HELGA JEKELI

PE DRUMURI...

1

Prietenilor de drum, trecuți, prezenți și viitori, le dedic această suită de povestioare hazlii, dar adevărate. Cum zicea un bătrân înțelept odată, cel ce nu călătorește și nu vede decât un singur ținut, e ca omul care în viața lui n-a citit decât o singură carte

2

PrefațăRecunosc, călătoriile sunt pentru mine cel mai minunat lucru

care mi se poate întâmpla – poate datorită faptului că în copilărie, când colegii mei de clasă plecau în vacanțe, eu stăteam pe loc. Deh, m-am născut într-o familie cu o situație materială modestă și fără obișnuiții bunici de la țară, care să aibă grijă de „odoarele” neprețuite pe perioada celor trei luni interminabile ale vacanței de vară… Asta m-a făcut să caut o activitate cu care să-mi umplu timpul de-a lungul celor trei luni însorite - și am găsit-o repede! Cum mama citea enorm, obiceiul mi s-a transmis și mie și ca rezultat am „devorat”, până la ultima filă, toate cărțile aflate pe raftul dedicat călătoriilor de la Biblioteca județeană, de la „Călătorie în Italia” a lui Goethe din secolul al XVIII-lea, prima carte „oficială” de călătorii și până la „Zona interzisă” a lui Peer Wastberg, jurnalistul suedez care a scris despre Africa de Sud aflată în plin regim de apartheid (și căruia – rușine! – nimeni nu i-a dat Nobelul pentru literatură). Cu ocazia asta am aflat că și literatura de călătorie, nu doar cea de acțiune, poate fi palpitantă. Pe la zece ani, ideea de a deveni scriitoare de cărți de călătorie figura destul de sus în topul ideilor mele privind viitoarea carieră, pe lângă profesiile de cosmonaută, arheolog și alte câteva la fel de aventuroase.

Dar cum pe-atunci trăiam în „epoca de aur”, mi-a devenit clar, destul de devreme, că toate astea erau fantezii de copil și că trebuia să-mi aleg o profesie realistă ca să-mi câștig existența (e drept, în liceu asistasem la primele săpături arheologice din centrul Timișoarei și mă lămurisem că la noi „arheolog” nu însemna să găsești Troia, ca Schliemann, nici să sapi în deșertul Saharei, ca Howard Carter, ci mai degrabă să-ți petreci iarna lungă și ploioasă în noroi până la gât, scoțând din pământul clisos niște infecte cioburi de ceramică, remarcabil de pline de jeg. Asta a scos rapid arheologia din lista de profesii preferate). Așadar mă convinsesem că pentru mine „călătorii” va însemna cel mult concediul anual prin ONT, (anostul Oficiu Național de Turism, răspunzător cu stricatul concediilor oamenilor muncii de la orașe și sate din iubitul nostru stat socialist) undeva la munte (niciodată nu m-am împăcat cu marea) și cam atât.

3

Până în anii studenției fusesem de câteva ori la unchiul și mătușa mea care lucrau în zootehnie la Jamul Mare, un sat pe ruta Moravița – Oravița, o zonă frumoasă de unde se vedeau munții vulcanici de la Vârșeț. Dar nu puteai arunca o privire mai de aproape, între noi și munții cu pricina fiind granița, iar dincolo de ea, Iugoslavia lui Tito, care Tito era reprezentat în caricaturile din presa vremii ca un călău cu o secure în mână, de pe care se prelingea sânge. Mai fusesem odată și la Sinaia, cu mama, cu bilet prin sindicat și văzusem și centrul Herculanelor, doar așa, în treacăt. În rest, îmi petreceam uneori o parte din vacanțe la București la mătușa mea – pe vremea aceea (acum o jumătate de secol) Bucureștiul era un oraș plăcut și civilizat, cocălarii încă nu apăruseră ca specie iar „miticii” erau oameni agreabili și veseli.

Eram studentă la Poli, în anul IV, când am plecat în „excursia de studii”. Tinerii de azi nu mai știu ce e asta, așa cum nu mai știu ce însemna repartiția – pe scurt, o plimbare de câteva zile prin principalele orașe ale țării în care se găseau posibile locuri de muncă pentru absolvenții cu studii superioare. Se vizitau uzine și ni se prezenta specificul fiecărei activități, ca să poți alege în cunoștință de cauză la numita repartiție (deși orașele mari erau orașe închise și nu aveai voie să te stabilești acolo, întotdeauna se găsea o portiță, că doar tot în România trăiam și atunci). Cu ocazia asta, la București am locuit într-un hotel aflat la doi pași de gara de Nord, iar cum mătușa mea își avea apartamentul peste drum de gară, normal, m-am dus s-o vizitez. Acolo am găsit-o pe buna ei prietenă și vecină, doamna Alexandru (în acest volum nu voi da numele personajelor, pentru că nu le-am cerut părerea și nici dreptul de a publica întâmplările prin care am trecut împreună. Excepție fac cei decedați, iar despre ei, numai de bine…). Doamnei cu pricina crizele dese de fiere îi dăduseră o paloare bolnăvicioasă care, combinată cu părul vopsit exagerat de negru, o făceau să pară o vrăjitoare bătrână. Mi-ar fi fost teamă de ea, dacă nu aș fi știut că în spatele fațadei se ascunde un suflet tare bun. Doamna Alexandru stătea pe un taburet în bucătărie, iar mătușa punea tocmai cafeaua la fiert (avantajul capitalei, chiar și în cele mai întunecate vremuri găseai, „pe sub mână”, e drept, cafea de-aia bună, nu nechezol). Eu pe-atunci nu eram băutoare de cafea – sau, în fine, pulberea maro ciudată care la Timișoara se vindea ca fiind cafea. Dar știam că doamna Alexandru era o cititoare faimoasă în zațul de cafea (o știa și blocul vecin!) așa că am acceptat jocul. Nu

4

sunt superstițioasă, cifra 13 nu-mi pricinuiește insomnii și am avut cândva un motan negru care dormea uneori sub scara care ducea în podul casei. Așa că mi-am băut cafeaua și-apoi i-am întins ghicitoarei ceașca fără nici un pic de reținere. S-a uitat, s-a tot uitat, a întors micul recipient în fel și chip, după care mi-a spus:

-Vei umbla Europa în lung și-n lat. Nu vei trece oceanul, dar în Europa vei călători până te vei sătura – vei circula ca banul rău și nu vei avea astâmpăr.

Evident că n-am crezut nici un cuvânt. Unde naiba să călătorești când Europa era tăiată în două de cortina de fier și zidul Berlinului părea cea mai solidă construcție de pe fața pământului? În plus, mai aveam și rude în străinătate (fratele mamei luase de soție o rusoaică din Kazan) și un nume de familie nemțesc, așa că puteam cere pașaport – l-aș fi primit, desigur, la sfântu-așteaptă!

După zece ani de la această întâmplare, lucram la o firmă franceză și mare parte din serviciul meu era o alergătură continuă între avioane și aeroporturi din România, Austria și Franța! Poftim de te îndoiește de distribuția (aleatoare) a zațului de cafea în ceașcă!

Practic călătoresc de patruzeci de ani. La început în interes de serviciu, apoi din plăcere. Mi-am făcut vacanțele la munte, așa cum îmi promisesem în studenție. Ani de zile concediul pentru mine a însemnat hotelul Silva din Bușteni, trezirea la 5 dimineața și-apoi plecatul pe Valea Jepilor în sus, spre raiul abrupturilor, al cascadelor și al pădurii de brad. La asta a contribuit și numita repartiție, la centrul de calcul al Combinatului Petrochimic Solventul (veșnica pomenire, praful și pulberea s-a ales din el). Mi-am făcut o lună de „stagiatură” la secția din Margina, un truc obligatoriu pentru a aduce în Timișoara inginerii de care combinatul avea nevoie, fără a fenta legea care interzicea repartiția în orașele mari, iar în prima zi de muncă în oraș, când mi-am luat biroul în primire (o chestie în fundul unui coridor proaspăt văruit, clădirea fiind încă în construcție), de mine s-a apropiat o pălugă interminabilă, un ins înalt și slab care mi s-a recomandat ca fiind viitorul meu coleg de birou.

Omul era (și mai este) un alpinist împătimit, membru al clubului de alpinism al Politehnicii din Timișoara. Am devenit buni prieteni și așa am rămas până-n ziua de astăzi. El mi-a făcut cunoștință cu echipa lui, mi-a prezentat-o pe logodnica lui (mai târziu soție) și m-a contaminat incurabil cu microbul bătutului coclaurilor. Dacă am făcut și eu alpinism? Nuuuu, doar dacă gravitația ar fi

5

convinsă să funcționeze în sens invers. Nu am calitățile fizice necesare unei asemenea întreprinderi și urc muntele cu grația unui bolovan. Dar am mers mult ca fotograf al echipei și am învățat de la alpiniști câteva reguli de bun simț necesare supraviețuirii pe munte, destule ca să mă încumet să parcurg singură trasee turistice considerate dificile. De ce singură? Păi, ei erau la cățărat, nu? Deci ne stabileam ora aproximativă de întâlnire în vârf de munte, ei plecau pe verticala locului, eu pe potecă și uneori potecile nu erau ușoare deloc. Așa am colindat Munții Cernei și ai Mehedințiului și Cheile Nerei, locurile în care se țineau cele două alpiniade anuale organizate de club, cupa 1 Mai primăvara pe Nera și Cupa Banatului în octombrie la Herculane. Am adunat multe întâmplări vesele și frumoase trăite alături de acei oameni curajoși și o primă idee a fost să-mi botez cartea „Pe drumuri de munte”. Da, dar titlul fusese luat mai devreme de Calistrat Hogaș, unul dintre autorii mei preferați. Atunci m-am gândit să-i zic „Pe drumuri de munte, de deal și de câmpie”, având în vedere că multe întâmplări s-au petrecut în numeroasele mele delegații, în zona Bretaniei unde munții au cel mult 380 de metri înălțime și sunt, asemenea munților Măcinului din Dobrogea, foarte vechi și foarte tociți. Un titlu așa de lung nu mi s-a părut de bun augur (cu cât titlul unei cărți e mai lung, cu atât conținutul se uită mai repede), deci i-am zis, pur și simplu, „Pe drumuri”. Aia e – drumuri sunt peste tot!

De ce o nouă carte de călătorii? Nu sunt deja prea multe? Dar cine v-a zis că asta e o carte de călătorii? Nu, impresiile

mele de călătorie sunt pe pagina mea de internet http:www.nelly-noel.ro… pe care, dacă nu mi-e lene, o mai pun la zi din când în

când. Nu e nici o carte de alpinism. Unul din prietenii mei de munte, care are și facultatea de litere la activ, deci e profesionist, nu amator, a scris o fenomenală istorie a alpinismului bănățean în două volume, o carte cum rar găsești de documentată și de plină de detalii. Ceea ce am încercat să schițez aici sunt pățanii haioase, ridicole, amuzante, care mi s-au întâmplat mie sau colegilor de drumeție în cursul nenumăratelor excursii la care am luat parte. Într-o vreme citeam de zor cărți de alpinism, în încercarea de a înțelege sportul pe care-l fotografiam – nu de alta, dar ca să evit imortalizarea momentelor în care concurenții alpiniadelor făceau greșeli tehnice. Din tot talmeș-balmeșul citit acum mai bine de treizeci de ani, țin minte doar una din

6

întâmplările povestite cu inegalabil umor de Ionel Coman, un pionier al alpinismului românesc: o noapte petrecută în cort în Pamir, la mare altitudine, alături de un coleg care se plângea de rău de înălțime manifestat printr-o violentă durere de cap. Dimineața s-a aflat și cauza „răului de înâlțime”: omul avea o căciulă cu moț și dormise toată noaptea peste moțul care i-a creat un disconfort evident. E tot ce mai țin minte din cartea aceea, din care am învățat că a face haz de necaz e întotdeauna cea mai sănătoasă politică.

Fie că vorbim de o excursie la munte cu cortul, fie de un voiaj de lux cu cazare la un hotel de 4 stele (la 5 stele n-am fost niciodată, dar cine știe ???), într-o călătorie se găsește întotdeauna ceva care să nu-ți placă, de la avionul care întârzie din cauza condițiilor meteo (dar cel cu care aveai legătura va pleca, obligatoriu, la timp), la colegul de cameră care sforăie sau la micul dejun care nu-ți pică bine la stomac. Întotdeauna am tratat aceste probleme amintindu-mi de moțul căciulii și „răul de înălțime” și zicându-mi că tot ce azi mi se pare enervant, mâine sau peste zece ani mi se va părea amuzant. Așa am reușit să călătoresc mereu cu voia bună alături de mine, chiar dacă mergeam la o ședință de serviciu. Ca toate aceste amintiri să nu se piardă (deh, timpul trece și memoria omului are un termen de garanție destul de redus), le-am adunat în prezentul volum.

Lectură plăcută !

7

Trei demoazele și un tren de marfă

Vara lui 1971 – atât de demult, că parcă nici n-a fost adevărat. Tocmai împlinisem 12 ani și s-a ivit o problemă: până la aceea vârstă aveam reducere la biletul de avion, mijloc de transport cu care călătoream adesea. Mama ducea corespondența de serviciu la București, ocazie cu care își vizita sora, iar eu o însoțeam întotdeauna când eram în vacanță. Da, dar nu mai eram copil! Preț întreg, iar TAROM-ul nu era chiar ieftin pe vremea aceea. Se nimerise ca mama să nu aibă nimic de dus chiar atunci, deci o delegație nu se justifica, iar mătușă-mea ne scrisese că verișoara mea avea o ofertă să petreacă două săptămâni la Breaza, pe Valea Prahovei și mai avea un loc în cameră.

În cele din urmă hotărârea a fost luată în unanimitate (până și bunica și-a dat acordul, deși în toate problemele care priveau familia, ea funcționa pe principiul lui Gică-contra): urma să zbor singură! Doar mai zburasem de multe ori și niciodată n-am suferit de rău de avion și nici nu mă temeam – deh, ca orice deprindere dobândită la vârstă foarte mică, zborul cu avionul devenise a doua mea natură. Tocmai se deschisese aeroportul Otopeni, ceea ce a descongestionat mult traficul pe Băneasa, făcându-mi viața ușoară: urma să aterizez pe un aeroport mic, pe jumătate gol, pe care-l cunoșteam bine, iar mătușa îmi promisese că voi fi așteptată la aterizare. Eram nerăbdătoare să plec la verișoara mea și de dimineață mi-am tot făcut și desfăcut bagajul. Bunica a insistat că eram, pentru prima oară, o domnișoară pe picioarele mele, deci trebuia să mă îmbrac ca atare: ciorăpei albi scurți din dantelă, pantofiori de lac, poșetă asortată și o rochiță de un verde primăvăratic, numai volane și volănașe. Până și bunica s-a declarat mulțumită de mine, deși în mod sigur regreta absența crinolinei (Sissi purtase așa ceva, ce naiba, iar bunica o prinsese încă în viață!). Așadar pe la 10 dimineața am decolat, după ce mi-am luat rămas bun de sute de ori de la ai mei – a urmat un zbor liniștit, cu un cer senin de vară care în mod sigur nu le-a pus nici un fel de probleme piloților.

Vedeam deja Bucureștiul în depărtare când turnul de control ne-a cerut să schimbăm direcția: urma să aterizăm pe Otopeni! Am simțit o gheară răscolindu-mi stomacul: Otopeniul era imens în

8

comparație cu Băneasa și n-aveam habar pe unde trebuia să ies din aeroport. În plus, nu mă aștepta nimeni! Am aterizat pe ceea ce părea un deșert de beton, uriaș, aflat încă în construcție. Bineînțeles, nici un fel de panouri indicatoare nu fuseseră încă instalate și până și recuperarea bagajului s-a făcut întrebând de trei ori de unde trebuie să-l iau. După ce m-am văzut din nou cu valiza în mână, am citit tot ce scria pe pereți, încercând să deslușesc cu ce mijloc de transport și în ce mod aș putea ajunge la Gara de Nord, care acum părea mai îndepărtată decât capătul galaxiei. Dar pe perete nu scria nimic din ce ar fi putut interesa un pasager, ci doar faptul că în incinta șantierului purtarea de cască de protecție era obligatorie. Neavând așa ceva pe cap, mi-am zis că cel mai bine e s-o șterg cât mai repede de acolo, până nu mă trezesc cu niscai cucuie. În cele din urmă, după ce m-am convins că într-adevăr nu eram așteptată, am ieșit din aeroport și am început să mă fâțâi încoace și încolo, până am observat un milițian dirijând circulația într-un fel de sens giratoriu. M-am dus la el și i-am spus că vreau să ajung la gara de Nord, unde mă așteaptă ai mei și nu știu cum să fac asta. Așa am aflat de ce se închisese Băneasa: „tovarășul” pleca într-una din numeroasele lui vizite de lucru și voia să aibă un aeroport doar pentru avionul lui. Normal, nu?

În fine, milițianul mi-a explicat foarte clar ce am de făcut și de unde trebuie să iau autobuzul, pe care urma să-l schimb în Piața Romană. Deja asta mi-a sunat cunoscut, de la gară mă plimbasem adesea pe jos până în Piața Romană și știam că nu e chiar la capătul lumii. Iar cu biletele, pe-atunci, era simplu, fiecare mijloc de transport avea o taxatoare (de unde vorba celebră: „înaintați înainte, până-n fund, la taxatoare”) de la care cumpărai biletele în mers. Așadar, la o oră și un pic după ce coborâsem din avion, sunam la ușa mătușii mele, care m-a văzut și a făcut ochii mari:

-Unde-i vară-ta? Nu v-ați întâlnit?Aha, comitetul de primire! Rateu! Am explicat cum am coborât

la Otopeni în loc de Băneasa, iar vară-mea a apărut după două ore, drăcuind de mama-focului și dorindu-i de bine „tovarășului” pentru că nimeni nu le-a spus oamenilor adunați la Băneasa că o mulțime de avioane au fost redirecționate către Otopeni. S-a liniștit când m-a văzut – totul e bine când se termină cu bine! (așa credeam noi).

Am mâncat ceva în grabă și am coborât în gară, pentru că trenul nostru pleca spre Valea Prahovei în cursul după-amiezii. Așa că nici n-am apucat să mă schimb, tot a domnișoară de oraș arătam,

9

deși plecam spre o zonă de munte. În gară ne-am întâlnit cu prietena verișoarei mele, care era fiica proprietarilor căsuței din Breaza (pensiune e mult spus, era o casă țărănească unde stătea, în geamul dinspre stradă, obișnuitul anunț „avem camere pentru turiști”). Și verișoara mea (care tocmai își serbase majoratul) și prietena ei (care intrase la facultate în acel an) erau gătite ca două fete de București. Breaza, în anul de grație 1971, era sat-sat, nici pomeneală de orășelul de astăzi. Avea un cămin cultural unde rulau filme de două ori pe săptămână, o alimentară, o brutărie și o „cooperativă” cu magazin propriu de prezentare, un loc pe care-l găseam interesant atât eu, cât și vară-mea. Ea, pentru că devenise cochetă odată cu majoratul, iar iile albe brodate de mână cu mătase albă, specifice zonei, erau o minunăție și le găseai la preț de producător, adică de trei ori mai ieftin decât la București. Eu, pentru că în afară de brodarea iilor, femeile din Breaza erau specialiste în minunata dulceață de nuci verzi, cea mai bună dulceață din câte mâncasem vreodată.

În afara acestor minunății, Breaza nu mai avea nimic altceva decât un aer proaspăt, o alee de nuci multiseculari, uriași și două dealuri pe teritoriul comunei, Sinoiu, locul din care culegeai cea mai grozavă zmeură, mure, afine și tot ce-ți mai trecea prin cap (copiii erau trimiși în misiune ori de câte ori gospodinele se pregăteau să facă dulceață) și dealul Gurga, mai înalt, cu aspect de munte, pe vârful căruia străjuia o cruce din piatră albă, imitând vag crucea de pe Caraiman. Ah, încă ceva: Prahova își despletea firele între dealul Sinoiu și platforma pe care se situa satul, iar gara se găsea la nivelul Prahovei. Ca să ajungi în centru, din gară trebuia să urci aproape o oră, pe un drum prevăzut cu trepte. Dacă aveai bagaj greu, ajungeai repede să-ți rogi moartea. Pe vremea aceea nu existau trolere (cel puțin nu în comerțul nostru socialist), iar cele trei demoazele (vară-mea, prietena ei și subsemnata) nu posedau rucsaci, care n-ar fi făcut casă bună cu rochiile noastre elegante. Cât despre un eventual autobuz între centru și gară, ăla făcea parte din alt film…Dar oamenii cu idei se descurcă în orice situație!

Abia trecusem de Ploiești când prietena verișoarei mele a avut o revelație:

-Fetelor, nu mergem până la Breaza! Coborâm cu o stație mai devreme, la Câmpina, acolo gara e chiar în centru și de la gară avem un autobuz care în jumătate de oră ne duce la Breaza, tot în centru. E bine așa?

1 0

Sigur că era bine! Ne-am încrezut în informațiile localnicei (doar localnicii știu totul, inclusiv mersul autobuzelor!) și ne-am apucat să sporovăim vrute și nevrute (adică ele vorbeau și eu căscam gura, se discuta problema admiterii la facultate iar eu abia terminasem clasa a 5a – și așa mă simțeam destul de importantă, că eram în compania a două fete mai mari care mă băgau în seama). La un moment dat, localnica declanșează alarma:

-Fetelor, coborâm! Chiar acum!Fusesem singura care mă uitasem pe geam, dar ce folos? Tot

nu cunoșteam locurile! Trenul nostru era oprit, între el și gară se zărea un tren de marfă care transporta bușteni, iar în spatele trenului de marfă se vedea o parte din clădirea gării – nu însă și numele localității, iar toate gările din zona de munte a județului Prahova arătau cam la fel. Ne-am dat urgent bagajele jos și am coborât în viteză, chiar înainte ca trenul s-o ia din loc. Am privit ultimul vagon dispărând în zare, după care am luat-o repede spre clădirea gării, ca să ieșim și să prindem autobuzul. Am înjurat marfarul pus de-a curmezișul drumului nostru – a trebuit să-l ocolim și iată-ne pe primul peron. Ceea ce am citit pe clădirea gării nu era în nici un caz Câmpina – coborâserăm din tren prea devreme!

