii înainte de a-şi fi procurat alimentele necesare(...), tot aşa şi-a împodobit casa şi bogatul şi mărinimosul Purtător de grijă al naturii noastre cu toată strălucirea şi măreţia, pregătind o mare şi bogată listă de alimente şi abia după aceea aduce el pe om înăuntru, dându-i drept simbrie zilnică nu doar promisiunea a ceva inexistent, ci gustarea a ceva real. De aceea, El a sădit în firea sa un amestec de dumnezeiesc şi omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât şi din plăcerile pământeşti prin simţământul pe care-l are că nu-i străin nici de bucurii.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 20-21)

„Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, pentru ce a fost făcut pe urmă? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi, ca să pregătească palatul împărătesc şi aşa intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum. Vrând Dumnezeu să-1 pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om, ca să o stăpânească. Ne arată Dumnezeu, chiar prin fapte, cât de mult preţuieşte această fiinţă.” (Sf. IOAN, p. 100)

Sfatul intratrinitar „Atunci când a fost vorba de crearea omului a avut loc o sfătuire şi, după cum deducem

din cuvântul Scripturii, a avut loc ceea ce face un artist, care-şi face o schiţă de plan pentru ceea ce avea să realizeze, modul în care urma să acţioneze şi în ce măsură elaboratul nou avea să se

47

asemene cu originalul, adică scopul propriu-zis al noii creaţii. După ce a fost adus în viaţă, ce anume urma să facă şi peste ce să stăpânească omul.(...) Căci, după cum spune Scriptura: Dumnezeu a zis: să facem om după chipul nostru şi după asemănare şi să stăpânească peste peştii mării şi fiarele pământului şi păsările cerului şi dobitoacele şi tot pământul. Şi minune! Soarele a fost creat, dar nici un sfat nu i-a premers; cerul la fel şi totuşi nici pentru unul, nici pentru altul nu s-a făcut nici o pregătire în ordinea creaţiei, ci aceste făpturi minunate au venit pe lume printr-un singur cuvânt(...). Numai când a fost vorba de facerea omului, Făcătorul a toate a procedat cu circumspecţie, pregătind parcă dinainte chiar şi materia din care avea să-l facă şi abia după aceea dându-i înfăţişarea după asemănarea cu un model de frumuseţe deosebită a explicat cu acea ocazie destinaţia precisă cu care a fost adus la viaţă şi rânduit atunci, potrivit rostului activităţii lui, că toată destinaţia lui stă în legătură cu voia cea dumnezeiască.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 21-22)

„Cui au fost adresate cuvintele: Să facem om? Cu cine se sfătuieşte Stăpânul? Nu pentru că are nevoie de sfat şi de gânduri – Doamne fereşte! – ci pentru că vrea, sub înfăţişarea cuvintelor, să arate cinstea covârşitoare ce o dă omului pe care avea să-l creeze. Ce spun, dar, iudeii, care au încă voal pe inimile lor şi nu vor să înţeleagă nimic din cele scrise în Scriptură? Ei spun că aceste cuvinte au fost adresate îngerului sau arhanghelului. Ce nebunie! Ce mare neruşinare! Cum poţi gândi, omule, ca Stăpânul să se sfătuiască cu îngerul, Creatorul cu creatura? [...] Cine este, dar, Acela, Căruia Dumnezeu I-a zis: Să facem om? Cine altul decât Îngerul de mare sfat, Sfetnicul minunat, Domn puternic, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie, Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care s-au adus toate la fi-inţă? Lui I-a spus: Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare. Cuvintele acestea dau o lovitură de moarte şi celor care gândesc ca Arie. N-a spus poruncitor: Fă, ca unui inferior, sau ca unuia mai mic după fiinţă, ci ca unuia care este de aceeaşi cinste: Să facem. Şi cuvintele celelalte arată identitatea de fiinţă: Să facem, spune Dumnezeu, om după chipul Nostru şi după asemănare”. (Sf. IOAN, p. 100-101)

„Spune-mi: Este, oare, şi acum vorba de o singură persoană? Nu! Că nu este scris: Să se facă om!. Atâta vreme cât nu se arătase omul, omul care avea să fie instruit, predica teologiei era ascunsă în adânc; dar acum, la facerea omului, credinţa se descoperă şi dogma adevărului se arată clar.

Ascultă, tu care lupţi împotriva lui Hristos, ascultă că Dumnezeu vorbeşte cu Cel Care a luat parte cu El la facerea lumii, cu Cel prin Care a făcut şi veacurile (Evr. 1, 2), Care ţine pe toate cu cuvântul puterii Sale (Evr. 1, 3). Dar luptătorul acesta împotriva lui Hristos nu primeşte în linişte cuvântul dreptei credinţe. După cum fiarele acelea care urăsc cumplit pe om, când sunt închise în cuşti, urlă în închisoarea lor şi-şi dau pe faţă cruzimea, dar nu pot să-şi satisfacă furia, tot aşa şi neamul acesta, duşman al adevărului, iudeii, nemaiavând ce să spună, spun că multe sunt persoanele cărora Dumnezeu le-a adresat cuvânt; ei spun: Îngerilor, care stau în jurul lui Dumnezeu, lor le-a spus: Să facem pe om! Născocire iudaică! Basm ieşit din uşurătatea minţii

48

lor! Ca să nu primească o singură persoană, introduc mii! Îndepărtând pe Fiul, dau slujitorilor vrednicia de sfătuitori! Fac din cei care sunt robi împreună cu noi domni ai creării noastre. Omul când ajunge la desăvârşire este ridicat la vrednicia îngerilor. Dar care creatură poate fi egală Creatorului?” (Sf. VASILE, Hexaemeron, p. 179)

Demnitatea împărătească a omului

„Meşterul meşterilor i-a creat omului o fire care să-l îndreptăţească spre fapte cu adevărat împărăteşti atunci când l-a dotat nu numai cu calităţi spirituale superioare, ci şi cu alcătuire trupească indicată special pentru a stăpâni lumea. Căci, pe de o parte sufletul lui îi spune, chemarea lui împărătească îi spune că el trebuie să se ridice mult deasupra nimicniciilor de toate zilele, iar pe de altă parte el are o superioritate vizibilă prin libertatea sa neîngrădită, potrivit căreia el se poate hotărî şi conduce singur, în mod liber după voia sa. Şi ce alte însuşiri sunt oare mai de preţ pentru un rege decât acestea? De altfel şi faptul că omul poartă în el chipul Celui care stăpâneşte peste toate făpturile nu vrea să însemneze altceva decât că de la început firea omului a fost destinată să fie regină. (...) firea omenească a fost creată să aibă rol de conducător peste altele pentru că se aseamănă cu Împăratul tuturor făpturilor, fiind astfel ca un tablou viu, dar care are comun cu modelul său veşnic atât vrednicia cât şi numele. De fapt, ca şi semne ale demnităţii sale, omul nu poartă nici o mantie de purpură şi n-are nici sceptru şi nici diademă, căci sub înfăţişarea lui nu avem de astădată pe Cel ce i-a fost model întrucât în locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuţii, care-i totuşi cea mai împărătească dintre îmbrăcăminţi, iar în loc de sceptru se sprijineşte pe fericirea nemuririi, pe când în loc de diademă împărătească e împodobit cu coroana dreptăţii, aşa încât prin toate acestea omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat ca unul care se aseamănă aidoma frumuseţii Modelului său.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 22-23)

„Ţinuta omului este dreaptă, orientată spre cer, iar privirea îndreptată în sus, ceea ce desigur este un semn de nobleţe şi denotă o vrednicie împărătească. Or, prin faptul că dintre toate singur omul a fost făcut aşa, în timp ce la toate vieţuitoarele ţinuta corpului este orientată spre pământ, e o dovadă clară că acestea sunt destinate să se lase supuse pe când omului i s-a dat puterea de a le stăpâni.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 27)

„De aceea această fiinţă cugetătoare, care e omul şi rezumă elementele tuturor celorlalte categorii de vieţuitoare, mai întâi se hrăneşte în mod natural, ca orice făptură a firii. În al doilea rând se sileşte să-şi rafineze dibăcia forţelor senzoriale, care, potrivit firii lor, se situează la mijloc, între puterea de cugetare şi materia brută, care e mai greoaie şi mai nesimţitoare şi care se deosebeşte pe măsura în care e tot mai curată. In sfârşit, la urmă de tot apare omul sub întreitul lui context ca o unire sublimă şi sinteză fericită dintre substaţa dotată cu putere de cugetare şi elementele sensibile ale firii.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 28-29)

49

„În mod consecvent, urmând celor arătate mai sus, Dumnezeu vrea ca omul pe care l-am descris să aibă putere asupra fiarelor înainte numite, asupra păsărilor, asupra târâtoarelor, asupra patrupedelor şi asupra tuturor celorlalte. Am arătat în ce fel trebuie înţelese prin alegorie acestea când am spus că s-a poruncit ca apa, adică mintea lui, să dea la iveală înţelesul duhovnicesc, iar pământul să înfăţişeze înţelesul cărnii; mintea să le domine pe ele şi nu acelea pe ea. Căci Dumnezeu vrea ca această măreaţă făptură a lui Dumnezeu, omul, pentru care a şi fost creat întregul univers, să fie nu numai neatins şi nevătămat de către cele pe care le-am numit mai sus, dar să le şi stăpânească. Să cercetăm acum din chiar cuvintele Scripturii ce fel de însufleţit este omul.

Toate celelalte creaturi sunt făcute la porunca lui Dumnezeu, pentru că Scriptura spune: Şi a spus Dumnezeu: Să se facă o tărie...! Şi a spus Dumnezeu: Să se adune apa care este sub cer într-o adunare şi să apară uscatul, Şi a spus Dumnezeu: Pământul să dea la iveală iarba cu verdeaţă...!; la fel afirmă şi în privinţa celorlalte. Să vedem care sunt cele pe care Însuşi Dumnezeu le-a făcut ca să înţelegem, prin aceasta, care este măreţia omului.

Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. La fel spune: Şi a făcut doi luminători mari. Şi acum iarăşi: Să facem om.... Doar în acestea se arată ceea ce s-a făcut chiar de către Dumnezeu. În celelalte nicidecum, ci doar cerul şi pământul, soarele, luna şi stelele şi, acum, omul au fost făcute de către Dumnezeu: toate celelalte sunt numite a fi făcute din porunca Lui. Vezi din aceasta cât de mare este măreţia omului, ce se face egal unor atât de mari şi de alese părţi ale întregului! Are demnitatea cerului, pentru care i se şi promite împărăţia cerurilor (...).” (ORIGEN, p. 147-149)

Chip şi asemănare

„Aşadar, Creatorul a dat vrednicie deosebită făpturii noastre prin aceea că, făcându-o după chipul Său, i-a oferit posibilitatea de a se face asemenea cu Sine, dăruindu-i şi alte daruri, însă despre cugetare şi cunoaştere nu putem spune propriu-zis că ni le-a dat de-a gata, ci ne-a făcut părtaşi la însăşi podoaba firii Sale atunci când a pus în noi Chipul Său.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 30)

„Chipul e chip numai câtă vreme nu-i lipseşte nici o însuşire din câte se pot atribui originalului, iar în clipa în care dimpotrivă se îndepărtează de original, din acel moment el nu mai este chip. Dacă aşadar una din caracteristicile privitoare la Fiinţa dumnezeiască este aceea de a nu putea fi înţeleasă cu mintea, atunci neapărat că şi în această privinţă chipul trebuie să fie asemănător modelului. Căci dacă firea acestui chip ar putea fi cuprinsă de minte, pe când dimpotrivă modelul sau prototipul ar rămâne cu mult mai presus de puterea noastră de cunoaştere, atunci contradicţia dintre însuşiri ar fi o mărturie limpede că ele nu se aseamănă. Dacă însă firea cugetului nostru întrece puterea noastră de cunoaştere întrucât el e tocmai chipul Celui ce ne-a zidit, urmează că el are deplină asemănare cu Cel desăvârşit, neputinţa de a-L

50

cunoaşte fiind şi ea o mărturie sigură că fiinţa dumnezeirii este de nepătruns.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 34)

„Dar poate că te vei întreba: ce trebuie să înţelegem prin cuvintele chipul lui Dumnezeu? Cum s-ar putea asemăna ceva imaterial cu ceea ce e trupesc? Cum ar putea fi asemenea ceea ce e veşnic cu ceea ce-i trecător? Ceea ce e neschimbător cu ceva ce e supus mereu schimbării? Ceea ce nu poate fi atins de patimă şi de stricăciune cu ceva supus suferinţei şi morţii? Ceea ce e cu totul străin de păcat cum să se asemene cu răutatea în care (noi, oamenii, n.n.) trăim şi creştem tot timpul? În orice caz, e mare deosebire între omul cel zidit să se asemene cu modelul şi ceea ce a fost făcut după vreun chip oarecare din jurul său. Căci dacă chipul n-are nici o asemănare cu modelul, atunci nici nu-i vrednic să-i poarte numele. Dacă imitarea nu-i deplină, avem de a face cu altceva, iar nu cu chipul sau reproducerea originalului. În cazul acesta, s-ar putea oare ca omul, această fiinţă muritoare, supusă patimilor şi trecătoare, să fie chip al firii celei nestricăcioase, curate şi veşnice? Numai cel care e Adevărul însuşi poate şti cum se pot împăca aceste două realităţi. Pe cât mă ajută puterile, eu voi căuta să aflu adevărul prin sfat şi presupuneri. Şi, iată, care ar fi răspunsul la întrebarea pusă:

Nici cuvântul dumnezeiesc nu minte când spune că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi nici starea vrednică de milă a firii omeneşti n-are nimic comun cu starea fericită a vieţii celei lipsite de orice patimi şi suferinţe.

Dacă vrem să ne asemănăm cu Dumnezeu atunci va trebui să alegem una din două: ori că Dumnezeu e supus simţurilor, ori că omul e deasupra acestor simţuri; ideea de egalitate numai în cazul acesta se poate spune că-i valabilă pentru ambele părţi. Or, dacă nici Dumnezeirea nu se pleacă spre supunere patimilor şi nici firea noastră nu-i lipsită de ele, atunci numai o a treia posibilitate mai rămâne pentru ca să se confirme adevărul rostit de Sfânta Scriptură şi care spune că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 47)

„De aceea, rezumându-le, Scriptura le-a descris în felul următor: După chipul Său l-a făcut Dumnezeu pe om, ceea ce e la fel ca şi cum ar fi spus că firea omenească a fost făcută părtaşă la toate bunătăţile. Iar dacă Dumnezeu e deplinătatea tuturor acestor bunuri şi dacă omul este după chipul ei, pare nu în această deplinătate va consta asemănarea sa cu Arhetipul sau modelul său? Aşadar, în noi sunt ascunse tot soiul de bunătăţi, orice virtute, toată înţelepciunea şi tot ce se poate concepe mai bun. Unul din aceste bunuri constă pentru om în a fi liber de orice constrângere şi de a nu fi supus nici unei forţe din afară, ci să aibă o voinţă de sine stătătoare, care hotărăşte după cum crede ce-i bine. De fapt, virtutea constă în a fi fără stăpân şi a face ceea ce-ţi place, tot ce faci din constrângere sau din silă nu poate fi virtute. Dacă chipul ar purta în toate ocaziile pecetea frumuseţii pe care o are Modelul nostru, atunci cu greu s-ar isca între ei vreo neînţelegere, ci între ei s-ar dovedi cea mai deplină unire şi identitate.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 49)

51

„Cu alte cuvinte, prin chip înţelegem tot ce e mai bun în noi, pe câtă vreme tot ce viaţa aduce rău şi nefericire e departe de asemănarea cu Dumnezeu.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 59)

„Aşadar, ceea ce a fost după chip a fost omul, această fire deplină a lui, acest ceva asemănător lui Dumnezeu şi anume aşa fel încât – cum am spus-o – din înţelepciunea cea atotputernică n-a fost chemată la existenţă numai o parte din firea omului, ci deplinătatea întreagă a firii de către Cel ce ţine în mâna Lui toate, după cum spune Scriptura: În mâna Lui sunt marginile pământului, întrucât Cel care cunoaşte toate, şi le cunoaşte chiar înainte ca ele să fi fost aduse la viaţă. Acela a văzut şi a cuprins numărul la care trebuia să ajungă întreg neamul omenesc de pe toată întinderea lui.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 62)

„Deci prin cuvântul chip trebuie înţeles stăpânire şi nimic altceva, că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie stăpân peste toate cele de pe pământ; şi nimic nu este pe pământ mai mare decât el, ci toate sunt sub stăpânirea lui.” (Sf. IOAN, p. 102)

„După cum cuvântul chip înseamnă stăpânire, tot aşa cuvântul asemănare înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm adică lui Dumnezeu în ce priveşte bunătatea, blândeţea, virtutea, precum zice şi Hristos: Fiţi asemenea Tatălui nostru Celui din ceruri. După cum pe acest pământ larg şi încăpător sunt unele animale blânde, iar altele sălbatice, tot astfel şi pe latul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite şi dobitoceşti, sălbatice şi pline de cruzime. Pe acestea, dar, trebuie să le ţinem în frâu, să le supunem şi să le dăm în stăpânirea raţiunii.” (Sf. IOAN, p. 110)

„Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor (Ps. 48, 12-13). Mare este omul şi de cinste bărbatul milostiv, pentru că are cinstea în constituţia lui firească. Că cine altul din cei de pe pământ a fost făcut după chipul Ziditorului? Cui a dăruit conducerea şi stăpânirea peste toate, a celor de pe pământ, a celor din apă şi a celor din văzduh? L-a făcut puţin mai prejos de vrednicia îngerilor, din pricina unirii cu trupul pământesc; pe om l-a făcut din pământ, iar pe slujitorii Lui, pară de foc. Cu toate acestea este şi în oameni puterea de a înţelege şi a pricepe pe Ziditorul şi Creatorul lor. A suflat în faţa lui (Fc. 7, 2), adică a pus în om o parte din harul Lui, ca ceea ce este asemenea să cunoască pe Cel asemenea. Totuşi omul este într-o cinste foarte mare, pentru că este creat după chipul Ziditorului, fiind cinstit mai mult decât cerul, mai mult decât soarele, mai mult decât corurile stelelor – că despre cine din cele din ceruri se spune că este chipul Dumnezeului Celui Preaînalt? Soarele are, oare, în el chipul Ziditorului? Dar luna, dar celelalte stele? Toate sunt neînsufleţite şi materiale. Au numai corpuri luminoase în care nu este gândire, nu sunt mişcări provocate de voinţă, nu este libertate de voinţă ; sunt roabe supuse unei necesităţi constrângătoare, potrivit căreia se mişcă necontenit fără schimbare – deci, mai mult decât acestea, omul a fost ridicat la mare cinste, dar n-a înţeles, ci a

52

încetat de a urma lui Dumnezeu şi de a se asemăna Ziditorului şi a ajuns rob patimilor trupului.” (Sf. VASILE, Psalmi, p. 319)

„Iar cel ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu este omul nostru lăuntric, nevăzut şi netrupesc, nestricăcios şi nemuritor. În unele de acest fel se observă, mai degrabă, chipul lui Dumnezeu. Dacă însă vreunul înţelege că cel care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este [omul] trupesc, alunci el pare a atribui şi forme omeneşti unui Dumnezeu trupesc; a considera aceasta despre Dumnezeu este, în mod evident, nelegiuit.” (ORIGEN, p. 151)

„Deci omul a fost făcut după asemănarea acestui chip; de aceea Mântuitorul nostru, care este chipul lui Dumnezeu, împins de milă pentru omul care fusese făcut după asemănarea Lui, văzând că el, după ce chipul Său a fost părăsit, a luat chipul celui rău, Însuşi, împins de milă, după ce a luat chip de om, a venit la el.”

„Să contemplăm necontenit, aşadar, acest chip al lui Dumnezeu, ca să putem a ne preschimba după asemănarea Lui! Căci dacă omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar el, contemplând, împotriva naturii, chipul diavolului, s-a făcut asemenea acestuia prin păcat, cu atât mai mult, contemplând chipul lui Dumnezeu, după asemănarea căruia a fost făcut de către Dumnezeu, va primi, prin Cuvântul şi prin puterea Lui, acea imagine care îi fusese dată prin natură.” (ORIGEN, p. 155-156)

„Căci Dumnezeu este bun, mai bine-zis, izvorul a toată bunătatea. Iar cel bun nu pizmuieşte pe nimeni. De aceea, nepizmuind existenţa nimănui, a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Dintre ele, înainte de toate El S-a milostivit de neamul oamenilor de pe pământ. Căci ştiind că, datorită simplului fapt că e făcut, nu se poate menţine pururea, le-a dăruit lor ceva mai mult; adică nu i-a creat pe oameni pur şi simplu ca pe toate animalele necuvântătoare, ci i-a făcut după chipul Lui, împărtăşindu-le şi din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului şi fiind cuvântători, să se poată menţine în fericire, trăind în rai viaţa cea adevărată, şi anume, cea a sfinţilor. Iar ştiind că libertatea de alegere a oamenilor poate înclina în amândouă părţile, a voit să le asigure de mai înainte harul dat lor prin lege. Căci aşezându-i în raiul Său, le-a dat lor lege.” (Sf. ATHANASIE, p. 92-93)

„Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire şi ar fi ajuns nestricăcios.” (Sf. ATHANASIE, p. 94)

„Dar odată ce, după călcarea ce a premers, oamenii erau stăpâniţi de stricăciunea cea după fire şi erau dezbrăcaţi de harul de a fi după chipul lui Dumnezeu, ce trebuia să se întâmple altceva? Sau, de cine era nevoie pentru readucerea acestui har, dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu, Care a făcut la început toate, din cele ce nu sunt? Căci era propriu Lui să aducă iarăşi pe cel stricăcios la nestricăciune şi să împlinească pentru toţi ceea ce se cuvenea în faţa Tatălui. Căci fiind Cuvântul Tatălui şi fiind mai presus de toate, era firesc că numai El avea puterea să

53

creeze din nou toate şi să pătimească pentru toţi şi să fie pentru toţi sol vrednic pe lângă Tatăl.” (Sf. ATHANASIE, p. 98)

„Dumnezeu fiind bun îi face părtaşi de chipul Domnului nostru lisus Hristos şi-i zideşte după chipul şi asemănarea Lui, ca, printr-un astfel de har, cunoscând chipul, adică pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin El înţelegerea Tatălui şi cunoscând pe Făcătorul să trăiască viaţa mulţumită şi cu adevărat fericită.” (Sf. ATHANASIE, p. 104)

„Le-ar fi fost de ajuns harul de a fi după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul ca să-L cunoască. Dar Dumnezeu, cunoscând slăbiciunea oamenilor, a văzut de mai înainte nepăsarea lor. Şi a ştiut că de nu se vor lenevi să cunoască pe Dumnezeu prin ei înşişi, vor putea să cunoască pe Făcătorul din lucrurile zidirii.” (Sf. ATHANASIE, p. 105)

„Făcându-se deci oamenii neraţionali şi amăgirea diavolească umbrindu-i de pretutindeni şi ascunzându-le cunoştinţa Dumnezeului adevărat, ce trebuia să facă Dumnezeu? Să tacă în faţa acestor stări aşa de nenorocite şi să lase pe oameni amăgiţi de demoni şi să nu-L cunoască pe El? Dar atunci, ce nevoie ar mai fi fost ca omul să fi fost făcut la început după chipul lui Dumnezeu? Trebuia mai degrabă ca el să fi fost făcut de la început neraţional, decât să fie făcut raţional şi să ducă viaţa animalelor necunoscătoare. Ce nevoie ar mai fi fost să primească de la început o cunoştinţă despre Dumnezeu? Dacă nu e vrednic s-o primească acum, ar fi trebuit să nu i se dea nici la început.” (Sf. ATHANASIE, p. 106)

„Deci, ce trebuia să facă Dumnezeu? Ce altceva decât să înnoiască existenţa lor după chipul Său, ca prin acesta să-L poată cunoaşte oamenii iarăşi pe El? Dar aceasta cum s-ar fi putut întâmpla altfel, decât venind însuşi Chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Căci prin oameni nu era cu putinţă, de vreme ce ei au fost făcuţi după chipul Lui. Dar nici prin îngeri căci ei nu sunt chipuri. De aceea a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Care în calitate de Chip al Tatălui să poată rezidi pe omul cel după chipul Lui. Iar aceasta nu se putea întâmpla dacă nu nimicită moartea şi stricăciunea. De aceea, pe drept cuvânt a luat El trup muritor, ca să poată fi nimicită în El moartea, iar oamenii cei după chipul Lui să fie reînnoiţi. Deci nu putea împlini altcineva această trebuinţă decât Chipul Tatălui.

Căci atunci când un chip înscris în lemn e şters de petele din afară este nevoie să vină din nou cel al căruia este chipul, ca să poată fi înnoit chipul în materia aceea. Pentru că materia în care s-a înscris chipul nu aruncată prin ştergerea lui, ci chipul se întipăreşte din nou în ea. La fel şi Prea Sfântul Fiu al Tatălui, Cel ce e chipul Tatălui, a venit în locul nostru, ca să înnoiască pe omul făcut după chipul Lui şi să-1 afle pe cel pierdut prin iertarea păcatelor, precum zice El însuşi în Evanghelie: Am venit aflu şi să mântuiesc pe cel pierdut (Luca, 19,10). De aceea a spus şi către iudei: De nu se va naşte cineva din nou... (Ioan, 3, 6). Prin aceasta nu a vorbit despre naşterea din femeie, cum se gândeau aceia, ci de sufletul născut şi zidit din nou, după chipul Lui.” (Sf. ATHANASIE, p. 107)

54

„Pricina arătării Lui în trup am spus-o mai înainte, atât pe cât mi-a fost cu putinţă şi pe

cât am putut să înţeleg. Pricina aceasta a fost că nu era cu putinţă altuia să prefacă stricăciosul în nestricăcios decât numai Mântuitorului, Care a făcut şi la început toate din cele ce nu sunt. De asemenea, că nu era cu putinţă altuia să rezidească în om existenţa după chipul lui Dumnezeu decât Chipul Tatălui.” (Sf. ATHANASIE, p. 114)

„Căci având suflet nemuritor, dar nevăzându-l în ei, şi-L închipuie pe Dumnezeu ca aflându-se între cele văzute şi muritoare. Sau pentru ce, aşa cum l-au părăsit pe Dumnezeu, nu se întorc iarăşi la El? Căci precum s-au depărtat cu înţelegerea lor de la Dumnezeu şi şi-au închipuit ca zei cele ce nu sunt, aşa pot prin mintea sufletului lor să se întoarcă iarăşi la Dumnezeu. Dar se pot întoarce numai dacă leapădă întinăciunea a toată pofta pe care au îmbrăcat-o şi se spală atât de mult până se curăţă de tot ce s-a adăugat sufletului ca străin de el şi-l arată pe el cum a fost făcut, ca să poată să contemple în el Cuvântul (Raţiunea) Tatălui, după care a şi fost făcut, la început. Căci a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, precum arată şi dumnezeiasca Scriptură, care zice din partea lui Dumnezeu: Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră (Fac. 1, 26). De aceea numai când leapădă de la sine murdăria păcatului, aşezată peste el şi restabileşte după chipul curat, cugetă şi vede (contemplă) în starea strălucitoare a acestuia, ca într-o oglindă, chipul Tatălui, sau pe Cuvântul şi în El pe Tatăl, al Cărui chip este Mântuitorul.” (Sf. ATHANASIE, Împotriva elinilor, p. 68-69)

Chip – bărbat şi femeie

„Scriptura spune că Dumnezeu a făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el. Crearea celui ce a fost făcut după chip şi-a atins din acel moment desăvârşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei. Cred că toţi sunt de părere că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate că) după cum zice Apostolul: în Hristos Iisus nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască. Şi cu toate acestea Scriptura ne istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea. Cel puţin aşa ni se dă să înţelegem din felul cum s-a compus fraza, căci mai întâi ni se spune: Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, iar în continuare se adaugă: Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei, afirmându-se prin aceste cuvinte din urmă ceva cu totul străin de însuşirile lui Dumnezeu.

Cred că, prin cele spuse, Scriptura ne înfăţişează aici o învăţătură de mare însemnătate şi ea se cuprinde în următoarele: firea omenească stă la mijloc între două extreme opuse una alteia, între fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti, pe de o parte şi viaţa dobitoacelor şi a vietăţilor necugetătoare, pe de altă parte. Într-adevăr, în alcătuirea omului uşor le putem surprinde pe amândouă: de la Dumnezeu, el a primit cugetul şi puterea de judecată, care este comună pentru bărbat şi femeie, iar din lumea necugetătoarelor, omul are alcătuirea trupească şi toate cele trupeşti (căci oricine face parte din categoria oamenilor are pe deplin si una si alta din aceste

55

însuşiri). Desigur că întâietatea o are puterea de cugetare, după cum am desprins clin istoria privitoare la facerea omului, în care abia în al doilea rând ne vorbeşte despre legătura si apropierea lui de lumea celor nec ugetătoare. Căci la început aşa s-a spus: Dumnezeu a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu dovedindu-se prin aceste cuvinte adevărul celor spuse de Apostol: nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască. Abia după aceea se adaugă cele privitoare la însuşirile deosebitoare ale firii omeneşti: bărbat şi femeie i-a făcut pe ei.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 48-49)

„De aceea, cel care cunoaşte fiinţele înainte de a fi fost făcute, cum zice proorocul, întrucât le-a cunoscut sau mai curând îi erau cunoscute de mult, prin puterea sa providenţială, în ce direcţie aveau s-o apuce după voia lor cea neîngrădită. Acela le-a rânduit în chipul Său cum aveau să se împartă, în bărbat şi în femeie, împărţire care n-are nimic a face cu modelul dumnezeiesc, ci, după cum s-a spus, ne încadrează în ceata vietăţilor necugetătoare. Pricina acestei orânduiri o vor cunoaşte numai cei cărora le-a fost dat s-o vadă de mai înainte cu ochii minţii sau cei cărora le-a fost încredinţată alcătuirea Scripturii, pe câtă vreme noi, spunându-ne deschis părerea mai mult prin presupuneri şi imagini, o vom spune fără să avem încredinţarea că întocmai aşa poate fi, ci o propunem cititorilor mai mult sub formă de încercare. Şi iată care sunt părerile noastre în legătură cu aceste lucruri.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 50)

„După ce am lămurit aceste întrebări, să ne întoarcem acum la prima noastră problemă: după ce Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, cum de a adus în făptura sa împărţirea în bărbat şi femeie? Pentru lămurirea acestei probleme cred că ne poate fi de folos ceea ce am spus înainte. Cel ce a chemat toate la viaţă şi care a fost în măsură să modeleze pe om cu totul în mod liber după un tipar sau calapod dumnezeiesc, Acela a vrut să ridice întreg neamul omenesc la aceeaşi cinste cu cel îngeresc. Dar, întrucât prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă şi căderea care a urmat, departe de viaţa îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se desăvârşesc îngerii, Dumnezeu a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile necugetătoare. Cred că de aici vine faptul că, deplângând starea jalnică a firii omeneşti, psalmistul geme oftând: omul în cinste fiind n-a priceput, gândindu-se desigur, la vrednicia pe care a avut-o aproape deopotrivă cu a îngerilor. De aceea, adaugă el, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor . Căci într-adevăr a ajuns ca un dobitoc după ce a primit acest fel de naştere care-1 coboară până la materie, înjosindu-l.” (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 53)

„Iar dacă şi după ce le-am explicat adevăratul înţeles al cuvintelor, ereticii tot se încăpăţânează să spună că cuvântul chip înseamnă formă, atunci să le grăim aşa: Atunci nu numai bărbatul, ci şi femeia este după chipul lui Dumnezeu, că amândoi au aceeaşi formă. Dar explicaţia aceasta nu are raţiune. Ascultă pe Pavel, care spune: Bărbatul nu e dator să-şi acopere capul, pentru că este chip şi slavă a lui Dumnezeu; iar femeia este slavă a bărbatului . Bărbatul

56

stăpâneşte, femeia se supune, aşa cum dintru început i-a spus Dumnezeu femeii: Către bărbatul tău întoarcerea ta şi el te va stăpâni. Aşadar întrucât cuvântul chip are înţeles de stăpânire şi nu de formă, şi omul stăpâneşte pe toate, iar femeia se supune, pentru aceea spune Pavel despre bărbat că este chip şi slavă a lui Dumnezeu, pe când femeia este slavă a bărbatului. Dacă ar fi vorbit despre forma lor, nu i-ar fi despărţit, pentru că aceeaşi formă are şi bărbatul şi femeia.” (Sf. IOAN, p. 102-103)

„Să vedem însă şi prin alegorie în ce fel omul născut după chipul lui Dumnezeu este bărbat şi femeie. Omul nostru lăuntric constă din duh şi suflet, duhul este numit „bărbat”, iar sufletul poate fi chemat „femeie”. Dacă acestea află între ele înţelegere şi acord, legăturile dintre ele cresc, se înmulţesc şi nasc fii, simţirile bune, înţelesurile sau gândurile utile. Prin acestea umplu pământul şi îl stăpânesc: subjugându-şi simţirea cărnii, ele se întorc spre obiceiuri mai bune, şi o stăpânesc pe aceasta, astfel încât carnea, adică, să nu se ridice împotriva voinţei duhului.” (ORIGEN, p. 159)

Omul - microcosmos

„Dar să ne întoarcem iar la cuvântul Scripturii dumnezeieşti să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. Cât de mărunte şi de nevrednice păreri şi-au făcut despre măreţia omului câţiva necreştini atunci când şi-au închipuit că înalţă pe om dacă îl compară cu lumea aceasta! Anume, ei spun că omul e un microcosmos, sau o lume în mic şi că în om nu se cuprinde altceva nimic decât elementele care se află în lumea pământească. Prin acest nume pompos ei au vrut să preamărească firea omenească, dar uită că în cazul acesta măreţia omului ar fi tot atât de strălucită ca şi aceea a muştelor şi a şoarecilor; şi aceia, în alcătuirea lor, au aceleaşi patru elemente ca şi la om şi la celelalte vietăţi, cu deosebirea doar că, la unele sau la altele predomină unul sau altul dintre elemente, însă se ştie că, fără ele, nu poate Grăi nici o vietate. în cazul acesta, ce mare scofală e pentru om, dacă spui că el poartă pecetea universului, ori că se aseamănă cu acesta. Nu numai astrele cerului care se rotesc la nesfârşit şi care sunt mereu supuse schimbărilor, ci tot ce se cuprinde pe ele pier o dată cu ele. (Sf. GRIGORIE, Facerea omului, p. 46-47)

Facerea omului din ţărână

„Şi a făcut Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ. Uită-mi-te la această deosebire chiar de la cele dintâi cuvinte! Despre felul creaţiei tuturor celorlalte făpturi, fericitul Moise ne-a învăţat aşa: Şi a zis Dumnezeu să se facă lumină, şi s-a făcut lumină; Să se facă tărie, Să se adune apele; Să se facă luminători; Să răsară pământul iarbă verde; Să scoată apele târâtoare cu suflete vii; Să scoată pământul suflet viu. Ai văzut că le-a creat pe toate numai cu cuvântul? Dar să vedem acum ce spune şi de crearea omului. Şi a făcut Dumnezeu pe om. Vezi că prin cuvintele acestea de pogorământ, de care se foloseşte Scriptura din pricina slăbiciunii noastre, ne arată în acelaşi timp şi felul creării omului şi chipul deosebit în care a fost creat; şi, ca să vorbesc

57

omeneşte, Scriptura aproape că ne arată că omul a fost făcut cu mâinile lui Dumnezeu, precum spune şi un alt profet: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit. Spune-mi, te rog, dacă Dumnezeu ar fi poruncit doar atât ca omul să se facă din pământ, oare nu s-ar fi făcut ce poruncise? Negreşit că da! Dar pentru ca, prin felul prin care am fost creaţi, să ne statornicească în suflet învăţătura de a nu ne închipui despre noi lucruri mai mari decât ne e firea, de aceea istoriseşte pe toate în chip precis şi spune: A făcut Dumnezeu om, luând ţărână din pământ.

Vezi şi în aceste cuvinte cinstea dată omului. N-a luat pământ, ci ţărână – ai putea spune cel mai prost pământ – şi această ţărână, luată din pământ, a prefăcut-o prin porunca Lui în trup. După cum Dumnezeu adusese pământul din nefiinţă, tot aşa şi acum, când a voit, a prefăcut în trup ţărâna, din pământ. Bine este acum să strig cu fericitul David: Cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui?. Prin toate îşi arată Dumnezeu iubirea Sa de oameni! Şi că a făcut din ţărână o fiinţă ca aceasta şi că l-a ridicat la atâta cinste şi că l-a încărcat chiar de la început cu atâtea binefaceri!” (Sf. IOAN, p. 148-149)

Suflarea de viaţă

„Şi a făcut, spune Scriptura, Dumnezeu pe om, ţărână luând din pământ şi a suflat in fata lui suflare de viaţă. Scriptura se foloseşte de cuvinte grosolane, pentru că vorbea oamenilor care nu puteau înţelege altfel decât cum putem noi înţelege; se foloseşte de aceste cuvinte ca să ne înveţe că iubirea de oameni a lui Dumnezeu a voit ca omul acesta făcut din pământ să aibă suflet raţional, ca să fie astfel o fiinţă întreagă şi desăvârşită. Şi a suflat, spune Scriptura, în faţa lui suflare de viaţă. Prin această suflare a dăruit celui făcut din pământ putere de viaţă; suflarea aceasta constituie fiinţa sufletului. Şi Scriptura a adăugat: Şi s-a făcut omul cu suflet viu. Cel care a fost făcut, cel din ţărână, odată ce a primit prin suflarea lui Dumnezeu suflare de viaţă, s-a făcut cu suflet viu. Ce înseamnă cu suflet viu? Înseamnă lucrător, care are, prin lucrările lui, în slujba sa mădularele trupului, care urmează voinţei lui. Dar nu ştiu cum s-a făcut că noi oamenii am răsturnat ordinea aceasta; atât de mult s-a întins păcatul încât sufletul a fost silit să urmeze voilor trupului; am silit sufletul, care trebuia să stea în frunte, ca un stăpân, şi să poruncească, l-am silit să se coboare de pe tron şi să asculte de plăcerile trupului; n-am mai ţinut seamă de nobleţea lui şi de rangul lui cel mai mare.” (Sf. IOAN, p. 145)

Crearea Evei

„A zis Domnul Dumnezeu, spune Scriptura: Nu este bine să fie omul singur. Să-i facem lui ajutor asemenea lui. Iată iarăşi şi aici: Să facem. Precum la început la facerea omului, spusese: Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare, tot aşa şi acum, când avea să facă pe femeie, se foloseşte de acelaşi cuvânt şi spune: Să facem. Cu cine vorbeşte? Nu vorbeşte cu vreo putere creată, ci cu Cel născut din El, cu Sfetnicul Cel minunat, Cel tare, Domnul păcii, Fiul Lui cel Unul-Născut. Şi ca să afle Adam că fiinţa ce va fi făcută este de aceeaşi cinste cu el, Dumnezeu grăieşte la fel ca şi la crearea lui. După cum atunci spusese: Să facem, tot aşa şi acum

58

spune: Să-i facem lui ajutor asemenea lui. Amândouă cuvintele au multă greutate; şi cuvântul ajutor şi cuvântul asemenea lui. Nu vreau ca omul să fie singur, spune Dumnezeu, ci vreau să aibă oarecare mângâiere din această împreună vieţuire; şi nu vreau numai atâta, ci trebuie să-i dau şi ajutor asemenea lui, vorbind de femeie. De aceea a spus: Să-i facem lui ajutor şi a adăugat: asemenea lui, ca nu cumva când vezi că sunt aduse îndată la existenţă fiarele şi toate păsările cerului, să socoteşti că e vorba de una din acestea. Chiar dacă multe din animalele necuvântătoare îl ajută pe om la muncile lui, dar nici una la fel cu femeia, înzestrată cu raţiune.” (Sf. IOAN, p. 161-162)

3. REPERE TEOLOGICE CONTEMPORANE

Adam [heb. ˒ādām (ם nָאָד)]. The Hebrew noun ˒ādām generally denotes “human being,”

“humankind.” The term is also used of the male individual in the Gen 2:4b–3:24 creation narrative.

The etymology of the word is uncertain. ˒ādām has often been associated with the root ˒dm “red.” Evidence cited in support of this association is widespread. In Akkadian, adamu means “blood, red garment,” and adamatu “black blood.” In Aramaic, ˒ădām and other cognate terms refer to “blood,” while in biblical Hebrew ˒ādōm means “red” (adj.), and the verb ˒ādōm “to be red.” The Ugaritic verb ˒adm appears in several places in connection with bodily cleansing and anointing, and is usually translated “to rouge or redden.” It has been suggested that the use of ˒ādām for “human” arises because of the reddish color of human skin.

The play on words in Gen 2:7 and 3:19 between ˒ādām and ˒ădāmâ “ground, earth,” has not been overlooked in the search for an etymology of the former. The name ˒ādām is given to the human creature believed to have come from the ˒ădāmâ. Of course, word plays in themselves do not necessarily indicate the etymology of a word. They could simply be used by writers or editors for literary effect. However, in this case the suggested etymological connection ought not to be ruled out. The Akkadian adamātu, “dark red earth” (used as a dye), suggests that the Hebrew ˒ădāmâ could also be derived from the root ˒dm, “to be red.” ˒ādām and ˒ădāmâ could have been derived from the same root separately or the latter could have given rise to the former because of the similarity of skin tone to the color of the soil itself.

While we cannot draw any firm conclusions about the origins of biblical ˒ādām, we should note that the word has cognates in other Northwest Semitic languages. ˒dm appears in both Ugaritic and Phoenician as “human being.” In the former, the high god El is called ˒ab ˒adm, “the father of humankind.” The development of ˒dm for “humankind” would seem to have been confined to the Northwest Semitic domain since the Akkadian word for “human being” is awı ̄lum/amı ̄(ē)lu. Thus, any etymological connection between ˒ādām and either ˒dm “to be red,” or the root for “ground, earth,” would appear to be a localized Northwest Semitic phenomenon. The cognates for the latter two words range across the whole Semitic family.