Am văzut-o pe vară-mea albindu-se la față, în timp ce prietena ei invoca toți sfinții din cer și mai zicea niște chestii pe care nu le-am înțeles deloc, dar chiar deloc (mi s-a explicat ulterior că era limbaj studențesc – adevărat, și eu tot la facultate am deprins cele mai porcoase înjurături). Ne-am interesat în gară, următorul tren spre Breaza pleca tocmai seara târziu, după multe ore de așteptat. Era o epocă fără telefoane mobile, iar fabrica din Mioveni abia produsese primele Dacii-1100, rezervate ștabilor. Cum naiba să ajungi dintr-un loc în altul sau să dai oamenilor de știre să nu te aștepte degeaba? Dar prietena vară-mii a surâs doar, cu zâmbetul liniștit al navetistului care a văzut și a trăit multe. S-a îndreptat liniștită spre marfarul încărcat cu lemne și a ochit o platformă de la capătul unui vagon, pe care a urcat cu ușurință. Noi, după ea.

Următoarea discuție a avut loc pe aceea platformă, poate nu chiar cu aceste cuvinte, dar conținutul îl țin minte și astăzi:

-Mă, unde merge trenul ăsta? Sigur nu ne duce înapoi la București?

-Trenul merge după locomotivă, iar locomotiva e în direcția care trebuie. Trenul ăsta merge cu siguranță către Brașov.

1 1

-Da, dar va opri oare la Câmpina?-Ia-ți gândul! Autobuzul va fi plecat de mult până vom ajunge

noi acolo. Nu, coborâm direct la Breaza și urcăm rahatul ăla de scări.-Da, dar oprește oare la Breaza? (eu, cu naivitate…)-Și ce-i, ți-e greu să sari din mers? La viteza cu care circulă

marfarele pe-aici…-Aoleu, să sar din mers… N-am mai făcut asta niciodată.-Nici cu marfarul n-ai mai fost niciodată. Toate au un început.

Dar îți spun eu că oprește, trebuie să oprească.-Și când plecăm? (vară-mea) Sigur nu ne prinde noaptea pe

coclauri?-Suntem în iulie și se întunecă târziu. Dar voi n-ați văzut că

acarul tocmai verifica roțile când am urcat? Asta înseamnă că trenul e gata de plecare.

De unde să fi văzut atâtea lucruri în scurtul timp cât am alergat spre marfar? Da, însă fata asta plecase de-acasă de la 15 ani și de atunci făcea naveta (lucru normal pentru fetele din Breaza, unde singurul liceu era la vremea aceea cel militar, iar în acei ani femeile nu prea aveau ce căuta în armată). Navetiștii, într-o gară, văd lucruri care nouă, muritorilor de rând, ne rămân ascunse.

Eu între timp mă tot gândeam ce vom face când vine „nașul”, că doar eram călători clandestini. Însă îmi era frică să întreb. Vară-mea, în schimb, a întrebat.

-Ce „naș” visezi pe un tren de marfă? Doar trenurile de persoane au controlori de bilete. Aici cine să cumpere bilet? Buștenii ăștia?

Hm, cam justă observația. Totuși, îmi era o frică de moarte.Între timp trenul se pusese în mișcare: tranca-tranca, tranca-

tranca. Stăteam pe platforma descoperită și curentul nu mă afecta deloc, semn că viteza era mică într-adevăr. Săritul din mers începea să nu mi se pară chiar un număr de cascadorie…

Într-o haltă micuță, trenul cu bușteni a oprit. Până să mă întreb dacă va porni din nou sau dormim la noapte în nenorocita de haltă, a repornit, ca să oprească iar la Câmpina. Câmpina e oraș, cu o gară destul de mare, așa că a stat relativ mult. Trăsese pe liniile din spate, ceea ce era liniștitor, pentru că mă gândeam cum să ne strecurăm neobservate din tren, în gară la Breaza.

-Mama îl știe bine pe șeful de gară de la noi, nu va fi nici o problemă.

1 2

Bun lucru, localitățile mici, în care oamenii se cunosc cu toții între ei!

Pe scurt, hardughia a oprit la Breaza, am avut vreme să ne coborâm bagajele și să coborâm și noi, iar când marfarul acela s-a urnit din loc, eram deja pe faimoasele scări care duc în sus, către centru. Ne-am târât cuferele voluminoase în sus preț de două sute de trepte (sau erau două sute de metri diferență de nivel? Nu mai țin minte, știu doar că mi s-a părut un drum interminabil), dar am ajuns la gazda noastră când soarele era încă pe cer. Am fost primite cu bucurie și îndopate urgent (se apropia ora de cină) cu ciulama de ciuperci cu mămăliguță, specialitatea locului.

-Am întârziat, mamă…-Lasă, noi să fim sănătoși, bine c-ați ajuns. M-am speriat când

au zis vecinii c-a explodat un cauciuc de la hârbul de autobuz. Bine că voi ați venit până-n Breaza și v-ați dat jos în gară la noi (asta era imposibil de ascuns, când am terminat de urcat treptele, gâfâiam toate trei mai ceva ca o locomotivă cu aburi, aveam fețele murdare și pline de transpirație).

Faptul că am ajuns cu un tren de marfă a fost trecut sub tăcere, deocamdată. După câțiva ani pățania a fost povestită bunei noastre gazde din Breaza de către fiica ei. Reacția?

-Fato, te dau la școala de șoferi. Imediat!Între timp fata cu pricina a devenit bucureșteancă datorită

serviciului. Acum e în pensie și s-a întors la Breaza, dar nu mai circulă cu trenul. Șofează…

Iar eu am rămas cu un singur regret, că pe-atunci încă nu aveam aparat de fotografiat. Ce poză ar fi ieșit, cu trei fete cucuiete îmbrăcate după ultima modă, stând pe platforma unui tren de marfă încărcat cu lemne!

1 3

Unde pune inginerul mâna…

…pune și Dumnezeu mila, sau cam așa ceva se spunea prin popor.

Anul 1984, vara. Și a venit și repartiția, pe care am luat-o la „Solventul”, așa cum mă sfătuise un văr care era inginer la aceeași uzină. E drept, el era chimist, așa că „Solventul” era pe felia lui, iar eu absolventă de calculatoare, deci, firesc, am nimerit la centrul de calcul al unității. Dar înainte de asta trebuia să-mi petrec o parte din stagiatură la Margina, unde uzina avea o secție externă. Această secție externă era metoda de a păcăli statul, care nu admitea repartiția în orașele cu peste 100 de mii de locuitori. Ceaușescu, după ce făcuse din țărani, muncitori, și-a dat seama într-un târziu că satele se depopulaseră și a hotărât că toți absolvenții cu studii superioare trebuiau să-și petreacă o perioadă de timp la țară sau în orașele mici. Ce are de făcut un absolvent de calculatoare la țară, asta-i o întrebare la care nimeni nu îndrăznea să dea un răspuns – numai uzinele mari și numai cele aflate la oraș aveau propriile lor centre de calcul. Aventura la țară a proaspeților absolvenți se termina întotdeauna când „centrul” își dădea seama că are nevoie de noii specialiști și organiza mutarea stagiarilor „în interes de serviciu” (formula consacrată ca să dea bine în cartea de muncă, echivalentul CV-ului de astăzi).

La unele firme nici nu ajungeai la țară, decât pe hârtie. Dar la „Solventul”, aflat sub directul patronaj al „tovarășei” (nevasta lui Ceaușescu, un personaj de calibrul Anei Pauker, adică la fel de înspăimântătoare), nimeni nu îndrăznea să facă lucrurile doar pe jumătate. Așadar a trebuit să merg la Margina, unde a început una din cele mai amuzante și mai pline de peripeții perioade din viața mea. Acum regret faptul că n-a ținut decât o lună, deși evident m-am bucurat să revin acasă la ai mei și la confortul căminului propriu.

Tot învățasem la geografie, în școala generală și apoi în liceu, că județul Timiș are suprafața cea mai mare dintre toate județele țării. De la vest la est, se întinde pe aproape 180 de kilometri lungime și eu am avut ocazia să constat asta cu proprii mei ochi. De la Timișoara la Margina, acceleratele făceau două ore și jumătate, ceea ce nu era puțin lucru: o luau întâi spre răsărit, opreau la Lugoj, iar apoi traversau zone tot mai înalte până când ajungeau în munții Poiana Ruscă. Ei,

1 4

asta chiar era o noutate pentru mine! Mi s-a spus de nenumărate ori, de către toți profesorii mei, că Timișul e prin excelență un județ de câmpie, a cărui economie se bazează pe lanurile fără sfârșit de grâu și porumb. Despre munți nu mi-a vorbit nimeni! Întrebați timișorenii dacă știu că în județul lor sunt munți și mai mult de jumătate vor ridica din umeri. Munți? Ce naiba e asta?

Ei, Margina era pe vremea aceea o comună la poalele munților (azi nu știu dacă nu a devenit oraș, existaseră odată asemenea ambiții deși situația din teren nu le-a justificat nicicând). După Lugoj, trenul oprea la Făget, un orășel agricol cu două blocuri de câte patru etaje și un restaurant în care duminicile se țineau nunți, un local mai răsărit decât un birt comunal obișnuit. După încă zece kilometri, parcurși în direcția Ilia – Deva, urma stația Margina. Comună sau oraș, nu conta, toate trenurile opreau acolo din cauza prezenței combinatului. Uzina se vedea de la mare distanță, cu clădirea ei de cărămidă roșie, cu aspect de fabrică de secol XIX și turnul imens, care domina împrejurimile. Apariția unei fabrici într-o zonă rurală necesită și o explicație și iat-o: clădirea cu halele și acareturile din jur aparținuse cândva unui baron suedez care deschisese o mică făbricuță de oțet, profitând de prezența în zonă a pădurilor uriașe de fag, neatinse de topor (în vremea lui, acum lucrurile s-au schimbat și nu în mai bine). Vă veți întreba ce are de-a face lemnul de fag cu oțetul? Iată ce are: lăsat să putrezească în mari bazine de fermentație, în apă, lemnul se descompunea eliberând din structura sa fibroasă un acid, acidul pirolignos. Din acesta, prin procedee numai de chimiști cunoscute, se obțineau două produse secundare: un alcool de înaltă puritate și acidul acetic, adică mai pe românește, oțetul de bucătărie. Baronul își făcuse bine socotelile: bărbații din zonă lucrau la fabrică, iar femeile, care cultivau legume în jurul caselor (terenul muntos nu este prielnic aici cerealelor) făceau murături cu oțetul produs de uzina chimică. Aceste murături se exportau și erau cerute, în perioada interbelică, până și în Statele Unite (de unde nevoia de a avea o gară și o linie ferată industrială, care ajungea până în halele de producție). Simplu și clar, nu?

Treaba asta a mers bine până la naționalizare, când suedezul și-a văzut toată averea confiscată și s-a bucurat să scape cu viață, fugind în țara natală cât l-au ținut picioarele. Fabrica de oțet s-a tot extins, până când a fost înglobată în combinatul petrochimic „Solventul”, aflat la peste 100 de kilometri distanță.

1 5

Când am ajuns eu acolo, în combinat trăiau vreo șapte sau opt ingineri stagiari, majoritatea chimiști și mecanici. Și când zic că trăiau în combinat, asta chiar așa era, pentru că suedezul își construise fabrica după moda anilor 1800, cu halele la parter și locuința patronului la etaj. Locuința aceea a fost împărțită și compartimentată, fiind în final declarată locuință de serviciu pentru tinerii ingineri. Aveam două camere, una pentru fete, una pentru băieți, fiecare dormitor cu câte patru paturi, despărțite printr-o baie comună cu intrare din ambele părți și un ditamai zăvorul care să blocheze intrarea neaveniților de sex opus. Cam cazonă organizarea, nu? Dar avantajele erau nenumărate: condica era la parter – când suna sirena de ora șapte (ce nevoie aveai de ceas deșteptător cu o sirenă de fabrică deasupra capului?), toți inginerii ne repezeam – în pijama, cum altfel? – să semnăm condica. Deși ne trezeam ultimii, nu întârziam niciodată! Urcam din nou în camere, urma o scurtă stropeală cu apă și schimbatul în hainele de lucru, după care fiecare își lua în primire locul de muncă, în aceeași clădire în care locuiam. De mic dejun nu ne preocupam, uzina avea cantină proprie și de dimineață primul lucru pe care-l făcea bucătarul era să încingă cuptorul și să prăjească un coș mare de langoși, pe care-i mâncam fierbinți, la 25 de bani bucata. Curat chilipir!

Cu foamea bine potolită, ne apucam de lucru. Protecția muncii era primul nostru obiectiv, unul luat foarte în serios într-o firmă în care mereu se petreceau explozii, unele mortale. Apoi urma să ne facem meseria. Pentru chimiști era simplu, dar cum nimeni nu știa cu ce se mănâncă acelea calculatoare și nici nu aveau așa ceva pe acolo (exceptând unul de buzunar, cu patru operații), eu eram pusă să liniez niște foi imense de hârtie, care urmau să conțină niște misterioase tabele cu calcule. Ceea ce justifica prezența unui inginer specialist în calculatoare!

Aici n-am comis cine știe ce acte de vitejie, în afară de unul, care nu ne-a făcut cinste, niciunuia dintre noi (dar ignorața noastră ne scuza oarecum faptele): șeful nostru avea un acvariu și – când a plecat în concediu – ne-a lăsat o pungă cu hrană pentru pești, cu rugămintea de a le da în fiecare zi câte o porție. Iar noi eram tineri, harnici, puși pe fapte mari și doritori să ajute. Așadar, fiecare din noi, zilnic, a dat peștilor câte o porție de mâncare. După trei zile pluteau cu toții cu burțile în sus. Peștele, nefiind un animal prea deștept, nu are simțul măsurii și bestiolele au mâncat până au crăpat! La faza asta ce

1 6

puteam face? Am umblat vreo două zile cu nasurile în pământ, așteptând cam speriați întoarcerea șefului. Nu erau ei niște pești prea frumoși, dar totuși – erau ai superiorului ierarhic! Ne cam simțeam cu musca pe căciulă!

-Dacă am găsi în Timișoara alți pești, să-i înlocuim pe ăștia?-Care alții? Am văzut în magazine pești roșii și aurii, dar nu

gri, cum erau cei din acvariu. Cine știe ce soi exotic or fi și de unde i-o fi luat?

N-aveam ce face, a trebuit să așteptăm, cu fluturi în stomac, întoarcerea proprietarului de acvariu. Cel mai curajos dintre noi și-a luat inima în dinți și a anunțat decesul iubitelor animale de companie, garantând că suntem gata cu toții să-l despăgubim pe păgubit sau să-i cumpărăm alți pești, dacă ne spune de care ar vrea.

-Nu e nevoie, a zâmbit șeful nostru (pesemne se amuza grozav văzându-ne cât eram de speriați). Bega curge prin combinat și eu de acolo am luat peștii, i-am prins cu punga de nailon într-o zi când mă plictiseam și nu aveam ce face.

Poftim cultură! Pești de Bega! Care Bega forma gardul natural al uzinei și despărțea combinatul de sat. Cu ocazia asta am aflat că era util să aruncăm o privire mai atentă firului apei și tufelor care creșteau pe mal: acolo se afla imensa rezervă de mure și zmeură din zonă, ca și locurile prin care, vara, puteai trece apa cu tălpile goale și scăpa de la lucru dacă aveai treabă în altă parte. Bega izvorește din munții Poaiana Ruscă și la Margina e doar un pârâu mai mare, încă nu ia aspectul de râu pe care i-l știam din Timișoara. Și pot să mă laud că, la vreo zece ani de la pățaniile din Margina, am reușit să descopăr unul din cele două izvoare ale Begăi și să beau apă din căușul palmei, chiar din locul în care râul Timișoarei își are izvorul. Locul era sus pe munte, într-o pădure de stejar, dincolo de Luncani, sat în care am ajuns pe jos, după o oră de mers de la cabana Valea lui Liman.

Dar uciderea bieților pești n-a fost singura faptă de arme a vrednicilor ingineri stagiari. Au urmat altele și mai și, cum numai prin capul unor tineri nebunatici pot trece.

Cel mai mult îmi plăceau serile când colegii chimiști lucrau în tura de dupămasă. Noi, „ne-chimiștii”, lucram doar dimineața, inginerii chimiști stagiari cu schimbul, o săptămână dimineața, una dupămasă, iar doi sau trei ingineri chimiști cu experiență asigurau schimbul de noapte, când activitatea în combinat era mai redusă, dar trebuia vegheat ca focurile să rămână veșnic aprinse. Ce poți face lângă un

1 7

foc care arde, într-o hală veche, prost luminată dar bine încălzită, într-o seară lungă și întunecoasă de toamnă? Păi, de pildă, să spui povești cu stafii în timp ce la foc se prăjește slănina și pâinea. Delicios, nu? Sau, după ce ești sătul, să te joci de-a umbre chinezești proiectate pe perete, încercând să redai, doar din jocul degetelor, o poveste horror. Fain! Le-am încercat pe toate și ne-am distrat pe cinste (uitasem să vă spun, televizor nu aveam în încăperile noastre - și ce folos ar fi fost să avem unul? Era epoca celor două ore de emisie pe zi, pline numai cu realizările „tovarășului”, care a generat sintagma de „program-sandvici”: un rahat între două telejurnale).

Cu toate astea, în luna petrecută la Margina, am avut parte și de o întâmplare cu adevărat interesantă. Ca de obicei în asemenea împrejurări, totul s-a derulat într-o singură zi. Nu aveam habar ce ne va rezerva după-amiaza! Dimineața a început, în orice caz, conform programului obișnuit: trezirea și fuga la condică, înfulecatul de langoși, așteptarea prânzului la cantină…Singurul stagiar care se pregătea, la terminarea programului, să șteargă putina din uzină cât de repede putea, era un făgețean. Noi nu ne grăbeam niciodată, că la ce bună graba? Tot în fabrică ne întorceam după o plimbare prin sat, care sat nu oferea nimic interesant de făcut, exceptând admirarea unei frumoase troițe de lemn ridicată în fața bisericii pentru cei morți în cele două războaie mondiale. Dar doar atât! Nu exista cinematograf, cămin cultural sau bibliotecă sătească, așa ca în alte sate mai răsărite - și asta pentru că toată lumea știa că tot personalul calificat făcea săptămânal naveta la Lugoj sau Timișoara. Dar colegul despre care vă vorbeam, el se grăbea întotdeauna să ajungă acasă, la Făget. Făgetul e la vreo 10 kilometri de Margina, la o aruncătură de băț dacă ai un hârb de Dacie luat la mâna a doua, pe care îl tot cârpești în fața atelierului mecanic al uzinei. Băiatul era inginer mecanic și nu-i convenea defel că, în anul când el terminase facultatea, nu era scos la repartiție nici un post la Făget. Orașul avea cea mai mare stațiune de mecanizarea agriculturii (vestitele SMA-uri de pe vremuri) din toată zona de răsărit a județului, asta însemnând că se ocupa de repararea și întreținerea tuturor tractoarelor, semănătorilor și altor utilaje agricole necesare muncii la câmp. Omul voia în ruptul capului să ajungă acasă, dar în lipsă de altceva mai bun se mulțumise și cu Margina, știind că după cei trei ani obligatorii de stagiatură va putea să se mute la SMA-ul de peste drum de casa maică-sii și să-și trăiască visul vieții, acela de a sta în ulei de motor până-n gât.

1 8

Cum am mai spus, Făgetul era, deja în anii aceia, oraș. Și ca orice oraș, ridicat dintr-o fostă comună, încerca să-și dezvolte utilitățile de oraș. Când lucram la Margina, străzile pline de colb ale Făgetului erau răscolite de oameni care săpau șanțuri: se introduceau apa curentă și gazul în case, iar oamenii trebuiau să-și sape singuri șanțurile necesare sau să plătească pe cineva să o facă. Mama colegului nostru rămăsese văduvă de tânără și în afara veniturilor de la cooperativa agricolă, nu putea face rost de bani decât mergând în târg la Lugoj și vânzând produse din grădină. Așa că se ocupa toată ziulica de grădină, ajutată de fiul ei care chiulea de la serviciu când și cum putea (un obicei larg răspândit în epoca în care sloganul oamenilor muncii era „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”). În ziua aceea de pomină, colegul nostru a venit să ne spună că pleacă mai devreme, ca să înceapă să sape șanțul maică-sii. Femeia nu avea, evident, bani destui ca să plătească pe cineva să facă acest lucru. Băieții s-au revoltat:

-Adică noi ce păzim aici? De ce să nu venim să te ajutăm?Zis și făcut, am pornit cu două mașini de la Margina la Făget,

imediat după prânz. Dar cum mașina colegului nostru era plină de praf și mizerie („mama o să-mi facă morală pentru asta”), s-a luat hotărârea să mergem pe malul Begăi, într-un loc mai ferit, în pădure, s-o spălăm. Și ne-am dus… Numai că băieții au încins jocul de cărți pe iarbă, mașina (căreia uitaseră să-i tragă frâna de mână) a alunecat frumușel în mijlocul apei, în timp ce eu mă uitam după brândușe de toamnă (era plin de ele), iar restul fetelor urmăreau jocul de cărți.

-Hei, mașina e în apă, a constatat careva într-un târziu.-Păi doar unde ai vrea să fie? N-o spălăm?Ups! Toată zona era în pantă, așa că mașina a alunecat vreo

douăzeci de metri și s-a oprit în albia Begăi. Ca norocul, apa era numai până la glezne.

-A stat destul în apă, s-o fi curățat singură. Hai să plecăm, că ajungem la Făget când se lasă noaptea.

Justă observație! Era început de octombrie și zilele se scurtaseră considerabil. Așa se face c-am ajuns totuși la o oră rezonabilă la Făget, la casa colegului nostru, a cărui mamă ne-a ieșit în întâmpinare și era cât pe ce s-o apuce plânsul când a auzit că băieții vor s-o ajute cu șanțul. Pe dată au fost împrumutate de la vecini niște sape și lopeți, a apărut și un coș de nuiele cu care să se scoată din șanț pământul, în timp ce femeia a găsit o altă ocupație pentru noi,

1 9

fetele. A sucit gâtul la două găini (din fericire n-a trebuit să asist la scenă), apoi ni le-a dat în primire cu indicația să le frigem. Neam de neamul meu n-a curățat o găină de pene, așa că m-am retras discret, luând un coș și evadând în grădină, unde am început să dezgrop cartofii, că doar friptura necesita și o garnitură. După aceea am cules roșii și castraveți pentru salată și am reușit să intru în bucătărie când bietele galinacee fuseseră deja tranșate și sângele curățat, așa că locul arăta civilizat, nu ca un abator. Prepararea de salate era specialitatea mea și acasă – un lucru care nu necesită abilități de gospodină pe care nu le am, așa că m-am apucat imediat de ce știam să fac mai bine. Până s-a înserat, găinile erau fripte, cartofii rumeniți, salata pusă într-un bol imens și masa așternută. Băieții terminaseră de săpat șanțul, dar ce șanț!

-Asta-i muncă făcută de ingineri și se vede. În tot Făgetul nu există șanț ca ăsta, atât de strâmb, a observat careva.

-Lasă că se bagă conductele în pământ și după aceea se acoperă. N-o să știe nimeni!

Ba da, a știut tot orașul, ca în toate orașele mici vorba a zburat din gură în gură și șanțul săpat de ingineri a rămas de poveste (dar nouă nu ne-a păsat prea mult). Băieții, care asudaseră, nu glumă, s-au spălat într-un butoi cu apă de ploaie, apoi ne-am așezat cu toții la masă și s-a lăsat cu o cină pantagruelică. Pentru că eram noi flămânzi sau pentru că produsele erau proaspăt culese din grădină, nu știu, dar acela a fost unul din cele mai grozave ospețe la care am participat vreodată. Gazda noastră a apărut din beciul casei cu o damigeană plină cu vin de măceșe – n-am mai băut niciodată vin de măceșe, dar e pur și simplu divin. Până nu s-a golit și ultima picătură din damigeană, nu ne-am lăsat duși de acolo. Seara s-a terminat cu spălatul vaselor (erau cât pentru o nuntă!) și-apoi…

-Măi, noi trebuie să plecăm înapoi la Margina. Este cineva care n-a băut?

Nimeni, nimic! Tăcere…-Și de ce te deranjează că am băut?-Pe mine nu mă deranjează, dar miliția…Ăștia erau poliția acelor vremuri, cu aceleași apucături ca cei

de astăzi. Aveau un sediu în Făget, chiar în centru și unul în Margina, cu un șef de post și niște Garcea care patrulau prin localitate.

2 0

-Șezi blând, nimeni nu-ți pune fiola când te duci la Margina. Se știe, acolo e fabrica de spirt. Nu te duci beat la fabrică, ci bei acolo, asta e la mintea oricui.

Nu știu dacă era la mintea milițienilor, dar nu aveam ce face. Așadar ne-am suit în mașini și am luat-o, cu viteză redusă și cam pe trei cărări, spre uzina din Margina. Am avut noroc de penuria de benzină care deja se instalase în toată țara, pentru că pe tot drumul n-am zărit nici o mașină și nici țipenie de om (colegii chimiști aveau întotdeauna combustibil pentru mașini, dar mă feresc să-l numesc benzină – numai ei știau ce turnau în rezervoarele Daciilor și noi intuiam că nu e bine să punem întrebări. Atât timp cât motorul funcționa, era bine…).

Am ajuns înapoi la uzină pe la miezul nopții și după cinci minute dormeam dusă. Peste câteva zile, primeam vestea că obținusem aprobarea să lucrez la centrul de calcul al „Solventului” din Timișoara. Mi-am luat rămas bun de la colegii stagiari din Margina, pe care nu i-am mai revăzut niciodată dar cărora le-am păstrat o amintire minunată și m-am pregătit să renunț la viața boemă și fără griji de la țară. Veneam înapoi la oraș, la un centru de calcul în plină dezvoltare, unde mă aștepta instalarea de calculatoare și unde puteam să-mi fac meseria. Dar regretam veselia colectivului de tineri din Margina și mă pregăteam să dau la Timișoara de oameni serioși… Socoteala de-acasă și socoteala din târg! În nici câteva săptămâni, mă molipsisem de fascinația muntelui, de dorul de ducă și de plăcerea scotocitului prin cotloanele neumblate ale lumii. Care plăcere nu m-a părăsit niciodată de atunci!

2 1

Povești cu ursul

Dacă ești femeie și o pornești singură pe munte, mai devreme sau mai târziu vei da de un „binevoitor” (un alt turist, un cabanier,…) care te va întreba cu prefăcută îngrijorare dacă nu ți-e frică de urs. Din cauza asta m-am ferit ca dracul de tămâie să recunosc că plecam singură. Întotdeuna urma să mă întâlnesc „cu niște prieteni, pe drum, dar ei sunt plecați cu cortul” sau ceva de soiul ăsta. Adevărul e că mă tem mult mai mult de câinii ciobănești agresivi și de întâlnirea cu oamenii prost-crescuți decât de urs. Ursul își apără teritoriul și devine agresiv doar dacă i-l încalci, dar te va atenționa din vreme că ai intrat pe teritoriul lui – moment în care cel mai deștept cedează, e vremea să te întorci la civilizație, dar fără să fugi. Alta e situația dacă întâlnești o ursoaică cu pui – ieși din calea ei cât încă mai ești în viață!

Cred și acum că de numeroasele accidente petrecute în ultima vreme, ca urmare a întâlnirii dintre om și urs, noi suntem vinovați. Din fericire, când băteam singură potecile grele, pe care riscul întâlnirii cu ursul era mare, încă mai exista obiceiul ca pădurarii să lase hrană îndestulătoare sălbăticiunilor, așa că acestea nu erau forțate să coboare în orașe și să răscolească prin coșurile de gunoi, așa cum fac astăzi. Nu existau nici atâția turiști iresponsabili, care să-și riște viața pentru un „selfie cu ursul”.

Și totuși, am și eu în colecție o poză cu ursul, o poză extrem de veche, în alb-negru. Era în 1965, mama obținuse un bilet de odihnă prin sindicat și am plecat împreună la Sinaia, în aprilie. Țin minte și acum cât de tare m-a uimit că în oraș era încă zăpadă pe jos, atunci când la Timișoara ea se topise demult. În parcul orașului era un fotograf cu recuzita constând dintr-o veche motocicletă cu ataș (cred că o avea de pe vremea războiului) și un urs împăiat, căruia îi cam lipseau bucăți de blană, dar în poze, cu un pic de retuș, încă arăta destul de fioros. Poza mă înfățișează stând în atașul motocicletei o fetiță de șase ani cu codițele în vânt, cam speriată și foarte serioasă. Cel care conducea vehiculul era ursul, cu labele lui uriașe și ghearele ascuțite sprijinite vizibil pe ghidon. În spatele nostru se vedea tot lanțul Bucegilor, de la Cota 2000 la Crucea Caraimanului, înzăpezit (pe vremea aceea, când filmul costa destul de mult, fotograful nu lăsa

2 2

nimic la voia întâmplării și punerea în scenă, care dura minute bune, era făcută în așa fel ca fiecare element din poză, de la prim-plan la fundal, să arate cât mai bine). A fost prima mea întâlnire cu ursul, e drept că unul mort și țeapăn. Dar după aceea, prin anii 90, am văzut și unul viu, tot la Sinaia, ținut în lanț pe strada principală de un individ care voia să-și facă reclamă la micuța lui dugheană cu bilete de loterie. Lanțul era fixat de un copac bătrân și solid. Niște trecători iresponsabili îl zgândăreau și ursul, vizibil nervos, tot încerca să se smulgă din lanț. Sincer, am preferat să traversez pe partea cealaltă a drumului.

Dar am văzut și urși în mediul lor natural, pe munte, nu în grădini zoologice: când m-am dus să iau apă de la un izvor din apropierea cabanei Plaiul Foii, în Piatra Craiului, fiind cu cortul. Moș Martin se ocupa de o tufă de frăguțe. Din fericire nu eram singură – ne-am retras discret în vegetația deasă și am așteptat nemișcați ca ursul să-și termine desertul. Nu ne-a simțit prezența, așa că a plecat liniștit.

Anul acesta, la Balvanyos, seara, o familie de urși a intrat în lumina farurilor autocarului cu care călătoream. Ne-am cazat, după care a trebuit să traversăm șoseaua până la restaurantul aflat într-o altă clădire. Asta s-a făcut în grup organizat, cu luminile aprinse atât în curtea restaurantului cât și în curtea pensiunii, ca nimeni să nu se poată apropia neobservat. La întoarcere ne-am așteptat unii pe alții până când toată grupa de excursioniști a terminat masa, apoi ne-am dus iar în grup organizat la pensiune, tot așa, cu luminile aprinse. Unii au murmurat că precauțiile luate împotriva urșilor sunt exagerate, dar locul acela chiar e asaltat de blănoși, seară de seară. Când ne-am întors de la restaurant, familia de urși (doi adulți cu doi pui!) își făcea de lucru cu pubelele de gunoi ale pensiunii, aflate la mare distanță de clădire. Mucles! Toată lumea a amuțit și ne-am băgat în pensiune fără să scoatem un sunet.

Dar cei mai mulți urși i-am văzut tot în Bucegi (în Retezat am avut norocul să nu dau de niciunul), poate și pentru că în Bucegi am făcut cele mai dese excursii. Am început cu o tabără studențească – aveam cazarea la „Movilița”, o vilă situată în Sinaia, pe ultima stradă înainte de a începe drumul Cotei. Aici regula era clară – nu ieșeam după apus, urșii fiind mereu prin preajmă. La fel la Bușteni, am urmărit de zeci de ori de la geamul camerei mele de la hotelul „Silva” urșii răsturnând coșurile de gunoi. Pe poteci însă nu i-am văzut decât o

2 3

singură dată – poate că norocul ăsta l-am avut pentru că transpir mult și se știe că ursul nu suportă transpirația de om. Nu zic că n-au fost, zic că tricourile mele care trăsneau mult mai rău decât bocancii i-au alungat (aveam mereu un tricou murdar pe fundul rucsacului, în caz de nevoie. Am mai mare încredere în metoda asta decât în cățăratul în copaci – ursul se cațără mai bine decât omul, iar eu nu mă cațăr deloc. Cât despre a face pe mortul… povești. Când ți-e frică, inima îți bubuie cu atâta putere că numai a mort nu arăți).

Și totuși, în ciuda prudenței care mă caracterizează (se știe, prudență și înțelepciune se folosesc când vorbești la persoana întâi, la alții e doar frică), am dat de urs într-una din excursiile mele. Era aprilie, urcam spre stâna Regală (Poiana Stânei, cândva) dinspre Sinaia. Pe drum (o șosea lată, parțial asfaltată), zăpadă câtă cuprinde. Eram îmbrăcată în costumul meu de iarnă, de schi, temperatura fiind undeva în jurul valorii de zero grade (nici o șansă ca Moș Martin să simtă miros de tricou transpirat, eram înfofolită ceva de spaimă). La un moment dat, pe zăpadă, am zărit urmele labelor ursului. Degeaba am încercat să mă amăgesc că altă vietate a lăsat urmele cu pricina, ghearele imprimaseră în omătul pufos un semn inconfundabil. „Urmele sunt probabil de ieri”, mi-am spus încercând să neg evidența. Mi-am continuat drumul, atentă la cel mai mic zgomot, la fiecare crenguță uscată care se frângea sub pași – bineînțeles, era liniște. Plecasem singură, pădurea era tăcută la început de primăvară, când turiștii încă nu dăduseră buzna pe cărări, iar schiorii căutau zăpada întărită cu mult mai sus pe munte. Deodată, am auzit un soi de zgomot înfundat. M-am oprit, am stat și am așteptat. Zgomotul s-a oprit și el. Am pornit din nou, zgomotul s-a auzit iar. Am stat, am ascultat… liniște. Oare pașii mei produc zgomotul înfundat, când bocancii se freacă de zăpadă? (Nu mi-am pus problema de ce mai înainte nu auzisem nimic, că doar tot prin zăpadă am umblat…). Pe măsură ce înaintam, mormăitul se auzea tot mai clar – acum eram convinsă că e un mormăit! Dar încă departe, din fericire… Apoi însă, la o serpentină a drumului, am zărit-o! O namilă cu blana maro-neagră, contrastând puternic cu albul zăpezii. S-a ridicat în două picioare și a așteptat, lăsându-mă să contemplu cât e de mare. Și era maaaare, cât cuprinde, chiar privită de la distanța aceea apreciabilă.

Ce puteam face? M-am răsucit pe călcâie și – cu grijă să nu fac nici o mișcare bruscă – am pornit încetișor pe drumul de întoarcere. Ursul s-a uitat după mine, s-a lăsat în patru labe dar a

2 4

rămas locului. Nu mai mormăia. După o curbă a drumului, nu l-am mai putut vedea - și nici el pe mine. Câteva minute am mers tot încet, apoi am luat-o la goană. Dar ce goană! Nu fusesem niciodată bună la sport, mai ales la alergare. La școală avusesem note mici, până când obținusem scutire la materia asta infectă, care risca să mă lase corigentă atunci când la toate celelalte materii eram de zece pe linie. M-am resemnat, unii se nasc atleți, alții șoareci de bibliotecă. Dar în ziua aceea aș fi putut să concurez cu oricare alergător profesionist. Făcusem mai mult de o oră pe drumul spre Stâna Regală la dus, dar la întoarcere n-am avut nevoie de mai mult de zece minute! Când m-am văzut în oraș, m-am oprit și am răsuflat adânc. N-aveam aer, splina mă durea, hainele îmi erau transpirate… Niște turiști, un grup de vreo cinci persoane, porneau către Stână și au intrat în vorbă cu mine. Le-am spus că am dat de urs, dar mi-am dat seama că nu m-au crezut. N-am insistat, erau mulți și vociferau tare, era bine: sălbăticiunea, prevenită la timp, avea vreme să-i alunge. Nu ca în cazul meu, care mă strecurasem în împărăția ei în tăcere deplină. De aici am învățat o lecție: că ursul nu atacă dacă nu e atacat, dar trebuie să-l previi din timp. De atunci, ori de câte ori am mers singură pe poteci pe care s-a semnalat prezența urșilor, aveam grijă să fac un one-man-show de zile mari: cântam cât de tare puteam, chiar dacă lălăiala mea era incredibil de falsă. Dar lăsam timp ursului să afle de prezența mea și ori să o ia din loc, ori să mormăie ca răspuns (nu toți urșii adoră muzica, mai ales dacă e cântată prost). Asta m-a ferit de alte întâmplări neplăcute.

Era încă dimineață, îmi pierise cheful de Stâna Regală, ce puteam face? M-am dus la hotel, am făcut un duș, mi-am pus pe calorifer hainele transpirate, m-am schimbat, după care am coborât la bar și am cerut un coniac mare. O licoare ideală ca să te liniștești! Apoi mi-am petrecut toată ziua la shopping, o îndeletnicire după care nu mă dau în vânt dar trebuia să mă mișc dacă nu voiam să am febră musculară a doua zi – picioarele mele nu erau obișnuite să mă poarte pe pantă în jos cu viteza aceea fenomenală și sigur ar fi protestat. Și se mai spune că urșii hibernează iarna! Savanți fără minte, când ați descoperit acest lucru, de ce n-ați informat și urșii, să știe și ei când nu se cade să se arate pe potecă?

Întâmplarea asta, o istorie de tipul „cel mai deștept cedează”, mi-a adus aminte de alta, când chiar nu aveam de ales, nu mă

2 5

puteam întoarce din drum. Am promis istorii cu haz, cea care urmează se incadrează fără probleme în această categorie.

Era prin octombrie-noiembrie, 1987 sau 1988, parcă. În plină „epocă de aur”, când concediile se dădeau după niște criterii „științifice”. Aveau prioritate la lunile de vară cei cu copii de vârstă școlară, pentru că părinții depindeau de perioada de vacanță a copiilor. Urmau cei cu copii mai mici, care trebuiau să-și ducă pruncii la mare, la cure de helioterapie – mai și septembrie erau pentru ei, cu soare plăcut și blând, care să nu ardă pielea sensibilă a copilașilor. După care lunile rămase libere erau rezervate celor căsătoriți și fără copii, care trebuiau să se pună cumva de acord, soț și soție, ca să plece în concediu împreună. Pentru personalele singure, așa ca mine, concediul însemna noiembrie. Bine și-așa!

Aveam bilet prin ONT la Bușteni, stăteam la un hotel mic, dar central, o clădire albă cu obloane de lemn negru și pervaz roșu la geamuri, aflat pe strada principală (ONT-ul nu dădea bilete la „Silva”, pe vremea aceea era un hotel rezervat străinilor, foarte scump). De la hotel, aveam în apropiere drumul care pornea spre Gura Diham și cabanele Diham și Poiana Izvoarelor, astăzi doar o amintire, incendiate demult. Numai bine, în noiembrie, pe lapoviță, nu te apuci să urci Jepii, piatra udă face urcușul periculos. Potecile aflate mai sus de Gura Diham erau însă line, potrivite chiar și pe vreme proastă, cum era vremea în ziua de care vă povestesc.

Am plecat așadar spre Gura Diham, am mâncat ceva acolo și la restaurantul cabanei, aproape pustiu, cabanierul și încă un tip stăteau de vorbă. Tema discuției, un urs grozav care ataca mai sus de cabană și pentru care se primise autorizația de a fi vânat. Vânătorii plecaseră în zori. Aha, în zori, cu multe ore mai devreme, deci erau departe. Bun, înseamnă că drumul e liber! De la Gura Diham am plecat la Poiana Izvoarelor, cale de două ore în urcuș continuu. De acolo, la Diham, încă o oră. Am prânzit la cabană și mă pregăteam să cobor înapoi la Gura Diham și să închei o tură potrivită pentru o zi mohorâta și scurtă de toamnă târzie. Pe drum auzisem sporadic focuri de armă la mare depărtare, semn că vânătorii se străduiau să-i vină de hac lui Moș-Martin. Lapovița de până atunci s-a transformat în ninsoare deasă, era în jur de ora 3 dupămasă, iar la 4 se întuneca deja. Mă aflam în porțiunea finală a coborârii către Gura Diham, până la care mai aveam cel mult zece minute. Abia vedeam ceva, atât de deasă era ninsoarea, dar nu înghețase, deci pe jos era mizerie și

2 6

noroi cât cuprinde, alunecos. Numai necuratul m-a pus să nu stau liniștită în hotel, la căldură, sau măcar prin restaurantul vreunei cabane!

În fața mea, ceva negru s-a mișcat în pădurea deasă de brad! Teroare! Nu numai că s-a mișcat, dar și mormăia! Ca să nu dau de vietatea cu pricina, n-aveam de ales, trebuia să refac drumul în sens invers, adică să urc la Diham, de acolo la Poiana Izvoarelor și să cobor la Gura Diham, drum de cel puțin cinci ore. Ningea și peste o oră urma să se lase noaptea…

Nici o șansă să mă întorc pe unde venisem, nici să fiu bătută… Namila din fața mea mormăia în continuare. Era frig, dar eu asudam de zor, o sudoare rece de om intrat în panică. Mă pitisem după un brad și încercam să dau ușurel cetina deoparte, ca să văd ce mă așteaptă, ce se află înaintea mea. Nici o șansă, ningea în draci și aveam vizibilitate de cel mult un metru-doi. Am stat așa ceva vreme, trăgând cu urechea. Nu se mai auzeau împușcături, semn că vânătoarea se terminase – dar atunci ce mormăia? Îmi era clar că nu rezolv nimic stând acolo, doar pierd vremea. De la Gura Diham mai aveam o oră de mers până la hotel, iar lumina se împuțina văzând cu ochii – mi-am făcut curaj și am pornit-o înainte, încercând, pe cât posibil, să ocolesc sursa mormăielilor. Numai că terenul înclinat și îmbibat cu apă nu te lăsa să mergi chiar pe unde voiai, așa că, vrând-nevrând, m-am îndreptat direct spre vietatea mormăitoare! Nu era una, ci trei și stăteau chiar în firul potecii. Vaci (nu pun mâna în foc că nu erau bivolițe, dar în orice caz, ierbivore)! Vaci pestrițe, negru cu alb, care mugeau și pășteau iarba udă! Am tras adânc aer în piept, am trecut pe lângă ele și nu m-am oprit până la hotel, unde am ajuns odată cu lăsarea întunericului.

Totul era ud pe mine, mă murasem de la lapovița aia infectă, pe dinăuntru costumul meu era și mai ud, pentru că transpirasem abundent. Mi-am pus lucrurile la uscat pe calorifer și după o baie relaxantă, m-am dus la bar. Simțeam nevoia unei tării după câtă spaimă trăsesem. Vaci, să vezi și să nu crezi!