59

˒ādām is used widely throughout the OT for “human-kind” or “human being.” It also occurs as the proper name of the first of the forefathers of the human family in 1 Chr 1:1. This may also be the case in Job 31:33, Hos 6:7, and Deut 4:32. In Genesis 1–5 the situation is more complex.

The use of ˒ādām in J (“Yahwist” source) is concentrated in the primeval history of Genesis 2–11. In Gen 2:4b–4:25, the term refers to a specific male being. Elsewhere in the primeval narrative, it refers to humankind in general, even in Gen 8:21, which recalls the curse of Gen 3:17–19. In the context of Genesis 2–11, the individuality of the figure ˒ādām in Gen 2:4b–3:24 must be seen as representative. No doubt the sources of the stories dictated in part the shape of the J narrative. ˒ādām usually appears with the definite article hā˒ādām (exceptions being 2:5, 2:20, and 3:17, the last two of which many scholars have amended).

While the individuality of the ˒ādām figure in Gen 2:4b–3:24 is evident throughout the story, the restriction of ˒ādām to a male individual begins clearly only from 2:18. Thus the beginning of the story addresses the issue of human beings in general in the presence of Yahweh. The disobedience that follows is not to be blamed primarily on the woman in the garden, but is the responsibility of the whole human community, as the curses (3:14–19) reveal. In 4:1, 25, ˒ādām is clearly used as the proper name of the father of Cain, Abel, and Seth. After these verses, J again employs the term in its broader context. We should note that the Septuagint and Vulgate begin to translate hā˒ādām as a proper name in Genesis 2:19.

In Gen 1:26–28, P (“Priestly” source) uses ˒ādām collectively as male (zākār) and female (nĕqēbâ). A single couple is not indicated here. ˒ādām in its composite whole as male and female is the image of God. In Gen 5:3–5, however, P clearly understands ˒ādām as an individual, i.e., the father of Seth and other children. The writer even records Adam-s age at death as 930 years. This transition in the P material cannot be properly understood apart from the intervening J narrative. Recent studies in the canonical shape of Genesis 1–11 have drawn attention to the interdependence of the J and P material and the theological import of their connection. Although Childs suggests that the J creation account plays a subsidiary role to that of P, he does point to the interconnection between creation (Genesis 1) and the history of humankind (Genesis 2). One should also note that, as the two chapters stand, they present a balanced picture of humanity. The creature made in the image of God, indeed invited into God-s presence, is also the creature primarily responsible for the subsequent alienation and enmity within creation. The two sides of humanity presented in Ps 8:4–7 are seen in reverse order in Genesis 1–3.

The closeness and yet enmity between humans and creation is highlighted by the play on words between ˒ādām either as “human being” or the first male individual, and ˒ădāmâ “ground, earth.” It is from ˒ădāmâ that ˒ādām is fashioned (Gen 2:7). The latter-s task is to till the ground

60

(2:6). When ˒ādām disobeys Yahweh, the ˒ădāmâ is cursed (3:17–19). This in turn causes hardship for ˒ādām. The end of ˒ādām is again to return to the ˒ădāmâ (parallel to ˓āpār “dust”). This wordplay continues through the flood story and is highlighted in 4:11–12 and 5:29. The link between ˒ādām and ˒ădāmâ in terms of sin and curse is only alleviated in 8:21–22. The dependence of fertility on human behavior, which remains wicked (8:21; 9:18–27; 11:1–9), is broken.

While the wordplay between ˒ādām and ˒ădāmâ is unique to the biblical material, the notion that humans are in part formed from earth or clay was widespread in the ancient Near East. We find it in the Sumerian account of the creation of humans where Enki, in order to fashion servants for the gods, calls on Mammu to “mix the heart of the clay that is over the abyss”. Likewise in the story of Atrahasis, Ea assists Mami, “the mistress of all the gods,” in fashioning humans by pinching off pieces of clay. (FEEDMAN, p. 62-64)

Eva [Heb. ḥawwâ ה) nָּו tַח)]. Eve, the first woman, is an enigmatic figure. Apart from

Genesis 2–4, she is mentioned very rarely in biblical material and yet she has played an important part in theological discussion and debate over gender roles in society throughout the postbiblical period (Pagels 1988). The origins of both the name and the figure have been the subject of wide-ranging scholarly debate.

The woman in the garden of Eden story (Gen 2:4b–3:24) is given the name ḥawwâ, “Eve,” in Gen 3:20. This verse sits awkwardly in the text and many scholars assume a different recension of the story is used here from that in Gen 2:23 where she is called ˒iššâ, “woman.” Such a doublet could, however, arise from the oral tradition behind the narrative. The origin of the name ḥawwâ is uncertain. In the story the woman is called ḥawwâ because she is the “mother of all living (ḥay).” This suggests a derivation from the root ḥyh, “to live,” but no immediate connection can be sustained. J-s (“Yahwist” source) etymology is based solely on a wordplay. Note that the LXX translates ḥawwâ by zōē, “life,” in 3:20. Evidence from Ugaritic and Phoenician suggest another ancient word “to live,” ḥwy from which ḥawwâ could be derived. If this is the case, then the name itself is either borrowed or is an ancient traditional name.

The expression “mother of all living” has suggested to some a connection between Eve and various ANE (Ancient Near East) mother goddesses. The Akkadian goddess Mami is called bēlet kala ilī, “ mistress of all the gods,” and baniat awīlūti, “creatress of humanity”. Ugaritic texts refer to Asherah as qnyt.˒ilm, “creatress of the gods,” and mšnqt.˒ilm, “nurse of the gods,” in her role as mother goddess. A Carthaginian devotional text dated to the 3d or 2d century B. C. contains the word ḥwt, which could be related to Hebrew ḥawwâ. It begins rbt ḥwt ˒lt mlkt. ḥwt could be the name of a female deity or an epithet of a goddess, possibly Asherah or Tannit.

61

These two divine names can be identified as referring to the one figure. Of all the goddesses, she is most frequently given the titles rbt, “lady,” and ˒lt, “goddess.” If ḥwt is derived from a word for “life” or “to live” it is a fitting epithet for the mother goddess. These points suggest that the name given to the woman in Gen 3:20 could be a derivative of a title for the Canaanite mother goddess or at least an allusion to her.

Some scholars have pointed to the similarity of the name ḥawwâ to the Aramaic word ḥewyā˒, “serpent.” In early Aramaic the word for “serpent” appears to be ḥwh. They have proposed that ḥawwâ was originally the name of an underworld goddess or that in an earlier version of Genesis 3 Eve and the serpent were identical. While this is conjectural, the possible connection of ḥawwâ to a word for “serpent” should not be overlooked. There is some tentative evidence suggesting a connection between the mother goddess Asherah/Tannit and serpents although the exact nature of the connection remains obscure. Both are strongly associated with fertility themes.

From this discussion it could be suggested that the name ḥawwâ in Gen 3:20 is meant to allude to the great goddess Asherah. The designation of Eve as the “mother of all living,” the presence of the motif of fertility, and the associations with the serpent and sacred trees all have possible counterparts in mythic material in which Asherah is mentioned. If such an allusion is intended, then we should note that the circumstances of the Gen 2:4b–3:24 narrative are the exact reversal of what one might expect in a story about the mother goddess. Rather than productivity and fertility, the outcome in the story in Genesis is death, sterility, and hardship (Gen 3:14–19). Even the “mother of all living” is to suffer in childbirth. The interaction between Eve and the serpent, also a symbol of fertility, ultimately leads to death. The man-s toil with the ground yields reward only at the price of pain and sweat. Thus Gen 2:4b–3:24 would seem to embrace a polemic against fertility themes of the Canaanite cult. This polemic, however, has been reworked by J so that now it forms part of the background of the story.

In Gen 2:20 it is stated that Eve is created to be an ˓ēzer kĕnegdô, “a helper fit for him”. This expression has often been seen to indicate the subordination of Eve to Adam and hence generally of women to men in societal and family life. However, the word ˓ēzer, “helper,” does not imply subordination. It can be used to refer to a superior person or even to God, Ps 146:5. The phrase ˓ēzer kĕnegdô is best understood as meaning “a companion corresponding to him.” The fact that Eve is created second from one of the man-s ribs and that she is tempted and submits first have also been used to argue for either the superiority of men over women or of women over men. The former position has been strongly supported historically in the traditions of Judaism (e.g., Gen. Rab. 18.2), Islam (Al-Baghawi, Mishkat al-Masabih), and Christianity. The only references to Eve in the NT, 2 Cor 11:3 and 1 Tim 2:11–15, both develop this line. The argument can be traced to the present day. The latter position, arguing for the superiority of women over men, has been voiced more strongly recently but it had its early proponents, e.g., in

62

the Talmud (Sanhedrin, 39a). In either case the arguments depend more on the presuppositions of the interpreters than on what the text of Gen 2:4b–3:24 states explicitly. The text in its original form is concerned about the potential for intimacy in the divine-human relationship and in human relationships in light of the alienation that exists in the world. The subordination of Eve to her husband (Gen 3:16) clearly stands as one of the curses of a broken creation. (FEEDMAN, p. 667-669)

Grădina Edenului [Heb gan-˓ēden ן) xָד yן־ֵע tַּג)]. The place where the first humans are

placed by Yahweh and from which they are later expelled. In Genesis 2–3 it is described as a place of beauty and abundance. Elsewhere it is designated as Yahweh-s own garden (Isa 51:3; see GARDEN OF GOD) and even in Genesis 2–3 it is probably meant to be understood primarily as a dwelling place of Yahweh rather than simply a place of human habitation. Scholarly debate over Eden has concerned the etymology of the name, the various biblical references, and the location of Eden. See also BETH-EDEN (PLACE).

Two explanations have been proposed for the origin of the name ˓ēden, “Eden”: (a) that it derives from the Akkadian word edinu, “plain, steppe,” which in turn is a loan word from Sumerian eden; (b) that it is connected with the West Semitic stem ˓dn occurring in several languages, having to do with “luxury, abundance, delight, or lushness.”

The etymology of ˓ēden is therefore still a matter for debate. The derivation from Akk edinu remains problematic. The second derivation from West Semitic ˓dn, indicating “abundance” or “luxury,” remains tenuous. Connection with this stem could just be secondary and late. The Ugaritic and especially the Old Aramaic evidence strengthens the case for this more traditional explanation.

The term ˓ēden occurs thirteen times in the OT, although not always in the same context. Even within Genesis 2–3 it changes in meaning. In 2:8 and 10 (cf. also 4:16) ˓ēden is used unqualified as a place name. In 2:15; 3:23 and 24 it occurs in the phrase gan-˓ēden, “Garden of Eden.” Gen 3:23 and 24 seem to indicate that Eden refers just to the garden and not to some larger region in which the garden is located. Even the LXX reflects this change in sense. In 2:8, 10 and 4:16 it renders Edem for ˓ēden. In 3:23 and 24 it translates gan-˓ēden as ho paradeisos tēs truphēs, while in 2:15 it renders it simply as ho paradeisos. The variation has been seen by some scholars as evidence for different sources within Gen 2:4b–3:24. Attempts to delineate these sources have not met with general acceptance and the unity of the present narrative is now widely stressed. Moreover, while inconsistencies or irregularities within the story can be attributed to a complicated history of tradition, they should not be seen solely as the result of development within the written form of the narrative. The story is an ancient one and the influence of oral narrative techniques (open to inconsistencies and parataxis) on its early written forms should not be ignored.

63

Outside the early chapters of Genesis, reference to ˓ēden occurs most often in Ezekiel (28:13; 31:9, 16, 18; 36:35). Elsewhere it is mentioned in Isa 51:3 and Joel 2:3. In the case of Isa 51:3, Ezek 36:35, and Joel 2:3, ˓ēden or the gan-˓ēden appears as a symbol of fertility. The first two references are set within oracles directed to Israelites in exile. In each, Yahweh-s promise to restore his people involves the restoration of the land of Israel from a desolate waste to a fertile place. It will be like (the garden of) Eden. In Joel 2:3 the opposite is the case with the threat of judgment in which the land, now like the garden of Eden, will be stripped bare by locusts.

Isa 51:3 places ˓ēden in parallelism with gan-yhwh. It would appear that at least by the time of the Exile Eden was associated wth the mythic concept of the garden of God (or Yahweh). This association possibly lies behind the reference to Eden in Ezekiel 36:35, although some scholars would regard vv 33–36 as a later addition. Direct equation of Eden with the garden of God (gan-˒ĕlōhı ̂m)is found in Ezek 28:13. Here the king of Tyre is described residing in Eden, the garden of God, enjoying its privileges, and exhibiting a life commensurate with that until iniquity is found in him (v 15). He is then driven out to die without dignity on earth (vv 17–19). Equation of Eden with the garden of God is also found in Ezek 31:8–9 in an oracle describing the pharaoh of Egypt as a mighty and splendid tree with its top in the clouds and its roots watered by subterranean springs. It was luxuriant and provided shelter for animals and birds (vv 3–7). The trees of Eden which were “in the garden of God” were jealous of it (v 9). Further reference is made to the trees of Eden in the subsequent oracles speaking of the downfall of the pharaoh (vv 16–18).

The relation of the garden of Eden to the general theme of the garden of God must be seen in light of a full discussion of the latter. See GARDEN OF GOD. The issue has to do with the question of whether Eden was understood as a human paradise or a divine dwelling. It ultimately bears on the meaning of the narrative. The argument that the garden was created after the first human and therefore could not have been Yahweh-s dwelling misses the subtlety of the situation. Many of the motifs of Eden are also those of the divine dwelling described in Mesopotamian and Canaanite myth. These include the unmediated presence of the deity, the council of the heavenly beings, the issuing of divine decrees, the source of subterranean life-giving waters which supply the whole earth, abundant fertility, and trees of supernatural qualities and great beauty.

The location of the garden of Eden has intrigued biblical commentators from the time of Josephus (Ant. 1.3.38–39). Interest has focused on the reference in Gen 2:10–14 where there is mention of the four headwaters which emerge from the river that flows out of Eden. Some commentators have questioned whether these verses are secondary. They interrupt the flow of the narrative and v 15 repeats the notice of v 8 that Yahweh put the human being he had created in the garden. This is not the only possible explanation. If the Eden story of Genesis 2–3 is a

64

written version of a formerly oral traditional narrative and the description of Eden has been based on the theme of the garden of God, then it is possible that vv 10–14, with the description of the four rivers and reference to the jewels and produce of the lands through which they flow, could be the remnant of an embellishment of the theme at that point. The motifs of the rivers and precious jewels are elsewhere related to the garden of God (Ezek 28:12b–19). We should note that the description of the rivers decreases in length but the first three rivers show a part parallel structure. These features indicate the possibility of a longer, poetic basis for the verses.

The names of the rivers are important. The rivers ḥiddeqel and pĕrat are undoubtedly the Tigris and the Euphrates. The identities of the first two rivers, the pîšôn (usually taken to be formed from pûš, “to spring up”) and the gı ̂ḥôn (from ǧaḥ or gı ̂aḥ, “to burst forth”) are disputed. For the pîšôn, suggestions have included the Indus or the Ganges. The land of ḥăwı ̂lâ, around which the pîšôn flows, is thus associated with India, although elsewhere it is connected with Arabia (cf. Gen 10:29; 25:18). The gı ̂ḥôn is frequently identified as the Nile through the connection with kûš, an ancient name for the south of Egypt. Others have connected the two rivers with canals in the Euphrates-Tigris plain or with the great oceans that encircled the known inhabited lands of Arabia and Africa. W. F. Albright argued in 1922 that Eden lay in the far west and that the pîšôn and gı ̂ḥôn were the Blue and White Niles.

The site of the garden is referred to in Gen 2:8 as miqqedem, usually translated “in the East.” This has been used to support the idea of a Mesopotamian location for the story. The phrase could also be translated “from of old” (cf. Pss 77:6, 12; 78:12; 143:5; Prov 8:22–23) and possibly in earlier forms of the narrative it had a temporal rather than a geographic reference. If the Yahwist understood the phrase to indicate “in the East” then the precise location still remains uncertain. In Genesis 2–11 the Yahwist depicts the movement of primeval humanity in an easterly direction from the garden (Gen 3:24; 4:16; 11:2). (FEEDMAN, p. 281-285)

Facere 1 – sinteză teologică

Verses 1, 2The first verse of the Bible gives us a satisfying and useful account of the origin of the

earth and the heavens. The faith of humble Christians understands this better than the fancy of the most learned men. From what we see of heaven and earth, we learn the power of the great Creator. And let our make and place as men, remind us of our duty as Christians, always to keep heaven in our eye, and the earth under our feet. The Son of God, one with the Father, was with him when he made the world; nay, we are often told that the world was made by him, and nothing was made without him. Oh, what high thoughts should there be in our minds, of that great God whom we worship, and of that great Mediator in whose name we pray! And here, at the beginning of the sacred volume, we read of that Divine Spirit, whose work upon the heart of man is so often mentioned in other parts of the Bible. Observe, that at first there was nothing

65

desirable to be seen, for the world was without form, and void; it was confusion, and emptiness. In like manner the work of grace in the soul is a new creation: and in a graceless soul, one that is not born again, there is disorder, confusion, and every evil work: it is empty of all good, for it is without God; it is dark, it is darkness itself: this is our condition by nature, till Almighty grace works a change in us.

Verses 3–5God said, Let there be light; he willed it, and at once there was light. Oh, the power of the

word of God! And in the new creation, the first thing that is wrought in the soul is light: the blessed Spirit works upon the will and affections by enlightening the understanding. Those who by sin were darkness, by grace become light in the Lord. Darkness would have been always upon fallen man, if the Son of God had not come and given us understanding, 1Jo 5:20. The light which God willed, he approved of. God divided the light from the darkness; for what fellowship has light with darkness? In heaven there is perfect light, and no darkness at all; in hell, utter darkness, and no gleam of light. The day and the night are the Lord-s; let us use both to his honour, by working for him every day, and resting in him every night, meditating in his law both day and night.

Verses 6–13The earth was emptiness, but by a word spoken, it became full of God-s riches, and his

they are still. Though the use of them is allowed to man, they are from God, and to his service and honour they must be used. The earth, at his command, brings forth grass, herbs, and fruits. God must have the glory of all the benefit we receive from the produce of the earth. If we have, through grace, an interest in Him who is the Fountain, we may rejoice in him when the streams of temporal mercies are dried up.

Verses 14–19In the fourth day-s work, the creation of the sun, moon, and stars is accounted for. All

these are the works of God. The stars are spoken of as they appear to our eyes, without telling their number, nature, place, size, or motions; for the Scriptures were written, not to gratify curiosity, or make us astronomers, but to lead us to God, and make us saints. The lights of heaven are made to serve him; they do it faithfully, and shine in their season without fail. We are set as lights in this world to serve God; but do we in like manner answer the end of our creation? We do not: our light does not shine before God, as his lights shine before us. We burn our Master-s candles, but do not mind our Master-s work.

Verses 20–25God commanded the fish and fowl to be produced. This command he himself executed.

Insects, which are more numerous than the birds and beasts, and as curious, seem to have been part of this day-s work. The Creator-s wisdom and power are to be admired as much in an ant as

66

in an elephant. The power of God-s providence preserves all things, and fruitfulness is the effect of his blessing.

Verses 26–28Man was made last of all the creatures: this was both an honour and a favour to him. Yet

man was made the same day that the beasts were; his body was made of the same earth with theirs; and while he is in the body, he inhabits the same earth with them. God forbid that by indulging the body, and the desires of it, we should make ourselves like the beasts that perish! Man was to be a creature different from all that had been hitherto made. Flesh and spirit, heaven and earth, must be put together in him. God said, “Let us make man.” Man, when he was made, was to glorify the Father, Son, and Holy Ghost. Into that great name we are baptized, for to that great name we owe our being. It is the soul of man that especially bears God-s image. Man was made upright, Ec 7:29. His understanding saw Divine things clearly and truly; there were no errors or mistakes in his knowledge; his will consented at once, and in all things, to the will of God. His affections were all regular, and he had no bad appetites or passions. His thoughts were easily brought and fixed to the best subjects. Thus holy, thus happy, were our first parents in having the image of God upon them. But how is this image of God upon man defaced! May the Lord renew it upon our souls by his grace!

Verses 29, 30Herbs and fruits must be man-s food, including corn, and all the products of the earth. Let

God-s people cast their care upon him, and not be troubled about what they shall eat, and what they shall drink. He that feeds his birds will not starve his babes.

Verse 31When we come to think about our works, we find, to our shame, that much has been very

bad; but when God saw his work, all was very good. Good, for it was all just as the Creator would have it to be. All his works, in all places of his dominion, bless him; and therefore, bless thou the Lord, O my soul. Let us bless God for the gospel of Christ, and when we consider his almighty power, let us sinners flee from the wrath to come. If new-created unto the image of God in holiness, we shall at length enter the “new heavens and new earth, wherein dwelleth righteousness.” (HENRY, s. Gen. 1:1

67

TEMA 4

LEGĂMÂNT ŞI PATRIARHI: FĂGĂDUINŢĂ, RESPONSABILITATE ŞI PRONIE

CONŢINUT:

1. Noe şi reînnoirea legământului (legământul, legământul noahitic, responsabilitate, pronie)

2. Patriarhii şi făgăduinţele lui Dumnezeu (alegerea şi chemarea lui Avram, seminţia lui Avram, simbolistica schimbării numelui lui Avraam, repetarea făgăduinţei, Isaaac – reînnoirea făgăduinţei, Iacob şi Esau – binecuvântarea furată, Iacob – scara minunată şi făgăduinţa)

Tema: Număr de ore: 4 hLEGĂMÂNT ŞI PATRIARHI: Data: 18-25.04.2010FĂGĂDUINŢĂ, RESPONSABILITATE ŞI PRONIE


AMBROZIE, Sf., Scrieri II. Scrisori, trad. David Popescu, în col. „PSB”, vol. 53, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.

IDEM, Tâlcuiri la Facere, vol. 2, trad. Andreea Stanciulescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2008. BOETHIUS, Scrieri. Scurtă expunere a credinţei creştine, în col. „PSB”, vol. 72, trad. David Popescu,

EIBMBOR, Bucureşti, 1992. CHIRIL al Alexandriei, Sf., Screiri I. Glafire, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „PSB”, vol. 39, EIBMBOR,

Bucureşti, 1992. CHIRIL al Ierusalimului, Sf., Catehezele, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003. CHIRILĂ, Ioan, Fragmentarium exegetic filonian, vol. 1, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002.

68

CLEMENT Alexandrinul, Sf., Scrieri II. Stromatele, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

EUSEBIU de Cezareea, Istoria bisericească, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.

IOAN Casian, Sf., Scrieri alese. Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, trad. Vasile Cojocaru şi David Popescu, în col. „PSB”, vol. 57, EIBMBOR, Bucureşti, 1990.

IOAN Gură de Aur, Sf., Scrieri I. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.

IDEM, Scrieri II. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 22, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.

MAXIM Mărturisitorul, Sf., Ambigua, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „PSB”, vol. 80, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

McCOMISKEY, Thomas Edward, The Covenants of Promise – A Theology of the Old Testament, Book House, Baker, 1989.

NEAGA, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004. NEGOIŢĂ, Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005. NELLAS, Panyotis, Omul – animal îndumnezeit, ed. a II-a, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002. ORIGEN, Scrieri I. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 6, EIBMBOR, Bucureşti,

1981.

1. NOE ŞI REÎNNOIREA LEGĂMÂNTULUI

Legământul

„Primul mijloc de mântuire pe care Dumnezeu îl dă omenirii este Legământul pe care El îl face cu poporul ales. Fiindcă natura omului fusese vătămată şi prin sine singură n-ar mai fi fost în stare să găsească calea ce duce la Dumnezeu, adică la mântuire, atunci Dumnezeu, pentru a scăpa omenirea de la pieire sigură, a ales un popor din mijlocul naţiunilor pământului, care să fie ca un fel de sămânţă, un nucleu, al unei omeniri noi. Prin acest popor, Dumnezeu avea să-şi împlinească ţelurile pentru care crease dintru început pe om, să fie viu şi să se bucure de binecuvântările Sale divine.” (NEGOIŢĂ, p. 189)

„Legământul pe evreieşte se spune berith, care ar avea ca primă însemnătate ospăţ de sărbătoare, deşi mai degrabă ar avea pe cea de cătuşe apoi obligaţie. În limbajul religios, uneori cuvântul berith se referă la o obligaţie pe care şi-o impune însuşi Dumnezeu. Alteori, cuvântul berith înseamnă normă, lege, iar alteori se referă simultan la ambele sensuri, şi atunci se poate traduce prin legământ. Totdeauna, însă, subiectul acţiunii este numai Dumnezeu, sau mijlocitorul omenesc însărcinat cu legământul.”

Ideea de legământ a existat totdeauna în Israel, aşa că nu este o plăsmuire a timpului exilului. De el vorbesc părţile din Vechiul Testament pe care critica negativă le socoate autentice (Iş. 34, 20; 34, 27; 24, 7 sq.). Poporul israelit, din cea mai veche antichitate, se socotea poporul lui Dumnezeu, căci Moise a făcut legământ cu Dumnezeu pe muntele Sinai (Iş. 24,7). Cel făcut

69

cu Iosua, urmaşul lui Moise, pe colina de la Sichem, era numai reamintire şi comemorare, cu care prilej poporul îşi reînoia promisiunea că va merge cu Domnul (Ios. 24, 25 sq.).

Legămintele făcute cu strămoşii (Adam, Noe) erau mai mult nişte făgăduinţe făcute de Dumnezeu neamului omenesc (Fac. 12, 7; 15, 8; Deut. 4, 31; 8; 18).

Legămintele făcute cu patriarhii (Avraam, Isaac şi Iacob) sunt şi ele nişte promisiuni faţă de seminţia lui Avraam, dacă va merge pe calea lui Dumnezeu.

Adevăratul legământ este cel făcut cu Moise pe muntele Sinai. Cine se ţine de acest legământ este mântuit, cine nu se ţine şi îl calcă este nimicit.

Prin legământ, Israel devine proprietatea lui Dumnezeu, devine poporul Său cel sfânt. Legământul este asemănat cu o căsătorie. Mirele este Dumnezeu, iar mireasa este Israel. Dacă unul din cei doi contractanţi calcă cuvântul, legământul se declară dizolvat. Poporul se obligă să asculte de voinţa lui Dumnezeu, iar Domnul se obligă să le dea mai întâi ţara Canaanului şi apoi să le asigure viaţa, adică să se bucure de toate bunătăţile pământului. Pentru timpurile primare ale lui Israel, când ideea despre viaţa veşnică nu era în mare cinste în inima poporului de jos, mântuire însemna să te bucuri de viaţa de aici, pe pământ, să fii tihnit, să nu-ţi lipsească nimic, să nu te supere nimic, să fii mulţumit, într-un cuvânt, să fii fericit.

Dacă poporul se hotăreşte să meargă după calea lui Dumnezeu, toate binecuvântările cerului îi vor fi asigurate. Din contră, dacă poporul nu îndeplineşte condiţiile legământului, aşa cum sunt arătate în cărţile lui Moise, atunci Dumnezeu, este eliberat de făgă-duiala Sa, iar poporului i se trimit cele mai mari calamităţi (Deut. 11, 26; 28, 15).

Legământul s-a făcut cu Israel, nu pentru cine ştie ce merite speciale ale acestui popor, căci nu le avea (Deut. 7, 7). Alegerea o face Dumnezeu singur, din propria Sa milă faţă de acest popor (Deut. 7, 9; 7, 12).

Cum am amintit, în paragrafele precedente, şi în privinţa legământului existau deosebiri de vederi. Erau unii care credeau că pe baza acestui legământ Israel n-are de ce să se mai teamă (curentul cultico-naţionalist). Erau alţii care spuneau că Dumnezeu îşi va ţine făgăduinţa dând numai mulţumire lui Israel, dacă poporul va păzi calea Domnului (curentul profetico-eshatologic). De partea acestora din urmă era adevărul. Aceştia chiar prezic un nou legământ al lui Dumnezeu.

Ieremia vede acest legământ nou în faptul că Dumnezeu va pune învăţătura lui în inima fiecărui individ în parte, aşa încât fiecare, în mod nemijlocit, va fi un cunoscător şi învăţat al lucrurilor dumnezeieşti.

70

Spre deosebire de legământul de mai înainte, legământul cel nou va fi veşnic. Ca şi Ieremia, profetul Iezechiel îşi închipuie ridicarea poporului său din starea de robie numai datorită unui legământ nou (Iez. 34, 25; 27, 26). Acest legământ nou va fi un legământ de mântuire veşnic. Proorocul Isaia crede şi el că Dumnezeu va da un legământ nou pe care-1 va înscrie în inima poporului său (51,7). în capitolul 61, 8 şi cele următoare, Isaia vorbeşte de legământul veşnic, în aşa fel încât el nu mai poate fi în veacul acesta, ci în cel viitor, adică Legământul adus de Mesia-Hristos.

Putem spune că Vechiul Aşezământ cunoaşte o mare operă a lui Dumnezeu, în cadrul căreia mai întâi poporul ales poate fi apărat de osânda păcatului şi de blestemul morţii (adică al suferinţei) şi poate avea parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, deci de viaţă. Vechiul Testament predică o acţiune a lui Dumnezeu care, în opoziţie cu mânia Lui contra firii păcătoase a omului, se arată prin îndurare şi iubire care este natura adevărată a lui Yahweh. Această îndurare şi milostivire divină coboară asupra celor care fac voia Lui, care păzesc legământul. Vechiul Testament cuprinde unele aluzii la chestiunea dacă legătura dintre Dumnezeu şi om nu se limitează numai la Yahweh şi Israel, ci ea poate şi trebuie să fie extinsă, ajungând să cuprindă întreaga omenire care nu s-a răsculat contra Creatorului ei.” (NEGOIŢĂ, p. 192)

Legământul noahitic

„Şi a blagoslovit Domnul pe Noe şi pe feciorii lui şi a zis lor: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi stăpâniţi pe dânsul! Şi frica voastră şi cutremurul va fi peste toate fiarele pământului şi peste toate păsările cerului şi peste toate câte se mişcă pe pământ şi peste toţi peştii mării. Dumnezeu arată şi mai înainte că a dat omului întâietatea puterii asupra celorlalte făpturi, dar atunci când zice că l-a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu, spune şi acestea: Bărbat şi femeie a făcut pe dânşii şi i-a blagoslovit pe ei, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi domniţi peste dânsul şi stăpâniţi peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele pământului şi târâtoarele. Am amintit aceasta spre a pricepe că a arătat o îndoită zămislire a omului, una după chipul lui Dumnezeu, alta plăsmuită din ţărâna pământului. Încă se pare că plăsmuirea omului din ţărâna pământului s-a făcut după zidirea lumii şi după ce s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale (fac aici pomenire despre statuie, ca una ce este plăsmuită din pământ). Şi nu era ploaie pe pământ şi nici om să-1 lucreze pe dânsul (...) Atunci a zidit Dumnezeu pe om, ţărâna luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi se făcu omul suflet viu. Şi în ziua a şasea, numărul desăvârşit întru care s-au sfârşit toate lucrările lui Dumnezeu, tot printr-o lucrare desăvârşită a fost zidit şi omul după chipul lui Dumnezeu. Cu acestui om se aseamănă cel ce în vremea potopului a fost aflat drept. Şi pentru aceasta l-a rânduit Dumnezeu peste toate cele de pe pământ, precum l-a rânduit şi pe cel făcut după chipul Său, căci

71

şi unul şi celălalt stăteau departe de patimile trupeşti. Şi astfel a fost zămislit acela, că nu avea nimic din întinăciunea trupească, iar acesta, fiind încercat întru primejdii şi ispitit de patimi şi scârbe, n-a fost aflat nici el rob vreunei şovăieli.

Dar aceste cuvinte au şi un înţeles mai înalt, acela că dreptul sporeşte întru plinătatea şi mulţimea bunătăţii, încă şi întru cunoştinţă; şi umple pământul, adică inima întru care se află vistieria celor înţelegătoare. Nu îngăduie, dar, să rămână vreun loc lipsit de înţelepciune, unde s-ar putea strecura necunoştinţa. Domolind nu doar toate patimile pământeşti, ci şi simţirile trupului, face să i se supună cu frică şi cutremur până şi fiarele întru care aflăm chipul răutăţii şi cruzimii. Pentru că neîmblânzită şi sălbatică este toată răutatea şi se umflă cu aer asemenea unei băşici. Şi nu-i lucru de neînţeles că târâtoarele închipuie patimile cele pierzătoare ce-şi strecoară veninul în minte. Dumnezeu nu porunceşte, dar, dreptului să se lipsească de toate acestea, ci să le ţină în frâu, nelăsându-şi mintea ispitită de patimi şi desfătări, şi nici doborâtă de întristare şi frică. Căci bărbatul cel înţelept nu-şi petrece întru pofte şi desfătări curgerea şovăielnică şi trecătoare a acestei vieţi, ci alungă de la sine astfel de patimi prin înfrânare şi chibzuinţă.” (Sf. AMBROZIE, p. 265-268)

„Şi zice: Cela ce varsă sângele omului, pentru sângele acelui om se va vărsa. Nu e greşitcuvântul acesta, ci s-a făcut o emfază a cuvintelor: cel ce a vărsat sângele omului, într-un fel va fi golit de sânge, adică se ia de la el nădejdea urmaşilor. Căci precum sângele vărsat pe pământ se risipeşte ici şi colo, în acelaşi chip sufletul celor nelegiuiţi este nimicit după datul slăbiciunii trupeşti. Şi despre suflet a spus că moartea lui este stricăciunea, pentru că s-a lipsit de avuţia darului ceresc şi se împuţinează sănătatea trupului său, izbindu-se de stâncile răutăţii.” (Sf. AMBROZIE, p. 277)

„Se cade aici să ne minunăm de covârşitoarea bunătate a Stăpânului. Vezi că învredniceşte iarăşi pe dreptul acesta de aceeaşi binecuvântare ca şi pe Adam, că Noe prin virtutea sa, dar mai bine spus, prin nespusa iubire de oameni a Stăpânului, a adus din nou asupra lui stăpânirea ce-i fusese luată lui Adam.” (Sf. IOAN, Facere 1,p. 332)

„Dumnezeu, arătându-şi nespusa Sa iubire de oameni, îi face lui Noe iarăşi această făgăduinţă, ca să prindă curaj dreptul, ca să nu se mai gândească şi să spună: Iată Dumnezeu a binecuvântat mai înainte neamul omenesc, l-a făcut să se înmulţească şi totuşi a adus peste el prăpădul acesta! Deci, ca să scoată orişice turburare din mintea lui, ca să-1 încredinţeze că nu va mai veni potop pe pământ, Dumnezeu îi spune: După cum pentru iubire de oameni am adus potopul, ca să curme păcatul spre a nu merge mai departe, tot aşa şi acum, tot pentru iubirea Mea de oameni, făgăduiesc să nu mai fac aceasta, ca să vă duceţi viaţa de pe pământ lipsiţi de orişice tristeţe. De aceea zice Dumnezeu: Iată pun legământul Meu, adică Mă învoiesc cu voi. După cum în treburile omeneşti, când cineva făgăduieşte ceva, se leagă că se va ţine de cuvânt şi dă încredinţare, tot aşa şi bunul Dumnezeu zice: Iată pun legământul Meu. Şi bine a spus: Pun, în

72

loc de: Iată îndrept prăpădul venit asupra voastră din pricina păcatelor. Şi pun legământul Meu cu voi şi cu seminţia voastră după voi.

Uită-te la iubirea de oameni a Stăpânului. Dumnezeu le spune: Nu fac aceste învoieli numai cu voi; mai mult, declar că învoielile acestea le voi ţine şi cu cei ce vor veni după voi. Apoi, ca să-şi arate dărnicia Sa, adaugă: Şi cu tot sufletul viu ce este cu voi, din păsări şi din dobitoace şi din toate fiarele pământului câte sunt cu voi, din toate cele ce au ieşit din corabie. Şi voi pune legământul Meu cu voi. Şi nu va mai muri nici un trup de apa potopului şi nu va mai fi potop de apă, care să strice tot pământul. Ai văzut măreţia acestui legământ? Ai văzut dărnicia nespusă a făgăduinţelor? Uită-te că Dumnezeu îşi întinde iarăşi bunătatea Sa chiar până la necuvântătoare şi fiare! Şi pe bună-dreptate. Ceea ce am spus adeseori, spune Dumnezeu, o spun şi acum: Pentru că toate cele din lume au fost aduse pentru om, de aceea şi acum fac părtaşe şi pe animale la binefacerile date omului.” (Sf. IOAN, Facere 1, p. 352)

Responsabilitate

„Şi a zidit Noe jertfelnic lui Dumnezeu. Din această pricină i-a poruncit Domnul mai înainte ce să facă, şi a făcut Noe toate, ba caută să împlinească poate şi ce nu i s-a poruncit. Căci Domnul nu a cerut, ca un lacom, răsplată pentru darul Său, ci dreptul a înţeles singur că adevărata răsplătire a darurilor primite nu este cea care i se porunceşte, ci cea pe care o aduce de la sine şi pentru aceea nici nu a mai zăbovit. Şi astfel fapta cea bună a sufletului leapădă păcatul îndoielii, iar cel ce aşteaptă să i se ceară răsplata darului primit este nemulţumitor. Cât despre ceea ce a spus: a înălţat lui Dumnezeu şi nu Domnului, după tâlcuirea numelui, aceasta arată că mulţumirea nu pare a fi adusă în chip silit ca unui Stăpân, iar fapta dreptului a fost bună şi plăcută înaintea lui Dumnezeu. A dat la o parte ceea ce ţinea de slava împărătească şi a numit ceea ce amintea facerea de bine.” (Sf. AMBROZIE, p. 260-261)

Pronie

Dar mai sus am folosit unele texte în care Dumnezeu este prezentat în mod activ ca îmbrăcându-i pe oamenii cei dintâi creaţi cu hainele de piele. Şi nu este o simplă figură de stil, din moment ce chiar însăşi formularea Sfintei Scripturi este categorică: „Şi a făcut Dumnezeu lui Adam şi femeii lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele” (Fac. 3, 21) [...]

Conţinutul central al hainelor de piele este mortalitatea biologică [necroza], transformarea vieţii în supravieţuire. Acest fapt reprezintă, într-adevăr, un efect natural al păcatului, nu este o creaţie a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu creează răul. Dar Dumnezeu rabdă (adică acceptă din condescendenţă, suportă) în iubirea Lui infinită şi această nouă stare şi o transformă în binecuvântare. Preface ceea ce este un rezultat al negaţiei şi, prin urmare, negativ, în ceva relativ pozitiv, în vederea transfigurării lui finale. „Pentru că Dumnezeu se foloseşte în mod bun spre îndreptarea noastră şi de cele făcute rău”. Sub iubirea Binelui desfiinţătoare şi

73

reînfiinţătoare a toate, răul care nu este nici ceva ce este nici, cu atât mai puţin, creator de lucruri ce sunt, poate deveni, după expresia zguduitoare a Sfântului Dionisie Areopagitul, şi fiinţă şi bine şi creator şi cele bune.

„Astfel, Dumnezeu Cel infinit puternic se foloseşte de noua stare ca de una din multele căi pe care le cunoaşte înţelepciunea Sa cea milostivă şi mult felurită ca să conducă umanitatea spre binele cel mai mare, Hristos, Care va realiza într-un mod nou, mai uimitor şi cuvenit lui Dumnezeu, destinul ei iniţial pe care Adam nu 1-a realizat făcând o rea întrebuinţare a puterilor lui naturale. Şi oferă această stare relativ pozitivă a hainelor de piele ca o a doua binecuvântare omului autoexilat, o adaugă ca o a doua natură, naturii lui pentru ca el să poată, făcând uz corect de ea, să supravieţuiască şi să-şi realizeze destinul în Hristos.” (NELLAS, p. 90-91)

„Nu va mai lovi, dar, tot pământul, precum a făcut, câte zile mai sunt pe pământ. Şi chiar dacă pedepsise neamul omenesc, dar cunoscuse totuşi că pedeapsa legii duce la teamă şi la cunoştinţa înţelepciunii mai vârtos decât o poate face schimbarea firii, ce poate aduce câtorva îndreptare, dar nu poate fi schimbată în toţi oamenii. Domnul ne-a pedepsit, dar, spre a ne teme şi ne-a cruţat spre a ne mântui. Ne-a pedepsit o singură dată, spre a da pildă de temere şi ne-a cruţat mai apoi, ca să nu stăpânească pe veci amărăciunea păcatului; totodată şi pentru că, de ar voi cineva sa pedepsească prea adesea păcatele, ar fi socotit mai degrabă neîndurat, decât aspru.” (Sf. AMBROZIE, p. 261-262)

„Căci purtarea de grijă a lui Dumnezeu va face să nu se mai pornească potopul cel mare al patimilor trupeşti, care să piară tot sufletul. Dar nici nu cutez a spune că Dumnezeu a statornicit ca nici un suflet nu mai piară cu totul, căci atunci ce-aş mai spune despre ucigaşul rudeniilor, despre desfrânat, despre călcătorul de lege? Care părţi ale sufletului său să le lăsăm spre pedeapsă? De unde socot mai degrabă că Domnul Dumnezeul nostru face ca cel ce are patimi mai uşoare, nici să nu deznădăjduiască de tot în mila dumnezeiască, şi nici să nu se teamă că va fi biruit cu orice chip. Măcar de şi este aplecat spre pofte şi nu poate sta departe de ele, să caute totuşi a se ţine departe de desfrânare. Îşi află desfătarea în bucate, iar nu în necinste. Dar nu ştim care om lacom de avuţie, după ce a răpit cele străine, a alungat pe orfani şi a izgonit pe văduve, reîntorcându-se mai apoi la pocăinţă, ar mai da înapoi ce a răpit. Încă Zaheu pentru aceasta s-a învrednicit de iertare, că a făgăduit nu doar că va da înapoi ce a răpit, ci că va întoarce împătrit şi că va da săracilor până la jumătate din avuţia sa.” (Sf. AMBROZIE, p. 279)

„Mai mult, explicând cartea Facerii, Sfântul Ioan Hrisostom scrie că Dumnezeu „şi-a arătat excesul iubirii sale de oameni” şi prin aceea că „a pus la dispoziţia lui [a omului căzut] multele şi nenumăratele celelalte specii [de animale]”. E vorba de noile funcţii cu care a înzestrat Dumnezeu pe omul care a păcătuit, de aspectul pozitiv al „hainelor de piele”. „Tu însă priveşte, adică deschide-ţi ochii, vezi”, insistă altundeva; „şi pe cele ce înoată în adâncul apelor şi pe cele ce zboară în înălţime [şi puterile cosmice terestre şi cele marine sau submarine, am spune astăzi] ţi le-a supus prin tehnică Stăpânul”. Toate acestea sunt pricini de slăvire a Creatorului: „Să

74

rămânem, aşadar, spunând acestea, admirând grija Lui şi uimiţi de înţelepciunea, iubirea de oameni şi pronia Sa pentru noi” (NELLAS, p. 119)

„Desigur, aici se pune şi dăinuie cu acuitate permanent critică problema întrebuinţării hainelor de piele. Pentru că aceeaşi realitate, biologicul nostru cu toate dimensiunile şi funcţiile lui, poate, prin intervenţia libertăţii noastre, să ne prezinte în fiecare moment fie aspectul său negativ, fie cel pozitiv.