2 7

Somnul dulce mult aduce!

1986 sau 1987, sau cam pe-acolo. Eram invitată pentru prima oară la „Cupa Banatului”, alpiniada care se ținea în fiecare an, în a doua duminică de octombrie, la Herculane. „Poli” Timișoara era clubul organizator, așa că s-a dat consemnul de mobilizare generală, toți alpiniștii echipei trebuiau să participe. Colegul meu de birou de la Solventul m-a invitat, bineînțeles, deși habar nu aveam cu ce se mănâncă treaba asta. Mergeam să casc gura și să fac poze. Nevastă-sa era medicul acreditat al concursului, un lucru neapărat necesar pentru că zona este raiul viperelor, iar în farmaciile din oraș nu găsești ser antiviperin nici să dai cu tunul (nici atunci, dar nici acum). Am plecat vineri seara de la serviciu – îmi luasem calabalâcul de munte după mine de dimineață și așa făcuse cam toată lumea. Atât că eu aveam un rucsac ușor, cu ustensilele de fotografiat și ceva haine de schimb, în timp ce alpiniștii cărau zeci de kilograme de fierotanii: carabiniere, pitoane, căști, corzi de cățărat cu miezul împletit din multe fire de oțel, ciocane și câte și mai câte. Dar roca friabilă și calcaroasă a locului impunea tot acest bagaj voluminos, gazdele fiind răspunzătoare de siguranța traseelor de cățărare. Iar la Herculane desprinderea pitoanelor din peretele de calcar și căderile erau ceva la ordinea zilei.

Ne-am așteptat unii pe alții și am plecat grupuri-grupuri cu mașinile, fiecare când i s-a terminat programul la serviciu. Erau primii ani când se introdusese sâmbăta liberă (la început doar una pe lună, abia după 1989 au devenit toate sâmbetele libere), iar noi profitam din plin. Sâmbăta liberă însemna Herculane, acest lucru era clar pentru toată lumea în Timișoara. Așadar, un șir de Dacii (ba era chiar și un Lăstun, o Dacie-500 despre care se lansaseră cele mai colorate bancuri, printre care acela că avea centuri de siguranță pentru a putea fi purtat pe spate, ca un rucsac) se orânduiau unele după altele pe serpentinele spre Herculane (drumul vechi, ăla prin centrul Mehadiei cu curbele acelea de-ți rogi moartea). Mă rog, unii mergeau frumos în coloană, Lăstunul tot voia să depășească spre a ne arăta cine-i cel mai tare din parcare.

La Herculane am ajuns către seară, când ultimele raze de soare poleiau auriu crestele munților. Pe atunci stațiunea era plină de

2 8

așa-zisele „case de odihnă” ale diferitelor CAP-uri (fostele cooperative agricole de producție), unde te puteai înțelege, la preț mic, să capeți cazare dacă nu erau doritori îndreptățiți. Am locuit într-o vară, cu cortul, pe pajiștea din spatele casei CAP Giulvăz, unde am înjurat toată noaptea faptul că clădirea se afla chiar pe drumul principal și era zgomot până și la ore mici din noapte, iar găinile lor erau pline de purici, care au migrat spre noi. În fine, asta-i altă poveste. Alpiniada, ca o manifestare serioasă ce se afla, rezervase casa CAP Lenauheim, o clădire mare, cu etaj și o imensă sală de mese în care se țineau în mod tradițional festivitățile de premiere. Casa se afla (și se mai află încă) în zona de blocuri, pe un drum care se desprinde din drumul principal care traversează stațiunea, la stânga, înainte de podul peste Cerna care duce către „amfiteatru”, zona marilor hoteluri. Locul e bun, central și totuși nu la strada principală, un loc unde noaptea te poți odihni. Sau cel puțin eu așa credeam…

Ca să ajungi la casa Lenauheim, cum era cunoscută clădirea, trebuie să urci o pantă scurtă dar dură, de-a lungul căreia se înșiră niște case. Casa Lenauheim e chiar în capătul străzii. Când am ajuns noi, la casa aflată înaintea ei, pe stânga drumului, o construcție fără etaj dar cu doi brazi maiestuoși în curte, se auzea o drujbă. Curtea era plină de trunchiuri de copaci care așteptau să fie tăiate și stivuite pentru iarnă. Ca să poată lucra chiar și după lăsarea întunericului (se întuneca la 6 seara), oamenii agățaseră de unul din brazi un bec aflat pe un fir, care dădea o lumină bună. Am remarcat amănuntul doar așa, în treacăt, după care ne-am instalat în camerele care ne așteptau pregătite la casa Lenauheim. Ne-am adunat în sala de mese de la parter și am auzit noutățile: unii, al căror serviciu se terminase mai devreme, au ajuns cu câteva ore înaintea noastră, cu un tren care pleca din Timișoara pe la prânz și înainte de 4 după-masă era în Herculane. Printre ei, președintele clubului de alpinism Poli Timișoara, profesorul Seracin, sufletul întregii mișcări sportive din oraș, care după cum îi era obiceiul, nu stătuse degeaba, ci-și găsise un coechipier cu care plecase la cățărat ca să profite de orele de lumină rămase până la apus. Locul ales era o stâncă de pe stânga drumului, la ieșirea din oraș către Baia de Aramă, dincolo de hotelul Roman.

Pentru că se înnopta și era prea întuneric să te mai cațeri pe stânci, băieții cu care venisem la Herculane și-au luat iar mașina și au pornit să-i aducă „acasă” (la casa Lenauheim) pe profesor și pe coechipierul lui. Partea feminină a echipei a rămas pe loc: veneau

2 9

trenuri de la București și participanții la alpiniadă trebuiau repartizați pe camere și puși la curent cu programul de a doua zi.

Mi-am pus film nou în aparatul de fotografiat, m-am învârtit un pic prin cameră și mai ales mi-am făcut griji: afară era noapte neagră, trecuse de zece seara și băieții nu mai veneau. Aș fi ajuns de la locul de cățărare până la casa Lenauheim pe jos în acest timp – nu erau mai mult de 5-6 kilometri nici să-i numeri în binar!

Băieții au apărut către miezul nopții, cătrăniți rău și mirați peste măsură: coechipierul profesorului lipsea. Am înlemnit – accident pe munte? Peste poate, omul era printre cei mai buni cățărători din țară și știa zona mai bine decât îmi știu eu buzunarele. Jumătate din traseele de pe Domogled fuseseră deschise de el și un perete imens îi poartă numele. Avea sute de premiere la activ, majoritatea în zona Herculane, așadar știa prea bine la ce să se aștepte de la carstul friabil și mai era și un om prudent, cu capul pe umeri. Și mai este încă!

Băieții au ținut să mă liniștească într-un fel: nu, nu se întâmplase nici un accident pe munte, cei doi coechipieri coborâseră cu bine și fără incidente din traseul pe care-l făcuseră. S-au întâlnit cu echipa de „aducere acasă” (nu putea fi vorba de o echipă de salvare, pentru că oamenii nu aveau nevoie să fie salvați) pe malul Cernei, unde cei doi coechipieri ședeau în iarbă, își împachetau materialul de cățărat și savurau câte o bere rece dintr-o rezervă strategică pe care o scufundaseră în undele limpezi ale Cernei, într-un loc numai de ei știut, la baza unui izvor rece ca gheața, înainte de plecarea în traseu (e lucru cunoscut, alpiniștii serioși nu se ating de alcool înainte de a pleca să se cațere).

-Bine, și ce ați făcut după asta? am întrebat nedumerită.-Ce să facem? I-am pus pe cei doi pe bancheta din spate și

am venit încoace fără nici o oprire pe traseu. Când să coborâm din mașină, profesorul era cu noi, dar coechipierul lui lipsea, de parcă se evaporase pe parcurs. Ne-am întors de două ori până la locul de unde i-am luat și am verificat fiecare bucată de pământ, la lumina lanternelor. Nu am găsit nici urmă de el!

Asta mai lipsea! Să se evapore un individ înalt de aproape doi metri, de parcă ar fi fost o adiere de fum! Ședeam și nu pricepeam nimic – oare aveam un coșmar? Sau în Herculane se petrec fenomene paranormale? Omul a fost răpit de extratereștri? Când? Cum? De ce ceilalți nu-și mai aduc aminte de nimic?

3 0

-Problema e, a observat profesorul, că trebuie să amânăm alpiniada. Regulamentul prevede un complet de trei arbitri și el era unul din cei trei.

-Și nu putem alege pe altcineva?Întrebarea asta n-o pusesem eu, dar sigur cel care întrebase

era un începător. În alpinism sunt diverse grade de măiestrie, de la categoria II (începători), apoi I, până la maestru al sportului și în final maestru emerit al sportului. Ca să fii arbitru într-o competiție, trebuie să ai categoria mai mare sau cel puțin egală cu a celui mai titrat participant și în nici un caz nu poți avea categoria II. O competiție care se respectă va avea ca arbitri adevărate legende vii ale acestui sport, oameni a căror faimă îi face de necontestat. Pe cine să declari câștigător? Echipa care a urcat elegant toate traseele, scoțând cel mai bun timp, sau pe cei care n-au apucat să termine concursul dar în schimb au salvat trei oameni de la o moarte sigură, o altă echipă, a cărei coardă se rupsese și care s-a prăbușit în gol? (caz real, câștigători au fost declarați evident salvatorii. Dar ca nimeni să nu conteste asemenea decizii, arbitri trebuie să fie cei mai buni dintre cei buni).

S-a lăsat o tăcere grea.-Mai mergem să căutăm odată, a propus cineva. Toată

povestea asta nu are nici o logică. (Mie-mi spui? Mă simțeam în plin teatru absurd)

-Și în plus, a observat un altul, drujba aia mă calcă pe nervi. Nu se astâmpără nici acum, la ore mici din noapte?

Era perfect adevărat: drujba vecinilor se auzea cu claritate.-Și nici măcar nu mai e lumină în curtea lor. Cine dracu taie

lemne pe întuneric?Curtea vecinilor era învăluită într-o beznă deasă, becul din

pom fusese stins demult. Doar drujba continua să facă zgomot… -Eu mă duc în curtea aia să văd ce se petrece, a zis careva.-De ce?-Uite de aia, pentru că nu cred în supranatural E singurul loc

pe care nu l-am cercetat.-Oamenii să meargă la culcare, a cerut profesorul. Indiferent

dacă mâine – adică azi – va fi sau nu alpiniadă, niște sportivi obosiți nu sunt buni decât să facă greșeli.

3 1

M-am retras în camera mea. Picam de somn, era ora trei dimineața și nu știam cum se va termina toată povestea asta incredibilă.

M-am trezit când soarele mi se juca pe față. Am coborât urgent la micul dejun și am constatat cu stupoare că toți erau acolo, inclusiv coechipierul pierdut al profesorului. Pe la nouă dimineața, primele echipe porneau spre pereții de stâncă pe care urma să se organizeze concursul.

-Ce naiba s-a întâmplat? am vrut să știu.-Lasă, îți povestim mai pe urmă, când nu e atâta lume de față.Pe drumul de întoarcere, am aflat adevărul: coechipierul

profesorului, ca toți cei care veniseră la Herculane mai devreme, își sacrificase prânzul ca să prindă trenul. Apoi se cățărase cu burta goală și în final băuse bere, după ce că era rupt de oboseală. Berea, se știe, în aceste condiții acționează ca un somnifer. Omul adormise în mașină, se rezemase de ușa care s-a deschis (Dacie, deh…) și el a alunecat peste gărdulețul minuscul de la curtea vecinilor, tocmai peste grămada de lemne, unde a continuat să doarmă neîntrerupt. Ca un adevărat om de munte care a dormit mult la viața lui în cort sau chiar sub cerul liber, n-a pus la socoteală nici „patul” tare și nici frigul nopții de octombrie, ci și-a văzut mai departe de somn. Ceea ce l-a dat de gol a fost sforăitul – colegii de echipă voiau să știe cum de mergea drujba pe întuneric și așa l-au găsit!

…în felul acesta, visul meu de a descoperi mistere în Herculane s-a dus pe apa sâmbetei. Nu, magia locului nu e opera extratereștrilor care răpesc oameni și le alterează memoria. Nu există portaluri prin care tărâmul acesta comunică cu alte lumi. Nu s-a întâmplat nimic paranormal sau inexplicabil…Deși… „victima” din această poveste n-ar recunoaște nici în ruptul capului ce s-a petrecut, nici până astăzi și e convinsă că istorioara a fost ticluită de coechipieri ca să-și bată joc de el. Și dacă totuși era vorba de „aliens” ??? De peșterile din carst care duc în alte lumi? Cine poate ști?

3 2

Un gâscan războinic

Prin 1991 sau 1992, colegii mei de munte exasperați au horărât să mă urce pe Domogled. De ce exasperați? Păi, pentru că pentru ei era locul preferat de promenadă, iar eu refuzasem de fiecare dată să-i însoțesc, deși în alte trasee turistice grele mă avântasem cu curaj. Da, dar circuitul Domogledului e lung, îți ia o zi întreagă și i s-a dus faima de drum la „frântul gâtului”, deși e o potecă marcată pe-acolo. Însă citisem destule descrieri în diverse ghiduri, care toate îți făceau părul măciucă, așa încât de fiecare dată găseam un pretext ca să refuz.

De astă dată am fost păcălită: alpiniștii se duseseră să se cațere în locul numit „în carieră” și unul din ei (colegul meu de birou, care-mi împuiase capul cu povești despre munți, mulțumesc!) zicea că n-are chef de cățărat ci doar de o „plimbare ușoară”. La auzul veștii că urma să mă plimb, am zis că mă bag.

-Unde mergem? am vrut să știu.-Păi, să-i vedem pe băieți cum se cațără. Mergem până în

carieră și de-acolo mai vedem.În carieră mai fusesm odată sau de două ori și nu era chiar

drumul meu preferat, mai ales la coborâre (la urcuș n-am nici o problemă cu el): e o fostă carieră de piatră dincolo de Cerna, peste drum de noul cartier de blocuri din Herculane, cel dintre centru și gară. Drumul e puternic înclinat și plin de un grohotiș mărunt, care acționează ca bilele de rulment. Pe lângă asta, pentru a face loc camioanelor care încărcau piatră, pereții care duceau în numita carieră au fost complet „epilați” de toți copăceii de care o maimuță începătoare, așa ca mine, s-ar fi putut prinde ca să evite datul de-a dura. Acum însă nu se vorbea decât de urcare prin carieră, nici un cuvânt despre coborâre și asta îmi convenea.

Am ajuns cu bine la baza pereților în care două echipe de câte doi alpiniști se cățărau de zor. Mi-a fost arătată și o peșteră care avea un balcon formidabil, dădea chiar spre trasee și „loc de pozat” scria pe el, așa că am profitat din plin. Una din echipe și-a terminat traseul propus și unul din participanți a zis că vine cu noi, celălalt a organizat o coardă de trei cu echipa a doua și și-a continuat antrenamentul de alpinism cu un alt traseu. Noi am terminat de urcat

3 3

cărarea prin carieră, am ieșit dintre pereții stâncoși într-un vâlcel împădurit și ne-am pomenit într-o zonă cu vegetație foarte bogată, în care numai cineva de-al locului mai reușea să găsească poteca. Din fericire panta se domolise mult, permițându-ne o plimbare lină și o binemeritată odihnă. La un moment dat am luat-o spre stânga în direcția de mers (eu n-aș fi bănuit în veci că drumul e într-acolo dacă nu mi s-ar fi atras atenția) și am traversat trei văi situate transversal față de poteca noastră, care aici își cam pierduse orice marcaj. Drumul s-a păstrat plăcut, cu înclinație minimă, dar și cu o vegetație abundentă, în care mereu ți se încurca piciorul. Eram într-o pădure deasă, prin care cu greu se strecura lumina soarelui, în urcuș continuu, dar ușor.

La un semn discret pe un arbore bătrân, am părăsit poteca (era un „T” săpat în trunchi, de la Tatarzi, numele unei peșteri binecunoscute de alpiniștii care uneori, când îi surprinde vremea rea pe Domogled, o folosesc ca loc de refugiu). Am vizitat peștera – portalul imens de la intrare, cu multiple deschideri, este impresionant – apoi am revenit în „potecă” (după ce am călărit câteva trunchiuri de stejar doborâte de furtuni) și ne-am continuat drumul. După un timp, pădurea de foioase a început să se amestece cu pinul negru de Banat, acest arbore specific zonei Herculane, cu alură de stampă japoneză, care împodobește îndeobște stâncile golașe și locurile prăpăstioase. Tot discutând și uitându-mă în jur, am uitat cum trece timpul și nici n-am remarcat momentul în care pădurea s-a dat la o parte, poteca scoțându-ne pe un tăpșan puțin înclinat, presărat pe alocuri cu stânci, dar plin cu pălăria șarpelui.

Ce e aceea pălăria șarpelui? Neam de neamul vostru n-a mâncat așa o bunătate! Niște ciuperci albe, cu pălăria triunghiulară ca o pălărie chinezească, pe care muntenii le vând prin piața din Herculane, iar gospodinele le fac friptură pe jar sau le pun la murat. Atât că cele din piață erau mici, pe când noi aici vedeam pălării cât o farfurie plată, care se cereau neapărat culese. Cea mai gospodină dintre excursioniste și-a scos din rucsac vreo două sacoșe și a început să umple toate recipientele disponibile. Unul dintre băieți și-a desfășurat tehnica foto (adusese până și trepied!) și aștepta să i se pună fluturii pe mână, ca să-i pozeze.

-Și de-aici încotro? am întrebat mirată, pentru că poteca se pierdea cu totul.

-Păi, ai ajuns pe Domogled. Mai poți?

3 4

Sigur că puteam, nu eram nici măcar obosită. Atât că mă minunam: de jos, de la antenele de pe dealul căruia toată lumea îi zice „la antenele radio” (trei serpentine până sus, complet asfaltat, cu loc de plajă și de belvedere), vârful Domogled se vedea ascuțit, iar noi ne aflam pe un tăpșan înierbat, rotunjit.

-Ăsta-i Domogledul Mic. Până pe Domogledul Mare mai avem de trecut șaua dintre vârfuri și de urcat o mică porțiune de drum.

Aha, bine. Știam că diferența de nivel dintre cele două vârfuri e nesemnificativă, deci în mod clar nu mai aveam mult de urcat. Am ajuns pe vârful Domogledul Mare (nu m-a dezamăgit, chiar e ascuțit, triunghiular și stâncos). Alte poze (multe), inclusiv de pe trepied, cu minute lungi de instalat și aranjat aparatura.

-Ce păcat de norii ăștia, dacă e senin de aici se vede Dunărea (zise fotograful, care nu eram eu. N-aș urca pe Domogled cu un trepied după mine nici să-mi dea cineva greutatea lui în aur!).

Și avea dreptate, maaare dreptate. Plecasem la drum pe un soare superb, dar norii au avut vreme să se adune cât am hălăduit noi prin pădure, fără să vedem nici un petic de cer. Până să ne strângem calabalâcul, a început o ploaie rece care ne-a murat, transformată rapid în grindină. Eu aveam o singură grijă, s-o iau în jos înainte ca stânca să devină udă și coborârea dificilă. De pe Domogledul Mare se coboară pe un traseu mult mai bine marcat și mai circulat, dar foarte drept și abrupt, faimoasa „cărare a pisicii”, care trece pe la Grota lui Șerban și pe la Crucea Albă. Iată-ne deci alergând în jos ca mânați de diavoli, dar situația începuse să devină amenințătoare: fulgera, iar noi ne găseam pe un vârf de munte ascuțit, cel mai înalt din zonă. Numai bine să ne trăznească! (în partea aceea a Domogledului, pădurea este adesea incendiată de trăznete). Am ajuns între pini, la loc oarecum mai ferit, am coborât și cărarea Pisicii, o potecă trasată peste niște bolovani imenși (sincer, mi-a plăcut: sunt prize bune, piatra e stabilă și te poți ține. Prin comparație, drumul prin carieră mi s-a părut mult mai greu și mai periculos) și am trecut pe la Grota lui Șerban, unde ne propusesem să ne adăpostim de ploaie… care ploaie tocmai s-a terminat până am ajuns noi acolo.

Când am ajuns la Crucea Albă (la trei sferturi de oră de mers din oraș, crucea se vede bine din Herculane), soarele încerca din nou să-și facă loc pe cer. Am profitat de vremea senină ca să ne uscăm toate bulendrele și să mai înfulecăm câte ceva din rucsaci, că doar plecaserăm de dimineață și-acum era dupămasă târzie (e drept,

3 5

merseserăm să ne plimbăm și ne abătuserăm adesea de la potecă, dar era în aprilie-mai, ziua lungă și știam că până la lăsarea întunericului vom ajunge cu bine la cazare.

Am coborât de pe munte în spatele hotelului Cerna, unde se termină poteca de la Crucea Albă, iar de acolo, pe o scurtătură care o ia prin spatele Izvorului Conteselor, am ajuns în zona în care se amestecă vreo câteva case și două blocuri și care duce la amfiteatru. Abia atunci am simțit oboseala: fusese o zi plină, cu o ascensiune de peste o mie de metri diferență de nivel, iar noi îi mai adăugaserăm niște metri în plus urcând și coborând prin pădurea vălurită care ducea la peștera lui Tatarzi.