Dar şi atunci când se prezintă sub aspectul lor negativ, hainele de piele nu surit de ajuns fără libertatea noastră. în continuarea textului despre tehnici pe care l-am citat, Sfântul Hrisostom afirmă că Noe a sădit vie şi a băut din vin şi s-a îmbătat. Astfel, pentru că a fost consumat în exces, peste măsură, leacul descurajării şi al sănătăţii, nu numai că nu i-a folosit, dar i-a şi vătămat stării lui. Şi punând întrebarea hotărâtoare: Dar poate va spune cineva: din ce pricină a fost adusă la viaţă o plantă aducătoare de atâtea rele? răspunde: Nu vorbi, omule, în mod simplist despre cele survenite. Fiindcă nici planta nu este rea, nici vinul, ci întrebuinţarea peste nevoi... Deci, când vezi întrebuinţarea vinului, nu atribui totul vinului, fiindcă la rău se trece prin libera alegere a voinţei stricate. Şi, astfel, gândeşte-te unde s-a făcut folositor vinul şi înfricoşează-te, omule. Căci prin el se săvârşeşte însăşi condiţia mântuirii noastre [Euharistia]; ştiu aceasta cei deja iniţiaţi [în creştinism].

Sfântul e categoric în declaraţia lui – care ar avea negreşit multe aplicaţii şi în zilele noastre – că viticultura şi produsul ei sunt lucruri bune iar pericolul creat de întrebuinţarea lor rea nu provine de la ele însele, ci de la alegerea liberă a voinţei omului. Această poziţie comună şi fundamentală a Părinţilor o exprimă la fel de categoric şi Sfântul Ioan Damaschinul: Nu fă rea materia, căci nu e lipsită de cinste. Pentru că nu există nimic de necinste care să fie făcut de Dumnezeu. Acesta e gândul maniheilor. Singurul lucru de necinste, dar care nu şi-a avut cauza lui în Dumnezeu, ci este o găselniţă a noastră prin înclinarea şi abaterea liberă a voin ţei de la ceea ce este conform naturii spre ceea ce este contrar naturii, este păcatul”. (NELLAS, p. 120)

„Dar în textul de mai sus Sfântul loan Hrisostom merge şi mai departe. Vinul care a vătămat stării lui Noe nu e doar un leac al descurajării şi factor creator de sănătate ci, mai mult, este cel prin care se celebrează condiţia mântuirii noastre dumnezeiasca Euharistie. Nu e lipsit de legătură cu tema noastră să subliniem faptul că pe baza acestui măreţ principiu patristic, după care lumea reprezintă un mijloc de unire a noastră cu Dumnezeu, s-a clădit viaţa liturgică a Bisericii.” (NELLAS, p. 121)

2. PATRIARHII ŞI FĂGĂDUINŢELE LUI DUMNEZEU

Alegerea şi chemarea lui Avraam

75

„Acum Dumnezeu n-a mai pedepsit neamul omenesc prin potop, ci a socotit că este mai bine să aleagă bărbaţi care să formeze un şir de generaţii şi din ei să ne dea în sfârşit pe Fiul Său propriu îmbrăcat în corp omenesc. Dintre aceştia cel dintâi a fost Avraam”. (BOETHIUS, p. 3)

„Avraam a părăsit închinarea la idolii strămoşilor săi şi la rătăcirile vieţii lui de până atunci, mărturisind că există un singur Dumnezeu peste toate”. (EUSEBIU, p. 43)

„A preferat pe cele nevăzute în locul celor văzute şi pe cele viitoare în locul celor ce-i stăteau înaintea ochilor. Nu era un lucru mic ce i s-a poruncit să facă: să părăsească adică pământul în care locuise atata vreme, să părăsească toate rudele şi toată casa tatălui său şi să se ducă într-un loc pe care nu-1 ştia şi nici nu-1 cunoştea. Dumnezeu nu-i spusese în care ţară voia să-1 mute ci, printr-o poruncă lipsită de precizie, pune la încercare dragostea de Dumnezeu a patriarhului. Vino, îi spune Dumnezeu, în pământul pe care ţi-1 voi arăta ... Ieşi, îi spune Dumnezeu, părăseşte-ţi neamurile şi casa părintească şi vino în pământul pe care ţi-1 voi arăta. Pe cine n-ar fi turburat cuvintele acestea? Nu i-a spus nici locul, nici ţara; ci, printr-o poruncă neprecisă, pune la încercare voinţa patriarhului. Dacă un alt om, unul din cei mulţi, ar fi primit porunca aceasta, ar fi spus: Fie! îmi porunceşti să părăsesc pămîâtul în care locuiesc acum, să părăsesc rudele şi casa părintească! Dar pentru ce nu-mi spui locul în care îmi porunceşti să mă duc, ca să pot şti cât e de departe? De unde aş putea cunoaşte că pământul acela e mai bun şi mai mănos decât acesta pe care-l părăsesc? Dar dreptul nici n-a spus, nici n-a gândit aşa, ci, uitându-se la măreţia poruncii, a ales pe cele nevăzute în locul celor care îi stăteau în faţă. Deşi, dacă n-ar fi avut suflet mare şi voinţă de filosof, dacă n-ar fi fost învăţat să asculte în totul de Dumnezeu, i-ar fi stat în cale şi altă piedică, nu mică: însăşi moartea tatălui său. Ştiţi doar că adeseori mulţi oameni, din pricina mormintelor rudelor lor, preferă să moară în acele locuri în care părinţii lor şi-au terminat viaţa.” (Sf. IOAN, Facerea 1, p. 399)

„Nici vârsta, nici altceva din cele ce-l puteau ţine lipit de casa părintească, nu i-a fost piedică, ci dorul de Dumnezeu a fost mai puternic decât toate... Ar fi putut fi împiedicat de bătrâneţe şi de multe alte piedici, dar a rupt toate lanţurile şi ca un tânăr, ca un bărbat în putere, ca un om pe care nu-l împiedică nimic, aşa pornit cu grabă să împlinească porunca Stăpânului... n-a ţinut seama de nimic, nici de traiul cu care era obişnuit, nici de rude, nici de casa părintească, nici de mormintele strămoşilor; spre un singur lucru îi era îndreptată mintea: cum să împlinească porunca Stăpânului.” (Sf. IOAN, Facerea 1, p. 403-404)

„I-a zis Domnul: Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău... Întâi a zis: din ţara ta... adică din darurile acestei lumi şi din avuţiile pământeşti; al doilea: din neamul tău... adică din felul de viaţă, din deprinderile şi viciile de mai înainte, pe care le avem din naştere ca pe nişte rude şi neamuri; al treilea: din casa tatălui tău... adică din tot ce ne aminteşte de această lume şi se vede sub ochii noştri.” (Sf. CASIAN, p. 347, 349)

76

„[În concepţia lui Philon, Ascultarea lui Avraam] este de fapt o eliberare de caracterul exagerat al empirismului cunoaşterii şi ştiinţei caldeilor. Avraam trecuse de nivelul cunoaşterii epistemice şi se aşezase în cadrul cunoaşterii prin credinţă... Detaşarea de planul cunoaşterii strict ştiinţifice, se face prin restaurarea afectelor. El nu s-a mai oprit la frumuseţea formelor ci a gustat şi s-a hrănit din bunătatea esenţelor... producându-se o transformare a concepţiei antropologice, prin aceea că Avraam nu mai recurge, de pildă, la miresmele care înmiresmează chipul, ci vede şi afirmă unitatea mădularelor trupului si le subordonează prin voinţă, pe acestea unui mers duhovnicesc, singurul mers firesc al făpturii umane.” (CHIRILĂ, p. 168)

„Devine un alt Avraam, duhovnicesc, ieşind din pământul, rudenia şi casa tatălui şi venind în pământul arătat de Dumnezeu, cel care s-a rupt de alipirea de trup, a ieşit afară din el, prin despărţirea de patimi, a părăsit simţurile şi nu mai primeşte prin ele nici o amăgire a păcatului, şi a lăsat în urmă toate cele sensibile din care îi vine sufletului prin simţuri, înşelăciunea şi amăgirea... Cel ce s-a apropiat în mod cunoscător, cu mintea de Dumnezeu, este un alt Avraam, arătând că are printr-un har egal, aceeaşi pecete a virtuţii şi a cunoştinţei ca şi patriarhul.” (Sf. MAXIM, p. 145-146)

Seminţia lui Avraam

„[Făgăduinţa că Avraam va fi părintele unui popor numeros] este cea mai neaşteptată promisiune pentru patriarhul înaintat în vârstă şi lipsit de copii. Făgăduinţa avea să devină realitate, pentru că de ea este condiţionată atât fericirea popoarelor, cât şi renumele patriarhului.” (Sf. IOAN, Facerea 2, p. 13)

„Şi te voi face neam mare, îi spune Dumnezeu, şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău. Nu numai că te voi face neam mare şi-ţi voi mări numele, dar şi te voi binecuvânta şi vei fi binecuvântat. Dumnezeu îi spune: te voi învrednici de o binecuvântare atât de mare, încât binecuvântarea se va întinde de-a lungul veacurilor. Vei fi binecuvântat în aşa fel încât fiecare va socoti prietenia cu tine drept cea mai mare cinste. [Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune lui Avraam] Îmi vor fi prieteni cei ce te vor iubi şi duşmani cei ce te vor urî”. (Sf. IOAN, Facerea 1, p. 401-402)

„Cuvintele care se referă clar la Avraam, spun că el va deveni un neam mare, că va fi binecuvântat şi că numele lui va fi mărit. Elementele promisiunii care se referă la celelalte neamuri, sunt că: prin Avraam vor fi binecuvântate (v.2), iar Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei care îl vor binecuvânta pe Avraam şi îi va blestema pe cei care îl vor blestema (v.3), şi toţi oamenii de pe pământ vor fi binecuvântaţi prin el (v.4).” (McCOMISKEY, p. 16)

77

„Cel ce este potrivnic acestei unelte a credinţei, îşi înăbuşe singur izbânda în viaţa omeneasca şi o pierde cu totul pe cea viitoare, căci Avraam este mijlocitor universal în aceasta privinţă.” (NEAGA, p. 13)

„Avraam este tatăl iudeilor din pricina descendenţei trupeşti. Dar toţi cei ce cred în Înviere se fac fiii lui Avraam, aşa cum a crezut şi acela că trupul bătrân şi amorţit mai poate naşte copil.” (Sf. CHIRIL I., p. 74)

Simbolistica schimbării numelui lui Avraam

„Numele este forma prin care noi ne reprezentăm şi cunoaştem. Fiind strâns legat de reprezentarea noastră felul cum numim un lucru, o fiinţă, o persoană, va determina autenticitatea imaginii pe care o vom avea. Numele păstrează o realitate proprie lucrului, persoanei desemnate şi se află în legătură cu ele.” (CHIRILĂ, p. 87)

„Pentru că se ocupa cu filosofia înaltă a celor ce se petrec în văzduh şi cu filosofia superioară a celor ce se mişcă în cer, a fost numit Avram, care se tâlcuieşte tată care se îndeletniceşte cu cele de sus. Mai târziu a privit sus la cer şi a văzut acolo cu duhul său, pe Fiul, după cum interpretează unii, sau înger slăvit, sau a cunoscut în alt chip pe Dumnezeu, superior creaţiei şi întregii ordini din lume; de aceea a primit în plus la numele său litera a, care înseamnă cunoaşterea unicului şi singurului Dumnezeu, şi s-a numit Avraam în loc de Avram; a ajuns în loc de cercetător al naturii, înţelept şi iubitor de Dumnezeu. Cuvântul Avraam se traduce tată ales al sunetului. Că cel ce a ajuns Cuvânt, sună.” (CLEMENT, p. 513-514)

„Avraam a fost învăţat prin glasul dumnezeiesc, manifestat în conştiinţă, că rodul dumnezeiesc al cunoştinţei libere a minţii în duh nu se poate împărtăşi de făgăduinţa fericită, cât timp e unită cu sămânţa roabă a timpului. Această făgăduinţă e harul îndumnezeirii văzut prin nădejde de cei ce iubesc pe Domnul. Pe acesta Avraam îl primise ca pe un chip de mai înainte, unindu-şi-l tainic prin credinţă, în raţiunea despre unime. Căci prin această raţiune devenit uniform, mai bine-zis unificat din multe, se unise în întregime în chip măreţ singur cu Dumnezeu, nemaipurtând deloc nici o întipărire a vreunei cunoştinţe despre altceva din cele împrăştiate. Aceasta o arată înţelesul literei a pusă ca adaos la nume. De aceea a fost şi tată al celor aduşi prin credinţă lui Dumnezeu, prin renunţarea la toate cele de după Dumnezeu, ca şi aceştia să poată avea, prin credinţă, aceleaşi întipăriri ca nişte copii asemenea tatălui.” (Sf. MAXIM, p. 185-186)

Repetarea făgăduinţei

„Cuvintele următoare cer un auditor foarte atent, căci este o noutate deosebită ceea ce se spune prin cuvintele: Îngerul Domnului a strigat din cer pe Avraam a doua oară. Cele ce au

78

urmat după strigarea de a doua oară nu aduc ceva nou, căci se mai spuseseră şi înainte cuvintele: Te voi binecuvânta şi se făgăduise că Te voi înmulţi, declarându-se: Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi ca nisipul mării. Ce aduce în plus, totuşi, această a doua strigare din cer? Ce se vesteşte nou acum faţă de vechile făgăduinţe? Ce spor de răsplată e vizată prin cuvintele pentru că ai făcut aceasta, adică: pentru că ai adus pe fiul tău, pentru că tu n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine? Eu nu văd nici o întregire, ci se reiau aceleaşi făgăduinţe de mai înainte. Dar s-ar putea întreba cineva: oare nu este inutil să se revină de mai multe ori asupra aceloraşi lucruri ? Nicidecum. Dimpotrivă, este necesar, căci tot ce urmează este plin de taine. Dacă Avraam n-ar f i trăit decât după trup şi nu ar fi fost părintele poporului pe care avea să-1 nască după trup, atunci ar f i ajuns o singură făgăduinţă. Dar, pentru a se vădi că Avraam va ajunge mai târziu părinte al celor tăiaţi împrejur după trup, el a primit, în vremea propriei sale tăieri împrejur, o făgăduinţă care privea tocmai pe poporul tăierii împrejur. De aceea, pentru a arăta că el trebuia să devină şi părintele acelora care sunt: din credinţă şi care devin moştenitori prin patima lui Hristos, tocmai de aceea primeşte el din nou, în vremea pătimirii lui Isaac, o făgăduinţă care trebuia să privească de data aceasta pe poporul cel mântuit prin patimile şi Învierea lui Hristos. Nouă ni se pare numai că Scriptura ar repeta aceleaşi lucruri, dar care se deosebesc mult între ele. Făgăduinţele cele dintîi, cele care se referă la întâiul popor, s-au făcut pe pământ. Doar spune Scriptura: L-a scos afară şi i-a zis: priveşte la cer şi numără stelele de le poţi număra. Şi a adăugat: Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!. Însă când îi face pentru a doua oară făgăduinţa, Scriptura constată că din cer s-a auzit glasul. Astfel întîia făgăduinţă vine de pe pământ, a doua din cer.” (ORIGEN, p. 42-43)

„Apostolul tâlcuieşte acest loc aşa: Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi urmaşului său. El n-a zis: şi urmaşilor ca şi când ar fi vorba de mai mulţi, ci el a zis: şi urmaşului tău, ca vorbind de unul singur, care este Hristos. E vorba, deci, despre Hristos: Voi înmulţi foarte mult neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării. Acest adevăr a fost vestit de la începutul lumii, când s-a zis lui Adam: Creşteţi şi vă înmulţiţi, căci aceasta o vesteşte şi Apostolul când zice: S-a zis despre Hristos şi Biserică. În ce priveşte cuvintele: ca stelele cerului şi cele următoare: Ca nisipul de pe ţărmul mării care nu poate fi numărat, s-ar putea spune că imaginea cu numărul stelelor se potriveşte poporului creştin şi cea cu nisipul mării poporului evreu. Eu, însă, înclin să cred să atât un exemplu cât şi celălalt se pot aplica la amândouă popoarele.” (ORIGEN, p. 45-46)

„Dumnezeu înnoieşte, deci, făgăduinţele Sale, pentru a-ţi arăta că şi tu trebuie să te înnoieşti, ca să nu rămâi în cele vechi, ca să nu rămâi în omul cel vechi. Din cer s-au grăit cuvintele acestea pentru ca şi tu să iei chipul omului ceresc (1. Cor. 15, 49). Că ce-ţi foloseşte dacă Dumnezeu înnoieşte făgăduinţele Sale şi tu nu te înnoieşti? Că El grăieşte din cer, iar tu asculţi de cele ale pământului? Ce-ţi foloseşte ţie dacă Dumnezeu se leagă prin jurământ, iar tu asculţi aceste lucruri ca pe un basm de rând? De ce să nu bagi de seamă că Dumnezeu pentru tine a luat asupra Lui ceea ce se potriveşte cel mai puţin naturii Sale? De aceea, dacă se zice că Dumnezeu se jură e pentru ca tu să asculţi cu frică şi cu cutremur, să înţelegi şi să cântăreşti după cuviinţă ceea ce a

79

determinat jurământul lui Dumnezeu. În rezumat, toate acestea se întîmplă pentru ca tu să fii cu grijă faţă de tine însuţi, să înveţi că îţi este făcută o făgăduinţă în ceruri, să fii cu luare aminte şi să cauţi să te faci vrednic de aceste făgăduinţe dumnezeieşti.” (ORIGEN, p. 44)

„[Avraam devine astfel] cel ce a biruit cu făptuirea trupul şi simţirea şi lumea care pricinuiesc desfacerea alipirii minţii de cele inteligibile, şi s-a apropiat în mod cunoscător numai cu mintea de Dumnezeu, unul ca acesta este un alt Avraam, arătând că are, printr-un har egal, aceeaşi pecete a virtuţii şi cunoştinţei ca şi patriarhul.” (MAXIM, p. 146)

Isaac – reînnoirea făgăduinţei

„Ce fericire mai mare poate fi aceasta ca dreptul Isaac să primească de la Dumnezeu făgăduinţa: Voi fi cu tine şi te voi binecuvânta! Făgăduinţa aceasta, îi spune Dumnezeu, te va face să fii mai bogat decât toţi; făgăduinţa aceasta îţi va aduce bogăţie multă; ea îţi va da slavă mare, ea te va face nespus de strălucit, ea îţi va da linişte, ea este capul bunătăţilor. Făgăduinţa aceasta înseamnă: Eu sunt cu tine şi te voi binecuvânta. Dar cum te voi binecuvânta? Ţie şi seminţiei tale voi da pământul acesta. Vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Dumnezeu vorbeşte fără să ţină seamă de vrednicia Lui, se pogoară la slăbiciunea noastră. Şi după cum oamenii caută de cele mai multe ori să împlinească mai cu seamă acele făgăduinţe pe care le-au întărit cu jurământ, nu atât pe acelea făcute pe simple făgăduinţe, tot aşa şi Dumnezeul universului îl încredinţează pe dreptul Isaac că se vor împlini negreşit toate cele spuse de el, zicând: Află că trebuie să se împlinească tot ce am jurat. Apoi îi spune ce a făgăduit şi pentru ce S-a jurat: Şi voi înmulţi seminţia ta ca stelele cerului. Asta i-o spusese şi patriarhului: Atât de mare va fi seminţia ta încât va fi egală cu stelele şi cu nisipul.

,,Şi voi da seminţiei tale, îi spune Dumnezeu, tot pământul acesta şi se vor binecuvânta în seminţia ta toate neamurile pământului. De aceea voi împlini în tine făgăduinţele făcute lui, pentru că a ascultat Avraam, tatăl tău, de glasul Meu şi a păzit poruncile Mele şi îndreptările Mele şi legile Mele. Uită-te la înţelepciunea lui Dumnezeu! Îi deşteaptă mintea dreptului Isaac, îl face mai râvnitor şi caută să-1 facă să calce pe urmele tatălui său. I-am făcut tatălui tău această făgăduinţă, îi spune Dumnezeu, pentru că a ascultat de cuvântul Meu, iar pentru virtutea lui voi împlini în tine, cel născut din el, cele ce i-am făgăduit lui. Dacă şi tu vei fi la fel de râvnitor ca el, dacă vei merge şi tu pe căile lui, gândeşte-te la marea bunăvoinţă ce o voi avea pentru tine şi de câtă purtare de grijă vei fi învrednicit! Tu, care ai parte de bine pentru virtutea altuia, gândeşte-te la binele şi la purtarea de grijă ce o vei avea, dacă tu însuţi vei fi virtuos! Aşadar pentru că în toată viaţa lui a ascultat de cuvântul Meu şi a împlinit poruncile Mele, de aceea te fac pe tine, cel născut din el, moştenitor făgăduinţelor făcute lui.” (Sf. IOAN, Facerea 2, p. 181-183)

Iacob şi Esau – binecuvântarea furată

80

„Oare nu este izvor al tuturor învăţăturilor acel Iacob care, turnând în inimile tuturor dorinţa de astfel de cercetări, a fost pe drept pus prin înţelepciunea sa mai presus de fratele lui mai mare? (Fac. 27, 29). Cu atât mai mult tatăl, care prin dragostea lui părintescă îşi iubea pe amândoi fiii, dar judecata pentru ei nu era la fel (căci simţămintele sunt fireşti, dar judecăţile se formează după merite), îi dăruie unuia dragostea, iar celuilalt mila sa, celui înţelept dragostea, iar celui neînţelept mila. Fiindcă nu se putea înălţa la virtute prin propriile lui forţe, nici să se înalţe prin mersul său, a fost binecuvântat să slujească fratelui şi să-şi fie sieşi slujitor, arătând astfel că neînţelepciunea este mai rea decât robia, că robia îi este leacul, fiindcă neînţeleptul nu se poate conduce şi, dacă nu are o frână, se prăbuşeşte din vina lui. Aşadar tatăl, chibzuind cu grijă, l-a făcut slujitor al fratelui său, pentru ca să se conducă după sfaturile lui. Aşadar celui neînţelept i-a impus jugul ca unui învins şi i-a tăgăduit libertatea, făcându-1 să trăiască sub sabie. Ca să nu alunece în vreo faptă nesăbuită, l-a pus pe fratele lui, mai mare peste el, pentru ca să-şi ducă viaţa supus autorităţii şi frâului acestuia. Dar fiindcă robia îşi are marginile ei (din trebuinţă este mai slabă, iar din voinţă mai puternică, şi este de preţ binele care se face nu din trebuinţă, ci din voinţă) de aceea mai întâi i-a impus jugul trebuinţei, iar după aceea i-a dat binecuvântarea supunerii de voie. Deci nu firea îl face rob, ci neînţelepciunea, nu slobozirea dă libertate, ci învăţătura. Esau sa născut liber, dar a devenit rob”. (Sf. AMBROZIE, Scrisori, p. 173)

„Trândăvind Esau şi-a pierdut întâitatea binecuvântării (Fac. 27, 35), fiindcă i-a fost mai plăcut să primească mâncarea decât s-o caute. Iacov muncind a găsit har la amândoi părinţii. Dar Iacob, deşi era mai presus de fratele său în virtute şi har, şi-a atras mânia acestuia, care era supărat că fratele său mai tânăr a fost pus mai presus de el. Mama îşi iubea fiul şi de aceea a socotit că e mai bine să-1 îndepărteze de ea decât de Dumnezeu. Buna mamă ţinea la amândoi, dar totuşi i-a dat celui mai mare binecuvântarea pe care putea s-o păstreze. Căci nu a pus pe un fiu înaintea celuilalt fiu, ci pe cel harnic înaintea celui leneş, pe cel credincios înaintea celui necredincios. Dar iubindu-1 pe fiul cel mai mic nu l-a dispreţuit pe cel mare, ca să nu săvârşească o nelegiuire.” (Sf. AMBROZIE, Scrisori, p. 267-268)

„Felul de cugetare al fiecăruia ni-l va arăta şi modul vieţii lui. Căci tinerii erau de vârstă egală, dar nu de judecăţi egale, nici de intenţii identice. Esau iubea ocupaţiile agricole şi vânătoreşti; iar celălalt era plăcut şi apropiat, adică comunicabil şi om liniştit, căruia-i plăcea să stea în casă. Cel dintâi era nestăpânit în poftele trupeşti şi nesocotea darurile sale cele mai bune, în favoarea pornirilor inferioare şi alegea în locul celor de trebuinţă cele uşuratice şi ieftine. Al doilea era un iubitor nesăturat al celor bune şi căuta oriunde cele prin care se putea lumina. Căci a cumpărat drepturile întâiului născut pe care le-a aruncat Esau, alegând fără grijă săturarea pântecelui în locul cinstei. De aceeea s-a chemat mai pe urmă numele său Edom, adică pământesc.” (Sf. CHIRIL A., p. 106)

Iacob – scara minunată şi făgăduinţa

81

„Deci fericitul Iacob e învăţat să se îmbogăţească cu credinţa ca rod al călătoriei lui. Căci a aflat că Dumnezeu e în tot locul şi în toată ţara (regiunea); că El locuieşte în cer, dar Se îngrijeşte de tot pământul şi umple lumea şi toate sunt sub El cu duhurile din cer, cărora Le porunceşte să umble sus şi jos şi-L au pe El drept Cap şi Stăpânitor. De aceea s-a minunat zicând: Domnul este în locul acesta, iar eu nu ştiam. Iar socotind că piatra a fost pricina acestui vis, a cinstit-o şi pe ea cu cele ce i se cuveneau, ungând-o cu untdelemn. Şi a numit-o Casă a lui Dumnezeu şi poartă a cerului şi a făcut piatra, stâlp. [...] Dar poporul cel nou prin credinţă odihnindu-se în Hristos, Care este piatra aleasă, unghiulară, cinstită (Is. 28, 16) – căci aceasta socotesc că înseamnă a dormi pe piatră – au învăţat că nu vor fi singuri, ci vor avea ca ajutători şi pe îngeri şi însoţitori pe sfinţii îngeri, alergând în sus şi în jos. Căci a spus Hristos: Amin, amin zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului (In. 1, 51). Aceasta socotesc că este scara: mişcarea (traversarea) în sus şi în jos a duhurilor sfinte, trimise spre slujire pentru cei ce vor moşteni Împărăţia (Evr. 1, 14) . Iar pe scară se rezema Hristos, ajungând până la el duhurile sfinte şi avându-L pe El ca Stăpân, deci nefiind ca ele, ci Dumnezeu şi Domnul. Căci a spus şi David fiecărui om care s-a hotărît să se încreadă în ajutorul Celui Preaînalt: Că îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălţa, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur (Ps. 90, 11-14).”

„După vederea minunată a lui Dumnezeu şi după descoperirea aceea, în care a văzut o scară înălţându-se la cer, iar pe Domnul rezemat pe ea, şi pe îngeri umblând în sus şi în jos pe ea şi a auzit lămurit că Dumnezeu va fi cu el şi va întinde sămânţa lui într-o mulţime nemăsurată de popoare ; după ridicarea pietrei ca chip al lui Hristos, umplându-se de îndrăzneală şi având rezemată nădejdea în cele viitoare rezemată pe Dumnezeu, porneşte spre ţinta călătoriei şi ajunge în pământul aşezat la răsărit. Şi se face cunoscut îndată multor păstori, ca unul ce este şi el dintre cei foarte pricepuţi în păstorie.” (Sf. CHIRIL A., p. 124-125)

TEMA 5

MONOTEISM (Ieş. 3, 14; Deut. 6, 4): SFÂNT, SFINŢENIE, CULT ŞI TESTAMENT

82

CONŢINUT:

1. Ieşire 3, 14 (Eu sunt cel ce sunt)2. Deuteronom 6, 4 (Domnul Dumnezeul tău este simgurul Domn)3. Sfinţenia lui Dumnezeu: Lev. 19, 2 (Noţiunea de sfânt şi sfinţenie, ce se înţelege prin

sfinţenia lui Dumnezeu)4. Legile sfinţeniei – instituirea cultului (repere scrituristice, ce este cultul, etapele

primare ale cultului iudaic, leviţii şi preoţii Vechiului Testament)5. Fondul mesianic

Tema: Număr de ore: 2 hMONOTEISM (Ieş. 3, 14; Deut. 6, 4): Data: 15.04.2010SFÂNT, SFINŢENIE, CULT ŞI TESTAMENT


ABRUDAN, Dumitru, CORNIŢESCU, Emilian, Arheologia biblică, EIBMBOR, Sibiu, 2002. AMBROZIE, Sf., Scrisori, trad. de David Popescu, în col. „PSB”, vol. 53, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. BRANIŞTE, Ene, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004. CALIST Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, trad. Dumitru Stăniloae, în col.

„Filocalia”, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1979. CHIRIL al Alexandriei, Sf., Scrieri III. Despre Sfânta Treime, traducere şi note de Dumitru Stăniloae, în

col. „PSB”, vol. 40, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. CHIRILĂ, Ioan, Cartea profetului Osea, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005. IDEM, „Discursul mesianic al Apocrifelor Vechiului Testament” în Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul

Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007. IDEM, Fragmentarium exegetic filonian II. Nomothetica. Repere exegetice la Decalog, Ed. Limes, Cluj-

Napoca, 2003. IDEM, „Logos-loghia Vechiului Testament” în Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Ed.

Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007. IDEM, Mesianism şi Apocalipsă în scrierile de la Qumran, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999. DIONISIE Areopagitul, Sf., Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere,

introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Ed. Padeia, Bucureşti, 1996. GRIGORIE de Nyssa, Sf., Scrieri I. Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, trad. de

Dumitru Stăniloae şi Ioan Buga, în col „PSB”, vol. 29, EIBMBOR, Bucureşti 1982. GRIGORIE Palama, Sf., 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu,

despre viaţa morală şi despre făptuire, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „Filocalia”, vol. 7, EIBMBOR, Bucureşti, 1975.

83

IOAN Gură de Aur, Sf., Scrieri I. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.

LACOCQUE, André, RICOEUR, Paul, Cum să înţelegem Biblia, trad. de Maria Carpov, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

MAXIM Mărturisitorul, Sf., Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „Filocalia”, vol. 2, Ed. Apologeticum, Bucureşti, 2005.

MODEST, Zamfir, Preoţia Vechiului Testament, în rev. „MA”, anul 1980, nr. 7-9. QUENOT, Michel, De la icoană la ospăţul nupţial: chipul, cuvântul şi trupul lui Dumnezeu, ediţie îngrijită

de Ştefan Ionescu-Berechet şi Adrian Tănăsescu Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007. SEMEN, Petre, Arheologia biblică în actualitate, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997. IDEM, Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în Vechiul Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003. SOFRONIE, Arhimandritul, Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, trad. de Rafail Noica, Ed.

Reîntregirea, Alba Iulia, 2003. IDEM, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, ed. a II-a, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001. USCA, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Ieşirea, vol. 2, Ed. Christiana,

Bucureşti, 2002. YANNARAS, Christos, Abecedar al credinţei, trad. de Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007.

1. IEŞIRE 3, 14

Eu sunt cel ce sunt

„Ocupându-se cineva multă vreme şi în linişte, cu cugetări înalte, va înţelege ce este cu adevărat ceea ce este, care are prin firea sa existenţa, şi ce este ceea ce nu este, care are numai o părută existenţă, neavând de la sine o fire subzistentă. Acest lucru mi se pare că l-a învăţat marele Moise să-1 cunoască, în acea arătare dumnezeiască, anume că nimic din câte cad sub simţuri şi din câte se cunosc prin înţelegere nu subzistă cu adevărat afară de Fiinţa mai presus de toate, care e cauza tuturor şi de care atârnă toate. Căci deşi înţelegerea vede şi altceva din cele ce sânt, în niciuna din cele ce sunt raţiunea nu vede ceva ce nu are nevoie de altceva, sau ceea ce ar putea f i fără participarea la Cel ce este.” (Sf. GRIGORIE N., p. 42-43)

Părintele Stănolae într-o scolie notează: „Sfântul Grigorie de Nyssa explică declaraţia lui Dumnezeu către Moise, şi identifică pe Cel ce este, cu adevărul. Cel ce este cu adevărat este Cel ce are prin firea Sa existenţa, Cel a cărui fiinţă se identifică cu existenţa, Cel care nu primeşte existenţa de la altul ca înfăptuitoare a fiinţei Sale gândite de acela. El singur se poate numi Cel ce este, pentru că dacă numele cuiva redă fiinţa Lui, fiinţa Lui fiind una cu existenţa, El poate fi numit Cel ce este. Dar e de menţionat că Dumnezeu nu-Şi zice: ceea ce este, ci Cel ce este, adică El este Persoana. În afară de aceea, o esenţă nu poate zice: Eu. Cel ce se numeşte la persoana întâi are conştiinţa existenţei într-un grad cu mult mai intens decât dacă ar avea conştiinţa despre o existenţă aflată în tu sau în alţii, sau în obiecte.” (STĂNILOAE, p. 43, n. 13)

„Eu sunt cel ce este reprezintă textul fundamental pentru modul în care Dumnezeu Se defineşte pe Sine. Definiţia este concentrată în tetragrama YHWH al cărei nucleu e verbul a fi. Textul ebraic are câteva variante de traduceri: Eu sunt cel ce sunt (misterul lui Dumnezeu, care

84

refuză să-şi dezvăluie numele); Eu sunt ceea ce sunt (fiinţa prin ea însăşi); Eu sunt fiindcă sunt (conţinând în Sine propria cauzalitate) şi chiar Eu sunt cel ce voi fi (Cel pe Care oamenii Îl vor percepe prin revelaţii succesive). Septuaginta preferă sensul Eu sunt Cel ce este (Dumnezeu este existenţă în sine, singura realitate adevărată şi cauza unică a tuturor realităţilor); tot aşa tâlmăceşte şi Biblia de la Ierusalim.” (USCA, p. 22-24)

„Dumnezeu este proslăvit cu numele ce indică pe cel mai întâi din darurile Sale, când este numit în chip deosebit şi mai presus de toate Cel ce este. Căci El având în chip deosebit pre-existenţă şi pre-excelenţă, a făcut mai dinainte toată existenţa, existenţa în sine precum şi toate felurile deosebite de a fi în chiar această existenţă. Şi principiile tuturor celor ce există participă la existenţă şi sunt principii (origini). ” (DIONISIE, p. 104)

„Moise, care avea înaltă cultură a Egiptului, nu a pus sub semnul întrebării faptul că revelaţia dată lui în chip atât de minunat venea de la Cel Care a creat cu adevărat întregul univers. În Numele acestui Dumnezeu, Eu sunt, el a convins poporul iudeu să-l urmeze. Investit cu putere extraordinară de Sus, el a săvârşit multe minuni. Lui Moise îi aparţine gloria nemuritoare de a fi adus umanitatea mai aproape de Adevărul Veşnic. Convins de autenticitatea vedeniei sale, el şi-a rostit îndemnurile ca porunci venite de Sus. Toate lucrurile erau săvârşite în Numele şi de Numele lui Eu sunt Care s-a descoperit pe Sine Însuşi. Acest Nume e puternic în tăria şi sfinţenia sa – e o lucrare ce purcede din Dumnezeu. Acest Nume era primul pas spre veşnicia vie; zorii cunoaşterii Absolutului lipsit de obârşie ca Eu sunt.” (SOFRONIE, p. 18)

„Acest Eu sunt cel ce sunt, descoperit lui Moise în rugul aprins, mă invită la fiinţă. Numele Său mă străbate ca o pară de foc şi revitalizează duhul meu şi inima mea, se impregnează la fel ca imaginea icoanei. Prezenţă!.” (QUENOT, p. 229)

„Cel mai mare dintre paradoxuri este că Cel care numai el are dreptul să spună Eu, şi care este unicul -eyheh (Eu sunt), are un nume care include o persoana a doua, un tu. Numele este teofanic şi performativ, el duce la recunoaştere şi laudă, căci cei ce îl primesc nu află pur şi simplu secretul divin, ci sunt obiectele unui act de mântuire. -ani hu- YHWH (Eu sunt YHWH) merge mult mai departe decât o declaraţie retorică, formula dezvăluie sensul ultim al evenimentului răscumpărător. Astfel numele nu este a-temporal, anistoric, axiomă abstractă privind esenţa divină.” (LACOCQUE, p. 268-269)

„Cu numele de Yahweh, ce i s-a descoperit lui Moise, el a atras poporul evreu să-i urmeze. Noua cunoaştere, fiind mai presus de celelalte, îi dădea o deosebită putere. Cu acest nume Eu sunt, el a săvârşit multe fapte minunate, a împlinit o misiune excepţională. Lui, pe drept cuvânt îi aparţine nemuritoarea slavă de a fi ridicat omenirea la înălţimea unei mai adevărate cunoaşteri a Celui Veşnic. Înfricoşător este numele acesta în ce priveşte puterea şi stăpânirea Lui, El este Sfânt, Dumnezeiesc. În el se exprimă cunoaşterea despre Acela faţă de a cărui bunăvoire este îndatorat tot ce există în acest cosmos neţărmurit pentru noi. Ca lucrare Numele acesta,

85

purcezând de la Dumnezeu, cuprinde în sine Energia nefăcută a Celui Atotţiitor. Eu sunt cel ce sunt: Eu – Absolutul personal şi Fiinţa cea dintâi adâncul îndurărilor, Stăpânul Cel de oameni iubitor, Împăratul celor ce împărăţesc. Nimenea şi nimica nu este, care să fi fost mai întâi de Mine sau după Mine: Eu Sunt Începutul cel Fără de Început şi Sfârşitul cel Fără de Sfârşit. Acest Nume este întâia răzbatere a omului în veşnicia cea vie, întâia Lumină a cunoaşterii Fiinţei, cea de nimic şi de nimeni condiţionată, ca Eu sunt, ca Persoană.” (SOFRONIE, p. 48-49)

„Numele dumnezeiesc nu este un substantiv care L-ar fi aşezat pe Dumnezeu între celelalte fiinţe, şi nici un adjectiv care I-ar fi indicat vreo trăsătură caracteristică. Este un verb, este ecoul, pe buzele oamenilor, al Cuvântului cu care Dumnezeu se autodefineşte ca existent, ca singurul prin excelenţă existent. Dumnezeu Se autodefineşte ca existent în cadrul unei relaţii cu poporul său – descoperirea Numelui Său ca Cel ce este este o relaţie-testament cu poporul lui Israel. Pentru israeliţi, Dumnezeu nu este obligat de Fiinţa Lui să fie existent; existenţa lui nu este o necesitate logică. Este existent deoarece este credincios relaţiei-testament pe care o are cu poporul Său; existenţa Sa este adeverită de relaţia-fidelitate, adică de imediatul personal al revelaţiei Sale şi de intervenţiile Sale în istoria lui Israel.” (YANNARAS, p. 44-45)

„Numele considerat deasupra oricăror altor numiri divine, sfânt prin sine însuşi, este Tetragrama. Este compusă din patru consoane, alef, hei, vav şi iod, aceasta închide în sine spiritualitatea fiinţei divine. Literele ei având o valoare de 22, apar ca o îmbinare simbolică a faptului că un singur nume poate cuprinde întregul şir al alfabetului. Tetragrama apare ca o totalitate a manifestării puterii divine şi asta datorită faptului că Sfântul, lăudat fie El, este în Numele Său şi Numele Său este în El şi Numele Său este Tora Lui.” (CHIRILĂ, Fragmentarium, p. 92)

Comentând într-o scolie afirmaţiile Sf. Chiril al Alexandriei, părintele Stăniloae notează: „Numele lui Dumnezeu subliniază Fiinţa Sa, dar nu în opoziţie cu non-fiinţa. Numele de fiinţă este de la a fi. Deci precum numai Dumnezeu este în mod propriu, aşa şi numele de fiinţă I se cuvine în mod propriu numai Lui. Dumnezeu zice către Moise: Eu sunt cel ce sunt, arătându-Se ca Persoană. Căci fiinţa, sau existenţa nu există decât în Persoane. O existenţă sau o fiinţă prin sine, şi deci şi din eternitate trebuie să aibă în ea şi plinătatea a tot ce poate fi, căci în general existenţa nu e umbră formală, ci are un conţinut. Existenţa prin Sine, din care provin toate celelalte existenţe, trebuie să aibă şi o iubire ca să fie fericită şi o capacitate a autodeterminării. Deci Cel ce este ca Persoană, trebuie să aibă şi o altă Persoană pe care să o iubească şi care să o iubească. Adică nu poate fi simplu fiinţă, ci deofiinţă cu alta. Iar iubirea aceasta înseamnă generozitate deplină, care face o Persoană să fie una în fiinţă cu alta, nefiind nici o distanţă între ele.” (STĂNILOAE, p. 18, n. 8)

86

2. DEUTERONOM 6, 14

Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn

„Prin aceasta, dumnezeirea Duhului are grijă să ridice mintea spre Unul cel mai presus de lume. Căci nu e îngăduit a propovădui pe Unul, iar întoarcerea şi privirea minţii spre El a nu o înfăptui. Ceea ce zice Duhul Sfânt, vrea să fie şi înţeles. Iar a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva. Căci, dacă lipseşte întoarcerea minţii spre ceea ce e de înţeles, lipseşte şi ceea ce ar avea mintea să înţeleagă. În cazul acesta, propovăduirea Celui Unul ar fi absurdă (fără rost), precum absurdă ar fi şi credinţa în El. Iar dacă acestea ar fi absurde, atunci a nu cugeta pe Unul prin întoarcerea şi înălţarea minţii spre El, ar fi şi mai absurd.” (CALIST, p. 410)

„Dacă dragostea îndeobşte este una şi de nedesfăcut, Unul este şi cel iubit. Căci dacă cele iubite ar fi cel puţin două, ar fi şi două iubiri, sau iubirea cea una s-ar împărţi în două şi nu s-ar mai chema una şi nedespărţită. Însă odată ce se spune că iubirea în general e una şi de nedesfăcut, trebuie să înţelegem că Unul este şi cel iubit. Dar Cel ce e iubit e mai înainte de iubirea faţă de El şi până nu are cineva ceva din Cel iubit, nu poate avea iubirea faţă de El. Iar dragostea este iubirea întinsă, pe care ne cere legea naturală şi scrisă a lui Dumnezeu s-o avem faţă de Dumnezeu. Legea naturală îndeamnă mintea iubitoare de bine să caute cel mai mare bine, care este Dumnezeu; iar legea scrisă porunceşte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău.... Deci Unul este cel vrednic de iubit: este Unitatea treimică. Iar Aceasta premerge minţii în dragostea ei faţă de Ea. Deci mintea trebuie să dorească să se întindă spre Unul cel mai presus de lume, ca prin aflarea şi vederea Lui să i se aprindă dragostea faţă de El şi omul să se poată face împlinitor al legii şi al poruncii, iubind pe Domnul Dumnezeul lui.” (CALIST, p. 422)

„În raport cu creaţia, fiindcă aceasta este un lucru al celor Trei, adus la fiinţă din nimic, şi pentru cei făcuţi fii prin harul comun dăruit de cei Trei, se numeşte Tată şi Treimea. Tatăl nostru cel din ceruri înfăţişează Sfânta Treime, ca un Domn şi Dumnezeu al nostru şi ca Tată al nostru, care se numeşte prin harul Său. Dar în raport cu Fiul cel de o fiinţă, numai Tatălui i se zice Tată. Şi Lui i se zice şi început, în raport cu Fiul şi cu Duhul. Dar Tatăl e numit şi în raport cu zidirea începută, ca Stăpân şi Creator al tuturor. Când deci Tatăl este numit început în raport cu creaţia, început este şi Fiul; dar nu sunt două începuturi (principii), ci unul. Deci în sens de relaţie i se zice şi Fiului început (principiu) în raport cu creaţia, precum i se zice şi Stăpân fată de cele slujitoare. Prin urmare Tatăl şi Fiul cu Duhul sunt fată de creaţie un singur început şi un singur Dumnezeu şi Tată, un singur Cârmuitor, Supraveghetor si toate celelalte.” (Sf. GRIGORIE P., p. 514)

„Cuvântul lui Dumnezeu, ascuns în cele zece porunci ale Sale, se face corp în noi, coborându-se cu noi în activitatea noastră morală, pe urmă iarăşi ne ridică prin cunoştinţă,

87

înălţându-ne pană ne urcăm la cea mai înaltă dintre toate poruncile, care zice: Domnul Dumnezeul tău Domnul Unul este.” (Sf. Maxim, p. 290)

3. SFINŢENIA LUI DUMNEZEU: Lev. 19, 2

Noţiunea de sfânt şi sfinţenie

„În Vechiul Testament, noţiunile de sfânt şi sfinţenie sunt redate prin termenul (qadhoş) – sfânt şi (qodheş) – sfinţenie, care se aplică în primul rând la Dumnezeu. Este greu, aproape imposibil să lămurim ce este Dumnezeu în Fiinţa Sa [...] de aceea înaintea transcendenţei divine, teologii creştini, ca de altfel şi teologii mozaici au adoptat o atitudine de smerenie. Învăţătura despre (qadhoş) – sfânt şi (qodheş) – sfinţenie, aşa cum apare în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament are un înţeles larg deoarece pe aceşti termeni, aghiografii i-au aplicat nu numai la Fiinţa lui Dumnezeu, ci şi la persoanele consacrate, locaşuri de cult, obiecte sfinte, timpuri sfinte, acţiuni sfinte, etc.”

„Noţiunile de sfânt şi sfinţenie sunt unele dintre cele mai frecvent întâlnite în cărţile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament de care ne ocupăm. Ele derivă din verbul (qadhaş) – a sfinţi, care, prin diferitele sale sensuri gramaticale exprimă un concept destul de complex. Semnificaţia principală a termenului qadhoş este aceea de rezervat lui Dumnezeu, adică separat de tot ceea ce este profan creat pentru a fi pus la dispoziţia lui Yahve.”

„Noţiunea de sfinţenie aşa cum se desprinde din textele Vechiului Testament se referă mai întâi la calitatea lui Dumnezeu adică la ceea ce este mai specific lui Yahve, la ceea ce este cuprins în sfera divinului, adică ceea ce aparţine lui Dumnezeu, cum ar fi sfinţenia numelui Său: „Să nu vă juraţi strâmb pe numele Meu şi să nu pângăriţi numele cel sfânt al Dumnezeului vostru, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 19, 12; 20, 3, 7; 21, 7). (SEMEN, p. 7)

Ce se înţelege prin sfinţenia lui Dumnezeu

„Dumnezeul cel sfânt al Vechiului Testament pe de o parte îşi arată sfinţenia Sa oamenilor, iar pe de altă parte El sfinţeşte lucruri, timpuri, locuri şi persoane. Rostul manifestării sfinţeniei lui Dumnezeu în lume nu este acela de a-1 face pe om să cunoască ce este sfinţenia în sine, deoarece aceasta este legată de Fiinţa lui Dumnezeu care rămâne inaccesibilă omului, ci Yahve o face din iubirea Lui faţă de lumea cu care deschide o comuniune de sfinţenie, precum şi din dorinţa de a-1 sfinţi pe om, creatura Sa. De aceea când se spune că Yahve cel sfânt este „Cel ce sfinţeşte” (Lev. 20, 7-8), vrea să arate că numai Dumnezeu este Cel ce împărtăşeşte creaturilor Sale sfinţenia pentru ca acestea să rămână în comuniune cu El. Sfinţenia vine numai de la Dumnezeu ca Persoană absolută, Care este în mod deplin sfântă şi îşi are existenţa prin Sine Însăşi. Nefiind de aceeaşi natură cu Dumnezeu, omul este prea slab pentru a rezista unei întâlniri directe cu Dumnezeu cel sfânt şi întreit în persoane, sau de a deveni sfânt fără ajutorul divin.

88

Pentru că fără de sfinţenie creatura nu se poate apropia de Creatorul său, Dumnezeu ştie că omul trebuie ajutat să ajungă în această stare pregătindu-l în perioada Vechiului Testament, când a împărtăşit-o mai întâi persoanelor consacrate slujirii Lui (Ieş. 19, 6; Lev. 21, 6) ca prin acestea să se sfinţească apoi tot poporul, în scopul sfinţirii omului, Yahve îşi face cunoscută prezenţa Sa ca o prezenţă sfinţitoare. De fapt întreg Vechiul Testament reflectă prezenţa divină in lume şi mai ales întâlnirea acesteia cu poporul Israel.” (SEMEN, p. 9)

„Termenul qadhoş atribuit lui Yahve se foloseşte în Vechiul Testament pentru a exprima pe de o parte identitatea lui Dumnezeu cu Sine Însuşi, iar pe de altă parte deosebirea covârşitoare dintre El şi celelalte făpturi. Prin el se redă cel mai specific atribut al lui Dumnezeu, acea calitate fiinţială a dumnezeirii care se manifestă şi în lume devenind astfel şi o calitate participată a oamenilor. Această calitate Yahve singur o posedă în gradul cel mai înalt, iar omului i se cere să o posede, dacă nu în aoelaşi grad măcar după puterile sale. Cei care sunt chemaţi să ducă o viaţă sfântă sunt israeliţii cărora Dumnezeu le spune: Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sunt Sfânt (Lev. 20, 7, 26; 21, 6-7; Num. 15, 40). Israeliţii sunt poporul ales al lui Dumnezeu chemat în mod special dintre celelalte neamuri ca să ducă o viaţă curată. Această alegere este condiţionată devieţuirea conform ordinii divine, fiii lui Israel prezentându-se ca un popor sfânt al Dumnezeului celui sfânt (Ps. 77 (78), 46; Pilde 9, 10). Prin cuvintele de mai sus se exprimă de fapt fondul teodiceii Vechiului Testament şi mai ales raportul dintre Yahve şi om, reprezentat aici prin poporul Său pe care îl cheamă la dialog cu El. Acest raport nu poate fi decât unul de sfinţenie.

Pentru noţiunea de sfinţenie textul ebraic foloseşte cel mai mult substantivul masculin qodheş (Lev. 27, 28) care mai are şi sensul de templu, Sfânta Sfintelor (Num. 4, 31) şi de multe ori chiar de sfânt (Ieş. 3, 5; 30, 32; Num. 3, 31). Prin această noţiune se scoate în evidenţă una din însuşirile fiinţiale ale lui Dumnezeu – sfinţenia care este sesizată de aghiografi însă este foarte greu de definit raţional, în Vechiul Testament sfinţenia implică mai mult relaţia lui Dumnezeu cu făpturile Sale şi ea se manifestă pe calea revelaţiei supranaturale căci ceea ce este în ea însăşi ca atribut al Fiinţei divine, nu poate fi cunoscut pe cale naturală de către mintea omenească. Prin această calitate aşa cum remarca un mare teolog al Bisericii noastre ni se revelează în mod concentrat toate însuşirile dumnezeieşti şi ea este misterul luminos şi activ al prezenţei divine în lume. Ea este atributul transcendenţei ca persoană şi atunci când se arată în lume trezeşte în om teamă şi ruşine fată de misterul sfânt.

În perioada vechi-testamentară Dumnezeu îşi manifesta sfinţenia Sa faţă de poporul lui Israel pentru ca el să-şi dea seama de prezenţa divinităţii ca existenţă personală. Toate cele afierosite lui Dumnezeu prin jurământ nu mai pot fi rescumpărate pentru că au devenit sfinţenie mare a Domnului (Lev. 27, 28). În virtutea sfinţeniei, Dumnezeu nu voieşte şi nu face decât ceea ce este bine şi acest lucru îl cere şi omului care trebuie să se ferească de ceea ce este rău, sau necurat. De la această stare a sfinţeniei sau a binelui omul este înlăturat din cauza folosirii în rău

89

a liberului arbitru şi prin atingerea de lucrurile spurcate care necurătesc sufletul (Lev. 11, 41-45).” (SEMEN, p. 21)

„Dumnezeului lui Israel I se atribuie sfinţenia căci El nu este ca alţi dumnezei ai lumii antice, ci îşi are sălaşul Său în cer ca un Atotputernic. Ca atribut al Persoanei divine, termenul de sfânt exprimă acordul perfect între ceea ce Dumnezeu este în Fiinţa Sa şi între ceea ce lucrează prin voia Sa cea sfântă, expresia Fiinţei Sale desăvârşite. Din cărţile Vechiului Testament aflăm că numele Său este sfânt (Ps. 32, 20; 102, 1; 110, 9; 114, 21), ca şi braţul Său (Ps. 97, 2). Acelaşi calificativ se acordă şi tronului Său ca de altfel şi aşternutului picioarelor Lui (Ps. 98, 5). Tot ceea ce este destinat lui Yahve devine un lucru rezervat slujirii Lui, de care se ating numai anumite persoane (preoţii). Dacă aceste lucruri au o valoare deosebită faţă de alte creaturi înseamnă că ele atestă prezenţa lucrării divine care se descoperă în această lume. Dacă aceste lucruri trebuie cinstite, cu atât mai mult se cuvine să fie ascultat Dumnezeu care întru sfinţenia Sa se revelează poporului Său (Am. 4, 2). Deci noţiunile de sfânt şi sfinţenie implică o gamă largă de aspecte şi relaţii referitoare la sfinţenia lui Dumnezeu, acea transcendenţă a divinităţii oare cheamă pe fiii lui Israel la o viaţă religios-morală curată (Leviticul 19) deosebită de cea a popoarelor idolatre, lipsite de darul revelaţiei supranaturale care să le conducă spre bine, pace şi adevăr.” (SEMEN, p. 25)

„Din cărţile Vechiului Testament aflăm că sfinţenia vine de la Dumnezeu cel absolut în Fiinţa Sa (Lev. 19, 2) şi se manifestă ca o putere supranaturală şi tainică ce conferă anumitor persoane şi lucruri o calitate aparte. După cum am arătat deja în taina lui Dumnezeu ca sfinţenie a Persoanei sau a Persoanelor este implicată pe de o parte şi ideea de separare în înţeles de inaccesibilitate, de transcendenţă care-i inspiră omului teamă (Ieş. 33, 2). Când se descoperă lui Moise, Yahve îşi face cunoscut nu numai numele Său ci şi „subiectivitatea suverană, existenţa prin excelentă”, care îl cheamă pe om să intre în comuniune cu El. S-ar putea spune că sfinţenia lui Dumnezeu se manihfestă pe două planuri; în Sine, şi în relaţie sau în relaţiile Sale cu poporul ales. Privind-o din punct de vedere al relaţiei Sale cu omul o putem defini ca pe ceva care depăşeşte întru totul omenescul, ceva oare poate fi atribuit în mod deplin şi exclusiv lui Dumnezeu, iar omului doar în măsura în oare se apropie de Dumnezeu. Când îi atribuim lui Dumnezeu termenul de sfânt ne gândim la El ca la o perfecţiune dusă la sublim.” (SEMEN, p. 31-32)

„Sfinţenia nu este însă numai un atribut al lui Dumnezeu printre multe altele, ci îndeosebi, ceea ce este cel mai caracteristic Fiinţei divine şi corespunde pe deplin divinităţii Sale. Când I se atribuie lui Yahve sfinţenia, ea nu poate fi concepută oa o strădanie sau un efort de a dobândi un bun suprem ca atunci când i se atribuie omului. Dacă din punct de vedere uman sfinţenia se câştigă învingând treptat tot păcatul şi tinzând din toate puterile către starea pe care a avut-o când era în comuniune cu Dumnezeu, din punct de vedere divin sfinţenia nu are trepte. Ea este aceeaşi din veşnicie şi va fi pururea aceeaşi. Sfinţenia este un atribut atât de sublim încât numai prin analogie cu ceea ce vedem printre noi oamenii bun din punct de vedere moral, putem

90

vorbi de sfinţenia divină. Atribuindu-I un grad infinit de perfecţiune morală. Pentru oameni sfinţenia este un dar oare coboară de sus de la Dumnezeu, oare-i curăţeşte de tot păcatul şi de starea lor de necurăţenie. Singur Dumnezeu este sfânt în mod absolut, sfânt prin natura Sa, El fiind izvorul sfinţeniei însăşi, de la care şi prin care se sfinţesc toate. Aproape peste tot sfinţenia nu apare numai ca o calitate fizică, ori numai una morală, ci este un atribut oare le uneşte pe amândouă, în chip sublim.” (SEMEN, p. 32)

„Autorii Vechiului Testament, văd în sfinţenia lui Yahve, nu numai ceva inaccesibil şi intangibil, cât mai ales şi o exigenţă morală. Acest Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt, de o sfinţenie morală şi spirituală, care-I aparţine în mod exclusiv întrucât aceasta este absolută, unică şi totală şi pe care se întemeiază de fapt monoteismul. Referitor la sfinţenia divină, aşa cum a arătat, profetul Isaia îşi dă seama că nu există în lume o altă sfinţenie decât cea a lui Yahve, că el în calitate de creatură se află infinit de departe de Yahve cel sfânt şi este nedemn de a rămâne în faţa prezenţei Sale. Păcatul este acela care-l separă şi mai mult pe om de Yahve, el face ca între creatură şi Creator să fie chiar o opoziţie radicală (Is. 6, 5). Nici oamenii aleşi şi nici chiar îngerii nu îndrăznesc să se prezinte în faţa lui Yahve, întrucât nici o creatură nu este demnă de a sta în faţa Aceluia care a creat totul din nimic. Nici chiar cerurile nu sunt destul de curate înaintea ochilor lui Yahve (Iov 15, 15). Conştient pe deplin de imoralitatea omului în raport cu Yahve, chiar şi profetul Avacum se întreba: Nu eşti Tu de la început Doamne, Dumnezeul meu, Sfântul meu (cap. 1, 12).” (SEMEN, p. 36)

4. LEGILE SFINŢENIEI – INSTITUREA CULTULUI

Repere scripturistice

Lev. 16, 33: Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curăţi sfânta sfintelor, cortul adunării, va curăţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curăţi şi toată obştea poporului.

Lev. 22, 2: Spune lui Aaron şi fiilor lui să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui Israel şi să nu pângărească numele cel sfânt al Meu prin prinoasele pe care ei înşişi Mi le aduc. Eu sunt Domnul.

Lev. 22, 15-16: Preoţii să nu spurce cele sfinte ale fiilor lui Israel, pe care ei le aduc dar

Domnului, şi să nu atragă asupră-le vinovăţia fărădelegii, când vor mânca cele sfinte ale lor, că Eu sunt Domnul, Cel ce îi sfinţesc.

Num: 18, 32: Pentru aceasta nu veţi avea păcat, de veţi aduce cele mai bune din toate; şi sfintele prinoase ale fiilor lui Israel nu le veţi întina şi nu veţi muri.

Ps. 133, 2: Noaptea ridicaţi mâinile voastre spre cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul.

91

1. Cron. 22, 19: Aşadar îndreptaţi-vă inima şi sufletul vostru, ca să caute pe Domnul Dumnezeul vostru!

Lev. 11, 45: Că Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pământul Egiptului, ca să vă fiu Dumnezeu. Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt.

Lev. 19, 2: Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt.

Num. 3, 12-13: (a se vedea şi 3, 8 şi 8, 16-19): Iată, Eu am luat din fiii lui Israel pe leviţi în locul tuturor întâilor născuţi, în locul tuturor celor ce se nasc întâi în Israel şi aceia vor fi în locul acestora. Leviţii să fie ai Mei, căci toţi întâi-născuţii sunt ai Mei. În ziua când am lovit pe toţi întâi-născuţii în pământul Egiptului, atunci Mi-am sfinţit pe toţi întâi-născuţii lui Israel de la om până la dobitoc şi aceştia să fie ai Mei. Eu sunt Domnul. – alegerea leviţilor

Ieş. 40, 12-15: Să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului adunării şi să-i speli cu apă; să îmbraci pe Aaron în sfintele veşminte şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-mi fie preot. Să aduci şi pe fiii lui, să-i îmbraci cu hitoane, şi să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi, şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor! – alegerea preoţilor

Ce este cultul

„Cuvântul cult de origine latină vine de la verbul colo-colere, care se traduce prin a lucra ogorul, a îngriji, a împodobi, a cinsti, a onora, a lucra, a se stabili , exprimă actul de cinstire a lui Dumnezeu sau cultivarea sentimentului de cinstire a Divinităţii.

Originea cultului este tot atât de veche ca şi religia şi el se bazează pe predispoziţia sădită în firea omului la creaţie de a adora pe Ziditorul său… Dumnezeu i-a sădit în firea omului la creaţie conţinutul ideii de divinitate, şi acesta îşi va manifesta dependenţa sa faţă de creatorul său prin acte interne şi externe care formează cultul divin.” (ABRUDAN, p. 179)

Etapele primare ale cultului iudaic

„Cultul exprimă relaţia omului cu Dumnezeu. Acesta s-a născut din conştiinţa vinovăţiei în raport cu Dumnezeu. Dacă însă cultul împlinit de om înainte de căderea în păcatul neascultării era pur spiritual, şi deci mult mai agreat de Dumnezeu, căci el consta în primul rând din împlinirea voii divine, după cădere acesta a devenit mai grosier, exprimând prin el însuşi distanţa imensă care-l separă pe om de Divinitate. De acum înainte se poate chiar vorbi de o preponderenţă a cultului extern, manifestat prin aducerea de sacrificii. Acestea erau la rândul lor de două feluri: sângeroase şi nesângeroase (Fac. 4, 3-4). N-a încetat însă cu desăvârşire nici

92

cultul cel intern sau spiritual, deoarece Sfânta Scriptură ne spune clar că urmaşii lui Set invocau adesea numele lui Dumnezeu (Fac. 4, 26).

În timpul patriarhilor cultul divin nu era oficiat de un personal anume, ci patriarhii înşişi, în calitate de capi de familie, ofereau sacrificii unicului şi adevăratului Dumnezeu în diferite locuri prin care se deplasau cu turmele. Drepţii Vechiului Testament au înălţat altare din piatră necioplită sau din pământ, pe care aduceau jertfe Domnului, mai ales în urma unei teofanii. De regulă patriarhii zideau altare lângă arborii mari (Fac. 13, 18; 21-33) sau pe coline şi munţi (Fac. 22, 2-9; 31, 54).” (SEMEN, p. 140-141)

„Pe vremea patriarhilor, cultul divin sau cinstirea lui Dumnezeu îmbracă forme simple de manifestare a credinţei monoteiste şi ea constă din aducerea sacrificiilor şi invocarea numelui sfânt.” (ABRUDAN, p. 181)

„În perioada premozaică, cei care exercitau funcţia cultică erau capii de familie. Aceştia, fără a avea o chemare specială, şi, prin urmare, misiunea lor nefiind de instituire divină, aduceau jertfe în numele casnicilor lor şi impuneau anumite norme de comportare.” (MODEST, p. 559)

„După eliberarea evreilor din Egipt, când Israelul devine popor preferat al lui Yahve, a fost aleasă o categorie socială aparte care avea menirea de a îndeplini un cult după voia divină. De acum israeliţii vor avea şi un cult organizat, în care să se păstreze credinţa patriarhilor în Unicul şi adevăratul Dumnezeu. Moise a primit în acest sens porunca divină expresă de a înfiinţa noi instituţii religioase în care să se practice un cult divin conform prescripţiilor sinaitice. În cadrul acestui cult, exercitarea funcţiei preoţeşti era strâns legată de religia revelată (…) Până la centralizarea cultului la Ierusalim, conform voii lui Yahve, preoţii îşi îndeplineau cu conştiinciozitate datoria lor sfântă în diferitele sanctuare ale ţării. Misiunea acestora nu se reducea nici pe departe la aducerea de sacrificii, deoarece tot ei consultau în acelaşi timp voia divină (Deut. 33, 8-10) şi învăţau pe popor Legea.” (SEMEN, Arheologia, p. 140-141)

Leviţii şi preoţii Vechiului Testament

„În Vechiul Testament, Dumnezeu şi-a ales din mijlocul comunităţii anumite persoane care să fie intermediare între popor şi Yahve, care să-1 reprezinte pe popor înaintea lui Yahve. Persoanelor consacrate li se cerea să fie atât de mult separate de ceea ce este necurat şi de profan, atât de sfinte încât să poată sta fără sfială înaintea lui Yahve (Psalmul 14). De aceea această consacrare se făcea prin anumite ritualuri, care deşi erau foarte importante pentru cel care urma să intre şi să slujească în locaşul Domnului, ele nu erau suficiente întrucât sfinţenia rituală este nedespărţită de sfinţenia morală, iar fără aceasta din urmă n-are nici o valoare.

În calitate de mijlocitori ai poporului ei oficiau slujba la sfânta de la Cortul sfânt sau templu şi întreţineau focul sacru de pe altarul jertfelor arderii de tot care se afla în curtea Cortului

93

sfânt (Lev. 9, 24). Pe lângă slujirea de la Cortul sfânt şi templu, preoţii instruiau şi poporul în cunoaşterea corectă a Legii Domnului (Lev. 10, 11) potrivit proorocului care zice: căci buzele preotului trebuie să păzească cunoştinţa şi din gura lui se va cere învăţătura (Mal. 2, 7). Mai presus de toate însă preoţilor li se cerea să respecte sfinţenia preoţiei fără de care slujirea preoţească nici nu poate fi concepută deoarece ea este condiţia esenţială a menţinerii calităţii lor de mijlocitori între popor şi Dumnezeu. De aceea comportamentul lor este legiferat prin reguli speciale mult mai exigente decât pentru restul poporului (Lev. 21). Chiar dacă potrivit textelor vechi-testamentare, sfinţenia cultică cerută preoţilor era mai mult o sfinţenie exterioară, formală şi simboliza pe cea interioară, ea era totuşi necesară întrucât presupunea o oarecare pregătire a omului înainte de a se întâlni cu divinitatea.” (SEMEN, p. 12-13)

„La istraeliţi, ca de altfel şi la alte popoare, preoţii erau socotiţi drept intermediari între oameni şi divinitate, şi în această calitate aduceau jertfe şi rugăciuni în numele comunităţii, iar ei cereau din partea divinităţii şi sperau să primească un belşug de daruri materiale şi spirituale pentru oameni. O notă aparte a slujirii preoţilor Legii mozaice era pe lângă împlinirea poruncilor divine şi adorarea lui Dumnezeu prin aducerea de jertfe, acele mijloace prin care se întreţinea cultul la cortul sfânt şi după aceea la templu. Jertfele aduse de preot înaintea lui Dumnezeu mijloceau iertarea păcatelor întregului pipor, inclusiv a celor consacraţi pentru slujba divină.

Sacerdoţiul poporului Israel nu se reduce doar la oferirea de sacrificii, cu toate că aceasta era latura cea mai importantă a misiunii lui, ci în baza alegerii sale preotul este „autorizat să se apropie de Yahve, adică el ca mijlocitor poate interveni între Dumnezeu şi popor, pe de o parte, ca prin el cuvântul lui Dumnezeu, binecuvântarea şi harurile Lui să se reverse asupra poporului, iar pe de altă parte ca rugăciunile poporului să ajungă la Dumnezeu” în Vecsiul Testament, preoţii (kohonim) se numesc „cei ce se apropie de Mine”, adică cei care prin natura serviciului lor stau mai aproape de Dumnezeu decât restul israeliţilor. Pentru că numai ei se apropiau de altarul din locaşul sfânt ca mijlocitori ai poporului, la început arhiereul şi după aceea preoţii erau obligaţi ca în fiecare zi să aprindă tămiia pe altar (Ieş. 30, 7; I Par. 6, 49; II Par. 26, 18), să pună untdelemn în candele şi să le aprindă (Ieş. 27, 21; 30, 7; Lev. 24, 2-4; Num 8, 2), precum şi să schimbe pâinile punerii înainte în fiecare zi de sabat (Lev. 24, 5-9) consumând pe cele vechi în locul cel sfânt.” (SEMEN, p. 152-153)

„Jertfele aduse cu prilejul inaugurării preoţiei VT aveau în vedere scopul suprem al purificării şi sfinţirii acestor persoane, în vederea sacrei lor misiuni. Din untdelemnul pentru ungere (Moise) a turnat pe capul lui Aaron şi l-a uns ca să-l sfinţească (Lev. 8, 12). Căci Dumnezeu Însuşi fixase mai dinainte lui Moise principiul, rămas valabil şi obligatoriu şi pentru preoţia creştină, că în slujba lui Dumnezeu cel Sfânt nu se cade să fie consacraţi decât oameni sfinţi sau sfinţiţi prin curăţia vieţii lor şi purificaţi prin mijlocirea ceremoniilor sfinte cu putere sfinţitoare: Chiar şi preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, pentru ca nu cumva Domnul să se îndepărteze de la ei (Ieş. 19, 22).

94

Preoţia Legii Vechi a fost instituită de către Dumnezeu Însuşi, prin Moise, şi organizată apoi de acesta şi de Aaron, fratele său, chiar după prescripţiile divine înscrise în cărţile Vechiului Testament, îndeosebi în două dintre cărţile Pentateuhului: Levitic (cartea preoţiei şi a cultului mozaic) şi Numeri (cartea demografică şi statistică a poporului evreu după ieşirea lui din Egipt). Instituirea preoţiei Vechiului Testament în persoana lui Aaron şi a fiilor acestuia (Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar), precum şi ritualul hirotoniei, adică al consacrării şi ungerii acestora în sacra lor funcţie, ne sunt descrise amănunţit mai ales în capitolul VIII al cărţii Levitic … Trebuie să subliniem că actul ungerii se săvârşeşte de către Moise, ca reprezentant sau organ împuternicit al lui Dumnezeu Însuşi, în urma mandatului expres primit de la El (Lev. 7, 1); ceremonia are loc în faţa Cortului Sfânt şi în prezenţa poporului, a întregii adunări sau comunităţi, care este convocată anume pentru a participa la acest act solemn (Lev. 8, 3-4). Atât Aaron, cât şi fiii săi sunt purificaţi mai întâi simbolic, prin spălarea cu apă de către Moise însuşi (vers. 6), apoi dezbrăcaţi de hainele lor şi îmbrăcaţi cu veşminte speciale – veşmintele sacerdotale – care urmează a fi folosite în timpul exercitării funcţiei lor şi care sunt enumerate cu exactitate atât pentru arhiereu (vers. 7-9), cât şi pentru leviţi (vers. 13); urmează după aceea ceremonia propriu-zisă a consacrării, săvârşită de Moise însuşi, care unge pe cei aleşi cu untdelemnul ungerii, cu care a sfinţit şi Cortul Sfânt şi toate lucrurile din el, apoi cu sângele viţelului adus ca jertfă de spăşire cu acea ocazie (vers. 10 ş.u).

Inaugurarea preoţiei lui Aaron şi a fiilor lui are loc în ziua a opta după ungerea lor, când ei aduc, înaintea bătrânilor şi a poporului, jertfe de ispăşire şi de mulţumire pentru ei înşişi şi pentru popor, şi când Aaron, în calitatea lui de mare-preot sau arhiereu, binecuvântează pentru prima oară poporul; ungerea lui Aaron şi a fiilor lui este pecetluită şi consfinţită în chip vizibil, în faţa poporului, de către Dumnezeu Însuşi, prin focul care s-a pogorât atunci din cer şi a ars jertfele de pe altar (Lev. 8, 22-24). Iar atunci când unii încep să murmure împotriva alegerii lui Aaron şi a urmaşilor lui la cinstea preoţiei, minunea înfloririi toiagului lui Aaron în Cortul Mărturiei confirmă în faţa poporului justeţea acestei alegeri şi curmă eventualele cârtiri ori discuţii în această privinţă.” (BRANIŞTE, p. 11-13)

„Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. (Fac. 4, 3) Vezi cum creatorul firii a pus în conştiinţa omului cunoştinţa de Dumnezeu? Spune-mi, cine l-a dus pe Cain la această idee? Nimeni altul decât cunoştinţa de dumnezeu din conştiinţa lui. A adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. (Fac. 4, 3) Ştia şi cunoştea că se cuvenea să-I aducă, ca unui Stăpân, ceva din cele ce avea. Nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de ele, ci ca să-şi arate recunoştinţa sa pentru nişte binefaceri ca acelea de care se bucurase.” (Sf. IOAN, p. 215)

„Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic. De unde i-a venit dreptului Noe acest gând? Nu era nimeni la care să vadă o astfel de faptă! Ci, precum la început fiul celui întâi-zidit, adică Abel, a adus jertfă mişcat de propriul lui suflet, tot aşa acum şi dreptul acesta, mişcat de propriul lui gând şi de curata lui voinţă, a adus, după puterea sa omenească, aşa cum socotea,

95

mulţumiri prin jertfe Stăpânului. Şi uită-te că le face pe toate cu multă filosofie! N-a avut nevoie de zidire măreaţă, nici de templu, nici de clădire minunată, nici de altceva. Ştia, ştia bine că Stăpânul caută numai voinţă; de aceea Noe a zidit în grabă un jertfelnic; a luat dobitoace curate şi păsări curate şi a adus ardere de tot; şi, pe cât a putut, şi-a arătat recunoştinţa sufletului său. Iubitorul de oameni Dumnezeu i-a primit jertfa, i-a încununat voinţa şi şi-a arătat din nou faţă de Noe dărnicia Lui.” (Sf. IOAN, p. 335)

„Aşadar i-a primit pe leviţi în loc de întâi-născuţi, ca sfinţi. Şi, ştim din Epistola către Evrei (12, 23) că sfinţii sunt întâi-născuţi (…) Dar, după cum sfinţii Bisericii sunt întâi-născuţi, la fel sunt şi leviţii, fiindcă şi ei sunt întâi-născuţi. Ei nu după rânduiala naşterii sunt sfinţi, ci după darul sfinţirii. Căci Levi a fost al treilea fiu al Liei, şi nu primul (Fac. 29, 34). Dar cel ce se sfinţeşte este el însuşi prim-născut. Cum adică? Ascultă ce se spune într-un psalm: păcătoşii au rătăcit din pântece (57, 3) ai înţeles că este întâi-născut cel ce a ieşit primul din pântecele mamei sale, înţelegându-se prin aceasta mama cea bună de care nu se rătăcesc sfinţii, ci păcătoşii.” (Sf. AMBROZIE, p. 163)

5. FONDUL MESIANIC

„Există o coordonată a istoriei umanităţii ce se sustrage oricărui criteriu sau categorii a temporalităţii: hristologia, adică învăţătura despre persoana Mântuitorului Hristos, despre Cel ce săvârşeşte mântuirea, şi care precede soteriologia avându-şi începuturile în veşnicie, în planul divin al creaţiei în care a fost cuprinsă nu numai crearea omului, ci şi mântuirea acestuia după căderea în păcat. De aceea, intrarea lui Hristos în istorie îi oferă acesteia posibilitatea transcenderii, sensul real spre înviere şi spre viaţa veşnică. Aşadar hristologia este un segment fundamental al revelaţiei, dacă nu chiar totul.” (CHIRILĂ, Osea, p. 9)

„Etapa superioară, supranaturală şi desăvârşită, a revelaţiei este cea realizată prin Hristos. De aceea, toată revelaţia anterioară lui Hristos este convergentă spre El şi, potrivit exprimării Sfântului Ioan Gură de Aur, realizată prin Hristos. Mulţi exegeţi nu percep evenimentul profetic în dimensiunea sa hristică, iar atunci când vorbesc despre Hristos rămân doar la realitatea istorică a persoanei Sale. Lucrurile însă nu trebuie percepute în acest sens, fiindcă în Hristos se găseşte toată plinătatea, toată desăvârşirea, umanul asumat enipostatic de Hristos devine părtaş întregii desăvârşiri. De aceea, nu putem vorbi despre profetism ex Christi, căci în El se conjugă activ cele trei dimensiuni ale slujirii integrale: arhieria, profetismul şi demnitatea împărătească.” (CHIRILĂ, Osea, p. 9-10)

„Profetul trăieşte, aude, înţelege, vorbeşte aidoma lui Hristos, tocmai în dimensiunea omniprezenţei Acestuia. Pentru că nu poate fi concepută crearea omului după chipul lui Dumnezeu ca o acţiune în urma căreia prototipul să rămână ascuns tipului creat, însăşi prezenţa omului în sânul creaţiei, chiar şi după cădere, este o revelaţie, este o prezenţă profetică, bine ştiind că destinul creaţiei este panumanizarea, umplerea sa de „chip”, dobândirea dimensiunii

96

activ dialogic-doxologice a acesteia. Rugul aprins şi omul-Moise, Kol Iahwe şi auzul lui Moise, Numele Său şi înţelegerea lui Moise toate sunt certitudini revelaţionale centrate pe un act metafizic şi metaistoric, dar care revendică creaţia pentru ipostaza sa dialogică şi deci comunitară. Profetism şi poruncă, Hristos şi noua Lege, netrecerea iotei şi a cirtei, nedeplin şi desăvârşit, toate sunt certitudini revelate a theosisului ca rezultat ale teandrismului eclesial. De aceea, am putea sugera o nouă împărţire, după conţinut, a profetismului şi – propriu zis – a definiţiei sale. El însuşi, profetul, este un simbol al Celui care avea să vină, iar ca simbol hristic el este gura lui Dumnezeu, subliniez aici Pe Iahwe şi nu Panim Iahwe pe care o invoca spre vedere Moise, gură a lui Dumnezeu prin care omul se reîntoarce la dimensiunea edenică a existenţei sale. În acest caz, profetismul are ca centralitate cultul ca modalitate de dialogare între om şi Dumnezeu, şi spaţiul sacru de tipul celui din Horeb, (spaţiul sacru perceput) ca loc al prezenţei reale a lui Dumnezeu.

Dar, dincolo de această dimensiune a profetismului, centralitatea sa cultică, mai există două teme provenite din dinamica revelării Sale către lume: cea hristologică sau profetismul mesianic şi cea eshatologică, dar care în ele însele nu sunt altceva decât o pregustare înainte de plinirea vremii din cele trei slujirii ale lui Hristos săvârşite după venirea Sa în trup. În Hristos simbolul îşi pierde dimensiunea sa pedagogică prin aceea că este anulat de perihoreza treimică generată de omousie. Dar numai cel care trăieşte în Hristos nu mai are nevoie de simbol. Pentru că El nu este – ca ceilalţi profeţi – numai om, ci este şi Dumnezeu. Iisus Hristos este Profetul-Dumnezeu. Ca atare, El pune posibilităţile Sale de om şi Dumnezeu în slujba chemării Sale de profet, pe care o realizează în grad suprem, de aceea în El Dumnezeu îşi spune cuvântul Său prin buze omeneşti.” (CHIRILĂ, Osea, p. 10)

„Primul nivel al exprimărilor mesianice vechitestamentare este alcătuit din textele mesianice ce au fost revelate în continuarea protoevangheliei într-o evidentă continuitate tematică, acesta este alcătuit din grupa făgăduinţelor şi ale legămintelor, al doilea nivel este alcătuit din textele mesianice revelate prin profeţi; iar al treilea nivel,complementar celor două şi cuprins de acestea în mod neexplicit, este alcătuit din textele eshatologiceale Vechiului Testament, texte al căror personaj central este Mesia.” (CHIRILĂ, Mesianism, p. 24)

„Crearea lumii prin Logos. Nu se poate vorbi de un discurs explicit despre Logos în Pentateuh, dar trebuie să observăm că interpretările Pentateuhului din perspectivă tematic-cosmogonică pleacă cel mai adesea de la dimensiunea logosică a ipostasurilor creaţiei. Ar fi astfel ciudat să spunem că Pentateuhul prezintă o teologie nbsolut străină de revelarea Logosului în măsura în care tocmai în aceasta Sfinţii Părinţi găsesc un fundament al discursului teologic despre Logos.

În ceea ce priveşte referatul Facerii, trebuie să observăm că orice interpretare n lui într-o manieră mistică include un discurs despre Logos. Chiar şi în mistica iudaică cosmogonia capătă conotaţiile unui discurs teologic despre Logos. Odată ce Filon a preluat conceptul stoic de Logos,

97

orice discurs cosmogonic iudaic integrează acest concept. La nivelul creaţiei lumii, Logosul se regăseşte în mistica iudaică atât în cadrul conceptului de Raţiune, cât şi în cel de înţelepciune care generează creaţia, cât şi la nivelul cuvântului ca act de săvârşire al acestei opere.” (CHIRILĂ, Logos, p. 7)

„Omul posedă, prin însăşi natura sa, raţiunea de a ajunge la adevăr. Numai Logosul, Raţiunea supremă, putea să-l protejeze pe om, reprezentantul Său cel mai calificat în mijlocul naturii. Contribuţia Logosului se vădeşte mai ales în crearea raţiunii: care luminează mintea şi întemeiază judecata, în timp ce Sfântul Duh înzestrează inima cu darul virtuţilor, precum şi cu căldura iubirii divine.” (CHIRILĂ, Logos, p. 13)

„Putem conchide deci că orice antropologie îşi găseşte rezolvarea în hristologie, cheia de înţelegere a conceptului de Chip al lui Dumnezeu după care este creat omul. Demersul hristologie soluţionează orice încercare de explicare a originilor, finalităţilor şi sensului existenţei umane într-o dimensiune antropogenetic ioaneică.” (CHIRILĂ, Logos, p. 18)

„Ca şi în cazul Pentateuhului sau al Cărţilor profetice, nici în cazul cărţilor didactico-poetice nu se poate vorbi despre un discurs coerent şi unitar despre Logos. Termenul apare, totuşi, cu o frecvenţă mult mai mare, inr în ceea ce priveşte semantica conceptelor fundamentale ale acestor cărţi, se poate vorbi mult mai uşor de o ancorare a lor într-o dimensiune logosică. Folosit în unele pasaje, discursul despre Logos din aceste cărţi pare să acorde un inedit caracter personal Logosului: căci, despre cuvânt a spus dumnezeiescid David «In veci, Doamne, Cuvântul Tău rămâne în cer» (Ps. 118, 89). Şi iarăşi «a trimis Cuvântul Lui şi i-a vindecat» Ps. (107, 20). Insă, cuvântul care se rosteşte cu gura nu este trimis şi nu rămâne în veci. Aşadar, Cuvântul despre care vorbeşte psalmistul nu poate fi unul funcţional fenomenologic, impersonal, ci doar unul personal. Nu se poate dezvolta, pornind de la aceste texte, o teologie a unui Logos eminamente personal. Maniera discursivă a cărţilor didactico-poetice nu este cea a unui tratat teologic explicativ, în care teologia să fie expusă axiomatic, ci un discurs pedagogico-liric în care adevărul este exprimat mai degrabă ca apotemă interpretabilă.” (CHIRILĂ, Logos, p. 19)

„Expresie a atotştiinţei divine, cu subtile conotaţii deterministe, izvorât dintr-o atemporalitate gnoseologică absolută a Divinităţii, dar susceptibil de predestinaţionism, oscilând între clarviziune şi supoziţie logică, profetismul în general rămâne una dintre cele mai controversate teme subsidiare ale teologiei.