-Nu mai vreau nimic, doar să dorm, a zis cineva-Ba eu vreau și-o bere, a adăugat altul.Chestia cu berea era perfect justificată, transpirasem cât

pentru zece elefanți, îmi simțeam gâtul uscat de abia puteam să înghit, iar ideea de bere era mai mult decât binevenită. Drumul nu mi s-a părut greu, ci doar foarte lung, dar alergătura pe sus ca să ne pitim în pădure și să scăpăm de fulgere mă terminase (toate ca toate, dar cu viteza nu m-am împăcat niciodată). Tălpile mă dureau, îmi azvârleam picioarele înainte în virtutea inerției – practic mă duceau pe unde aveau ele chef, eu nu mai aveam grija lor – doar ajunsesem la drum drept, ce grijă să-ți mai faci aici, după ce ai coborât Cărarea Pisicii?

Nimic mai fals! În spatele unuia dintre blocuri, blocatarii își amenajaseră un fel de terasă cu o masă și două bănci. Lumea stătea la taclalele de seară, iar în jurul picioarelor li se învârteau câteva gâște, proprietatea oamenilor din casa alăturată. Gâștele erau atent supravegheate de un gâscan, care le ușuia de îndată ce una din ele ar fi vrut să se îndepărteze de restul cârdului. Din nu se știe ce motiv, când ne-a văzut venid (cărarea ducea chiar prin fața lui) gâscanul a luat poziție de atac și a început să scuipe și să sâsâie, dând rapid din aripi.

-Uite-l pe ăla, a zis fotograful nostru și și-a scos aparatul ca să imortalizeze momentul.

Dar gâscanul a fost mai rapid: s-a repezit la om și într-o clipă i-a înhățat cu ciocul perii din picior și a început o epilare ca la carte, în urletele nefericitului și în râsul general al asistenței.

3 6

-Ho, stai că nu-ți f…m gâștele, a strigat careva, dar se pare că gâscanul se ambalase (și ori n-a înțeles, ori nu ne-a crezut pe cuvânt).

Cert e că pe noi, fetele, ne-a lăsat în pace (eu eram singura care purtam pantaloni lungi de trening, dar de picioarele mele n-a părut interesat) însă băieții au fost atacați și fugăriți pe rând, unul câte unul. Cineva din grup a reușit să filmeze scena și filmul respectiv a fost vedeta unui show de televiziune cu momente umoristice, ceea ce i-a adus niște bani realizatorului și l-a despăgubit pentru firele de păr smulse din gambă într-un mod atât de barbar.

După ce am fugit de trăznete și am mai fugit și de gâscan, atunci când aveam impresia că suntem terminați și nu mai putem face nici un pas, am rămas fără o picătură de energie, chiar și cei care se lăudau că mai au „combustibil” cât să urce Domogledul la loc, imediat, în aceeași seară. Așadar ne-am așezat, epuizați, pe băncile primei terase cu bere care ne-a ieșit în cale (vara, la Herculane, așa ceva nu e greu de găsit!) și am dat iama printre halbe, după care am depus-o acasă pe gospodina noastră cu ciupercile, o timișoreancă măritată cu un alpinist din Herculane. Acesta s-a uitat la „recolta” din rucsac, s-a uitat la nevasta care se lăuda fără oprire că urcase Domogledul (și ea, ca și mine, pentru prima oară), după care a spus tărăgănat:

-Măi, femeie, recunoaște, tu n-ai fost pe Domogled, ai fost la cumpărături, în piață!

Nu știu de ce, în acel moment femeia mi-a amintit de gâscan, sâsâia la fel de amenințător…

Pe Domogled am mai fost de multe ori, de cel puțin trei ori singură. Dar niciodată n-am mai urcat prin carieră, ci am ales traseul pe la Crucea Albă atât la urcuș cât și la coborâre. Ce mai, nu-mi place grohotișul acela și pace!

3 7

Cine ne-a șutit mașina?

Cu Herculanele și lumea lui minunată ne vom mai întâlni în această carte, dar acum vreau să vă povestesc o întâmplare petrecută pe cea mai dificilă șosea a Franței, Pasage du Gois.

Era prin 1997-1998 și eu făceam „naveta” în Franța așa cum alții făceau naveta între Timișoara și – să zicem – Lovrin sau Deta. De obicei eram anunțată înainte de prânz că a doua zi de dimineață trebuia să ajung la Orvault sau la Lannion, cele două localități în care firma la care lucram (și încă mai lucrez, cu toate că și-a schimbat de două ori numele, prin fuziune și cumpărare) avea sedii care se ocupau de același proiect la care colabora și subsemnata. Asta însemna că aveam mereu o valiză pregătită cu câteva haine strict necesare (ambele localități fiind pe malul Atlanticului, respectiv al mării Mânecii, nu prea existau diferențe de temperatură între vară și iarnă) – în pauza de prânz fugeam acasă să-mi iau valiza iar după prânz, pe la ora 3, luam un taxi spre aeroport. Urma un zbor scurt până la Viena (o oră, dar cum ceasul se dădea înapoi, practic ora de plecare din Timișoara era aceeași cu ora de sosire la Viena) și în timpul zborului, adresam o rugăciune fierbinte tuturor zeităților Olimpului grecesc, dar în special zeului vânturilor și furtunilor, cu cererea expresă să nu mă încurce. Între avioane aveam o jumătate de oră, aterizam ca să decolez aproape imediat și o întârziere mi-ar fi dat complet peste cap toate legăturile. După două ore de zbor între Viena și Paris, mă vedeam pe Charles de Gaule, imensitatea de aeroport internațional al Parisului, aflat la vreo 40 de kilometri de oraș. De aici, dacă mergeam la Orvault, mai aveam un zbor în aceeași seară, din fericire fără să trebuiască să schimb aeroportul și ajungeam la Nantes pe la unsprezece, înainte de miezul nopții, după încă o oră de zbor. Orvault înseamnă de fapt Nantes, o comună-satelit aflată pe centura orașului, până la care, după ce-mi luam mașina închiriată în primire, aveam de șofat o jumătate de oră printr-o pădure neluminată care niciodată n-a fost slăbiciunea mea.

Dacă drumul mă ducea la Lannion, un orășel pitoresc pe țărmul canalului Mânecii, dormeam o noapte la Paris, la vechiul aeroport rezervat curselor interne, Orly și dimineața devreme aveam

3 8

un zbor „domestic” (Air France, cu niște avioane minuscule în care singurul lucru drăguț erau costumele stewardeselor) care mă lăsa, tot după o oră de zbor, în Lannion, mai bine zis în curtea firmei, de care aeroportul era convenabil de aproape. Și într-un caz și în celălalt, dimineața la 9, când începea ziua de muncă, eram la serviciu, proaspătă ca scoasă din cutie. După anul 2000 această prospețime a început să lase tot mai mult de dorit, pe măsură ce avioanele întârziau sau zborurile se anulau pur și simplu, iar eu trebuia să-mi bat capul cum să ajung la destinație, uneori cu trenuri de noapte sau șofând la niște ore la care orice om normal își trage pătura peste cap. Dacă eram mai mulți colegi în delegație, era mai suportabil, grijile se împărțeau între noi și aveai cui te plânge – dar de cele mai multe ori am călătorit singură. Era bine și dacă găseai la hotel un coleg sau o colegă din România, pentru că atunci de bătaia de cap cu închiriatul mașinii se ocupa altcineva, ba, uneori, mai aveai și plăcerea să fii așteptat în aeroport, ceea ce era mai mult decât un vis frumos.

În delegația despre care vorbesc acum eram doi timișoreni, colegul meu fiind din altă echipă, dar lucrând pe același proiect. Ne-am întâlnit în Franța, iar la sfârșit de săptămână am pus țara la cale împreună, discutând subiectul cel mai dezbătut în astfel de situații – ce facem în week-end? Sâmbăta era prin tradiție zi de cumpărături, dar duminica ce puteai face, când aveai mașina la scară, decât să explorezi lumea? Eu îmi luasem permisul de conducere relativ târziu și practic am învățat, de voie – de nevoie, să șofez în Franța, ceea ce nu e lucru rău, pentru că de la bun început am înjurat bilingv, având un repertoriu bogat de drăcuieli în frumoasa limbă a lui Moliere. Colegul meu însă era un șofer experimentat, așa că de astă dată a vrut el să șofeze, iar eu m-am sacrificat bucuroasă să stau în dreapta, să-mi economisesc energia și să mă ocup de poze. Fiecare cu ce știa mai bine să facă! În privința șofatului punându-ne repede de acord, rămânea să mai alegem traseul plimbării noastre duminicale. „Pasage du Gois”, a sugerat colegul meu, adică șoseaua care leagă insula Noirmoutier de Franța. Cum nu mai văzusem locul, am fost imediat de acord.

La prima mea delegație în Franța, care a constat în așa-zisa imersiune în cultura de firmă și apoi în formarea profesională propriu-zisă, am luat cunoștință (cu reală plăcere, trebuie să recunosc) de obiceiul comitetului de întreprindere de a organiza lunar câte o excursie de o zi, sâmbăta, pentru „externi”, adică cei din aceeași

3 9

firmă, dar veniți de pe situri diferite. Am participat de două ori la asemenea excursii și de fiecare dată ele erau făcute și să vezi locuri inedite, dar și să te deconectezi. În mod obligatoriu mergeam pe vreo insulă și așa am cunoscut lumea insulițelor franceze din Atlantic: micuțe, cu populație puțină, adăpostind sate pitorești în care se păstrau tradiții ale vieții din secolele trecute și străduțe medievale înguste, mărginite de casele meșteșugarilor. După o săptămână stresantă, cu termene presante pentru proiectele la care lucram, asemenea excursii erau raiul pe pământ. Firma ne dusese cu vaporul pe insula Batz, unde am hoinărit o jumătate de zi printre pescari și artizani care vindeau bijuterii făcute din scoici și am băut cafea în vechile faruri acum dezafectate (toate noile faruri sunt automate, meseria de paznic de far a fost scoasă din nomenclator după al II-lea război mondial). Insula Noirmoutier, ținta călătoriei noastre, promitea să fie ceva similar, un loc agreabil de unde se putea vedea marea și bea o cafea la cafeneaua vechiului far. În plus, pe insulă se găsea un castel de secol XII (mai există și acum) restaurat, ale cărui ziduri solide de piatră dădeau bine în poze. Cireașa de pe tort, urma să trecem noul pod de aproape 5 kilometri care lega insula de continent, finalizat în 1971 și care pe atunci era unul din podurile cele mai lungi și mai spectaculoase din Europa. Iar la întoarcere ne aștepta Pasage du Gois!

Ce e acest pasaj de e atât de faimos? Păi, o șosea pavată de la început de secol XX, pe care francezii se străduiesc de ceva vreme să o pună pe lista monumentelor UNESCO. Până aici nimic special – cu o mică observație: șoseaua cu pricina e pe fundul Atlanticului! Chiar așa!

Zona respectivă face parte din porțiunile de țărm ale Franței în care fluxul și refluxul sunt foarte puternice, apele venind peste uscat, la flux, cu viteza unui cal în galop (la faimosul Mont Saint Michel e aceeași situație). De două ori pe zi, apele oceanului acoperă șoseaua. Și tot de două ori pe zi apa se retrage, lăsând șoseaua uscată și circulabilă. Din loc în loc sunt platforme supraînălțate pe care te poți adăposti dacă apa crește prea brusc, deoarece fluxul aduce coloane de apă înalte de 2 până la 4 metri peste drum. Locul își are farmecul său, pentru că de îndată ce apele se retrag, culegătorii de scoici dau năvală, supa de scoici locală fiind o delicatesă. Toate astea nu le ștam când am trecut podul și am ajuns pe insulă, dar voi avea tot timpul din lume să le aflu.

4 0

În primul rând m-a izbit simțul umorului posedat de localnici: cum am coborât de pe pod, am intrat într-un sens girator cu trei ieșiri spre tot felul de străduțe din Noirmoutier al căror nume nu-mi spunea nimic. Mai era o ieșire (pe acolo veniserăm noi) care zicea „spre continent”. Deși la numai 5 kilometri de Europa, locuitorii din Noirmoutier lăsau clar să se vadă că nu se considerau europeni ca restul lumii, ci niște ființe cu totul speciale, eventual atlanți sau extratereștri. După ce am savurat faza, ne-am parcat mașina și am pornit în explorare, pe jos, ceea ce era cea mai bună opțiune pentru un orășel mic, cu străzi înguste. După ce am parcurs aproape fiecare stradă și ne-am zgâit la toate ferestrele cu perdeluțe în carouri alb cu albastru, bordate de frumoase dantele albe, după ce am văzut sute de bărci pescărești și zeci de cafenele, farul și cetatea (nu era deschisă, i-am dat numai roată), ne-am uitat la ceas și am ajuns la concluzia că se apropia ora plecării noaste înapoi, spre continent. Așadar am luat-o spre celebrul pasaj du Gois.

Pe ambele capete, pasajul are panouri mari care precizează orele de flux și reflux pentru fiecare zi a anului. Există și câte un semafor la fiecare capăt al drumului, dar nu prea te poți baza pe el pentru că într-o zi cu vânt calm trecerea pasajului nu pune probleme, în timp ce pe vânt puternic, atunci când șoseaua ar trebui să fie uscată, valuri furioase o mătură făcând-o de necirculat. Iar valurile pot fi imense, că doar nu e lac, ci ditamai oceanul – aviz curajoșilor! Ziua în care am trecut noi era o zi cu vânt vioi și valuri moderat de mari, cu cerul gri (ca în majoritatea ilustratelor reprezentând țărmurile atlantice ale Franței), dar fără să fie furtună. Traficul era deschis.

După ce semaforul s-a făcut verde, am hotărât să așteptăm venirea primei mașini de pe continent, ca să fim siguri că valurile scăzuseră destul de mult ca să ne permită trecerea. După zece minute de așteptare nerăbdătoare, în care număram secundele, mașina a apărut – era mai mică decât puternicul WW Golf care ne fusese rezervat nouă de centrul de închirieri. Ni se pusese la dispoziție o mașină nou-nouță, cu vreo 500 de kilometri la bord și de un superb bleu-royal, o culoare elegantă (deh, eram șefi de echipă amândoi și cei de la firmă erau atenți cu astfel de amănunte. I-am șocat doar o dată, într-o noapte când am tratat direct cu firma de închirieri și am apărut la serviciu cu un Twingo minuscul, roșu-țipător, dar am fost întotdeauna fană a mașinilor mici).

4 1

Așadar, iată-ne angajați în traversare – coborâm geamurile, ca să putem vedea bine în jur. Șoseaua nu era uscată, nici pe departe, dar apa oceanului nu trecea de jumătatea roților nici în porțiunile cele mai adâncite ale drumului, ceea ce era bine. Insula a dispărut curând în spatele nostru, doar turla bisericii și farul răsăreau uneori deasupra valurilor, iar pe malul celălalt țărmul încă nu se vedea. Imaginea te făcea să-ți treacă fiori reci pe șira spinării, mai ales când, în larg, s-a întețit vântul. Un val mare a ajuns la geamurile lăsate în jos și ne-a murat habitaclul și pe noi, din cap până-n picioare, dar colegul meu care șofa nu s-a impacientat prea tare: a dat drumul la încălzire, ca să ne uscăm cât de cât. Când am atins țărmul ne simțeam bine, apa scădea tot mai mult, numai eu, care aveam în perioada aceea părul făcut permanent, nu înțelegeam ce se petrece – de câte ori îmi puneam mâna în cap, aveam inpresia că-mi crescuseră în creștet niște cuie lungi și ciudate.

Am oprit într-o parcare mare de pe țărm („pe continent”, cum ar fi zis insularii) unde nu mai era decât o mașină roșie, fiind extrasezon și de dimineață vremea părând mai degrabă neprielnică excursiilor. După care ne-am apropiat de pasajul pe care tocmai îl străbătuserăm și am urmărit șoseaua ieșind din apă în toată splendoarea ei. Între timp m-am lămurit și ce era cu cuiele din capul meu, apa foarte sărată a oceanului în combinație cu buclele mele noi și artificiale îmi făcuse o coafură ca dintr-un film SF. Îmi era clar, înainte de a apărea la servciu trebuia să-mi spăl părul (o activitate nu prea veselă, hotelul unde stăteam nefiind dotat cu uscător. Dar am dormit noaptea cu capul înfășurat în toate prosoapele pe care le găsisem în baie și m-am trezit uscată). Credeam că am scăpat de urmările neplăcute ale plimbării noastre motorizate prin apele Atlanticului, dar…

-Cine ne-a șutit mașina? l-am auzit pe colegul meu de excursie întrebând disperat.

Am făcut ochii roată în parcare și acolo nu se aflau decât două mașini, cea roșie pe care o văzusem mai înainte și una albă ca neaua. Nici urmă de Golful albastru-închis cu care veniserăm până acolo. Am simțit că intru în panică. Cine să o fi putut lua, când eram singuri în parcare, iar colegul meu ținea cheile în mână?

Uneori e bine să pleci la drum cu un bărbat, se pricep la mașini ceva de groază. În timp ce eu încercam să deslușesc urme de roți pe asfaltul parcării, ca să înțeleg cum se evaporase mașina

4 2

noastră, colegul meu s-a apropiat de cea albă și a început s-o studieze atent. M-am ferit să-mi arăt enervarea, noi ne căutam mașina și el avea vreme să se ocupe de vehiculul altcuiva.

-Mă, ție nu ți se pare nimic ciudat la mașina asta?Astfel interpelată, am început s-o privesc mai cu atenție.-Ba da, strălucește de parcă ar fi acoperită cu zăpadă… sau

diamante.Între timp soarele reușise să spargă pentru câteva clipe

perdeaua norilor, făcând ca mașina albă să pară acoperită toată cu cristale. „Toată” am zis? Chiar așa, aici era problema!

-Unde are automobilul ăsta geamurile? Nu se vede niciunul, ce idee aiurea să le vopsești și pe ele!

Colegul meu a început să rânjească drăcește.-Pui pariu cu mine că asta e mașina noastră?-Zău, nu glumi cu așa ceva.-Nu glumesc deloc. Vino să vezi!Și-a înmuiat degetul arătător în salivă și a început să râșcâie

cu unghia vopseaua albă, trecându-și degetul ud peste suprafața astfel „tratată”. Supriză! Sub stratul alb se vedea o pată de un albastru închis. Era Golful nostru, pe care cristalele de sare din apa oceanului se întăriseră, formând o crustă compactă cu aspect de zăpadă.

-Ar trebui s-o ducem la spălătorie, am zis încercând să spun ceva deștept.

-Da… mâine dimineață, azi nu e chip. Problema e cum naiba ajungem cu ea la Orvault.

Erau anii în care în Franța se încerca generalizarea plății cu cardul, persoanele vârstnice fiind evident refractare la o asemenea enormitate. Cum să renunți să simți în mână francii frumos foșnitori? Atunci statul (sau băncile, în fine) s-a gândit să încurajeze plata cu cardul prin tot felul de artificii. Astfel, existau unele servicii complet automatizate de care puteai beneficia în sfânta zi de duminică, dar toate erau cu autoservire și cu plata prin card bancar. Altfel, duminica, magazinele, băncile, benzinăriile, până și farmaciile și posturile de prim-ajutor erau închise. Iar noi nu aveam carduri, pe-atunci banii de delegație îi primeam „la mână” în avans, iar salariile noastre ni se numărau, tot așa, în mână, de două ori pe lună, la casierie. Prin urmare, degeaba vedeam benzinării și spălătorii auto pe drumul nostru, nu aveam cum să plătim și nu exista nici un fel de personal angajat în astfel de puncte. Iar în portbagaj, în loc de sticle cu apă,

4 3

aveam cola și sucuri de fructe, care n-ar fi făcut decât să înlocuiască sarea de pe parbriz cu zahăr, un rău cu alt rău și mai mare. Așadar, ne-am apucat să deșirăm șervețelele de hârtie în care ne împachetaserăm sandviciurile pentru excursie, pe care, oricum, le dăduserăm gata pe insulă. Înarmați cu mici bucățele de hârtie, scuipam de zor pe parbriz, după care frecam cu nădejde, încercând să dizlocăm cât mai mult din crusta de sare. Nici nu s-a pus problema să scoatem tot habitaclul din bezna în care geamurile obturate îl scufundaseră, tot ce ne trebuia era o palmă de geam curat (relativ curat, vorba vine…) pe partea șoferului. Cu ultimele resurse de salivă am reușit să curățăm oglinda retrovizoare de pe stânga și un pic din lunetă, după care ne-am strecurat în mașina albă, ne-am uitat în jur cu grijă (nici țipenie de om, ce fericire!) și ne-am rugat fierbinte ca toată poliția franceză să fie ocupată în altă parte sau să doarmă dusă. Ne-am rugat și de ploaie, dar se pare că n-am fost ascultați. Până la Orvault aveam cam două ore de mers, dar traseul a fost mai lung pentru că ne strecuram pe tot felul de drumuri locale, prin sate, evitând șoselele circulate.

Când am ajuns la hotel, aflat în pădurea despre care am mai amintit, cu parcarea situată printre copaci, am avut grijă să ascundem mașina cât mai adânc într-un desiș. Oricum, începea să se întunece și la recepție nu era nimeni. Hotelul, cu vreo treizeci de camere și un etaj, era ținut de o familie bătrână care avea grijă să lase codul de acces într-un loc cunoscut de clienții obișnuiți, după care nu-și mai bătea capul. Oamenii locului erau liniștiți, blazați și deloc curioși, avantaj pentru noi.