S-a încercat deseori o definiţie a profetismului printr-o manieră de autonomizare a acestuia faţă de revelaţie. Într-o asemenea optică, profetismul capătă conotaţiile unei simple speculaţii mai mult sau mai puţin logice. Un asemenea profetism ar putea fi fundamentat pe raţiune şi ar putea fi redus la un simplu determinism material. Laplace avansează ideeacă o cunoaştere exhaustivă a întregii realităţi existente într-un moment temporal dat, precum şi a

98

tuturor fenomenelor posibile care să schimbe această stare de fapt, coroborată cu o lege entropică a legăturii dintre cauză şi efect, ar putea permite o prevedere exactă a stării realităţii în momentul imediat următor. O asemenea prevedere ar reprezenta nu o premoniţie, ci o concluzie logică raţională.” (CHIRILĂ, Logos, p. 24-25)

Mesianismul în scrierile apocrife

„Vom încerca să vedem ce loc acordă apocrifele celor trei forme sub care iudaismul îl concepe pe Mesia, şi care au prelungiri în gândirea creştină: Mesia-rege, fiul lui David; Mesia-arhiereu, fiu al lui Aaron; Mesia transcendent identificat cu Fiul omului.” (CHIRILĂ, Discursul, p. 161)

„1. Mesia - Rege, fiul Iui David. Tema mesianismului regal are în spatele ei o mulţime de fundamente biblice şi se bucură de o accepţiune generală din partea iudaismului, numai că în apocrife nu mai are o reliefare identică. În textele de la Qumran, esenienii, ca sectă sacerdotală, subordonează pe Mesia-rege, perceput ca şi conducător temporal (politic, istoric), lui Mesia-preot (arhiereu) despre care vom vorbi mai încolo. Rolul pe care l-au atribuit era acela de a conduce pe Israel în lupta eshatologică şi de a elimina pe toţi duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului. Gândirea fariseilor, care nu aveau aceeaşi părere cu privire la superioritatea sacerdoţiului faţă de laicat, dădea lui Mesia-rege locul întâi în Israelul viitor şi-şi punea în venirea Lui întreaga sa nădejde. Putem crede deci că opoziţia dintre esenieni şi farisei în cadrul mişcării hasmoneiene pleacă din cadrul acestei divergenţe de opinii cu privire la Mesia. Primii nu-i recunoşteau dinastiei hasmoneiene rolul esenţial sacerdotal de fii ai lui Aaron, nici pe cel de continuatori ai lui Ţadoc, care trebuiau să pregătească venirea lui Mesia-preot.

În grupul apocrifelor alese spre studiere trebuie operată o împărţire în două grape: în apocrife vechi (Enoh, Psalmii lui Solomon, Sibilele III) şi apocrife din era creştină ( IV Ezdra, II Baruh, Apocalipsa lui Avraam, Sibile IV). Această împărţire ne va permite să observăm evoluţia temei de la o grupă la cealaltă.

În scrierea lui Enoh şi în Psalmii lui Solomon (83-90) se face referire la această temă prin intermediul unui simbol. Acest simbol este specific terminologiei timpului. În mijlocul oilor albe care îi reprezintă pe iudeii credincioşi, fideli, se naşte un viţel alb (un taur pentru jertfă). Animalele câmpului şi păsările cerului îl aclamă, dar până în sfârşit toate acestea vor deveni supuse lui, urmând ca ele însele să devină un miel de răscumpărare. Alegoria foarte transparentă şi semnificativă a fost scrisă în jurul anilor 166-161 î.d.Hr. şi atestă vigoarea nădejdii cu care poporul îl aştepta pe Mesia, pe care îl percepea ca fiind un conducător drept. Acest tip de expresie poate fi determinat de faptul că în acest secol elementul profetic fundamental a fost cel proferat de Daniel. În cartea Pildelor numele de Mesia apare de două ori I Enoh (48,10; 52,4), dar el trebuie aplicat unui personaj transcendent (Alesul, Fiul Omului) despre care vom vorbi în partea a treia. Contrar acestuia, în cartea a III-a a Oracolelor se vorbeşte despre un Mesia pur

99

terestru. Această scriere poate fi datată în epoca hircanilor. Regele pe care Dumnezeu îl trimite din Răsărit (din soare) pune capăt războaielor, restabileşte privilegiile lui Israel (v. 652-662), face faţă coaliţiei regilor îndreptate împotriva Cetăţii sfinte (v. 663-674), conduce într-o eră a bunăstării care este o veritabilă întoarcere în vremile paradisiace (v. 702). Imaginile profetice şi structurile psalmodice din acea vreme abundau de efluorescenţe simbolice similare menite să susţină campania hasmoneană, dar erau clar infuenţate de genul literar grec, nu se depărtau de rescriptul scripturistic, totuşi ele trebuie percepute ca reprezentări destul de generale ale temei noastre.

Cea de a doua grupă a apocrifelor pe care le propunem este alcătuită în special din literatură apocaliptică. În cadrul acestui segment de gândire este posibil ca elementul de bază să fie discursul apocaliptic lansai de profetismul lui Daniel şi de către Psalmii lui Solomon, la care noi am ataşat şi Targumul palestinian. Numai că acest element a înregistrat o anume evoluţie şi s-a îmbogăţit cu teme colaterale pe care le-a preluat sub infuenţa altor scrieri, de ce nu chiar sub influenţa Evangheliilor.

În Apocalipsa lui Baruh, Mesia este prezentat încă ca şi personaj al lumii prezente. El va fi trimis de Dumnezeu pentru a conduce pe Israel ca şi orice alt conducător politic şi religios. împărăţia Sa va constitui un mediu intermediar care va urma celui decadent, dar care precede pe cel al învierii şi al lumii ce va să vină. Descrierea aceasta rezultă din c. 29-30 unde faptele sunt prezentate cu multă claritate oferindu-ne explicaţii cu privire la sensurile sau înţelesurile alegoriilor Cedrului şi a Izvorului (39,7 - 40,3), a Norului şi a Fulgerului (a stâlpului de foc) (53,8-10 şi 72,4). În locurile amintite împărăţia lui Mesia este prezentată ca împărăţie pământească, fiindcă învierea şi inaugurarea vieţii viitoare nu trebuie să înceapă decât după venirea lui. Datorită faptului că autorul se foloseşte îndeosebi de surse profetice în culori mitologice în lucrare apare tema întoarcerii în paradis (29,5-8). Astfel, tema venirii lui Mesia este prezentată în două rânduri ca o revelaţie ( 29,3 şi 39,7), ceea ce ne lasă să înţelegem că el încă este ascuns, nevăzut, temă apocaliptică pe care iudaismul nu a ignorat-o niciodată. Prezenţa sa în II Baruh, care trebuie să fie de origine fariseică şi poate fi datată la începutul secolului II, ne arată care sunt transformările survenite în cadrul discursului apocaliptic în decursul timpului prin intermediul psalmilor regali şi a oracolelor profetice.” (CHIRILĂ, Discursul, p. 161-165)

„2. Mesia- Arhiereu, fiul lui Aaron. Amintisem mai sus faptul că în gândirea eseniană existau doi Mesia: unul rege şi celălalt preot, şi că cel de al doilea se bucura de preeminenţă. Este, însă, cunoscut faptul că atunci când se studiază comunitatea de la Qumran se face adesea referire la Documentul de la Damasc. În acest document se pare că deja conceptul mesianic evoluase înspre structurile personale manifeste ale unui singur Mesia, o persoană care îmbină cele două demnităţi şi care este numit Mesia lui Aaron şi a lui Israel, deşi Regula Comunităţii precizează cu claritate că se aştepta venirea a doi Mesia (I QS, 9,11). Dintre apocrife cel mai apropiat tematic este Testamentul celor 12 Patriarhi, dar despre textul care ne-a parvenit există multe discuţii cu privire la autenticitatea sa. Se afirmă cu destul de multă claritate că recenzia pe

100

care o avem a suferit o acomodare hristologică determinată de o mână creştină, ceea ce-l face foarte apropiat de hristologia Noului Testament. De pildă, în Testamentul lui Iosif a fost interpolat pasajul Mielul lui Dumnezeu care şterge păcatul lumii, izbăvind toate neamurile şi pe Israel.

Pentru a depăşi această dificultate au fost emise trei ipoteze. R. H. Charles prezintă Testamentul ca fiind fundamental iudaic, tradus dintr-un original ebraic, dar mai târziu acesta a suferit unele interpolaţii realizate de o mână creştină. La început mesianismul acestei lucrări a fost unul de specific levitic menit să susţină regalitatea levitică hasmoneană. Descoperirile de la Qumran schimbă situaţia efectivă a acestei ipoteze, deoarece esenienii nu erau adepţi ai casei hasmoneilor. Dupont-Sommer crede că în cazul textului invocat trebuie să vedem şi să înţelegem pe învăţătorul dreptăţii în persoana căruia cele două concepte eseniene şi-ar găsi expresia finală, iar concepţia mesianică s-ar dezvolta într-un sens eshatologic. M. de Jonge şi F.M. Braun pleacă de la ipotezele anterioare pe calea analitică a compositum-ului şi conchid că avem de a face cu un adaptation, dar că ad fundamentum textul era de factură mesianică.

Chestiunea interpolaţiilor creştine este disputată şi pentru faptul că în Testamentul lui Levi apare o aluzie la botezul Domnului. Cerurile se vor deschide şi din templul slavei va veni peste El sfinţenia, cu un glas părintesc, ca şi cel al lui Avraam către Isaac. Slava Celui Preainalt se va aşeza peste El, şi Duhul înţelepciunii şi al sfinţeniei se va odihni peste El, în apă. Aceste clemente ne fac să folosim cu multă precauţie aceste texte deoarece este destul de limpede faptul că în cadrul esenianismului s-a produs o dezvoltare conceptuală în sensul unirii celor doi Mesia. Mesia lui Levi şi al lui Iuda. Mesia lui Aaron şi al lui Israel, într-o persoană sau personaj eshatologic, numai că această fuziune nu s-a realizat desăvârşit în sânul comunităţii eseniene. chiar dacă ea vorbeşte cu multă plăcere despre învăţătorul dreptăţii, care pare a fi întru toate un personaj transcendent. (CHIRILĂ, Discursul, p. 165-166)

3. Mesia transcendent, fiul omului. Am văzut mai sus că interpretarea individuală şi mesianică a textului despre Fiul Omului din Daniel 7 este atestată ca aparţinând iudaismului vechi de către Cartea IV Ezdra şi de către unele texte rabinice, cum ar fi, de pildă cel specific Targumului palestinian. În aceste texte perspectivele textuale danielice sunt aplicate cu precădere lui Mesia davidic, cel care conservă în sine toate elementele tradiţionale. Imaginea Fiului Omului apărând pe norii cerului sau ajungând pe aceştia la Cel bătrân de zile vrea să exprime natura sau originarea sa transcendentă, revelată de Dumnezeu pentru a exprima realitatea vremurilor finale ale eliberării; dar Fiul Omului nu este un titlu de izbăvitor ca şi cel de Mesia sau Fiul lui David. O singură scriere apocrifă merge mai în adâncime: Pildele sau parabolele lui Enoh (I Enoh 37-71). Ca şi în cazul Testamentului celor 12 patriarhi ne găsim în faţa unui subiect viu discutat. Din punctul de vedere al criticii literare şi istorice exegeţii nu sunt de acord asupra datării, a mediului de origine a scrierii şi nici asupra unităţii interne a textului. Aceste divergenţe se repercutează şi asupra studiului doctrinal: originea noţiunii de Fiul Omului are oare o relevanţă mesianică, este un nou nivel al discursului mesianic? Ori a răspunde la aceste interogaţii este important pentru

101

studiul Noului Testament. Trebuie să ştim, nu dacă imaginea din Daniel 7 este aplicabilă la conceptul de Mesia davidic, ci dacă titlul de Fiul Omului a fost deja, în iudaism, dat Mântuitorului eshatologic privit sau receptat ca un personaj transcendent. Folosirea lui în cele patru Evanghelii, în Faptele Apostolilor (7,56), în Apocalipsă (14,4 ; cf. 1,4), relevă un aspect diferit din cadrul căruia se poate oferi un răspuns pozitiv sau negativ la întrebări. În prima fază Mântuitorul asumă un concept mesianic acceptat de către iudei, căruia îi adaugă unele elemente noi. De aceea, în al doilea strat, trebuie să observăm faptul că mesianismul noutestamentar este el însuşi o creaţie originală având ca arierplan substratul danielic.

Descoperirile de la Quniran au oferit un element nou. Peşterile ne-au oferit mai multe elemente din scrierea lui Enoh, dar nici un fragment nu atestă Parabolele enohite. Acest fapt l-a determinai pe J.T. Milik să avanseze ipoteza care susţine că această scriere aparţine secolului II şi că a fost realizată de un iudeo-creştin care a adunat într-un singur corpus toate scrierile enohite. Dar Dupon-Sommer a combătut această ipoteză. Ceea ce este important pentru noi este faptul că în toate cazurile scrierea rămâne pe un teren iudeu, deci poate fi exploatată în sensul identificării straturilor evolutive ale concepţiei mesianice evreieşti. Fiul Omului este un personaj izbăvitor transcendent, de origine cerească, ascuns după ce a săvârşit actul creării şi revelat acestora în vederea judecăţii eshatologice. Dar tema pre-existenţei Fiului a suscitat vii discuţii. Unii au văzut în aceasta o influenţă iraniană, alţii că este strict circumscrisă tradiţiei biblice şi că este infuenţată sau determinată de discursul relativ realizat cu privire la înţelepciune. Cert este că mulţi dintre cei care interpretează Daniel 7 iau expresia Fiul Omului ca având un sens simbolic prin care se vorbeşte de un colectiv, de o comunitate, de poporul Sfinţilor Celui Preaînalt. Mulţi exegeţi disting în acest text două straturi, unul în care sfinţii Celui Preaînalt aparţin lumii angelice, iar celălalt strat reflectă în expresie concepţia că aceştia sunt poporul cel persecutat al lui Dumnezeu care mai apoi va fi glorificat. Din toate punctele de vedere, prin raportare la această primă utilizare a simbolului, Parabolele lui Enoh oferă o reinterpretare care individualizează expresia Fiul omului, o personalizează, şi o identifică cu Alesul din Isaia 42 şi 49 şi cu Mesia davidic. însă cei mai mulţi teologi nu se raliază la acest tip de interpretare. S. Mowinckel spune că Daniel 7 foloseşte pentru a reprezenta poporul sfinţilor Celui Preaînalt o imagine pre-existentă care îl evocă pe Mântuitorul ceresc. În acest caz, Parabolele nu oferă o reinterpretare a imaginii, ci preiau sensul primar incluzându-l în sens mult mai profund în contextul biblic graţie unirii sale cu Alesul lui Yahwe şi cu Mesia.

În consecinţă, Parabolele nu fac altceva decât sâ exploateze sensul deschis, lăsat de discursul apocaliptic danielic şi să-1 dezvolte într-un nou nivel de discurs mesianic, în cel al lui Mesia transcendent, credinţă împărtăşită de unele cercuri iudaice în această perioadă (sec. II î.d.Hr. – sec. II d.Hr.) marcată de efervescenţe apocaliptice, insuficient definite. De aceea, putem spune că structura mesianică a Parabolelor este un punct de despărţire clară de stadiile anterioare ale mesianismului şi că ea reflectă învăţătura despre un Mesia transcendent. Creaţie posibilă a comunităţii eseniene ea lasă ca element central predominant conceptul de Fiul Omului deschis asocierii cu alte pasaje scripturistice corespondente. Aluziile biblice induse de această sintagmă

102

sunt cele care duc la conexarea sa cu Mesia regal şi cu Robul Domnului, dar nu se poate opera o identificare cu aceste personaje deoarece în carte nu este vorba despre lumea prezentă , ci despre lumea ce va să vină. În acest caz, putem avansa ideea că între cele trei tipuri de structuri mesianice evocate, în plan transtemporal, există o relaţie organică determinată de unicitatea persoanei Mântuitorului şi care progresiv a fost văzută şi aşteptată ca Izbăvitor, în iudaism perspectiva temporală nefiind clar intuită. Iată motivul pentru care trebuie alipit la discursul mesianic vechi testamentar hristologia noutestamentară, ca astfel să avem putinţa de a spune că în Hristos toate cele trei demnităţi s-au manifestat în toată istoria şi transistoric.

Diversitatea concepţiilor mesianice ale iudaismului reflectată în Apocrife oferă un reper exegetic important pentru înţelegerea hristologiei noutestamentare, dar şi a stărilor atitudinale ale iudaismului. Mai mult chiar, dacă admitem că în multe dintre aceste lucrări avem de a face cu interpolaţii creştine, atunci trebuie să remarcăm şi faptul că autorii acestora priveau relaţia iudaism-creştinism ca pe o relaţie de continuitate şi ca pe un raport organic al cărui sens adânc nu poate fi înţeles decât aplicând întregului corpus canonic şi necanonic o cheie interpretativă hristologică.” (CHIRILĂ, Discursul, p. 166-169)

TEMA 6

BIBLIA – CĂRŢILE ISTORICE

CONŢINUT:

1. Relaţia tip – arhetip/antitip (definirea noţiunii de tip, diferenţa dintre tip şi simbol, sensul tipic al Sf. Scripturi, criteriile de identificare a sensului tipic, relaţia tipologică dintre cele două Testamente, (tip) Iosua – (antitip) Iisus Hristos, cântatea Anei – cântarea Mariei)

2. Relaţia topos / tropos (definirea noţiunilor)

Tema: Număr de ore: 4 h

103

BIBLIA – CĂRŢILE ISTORICE Data: 22-29.04.2010


BASARAB, Mircea, Ermineutică biblică, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997.

IDEM, Interpretarea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005.

BRECK, John, Cum citim Sf. Scriptură: despre structura limbajului biblic, trad. Ioana Tămăian, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005.

IDEM, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, trad. Ioana Tămăian, Cluj-Napoca, Ed. Patmos, 2003.

CHIALDA, Mircea, Raportul din Vechiul şi Noul Testament (Unitatea Sf. Scripturi), în rev. „BOR”, anul 1981, nr. 5-6.

IOAN Gură de Aur, Sf., Omilii la Ana, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007.

ORIGEN, Scrieri alese I. Omilii la Cartea Iosua, trad. Teodor Bodogae, Zorica Laţcu, Nicolae Neaga, în col. „PSB”, vol. 6, EIBMBOR, Bucureşti, 1981.

1. RELAŢIA TIP – ARHETIP/ANTITIP

Definirea noţiunii de tip

„Privită din punct de vedere etimologic noţinunea de tip (gr. – τύποζ) însemnă imagine, figură, exemplar încă nefinisat. Ea cuprinde în sine elementele caracteristice, dar acestea trebuie să fie încă prelucrate şi desăvârşite pentru a ajunge la ceea ce tipul preînchipuie, adică la antitip. Antitipul este deci prezent într-o formă nedesăvârşită în tipul ce-1 reprezintă. Tipul poate fi exprimat prin intermediul unei persoane, unei acţiuni, unui obiect sau unui eveniment. În Sfânta Scriptură, tipul este în mod obişnuit înfăţişat printr-o realitate istorică a Vechiului Testament, care se împlineşte în mod desăvârşit în Noul Testament, în felul acesta, evenimente sau persoane din Vechiul Testament devin tipuri ale unor evenimente sau persoane din Noul Testament, care constituie antitipurile lor.” (BASARAB, Ermineutică, p. 46)

„Înţelesul sau sensul tipic, pe care-1 primeşte o realitate vechi-testamentară, este deci lucrarea Duhului lui Dumnezeu şi ea nu contrazice realitatea istorică, în consecinţă, tipul este o realitate istorică cu caracter profetic, ce conţine în sine o referinţă la antitipul reprezentat, fiind ridicat la semnificaţia lui deosebită prin lucrarea Duhului Sfânt. Existenţa tipului aparţine iconomiei mântuirii şi ca lucrare a Duhului Sfânt poate fi transmisă de aghiograf fără ca acesta să-i sesizeze întru totul semnificaţia.

Prin faptul că tipul este o realitate istorică, el se deosebeşte de metaforă, parabolă sau alegorie, care sunt lipsite de această calitate şi cu care tipul sau sensul tipic nu trebuie să fie confundate. De asemenea, nu trebuie uitat nici faptul că între tip şi antitip există o asemănare, un raport care însă nu merge până la identificare, căci în acest caz n-ar mai fi vorba de tip, ci de istoria adevărată, de lucrul sau persoana prefigurată, tipul ar fi deci antitip. În sfârşit, al treilea

104

lucru ce nu trebuie uitat în cazul tipului este semnificaţia pe care el o primeşte din partea Duhului Sfânt, tipul fiind deci o consecinţă a lucrării Duhului. Fără această intervenţie divină nu există tip adevărat, ci doar o acomodare, o actualizare a textului sau a diferitelor persoane şi evenimente biblice.” (BASARAB, Ermineutică, p. 46)

Diferenţa dintre tip şi simbol

„Între tip şi simbol există anumite asemănări, ambele fiind realităţi ce urmăresc prin intermediul lor să transmită, în mod tainic, adevăruri religioase mai înalte. Cu toate acestea, între cele două există însă şi deosebiri ce nu ne permit să ajungem la o confuzie a lor. Tipul este o realitate (persoană, lucru, precept) care-şi are în sine raţiunea de a fi, pe când simbolul este lipsit de această proprietate, el justificându-şe doar prin însemnarea sau semnificaţia simbolică pe care a primit-o, în afara acesteia nereprezentând nimic.” (BASARAB, Ermineutică, p. 47)

Sensul tipic al Sfintei Scripturi

„Existenţa tipurilor în Sfânta Scriptură a dus la convingerea că anumite locuri ale ei poartă pe lângă sensul literal şi un sens tipic, de care interpretul trebuie să ţină cont în explicarea cuvântului lui Dumnezeu. Sensul tipic ar desemna deci semnificaţia deosebită pe care o primesc de la Duhul Sfânt, în iconomia mântuirii, anumite persoane, acţiuni, obiecte, evenimente sau precepte ca întruchipări ale unor realizări desăvârşite în viitor. Sensul tipic există alături de cel literal, pe care-1 sprijină şi nu-1 contrazice şi nici nu-1 anulează. între cele două există un raport complementar ce ar putea fi comparat cu raportul dintre trup şi suflet în cazul fiinţei omeneşti. Sensul tipic a fost numit şi spiritual pentru faptul că se ocupă de realităţi superioare, spirituale şi, deasemenea, pentru că el este rezultatul lucrării Duhului Sfânt. Privit din punct de vedere al faptului că el cuprinde lucruri ascunse sub realitatea literei, acest sens a fost denumit şi mistic.” (BASARAB, Ermineutică, p. 53-54)

Criterii de identificare a sensului tipic

„De la început trebuie să subliniem faptul că tipul şi sensul tipic sunt proprii Scripturii. Ele reprezintă o lucrare a Sfântului Duh, prin care, într-o formă voalată, se transmite un adevăr superior din istoria mântuirii. Ca lucrare a Duhului Sfânt, sensul tipic nu poate fi prezent decât în cărţile în care Duhul Sfânt este acceptat ca autor. Dar, după cum am văzut, şi în acest caz, doar în anumite locuri ale textului biblic putem vorbi de un sens tipic, alături de sensul literal.

Un criteriu sigur în această privinţă ni-1 oferă chiar Sfânta Scriptura. Ea însăşi mărturiseşte prin autorii inspiraţi, care reproduc declaraţii ale Mântuitorului sau convingeri apostolice că anumite locuri ale revelaţiei au un sens tipic (Mt 2, 15; In 3, 14; 19, 36; Rom 5, 14; 1. Cor 10, 1-11; Gal 4, 24; Col 2, 17; Evr 7, 3).

105

Tot aşa trebuie să acceptăm sensul tipic în acele locuri în care Tradiţia Bisericii îl mărturiseşte în mod expres. Părinţii Bisericii, ca martori ai tradiţiei exegetice, au mărturisit în mod unanim despre anumite locuri din Sfânta Scriptură că deţin un sens tipic. Jertfa lui Melchisedec (pâine şi vin) a fost interpretată de marea majoritate a Sfinţilor Părinţi ca tip al jertfei lui Hristos la ultima Sa cină, după cum sacrificiul lui Isaac preînchipuia jertfa Fiului lui Dumnezeu.

În încercarea de a explica tipul, interpretul trebuie să caute asemănarea dintre tip şi antitip, dar în această explicare nu trebuie căutată o paralelă între fiecare trăsătură naturală a tipului cu cea a anti-tipului. Tipul rămâne o umbră a adevărului, de aceea asemănarea se caută în credinţă şi nu pe cale naturală, pentru că umbra nu poate acoperi în mod deplin antitipul pe care-1 prefigurează. De exemplu: pomul vieţii (Fc 3, 22) ca tip al Sfintei Euharistii sau azima ca tipul purităţii creştine (1 Cor 5, 8).

Sensul tipic poate fi folosit alături de sensul literal în argumentările dogmatice ca un sens descoperit de Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat faptul că tipul (persoane, evenimente, lucruri) reprezintă o realitate istorică ce nu este desfiinţată în interpretarea tipologică, ci ea coexistă cu aceasta. Prin intermediul acestei realităţi se transmite, în fond, sensul ascuns, tipic. Realitatea istorică, mereu prezentă, joacă deci rolul de vehicol al tipului. În schimb, alegoria ca interpretare biblică se bazează pe un şir de metafore ce dau naştere unui tablou alegoric şi care nu corespunde realităţii, pentru că scopul lui este de a sugera altceva. Or, tocmai în raportul sau relaţia lor faţă de realitatea istorică constă diferenţa categorică între tip-tipologie şi interpretarea alegorică.” (BASARAB, Ermineutică, p. 57-58)

Relaţia tipologică dintre cele două Testamente

„În cadrul istoriei mântuirii evenimente alese ce au loc în existenţa unui popor, în mod particular a evreilor, constituie tipuri sau figuri profetice de persoane, întâmplări şi instituţii ce vor veni şi vor fi împlinite în vremea mesianică. Relaţia între cele două Testamente este de ordin tipologic: promisiunile de mântuire ale lui Dumnezeu, manifestate prin întâmplări din istoria lui Israel şi, de asemenea, prin profeţiile proorocilor, vor fi desăvârşite în persoana lui Iisus Hristos şi în viaţa Bisericii. Asta înseamnă că Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc unul despre celălalt şi, prin urmare, pot fi interpretate doar prin reciprocitate. Deşi Vechiul Testament constituie încă Scripturile ebraice, el reprezintă, de fapt, primul panou din dipticul al cărui întreg dezvăluie activitatea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu în persoana Fiului Său, Iisus Hristos. Metoda exegetică dezvoltată de Părinţii Bisericii pentru a rezolva această sarcină de interpretare – ce vede în Vechiul Testament prefigurarea sau imaginea perfectă a Noului Testament – este, prin urmare, metoda tipologiei. Astăzi, ea este un tip de abordare a interpretării

106

biblice extrem de discutat şi frecvent greşit înţeles; prin urmare, e nevoie de o analiză mai atentă pentru a-i redescoperi valoarea de instrument euristic.” (BRECK, Sfânta, p. 40)

„Unitatea între Vechiul şi Noul Testament se întemeiază pe modul propriu Bisericii de a înţelege legăturile istorice şi simbolice dintre ele. De obicei se face o distincţie între două metode de descifrare a acestor conexiuni: alegoria şi tipologia. Este îndeobşte admis că tipologia marchează conexiunile între persoane, întâmplări, locuri şi instituţii concrete ale Vechiului Testament şi realităţi paralele din Noul Testament, care le completează şi le desăvârşesc pe primele. Astfel, Moise şi Melchisedec sunt tipuri sau imagini profetice ale lui Hristos, adevăratul Dătător de lege şi Mare Preot. Mana din pustie este interpretată ca imagine tipologică a Cinei Domnului sau a Euharistiei. Templul din Vechiul Legământ prefigurează Biserica Noului Legământ ş.a.m.d. Alegoria, pe de altă parte, este considerată o căutare a sensului ascuns sau simbolic al unei naraţiuni din Vechiul Testament, cu o semnificaţie mai înaltă, mai plină sau mai spirituală decât sensul desluşit de tipologie. Exegeza alegorică nu focalizează evenimente istorice ca atare ci semnificaţia spirituală profundă, camuflată în cuvintele prin care se povesteşte acea întâmplare.

Tipologia presupune o dublă mişcare: din trecut spre viitor, dar de asemenea din viitor spre trecut adică antitipul şi arhetipul sunt deja, în mod prevestitor, prezente în tip, prezente prin anticipare, precum în formula „deja, dar nu încă (în întregime)”. Prin urmare, Logosul etern apare deja în Vechiul Testament, nu ca agent al creaţiei (Fc 1, 1 şi urm.; In 1, 3; Col 1, 16; Evr 1, 2), ci în calitate de prezenţă divină călăuzitoare şi sprijinitoare a poporului ales. În felul acesta Părinţii Bisericii au susţinut că fiecare teofanie, fiecare lucrare dumnezeiască din Vechiul Testament, trebuie înţeleasă drept teofanie a lui Dumnezeu-Fiul, mai degrabă decât a lui Dumnezeu-Tatăl. Cel mai concludent exemplu din Noul Testament pentru acest mod de a gândi îl oferă Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni 10. Vorbind de stânca din care israeliţii au băut apă în pustie, Sfântul Pavel mărturiseşte: Iar stânca era Hristos! Fiul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, era prezent şi lucrător în stâncă, precum a fost în persoana lui Moise. Stânca este un tip al lui Hristos; deci convingerea lui Pavel este că tipul conţine deja şi manifestă antitipul.” (BRECK, Sfânta, p. 43)

„Istoricitatea tipului şi a antitipului aparţin de două stări diferite. Antitipul (în acest caz, moartea şi învierea lui Hristos) acordă tipului (ieşirea din Egipt) semnificaţia ultimă ce va fi revelată complet doar (în experienţa) femeilor mironosiţe şi ucenicilor prin arătările lui Hristos Cel înviat şi în împărtăşirea lor cu El, ca Domn înălţat şi slăvit. Ca typos, ieşirea din Egipt conţine pecetea sau semnificaţia împlinită de biruinţa lui Hristos asupra morţii. Dar, pe câtă vreme antitipul este în mod necesar o realitate concretă şi obiectivă în sfera experienţei umane – şi, prin urmare, un fapt determinabil istoric – tipul nu posedă acelaşi grad de realitate sau de verificabilitate; nu are în mod necesar acelaşi grad de istoricitate. Deoarece semnificaţia tipului stă în calitatea lui simbolică şi în modul în care este interpretată această calitate în experienţa lui Israel şi a Bisericii.” (BRECK, Sfânta, p. 46)

107

„Vechiul Testament şi Noul Testament reprezintă o mărturie unitară a istoriei mântuirii. Relaţia dintre cele două Testamente este aceea de la făgăduinţă la împlinire. Între ele există o unitate interioară, organică, astfel încât evenimentele şi persoanele cheie din Noul Testament sunt prefigurate de acelea din Vechiul Testament, iar cele din Vechiul Testament îşi găsesc semnificaţia ultimă în acelea din Noul Testament. Relaţia între promisiune şi împlinire se exprimă concret în relaţia tip-antitip sau tip-arhetip. Exegetul ortodox, precum Părinţii Bisericii, apelează la tipologie pentru a interpreta Vechiul Testament în lumina lui Hristos.” (BRECK, Sfânta, p. 64)

Iosua / Iisus – tip / antitip

„Însemnătatea cărţii lui Iosua este mai puţin aceea de a arăta faptele lui Isus, fiul lui Navi, cât de a ne descrie tainele lui Iisus, Domnul nostru. El este acela care, după moartea lui Moise, îşi asumă conducerea, cel care îndrumă oştirea şi luptă împotriva lui Amalec, şi ceea ce este neînchipuit pe munte, prin ridicarea mâinilor, împlineşte el dezbrăcând domniile şi puterile, biruind asupra lor prin cruce (Col. 2, 15).” (ORIGEN, p. 232)

„Moise n-a spus ca să se oprească soarele!. El n-a poruncit unor elemente mai puternice, cum a făcut-o Isus. Să se oprească soarele deasupra Gabaonului, a zis Iosua, şi luna deasupra văii Aialon, iar (Scriptura) adaugă: N-a mai fost niciodată o zi în care Dumnezeu să asculte aşa glasul omului (Ios 10, 14) Iisus, al meu, a oprit deci soarele şi nu numai în acel moment acolo, ci în mai multe rânduri la venirea sa. În timp ce noi ne războim împotriva vrăjmaşilor noştri şi luptăm împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri (Ef 6, 12), soarele dreptăţii (Mal 3, 20) nu încetează a ne însoţi, El nu ne părăseşte niciodată, şi nu se grăbeşte să se culce, căci El însuşi a zis: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele (Mt 28, 20).” (ORIGEN, p. 235-236)

„Sub Moise nu s-a spus ceea ce s-a spus sub Isus (Navi) pământul ş-a liniştit de război (Ios 11, 23). Desigur că acest pământ, care este al nostru, cel prea plin de războaie şi lupte, acest pământ nu va fi lipsit de războaie decât prin lucrarea Domnului Iisus.” (ORIGEN, p. 237)

„Şi Domnul a grăit lui Isus, fiul lui Navi, slujitorul lui Moise şi a zis Moise, robul meu a murit. Scoală-te dar, şi treci Iordanul, tu şi tot poporul acesta, pentru a intra în ţara pe care o voi da vouă (Ios 1, 1-2).

„Poate că te întrebi cum a putut fi Domnul nostru Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi slujitor al lui Moise? Aceasta întrucât atunci, când va veni plinirea vremii, Dumnezeu va trimite pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege (Gal 4, 4). Iar întrucât El s-a născut sub Lege, a devenit şi slujitor al lui Moise. Dar Dumnezeu a zis: să treacă într-o ţară, dar nu în cea pe oare le-a dăruit-o Moise, ci în cea pe care Eu am să v-o dau. Vezi dar, că după moartea lui Moise, Dumnezeu dă,

108

prin Isus, poporului pământul făgăduit. Care-i pământul acesta? Este desigur acela despre care Domnul zice: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt 5, 5).” (ORIGEN, p. 239-240)

„Am mai spus că Ierihonul este, în mod figurat, chipul acestui veac. Or, noi vedem puterea meterezelor prăbuşite prin trompetele preoţilor, căci intăriturile puternice, care în această lume slujesc ca un zid gros, erau cultul idolilor, proorociri mincinoase izvorâte din viclenia demonilor, din născocirile înşelătoare ale prevestirilor, din citirile în stele ale magilor, din tot felul de lucruri ale lumii acesteia, care ne înconjoară ca un zid înconjurător. Chiar şi diferitele opinii ale filozofilor şi cele mai remarcabile învăţături ale şcolilor lor, care fuseseră socotite ca nişte metereze nebiruite se vor prăbuşi deodată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos, a cărui sosire a preînchipuit-o fiul lui Navi, trimiţînd preoţii săi, Apostolii, purtând trâmbiţi de argint (Num 10, 2) adică învăţătura măreaţă şi cerească a propovăduirii lor.” (ORIGEN, p. 247)

„Ghibeoniţii nu sunt părăsiţi, ei nu îndură nici un dispreţ, nici din partea lui Isus, nici din partea dregătorilor şi a bătrânilor lui Israel şi, până la urmă, sunt ajutaţi în neputinţele lor. Nu ţi se pare ţie că lucrurile se petrec tot aşa şi cu noi şi că pe noi ne are în vedere porunca Apostolului când zice: îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători cu toţii (1 Tes 5, 14), când sunteţi tari purtaţi slăbiciunile celor neputincioşi (Rom 15, 1). Aşa stă, dar, într-ajutor Iisus, împreună cu puterile şi stăpâniile Sale, celor care, din pricina numelui Său, sunt atacaţi de puterile răului, nu numai că-i ajută în luptă, ci măreşte până şi durata zilei de luptă şi prelungind timpul luminii, el întârzie venirea nopţii.” (ORIGEN, p. 257)

„Întrucât avem obiceiul ca cele zise despre Isus Navi să le punem în legătură cu Domnul şi Mântuitorul nostru, atunci căruia din cei doi se potriveşte să-i spui bătrân şi înaintat în zile? Oare nu celui ce este începutul a toate şi care e mai întâi născut decât toată făptura? Iată de ce, fără îndoială, atributul de bătrân în înţelesul deplin al cuvântului nu i se potriveşte decât Domnului şi numai Lui, pentru că înainte de El n-a existat nimeni. Desigur în Scriptură poartă şi alţii atributul de cel bătrân, de cel în vârstă sau de arhiereu, însă Domnul Iisus este singurul care e numit Arhiereu mare (Evr. 4, 14), după cum şi printre păstori numai El este Mai-marele păstorilor (1 Pt 5, 4), iar printre cei vechi sau bătrâni singurul numit Mai marele bătrânilor şi printre episcopi Mai marele episcopilor, căci dacă există vreun Dumnezeu căruia I se cuvine o oarecare mărire, atunci suntem siguri că Mântuitorului nostru I se cuvine în primul rând, căci El este capul (Ef. 4, 15) tuturor.” (ORIGEN, p. 269)

Cântarea Anei / cântarea Mariei – tip / antitip

„[Ana] a biruit slăbiciunea firii femeieşti, a silit nevoia şi, cu stăruinţa rugăciunii ei, a făcut să aibă fiu dintr-un pântece sterp. De aceea şi după naşterea copilului dă iarăşi fuga la rugăciune, şi grăieşte aşa: întăritu-s-a inima mea întru Domnul inalţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu (1 Regi 2, 1) [...] Ce înseamnă cornul meu? Scriptura foloseşte acest cuvânt foarte des, de pildă când zice: S-a înălţat cornul lui (Ps. 74, 10) şi: S-a înălţat cornul unsului Său

109

(1 Regi 2, 10). Ce vrea să spună dar cuvântul corn? Înseamnă: putere, slavă, strălucire. A luat cuvântul de la animalele necuvântătoare. Dumnezeu le-a dat animalelor, ca slavă şi armă, numai cornul; de le iei cornul, le iei cea mai mare parte din putere. Şi după cum ostaşul fără arme este lesne biruit, tot aşa şi taurul fără coame. Deci, prin acest cuvânt femeia n-a vrut să spună altceva decât că: S-a înălţat slava mea. Cum s-a înălţat? Întru Dumnezeul meu. De aceea şi înălţimea este trainică, pentru că are rădăcina tare şi nemişcată. Slava dată de oameni este şubredă, ca şubrezenia celor ce slăvesc; slava dată de Dumnezeu nu-i aşa; e nemişcată şi rămâne pururea.” (Sf. IOAN, p. 56)

„Şi vei vedea asta şi din viata acestei femei [Ana] [n. n]. Împărati, generali, oameni puternici au făcut adeseori multe lucruri ca să rămână numele lor neuitat; şi-au zidit morminte strălucitoare, şi-au ridicat statui, şi-au pus în multe locuri chipul; şi totuşi au fost înghiţiri de uitare şi nu surit cunoscuţi nici din nume. Despre femeia aceasta însă se vorbeşte în toată lumea. De te-ai duce în Sciţia, în Egipt, în India şi chiar la marginile pământului, vei auzi pe toti vorbind despre faptele ei mari; într-un cuvânt, slava Anei a cuprins tot pământul de sub soare. Şi nu-i numai asta de mirare, că despre femeia aceasta se vorbeşte în toată lumea, ci şi că, după atâta tre-cere de vreme, nu numai că nu s-a stins slava ei, ci chiar creşte şi se întinde mai mult; toţi îi cunosc înţelepciunea, răbdarea şi stăruinţa; pretutindeni auzi că e lăudată femeia aceasta: şi în oraşe, şi la sate, şi în case, şi în taberele ostaşilor, şi pe corăbii, şi în ateliere. Când Dumnezeu vrea să slăvească pe cineva, slava lui rămâne veşnic nemuritoare, chiar dacă urmează moartea, chiar dacă se scurge vreme multă, chiar dacă vine orice altceva. Nimeni nu poate întuneca strălucirea aceluia. De aceea şi Ana, vrând să înveţe pe toti cei care o ascultă că nu trebuie să alerge după cele trecătoare, ci după bunătăţile care sunt trainice şi nemişcătoare, a vorbit de pricinuitorul slavei. După ce a spus: întăritus-a inima mea întru Domnul, a adăugat: înălţatus-a comul meu întru Dumnezeul meu. Prin aceste cuvinte. Ana ne arată că a avut parte de îndoite bunătăţi, lucru ce se întâmplă destul de greu. Am scăpat şi de tulburare şi de ocară, spune ea, şi am dobândit şi întărire şi slavă. Rar vezi ca acestea două să meargă împreună! Mulţi scapă de primejdii, dar nu reuşesc să aibă viaţă plină de slavă; alţii, dimpotrivă, se bucură de slavă şi de strălucire, dar, din pricina acestei slave, sunt siliţi să trăiască mereu înconjuraţi de primejdii.” (Sf. IOAN, p. 57-58)

„Lărgitu-s-a gura mea asupra vrăjmaşilor mei; bucuratu-m-am întru mântuirea Ta (1 Regi 2, 1).

Uită-te cu câtă grijă au fost alese cuvintele! N-a spus: S-a ascuţit gura mea asupa vrăjmaşilor mei; că nu se pregătise să suduie şi să batjocorească; nu se pregătise să ocărască şi să vorbească de rău, ci să îndemne, să sfătuiască, să îndrepte, să înveţe. De aceea n-a spus: Ascuţitu-s-a limba mea asupra vrăjmaşilor mei, ci: Lărgitu-s-a!. M-am liniştit spune ea, pot să vorbesc slobod! Acum nu mai am de ce să mă ruşinez, am dobândit din nou îndrăznire. Şi, nici acum nu i-a spus pe nume rivalei ei, ci a vorbit de ea într-un chip nehotărât, a pus o mască pe fata aceleia care o supărase atâta. N-a spus ceea ce spun multe femei: A ruşinat-o Dumnezeu, a doborât-o, a dărâmat-o pe blestemata, pe îngâmfata şi lăudăroasa aceea!, ci numai aţâţ Lărgitu-s-a gura mea

110

asupra vrăjmaşilor mei; bucuratu-m-am întru mântuirea Ta. [...] Nu pentru că am fost mântuită, spune ea, ci pentru că am fost mântuită prin Tine; de aceea mă bucur şi mă veselesc . Aşa sunt sufletele sfinţilor. Se bucură mai mult de Dumnezeu, Care le dă darurile, decât de darurile date. Nu-L iubesc pe Dumnezeu din pricina darurilor, ci pe acelea din pricina Lui, Aşa fac slugile cele recunoscătoare, robii cei ce mulţumesc! Pun pe stăpânul lor înaintea tuturor lucrurilor lor!” (Sf. IOAN, p. 69-70)

„Aşa era şi Ana! Fierbintea era dorul de Dumnezeu, şi arzătoare dragostea! De aceea spunea: Bucuratu-m-am întru mântuirea Ta. Nu avea nimic comun cu pământul; trecea cu vederea orice ajutor omenesc; era întraripată de harul Duhului, plutea la înălţime, privea în toate la Dumnezeu şi aştepta de la El dezlegarea necazurilor ce veneau peste ea. Ştia, ştia bine că cele omeneşti, oricum ar fi ele, sunt la fel cu cei ce le dau; iar dacă vrem să avem ancoră tare, atunci ne trebuie totdeauna ajutorul cel de Sus. De aceea, Ana a alergat la Dumnezeu în toate împrejurările, şi după ce a luat darul se bucura mai mult de Cel ce l-a dat şi, mulţumind, zice: Nu este sfânt ca Domnul, şi nu este drept ca Dumnezeul nostru, şi nu este sfânt afară de Tine (1 Regi, 2, 2)”. (Sf. IOAN, p. 71-72)

2. TOPOS / TROPOS

Definirea noţiunilor

„Sensul literal impropriu sau figurat (tropic) îl întâlnim în cazurile în care cuvintele sau expresiile nu sunt întrebuinţate cu semnificaţia lor obişnuită, ci într-o însemnare asemănătoare, înrudită. Înrudirea ideilor şi a expresiilor poate fi obiectivă, în cazul în care ea se află în obiectul însuşi: Şi a intrat Iisus în templu (Mt. 21, 12), în loc de curtea templului sau aceasta este subiectivă, şi nu se găseşte decât în concepţia celui ce vorbeşte: Eu sunt învierea şi viaţa (In. 11, 25). Din înrudirea obiectivă fac parte sinecdoca şi metonimia, iar din cea subiectivă cităm metafora, care se bazează pe asemănarea dintre două idei.

Sensului impropriu îi aparţin tropii (lat. tropus, gr. tropos – schimbare, care se schimbă, care se întoarce, întorsătură) care constau în folosirea unui cuvânt sau a mai multor cuvinte într-o semnificaţie pe care acestea, în mod obişnuit, nu o au. Maniera aceasta de a prezenta lucrurile este des întâlnită în Scriptură şi se pare că ea reprezintă o predilecţie a orientalului. Tropii sunt o adevărată podoabă literară a textului sacru, oferind acestuia supleţe, armonie şi o expresivitate deosebită. Tot la sensul impropriu trebuie să socotim celelalte figuri de stil ca: alegoria, parabola, fabula, gnomul, simbolul, la care schimbarea de înţeles se referă la fraze sau chiar la părţi mai mari.” (BASARAB, Ermineutica, p. 31)

111

TEMA 7

BIBLIA – PROFEŢII

CONŢINUT:

1. Noţiuni generale despre profetism (evenimentul profetic)2. Fondul mesianic al scrierilor profetice (Înaintemergătorul şi îngerul legământului,

sluga Domnului, lumina lumii, pruncul minunat, vlăstarul păcii, copilul fecioarei, fiul iubit, naşterea în Betleem, 70 de săptămâni, legământul cel nou, soarele dreptăţii, Fiul Omului, intrarea în Ierusalim, suferinţele lui Mesia, doctorul sufletelor şi al trupurilor, coborârea Duhului Domnului)

Tema: Număr de ore: 4 hBIBLIA – PROFEŢII Data: 06-13.05.2010


ABRUDAN, Dumitru, Mântuirea şi sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în rev. „ST”, anul 1975, nr. 1-2.

IDEM, Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, în vev. „MA”, anul 1983, nr. 3-4. ATHANASIE cel Mare, Sf., Scrieri I. Împotriva arienilor, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „PSB”, vol. 15,

EIBMBOR, Bucureşti, 1987. IDEM, Sf., Scrieri I. Tratat despre întruparea Cuvântului, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „PSB”, vol. 15,

EIBMBOR, Bucureşti, 1987. BASARAB, Mircea, Cartea profetului Amos. Introducere, traducere şi comentarii, în rev. „ST”, anul 1979,

nr. 5-10.

112

CHIRILĂ, Ioan, Cartea profetului Osea - breviar al gnoseologiei Vechiului Testament, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 1999.

IDEM, Evanghelia iubirii şi a cunoaşterii lui în gândirea profetului Osea, în rev. „GB”, 1999, nr. 9-12. IDEM, Profeţii mesianice în cartea Daniel în interpretare patristică, în rev. „RT”, anul 1997, nr. 2. CIPRIAN al Cartaginei, Sf., „Despre rugăciunea domnească” în vol. Apologeţi de limba latină, trad.

Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, în col. „PSB”, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1981.

CLEMENT Alexandrinul, Sf., Scrieri I. Cuvânt pentru iudei, trad. Dumitru Fecioru, în col „PSB”, vol. 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

IDEM, Scrieri I. Pedagogul, trad. Dumitru Fecioru, în col „PSB”, vol. 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982. IDEM, Scrieri II. Stromatele, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982. CORNIŢESCU, Emilian, Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechi testamentare, în

rev. „ST”, anul 1985, nr. 9-10. EUSEBIU de Cezareea, Scrieri I. Istoria bisericească, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 13,

EIBMBOR, Bucureşti, 1987. IOAN Gura de Aur, Sf., Scrieri III. Omilii la Matei, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 23,

EIBMBOR, Bucureşti, 1994,. IUSTIN Martirul şi Filosoful, Sf., „Apoligia I”, în vol. Apologeţi de limbă greacă, trad. Olimp Căciulă, în

col. „PSB”, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1980. IDEM, „Dialogul cu iudeul Tryfon”, în vol. Apologeţi de limbă greacă, trad. Olimp Căciulă, în col. „PSB”,

vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1980. MAXIM Mărturisitorul, Sf., Capete despre dragoste, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „Filocalia”, vol. 2,

Ed. Apologeticum, Bucureşti, 2005. IDEM, Capete teologice, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „Filocalia”, vol. 2, Ed. Apologeticum, Bucureşti,

2005. IDEM, Răspunsuri către Talasie, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „Filocalia”, vol. 3, Ed. Apologeticum,

Bucureşti, 2005. IDEM, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, în col. „PSB”, vol. 81, trad. Dumitru Stăniloae,

EIBMBOR, Bucureşti, 1990. NEAGA, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007. NEGOIŢĂ, Athanase, Metoda misionară a profeţilor Vechiului Testament, Bucureşti, 1936. NIL Ascetul, Sf., Cuvânt ascetic, ed. a II-a, trad. Dumitru Stăniloae, în col. „Filocalia”, vol. 1, Institutul de

Arte Grafice „Dacia Traiana” S. A., Sibiu, 1947. ORIGEN, Scrieri alese I. Omilii la Cartea Iosua, trad. Teodor Bodogae, Zorica Laţcu, Nicolae Neaga, în

col. „PSB”, vol. 6, EIBMBOR, Bucureşti, 1981. IDEM, Scrieri alese I. Omilii la Cartea Profetului Ieremia, trad. Dumitru Fecioru, în col, „PSB”, vol 6,

EIBMBOR, Bucureşti, 1981. IDEM, Scrieri alese IV. Împotriva lui Celsus, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 9, EIBMBOR,

Bucureşti, 1984. PENTIUC, Eugen, Actualitatea mesajului profetic vetero-testamantar, în rev. „GB”, anul 1983, nr. 6-8. POPESCU-MĂLĂIEŞTI, Ioan, Studii şi comentarii, Proorocia lui Isaia, în rev. „BOR”, anul 1927, nr. 1-5. SIMEON Noul Teolog, Sf., Cele 225 de capete teologice şi practice, trad. Dumitru Stăniloae, în col.

„Filocalia”, vol. 6, EIBMBOR, Bucureşti, 1977. TRESMONTANT, Cl., Le prophetisme Hebreu, Gabalda, Paris, 1982, p. 7-9.

113

1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE PROFETISM

Evenimentul profetic „Evenimentul profetic nu este, eminamente, aparţinător doar poporului Israel, ci, putem

vorbi despre o prezenţă a acţiunii profetice şi în sânul altor popoare, în cadrul altor culturi şi civilizaţii.

Acest tip de profetism nu reprezintă altceva decât aspectul dinamic al Protoevangheliei – adânc imprimat în conştiinţa popoarelor, este o rămăşiţă a revelaţiei primordiale. De aceea, nu putem să atribuim aprioric numele de profetism acestor manifestări ce comportă doar parţial unele note comune cu profetismul biblic şi care sunt elemente de conjuncţie între raţiunea umană şi revelaţia naturală – privită ca deschidere a creaţiei spre revelaţia supranaturală.” (NEAGA, p. 4-7)

„Nu putem vorbi despre profetism ex Christi, căci în El se conjugă activ cele trei dimensiuni ale slujirii integrale: arhieria, profetismul şi demnitatea împărătească. Din această perspectivă Verbum Dei este real prezent în profetism, în jertfă şi în ipostaza de împărat judecător, revelându-ni-Se încă o dată ca Cel prin care timpul şi moartea au fost biruite. Profetul trăieşte, aude, înţelege, vorbeşte aidoma lui Hristos, tocmai în dimensiunea omniprezenţei Acestuia.

Profeţii au fost oameni aleşi de Dumnezeu pentru a lumina poporul să nu cadă în păcat şi să nu uite legea divină, dar mai ales să-i pregătească pentru venirea lui Mesia. Ei au fost implicaţi direct în procesul de pregătire a mântuirii.” (ABRUDAN, p. 139)

„Profetismul ebraic este un eveniment între celelalte evenimente ale istoriei poporului ales, de aceea prima chestiune care se ridică este cea legată de posibilitatea omului de a distinge între profetismul autentic şi pseudo-profetism. Pentru a putea face această distincţie, este nevoie ca omul să cunoască conţinutul profetismului, semnificaţia şi sensurile existenţei pe care le vizează, raţiunea sa de a fi, de a se desfăşura în istorie şi finalitatea sa cu privire la creaţie.” (TRESMONTANT, p. 7)

„Actul profetic produce o mutaţie fundamentală, mai întâi în persoana profetului şi, mai apoi, pe măsura asumării mesajului de către auditoriu, în sânul poporului, al destinatarilor mesajului său. Putem afirma, fără dubii, că mesajul profetic este un mesaj al restaurării, prin faptul că determină o ieşire din pământul păcătuirii şi o intrare în pământul făgăduinţei, al asemănării cu cel dintâi.

114

Profetismul introduce în spaţiul istoriei o nouă perspectivă a izbăvirii, detaşată de înţelegerea îngustă a evreilor. El vorbeşte despre eliberarea politică, dar îndeosebi accentul vorbirii profetice cade pe eliberarea din robia păcatului. În viziunea profetică decadenţa religios-morală a poporului este cauză a robiei ce se abate asupra poporului. De aceea, restaurarea vestită de ei, în interpretarea lui Cl. Tresmontant – mutaţia, este mult mai profundă şi se referă la realitatea lăuntrică a antroposului creat de Dumnezeu ca responsabil-stăpânitor al creaţiei. Această mutaţie nu este un act mecanic, imediat, ea presupune o anume evoluţie re-creatoare ce provine din mesajul sau seria de mesaje profetice proclamate şi asumate de om.” (TRESMONTANT, p. 9)

2. FONDUL MESIANIC DIN SCRIERILE PROFEŢILOR

Înaintemergătorul şi îngerul legământului

Mal. 3, 1

"Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!", zice Domnul Savaot.

Is. 40, 3-11

Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit".Un glas zice: "Strigă!" Şi eu zic: "Ce să strig?" Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului! Se usucă iarba, floarea se veştejeşte, că Duhul Domnului a trecut pe deasupra. Poporul este ca iarba. Iarba se usucă şi floarea se veştejeşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac! Suie-te pe munte înalt, cel ce binevesteşti Ierusalimului, ridică glasul tău cu putere, cel ce binevesteşti Ierusalimului, înalţă glasul şi nu te teme, zi cetăţilor lui Iuda: "Iată Dumnezeul vostru!" Că Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul Lui supune tot. Iată că preţul biruinţei Lui este cu El şi rodul izbânzii merge înaintea Lui. El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de cele ce alăptează va avea grijă.

„Glas al lui Dumnezeu Cuvântul, care strigă de la început în pustie, adică în firea oamenilor, sau în lumea aceasta, este desigur orice sfânt, fie că închină lui Dumnezeu, cu sinceritate, ca Avei (Fac. 4, 4), cele dintâi mişcări ale contemplaţiei sufletului, îngrăşate prin virtuţi; fie că se prinde cu nădejdea neclintită a credinţei, asemenea lui Enos (Fac. 4, 26), de bunurile viitoare, dobândind prin nădejdea în ele puterea să le cheme cu tărie; fie că, încercat în toată virtutea, şi-a ridicat, ca Enoh (Fac. 4, 24), mintea cu totul din legătura şi din cunoştinţa

115

lucrurilor şi şi-a mutat-o, deplin eliberată, la însăşi cauza cea mai presus de înţelegere; [...] deci fiecare sfânt este, în chip vădit, prin viaţa lui, ca unul ce are în sine pe Cuvântul care-Şi strigă voia Sa către ceilalţi oameni, un glas al Cuvântului şi un înainte-mergător, pe măsura şi după chipul dreptăţii şi al credinţei din el.” (Sf. MAXIM, Talasie, p. 158)

„Deci pustia e firea oamenilor şi lumea aceasta, ca şi fiecare suflet în parte, din pricina nerodirii celor bune, la care a ajuns prin greşeala străveche.

Glasul Cuvântului ce strigă este mişcarea conştiinţei la fiecare greşeală. Aceasta, strigând în ascunsul inimii, găteşte calea Domnului. Pregătirea căii Domnului se face prin schimbarea şi îndreptarea spre bine a modurilor (de viaţă) şi a gândurilor şi prin curăţirea întinăciunilor de mai înainte.

Cărările Cuvântului sunt diferitele moduri ale virtuţilor şi diferitele comportări sau îndeletniciri după voia lui Dumnezeu. Pe acestea le fac drepte aceia care nu cultivă virtutea şi cercetarea cuvintelor dumnezeieşti nici pentru slavă, nici din zgârcenie, nici ca să fie linguşiţi de oameni, sau ca să le placă lor, sau ca să se mândrească în faţa lor, ci toate le fac şi le spun şi le cugetă pentru Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu zăboveşte pe cărările care nu sunt drepte, chiar dacă ar afla calea în anumite privinţe gătită.

Toată valea prăpăstioasă se va umple. Valea prăpăstioasă este trupul fiecăruia, atunci când a fost săpat şi ros de curgerea multă a patimilor şi când a fost tăiată continuitatea şi coeziunea lui duhovnicească cu sufletul, susţinută prin legea lui Dumnezeu, care le leagă

Dar prin vale prăpăstioasă poate fi înţeles şi sufletul, care a fost scobit şi ros de îndelungatele furtuni ale păcatului şi care a pierdut prin viciu frumuseţea netezimii în duh. Deci toată valea prăpăstioasă, adică trupul şi sufletul celor ce au gătit calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umple prin lepădarea patimilor, care produc în ele, în trup şi-n suflet, inegalităţile prăpăstioase, şi va redobândi înfăţişarea naturală a vieţuirii virtuoase, netezită în duh.

Şi fiecare munte şi deal se va pleca..[...] Munte este orice înălţime ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu (1 Cor. 10, 5), iar deal e tot păcatul ce se răzvrăteşte împotriva virtuţii. Cu alte cuvinte, munţii sunt duhurile care produc neştiinţa, iar dealurile, cele care săvârşesc păcatul. Când deci toată valea, adică trupul sau sufletul celor ce au gătit calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umple de cunoştinţă şi virtute, prin prezenţa lui Dumnezeu

Cuvântul care umblă în ei prin porunci, se vor umili toate duhurile cunoaşterii mincinoase şi cele ale păcatului.[...]

116

Deci coborârea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene înseamnă restabilirea trupului şi a puterilor fireşti ale sufletului în rânduiala lor. în urma acestei restabiliri, mintea iubitoare de Dumnezeu, umplându-se, în chip natural, de bogăţia virtuţii şi a cunoştinţei, va străbate neted veacul acesta şi va păşi întins pe lumea neîmbătrânită şi nestricăcioasă a Puterilor spirituale şi sfinte.

Cele strâmbe se fac drepte când mintea, eliberând mădularele trupului de patimi, adică oprind simţurile şi celelalte mădulare de la lucrarea plăcerii, le învaţă să se mişte potrivit cu raţiunea simplă a firii. Tot cel ce a stins prin înfrânare plăcerea întortocheată, complicată şi amestecată în chip felurit în toate simţurile, a făcut drepte cele strâmbe. Şi tot cel ce calcă cu puterea răbdării peste întâmplările aspre şi anevoie de străbătut ale ostenelilor, a făcut cele aspre, căi line.

Deci tot omul care ascultă glasul ce strigă în pustie şi face drepte cărările Lui; tot omul care apoi, prin dărâmarea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene, umple valea, adică sufletul care, prin scobirea lui, adică prin călcarea poruncii dumnezeieşti, a prilejuit pomeniţilor munţi şi dealuri viclene înălţarea şi ridicarea; tot omul care prin această umplere pricinuieşte scoborârea puterilor viclene şi apoi îndreaptă, prin înfrânare, cărările strâmbe ale patimilor de bunăvoie, adică mişcările plăcerii şi netezeşte prin răbdare întâmplările aspre ale încercărilor fără voie, adică diferitele feluri de dureri, făcându-le căi bune; tot omul de felul acesta pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezu, ca unul ce a devenit curat la inimă” (Sf. MAXIM, Talasie, p. 159)

„Cu privire la venirea mai înainte a lui Ioan, Isaia a prezis următoarele: „Şi a zis Ezechia către Isaia: Bun este cuvântul Domnului, pe care l-a vorbit: să fie pace şi dreptate în zilele mele. Şi: „Mângîiaţi poporul: preoţi, vorbiţi în inima Ierusalimului şi mângîiaţi-1, că umilinţa lui a ajuns la margini. Păcatul i s-a iertat, fiindcă a primit din mâna Domnului păcatele lui în chip dublu. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi căile Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru. Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se va umili şi toate cele strîmbe se vor îndrepta şi cele aspre se vor transforma în căi netede. Şi se va vedea slava Domnului şi tot trupul va vedea mântuirea lui Dumnezeu, că Domnul a vorbit. Glasul celui ce zice: Strigă ! Şi am zis: Ce să strig? Tot trupul este iarbă şi toată slava omului, ca o floare de iarbă. Iarba s-a uscat şi floarea ei a căzut, dar cuvântul Domnului rămâne în veac. Urcă-te pe un munte înalt, tu, cel ce binevesteşti Sionul. Inalţăţi cu putere glasul tău, tu, care binevesteşti Ierusalimul. înălţaţi-vă, nu vă temeţi! Eu am zis cetăţilor lui Iuda: Iată, Dumnezeul vostru vine şibraţul Lui vine cu stăpânire. Iată plata este cu El şi lucrul înaintea Lui. El va paşte turma Lui ca un păstor şi cu braţul Lui va aduna mieii şi va mângîia pe cea care are în pântece. Cine a măsurat apa cu mâna, cerul cu şchioapa şi tot pământul cu pumnul? Cine a pus munţii cu cîntarul şi văile cu balanţa? Cine a cunoscut gândul Domnului şi cine a fost sfetnicul Lui, care să-L înveţe? Sau, cu ce L-ar fi sfătuit şi cum L-ar fi învăţat? Sau, cine I-a arătat Lui judecată? Sau, cine I-a făcut Lui cunoscută calea înţelegerii? Toate neamurile au fost socotite ca o picătură din hîrdău şi ca o înclinare de

117

balanţă şi vor fi socotite ca un scuipat. Libanul nu va fi îndeajuns pentru ardere şi animalele cu patru picioare nu vor fi îndeajuns pentru arderea de tot şi toate popoarele sunt nimic şi drept nimic au fost socotite...

După ce am terminat eu, Tryfon a zis:- Toate cuvintele profeţiei pe care ai spus-o sunt îndoielnice, omule, şi n-au nimic în

ele, care să dovedească argumentul la care te referi.

Eu, însă, i-am răspuns:- Dacă nu s-ar fi terminat şi ar mai fi fost încă profeţi în neamul vostru, o, Tryfon, după

acest Ioan, poate că cele spuse cu privire la Iisus Hristos ar merita să fie considerate îndoielnice. Dacă însă Ioan a venit într-adevăr ca înaintemergător, strigând oamenilor să se pocăiască, şi, dacă Hristos venind la el, atunci când stătea la râul Iordanului, l-a oprit de a mai profeţi şi a mai boteza şi dacă El însuşi, binevestind, a zis că s-a apropiat împărăţia cerurilor şi că El va trebui să pătimească multe din partea cărturarilor şi a fariseilor şi să Se răstignească, iar a treia zi să învieze şi că va fi iarăşi în Ierusalim şi atunci va bea din nou cu ucenicii şi va mânca dimpreună cu ei şi că până la venirea Lui, după cum am spus mai înainte, vor veni erezii şi profeţi mincinoşi întru numele Lui, după cum se şi vede că s-a întîmplat, atunci cum vă mai puteţi îndoi, câtă vreme faptele înseşi vă pot convinge despre toate acestea? Cum că nu va mai fi nici un profet în neamul vostru şi pentru a recunoaşte că alianţa cea nouă, vestită odinioară de Dumnezeu, s-a realizat, chiar atunci, cu alte cuvinte, că El însuşi, Hristos, a realizat-o, El a grăit în felul următor: „Legea şi profeţii au fost până la Ioan Botezătorul; de atunci, împărăţia cerurilor este luată cu asalt şi cei care o forţează, o răpesc. Şi, dacă voiţi să credeţi, Ilie este însuşi acela care urmează să vie. Cel ce are urechi de auzit, să audă” (Sf. IUSTIN, Tryfon, p. 147-149)

„N-ar fi oare o prostie, iubiţilor, ca Dumnezeu să ne îndemne mereu la virtute, iar noi să nu primim folosul şi să amânăm mântuirea? Oare nu şi Ioan îndeamnă la mântuire? Oare nu toată predica lui este un glas care te îndeamnă? Să-1 întrebăm pe Ioan: Cine eşti tu printre oameni şi de unde vii? Şi Ioan ne va răspunde că nu este Ilie, că nu este Hristos, va mărturisi, însă, că este glasul celui care strigă în pustie. Cine este aşadar Ioan? Ca să folosesc o imagine, să mi se îngăduie să spun: Ioan este glasul Cuvântului, care îndeamnă, strigând în pustie. Ce strigi, glasule? Spune-ne şi nouă! Drepte faceţi căile Domnului. Ioan este înainte-mergător, este glasul, care merge înainte, al Cuvânitului, este glasul care cheamă, oare pregăteşte spre mântuire este glasul care îndeamnă spre moştenirea cerurilor; datorită acestui glas, femeia cea stearpă şi pustia nu mai sunt fără de copii. Această naştere a vestit-o mai dinainte glasul îngerului că şi naşterea aceea a fost înainte-mergătoare a Domnului; glasul acela a binevestit unei femei sterpe, după cum Ioan a binevestit pustiei.” (Sf. CLEMENT, Pentru iudei, p. 75-76)

„Când a spus: Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri şi cele colţuroase căi netede vor fi, arată că cei smeriţi se vor înălţa, cei mândri se vor smeri şi că

118

greutatea legii se va schimba în uşurinţa credinţei. Nu vor mai fi de acum sudori şi osteneli, ne spune Ioan, ci har şi iertare de păcate, care uşurează mult mântuirea. Apoi adaugă şi pricina uşurinţei mântuirii, spunînd: Tot trupul va vedea mântuirea lui Dumnezeu; nu numai iudeii şi prozeliţii, ci tot pământul şi marea, tot neamul omenesc, că prin cuvintele: cele strâmbe a lăsat să se înţeleagă toţi oamenii cu viaţă stricată: desfrânate, tâlhari, magi, care, fiind stricaţi mai înainte, au mers mai pe urmă pe calea cea dreaptă. Acelaşi lucru l-a spus şi Hristos: Vameşii şi desfrânatele intră înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că au crezut” (Sf. IOAN, p. 124)

Sluga Domnului

Is. 42, 1-6

Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea. Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui. Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu credincioşie; El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va fi aşezat legea pe pământ; căci învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă. Aşa grăieşte Domnul cel Atotputernic, Care a făcut cerurile şi le-a întins, Care a întărit pământul şi cele de pe el, Care a dat suflare poporului de pe el şi duh celor ce umblă pe întinsul lui: Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mână şi Te-am ocrotit şi Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor

„Cel ce urmează pilda Domnului şi se poartă cu milă, nu-1 face nici pe cel zdrobit de păcat să se frângă de tot şi nu-1 stinge nici pe cel ce are raţiunea plină de fumul slavei deşarte pentru niscai virtuţi, ci-1 lasă în râvna lui, până vine la lumina cunoştinţei. Căci aceasta înseamnă a creşte împreună cu sămânţa cea bună şi neghina, adică a odrăsli împreună cu virtuţile şi patima de a plăcea oamenilor şi de a fi slăvit de ei. De aceea plugarul sufletelor nu porunceşte să smulgem aceasta până nu se prind statornic rădăcinile virtuţilor, ca nu cumva, vrând cineva să o smulgă pe aceasta, să smulgă cu ea şi râvna virtuţilor” (Sf. MAXIM, Capete teologice, p. 218)

Lumina lumii

Is. 9, 1

Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi.

„Prin şedere se arată lenevirea de la cele bune şi iubirea de plăceri [...]. Atât întunericul, cât şi lanţurile sunt piedică a lucrării. Cu adevărat lângă căldările cu carne şed cei ce-şi aprind dorinţele cu căldură mustoasă şi necontenită. Iar maica iubirii de plăceri este lăcomia pântecelui,

119

căci aceasta naşte iubirea de plăceri, dar şi multe din celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc celelalte patimi, care înălţându-se pe încetul ca nişte arbori, peste aceea care le-a născut, îşi împing răutăţile până la cer. Iubirea de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele lăcomiei pântecelui.” (Sf. NIL, p. 152-153)

Pruncul minunat

Is. 9, 5-6

Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta.

„Precum cuvântul nostru, pornind după fire din minte, este vestitorul (îngerul) mişcărilor ascunse ale minţii, la fel cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşte după fiinţă pe Tatăl (aşa cum cunoaşte Cuvântul Mintea care L-a născut), pe care nu-L poate cunoaşte niciuna dintre făpturi fără de El, descoperă pe Tatăl pe care L-a cunoscut, ca Cel ce este cuvântul Lui după fire. Marele sfat al lui Dumnezeu şi Tatăl este taina cea tăcută şi neştiută a iconomiei, pe care împlinind-o prin întrupare, Fiul cel Unul născut a descoperit-o, făcându-Se înger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu şi Tatăl. Tot aşa se face înger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu şi Tatăl, cel ce cunoaşte raţiunea (înţelesul) tainei şi se înalţă fără de sfârşit prin faptă şi raţiune peste toate atâta de mult, până ce ajunge la Cel ce s-a coborât atât de mult” (Sf. MAXIM, Capete teologice, p. 174-175)

„Cum că Hristos, după naşterea Sa, avea să rămână necunoscut celorlalţi oameni, până la vârsta bărbăţiei, fapt care s-a şi împlinit, ascultaţi cele profeţite în legătură cu aceasta. Profeţia spune: Un copil s-a născut nouă şi un tânăr ni s-a dat, a cărui putere este pe umerii lui; iar lucrul acesta aminteşte de puterea crucii, pe care, atunci când a fost răstignit, şi-a pus umerii săi, aşa cum se va arăta mai lămurit, în continuarea cuvântului nostru” (Sf. IUSTIN, Apologia, p. 48)

„Voi aduce şi o altă mărturie, foarte mare, în sprijinul spuselor mele. Duhul cel Sfânt, profeţind prin Isaia, îl numeşte copil pe Însuşi Domnul, zicând: Iată Copil s-a născut nouă, Fiul şi s-a dat nouă, a Cărui stăpânire pe umărul Lui; şi s-a chemat numele Lui înger de mare sfat. Cine este, dar, Copilul, după chipul căruia suntem noi copii? Prin acelaşi profet ne vorbeşte de măreţia Lui: Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Părinte veşnic, Domn al păcii pentru a înmulţi cunoştinţa; şi păcii Lui nu este hotar. O, Dumnezeule mare! O, Copil desăvârşit! Fiul în Tatăl şi Tatăl în Fiu. Şi cum să nu fie desăvârşită cunoştinţa Acelui Copil, care se întinde asupra noastră, asupra tuturor copiilor, îndrumând pe toţi copiii Lui? El şi-a întins mâinile Sale peste noi; în El credem cu tărie” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 179-180)

120

Vlăstarul păcii

Is. 11, 1-2

O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe.

„Pentru aceea profeţia îi dă Pedagogului toiag pentru a educa, pentru a conduce, pentru a stăpâni, pentru ca pe aceia pe care Cuvântul cel conducător nu-i vindecă, să-i vindece cu ameninţarea; iar pe cei pe care nu-i vindecă cu ameninţarea, să-i vindece cu toiagul; iar pe cei care nu-i vindecă cu toiagul, pe aceia îi va mânca focul. Profeţia spune: Toiag va ieşi din rădăcina lui Iesei. Uită-te şi la purtarea de grijă, la înţelepciunea şi la puterea Pedagogului! Nu după slavă îl va judeca, spune profeţia, nici după vorbele lui îl va mustra, ci va face judecată celui smerit şi va mustra pe păcătoşii pământului.” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 201)

„Aşadar, ferice de cel botezat cu Duh Sfânt, care nu mai are nevoie de botezul focului! În schimb, e de trei ori nenorocit cel ce va trebui botezat cu foc. Cu toate acestea în Iisus se împletesc amândouă. Căci scrie va ieşi un toiag din rădăcina lui Iesei şi o floare se va înălţa din ea ceea ce înseamnă că toiagul e pentru cei pedepsiţi, floarea pentru cei drepţi” (ORIGEN, Ieremia, p. 364)

Copilul fecioarei

Is. 7, 14

Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Imanuel.

„Şi, iarăşi, ascultaţi acum cum s-a profeţit de către Isaia că El Se va naşte dintr-o fecioară. S-a spus aşa: Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi-I vor da Lui numele Dumnezeu cu noi. Căci cele socotite de către oameni de necrezut şi cu neputinţă, pe acestea Dumnezeu le-a vestit de mai înainte, prin Duhul cel profetic că se vor întîmpla, în aşa fel ca, atunci când se vor întîmpla să nu fie necrezute, ci să fie crezute prin faptul că ele au fost spuse de mai înainte. Pentru ca nu cumva unii care nu înţeleg profeţia arătată, să ne reproşeze nouă, ceea ce noi înşine am reproşat poeţilor, care spun că Zeus s-a năpustit asupra femeilor împins de plăcerile afrodisiace, vom încerca să lămurim aceste cuvinte. Cuvintele Iată Fecioara în pântece va lua, nu înseamnă că Fecioara va concepe ca urmare a unei împreunări omeneşti; căci dacă ar fi avut loc o împreunare omenească, cu orişicine, ea nu ar fi mai fost fecioară; ci puterea lui Dumnezeu venind asupra Fecioarei o a umbrit şi a făcut-o, deşi era fecioară, să poarte în pântece.

121

Iar îngerul, care a fost trimis de Dumnezeu, în vremea aceea, i-a binevestit ei, zicând: Iată, vei concepe în pântece de la Duhul Sfânt şi vei naşte un Fiu, care se va chema Fiu al Celui Prea înalt şi-I vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele lui, aşa cum ne-au învăţat despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cei ce ne-au păstrat toate memoriile în legătură cu El şi cărora am crezut, deoarece Duhul cel profetic a amintit şi prin Isaia, cel menţionat mai înainte, aşa cum am arătat, că Acesta Se va naşte. Prin Duhul, deci, şi prin puterea cea de la Dumnezeu, nu este îngăduit să înţelegem altceva, decât pe Cuvântul, Care este primulnăscut al lui Dumnezeu, aşa cum Moisi, profetul cel mai înainte amintit, a arătat. Şi acesta, venind asupra Fecioarei şi umbrind-o, a lăsat-o însărcinată, nu ca urmare a vreunei împerecheri omeneşti, ci prin puterea lui Dumnezeu. Iar cuvântul Iisus, care este un nume evreiesc, în limba greacă înseamnă Mântuitor. Pentru aceasta şi îngerul a zis, adresându-se Fecioarei: Şi-I vei pune numele Iisus; căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor. Cum că cei ce profeţesc nu sunt inspiraţi de nimeni altul decât de cuvântul lui Dumnezeu, socotesc că şi voi înşivă sunteţi de acord” (Sf. IUSTIN, Apologia, p. 47)

„Pentru ca oamenii care cred în El să poată cunoaşte felul în care S-a născut El în lume, prin acelaşi Isaia Duhul cel profetic a profeţit cum avea să fie, în modul acesta: Şi a adăugat Domnul vorbind lui Ahaz, zicând: Cere ţie un semn de la Domnul Dumnezeul tău, în adâncime, sau în înălţime. Şi a zis Ahaz: N-am să cer şi nici n-am să ispitesc pe Domnul. Şi a zis Isaia: Ascultă, deci, casa lui David. Oare puţin lucru estevouă ca să căutaţi ceartă oamenilor? Cum, atunci, căutaţi ceartă Domnului? Pentru aceasta, Domnul însuşi vă va da vouă un semn. Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi veţi numi numele lui Emmanuel. El va mânca unt şi miere şi, mai înainte de a cunoaşte şi de a prefera răul, va alege binele. Căci copilul, mai înainte ca să cunoască răul, sau binele, nu va ţine socoteală de cele rele, pentru a alege binele. Fiindcă mai înainte ca copilul să cunoască a chema pe tatăl, sau pe mama sa, va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei, în faţa împăratului Asirienilor. Şi pământul va fi cuprins, pământul acesta pe care tu-1 vei suporta cu greutate înaintea celor doi împăraţi. Dar Dumnezeu va aduce asupra ta, asupra poporului tău şi asupra casei tatălui tău zile cum n-au venit nicidecum asupra ta, din ziua în care Efraim a luat de la Iuda pe împăratul Asirienilor. Cum că în neamul lui Avraam, cel după trup nu s-a născut şi nimeni nu se zice că este născut dintr-o fecioară, decât numai acest Hristos al nostru, acesta este un lucru lămurit tuturor. Dar, deoarece voi şi dascălii voştri îndrăzniţi să ziceţi că în profeţia lui Isaia nu s-a zis nicidecum: Iată Fecioara în pântece va lua, ci: Iată tânăra în pântece va lua şi va naşte fiu şi explicaţi profeţia aceasta ca referindu-se la Ezechia, care a fost împăratul vostru, mă voi încerca să explic şi aici, pe scurt, lucrul acesta, care se va întoarce tot împotriva voastră şi să vă dovedesc cum că cuvintele acestea s-au zis cu privire la Acela pe care noi îl mărturisim ca fiind Hristos” (Sf. IUSTIN, Tryfon, p. 139)

„Iată o mărturie din Vechiul Testament: că mai înainte de a cunoaşte pruncul binele sau răul, va lepăda răul ca să aleagă binele. Şi iarăşi, foarte limpede se scrie despre Mântuitorul în cartea lui Isaia: Iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi se va chema numele lui Emanuil.

122

Reiese că tocmai la Mântuitorul se referă şi vorbele: mai înainte de a te şti tu prunc. Iar dacă trebuie să luăm şi vreun exemplu din Evanghelie, înainte de a se fi făcut mare, pe când Iisus era încă prunc, pentru că S-a deşertat pe Sine, adică creştea (or, de bună seamă că nimeni nu mai creşte odată ce a atins deplinătatea, ci creşte doar atunci când trebuie să mai crească), creştea adică cu vârsta şi cu înţelepciunea şi sporea cu harul la Dumnezeu şi la oameni. Când, dacă S-a deşertat coborându-Se pe pământ şi dacă fiind acurn deşertat a luat din nou ceea ce lepădase; căci o făcuse de bună voie, ce a putut fi de mirare când s-a spus că creştea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor? Întocmai cum s-ti spus tot despre El la Isaia: înainte de a cunoaşte pruncul binele sau răul. el va lepăda răul lipindu-se de bine şi celelalte cuvinte pe cure le-am pomenit” (ORIGEN, Ieremia, p. 351)

„Aşa spune şi marele ochi al Bisericii, Vasilie, dându-ne explicarea psalmului 42: La fel vei înţelege şi spusa lui Isaia despre acelaşi lucru: înainte de a cunoaşte copilul sau de a alege cele rele, va alege binele (Isaia 7, 16). Deoarece înainte de a cunoaşte copilul binele sau răul, respinge răul, ca să aleagă binele. Căci cuvântul înainte arată că nu cercetând şi deliberând ca noi, ci întrucât subzistă dumnezeieşte, prin însăşi existenţa, avea din fire binele” (Sf. MAXIM, Scrieri, p. 332)

Fiul iubit

Os. 11, 1

Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu.

„Iar Moise, cel cu adevărat mare şi crezut de ei ca spunînd adevărul, a însemnat cuvântul despre întruparea Mântuitorului, socotindu-1 şi cunoscându-1 ca adevărat şi ca tot ceea ce putea fi mai mare, zicând: O stea va răsări din Iacov şi un om din Israel şi va zdrobi pe căpeteniile lui Moab (Num. 24, 17). Şi iarăşi: Cât de frumoase sunt casele tale, Iacov, corturile tale, Israele; ca nişte vii sunt umbrite şi ca un rai lângă râuri şi ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul, ca nişte cedri lângă ape. Ieşi-va omul din sămânţa lui şi va domni peste neamuri multe (Num. 24, 5-7). Şi iarăşi, Isaia: înainte de a şti copilul să numească pe tatăl sau pe mama sa, va primi puterea Damascului şi pietrele de preţ ale Samariei înaintea regelui asirienilor (8, 4). El e vestit de mai înainte că va veni ca om. Dar tot ei vestesc de mai înainte că Cel ce va veni este Domnul, zicând: Iată, Domnul şade pe nor uşor şi va veni în Egipt şi se vor clătina idolii făcuţi de mână ai Egiptului (Is. 19, 1). Şi iarăşi Tatăl îl cheamă de acolo: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Mt. 2, 15; Os. 11, 1)” (Sf. ATHANASIE, Întruparea, p. 128)

123

Naşterea în Betleem

Mih. 5, 1

Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.

„Despre locul unde avea să Se nască El pe pământ, ascultaţi ce a prezis un alt profet, Miheea. El a zis astfel: „Şi tu, Bethleeme, pământul Iudei, nu eşti cu nimic mai prejos printre conducătorii lui Iuda; căci din tine va ieşi conducătorul care va păstori pe poporul Meu”. Iar Bethleemul este un sat din ţara iudeilor, care se găseşte la treizeci şi cinci de stadii de Ierusalim. Aici S-a născut Iisus Hristos, aşa cum puteţi afla din registrele de recensământ ale lui Cyrenius, care a fost cel dintâi guvernator al vostru în Iudeea” (Sf. IUSTIN, Apologia, p. 48)

70 de săptămâni

Dn. 9, 24-27

Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor. […] Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii.