Colegul meu a făcut un gest eroic, s-a trezit înainte de a se crăpa de ziuă, pe la 5 dimineața. Când l-am întâlnit la micul dejun, mi-a șoptit complice „s-a rezolvat”. Am ieșit în parcare ca să mergem la serviciu și mirare - mașina stătea acolo impecabil de curată. Inclusiv habitaclul fusese spălat și uscat, ca să se îndepărteze toate urmele apei sărate. Spălătoria se găsea între hotel și locul nostru de muncă și deschidea foarte devreme în zori, iar colegul meu fusese primul client. Am împărțit frățește costul readucerii Golfului în stare decentă și ne-am văzut de drum spre serviciu. Când am ajuns acolo, colegii francezi ne-au întrebat, normal, ce am vizitat peste week-end. Le-am spus că pasage du Gois, la care ei:

-Ați scăpat cu mașina curată? Nu v-a stropit apa sărată?Noi, hotărâți:

44

-Nuuuuu…Apoi am zâmbit ușurați: uraaaa, deci și capra vecinului…În Franța am mai fost de încă douăzeci de ori după această

aventură. Dar niciodată n-am mai vizitat insula Noirmoutier și n-am mai trecut pasajul buclucaș - odată a fost prea destul și dacă oceanul m-a iertat și n-a vrut să mă înnece, era cazul să nu-i forțez mâna.

4 5

Când te caută necuratul noaptea, prin cort

O poveste care nu are ca loc de desfășurare nici Herculanele și nici Franța s-a petrecut în munții Poiana Ruscă, prin jurul anilor 1997 – 1999, sau cam pe-atunci. Mă apropiam vertiginos de cei zece mii de kilometri șofați, după care, vorba unui om înțelept, orice individ cu două mâini stângi și două picioare înșurubate aiurea devine șofer de-adevăratelea. Pe chestia asta, în fiecare duminică plecam la drum, însoțită de mama sau singură. Era un mod de deconectare foarte potrivit, pentru că la serviciu se trăgea din greu la proiecte cu termene de execuție din ce în ce mai scurte. Veneam de obicei seara târziu de la slujbă, uneori noaptea, după căderea întunericului, chiar și în iulie, când zilele erau lungi. Bineînțeles, în week-end dormeam în draci ca să-mi fac plinul de somn și mă trezeam când soarele mă bătea în cap, adică după opt dimineața – inadmisibil pentru cineva care se consideră o persoană destul de matinală.

Unde naiba să pleci la ora la care alți oameni au flămânzit destul ca să se gândească deja la masa de prânz? Nu mai rămânea decât o singură opțiune destul de apropiată, munții Poiana Ruscă (de altceva decât munți nici nu se punea problema – ce caut eu la câmpie? M-o fi tâmpit soarele, dar nici chiar așa…).

Puțină lume știe că în județul Timiș există un lanț muntos. În general când zici Timiș te gândești la lanuri nesfârșite de porumb și floarea-soarelui, la orizontul care se întinde în fața ta cât vezi cu ochii și pe care nu se zărește nici un delușor, nici o moviliță cât de mică. Asta e percepția timișorenilor, oamenii din jurul Lugojului au o percepție mai corectă asupra lumii. Până la Lugoj făceam cu mașina o oră (pe șoselele de atunci, o colecție de gropi între care se găsea uneori câte un petic de asfalt), iar de acolo, după zece kilometri în direcția Deva, se cheamă că ai ajuns deja la munte. O altă variantă e să cobori de la Lugoj spre sud, către Caransebeș și la prima intersecție importantă să urmezi indicatorul spre Nădrag, un vechi centru metalurgic de-acum două secole. Tot la munte ajungi, pe oricare dintre aceste drumuri.

4 6

Eram teribil de îndrăgostită de stâncile Bucegilor și la prima vedere munții Poiana Ruscă mi-au lăsat în gură un gust amar. Unde erau stâncăriile albe, vârfurile ascuțite și pereții verticali? Munții ăștia sunt niște structuri greoaie, întunecate, cărora rezervele de minereu de fier le dau o culoare mohorâtă, gri-roșcat. Au pante domoale și sunt acoperiți de păduri până-n vârf. Dar, de voie – de nevoie, am ajuns să-i cunosc mai bine și să descopăr o mulțime de colțuri pitorești spre care porneam duminică de duminică, înarmată cu coșul de picnic, o pătură și aparatul de fotografiat. Toamna erau cei mai frumoși, pentru că pădurile cu frunze căzătoare le dădeau aerul unui curcubeu multicolor (au înălțimi nu cu mult peste o mie de metri, deci brazi nu prea cresc pe-acolo). Dar cel mai mult îi vizitam vara, când fugeam de căldura asfaltului încins din oraș, ca orice blocatar închis într-un coteț de bloc, care se respectă.

De regulă alegeam să traversez munții, plecând de la Lugoj spre Caransebeș, urcând primele pante către Nădrag (aici e deja munte adevărat și șoseaua se desfășoară în serpentine prin pădure), de acolo să cobor la lacul Surduc și să mă întorc la Lugoj venind de pe drumul spre Deva, caz în care excursia cuprindea o oprire obligatorie la hanul „Ana Lugojana” și celebrele lui clătite uriașe.

Luni, la serviciu, mă lăudam – normal – cu pozele făcute, într-atât încât am convins și alți colegi să descopere frumusețea ascunsă a acestui ținut care nu prea apare în pliantele turistice. Numai că alții au avut o idee mult mai năstrușnică decât mine…

-Dacă tot mergem acolo, ce-ar fi să plecăm sâmbăta și să ne întoarcem duminica? O noapte la corturi, în care să poți dormi (la Timișoara nu dormeam bine de-o lună, din cauza căldurii) ar fi un lucru grozav.

Zis și făcut. Am plecat cu trei mașini, până la Nădrag eram cap de coloană, pentru că mai fusesem și cunoșteam bine drumul. Cu mine era o prietenă și colegă de echipă de la serviciu. Urma un alt coleg cu cele două fiice, iar in a treia mașină era sărbătorita noastră, care își aniversa onomastica, duminică fiind ziua de sfinții Petru și Pavel. Alături de ea, soțul – tot coleg de echipă cu noi - și fiica. O gașcă veselă și pusă pe fapte mari!

Primul popas l-am făcut la Nădrag, de unde am plecat pe jos la cascadele de lângă comună, puțin cunoscute de altcineva decât de localnici. Era răcoare, umbră și susur de apă, ce ne trebuia mai mult de-atât ca să fim mulțumiți de soartă? De la Nădrag am început

47

traversarea munților și în capul coloanei a ajuns colegul nostru cu cele două fetițe care – zicea el – mai campase odată prin zonă și știa un loc bun de cort, cu un izvor în apropiere (să nu vă faceți iluzii că în Poiana Ruscă ar fi existat pe-atunci vreun camping amenajat, nici acum nu este). Acest coleg are un mare talent, acela de a găsi cele mai impracticabile cărări, pe care Oltcit-ul lui vechi și hârb le dovedea în mod incredibil, tocmai atunci când aveai impresia că e pe cale să se dezintegreze. Ne-a dus pe niște drumuri de căruță care nu văzuseră, neam de neamul lor, o mașină, dacă nu punem la socoteală vreun tanc rusesc rătăcit în vremea războiului. Noroc chior, nu plouase de secole și drumul era uscat, că altfel sigur ne-am fi înnămolit pe-acolo pe undeva de n-am fi putut ieși niciodată.

Dar colegul nostru știa el ce știa și mai ales își amintea bine locurile, pentru că fără hartă ne-a dus chiar sub peștera de la Românești, până la care am urcat pe verticala locului, iar de acolo ne-am întors la mașini ca maimuțele, ținându-ne de trunchiurile copacilor ca să n-o luăm necontrolat la vale.

După ce văzusem și acest obiectiv, urma să găsim locul de cort și să ne instalăm tabăra. „E undeva lângă un izvor”, ne liniștea colegul nostru, numai că izvorul cu pricina nu se vedea nicăieri. Am rătăcit așa prin munții neumblați, am dat și de un sat la intrarea căruia era un izvor amenajat dar nu ne-am oprit acolo, pentru că ce haz ar fi avut să campezi lângă sat, când noi plecaserăm să explorăm sălbăticia? În plus, lângă izvor se întindea pășunea comunală și animalele sătenilor sigur ne-ar fi deranjat somnul. Așa că ne-am învârtit în continuare până am obosit și am ajuns la concluzia că nu mai vrem nici un izvor, vrem numai să ne ridicăm corturile înainte de a se lăsa întunericul. Oricum, aveam apă la noi cât să ne spălăm de dimineață, iar sărbătorita oprise la Recaș, la celebrele crame, ca să cumpere vin alb și roșu ca să ne cinstim. Deci apa era numai soluție pentru uz extern, cel puțin în seara aceea, pentru că dimineața șoferii nu mai puteau să bea – drept pentru care s-a pus la o parte o sticlă cu apă minerală pentru cafeaua matinală.

Locul ales de cort era situat pe un tăpșan neted traversat de un drumeag prăfos de țară, întins între două păduri care îl strângeau ca într-un clește din dreapta și din stânga. Pe lângă drum, tăpșanul cu pricina era străbătut și de un pârâu, dar apa nu era potabilă – pentru spălat, însă, era numai bună. Am ridicat corturile în mare viteză – erau patru, câte unul pentru mine și prietena mea, unul pentru colegul cu

4 8

fetițele și ultimul pentru sărbătorită, soțul ei și fetița lor. Mai fusesem cu cortul în Piatra Craiului și pe Cheile Nerei și știam că de obicei corturile se așează în cerc, pentru a fi ferite de animalele sălbatice. Dar aici loc era cât cuprinde, iar în Poiana Ruscă singurele vietăți neplăcute sunt mistreții, care însă preferă să dea iama prin porumbiștea gospodarilor. Drept urmare, ne-am pus corturile cam pe unde s-a nimerit, iar mașinile le-am parcat între corturi și pârâu, tot așa, în cea mai perfectă harababură. Deși simțul meu estetic, iubitor de ordine, cam suferea la faza asta, mi-am zis că trec lucrurile cu vederea, pentru că aveam treburi mai importante de făcut.

Nu ne vorbisem dinainte cine ce va aduce de mâncare, așa că ne-am trezit că fiecare despachetează roșii, ardei, castraveți și ceapă. Ne-am apucat cu tot elanul să pregătim o salată binevenită, în timp ce băieții făceau focul și puneau carnea la fript. Până s-au făcut grătarele, a fiert și vinul cu mirodenii (o idee excelentă, pentru că ne-a ținut de cald – după nopțile tropicale de la Timișoara, aici nu erau mai mult de zece grade) și cerul s-a umplut de stele. Nefiind în apropiere nici o sursă de lumină de genul iluminat stradal, cerul acesta a fost unul din cele mai frumoase fenomene pe care le-am admirat vreodată.

Ne-am culcat la ore mici, după ce, la lumina focului de tabără, am adunat și am spălat vasele la pârâu, Înainte de asta cântaserăm în jurul focului și povestiserăm amintiri hazlii – o preocupare care ne-a adus buna dispoziție și senzația de libertate deplină pe care am căutat-o.

Eram foarte mândră de noul meu cort, cumpărat pentru această excursie – nu găsisem unul mai mic, așa că am luat unul de trei persoane în ideea că nu eu va trebui să-l car în spate, ci Dacia mea, în portbagaj. Aveam loc destul ca să nu-mi las rucsacul afară – prietena mea își adusese propriul cort, așa că eram singură pe trei locuri. Noutatea cortului consta într-un inel prins de centrul tavanului, de care să-ți poți agăța lanterna – așa aveai lumină suficientă chiar și să citești, dacă ai fi vrut să faci așa ceva. Dar eu evident că nu voiam decât să dorm – m-am retras în sacul de dormit, i-am închs fermoarul și nu m-am trezit decât atunci când am simțit că cineva mă împinge insistent din exteriorul cortului!

M-am blocat! Nu îndrăzneam nici să mă mișc și îmi puneam problema ce vietate teribilă bântuie prin tabăra noastră. Afară era încă noapte neagră, îmi puteam da seama de asta, dar n-aveam curajul să întind mâna și să aprind lanterna. Nu eram pregătită deloc să mă

49

confrunt cu dihania de-afară și în plus muream încă de somn. Am rămas cât am putut de liniștită și am tras cu urechea: nu se auzea nimic, nici un zgomot, doar respirația înceată a colegilor mei care, evident, dormeau cu toții. Pentru că ceea ce se afla în exteriorul cortului mă tot împingea (și destul de tare!) am hotărât să nu cedez și să împing la rândul meu. A trecut așa ceva timp, nu știu cât, iar ostilitățile s-au terminat prin aceea că a cedat cel mai deștept, de astă dată făptura care era afară. Am simțit-o plecând, după care am adormit instantaneu.

M-a trezit lumina și căldura soarelui care îmi pătrundea în cort. Am ieșit cu grijă, să nu-i trezesc pe ceilalți, dar majoritatea se treziseră înaintea mea. Când mi-am aruncat privirile în jurul cortului, am sesizat că pe jos era plin de căcăreze micuțe, pe care nu țineam minte să le fi văzut în seara dinainte (atâta minte avusesem, să caut un loc curat de cort). Mi-am strâns lucrurile, am lăsat pânza cortului să se usuce de rouă, apoi l-am adunat și pe el. Prietena mea tocmai ieșea din cortul ei – s-a apropiat de mine și m-a întrebat cum am dormit, cu un aer oarecum conspirativ.

-Cum să dorm? Excelent, măcar nu am suferit de căldură.-Și nu ai simțit nimic?I-am povestit pățania din noaptea dinainte și am auzit o

relatare asemănătoare din partea ei.-Credeam că tu dormeai, ți-am auzit răsuflarea liniștită, am zis

uimită.-Eu credeam același lucru despre tine, dar mi-a fost frică să

ies din cort.-Era un țap rătăcit, a spus unul dintre băieți. M-am trezit

primul și l-am văzut de dimineață încălzindu-se prin preajma corturilor voastre. După ce s-a luminat de ziuă, a plecat spre satul pe lângă care am trecut noi ieri. Probabil era al vreunui sătean.

Eu și prietena mea schimbam fețe-fețe.-Îți dai seama ce ar fi fost dacă aprindeam lanterna și mă

pomeneam față în față cu țapul? Aș fi tras o spaimă…-Da, are și coarne și coadă. Ai fi zis că-i dracu.-… și copita despicată!-… și ochii roșii!Asta n-o știam, că țapii au ochi roșii. N-am văzut nici unul de

aproape și dacă stau să mă gândesc bine, nu simt că mi-a lipsit această experiență. Un singur lucru am aflat cu certitudine, că

5 0

animalele au fie un miros foarte dezvoltat, fie un al șaselea simț pe care noi, oamenii, l-am pierdut: țapul nu s-a apropiat decât de corturile în care erau doar femei, de celelalte n-a părut interesat deloc, așa cum gâscanul din Herculane i-a atacat doar pe băieți, iar pe noi, fetele, ne-a lăsat să trecem fără să ne acorde nici o atenție.

După ce am strâns tabăra, am mâncat altă porție imensă de salată de roșii, ardei, castraveți și ceapă și am repetat grătarele, dar fără vin fiert. În schimb am băut câte o cafea tare, să ne ajungă pe toată ziua, făcută cu apă minerală. După câteva minute, plimbându-ne pe pajiște, am găsit și izvorul pe care-l căutasem zadarnic în ajun și ne-am refăcut rezervele de apă. Am coborât din munți pe la Izvorul lui Miron, celebra mănăstire unde am asistat la slujba în aer liber de sfinții Petru și Pavel. Dacă tot ne-a căutat necuratul în noaptea dinainte, trebuia să ne curățăm sufletele, nu?

5 1

Un hotel ieftin la Paris

Era prima mea delegație în care de la Paris la Nantes călătoream cu trenul, pentru că intrase în vigoare un program de reducere a costurilor cu deplasările. Din fericire, nu eram singură: cu mine venea un coleg cu aceeași destinație, un tip din cale-afară de descurcăreț, dovadă fiind faptul că în anul următor (1996 sau cam pe-atunci) a emigrat în Canada cu tot cu echipa pe care o conducea, fără să sufle o vorbă direcțiunii. A plecat în concediu și dus a fost, ne-a scris numai după ce erau cu toții angajați la firma unor români care produceau software pentru diverse firme mari și despre care se dusese vestea că-și negociau contractele la sânge. Cu un asemenea coleg de călătorie, drumul urma să nu fie plictisitor, deși secretara care se ocupa cu delegațiile cam așa ceva ne-a pregătit.

A stat ea și a calculat cum să reducă costurile și a ajuns la următoarea formulă (dând sumedenie de telefoane, pe atunci internetul era în fașă și nu puteai găsi informațiile care acum sunt doar la un click distanță): ca luni dimineața să fim la centrul din Orvault, unde eram așteptați, trebuia să plecăm vineri după-amiază de la serviciu până la Paris, cu obișnuita escală la Viena, iar de acolo aveam un tren care pleca sâmbătă în zori către Nantes. De la aeroportul Charles de Gaule până la gara Montparnasse circula naveta aeroportului, mult mai ieftină decât taxiurile, iar cazarea noastră era la un hotel aflat peste drum de gara Montparnasse. Ei și-aici era problema! Hotelurile în Paris sunt exorbitant de scumpe, exceptând lanțurile hoteliere de genul F1 care însă se găseau prin apropierea aeroporturilor, departe de oraș. Iar noi mașina de serviciu trebuia să o primim luni dimineață, în parcarea de la slujbă, până la care trebuia să mergem cu un autobuz al transportului local. Deci urma să ajungem la Orvault sâmbătă dimineață și să pierdem vremea la hotel până luni, pentru că hotelul se afla în pădure, departe de civilizație și încă și mai departe de un drum de pietoni asfaltat, la o jumătate de oră de mers pe jos de centrul micului Orvault (era să-i zic cătun) și la vreo 12-13 kilometri de centrul Nantes-ului, un oraș de câmpie cam ca Timișoara, pe care nu merita să-l vizitezi dacă l-ai mai văzut odată. Singurul lucru drăguț în preajma hotelului era Valee du Cens, valea unui mic pârâiaș care curgea prin pădure, amenajată cu

5 2

bănci, o alee de promenadă și o pistă de jogging. Nenorocirea e că o văzusem deja și oricum nu aveai ce să explorezi acolo mai mult de două-trei ore (cu indulgență).

Ce-i dă prin cap colegului meu?-Ascultă, eu n-am de gând să mor de plictiseală la Orvault. De

ce n-am sta în Paris peste week-end și să luăm trenul spre Nantes duminică după prânz?

-Păi, de aia că nimeni nu-ți va plăti nouă sute de franci pe două nopți la hotelul unde avem rezervarea.

-Dar dacă am găsi un hotel mai ieftin, unde să stăm două nopți la preț de una?

Hm, suna prea bine, numai că mi se părea imposibil să existe așa ceva. Dar el era optimist:

-Fii sigură că secretariatul nostru nici n-a căutat alt hotel, a sunat imediat la cel cu care are contract firma, iar ăia sunt niște hoți – au camere scumpe și urâte, dar își justifică prețul pentru că sunt în buricul târgului.

Nu puteam zice nici da, nici ba: eu în nici o delegație până atunci nu mă nimerisem la Paris așa că nu stătusem nici în hotelul cu pricina, nici în altul. Dar am căzut de acord să încercăm… Primul lucru pe care-l aveam de făcut era să anulăm rezervarea la hotel și asta s-a rezolvat de la un telefon public, cu fise, plătind taxa pentru o convorbire loco (hotelul era peste drum, noi vorbeam din gară). Cei de la hotel nu aveau de ce să protesteze, banii și-i primeau doar dacă venea clientul. Așa se învârtiseră de două camere libere în week-end, chiar când e cererea mai mare, deci au fost cât se poate de mulțumiți.

-Le-am spus că am plecat direct cu avionul de seară la Nantes, că așa a decis firma în ultimul moment, a zis colegul meu râzând.

Eu n-aș fi avut tupeul să mint, nici măcar la telefon – ce mai, nu mă născusem pentru așa ceva. Am întrebat cu o urmă de îndoială:

-Și n-or să sune la firmă?-Vineri seara? Ha, să-i văd, să găsească pe cineva la

secretariat!Aici avea dreptate!Pasul doi a fost la fel de simplu și mi-a revenit mie: am căutat

tabelele cu mersul trenurilor din gara Montparnasse, am ochit ruta spre Nantes și un tren de seară care ne convenea, după care m-am

5 3

dus la ghișeul de informații ca să mă interesez dacă trenul respectiv circula și duminică.

-Desigur că circulă, mi-a spus lucrătoarea de la ghișeu, cu un zâmbet profesional. Nu, nu e aglomerat, puteți lua biletul chiar înaintea plecării.

Buuun, punctul doi rezolvat. Punctul trei necesita o altă fisă de telefon și o scurtă convorbire cu cei de la Orvault, să-i anunțăm să ne aștepte duminică seara în loc de sâmbătă dimineața. Colegul meu s-a achitat cu brio și de această misiune. Nu mai rămânea decât o singură problemă, să ne găsim un hotel la Paris, destul de ieftin ca să dormim două nopți la prețul la care în hotelul rezervat de firmă am fi dormit doar una (hotelul de la Orvault nu se punea la socoteală, acolo nu plăteam noi, era un fel de casă de oaspeți a firmei și deconturile erau făcute direct cu secretariatul nostru de la Orvault). Cât despre tren, urma să luăm duminică după-amiază un tren de categorie egală cu cel de sâmbătă dimineață, tot un TGV, așa că diferența de cost era zero, iar eu aveam parte de prima mea călătorie cu TGV-ul, faimosul tren de mare viteză din Franța care făcea două ore între Paris și Nantes, pe o distanță de șase sute de kilometri (ceva mai mult decât distanța dintre București și Timișoara, pe care pierzi zece ore!).

Am ieșit din gară și am început să ne învârtim pe străzi – între timp se înnoptase și pe mine m-a luat cu frig gândindu-mă că suntem de capul nostru, ne-am anulat toate rezervările și trebuia să ne descurcăm în imensitatea de oraș cu peste zece milioane de locuitori (pe-atunci, acum sigur a mai crescut). Colegul meu însă era optimist – cred că ar fi fost un excelent jucător de pocker, pentru că adora riscurile și mergea la cacialma fără să clipească din ochi.

Ce-i drept, Parisul e plin de hoteluri, de la o stea la cinci stele găsești tot ce vrei. Numai în jurul gării Montparnasse am găsit vreo zece, dar noi ne-am orientat spre cele aflate pe străduțe lăturalnice, pentru că zonele principale, foarte vizibile, însemnau costuri pe măsură. Aici am avut însă câteva surprize, mai bine zis colegul meu a avut, că eu stăteam afară și-l lăsam pe el să parlamenteze. Decisesem să facem așa ca să nu fim luați drept soț și soție, că doar voiam două camere separate. Nu, eram doi turiști dornici să viziteze Parisul și aveam un week-end la dispoziție, ceea ce era perfect adevărat. Colegul meu a intrat prin vreo cinci-șase clădiri și a ieșit tot mai dezamăgit, ca să nu zic șocat. Unii dădeau camere numai la plata cu ora, alții numai camere duble dar pentru persoane de același sex,

5 4

iar alții numai dacă veneai cu păpușa ta gonflabilă de-acasă. Tot unul și unul, hotelurile astea mici și ieftine de pe străduțele lăturalnice ale Parisului…Populația din jur, pe măsură: homosexuali și lesbiene, pești de toate soiurile, indivizi care vindeau „prafuri” (nu din cele pentru durerea de cap) – ce mai, o lume colorată!

-Hai s-o ștergeam de aici, a zis colegul meu, până nu dăm de hoteluri numai pentru drogați sau numai pentru sado-masochiști sau băutori de absint, că fauna zonei e neașteptat de diversă.

Normal că era diversă, iar eu mă săturasem să fiu privită de tot felul de indivizi ieșiți din umbrele lungi ale nopții, care se zgâiau la mine cu priviri impertinente și evaluatoare. Preferam să dau peste bețivi, ăștia măcar sunt nevinovați și te lasă să treci în pace, dacă și tu îi lași să vomite pe caldarâm. Atât timp cât nimeni nu făcea scandal, poliția nu se băga. E drept, am văzut poliția apărând - și încă repede – când prin ușa unui club un individ a zburat în stradă ca o ghiulea de tun. În final am hotărât să ne întoarcem în gară și să găsim o sală de așteptare în care să ne petrecem noaptea, deși nu știu dacă am fi găsit – în aeroport s-a întâmplat odată să ajung cu o cursă care avea mare întârziere, mult după miezul nopții, când ultima navetă plecase spre hotelurile din jur și nu era nici un taxi în stație, pentru că ningea viscolit. Aeroportul s-a închis până în zori și a trebuit s-o iau spre hotel pe jos, o oră de mers prin viscol, pe marginea șoselei, să dorm două ore ca apoi să revin în aeroport dimineața ca să-mi continui drumul. Face și asta parte din plăcerile delegațiilor!

Pe când ne îndreptam spre gară, mare și luminată, ne-a atras atenția un hotel pe care nu-l cercetasem pentru că ni s-a părut prea central atunci când am trecut pe lângă el. Era o clădire înaltă și îngustă, așa cum sunt multe case vechi din Paris, care afișa două stele la intrare (în general hotelurile decente în Paris încep de la trei stele, spre deosebire de restul orașelor franceze unde la două stele ai parte de o cazare bună. Dar la cererea mare, ofertantul se gândește că dacă un client pleacă nemulțumit, imediat apar trei în locul lui). Fațada dădea către o piață cu arbori și bănci, lucru rar în babilonia arhitectonică a orașului. Colegul meu s-a dus la recepție, eu iarăși l-am așteptat afară, convinsă că sub cinci sute de franci pe noapte nu poți scoate prețul unei camere în imobilul acela. A reapărut râzând cu gura până la urechi.

-Hai, vino, avem două camere aici, la preț decent.-Ce-i aia „decent”? am întrebat prevăzătoare.

5 5

-Sub două sute de franci pe noapte.-E imposbil! Și mai arată și bine! Nu se poate, ceva nu e în

ordine.-Haide, vino să discuți și tu cu ei.Patronii erau o pereche tânără, ea mulatră și el negru, dar

francezi sută la sută, după accentul lor impecabil. Erau curați amândoi și tot așa părea și interiorul clădirii, o vechitură, ce-i drept, dar pe care se vedea că încercau s-o întrețină cât mai bine. Tavanele erau incredibil de înalte, coridorul îngust și scara dintre etaje în spirală, așa cum se construia cu două secole în urmă. Mă și imaginam aici, citind o carte de capă și spadă și privind trăsurile trecându-mi pe sub geam. Clădirea avea două etaje și o mansardă, iar pe fiecare etaj doar trei sau patru camere. Asta era bine, dușul și toaleta fiind comune pe etaj, promitea să nu fie înghesuială de dimineață la spălat. Ce-i drept, la nevoie aveam și chiuvetă în cameră, iar pentru plimbarea la dușuri, un halat de baie pufos și proaspăt spălat aștepta agățat în cuier. Un televizor vechi, cu tub cinescop (și al meu de acasă era tot așa) urma să-mi țină de urât, dar nu prea am avut nevoie de el, pentru că din cameră se ajungea pe un balcon cu vedere spre mica piață cu copaci. Nu era mare balconașul, însă vederea de acolo făcea toți banii. Mobila era veche, dar bine întreținută, iar curățenia impecabilă. Pentru mine, care eram obișnuită cu cabanele de la munte, atunci când nu stăteam în cort, camera aceasta confortabilă era mai mult decât suficientă, nu-mi doream lux ci doar un somn bun.

-Vă dau o cameră la primul etaj, iar colegul dumneavoastră va sta la etajul al doilea, așa nu veți aștepta unul după celălalt la baie. Oricum, sunteți singurii noștri oaspeți acum, la sfârșit de săptămână. Micul dejun va fi la parter, lângă recepție.

Asta mi-a spus patroana, o femeie tare frumușică. M-am mirat peste poate: cum naiba era ieftin și gol hotelul ăsta? I-am mărturisit grijile mele colegului de delegație, care mi-a răspuns căscând:

-Pare vechi. O fi bântuit? Ți-e teamă?-Fii serios, nu mi-e decât somn. Fantoma care ar veni să mă

trezească, în mod clar ar da de dracu.…și am adormit buștean, fără să-mi pese de tainele hotelului,

dacă o fi avut așa ceva. Dar m-am trezit în zori, când abia începea, vag, să se crape de ziuă, mai bine zis m-a trezit vacarmul din fața clădirii. Atunci am înțeles secretul camerelor ieftine peste week-end și mai scumpe în cursul săptămânii, când de regulă la Paris situația era

5 6

tocmai pe dos. Am ieșit pe balcon și am privit în piațetă: se umpluse de camioane, băncile erau trase la o parte și stivuite între copaci, iar niște muncitori matinali descărcau dintr-o mașină imensă schelărie metalică. „Instalează un bâlci”, mi-am zis strecurându-mă la loc în pat și pregătindu-mă să mai dorm un rând. Zgomotul nu mă deranja de fel, când muream de somn muncitorii n-aveau decât să zbiere cât pofteau.

Când am deschis ochii din nou, soarele se ridicase deja pe cer. Se anunța o zi frumoasă, numai bună ca să descoperi orașul la pas. De jos venea murmur de voci, dar zgomotul fiarelor lovite unele de altele încetase. M-am înbrăcat repede și am ieșit pe balcon – din piață venea un miros divin! Să nu vă închipuiți că mirosea a Chanel numărul 5 sau alt parfum parizian celebru. Nu, era miros de pește proaspăt, dar cum eu ador peștele, mirosul lui nu mă deranjează deloc.

În Franța era obiceiul (cred că mai e și astăzi) să se organizeze, în toate orașele și comunele mai mari, târguri săptămânale. Am participat la așa ceva la Nantes (târg cu de toate, mi-am cumpărat de acolo până și o minunată mătase chinezească pentru o rochie), la Lannion (produse agricole), iar la Paris, dată fiind întinderea orașului, existau mai multe târguri, începând cu faimosul târg de tablori și anticariat din centrul, de pe Pont des Arts, trecând prin celebrul târg săptămânal de vechituri (marchee aux Puces, în traducere exactă târg de purici, în traducere liberă de mărunțișuri) și terminând cu cel de la gara Montparnasse, de pește, brânzeturi și vinuri, adică exact produsele agricole care duc faima Franței în lumea întreagă. Da, dar brânzeturile și peștele au un miros caracteristic, iar hotelurile din apropierea acestor târguri trebuie să-și scadă prețul, pentru că nu prea găsesc clienți în această perioadă – excepție doi români care căutau cazare ieftină și pe care nu-i deranja defel izul de mare al peștelui amestecat cu cel de picioare nespălate al brânzei.

Așa ne-am văzut bine adăpostiți și cu o zi și jumătate liberă la Paris, timp suficient să vizitezi măcar marile bulevarde ale orașului, dacă prin muzee n-am avut vreme să intrăm. Iar de început am început chiar cu târgul din fața hotelului, unde simțeam că plesnesc de necaz că diurna de delegație urma s-o primesc abia luni, la Orvault. Îmi venea să cumpăr de toate: în afară de vin, pește, brânzeturi și felurite pâini de casă, am văzut papuci de lemn în stilul celor olandezi, pictați de mână, pălării de soare și poșete de plajă

5 7

împletite din rafie și tot soiul de mici obiecte măiestrit meșteșugite din lemn. Dar nu aveau, ca la noi la Constanța, hamsii și șprot la grătar, că tare-aș fi vrut să ronțăi așa ceva. Nu de alta, dar mirosul de pește îmi stârnea imaginația culinară. În cele din urmă ne-am cumpărat amândoi niște covrigi mari, cu unt și cașcaval și bine am făcut: în Paris distanțele sunt imense și știi când pleci, dar nu ai habar cât timp ești pe drum, unde ajungi și când te întorci. Iar din covrigii aceia am mâncat o zi întreagă!

Pe scurt, am luat-o spre turnul Eiffel, principalul reper de orientare al orașului (are avantajul că se vede de oriunde ai fi), am vizitat târgul de pictură și anticariat, am admirat Luvrul la exterior, ne-am învârtiti în zona Arcului de Triumf și ne-am plimbat pe Champs Elysees, iar de acolo am plecat să vizităm noul Arc de Triumf, cel de la Defense (între cele două arcuri de triumf sunt vreo 5 – 6 kilometri, dacă nu mai mult). Totul pe jos, colegul meu fiind, la fel ca mine, montaniard. Am plecat dimineața la nouă și ne-am întors seara la zece, întoarcerea fiind cu metroul, de la capătul orașului (e drept că înainte de a ne avânta la drum, cumpărasem de la o tarabă de ziare din gară harta detaliată a orașului – întotdeauna m-am orientat ușor după hartă, iar pe-atunci GPS-ul nu era menționat nici măcar în cărțile de science-fiction). A doua zi la fel, de astă dată explorând pitorescul Montmartre, unde m-am lămurit rapid că am ales bine să urmez ingineria și nu pictura, așa cum visasem odată: pe toate străzile cartierului era plin de pictori care trăiau de pe azi pe mâine, desenând portretele trecătorilor și vânzându-le pe zece franci, o sumă derizorie. Și toți desenau mai bine decât mine!

Pe la prânzul celei de a doua zile, duminică, ne-am dus la hotel să ne luăm bagajele, am traversat piațeta cu arbori și bănci care revenise la înfățișarea ei de dinainte de târg, ne-am îmbarcat în tren și peste două ore eram la Orvault, în anostul nostru hotel. Dar nu voi uita niciodată cele două nopți petrecute la Paris și plimbarea interminabilă prin oraș, în urma căreia prima mea grijă a fost să-mi cumpăr la Nantes alți pantofi, pentru că cei cu care bătusem străzile în „orașul luminilor” dobândiseră în talpă două găuri cât toate zilele.

5 8

Visul unei nopți de vară, prin crovuri

După o plimbare prin Franța, să ne întoarcem în mirificul ținut din zona Herculanelor, despre care v-am spus deja că am o căruță de amintiri, care mai de care mai haioase. Pățaniile au continuat chiar și după ce echipa de alpinism de la Poli Timișoara s-a risipit în cele patru zări – mulți au emigrat, alții s-au lăsat de sport și au devenit familiști convinși… Deh, soarta își are cărările ei întortocheate. Eu am continuat să merg la Herculane și singură, că doar tot singură străbătusem mare parte din traseele turistice chiar când plecam din Timișoara cu echipa de alpiniști. Uneori, vara, mă mai întâlneam cu foștii alpiniști de la Politehnica, pe care dorul de casă îi aducea înapoi pe Valea Cernei, oriunde în lume ar fi trăit.

Apoi, pe măsură ce la serviciu oamenii au ajuns să se cunoască mai bine și s-au legat primele prietenii, am început să ies pe munte cu ei. Colegul cu cele două fetițe, cu care fusesem în munții Poiana Ruscă, era nelipsit la astfel de evenimente. De astă dată aducea cu el un prieten (tot de la serviciu) cu logodnica lui, studentă la stomatologie (cum naiba poate fi o fată blondă, subțire și delicată, urmașa Marelui Închizitor, cel care tortura lumea în Evul Mediu? Ce altceva e stomatologia pentru pacient, decât o tortură fără sfârșit? Hm… deh, fiecare le știe pe ale lui, să nu comentăm). Fata asta venise cu o cunoștință (nu știu dacă era un coleg de studii, o rudă sau altceva), un tip înalt și bine făcut. Hotărâserăm să parcurgem Cheile Țesnei, drum de o oră din Valea Cernei, un traseu pe care îl știam atât de bine, că-l făcusem și iarna, pe zăpadă mare. Poteca începe de lângă ruinele unei foste cabane, situate în amonte de Herculane pe vale și se termină la o moară, care are pitorescul nume de Moara Dracului, pentru că roata se învârtește în sens invers celui obișnuit. Ăsta era planul inițial, dar socoteala de-acasă…

Socoteala era făcută ținând cont de condițiile specifice: plecaserăm târziu din Timișoara, ne opriserăm la Armeniș, la Piatra Scrisă și am ajuns în centrul Herculanelor exact la miezul zilei. Era duminică, deci a doua zi trebuia să fim cu toții la serviciu. Eu mergeam cu mașina colegilor, a mea mă aștepta în parcarea de la slujbă – fiind încă începătoare într-ale condusului, n-aș fi făcut decât

5 9

să-i întârzii, pentru că n-aș fi depășit limita de viteză admisă nici să mă tai în bucățele.

Mașinile au fost lăsate pe un tăpșan, lângă cabana abandonată (recent a fost reclădită și e iarăși o mândrețe de motel în acel loc), apoi am început urcușul. Țesna e în urcuș continuu, tot traseul, dar nu are porțiuni prea expuse sau periculoase. Mergeam prima și întorceam capul să-mi văd colegii cum se descurcă – toți erau în mare formă, cât despre tânărul adus de stomatologă, individul era cu o clasă peste noi toți. L-am întrebat dacă a practicat alpinismul sau drumeția și mi-a răspuns că doar se „plimbase pe munte”. Când am întrebat cam pe unde, am rămas „ca la dentist” – avea la activ cam tot ce se putea parcurge din Meridionali și mi-a adus aminte de personajul lui Moliere care vorbise toată viața în proză fără s-o știe. Ei, tipul nostru făcea alpinism fără să aibă habar de așa ceva!

Am ajuns rapid la Moara Dracului, unde se terminau toate cunoștințele mele despre traseul Țesnei. Eu nu fusesem niciodată mai departe și nu știam decât să mă întorc pe firul pârâului – doar asta era toată Țesna, da? Sau nu?

Tânărul cu pașii lui de uriaș a luat-o înainte și noi după el. Știa bine drumul, îl mai parcursese, dar habar nu avea cum se numea traseul. Din strânsoarea pereților de calcar, poteca a intrat într-o pădure, pe un teren aproape plat. Îmi aducea aminte de zona expusă din Carieră și apoi de suișul blând pe Domogledul Mic. Numai că aici poteca se pierdea într-o vale largă, la stânga noastră, în direcția de mers, apărând un vârf rotunjit.

-Alea-s Pietrele Albe, a zis cineva din grup. De acum va fi ceva mai greu, pentru că poteca se pierde.

Și s-a pierdut nu numai poteca, ci și marcajul și noi odată cu el. Ce puteam face? De fiecare dată când găseam câte un semn de marcaj (adică foarte rar) cineva rămânea lângă semnul cu pricina, în timp ce patru inși plecau în cele patru puncte cardinale, încercând să găsească un nou semn sau vreo urmă de potecă. Asta a ținut o oră și mai bine, timp în care n-am străbătut cine știe ce distanță. Dar cum orice strădanie își arată roadele la un moment dat, am dat de marcajul bandă roșie de creastă al munților Mehedinți și de drumul care șerpuia peste vârfuri, având la stânga Valea Cernei și la drepta satele mehedințene. Dincolo de valea Cernei, în stânga pe direcția noastră de mers, a apărut Arjana, cu forma ei caracteristică de trunchi de piramidă. Aici – ce oroare! – am rămas fără film în aparat, că doar îmi

6 0

adusesem numai o singură rolă cu mine, pe motiv că Țesna o fotografiasem deja de zeci de ori.

Pe măsură ce soarele ne trecea peste cap, alunecând pe cer spre stânga noastră, către apus, noi străbăteam kilometru după kilometru spre nord. La început drumul ducea prin pădure, apoi, încet-încet, în timp ce noi am câștigat înălțime, ținuturile au devenit tot mai pustii și căldura zilei de vară tot mai înnăbușitoare. Una din problemele munților Cernei e ariditatea lor – deși sunt multe izvoare pe drum, calcarul, spongios ca un burete, absoarbe apa și o conduce în adânc, în mirifica lume a peșterilor, lăsând drumețul ostenit să se perpelească de sete. Cam în faza asta am ajuns și noi – pe creastă nu creștea nici un arbore, nici o tufă, erau numai ierburi arse și galbene care foșneau uscat în bătaia vântului.

-Mai încolo e o stână, a zis ghidul, iar unde sunt animale, trebuie să fie și apă.

Încurajați de vorbele care sunau tare bine, ne-am adunat ultimele fărâme de energie și am pornit înainte, spre stâna mult-visată. Aiurea… Fata morgana și alta nu! Acoperișul adăpostului se prăbușise, saivanul oilor avea gardul rupt în nenumărate locuri, iar izvorul secase demult. În anii 90 au fost multe veri secetoase, când s-a vorbit de deșertificarea sudului țării, înspăimântând oamenii degeaba. Acum, când verile au redevenit ploioase, izvoarele au ieșit din nou la lumină și am auzit că drumul acesta și-a mai pierdut din dificultate, pentru că măcar de sete nu mai suferă nimeni. Dar noi eram încăpățânați – dacă nu la prima stână, sigur vom găsi apă la a doua. Și tot așa, din stână în stână (toate părăsite, bineînțeles și toate izvoarele secate), soarele a coborât sub linia orizontului. Ghinion! Nimeni nu știa cum și pe unde se cobora din munții ăștia! Eu aveam undeva în rucsac o hartă cu niște poteci însemnate pe ea, dar cine mai avea timp acum să se uite pe hartă?

Drumurile din munții Mehedințiului, de lângă Herculane, au o particularitate: coborârea trebuie găsită cu mare precizie, pentru că șoseaua e mărginită de parapeți înalți de zeci de metri, foarte înclinați, pe care numai rapelul cu coardă e posibil. Uneori între acești parapeți sunt spații libere înguste, pe unde se strecoară câte o potecă tainică, venind de sus – dar asta e singura metodă de coborâre. Iar, când ai nevoie de el, marcajul, bineînțeles, lipsește! Lanterne nu prea aveam la noi (doar plecaserăm pentru o scurtă plimbare într-o zi lungă de

6 1

vară), așa că nu mai avea sens să stăm pe sus, trebuia să coborâm de urgență. Da, ușor de spus, dar pe unde, în absența marcajului?

Ghidul nostru a găsit un soi de vâlcea în care creșteau ierburi înalte. Pentru gustul meu, era grozav de înclinată, dar el și-a dat drumul pe acolo și ne-a propus să-l urmăm. După câteva minute, văzând că n-a căzut în cap, am început și noi coborârea, unii cu mai mult curaj, alții cu mai puțin spre deloc. Din fericire se întuneca, așa că, dacă tot nu mă mai putea vedea nimeni, m-am pus în fund și m-am lăsat să alunec prin iarbă ca pe un tobogan. Grozav! În felul acesta măcar nu mă zgâiam la prăpastia din fața noastră și situația nu mi se mai părea chiar atât de rea. Bineînțeles, rămânea întrebarea ce vom face când vom ajunge la parapetul șoselei, dar deocamdată încă eram departe de acel loc și ghidul decisese să abordăm problemele cu rândul, pe măsură ce apar.