„Şi astfel, când s-au împlinit cele şapte saptămâni, un rege uns a ajuns conducător al iudeilor, iar în timpul celor 62 de săptămâni în toată Iudeea a fost pace şi n-au fost războaie. Iar Domnul nostru Hristos sfântul sfinţilor a venit şi a împlinit vedenia şi profetul; a fost uns trupul prin Duhul Tatălui Lui în aceste 62 de săptămâni, precum a spus profetul. Şi într-o săptămână, domnind Neron, a stăpânit la jumătatea săptămânii; şi a aşezat în sfânta cetate Ierusalim urâciune; şi la jumătatea săptămânii a fost ucis şi el şi Oton şi Galba şi Vitelie; Vespasian, împărat roman, a distrus Ierusalimul şi a pustiit templul. Că acestea aşa sunt, sunt clare pentru cel care poate pricepe, după cum a spus profetul” (Sf. CLEMENT, Stromatele, p. 85-86)

„Dacă vorbim şi despre astfel de fapte o facem ca să dovedim dreptatea unei alte proorocii legată de arătarea în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi care s-a întâmplat atunci. În cartea lui Daniel, după ce Scriptura a numărat foarte clar un număr exact de săptămâni până la venirea conducătorului Hristos, aşa cum am arătat-o şi în alt loc, vesteşte că după ce odată s-au împlinit aceste săptămâni, va dispărea şi ungerea la iudei, lucru care se vede clar că s-a împlinit în vremea naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Am precizat aceste lucruri pentru ca să stabilim adevărul anilor” (EUSEBIU, p. 47)

124

„Deci spun poveşti iudeii şi trec cu vederea timpul de faţă. Căci, când a încetat proorocul sau vedenia din Israel, dacă nu acum, când a venit Hristos, Sfântul sfinţilor? Şi un semn şi o dovadă însemnată a venirii lui Dumnezeu Cuvântul e că nu mai stă în picioare Ierusalimul, nici nu s-a mai ridicat prooroc nici nu se mai descoperă vreo vedere între ei. Şi e firesc şi fie aşa. Căci, venind Cel prezis, ce nevoie mai e de cei ce-L prezic? Şi fiind prezent Adevărul, ce nevoie mai e de umbră? De aceea, au proorocit până a venit Dreptatea însăşi şi Cel ce a răscumpărat păcatele tuturor. Pentru aceea şi Ierusalimul a durat atâta timp, cât cei din el se ocupau cu chipurile adevărului. Iar odată ce Sfântul sfinţilor e de faţă, pe drept cuvânt s-a pecetluit şi vederea şi proorocia, iar împărăţia Ierusalimului a încetat. Li s-au uns lor regi, până ce s-a uns Sfântul sfinţilor” (Sf. ATHANASIE, Împotriva arienilor, p. 231, 217)

„Pentru că avea să spună ceva de o însemnătate deosebită, anume că Iisus Hristos S-a născut din Fecioară, evanghelistul, înainte de recapitulaţia genealogiilor, ascunde taina, spunând: „bărbatul Mariei; dar, mai bine spus, întrerupe istorisirea naşterii. Face deci numărătoarea anilor ca să amintească cititorilor că Cel născut este Acela despre care patriarhul Iacov a spus că va veni atunci când nu vor mai fi peste iudei domni din Iuda, despre care profetul Daniel a prezis că va veni după acele multe săptămâni. Iar dacă vrei să numeri anii spuşi de înger lui Daniel vezi numărul de săptămâni, de la zidirea Ierusalimului şi până a naşterea lui Hristos, vei vedea că anii aceştia ne dau exact data naşterii lui Hristos” (Sf. IOAN, p. 49, 852)

Legământul cel nou

Ir. 31, 31-32

Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul.

„Iar prin Ieremia spune, tot despre testamentul acesta, în felul următor: Iată, vin zilele, zice Domnul,şi voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un testament nou, nu acela pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua în care i-am luat de mână, pentru a-i scoate din Egipt. Deci, dacă Dumnezeu a proclamat că va fi orânduită o nouă alianţă şi că aceasta va fi spre lumina neamurilor, noi vedem şi suntem convinşi, că, prin numele lui Iisus Hristos cel răstignit, înşişi oamenii vin la Dumnezeu de la idoli şi de la orice altă nedreptate şi rămân până la moarte în mărturisire şi pietate, şi că din lucrurile şi din minunile care urmează, poate fi înţeles de toţi, că aceasta este Legea cea nouă, şi alianţa cea nouă şi nădejdea celor din toate neamurile, care aşteaptă bunurile cele de la Dumnezeu.” (Sf. IUSTIN, Tryfon, p. 103)

„Şi ca să cunoşti că era mai bună această cale, ascultă ce spune Dumnezeu prin profetul Ieremia: Şi voi face cu voi testament nou, ând legile Mele în mintea lor şi le voi scrie pe inimi şi

125

toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Pavel, de asemenea, arătând superioritatea acestei căi, spunea că a primit legea nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi a purtărilor lor; de aceea a fost nevoie să fie însemnate iarăşi în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu. Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat, încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Şi, cu toate acestea, nici de acest de al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie” (Sf. IOAN, p. 15)

„Noi, însă, spunem că unul şi acelaşi este Legiuitorul celor două Testamente, că le-a întocmit pe amândouă pentru folosul oamenilor şi că deosebirea dintre ele se datoreşte deosebirii vremurilor în care au fost date. Deci nici poruncile Vechiului Testament nu sunt pline de cruzime şi nici cele ale Noului Testament nu sunt de nesuferit şi împovărătoare, ci şi unele şi altele izvorăsc din una şi aceeaşi purtare de grijă a lui Dumnezeu. Că Dumnezeul nostru a dat Vechiul Testament, ascultă ce zice profetul – dar, mai bine spus, pentru ce să nu spunem: Dumnezeul nostru şi Dumnezeul Vechiului Testament? Voi face cu voi Testament, nu ca Testamentul pe care l-am făcut cu părinţii voştri. Iar dacă ereticii manihei nu primesc această mărturie, să asculte pe Pavel, care spune acelaşi lucru: Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi altul din cea slobodă, iar acestea sunt cele două Testamente. După cum acolo deosebite sunt femeile, dar bărbatul este unul, tot astfel şi aici, două sunt Testamentele, dar Legiuitorul este unul. Şi ca să vezi că poruncile celor două Testamente îşi au izvorul în aceeaşi blândeţe a lui Dumnezeu, în Vechiul Testament spune: Ochi pentru ochi, iar în Noul Testament: Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-1 şi pe celălalt. Deci după cum în Vechiul Testament Dumnezeu cuminţeşte pe cel ce face rău cu frica de pedeapsă, tot aşa şi în Noul Testament” (Sf. IOAN, p. 208)

Soarele dreptăţii

Mal. 3, 20

Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.

„Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută, alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută şi cugetată: Omul. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simţurile şi cel cugetat. Şi ceea ce e soarele acesta în cele văzute şi supuse simţurilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute şi neînţelese cu mintea. Căci El este şi se numeşte Soarele Dreptăţii. Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simţurile şi unul cugetat cu mintea, precum sunt şi două lumi. Şi dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simţurilor, cu toate cele din ea, este luminată de soarele acesta cunoscut cu simţurile şi văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea şi cele din

126

ea, primeşte lumina şi strălucirea de la Soarele cugetat al dreptăţii. Deci cele supuse simţurilor şi cele cunoscute cu mintea sunt luminate în chip despărţit: cele dintâi, de soarele cunoscut cu simţurile, iar cele din urmă, de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunoştinţă sau comuniune cu cele supuse simţurilor” (Sf. SIMEON, p. 58)

„De asemenea, profetul Maleahi ne arată că Domnul a fost numit soare. Pentru voi, însă, – zice el – care vă temeţi de numele Domnului, va răsări soarele dreptăţii şi sub aripile lui este mântuirea. Iar dacă în Scripturile Sfinte Hristos este adevăratul soare şi adevărata zi, nu există pentru creştini oră, în care ei să nu se simtă datori a se ruga lui Dumnezeu, pentru ca noi, care suntem în Hristos, adică în soarele cel adevărat şi în ziua cea adevărată, să stăm toată ziua în rugăciuni. Şi când Vine noaptea, potrivit legilor universului, care fac să alterneze între ele zilele şi nopţile, este de tot folosul pentru credincioşi să se roage şi în întunericul nopţii, fiindcă pentru fiii luminii şi noaptea este zi. Când este fără lumină cel ce are lumină în inimă? Când n-are soare şi zi cel pentru care Hristos este soare şi zi?” (Sf. CIPRIAN, p. 485)

„Deci până la împlinirea făgăduinţei făcute de Tatăl, până ce bisericile diferitelor popoare vor înflori şi se vor ajunge să se vestească Cuvântul la toate neamurile şi în sfârşit până ce se va mântui şi întregul Israel, iată cât timp se prelungeşte ziua şi iată cât e amânată încheierea ei, căci în tot acest răstimp soarele nu apune deloc, ci soarele dreptăţii se tot înalţă revărsând lumina adevărului în inimile celor care cred. Dar când se va umple măsura credincioşilor şi când va veni vremea stricăciunii şi a răutăţii neamurilor, celor de pe urmă, când nu vor mai rămâne decât puţini la care se va putea vădi credinţa, atunci se vor scurta zilele.” (ORIGEN, Iosua, p. 258)

Fiul Omului

Dn. 7, 13-14

Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.

„Această împărăţie veşnică a vestit-o încă proorocul Daniel atunci când, sub inspiraţia Duhului celui dumnezeiesc, a descris, mai mult decât omeneşte, chipul în care i S-a arătat Dumnezeu: Am privit, zice, în vedenia de noapte şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a şezut în faţa Lui. Şi haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Său era curat ca lâna; tronul Său era o flacără de foc, roţile Lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din El. Mii de mii îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui. Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise. Şi apoi, mai departe: Am privit, zice, în vedenia de noapte şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat

127

până la Cel vechi de zile şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împără ţia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată. De bună seamă că aceste cuvinte nu se referă la altcineva decât la Mântuitorul nostru, Cel care era la început la Dumnezeu şi Care prin întruparea care va avea loc mai târziu va lua numele de Fiul Omului. Căci eu însumi am strâns în câteva explicări deosebite proorociile speciale privitoare la Hristos, Mântuitorul nostru, şi am arătat mai pe îndelete în nişte scrieri speciale ceea ce s-a vestit despre acest lucru, aşa încât aici mă voi mulţumi doar cu atâta cât am spus.” (EUSEBIU, p. 36-37)

Intrarea în Ierusalim

Zah. 9, 9

Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, fiica Ierusalimului iată împăratul tău vine la tine drept şi mântuitor; Însuşi blând şi călare pe cea de sub jug şi mânz tânăr. Nu s-a mulţumit să spună numai mânz, ci a adăugat şi tânăr, pentru a arăta tinereţea omenirii în Hristos şi veşnicia fără bătrâneţe însoţită de nevinovăţie. Dumnezeiescul nostru îmblânzitor de mânji astfel ne creşte pe noi mânjii cei tineri. Chiar dacă în Scriptură se spune că animalul cel tânăr este un asin, totuşi şi acesta este mânzul unei asine. Scriptura spune: Şi mânzul l-a legat de viţa de vie; a legat acest popor gingaş şi tânăr de Cuvânt, Care simbolic înseamnă viţa de vie; via dă vin, după cum Cuvântul dă sânge; şi unul şi altul sunt pentru oameni băutură spre mântuire vinul pentru trup, sângele pentru duh.” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 175)

„Să vedem acum profeţia. Şi aceea prin cuvinte, şi aceea prin fapte. Care este profeţia? Iată împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe asină şi mânz tânăr. Împăratul acesta nu vine în trăsuri precum ceilalţi împăraţi; nu cere biruri, nu bagă frica în lume şi nu are în jurul Său gardă, ci e plin de blândeţe. întreabă, iubite, pe iudei: Care împărat a venit la Ierusalim călare pe asin? N-are să poată să spună de un altul, ci numai de Acesta. Hristos a venit, după cum am spus, călare pe mânz tânăr, vestind mai dinainte cele viitoare. Prin mânzul asinei este arătată aici Biserica şi poporul cel nou, care era altădată necurat, dar a ajuns curat după ce a şezut Iisus pe el. Uită-te cum este împlinită întocmai icoana profeţiei! Ucenicii au dezlegat şi asina şi mânzul ei. Prin apostoli au fost chemaţi şi iudeii şi am fost chemaţi şi noi; prin apostoli am fost aduşi alături de Hristos. Şi pentru că fericirea noastră i-a făcut zeloşi pe iudei, de aceea asina vine în urma mânzului ei. În adevăr, după ce va şedea Hristos pe neamuri, vor veni şi ei plini de zel la Hristos. Aceasta a arătat-o Pavel zicând: Că împietrire s-a făcut în parte în Israel până ce va intra plinătatea neamurilor; şi aşa se va mântui tot Israelul. Că şederea lui Iisus pe mânz tânăr a fost o profeţie se vede din cele spuse. Dacă n-ar fi fost o profeţie, profetul nu s-ar fi îngrijit să spună cu atâta preciziune vârsta asinului. Dar prin profeţia sa profetul nu arată numai aceasta, ci şi

128

aceea că apostolii vor aduce cu uşurinţă pe neamuri la Hristos. După cum nimeni nu s-a împotrivit când apostolii au luat asina şi mânzul, tot aşa nici când au adus neamurile la Hristos, nimeni din cei care-i stăpâneau n-a putut să-i împiedice. Hristos n-a stat pe părul mânzului, ci pe hainele apostolilor. După ce au luat mânzul, apostolii au dat totul, după cum spunea şi Pavel: Eu voi cheltui cu plăcere şi mă voi cheltui şi pe mine pentru sufletele voastre. Uită-te la blândeţea mânzului! Era nedomesticit şi neînvăţat cu frâul; dar n-a sărit, ci a mers în bună rânduială. Şi aceasta era o profeţie pentru viitor; a arătat supunerea neamurilor şi grabnica lor schimbare în bună rânduială. Pe toate le-a lucrat cuvântul, pe care l-a spus Hristos: Dezlegând-o, aduceţi-o la Mine. Aşa că cele fără rânduială au ajuns cu bună rânduială, cele necurate, curate.” (Sf. IOAN, p. 763-764)

Suferinţele lui Mesia

Is. 53, 1-12

Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.

129

„Celor ce se îndeletnicesc cu mai multă sârguinţă cu dumnezeieştile Scripturi, Cuvântul Domnului le apare în două forme: într-una comună şi mai simplă, care e văzută de cei mulţi, potrivit profetului Isaia, iar în alta mai ascunsă şi numai de puţini cunoscută, de cei ce au devenit ca Sfinţii Apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, înaintea cărora Domnul s-a schimbat la faţă, îmbrăcându-Se în slava care a biruit simţurile, potrivit psalmistului. Dintre aceste două forme, cea dintâi se potriveşte celor începători; a doua e pe măsura celor desăvârşiţi în cunoştinţă, atât cât este cu putinţă oamenilor. Cea dintâi este icoana primei veniri a Domnului la care se referă litera Evangheliei şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta făptuirii; a doua este preînchipuirea celei de-a doua veniri întru slavă, la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii ridicându-i la starea de îndumnezeire.” (Sf. MAXIM, Capete despre dragoste, p. 162.)

„Cum că făcându-Se om pentru noi, a răbdat să pătimească şi să fie batjocorit şi cum că iarăşi va veni cu slavă, ascultaţi profeţiile care au fost spuse cu privire la acestea [...] Deci, după răstignirea Lui, chiar şi cunoscuţii Lui s-au îndepărtat de El, renegându-L; iar mai pe urmă, înviind şi arătându-Se lor şi stăruind asupra profeţiilor în care se arăta că toate acestea aveau să se întîmple, i-a învăţat pe ei, iar aceştia văzându-L înălţîndu-Se la cer şi crezând în El şi luând puterea cea trimisă lor de către El împrăştiindu-se în tot neamul oamenilor, au propovăduit acestea şi au primit numele de apostoli.” (Sf. IUSTIN, Apologia, p. 58)

„Nu tot astfel celelalte neamuri ajung la această nedreptate împotriva noastră şi a lui Hristos, cum faceţi voi, care sunteţi cauzatorii unei prejudecăţi rele, atât împotriva dreptului, cât şi a noastră, care suntem discipolii Lui. Căci, după ce aţi răstignit pe acel Om unic, fără de pată şi drept, prin care vine vindecarea rănilor celor care se apropie de Tatăl prin El ,fiindcă aţi cunoscut că El a înviat din morţi şi s-a urcat la ceruri, după cum şi profeţiile au arătat de mai înainte că va fi, nu numai că nu v-aţi pocăit de cele ce aţi făcut în chip rău, ci, alegând după placul vostru oameni de la Ierusalim, i-aţi trimis atunci pe tot pământul, zicând că s-a ivit o erezie atee, aceea a creştinilor, aducând împotriva noastră toate acele mărturii, pe care le spun împotriva noastră cei ce nu ne cunosc. Aşa că voi nu sunteţi numai cauzatorii nedreptăţii voastre, ci, în genere, şi cauzatorii nedreptăţii tuturor celorlalţi oameni.” (Sf. IUSTIN, Tryfon, p. 103)

„Cu privire la trupul Său omenesc, El a mai primit, în afară de alt nume, şi pe acela de mare luptător, pentru motivul că trupul Său omenesc a fost ispitit întru toate cele omeneşti, dar nu şi în cele ale păcatului, ca unul care a fost fără de păcat, după cum se vede limpede din pasajul unde se spune că nu săvârşisenici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui, şi cu toate că n-a cunoscut păcatul, Dumnezeu L-a dat jertfă curată pentru toţi cei care au păcătuit!” (ORIGEN, Celsus, p. 93-94)

„Dacă înţelege cumva că ar fi vorba de un ajutor spre virtute, atunci răspundem, în acest sens, har Domnului că S-a ajutat şi a satisfăcut destul, întrucât El n-a zis şi n-a făcut nimic vrednic de osândă, ci S-a lăsat să fie dus ca o oaie spre junghiere şi a amuţit ca un miel înaintea

130

celui ce-L tunde, nedeschizându-Şi nici măcar gura, cum mărturiseşte Evanghelia. Dacă, însă, crede Celsus, că expresia aceasta se referă la fapte neesenţiale şi de mică importanţă în legătură cu viaţa trupească, în sensul că aici Iisus nu S-a putut ajuta pe Sine însuşi, atunci îi aducem aminte lui Celsus că am dovedit şi mai înainte, din Evanghelii, că Iisus S-a supus de bunăvoie.” (ORIGEN, Celsus, p. 148-149)

„Sunt oarecum diferite aspectele în care Cuvântul fie Se face cunoscut fiecăruia dintre cei care înaintează în cunoaştere, după starea celui care abia îşi începe ucenicia, după cum a înaintat, dacă este mai aproape de virtute sau chiar şi-a însuşit virtutea. Dar de aici nu urmează că Dumnezeul nostru S-a schimbat, cum vor să înţeleagă acest lucru Celsus şi cei apropiaţi lui. Ducându-;Se pe un munte înalt, deosebi (Iisus) S-a schimbat, luând o înfăţişare cu mult superioară aceleia pe care o văzuseră cei rămaşi jos, care nu L-au putut urma până pe culme. Căci «cei de jos» nu aveau ochi care să poată privi schimbarea Cuvântului întru slavă şi sfinţenie, ci abia puteau să-L cuprindă aşa cum fusese până atunci printre ei, încât ei, care nu au putut privi ce era mai bun în El, au zis despre Dânsul: (L-am văzut şi) nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El; şi nici înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi celdin urmă dintre oameni. Iată, dar, care e răspunsul nostru la presupunerile lui Celsus, care nu a înţeles transformările şi schimbările lui Iisus, aşa cum sunt ele istorisite, şi nici ce este muritor şi ce este nemuritor în El.

Or, după părerea generală, chiar dacă Scripturile spun despre Iisus că nu era arătos la chip, totuşi nu spun că El ar fi fost grosolan, cum afirmă Celsus, după cum nici n-avem vreun indiciu că ar fi fost mic de statură. Iată cum se exprimă proorocul Isaia atunci când vesteşte că nu va apărea într-o înfăţişare falnică şi nici de o frumuseţe suprafirească: Cine va crede ceea-ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă şi ca o rădăcină în pământ uscat fără a avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni. Se vede că Celsus a auzit de aceste cuvinte, pentru că le-a crezut favorabile ca să-1 poată acuza. în schimb, el n-a dat atenţie şi altor cuvinte, celor din psalmul 44 şi modului în care sunt rostite acolo: încingându-Te cu sabia Ta, peste coapsa Ta, Puternice, cu frumuseţea Ta şi cu strălucirea Ta, încordează-Ţi arcul, prapăşeşte şi împărăteşte.” (ORIGEN, Celsus, p. 241-242)

„Dar nu s-a trecut sub tăcere nici moartea Lui. Ci e însemnată foarte limpede în Scripturi. Ba chiar şi de motivul morţii Lui s-a spus, că nu o suferă pentru El, ci pentru nemurirea şi mântuirea tuturor. Nu s-au temut ca să treacă sub tăcere nici uneltirea iudeilor şi ocările aduse Lui de ei, ca nimic din cele ce se vor petrece să nu rămână nevestit şi să se nască vreo rătăcire din pricina lor. Deci zic: Om ce era întru bătaie şi ştiind să rabde durere, că s-a întors faţa Lui; defăimat a fost şi nesocotit. Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi suferă dureri şi noi am socotit că de la Dumnezeu este El în durere, în bătaie şi în chinuri. Iar El a fost rănit pentru păcatele noastre şi a fost chinuit pentru fărădelegile noastre. Certarea ce ne aduce pacea a fost peste El şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Is. 53, 3-5). Minunează-te de iubirea de oameni a

131

Cuvântului, că pentru noi e defăimat, ca noi să ne bucurăm de cinste. Că toţi, zice, ca nişte oi am rătăcit. Fiecare a rătăcit în calea lui. Şi Domnul L-a dat pe El pentru păcatele noastre. Şi El fiind chinuit, nu Şi-a deschis gura Sa. Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas în faţa celui ce-1 tunde pe El, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat (Is. 53, 6-8). Apoi ca să nu-L ia cineva drept om din pricina patimii, preîntâmpină gândurile oamenilor. De aceea Scriptura descrie puterea Lui mai presus de fire şi neasemănarea firii Lui cu noi, zicând: Iar neamul Lui cine-1 va spune? Că s-a ridicat de pe pământ viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului a fost dus la moarte. Şi voi da pe cei răi în schimbul îngropării Lui şi pe cei bogaţi în schimbul morţii Lui. Că fărădelege nu a săvârşit, nici s-a aflat viclenie în gura Lui. Şi Domnul voieşte să-L curăţe pe El de răni (Is. 53, 8-10).” (Sf. ATHANASIE, Întruparea, p. 133-134)

„Ai văzut că credinţa mulţimii creşte? Era târziu, dar nu se îndurau să plece, nici nu socoteau că e nepotrivit să aducă la El spre seară pe bolnavii lor. Tu însă uită-mi-te la mulţimea mare de bolnavi vindecaţi, pe care evangheliştii îi trec sub tăcere! Nu ne vorbesc, nici nu ne istorisesc în parte fiecare vindecare, ci, printr-un singur cuvânt, vorbesc de un nespus noian de minuni. Apoi iarăşi, ca să nu pui la îndoială măreţia minunii, că adică într-o clipită de timp a dezlegat şi a vindecat atâta mulţime de oameni şi atât de felurite boli, evanghelistul aduce pe profet martor al celor săvârşite; ne arata ca dovada din Scriptură este puternică, nu mai puţin decât înseşi minunile, spunîndu-ne că şi Isaia a vorbit de aceste minuni, când a zis: Neputinţele noastre a luat şi bolile noastre a purtat. N-a spus a dezlegat, ci a luat şi a purtat, cuvinte care, după părerea mea, sunt spuse mai degrabă despre păcate, în deplin acord cu profetul Ioan Botezătorul, care a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (Sf. IOAN, p. 334-335)

„Şi mulţimile stăteau pironite de El, iubindu-L, admirându-L şi voind să-L vadă. Cine ar fi putut să se depărteze de El, când făcea minuni aşa de mari? Cine n-ar fi vrut să-I vadă chiar numai faţa şi gura, care rostea unele ca acelea? Nu era minunat numai când făcea minuni, ci chiar când Se arăta era plin de farmec. Lucrul acesta a vrut să-1 spună profetul prin cuvintele: împodobit cu frumuseţe, mai mult decât fiii oamenilor; iar când Isaia spune că n-avea chip, nici frumuseţe, Isaia spune cuvintele acestea sau pentru că pune în comparaţie frumuseţea Lui omenească cunumeşte în altă parte făţarnici, că una spuneau şi alta gândeau. Dacă ar fi crezut, nici n-ar fi cerut semn. Se vede şi în alt chip că nu credeau: când erau ţinuţi de rău şi biruiţi nu rămâneau Ungă El, nici nu spuneau: Nu ştim şi căutăm să aflăm.” (Sf. IOAN, p. 614)

Doctorul trupurilor şi sufletelor

Is. 61, 1-3

Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi

132

în război libertate; Să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; Să mângâi pe cei întristaţi; celor ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde. Ei vor fi numiţi: stejari ai dreptăţii, sad al Domnului spre slăvirea Lui.

„Iar dacă Se sfinţeşte însuşi pe Sine pentru noi, şi aceasta o face pentru că S-a făcut om, e vădit că şi pogorîrea Duhului peste El în Iordan s-a făcut peste noi, pentru că El purta trupul nostru. Şi aceasta nu s-a făcut spre îmbunătăţirea Cuvântului, ci spre sfinţirea noastră, ca să ne împărtăşim şi noi de ungerea Lui şi ca să se spună către noi: Au nu ştiţi că sunteţi Biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi? (1 Cor. 3, 16). Căci spălându-Se Domnul ca om în Iordan, noi eram cei ce ne spălam întru El şi de către El. Şi primind El Duhul, noi eram cei ce ne făceam primitori ai Duhului de la El. De aceea El nu a fost uns ca Aaron, sau ca David, sau ca toţi ceilalţi, cu untdelemn, ci altfel decât toţi cei ce s-au făcut părtaşi de El, cu untdelemnul bucuriei, pe care El însuşi îl tălmăceşte ca fiind Duhul. Căci zice prin prooroc: Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns pe Mine (Is. 61, 1). Iar Apostolul a zis: Precum L-a uns pe El Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Fapte, 10, 38). Dar când s-au spus acestea despre El, dacă nu când venind în trup S-a botezat în Iordan şi S-a pogorît Duhul Sfânt peste El? E drept că însuşi Domnul zice: Va lua Duhul din al Meu (In. 16, 14); şi: Eu îl trimit pe El (In. 16, 7); şi ucenicilor: Luaţi Duh Sfânt (In. 20, 22). Totuşi Cel ce-L dăruieşte altora în calitate de Cuvânt şi de strălucire a Tatălui spune acum că Se sfinţeşte, dat fiind că S-a făcut om şi trupul sfinţit este al Lui. Şi de la El am început şi noi a lua ungerea şi pecetea. Căci zice Ioan: Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt (1 In. 2, 20); iar Apostolul: Şi voi aţi fost pecetluiţi în Duhul cel Sfânt al făgăduinţei (Ef. 1, 13)” (Sf. ATHANASIE, Împotriva arienilor, p. 220-221)

Coborârea Duhului Sfânt

Ioil 3, 1

Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu

„Cele ce ocupă sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea reţin închipuirea şi cugetarea lui şi în somn. De se îngrijeşte de lucruri omeneşti, e preocupat de ele şi în închipuirile viselor. Iar de cugetă la cele dumnezeieşti şi cereşti, se va afla şi în vis cu gândirea în aceastea, după spusa proorocului. Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înşelat, ci va vedea lucruri adevărate şi i se vor încredinţa descoperiri” (Sf. SIMEON, p. 81).

133

TEMA 8

BIBLIA – DIDACTICO-POETICE (DOXOLOGIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE)

CONŢINUT:

1. Laudă şi euharistie – Psalmii (dimensiunea liturgică a psalmilor)2. Suferinţă şi mântuire – Iov (originea suferinţei, suferinţa este proprie lui Dumnezeu,

suferinţa – punte spre Dumnezeu, Iov – paradigma suferinţei veterotestamentare)3. Adevăr şi deşertăciune – Ecclesiast4. Înţeleciune – Pilde

Tema: Număr de ore: 4hDIDACTICO-POETICE Data: 20-27.05.2010(DOXOLOGIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE)

134


ABRUDAN, Dumitru, Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, în rev. „ST”, anul 1985, nr. 7-8. ANSELM, Grun, Despre suferinţă, trad. Cristian Baumgarten, Ed. Galaxia Gutenberg, Bucureşti, 2008. BINDIU, Olivian, Psalmii şi legătura lor cu cultul divin ortodox, în rev. „BOR” anul 1987, nr. 9-10. BOGDAPROSTE, Gheorghe, Valoarea moral-social a Cărţii Psalmilor: Frăţietatea dintre oameni, în rev

„ST”, anul 1970, nr. 1-2. CASSIODORUS, Explanation of the Psalm, vol I (Ps. 1-50), trad. P. G. Walsh, Paulist Press, New York,

1990. CHAMBERS, Oswald, Încercat pentru a lupta mai bine, trad. Daniel Tomuleţ, Ed. Cartea Creştină, 1996. CHIALDA, Mircea, Despre Psaltire: conţinutul, frumuseţea, valoarea ei pentru credincioşii din orice timp,

carte de cult, în rev. „GB” anul 1964, nr. 7-8. CHIRICESCU, Constantin, Despre Psaltire, în rev. „BOR”, anul 1915, nr. 1. CIOBANU, Mircea, La capătul puterilor; Însemnări pe Cartea lui Iov, Ed. Vitruviu, Bucureşti, 1997. CLEMENT Alexandrinul, Sf., Scrieri I. Pedagogul, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 4,

EIBMBOR, Bucureşti, 1982. IDEM, Scrieri II. Stromatele, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982. CONSTANTINESCU, Al., Sf. Liturghie şi Cartea psalmilor, în rev. „GB”, anul 1969, nr. 1-2. DOUGLAS, J. D., HILLYER, N., Dicţionar biblic, ed. a II-a, Ed. Cartea creştină, Oradea, 1995. EFTIMIE Zigabenul, NICODIM Aghioritul, Sf., Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, trad. Ştefan

Voronca, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2006. GRIGORIE de Nyssa, Sf., Scrieri I. Comentariu la Cântarea Cântărilor, trad. Teodor Bodogae, în col.

„PSB”, vol. 29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982. IDEM, Scrieri II. Omilii la Eccesiast, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 30, EIBMBOR, Bucureşti,

1998. IDEM, Viaţa Sfintei Macrina, trad. Ion Pătrulescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004. IOAN Gură de Aur, Sf., Predici la duminici şi sărbători, trad. Melchisedec episcopul Romanului, Ed.

Bunavestire, Bacău, 2005. IDEM, Scrieri III. Omilii la Matei, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 23, EIBMBOR, Bucureşti,

1994. IUSTIN Martirul şi Filosoful, Sf., „Dialogul cu iudeul Tryfon”, în vol. Apologeţi de limbă greacă, trad.

Olimp Căciulă, în col. „PSB”, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1980. MAXIM Mărturisitorul, Sf., Ambigua, în col. „PSB”, vol. 80, trad. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR,

Bucureşti, 1983. NEGOIŢĂ, Athanase, Psalmii în cultul Vechiului Testament, în rev. „GB”, anul 1965, nr. 11-12. IDEM, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1940, p. 87. IDEM, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Credinţă noastră, Bucureşti, 1992. NIKOLAKOPOULOS, Konstantin, Studii de teologie biblică. Ermineutica cea ortodoxă şi cea occidental.

Semnificaţia noţiunilor imnologice ale Noului Testament, trad. Ioan Vasile Leb şi Ilie Ursa, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.

ORIGEN, Scrieri alese II. Comentariu la Ioan, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 7, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

IDEM, Scrieri alese III. Peri Arhon, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

IDEM, Scrieri alese IV. Împotriva lui Celsus, trad. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 9, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

135

PAREYSON, Luigi, Ontologia libertăţii; Răul şi suferinţa, în trad. Ştefania Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 2005.

PAUL, Adrian, Viaţa, personalitatea şi învăţătura ascetico-mistică a Sf. Macarie Egipteanul, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005.

PETCU, Livi, Lumina Sfintele Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007.

PETRESCU, Macedon, Despre rugăciune în Cartea Psalmilor, în rev. „ST”, anul 1984, nr. 9-10. REMETE, George, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, EIBMBOR, Bucureşti, 2005. STĂNILOAE, Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993. VASILE cel Mare, Sf., Scrieri I. Omilii la Psalmi, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 18,

EIBMBOR, Bucureşti, 1986.

1. LAUDĂ ŞI EUHARISTIE – PSALMII

„Sf. Scriptură a fost scrisă de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm, din ea, ca dintr-un spital obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală [...] Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor din toate: profeţeşte cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă, ne învaţă cele pe care trebuie să le facem. Şi, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se potriveşte.” (Sf. VASILE, p. 182)

„Ce nu poţi învăţa din psalmi? Nu, oare, măreţia bărbăţiei? Nu, oare, exactitatea dreptăţii? Nu, oare, sfinţenia castităţii? Nu, oare, desăvârşirea înţelepciunii? Nu, oare, chipul pocăinţei? Nu, oare, măsura răbdării? Nu, oare, tot ce ai putea spune despre faptele cele bune? În psalmi este cu putinţă să găseşti învăţătura desăvârşită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirile tainelor; toate sunt strânse, ca într-o mare şi obştească vistierie, în Cartea Psalmilor.”

„Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură; face la fel ca doctorii cei înţelepţi; aceştia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt îşi instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulţi şi trândavi păstrând cu uşurinţă în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă şi acasă şi le fredonează şi în piaţă [...] Ce descoperire înţeleaptă a învăţătorului, Care a meşteşugit ca odată cu cântarea să învăţăm şi cele ce ne folosesc! De aceea se şi întipăresc mai bine în suflete învăţăturile. Învăţătura dată cu sila de obicei nu rămâne; dar învăţătura primită cu plăcere şi cu bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre.”

136

„Psalmii leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş cu cel cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună este ca un lanţ care duce la unire, uneşte poporul în simfonia unui singur cor.” (Sf. VASILE, p. 183)

„Unii psalmi sunt înzestaţi cu norme dătătoare de sănătate care conduc sufletele zbucimate spre o viaţă luminoasă şi plină de pace. Alţii promit că Dumnezeu se va înomeni pentru mântuirea credincioşilor şi pentru judecarea lumii; alţii ne încălzesc sufletele pentru a spăla păcatele prin lacrimi şi pentru a ne ispăşi greşelile cu milostenia; alţii exprimă desăvârşirea minunată în rugăciuni sfinte; alţii vestesc mântuirea ce a venit prin patimile şi învierea Domnului, iar alţii prin repetiţia unor versete ne revelează mistere. Pe scurt, psalmii sunt expuneri minunate pline de abundenţă a cuvintelor dumnezeieşti, de un dor de nedescris şi de o profunzime uluitoare.” (CASSIODORUS, p. 24)

„Psalmii sunt odor nejefuit, împodobire de suflet preabună, deopotrivă împăraţilor şi celor simpli, stăpânitorilor şi celor ce sunt stăpâniţi, ostaşilor şi neoştaşilor, înţelepţilor şi neînvăţaţilor, monahilor şi chinoviarhilor, preoţilor şi celor din lume, locuitorilor uscatului şi ai ostroavelor, lucrătorilor de pământ şi corăbierilor, bătrânilor şi tinerilor; pe scurt fiecărei vârste, şi stări, şi voinţe, şi obşteşte, şi în parte şi totdeauna.” (EFTIMIE, p. 30)

„După cum este potrivit ca înainte de a mânca să binecuvântăm pe Făcătorul tuturor lucrurilor, tot aşa se cuvine să-I cântăm psalmi şi când bem, pentru că ne împărtăşim din cele create de El. Psalmul este o binecuvântare armonioasă şi înţeleaptă. Apostolul a numit psalmul cântare duhovnicească (Ef. 5, 19).” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 255-256)

Dimensiunea liturgica a psalmilor

„Un mare număr de psalmi sunt rugăciuni propriu-zise de cerere ce pot fi folosite în orice împrejurare (3, 4, 5, 7, 16, 25, 27, 30, 34, 40, 43, 51, 53, 54, 55, 58, 59, 63, 69, 85, 108, 124, 128, 139, 141) sau în clipe de disperare în care ajutorul dumnezeiesc este imperios necesar (12, 87, 101, 122, 142). Alţi psalmi sunt rugăciuni de mulţumirea închinate lui Dumnezeu pentru binefacerile primite (22, 33, 35, 45, 47, 65, 67, 75, 80, 90, 97, 102, 115, 123, 125, 128, 144, 145, 149). Rugăciuni de mulţumire pentru scăparea din necazuri şi strîmtorări se găsesc în psalmii: 9, 17, 20, 29, 74, 106, 117, 120, 137, 143.” (ABRUDAM, p. 460)

„Psalmii liturgici au fost compuşi în mod special pentru ceremoniile religioase sau pentru

slujbele de la templu. Printre aceştia amintim psalmul 14 care aminteşte de condiţiile cerute pentru a fi admis la sanctuar, Psalmul 23 care era recitat în toate ocaziile când un cortegiu procesional se apropia de templu, psalmul 65 care se citea la aducerea unei jertfe şi psalmul 67 care era folosit la reîntoarcerea Chivotului Legii în Cortul Sfânt după o victorie repurtată împotriva năvălitorilor. Cea mai mare parte a psalmilor din cărţile a IV-a şi a V-a au un caracter

137

liturgic. De altfel, chiar dacă nu toţi psalmii au avut de la început o destinaţie liturgică, până la urmă, atât în sinagogă, cât şi în Biserică ei au căpătat o astfel de întrebuinţare. La evrei Psaltirea a devenit cartea de cântări şi rugăciuni a sinagogii, astfel că din motive liturgice a fost împărţită în cinci cărţi, după analogia Pentateuhului (I Ps. 1-41; II Ps. 42-72 ; III Ps. 73-89 ; IV Ps. 90-106 şi V Ps. 107-150), fiecare cu o doxologie.” (NEGOIŢĂ, Psaltirea, p. 87)

„ Dacă ne raportăm la cel de-al doilea Templu, situaţia este mult mai clară. În serviciul de fiecare zi, când se oferea sacrificiul, preoţii suflau în trompete, iar cântăreţii templului cântau psalmi cu instrumente muzicale. După jertfă se cânta psalmul zilei, atât dimineaţa, cât şi seara. În zilele de sărbătoare şi în alte ocazii importante, erau cântaţi psalmii prescrişi. Astfel, psalmii 112-117, ce alcătuiesc colecţia Aleluia erau cântaţi la Paşti, la sărbătoarea Săptămânilor, la cea a Corturilor, la Hanukka şi la sărbătorile de Lună nouă. Psalmii treptelor erau cântaţi de cei care urcau spre Ierusalim, la cele trei sărbători mari: sărbătoarea Azimelor, a Săptămânilor şi a Corturilor. Psalmul 29 a fost cântat la Hanukka (sfinţirea templului) începând cu Iuda Macabeul, după dărâmarea templului de către Antioh IV Epifanes, în 165 î. d. Hr. Psalmul 80 era cântat la celebrarea slujbei pentru Luna nouă, când erau aduse sacrificii speciale. Psalmul 134, în care se spune clar că se citea în templu (v. 2), era cântat în dimineaţa sărbătorii de Paşti. Însă cea mai importantă ocazie, pentru cântarea de psalmi, era sărbătoarea Corturilor, celebrată la luna plină din Tişri, luna a şaptea a anului iudaic.” (NEGOIŢĂ, Psalmii, p. 1022)

„Calitatea de modele a psalmilor Vechiului Testament pentru noii psalmi de provenienţă creştină se bazau pe următoarele aspecte:

a. psalmii lui David au fost, chiar de la început, texte folosite în cadrul cultului;b. limbajul lor poetic / liric nu era îngrădit de timp, forma lor putând fi oricând preluată ca

model.În ceea ce priveşte conţinutul, atât al psalmilor veterotestamentari, cât şi al noilor creaţii

de provenienţă creştină, se poate constata, referitor la caracterul hristologie al psalmilor folosiţi în cadrul adunărilor creştine, două categorii de psalmi:

a. acei psalmi davidici al căror conţinut a fost interpretat drept aluzie la aşteptata întrupare a lui Mesia;

b. psalmii cei noi, pe deplin creştini, închinaţi Logosului dumnezeiesc întrupat, care ori au integrat anumite fragmente din psalmii Vechiului Testament, în textul lor nou, ori sunt legaţi parţial de scrierile davidice.” (NIKOLAKOPULOS, p. 150-151)

2. SUFERINŢĂ ŞI MÂNTUIRE – IOV

Originea suferinţei

„În ziua când a căzut Adam, Dumnezeu a venit să se plimbe în paradis. Văzând pe Adam a plâns şi a zis: Ce bunuri ai lepădat şi ce rele ai ales! Ce slavă ai dezbrăcat şi ce ruşine ai îmbrăcat! Ce întunecat eşti! Cât de urât! Cât de murdar! Ce lumină ai pierdut şi ce întuneric te

138

înconjoară! În momentul în care a căzut Adam şi a murit faţă de Dumnezeu, l-a plâns pe el Creatorul său, îngerii, toate puterile, cerurile, pământul. Toate creaturile au plâns pentru moartea şi căderea lui Adam, pentru că vedeau pe acela care le-a fost dat ca împărat, făcându-se rob al puterii potrivnice şi viclene. Cu întuneric s-a îmbrăcat sufletul său, cu întuneric amar şi rău...” (PAUL, p. 318)

„De când omul a adus creaţia în eşec, s-a produs în Dumnezeu un şir întreg de suferinţe: de la durerea de a-şi vedea propria operă pusă sub mâna omului, de a constata că consimţirea şi colaborarea din partea omului a rămas nerăsplătită şi dezamăgită, de a asista la ruina omului, până la suferinţele intenţionat asumate în a Se întrupa ca să mântuiască omul, lipirea de păcat, supunerea morţii, expunerea la părăsirea din partea lui Dumnezeu, coborârea în abisul disperării. Rădăcina unică a răului şi a durerii, care este de fapt cauza suferinţei, numai religia îi poate ridica vălul, şi aceasta tocmai datorită voinţei divine de a suferi pentru om.” (STĂNILOAE, p. 477)

Suferinţa este proprie lui Dumnezeu

„Puterea de a purta suferinţa vine din faptul că şi Dumnezeu suferă, mai mult chiar, suferinţa îi este proprie lui Dumnezeu, El vrea să sufere, la aceasta pregătindu-L acea parte de kenotic pe care o introduce în creaţie, în care El S-a retras în Sine, S-a limitat din proprie voinţă şi S-a restrâns ca să facă loc omului şi libertăţii lui, libertatea umană începând cu un conştient şi voluntar sacrificiu din partea lui Dumnezeu.” (STĂNILOAE, p. 476)

„Prin moartea Sa, Iisus îşi asumă întunericul fiecăruia dintre noi, bezna răului şi a întregului absurd al suferinţei, pământul însuşi, cutremurându-se, mărturiseşte că în acest Iisus este Însuşi Dumnezeu, Cel care biruieşte şi transfigurează durerea lumii. Catapeteasma Templului se frânge şi toţi au acces la Sfânta Sfintelor, la Dumnezeu, Cel prin care ne vindecăm şi ne desăvârşim. Suferinţa lui Iisus ne redeschide inimile zăvorâte spre Dumnezeu.” (ANSELM, p. 25)

Suferinţa – punte spre Dumnezeu

„[În virtutea suferinţei comune,] durerea se manifestă ca legătura vie dintre divinitate şi omenire. Suferinţa este considerată ca osia rotaţiei de la negativ la pozitiv, ritmul libertăţii, pârghia istoriei, legătura dintre timp şi veşnicie, o punte aruncată între Geneză şi Apocalipsă, între originarea divină şi apocatastază.” (PAREYSON, p. 477)

Iov – paradigma a suferinţei veterotestamentare

„Astfel, strigătul lui Iov, este strigătul întregului Vechi Testament, a omului lipsit de perspectiva unei trăiri în veşnicie, Dumnezeu îi ascultă cu înţelegere strigătele de disperare şi

139

revoltă găsindu-le îndreptăţite. Ca să poată alege între binele şi răul de pe pământ, pentru ca alegerea aceasta să-l poată desemna ca fiinţă cu adevărat responsabilă, omului va trebui să i se deschidă perspectiva unei posibile trăiri în veşnicie, mai bine zis omului, va trebui să i se acorde posibilitatea de a alege binele şi răul veşnic încă de aici de pe pământ, din lăuntrul trupului său pieritor. De aici vine disperarea lui Iov, din opinia că trecerea prin moarte nu este obligatorie pentru cel ce practică din proprie iniţiativă neprihănirea, găsim aici o întrezărire a vremurilor în care omul va trece de la moarte la viaţă.”

„Iov nu-şi ascultă femeia refuzând asocierea la revoltă, dovedindu-se superior omului edenic.” (CIOBANU, p. 32)

„Referinţa lui Iov este la o lume din care a dispărut ordinea, ierarhia, justiţia, dovada acestei catastrofe fiind el însuşi, care suferă fără vină, el vorbeşte în numele tuturor celor pe care moartea îi seceră pentru o eroare de odinioară, petrecută în Grădina Edenului, gândul că toţi urmaşii primului om sunt sortiţi să moară din pricina greşelii acestuia, este pentru Iov, un strigăt de revoltă.” (CIOBANU, p. 117)

„[Iov] trăieşte până la extrem experienţa amărăciunii şi dilemei unei suferinţe neexplicate.” (DOUGLAS, p. 1235)

„Conţinutul cărţii, ni-l prezintă pe Iov în câteva ipostaze distincte: Iov, omul neprihănit persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1, 1; 2, 10), Iov, omul plin de sine care se ceartă cu prietenii săi şi cu Dumnezeu (Iov 2, 11; 31, 40), Iov, omul care se smereşte în faţa măreţiei lui Dumnezeu (Iov 32, 1; 42, 6), Iov, omul pus în slujbă pentru recuperarea celorlalţi (Iov 42, 7; 9), Iov, omul binecuvântat din nou de Dumnezeu (Iov 42,10; 17). Cartea este plină de apărarea dreptăţii şi de lamentaţia lui Iov, de faptul că deşi neprihănit totuşi Dumnezeu îl pedepseşte, în acelaşi timp, este foarte puternică şi conştiinţa că Dumnezeu nu poate trăi fără el şi că moartea lui ar fi o pierdere pentru Dumnezeu: Ochiul celui ce mă vedea nu mă va mai zări, ochii Tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi (Iov 7,8).” (REMETE, p. 41)

„Iov este fiinţă îndrăzneaţă în faţa lui Dumnezeu, el îşi afirmă libertatea înaintea Lui; Drept aceea îmi voi lua în dinţi carnea mea şi viaţa mea o pun în mâna mea (Iov 13,14), Iov îşi permite să-I dea ultimatum lui Dumnezeu Iată aici iscălitura mea! Cel Atotputernic să-mi răspundă!... Îi voi da socoteală de toţi paşii mei, ca un principe mă voi înfăţişa înaintea Lui! (Iov 31, 35-37). Conştient de josnicia condiţiei lui, Iov nu cedează, se ia la trântă cu Dumnezeu.” (REMETE, p. 47)

„Raportul dintre om şi Dumnezeu pare deteriorat, a dispărut armonia, tocmai de aceea nu trebuie să uităm care era crezul lui Iov, el credea că Dumnezeu îl binecuvântează şi îl face să prospere pe cel integru, care se încrede în El, şi că cel nedrept nu prosperă, nenorocirile suferite

140

de Iov îi răstoarnă însă convingerile, tot ceea ce credea despre Dumnezeu este contrazis, însuşi crezul său fiind spulberat.” (CHAMBERS, p. 16)

„Ferice este omul pe care Dumnezeu îl mustră!... Căci El răneşte şi El leagă rana, El loveşte şi mâinile Lui tămăduiesc (Iov 5, 17-18), ceea ce este important într-o pedeapsă este scopul ei de a ne dezvolta şi faptul că ea este un mijloc de exprimare. Ingredientul principal în suferinţa lui Iov nu a fost pedeapsa disciplinară, ci prefaţa supranaturală a istorisirii lui despre care el nu ştia nimic, Iov este folosit de Dumnezeu pentru a ne da o anumită măsură a lucrurilor. Când un om este într-o relaţie bună cu Dumnezeu, el îşi dă onoarea în păstrarea acelui om, Iov era unul dintre cei pentru care Dumnezeu Şi-a pus onoarea în joc.” (CHAMBERS, p. 41)

„Crezul pe care Iov îl susţine, care se pretindea a fi o cheie a caracterului lui Dumnezeu, s-a dovedit a fi un zăvor, el îşi dă seama că soluţia unică a vieţii nu stă într-o mărturisire de credinţă în Dumnezeu, nici într-o concepţie intelectuală asupra Lui, ci într-o relaţie personală cu El. Dumnezeu Însuşi este răspunsul la întrebările universului, iar baza lucrurilor poate fi găsită numai în El, faptul de a abandona pe Dumnezeu şi de a căuta soluţii ştiinţifice la problemele vieţii noastre, nu fac decât să ne blocheze într-o nouă problemă.” (CHAMBERS, p. 120)

„Care om ar fi putut să fie aşa, de oţel şi de fier, încât să poată suferi atât de multe patimi? Cea mai mare sărăcie, boala cea nesuferită, cea nouă şi neauzită, pierderea copiilor, batjocura, derâderea şi ocara oamenilor, la răutatea zilei adăugându-se vise îngrozitoare şi vedenii... dacă fiecare din aceste patimi, luată singură, este nesuferită, apoi gândeşte ce zgomot trebuie să fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui! Şi totuşi, el a suferit toate acestea, şi în toată nenorocirea sa el n-a rostit o singură cârtire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu.” (Sf. IOAN, Predici, p. 248)

„... Iov, care nu numai că n-a fost înecat de atâtea valuri, ba dimpotrivă a biruit valurile. A îndurat cu trupul său toate suferinţele cunoscute pe lume; şi ele l-au arătat şi mai strălucitor. Lanţul de nenorociri nu numai că nu l-a plecat de frică cu capul la pământ, ci l-a deşteptat să mulţumească şi mai mult; prin toate faptele sale şi-a arătat recunoştinţa sa; a dat diavolului lovitură de moarte şi i-a arătat că se străduieşte zadarnic şi că loveşte cu piciorul în bolduri.” (PETCU, p. 908)

„Era ca în istorisirea despre Iov care, cuprins din toate părţile de putreziciunea rănilor cu trupul năpădit de abcese nu-şi lasă simţirea pătrunsă de durere, ci, prin meditaţie, durerea rămânea în trup, iar sufletul, cu nimic slăbit, nu înceta să cugete cele înalt. Astfel o vedeam şi pe slăvita Macrina care, deşi febra îi topise puterile firii şi o apropia de moarte, ca răcorită de rouă, fără piedică contempla realităţile divine.” (Sf. GRIGORIE, Macrina, p. 36)

141

„Cititorul cărţii Iov nu trebuie să se lase amăgit, nici de demonstraţiile prietenilor și mai ales de acelea ale lui Elihu, după, care Iov este un păcătos, nici de propriile cuvinte ale lui Iov

(în special cap. 31), după care el se socotește fără pată. Niciuna din aceste păreri nu corespund

cu ultimele gânduri ale autorului. Pe acestea le intâlnim de abia în cap. 42, 3 și ele ne spun că

Dumnezeu măsoară și răsplătește faptele cuiva, după alte principii, decât ale omului.” (NEGOIŢĂ, Teologia, p. 113)

„Dumnezeu vrea să-i educe pe cei drepţi. Dumnezeu salvează pe cel nenorocit prin

nenorocirea sa și-i deschide urechile cu ajutorul suferinţii. (Iov 32,37).”

„În cartea Iov, prietenul Elifaz socotește fericit pe omul pe care Dumnezeu îl încearcă prin suferinţă (Iov 5,17), iar Elihu vede in această concepţie adevărata soluţie a problemei suferinţii.” (NEGOIŢĂ, Teologia, p. 140)

3. ADEVĂR ŞI DEŞERTĂCIUNE – ECCLESIAST

„Adevărul este unul singur; minciuna are mii de abateri. Socot, însă, că, odată cu răsăritul luminii, toate se luminează. Aşadar toţi filozofii, şi eleni şi barbari, toţi câţi au dorit să afle adevărul, au arătat unii nu puţin, alţii o parte, dacă au avut ceva din învăţătura despre adevăr. Eternitatea are strâns în ea pe scurt şi viitorul şi prezentul, dar şi trecutul; cu mult mai mult, însă, şi mai puternic decât eternitatea, adevărul adună seminţele proprii, chiar dacă au căzut pe pământ străin. Dar şi în întreg universul, toate părţile universului, chiar dacă se deosebesc unele de altele, păstrează totuşi înrudirea cu întregul. Tot aşa şi filozofia barbară sau elenă a tăiat în bucăţi veşnicul adevăr, adevărul teologiei de totdeauna, al Cuvântului celui real. Iar omul care uneşte iarăşi bucăţile tăiate şi aduce la unitate desăvârşită Cuvântul, acela, o ştiu bine, va contempla, fără primejdie de a rătăci, adevărul. În Ecleziast este scris: Şi au întrecut în înţelepciune pe cei care au fost înainte de mine în Ierusalim; şi inima mea a văzut multe; am cunoscut înţelepciunea, gnoza, pildele şi ştiinţa. Că şi aceasta este voinţa Duhului; că în mulţimea înţelepciunii este mulţime de gnoză. (Ecl. 1, 16 -18) Omul care este destoinic în orice fel de înţelepciune, acela este propriu vorbind gnostic. La fel este scris: Prisosinţa cunoaşterii înţelepciunii dă viaţă celui care o are. (Ecl. 7, 13)” (Sf. CLEMENT, Stromate, p. 57-58)

„Deşertăciune a deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, toate sunt deşertăciune”. (Ecl. 1, 2; 12, 8) Prin cuvântul deşert se înţelege un lucru fără consistenţă, care-şi are fiinţa doar în pronunţarea cuvântului; iar realitatea care ar trebui să existe sub înţelesul numelui nu există, ci este numai un sunet nearticulat, zadarnic şi gol la mijloc. Acest cuvânt pronunţat ca oricare altul, pe silabe, lovind din întâmplare auzul nu are nici un înţeles. Acesta este un fel de deşertăciune. Altă deşertăciune este lipsa de folos a celor făcute fără scop, dar cu râvnă. Aşa sunt palatele de nisip ale copiilor, sau săgeţile aruncate împotriva stelelor sau goana după vânt şi lupta atletului cu propria sa umbra, când se sileşte să întreacă vârful umbrei, şi orice alt lucru de acest fel care

142

în mod obişnuit se face. Toate acestea se cuprind în cuvântul deşertăciune.” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 199)

„De obicei este numit deşert şi acel lucru pe care l-a întreprins cineva cu un scop anumit, ca pe o acţiune folositoare, făcând diferite acţiuni la rând; apoi când intervine vreo contrarietate, toată osteneala i se schimbă în prostie, iar faptul că râvna lui n-a ajuns la nici un rezultat se numeşte deşertăciune. În aceste împrejurări se zice de obicei: în deşert ne-am ostenit şi în deşert am nădăjduit si în deşert ne-am supus la multe munci. Şi, ca să nu mai arătăm unul câte unul toate lucmrile despre care se poate zice în general că sunt deşarte, vom defini pe scurt înţelesul acestui cuvânt: deşertăciune este sau un cuvânt nesocotit, sau o acţiune prostească, sau un plan neserios, sau o râvnă neîmplinită, sau, în general, tot ce nu foloseşte la nimic.

Precum trebuie înţelese expresiile: lucrul lucrurilor, sfântul sfinţilor prin care este exprimată tendinţa spre exagerarea noţiunii, tot aşa deşertăciunea deşertăciunilor arată gradul cel mai înalt, dincolo de care nu poate să treacă nici un lucru deşert.” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 200)

„Aşa este şi viaţa omenească: ambiţia este nisip, putina politică este nisip, bogăţia este nisip; nisip este orice lucru de care ne bucurăm cu trupul, în măsura în care îl râvnim. Râvnindu-le, sufletele neiscusite se leagă de aceste lucruri inconşistente în chip uşuratic, răbdând pentru ele multe osteneli. Numai dacă vor părăsi locul nisipos, adică viaţa cea după trup, vor recunoaşte zădărnicia vieţii de aici. Căci desfătarea durează numai cât viaţa trupului şi oamenii nu duc cu ei nimic iară numai conştiinţa. Precum ni se pare, şi marele Ecclesiast, era de mult în afară de materie şi cu sufletul dezbrăcat de trup, înălţat până la viaţa imaterială, atunci când a spus ceea ce s-ar cuveni să zicem şi noi, când ieşim din locul acesta de pe malul mării, înconjuraţi de nisipul depus de viaţa din mări. Abia atunci ne vom îndepărta de valurile, care ne izbesc de jur-împrejur şi mugesc, când vom reţine din marea cea înţelegătoare doar amintirea celor pentru care ne-am străduit aici şi când vom repeta şi noi acele cuvinte: deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune la care mai adăugăm: Ce câştig are omul din toată truda lui de sub soare. (Ecl. 1, 3)” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 204)

„Sufletul s-a născut, iar trupul a fost creat. Nu fiindcă cele două cuvinte au fiecare alt înţeles, s-a folosit cuvântul de aceasta deosebire, spre lămurirea fiecăruia, ci pentru ca să-ţi dea ţie avantajul de a gândi despre fiecare din cele două cuvinte. Sufletul s-a născut la început şi a fost aşa fel înzestrat ca şi în viitor să se poată prezenta curăţit. Iar trupul a fost făcut, alcătuit de mâinile lui Dumnezeu, în aşa fel încât să învieze la vremea cuvenită. Căci trupul a fost făcut la început întocmai în starea în care îl vei vedea la înviere. Fiindcă învierea nu-i nimic altceva, decât revenirea la starea cea de la început.

Apoi la acestea, adaugă şi uimitorul adevăr, zicând că nu există nimic, care să nu fi fost de la început. Căci zice: Nimic nou nu-i sub soare. (Ecl. 1,9). Dar şi cum ar zice: Dacă ceva nu

143

există de la început, nici nu există de fel, ci este numai părere. Căci zice: Nu este nimic nou sub soare. Aşa încât să poată zice şi arăta cineva vreunul din evenimentele întâmplate după aceea, că este nou şi că în adevăr are consistenţă. Acesta este înţelesul versetelor amintite. Iar citatul este astfel: "Nu este nimic nou sub soare, despre care să poţi vorbi şi să zici: iată ceva nou. (Ecl. 1, 10) Şi iarăşi repetă cele spuse prin următoarele cuvinte: Dacă în adevăr a fost ceva, acel lucru a fost în veacurile străvechi dinaintea noastră. Acest înţeles îl arată şi cuvintele Scripturii, care sunt asa: A fost în vremuri vechi, dinaintea noastră. Să nu te miri dacă întâmplările acestea au fost uitate; căci şi prezentul va fi odată acoperit de uitare fiindcă ori de câte ori firea noastră se pleacă spre rău, noi uităm binele; iar când dimpotrivă, ne hotărâm pentru bine, atunci răul este cufundat în uitare. Socotesc că acesta este înţelesul cuvintelor care sună astfel: Nu există nici o pomenire despre cele ce au fost mai înainte şi nici despre cele ce vor fi pe urmă nu va fi pomenire (Ecl. 1, 11) Ca şi cum ar zice că pomenirea evenimentelor de după fericirea de la început, prin care întâmplări firea omenească a ajuns la rele, va şterge amintirea celor care vor urma. Căd după întâmplările din ziua cea de pe urmă (a lumii) nu va mai exista amintirea acelora; adică starea cea de pe urmă va aduce în firea omului ştergerea amintită despre rău, în Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 207)

„Şi, după cum ne spune, întorcând faţa am privit şi am deosebit ca printr-un cântar ce este de ceea ce nu este, căci m-am încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei cam pe cât are lumina asupra întunericului (Ecl. 2, 12- 13): tot aşa se poate afla şi deosebirea între înţelepciune şi nebunie dacă punem faţă în faţă lumina cu întunericul. Or, eu cred şi pe bună dreptate se poate înţelege, că prin lumina de care am pomenit în pilda aceasta trebuie să înţelegem fiinţa binelui şi a omenirii. Şi aceasta întrucât, în fiinţa lui, întunericul este inexistent (căci dacă nu există ceva care să anuleze puterea luminii soarelui, atunci înseamnă că nici întunericul n-are fiinţă proprie), pe câtă vreme lumina există şi îşi are fiinţă proprie, iar pildele de care am pomenit arată că în sinea lui, răul nu există, ci se deduce ca o lipsă a binelui. În acelaşi timp, binele există şi e mereu acelaşi, tare si neschimbabil, fără să se pomenească de vreo lipsă anterioară în fiinţa lui. Dimpotrivă, ceea ce e conceput ca fiind contrar binelui, aceea nu există. Iar ceea ce nu are fiinţă proprie aceea nu există din capul locului. Păcatul însuşi se caracterizează printr-o lipsă de fiinţă, iar nu prin existenţa ei. Pe cât se deosebeşte lumina de întuneric, tot pe atâta şi înţelepciunea e altceva decât nebunia. Căci pe cât se identifică binele cu înţelepciunea, tot pe atâta izvorăşte si prostia din răutate.” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 235)

„Căci am cunoscut şi eu că aceeaşi soartă vor avea toţi. Deci am zis în inima mea: aceeaşi soartă ca şi nebunul avea-voi şi eu: atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea? (Ecl. 2, 15). Aceasta e observaţia pe care Ecclesiastul şi-o pune sieşi. Iar dacă moartea decide şi de unul şi de altul, iar virtutea nu poate scăpa de moarte pe cel care s-a făcut înţelept, atunci zadarnică mi-a devenit şi râvna după înţelepciune. Şi atunci, care-i răspunsul la cele obiectate? Eu, zice, în zadar am mai spus acestea în inima mea: cel nebun din prisosul lui grăieşte, ci si aceasta este deşertăciune. Căci amintirea celui înţelept nicicând nu va fi pusă alături de cea a celui nebun.

144

De aceea osândeşte o asemenea observaţie ca fără rost şi lipsită de legătură logică, socotind-o nebună, pentru că nu face parte din învăţăturile sănătoase şi nici nu-i luată din comoara adevăratei înţelepciuni, ci e un fel de stârpitură ieşită ca o spumă dintr-o minte bolnavă. Căci scris este, cel nebun din prisosinţă grăieşte. Iar a te folosi de astfel de vorbe e un lucru fără rost şi care nu aduce nimănui nici un folos, mai ales că în această carte autorul şi-a pus în gând să convingă pe oameni să nu se ia numai după ceea ce văd.” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 240)

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire sub cer (Ecl. 3,1). Mai întâi se spune că două sunt criteriile care arată dacă ţinta pe care o urmărim este un lucru bun şi cinstit şi anume: la timp şi cu măsură. În loc de timp trebuie sa înţelegem că s-a gândit la măsură, pentru că oriunde are loc ceva, aceea se desfăşoară într-un anumit timp. Acestea sunt deci criteriile binelui, dar încă nu pot spune daca cineva face numai fapte bune, până ce acest lucru se va dovedi. Dar şi când e vorba de ceva la timpul potrivit s-ar aplica aceeaşi regulă, căci nu-i bine nici dacă ceva apare înainte de timp şi nici dacă întârzie de termen.” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 244-246)

„Vreme este să te naşti şi vreme să mori (Ecl. 4, 2). Cât m-aş bucura dacă m-aş naşte la o

dată pe care eu aş alege-o şi dacă aş muri când mi-ar cădea bine. Dar nimeni n-ar putea spune că aceste involuntare dureri ale facerii şi aceasta moarte imprevizibilă s-ar putea dovedi acum de către Ecclesiast că sunt pilejuri de îndreptare în virtute. Doar nici femeia nu poate preciza exact când îi încep durerile facerii şi nici moartea nu are loc după libera alegere a muribunzilor. Iar ceea ce nu-i săvârşit cu voia noastră, aceea nu poate fi categorisit nici ca virtute, nici ca păcat. Drept aceea trebuie sa recunoaştem că naşterea are loc la vremea ei, câtă vreme moartea se petrece şi ea la timp. (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 248)

„Am văzut zbuciumul, pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume. Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor, a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu de la început până la sfârşit. (Ecl. 10-11) Ce vrea să spună aceste cuvinte? Am văzut, zice, cum s-a hărţuit fiinţa omenească din pricina vieţii luând prilejuri chiar din binefacerile dumnezeieşti. Pentru că El pe toate le-a făcut bune şi celor ce urmau să se împărtăşească de acestea le-a dat minte ca să desprindă de aici mai binele pe care, cu ajutorul judecaţii libere, fiecare om poate ajunge să simtă cu adevărat ce este bine. Întrucât însă, printr-un sfat rău cugetul a alunecat de la dreapta judecată a lucrurilor, ceea ce fusese prielnic fiecăruia, s-a schimbat în contrarul său.

Am văzut şi eu, zice Ecclesiastul, ca din partea lui Dumnezeu, toate au fost făcute cât mai bune, dar, fiecare să avem grijă a ne folosi de ele aşa cum trebuie, la timpul potrivit. Căci folosirea în alt chip, decât se cădea, a adevăratului rost al lucrurilor a dus la nenorocirea amintită.

Aceasta nu-i altceva decât că cineva a dat rea întrebuinţare unor lucruri bune, făcând dintr-un bine un rău. Şi aşa stau lucrurile cu cele pe care le avem în chip firesc de la Dumnezeu:

145

depinde de libera voinţă a celor ce se folosesc de ele, ca ele să devină bune sau rele. De aceea, zice Ecclesiastul: Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia. Or, acest veac e noţiunea prin care desemnăm distanţa de timp pentru toate făpturile create în acest răstimp. Altfel spus, acest cuvânt se referă la tot ceea ce se petrece în decursul lui. Toate câte au fost create în decursul veacului le-a dat Dumnezeu spre bine în inima omului, pentru ca din măreţia şi bunătatea lor el să poată vedea pe Făcătorul lor.” (Sf. GRIGORIE, Ecclesiast, p. 279-280)

„Prin cele de la mijloc înţeleg totalitatea completă a celor văzute şi care sunt acum în jurul omului, sau cele între care se află omul. Iar prin extremităţi, subzistenţa celor ce nu se văd şi care vor fi, în chip nemincinos, în jurul omului, al celor proprii şi cu adevărat făcute şi devenite potrivit cu scopul şi cu raţiunea antecedentă, negrăită, a bunătăţii dumnezeieşti. E ceea ce spune înţeleptul Eclesiast, care s-a aplecat cu un ochi mare şi clar al sufletului spre devenirea celor văzute şi mişcătoare şi le-a avut ca într-o viziune pe cele cu adevărat făcute şi devenite: Ce este ceea ce a devenit? Chiar ceea ce va deveni. Şi ce este ce s-a făcut? Chiar ceea ce urma să se facă (Ecl. 1, 9). El menţionează, adică, pe primele şi pe ultimele ca fiind aceleaşi şi ca fiind cu adevărat, iar pe cele de la mijloc şi trecătoare nu le pomeneşte nicidecum în acest loc.” (Sf. MAXIM, p. 350)

4. ÎNŢELEPCIUNE – PILDE

„Certarea este o mustrare publică, făcând tuturor cunoscute păcatele. Pedagogul se foloseşte de certare ca de un mijloc de neapărată trebuinţă pedagogiei din pricina slăbiciunii credinţei celor mulţi... Pedagogul, pentru a îndulci asprimea certării şi ameninţarea cu pedeapsa, spune prin Solomon, trecând sub tăcere dragostea de copii a metodei Sale pedagogice: Fiul Meu, nu dispreţui învăţăturile Domnului, nici nu te descuraja când eşti certat; că pe cel pe care-1 iubeşte Domnul, îl ceartă şi biciuieşte pe fiul, pe care îl primeşte, pentru că omul păcătos se fereşte de mustrări.” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 211)

„Calea dreaptă şi firească – pe care o arată acoperit litera iota ( ι ) din numele lui Iisus – este bunătatea Lui. Bunătatea Lui este nemişcată şi neschimbată faţă de cei care, ascultând de El, au crezut în El. Pentru că v-am chemat şi nu M-aţi ascultat, zice Domnul, ci aţi defăimat sfaturile Mele, iar la certările Mele n-aţi luat aminte (Pilde 1, 24-24). Astfel, mustrarea Domnului este tare folositoare.” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 215-216)

„Pedagogul foloseşte forme sfătuitoare spre cele ce ne sunt nouă de folos, grăind aşa prin Solomon: Eu, pe voi, oamenilor, vă sfătuiesc şi dau drum glasului Meu fiilor oamenilor, ascultaţi-Mă, că lucruri de cinste voi grăi (Pilde 8, 4-6) şi celelalte. Dă sfaturi mântuitoare. Că sfatul este bun atât pentru o faptă bună, cât şi pentru a te feri să faci o faptă rea.” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 218)

146

„Domnul se foloseşte de orice mijloc de îngrijire, ca să cheme pe oameni la mântuire. Prin cuvinte de încurajare uşurează păcatele, micşorând pofta, dar dă în acelaşi timp şi nădejde de mântuire... şi, pe lângă acestea, acele cuvinte, pe care le spune Domnul Însuşi, foarte lămurit ne cheamă prin Solomon la bine, zicând: Fericit este omul, care a găsit înţelepciunea, şi muritorul care a găsit priceperea. Că binele este găsit de cel care caută binele; şi-i place binelui să se uite la el, cel care l-a găsit.” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 219)

„Dumnezeiasca înţelepciune, căutând să bage spaima în fii săi faţă de această viaţă – dacă trebuie să o numim viaţă – trândavă, mişcată de plăceri şi cu mare admiraţie pentru beţie, le porunceşte: Nu fiţi băutori de vin, nu vă lungiţi la sfaturi şi la cumpărături de carne; că tot beţivul şi desfrânatul va sărăci şi tot somnorosul se va îmbrăca cu zdrenţe. (Pilde 23, 20-21) Somnoros este orice om care nu-i cu luare-aminte la înţelepciune, ci este de beţie cufundat în somn. Înţelepciunea spune că beţivul se va îmbrăca în zdrenţe; din pricina beţiei va fi făcut de ruşine în faţa celor care îl privesc. Găuri ale păcătosului sunt zdrenţele ţesăturii trupului lui, găurite de gustul de plăceri, prin aceste găuri se poate vedea ruşinea lăuntrică a sufletului păcătosului, adică păcatul, din pricina căruia nu se va putea mântui cu uşurinţă ţesătura trupului său, sfâşiată din toate părţile şi putrezită din pricina multelor sale pofte; iar această ţesătură îl taie de la mântuire. Apoi, înţelepciunea adaugă cu foarte aspre mustrări: Al cui este vai-ul? Al cui zgomotul? A cui judecata? Ale cui vorbirile neruşinate? Ale cui zdrobirile cele zadarnice? (Pilde 23, 29). Uitaţi-vă la iubitorul de vin, că e totul numai zdrenţe! Îşi dispreţuieşte raţiunea! Se dă pe mâinile beţiei! Face toate câte l-a ameninţat Scriptura. Şi la această ameninţare, Scriptura adaugă iarăşi: Ai cui sunt ochii urduroşi? Oare nu ai acelora care zăbovesc la vin? Oare nu ai acelora care pândesc unde se fac ospeţe?. (Pilde 23, 30-31). Aici înţelepciunea arată că iubitorul de vin este prin ochii lui cei urduroşi, chiar mort cu raţiunea, – că acesta este un semn care arată pe cei morţi. Înţelepciunea arată că pentru Domnul, iubitorul de vin este mort; că uitarea poruncilor, care duc la viaţa cea adevărată, împinge la pieire.” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 245)

„Cel care posedă lucruri de mai mare valoare, el singur nu-şi dă seama că e bogat; şi de mai mare valoare nu sunt pietrele preţioase, nici argintul, nici haina, nici frumuseţea trupului, ci virtutea, învăţătura dată de Pedagog, învăţătura spre asceză. Învăţătura aceasta, te îndeamnă prin jurământ să te lepezi de desfătare şi să-ţi faci toate treburile singur; învăţătura aceasta laudă simplitatea, fiica cumpătării şi spune; Luaţi învăţătură şi nu argint; şi ştiinţă mai vârtos decât aurul încercaţi; mai bună este înţelepciunea decât pietrele preţioase şi tot ce este de preţ nu-i vrednic de ea (Pilde 8, 10-11); şi iarăşi: Eu să fac roade mai multe decât aurul, pietrele preţioase şi argintul, că faptele mele sunt mai bune decât argintul curat” (Pilde 8, 19).” (Sf. CLEMENT, Pedagogul, p. 326)

„Înţelepciunea este obştească şi iubitoare de oameni; că spune Solomon: Fiule, dacă primeşti cuvântul poruncii mele şi-1 ascunzi în tine însuţi, urechea ta va asculta înţelepciune. (Pilde 2, 1). Prin aceste cuvinte, Solomon arată că, în sufletul ucenicului, cuvântul semănat se ascunde aşa cum se ascunde sămânţa în pământ; şi aceasta este o sădire duhovnicească. De aceea

147

şi adaugă: Şi-ţi vei lipi inima ta de pricepere şi o vei pune fiului tău spre învăţătură (Pilde 2, 2). După părerea mea, în timpul semănatului cuvântului de învăţătură, sufletul în unire cu sufletul şi duhul în unire cu duhul vor dezvolta sămânţa aruncată şi-i vor da viaţă. Orice ucenic, datorită ascultării, pe care o arată dascălului său, este fiu al dascălului. Fiule, spune Solomon, nu uita legile mele (Pilde 3, 1). Dacă cunoştinţa nu-i pentru toţi, apoi nici scrierile nu sunt pentru cei mulţi, aşa cum nici lira nu-i pentru măgar, precum spune proverbul. Porcilor le place să se scalde mai mult în mocirlă decât în apă curată.” (Sf. CLEMENT, Stromatele, p. 11-12)

„Tatăl se va bucura de fiui care iubeşte înfeiepciunea (Pilde 29, 3). Fântânile din care se scoate apă dau apă mai limpede, pe când cele din care nimeni nu scoate apă, au apă stricată. Fierul plugarului îşi păstrează luciul, dacă se foloseşte; dacă nu se foloseşte îl prinde rugina. Ca să spun pe scurt, exerciţiul dă sănătate şi sufletului şi trupului.” ((Sf. CLEMENT, Stromatele, p. 17)

„Dacă vei chema cu mare glas priceperea şi simţirea şi le vei căuta ca pe nişte comori de argint şi le vei urmări urmele, vei înţelege evlavia şi vei găsi simţirea cea dumnezeiască (Pilde 2, 3-5). Profetul a spus aceste cuvinte pentru a face deosebire între simţirea (înţelepciunea) dumnezeiască şi simţirea pe care o dă filozofia, pe care profetul cu glas mare şi măreţ ne învaţă să o cercetăm pentru a propăşi în evlavie. Punând-o faţă în faţă pe aceasta cu simţirea pe care o dobândim prin evlavie, profetul face aluzie la gnoză, grăind aşa: Dumnezeu dă din gura Lui înţelepciune şi în acelaşi timp simţire şi pricepere şi adună pentru cei drepţi ajutor (Pilde 2, 6-7). Şi adună ajutor pentru cei pe care filozofia îi face drepţi; iar acest ajutor este simţirea deosebită a evlaviei.

Înainte de venirea Domnului, filozofia a fost necesară elenilor spre a-i conduce la dreptate; acum, însă, este folositoare pentru a ne conduce pe noi la evlavie. Filozofia este o pregătire intelectuală pentru cei care, prin demonstraţie, dobândesc credinţa. Că spune Scriptura: Să nu se poticnească piciorul tău!. (Pilde 3, 23.) Pune pe seama proniei lui Dumnezeu pe toate cele bune; atât pe cele pe care le au elenii, cât şi pe cele ale noastre. Dumnezeu este cauza tuturor bunătăţilor, – a unora direct, cum este Vechiul şi Noul Testament, a altora indirect, cum este filozofia. Dar poate că şi filozofia a fost dată direct elenilor atunci, înainte de a-i chema pe eleni, pentru că filozofia a condus pe eleni la Hristos, aşa cum legea i-a condus pe evrei. Deci filozofia pregăteşte mai dinainte, conducând pe cel ce este desăvârşit de Hristos. La fel spune şi Solomon: îngrădeşte-te cu înţelepciunea şi te va înălţa şi va pune pe capul tău cununa desfătării (Pilde 4, 8-9) Iar dacă întăreşti, ca şi cu un zid, înţelepciunea prin filozofie şi prin o justă bogăţie de idei, atunci o vei păstra nebiruită de sofişti. Calea adevărului este una, dar în ea se varsă din alte părţi alte curgeri de apă, ca într-un râu veşnic. Scriptura spune dumnezeieşte: Ascultă, fiul meu, şi primeşte cuvintele mele, ca să-ţi fie multe căile vieţii, Căile înţelepciunii te învăţ, ca să nu scadă izvoarele tale (Pilde 4, 10-11, 21) care izvorăsc chiar din pământ. Solomon n-a vorbit de mai multe căi de mântuire numai pentru un singur drept, ci vorbeşte de alte multe căi pentru

148

mulţi drepţi, grăind aşa: căile drepţilor luminează asemenea luminii(Pilde 4, 18). Iar poruncile şi învăţăturile pregătitoare sunt căi şi merinde pentru viaţă.” (Sf. CLEMENT, Stromatele, p. 25-26)

„Mai înainte de toate cele create, Dumnezeu a născut din El un principiu şi o putere oarecare raţinală, care se mai numeşte de către Duhul Sfânt şi Slavă a Domnului, alteori Fiu, alteori Înţelepciune, alteori înger, alteori Dumnezeu, alteori Domn şi Cuvânt şi alteori Se numeşte pe Sine Conducător principal de oaste atunci când S-a arătat în chip de om lui Iosua Navi. Căci întotdeauna El îşi are numirea după felul cum slujeşte voinţei părinteşti şi din aceea că este născut din Tatăl, prin voinţă.

Oare un astfel de lucru nu vedem că se întâmplă şi în noi, înşine? Căci atunci când spunem un cuvânt, noi dăm naştere unui cuvânt nu prin sciziune, pentru ca să credem că se împuţinează cuvântul din noi atunci când vorbim. Şi, după cum vedem că dintr-un foc ia naştere alt foc, nemicşorându-se acela din care s-a făcut aprinderea, ci rămânând acelaşi, iar acela care a fost luat din el, se pare că este acelaşi şi că nu împuţinează pe acela din care s-a aprins. De altfel, şi cuvântul Înţelepciune îmi va fi o mărturie că acest Dumnezeu Însuşi, Care S-a născut din Părintele tuturor, este şi Cuvântul şi Înţelepciunea şi Puterea şi Slava Celui ce L-a născut şi Care a spus acestea prin Solomon: Dacă vă voi vesti vouă cele ce se fac în fiecare zi, aducându-mi aminte voi enumera cele din veac. Domnul M-a întemeiat început al căilor Lui, întru lucrurile Lui. Mai înainte de veac M-a întemeiat, în început, mai înainte de a face pământul şi mai înainte de a face abisurile, mai înainte de a ieşi izvoarele apelor, mai înainte de a se stabili munţii. Mai înaintea tuturor munţilor Mă naşte pe Mine. Dumnezeu a făcut pământul care nu este locuit şi marginile locuite de sub cer. Când a pregătit cerul, eram alăturea de El, şi când a aşezat în chip deosebit tronul Lui pe vânturi, când a făcut puternici norii de sus şi când a făcut sigure izvoarele abisului, când a făcut puternice temeliile pământului, am fost lângă El, potrivind totul. Eu am fost aceea întru care s-a veselit; în fiecare zi Mă veseleam în faţa Lui şi în tot timpul, că Se veselea alcătuind lumea şi Se veselea întru fiii oamenilor. Deci acum, fiule, ascultă-Mă: Fericit bărbatul care va asculta de Mine şi omul care va păzi căile Mele, veghind la uşile Mele în fiecare zi, ţinând uşorii intrărilor Mele. Căci ieşirile Mele sunt ieşirile de viaţă şi voinţa este pregătită de Domnul. Cei care păcătuiesc faţă de Mine nelegiuiesc faţă de sufletele lor, iar cei ce Mă urăsc iubesc moartea. (Pilde 8, 21- 36). (Sf. IUSTIN, p. 163-164)

„Şi ce să zicem de înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a zidit-o ca început al căilor Lui spre lucrurile Lui? (Pilde 8, 22) În ea s-a bucurat Tatăl aflându-şi plăcerea Sa sufletească în chipul cel mai diferit, cum numai cu ochii Duhului se poate vedea, şi care cheamă la iubire cerească pe tot cel ce priveşte spre dumnezeiasca Lui frumuseţe. Aşadar şi înţelepciunea lui Dumnezeu e un dar pe care-1 vestesc, cu tot ceea ce am amintit aici, apostolii cei cu picioare vesele.” (ORIGEN, Ioan, p. 157)

„Dumnezeu Tatăl a existat desigur din veci şi tot din veci a avut şi pe Fiul Său cel Unul născut, Care e numit în acelaşi timp şi Înţelepciune, după cum am arătat mai înainte. Această

149

Înţelepciune e cea cu care Dumnezeu Se veseleşte în fiecare zi (Pilde 8, 30), privind tot ce a făcut, ca să înţelegem prin aceasta că Dumnezeu Se bucură în toată vremea. Cu alte cuvinte, în această Înţelepciune, Care era în tot timpul cu Tatăl, a existat în toată vremea şi făptura, fiind rânduită în chip ideal sau virtual, încât n-a fost nici un moment, în care tiparele viitoarelor lucruri să nu se fi aflat în înţelepciune.” (ORIGEN, Peri Arhon, p. 82)

„Propovăduitorii creştinismului declară destul de apăsat că sunt datori şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor; în acelaşi timp ei nu tăgăduiesc că trebuie să tămăduiască şi sufletele celor neştiutori, pentru ca, pe cât e cu putinţă, să dobândească şi ei o mai bună înţelegere, şi să asculte de cuvântul lui Solomon: Voi, cei simpli, învăţaţi curăţenia şi voi, cei nebuni, înţelepţiţi-vă (Pilde 8, 5); Cine e înţelept să intre la mine, iar celor lipsiţi de buna chibzuinţă le zice: Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii. Părăsiţi neînţelepciunea, ca să rămâneţi cu viaţa şi umblaţi pe calea cea dreaptă a priceperii. (Pilde 9, 5- 6).” (ORIGEN, Celsus, p. 208)

„Iar când a crescut şi mai mult pofta, o mută, de la împărtăşirea materială, la dragostea nematerială, căci împodobeşte prin laudă frumuseţea Înţelepciunii. Ba nu numai că scoate la arătare frumuseţea podoabei, ci şi numără bogăţia ei, al cărei stăpân se va face cel ce se va însoţi cu ea. Iar bogăţia se vede în podoabele ce o înconjoară. Podoaba din dreapta ei sunt toate veacurile, cum spune Scriptura: Lungime de viaţă şi ani de viaţă în dreapta (Pilde 1,9); iar în stânga poartă înfăşurată bogăţia de mult preţ a virtuţilor, care strălucesc de lamina slavei. Căci zice: În stângă ei, bogăţie şi slavă (Pilde 3, 16 urm.). Arată apoi şi buna răsuflare a gurii ei, din care se răspândeşte mireasma cea bună a dreptăţii. Căci zice: Din gura ei purcede dreptate. Iar pe buzele ei zice că, în locul rumenelii naturale, înfloreşte legea şi mila. Şi ca din toate păr ţile să se afle arătată frumuseţea acestei mirese, e lăudat şi mersul ei: în căile dreptăţii umblă. Nu lipseşte din laudele frumuseţii nici mărimea, înălţându-se în creşterea ei la fel cu planta bine crescută. Iar planta aceasta cu care se aseamănă înălţimea ei este, zice, însuşi pomul vieţii, care e hrană celor ce se lipesc de ea şi stâlp sigur şi neclintit celor ce se reazimă pe ea (Pilde 3, 18). Dar prin amândouă acestea înţeleg pe Domnul, căci El este viaţa şi sprijinul. Între toate celelalte laude ale ei se cuprinde însă şi puterea, ca prin toate bunătăţile să se laude frumuseţea înţelepciunii. Căci Dumnezeu, zice, întru înţelepciune a întemeiat pământul şi întru chibzuială a gătit cerurile (Pilde 3, 19). Şi toate cele ce se văd în zidire le reduce la puterea înţelepciunii, dându-i acesteia felurite numiri. Căci o numeşte pe ea şi înţelepciune, şi pricepere, şi simţire, şi cunoştinţă şi cele asemenea.” (Sf. GRIGORIE, Cântarea, p. 120-121)

CONCLUZII

150

151

Date post:	22-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	piciucomputer
View:	129 times
Download:	19 times

Hermineutica Vechiului Testament

Documents