Și au apărut… hămăiau ca naiba! Ne-am pus spate la spate și am hotărât să înfruntăm așa haita dezlănțuită, fie ce-o fi. Pe măsură ce am coborât, vegetația sărăcăcioasă din vârful muntelui a lăsat loc unor copăcei risipiți ici-acolo prin iarba înaltă, iar vreo două persoane au apucat să facă rost de niște crengi cu care să țină la distanță colțoșii. Eternul prieten al naturii, prezent în grup, încerca să ne convingă de faptul că ne putem înțelege frumos cu câinii, că ei nu sunt agresivi de felul lor, dar potăile erau evident de altă părere. Ne blocaserăm pe munte și cum făceam un pas în jos, cum încercau să sară la noi, iar de lătrat lătrau ca apucații, de ziceai că vor să scoale și morții din morminte. Tot răul spre bine, la un moment dat s-a auzit un glas de om. În pustietatea aceea se afla un sălaș ciobănesc, pe care-l ocupau două femei, una mai în vârstă și fiica ei, adolescentă. Ședeau în întuneric și vorbeau încetișor de-ale lor, când le-a atras atenția zgomotul făcut de câini. La un semn, aceștia s-au potolit ca prin farmec și ne-au urmat, cu capetele plecate, către sălaș. Aparțineau femeilor, două băcițe care-și petreceau vara pe coclauri cu oile, iar iarna treceau peste creastă în satele mehedințene, de unde erau de loc. Ne-au spus că acesta era rostul lor din generație în generație, înfruntau singure muntele pentru că bărbatul femeii (și tatăl fetei) era plecat toată vara să vândă brânza și lâna și să facă rost de banii necesari traiului, iar băiatul era tăietor de lemne, mergea primăvara prin păduri, de unde venea odată cu zăpada, aducând căruța de lemne pentru iarnă. Mi s-a părut o viață grea, dar ele nu erau speriate deloc de izolarea în care trăiau. E drept, am numărat câinii, șase

6 2

ciobănești albi, cât un vițel fiecare, cu care până și ursul s-ar fi gândit de două ori dacă să se măsoare sau nu. Femeile și-au cerut scuze pentru neplăcerea provocată de câini (în afară de o spaimă, nu ne-am ales nici măcar cu o zgârietură), dar ne-au spus că peste noapte lăsau dulăii slobozi, că nu se știe cine circulă pe munte. Pe noi ne-a bufnit râsul, umblam de peste zece ore, praful uscat de pe creastă ne lăsase dâre cenușii pe fețe, iar coborârea prin vâlcea adăugase noi straturi de jeg echipamentului nostru. Deci trebuia să le iertăm câinilor că ne luaseră drept răufăcători, dar cam așa păream.

După ce le-am povestit femeilor de unde venim și încotro mergem, cea mai în vârstă i-a zis fie-sii:

-Du-te cu oamenii ăștia să le arăți drumul, că e noapte și poteca abia se vede, să poată coborî sănătoși în șosea.

Asta suna mai bine decât trâmbițele îngerilor din rai! Nimeni n-a protestat, n-a spus că ne descurcăm și nu avem nevoie de călăuză, pentru că nu ne descurcam defel. Fata a luat-o înainte, prin iarba care ne trecea de genunchi. Simțeam că pierdem rapid altitudine, dar n-aș fi putut spune nici cât timp am coborât așa, nici pe unde, pentru că era noapte neagră. Fata în schimb era foarte sigură pe sine și ne spunea că știe perfect unde se află, după care ne-a lămurit misterul: în sălaș nu exista lumină electrică și se obișnuise să cutreiere munții în întuneric, iar ochii ei învățați cu lumina puțină sesizau orice detaliu al terenului. Pe scurt, am ajuns în șosea trecând milimetric printre două porțiuni ale zidului de piatră al parapetului, în siguranța cea mai deplină și fără ca măcar să ne împiedicăm de vreun ciot de copac ascuns în iarbă. Când i-am mulțumit, fata s-a fâstâcit, s-a întors iute pe călcâie și a dispărut pe cărarea, numai de ea văzută, pe care veniserăm împreună. Părea un spirit al muntelui, nu o făptură omenească…

Bun, iată-ne în șosea, pe drum plat. Acum nu trebuia decât să găsim locul în care lăsaserăm mașinile, cu mult timp în urmă. Având în vedere că am urcat în amonte pe Cerna, trebuia să ne întoarcem către Herculane, dar nu aveam habar cât de mult. Am luat-o la pas pe șosea – se apropia miezul nopții și nici o mașină nu venea să ne strice socotelile. După vreo câteva minute de mers, a răsărit și luna – o lună plină, imensă, care a poleit cu argint vârfurile munților. Iar apoi, după un cot al drumului, a apărut minunea: șoseaua era literalmente jalonată de licurici, cu strălucirea lor de un verde-pal, proaspăt ca

6 3

iarba de primăvară. Ei ne-au însoțit timp de o oră, până când am dat de ruinele fostei cabane și de mașinile colegilor parcate în apropiere.

Nu voi uita niciodată drumul acela, pe la baza stâncăriilor care mărginesc șoseaua, pentru că părea prea ireal ca să fie adevărat. Noaptea de vară era atât de frumoasă și atât de luminoasă, după întunericul în care coborâsem de pe creastă, încât ne așteptam la fiecare pas ca de după un trunchi de copac să apară, eterică, o zână. Am discutat despre întâmplare, câteva zile mai târziu, cu colegii participanți la excursie și ei mi-au spus că au avut aceeași senzație de ireal, de poveste, pe care am avut-o și eu. Cert e că pe la trei dimineața, gonind ca nebunii, am ajuns în Timișoara. Mi-am recuperat mașina din parcarea firmei, am plecat acasă și mi-am azvârlit cât colo hainele transpirate, am făcut un duș rapid după care m-am culcat. Am mai apucat aproape trei ore de somn înainte ca ceasul deșteptător să mă smulgă din lumea viselor. Cu ochii mici și adormiți, m-am dus la serviciu unde primele cuvinte ale colegilor au fost:

-Vrei o cafea tare? Avem așa ceva, tocmai a fiert.Mi s-a părut o mană cerească! Explicația: alți participanți la

excursie ajunseseră înaintea mea la serviciu și povestiseră deja totul, așa că toți știau cum am plecat pe Țesna și am ajuns la dracu-n praznic, dând peste o grămadă de câini ciobănești care erau să ne mănânce și coborând pe un jgheab foarte înclinat, pe turul pantalonilor. Când am zis că nu prea știam pe unde am fost, am aflat că locul se numea „crovuri”, asta însemnând niște incinte circulare din piatră, adâncite, prin care apa se scurgea în pământ înghițită de rocile calcaroase. E drept că văzusem vreo trei formațiuni de genul celei descrise în drumul nostru, iar apoi, uitându-mă pe hartă, le-am și găsit.

Ceea ce m-a uimit cu adevărat e că, la mult timp după aceea, când prietenii mei alpiniști au venit din nou în țară și le-am spus pe unde fusesem, nu s-au mirat deloc, ba chiar mi-au relatat excursii asemănătoare, în același loc, unde și ei pierduseră noțiunea timpului și li se părea că au intrat într-un ținut magic. Există totuși fenomene paranormale la Herculane? O fi venit Iovan Iorgovan, eroul legendelor locale, din altă galaxie?

6 4

Noroiul e-n toate, e-n cele ce sunt…

„…și-n cele ce mâine vor râde la soare”, zice o poezie patriotică pe care a trebuit s-o învăț în clasele mici de școală, pe vremea lui Ceaușescu. Cu diferența că acolo nu era vorba de noroi, ci de partid (cel comunist, să fim bine înțeleși, pe atunci nu exista altul). Numai că, la câtă mlaștină am îndurat în excursia despre care vreau să vă povestesc acum, alt titlu mai bun nu mi-a venit în cap.

S-a întâmplat în 2017, după o lungă perioadă în care am lăsat-o mai moale cu umblatul pe coclauri, din motive independente de voința mea. Renunțasem la mașină și șofat (în final chiar ajunsesem să șofez omenește), pentru că n-aș mai fi trecut testul oftalmologic pentru prelungirea carnetului. Am plâns, bineînțeles, când mi-am vândut Dacia, deoarece mă atașasem de grămada aceea de tablă dar, mai devreme decât mi-aș fi putut închipui, am experimentat pe propria piele înțelepciunea vorbei care zice că, dacă soarta îți trântește o ușă în nas, sigur îți deschide o alta pe undeva. Totul e s-o vezi și să pornești pe drumul nou care ți se arată. Așadar, când o prietenă a încercat să mă bine-dispună propunându-mi o excursie cu autocarul, printr-o agenție de turism locală, n-am zis nu. Eram cu moralul la pământ, țineam doliu după mama, iar locurile pe care urma să le vizităm erau acelea în care ea își petrecuse tinerețea și despre care îmi povestise de mii de ori, cu un entuziasm contagios.

Așa am ajuns să-i cunosc pe cei de la Clubul bănățean de Turism. Excursia a fost reușită, după câteva luni m-am înscris la alta și tot așa, am devenit clienta fidelă a agenției de turism și a clubului. Uneori mai întâlneam cunoștințe și prieteni în aceste călătorii, altă dată nu cunoșteam pe nimeni, dar cu timpul am ajuns să cunosc o mulțime de persoane drăguțe, majoritatea amatoare de munte și hotărâte să nu stea acasă la nici un sfârșit de săptămână (așa m-am reîntâlnit cu fosta mea colegă de bancă din liceu, recent pensionată, pe care n-o mai văzusem de niște zeci de ani. Parcă ne-am fi despărțit ieri, am reluat șueta de acolo de unde o lăsasem când ne-am dus să ne ridicăm diplomele de bacalaureat. Ce vremuri!).

În aceea sâmbătă din primăvara anului 2017, despre care vă povestesc acum, ținta noastră erau cascadele de pe valea Cornetului, de la Nădrag. Sunt acelea pe care le-am văzut când am fost cu cortul

6 5

și mașina în munții Poiana Ruscă și când țapul ne-a căutat noaptea la corturi, numai că atunci nu știam că valea aceea se numea a Cornetului. Între timp a apărut o hartă a munților Poiana Ruscă și chiar o descriere a traseului, semn că locurile încep să trezească interesul amatorilor de plimbări montane. Dimineața la șapte ne-a luat autocarul din fața agenției de turism, iar pe la 9 ne-a depus în centrul Nădragului. Era un început de martie, cu petice stinghere de zăpadă aninate încă de piscuri. Fusesem aici cu douăzeci de ani în urmă, dar localitatea nu s-a schimbat prea mult – în afara unei pensiuni nou-apărute, aceeași senzație de abandon, aceeași rețea de telefonie mobilă – una singură și cu semnalul mai mult absent - și oameni la fel de trași la față și de necăjiți. Localitatea fusese cândva un centru minier și metalurgic, iar acum, odată cu închiderea minei și a uzinei „Ciocanul”, oamenii își duceau cu greu zilele, luptând cu sărăcia. E drept că am văzut și câteva grădini foarte îngrijit lucrate, semn că cei destoinici nu s-au pierdut cu firea ci s-au reprofilat rapid, numai că pământul argilos al munților nu-i prea ajută pe intreprinzători.

Dacă localitatea mi s-a părut familiară, drumul spre cascadă nu mai era același. Noi am vizitat-o vara, parcurgând un drum uscat care ducea printr-o pădure de stejar și fag, iar acum nimerisem într-o ploaie mocănească și sâcâitoare, iar aceeași pădure stătea cu trunchiurile copacilor în apă, oglindindu-se în niște bălți destul de vechi ca pe suprafața lor să se întindă mătasea broaștei. Imaginea lacustră dădea locului o aură de mister și fantastic, așa că am profitat de ea și am pozat în draci (dacă ceva nu s-a schimbat în tot acest timp, e atașamentul meu față de aparatul de fotografiat, cu toate că în vremea asta am schimbat o mulțime de modele).

De la Nădrag până la cascadă e un drum de căruță de cel mult jumătate de oră, așa încât primul obiectiv al excursiei l-am bifat înainte să bată ceasul de ora zece dimineața. Dar mai urmau și altele…

Din Nădrag se poate urca pe vârful Padeș, cel mai înalt din lanțul muntos Poiana Ruscă, situat pe la 1300 de metri altitudine. Dar noi nu ținteam atât de sus, chiar dacă am pornit-o pe valea Padeșului, pârâul care izvorește chiar de sub vârful cu același nume. Cărarea, la început drum de căruță, s-a transformat rapid într-o râpă noroioasă, cu pereții uneori destul de înalți, pe fundul căreia se vedeau laolaltă urme de căruță și apele pârâului, împletindu-se între ele. Pârâul nu era adânc și nici lat, iar în unele porțiuni se despletea în mai multe fire

6 6

între care se putea trece destul de ușor, sărind de pe un bolovan pe altul. Din fericire eram încălțată în bocanci de munte care văzuseră multe la viața lor…

-Drumul ăsta ar fi fost grozav să-l facem vara, când pârâul seacă, am comentat gândindu-mă că toată apa venea din topirea zăpezilor de sus, de pe munte.

-Pârâul nu seacă niciodată, nici pe vreme de secetă. Drumul pe valea Padeșului arată mereu așa, m-a lămurit o femeie care mergea cu spor înaintea mea, cu o condiție fizică de invidiat, deși era căruntă și nu tocmai subțire.

Am privit-o atent: femeia mai fusese pe aici, se vedea din faptul că-și pusese niște parazăpezi peste bocanci și pantaloni, care s-o apere de noroi. Eu în schimb, deși la nivelul tălpilor stăteam bine (să-mi trăiască bocancii!), datorită săriturilor dese de pe un bolovan pe altul, mă stropisem de noroi pe pantalonii de trening, care noroi se întinsese până sus, către genunchi. Apoi am aflat că femeia ar fi fost nevasta ghidului…

Cum să vă lămuresc mai plastic cum arăta „drumul” acela? Imaginea cea mai apropiată ar fi cea a scutecului unui bebeluș cu diaree – o materie maronie, cleioasă, care se întinde peste tot, atât că, din fericire, era inodoră. Deja mă și vedeam frecându-mi bocancii și pantalonii la care, e drept, am curățat o săptămână ca să-i aduc din nou într-o stare oarecum decentă (fără cea mai mică plăcere, recunosc).

După o oră de mers pe făgașul acesta puțin înclinat, unde singura problemă era reprezentată de solul extrem de lunecos din cauza apei, am dat de obiectivul nostru: monumentul turistului, un obelisc de piatră care poartă în vârf un omuleț din metal, cu rucsac, bocanci, baston tip piolet și o căciuliță cu moț în vârful capului. Pe soclul monumentului era trecut anul realizării lui: 1914! Să mori, nu alta! Tot bănățeanul pasionat de drumeție știe că primul monument al turismului din țară e cel de la Rușchița, de lângă cariera de marmură, datând din perioada interbelică. Iar noi aici am văzut unul cu douăzeci de ani mai vechi, foarte fain. Ne-am ocupat de fotografii, de poza de grup în fața omulețului cu rucsacul (echipat ca și noi), apoi am revenit în Nădrag tot alunecând și blestemând noroaiele. Până în comună, materia cleioasă mi se întinsese pe pantaloni până la nivelul buzunarelor, de păream o sperietoare.

6 7

Despre modul cum arătam (cu toții) când am ajuns la autocar, mai multe ar fi putut să spună doar șoferul, dar el a fost un domn și a tăcut mâlc, deși se înroșise la față și avea aerul cuiva în pragul unui atac de apoplexie. Am încercat să ne curățăm tălpile în iarbă, dar n-am prea reușit, așa că am urcat și ne-am continuat tura. Am traversat munții pe vechile șosele pe care le cunoșteam bine din zilele tinereții, când șofasem pe acolo – erau la fel de pline de gropi, dacă nu cumva mai rău. Fiind sâmbătă, la exploatările forestiere se lucra și mereu ne întâlneam cu camioane uriașe încărcate cu lemne, care făceau manevre complicate de evitare ca să treacă pe lângă noi. Nu-i vorbă, drumul avea două benzi (cu aproximație), dar pe-o parte era un soi de prăpastie – o pantă foarte dură, fără parapet – iar pe partea cealaltă, peretele de stâncă. Oricum, șoferul autocarului era un as al volanului, așa că ne-a scos cu bine din încleștarea munților și am ajuns la lacul Surduc, unde am oprit pentru un nou popas.

Intența noastră era să coborâm la lac, numai că nu prea știam pe unde. Țineam minte, din amintiri, că erau o mulțime de drumuri de căruță care duceau pe malul apei, atât că de la ultima mea vizită numărul de vile din sat se dublase, dacă nu cumva se înzecise. Ca rezultat, n-am mai găsit cărarea prin iarbă pe unde coboram de obicei până la luciul lacului. Asta n-ar fi fost chiar o problemă, malurile lacului Surduc fiind line, așa încât coborârea nu punea nici un fel de probleme (așa am crezut!). Ghidul s-a tot învârtit printre clădiri, până când și-a pierdut răbdarea și a hotărât să o luăm în jos pe cea mai lată cărare. Noi, după el, exceptând doi tineri excursioniști care - știau ei ce știau – nu voiau în ruptul capului să părăsească drumul asfaltat. Au fost tratați ca plimbăreți de oraș, iar noi am pornit cu curaj înainte – toți deodată, ceea ce s-a dovedit ulterior o idee proastă. De ce? Pentru că așa-zisul „drum” a devenit tot mai sălbatic, până s-a terminat glorios în niște tufe țepoase. Când am ajuns la ele, am constatat rapid că începeam să ne afundăm tot mai mult în pământul moale.

-E o mlaștină, a strigat cineva care ajunsese mai în față, cu vocea gâtuită de spaimă.

-Nu te opri, treci repede, i-a strigat ghidul, pe mal sunt pietre și nu te vei mai afunda.

Ușor de zis! Numai baronul Munchausen, din basmele copilăriei, a ieșit dintr-o mlaștină trăgându-se de păr în sus, noi n-am fost în stare. Din fericire cei câțiva excursioniști rămași mai în spate

6 8

au găsit crengi uscate pe pământ, pe care ni le-au întins ca să avem de ce să ne ținem și așa, încet, au început să ne tragă afară, pentru că primii se afundaseră până aproape de genunchi. În final, cam speriați, am reușit să părăsim cu toții mlaștina înșelătoare. Ne-am regrupat, tremurând din toate încheieturile, pe lângă un gard de lemn și am privit spre lac – acolo, pe mal, stăteau relaxați cei doi tineri din grup care nu veniseră cu noi. Cred că se amuzau grozav văzând în ce hal am ajuns (nici de la Nădrag nu plecaserăm tocmai curați, dar aventura de la Surduc a dat o ultimă și nemeritată palmă decenței noastre de drumeți).

-Dar voi cum ați ajuns acolo? a strigat ghidul.-Pe drum (sfidare, ce mai!).-Care drum?-Cel asfaltat!Ne-am întors acolo unde ne îndepărtaserăm de asfalt și am

continuat să mergem pe el, lăsând niște urme pe care nu le-ar fi putut concura nici un tractor care s-a plimbat o zi întreagă pe arătură, după ploaie. Panglica de asfalt ocolea casa prin fața căreia am coborât noi la lac și cotea prin spatele ei, scoțându-ne pe malul apei, pe o limbă de pietriș stabilă și fără noroi. Civilizație, ce mai!

Ajunși la apă, am tulburat undele lacului spălându-ne încălțările atât cât am putut, ceea ce nu a lăsat nici mai mult, nici mai puțin jeg în apă decât era înainte de venirea noastră, știindu-se că fundul lacului e căptușit cu nămol. După ceva vreme, când ne-am întors la autocar, șoferul n-a făcut decât să ofteze, așternându-și pe chip expresia îndurerată a primilor martiri creștini, supuși la cazne.

După lacul Surduc am pornit spre casă și spre câmpie, oprindu-ne la ultimul obiectiv din excursia aceea, muzeul Traian Vuia din comuna cu același nume. Era o noutate, nu existase când eu am bântuit prin zonă, așa că am fost foarte curioasă. Am dat de o clădire din sticlă și piatră albă, cu trepte de marmură, cu un etaj. Am intrat (curatoarea muzeului a ridicat din sprâncene când ne-a văzut intrând) și ne-am plimbat prin toate încăperile, admirând machete de avioane și fotografii alb-negru, de epocă. Frumos și instructiv… numai că, la ieșire, uitându-ne în urmă, am zărit dunga maronie pe care pașii noștri o lăsaseră pe albul imaculat al marmurei.

-Să facem o poză de grup aici, pe treptele de la intrare, a propus ghidul.

6 9

-Hai, câte un picior în sus, fiecare, ca să se vadă talpa plină de noroi a pantofilor, a completat nevastă-sa.

Ceea ce se vede în poză e un fel de grup de dansatoare de french-cancan, înșirat pe două rânduri, cu bocancii cam ca picioarele purecelui din poveste, cele potcovite cu nouăzeci și nouă de ocale de fier. Noroiul care apucase, cel puțin la suprafață, să prindă crustă, ne făcea să părem că avem pantofi cu câte zece numere mai mari, iar pantalonii ne deveniseră toți de o singură culoare, căcănie.

Excursia s-a încheiat seara târziu, cu un apus de soare superb (pe care l-am admirat înainte de a intra în Timișoara), ceea ce era bine: aveam tot interesul să mă strecor neobservată pe străzile din centru și apoi în bloc, spre a nu provoca revolta cinstiților cetățeni care m-ar fi văzut cu încălțările alea oribile. Apoi a urmat înmuierea pantalonilor de trening, pe care i-am spălat în șapte ape după ce i-am frecat cu peria, ca să-i ușurez de kilogramele de pământ pe care le cărasem după mine. La final am îndrăznit să pun mâna și pe bocanci, de o jegoșenie indescriptibilă. Iar apoi, poveștile la serviciu și arătatul de poze, până când cineva mi-a spus:

-Uită-te pe situl Clubului Bănățean de Turism, au sute de poze cu oameni care își arată încălțările murdare.

M-am uitat, curioasă – era purul adevăr! Doamne, unii păreau să fi găsit chiar mai mult noroi decât noi! De atunci am mai participat la excursii cu numitul club, dar numai prin orașe unde asfaltul e asfalt și riscul de a muri înghițit de mlaștină lipsește cu desăvârșire. Și, după ce i-am frecat zadarnic vreo două săptămâni, m-am dus să-mi cumpăr o altă pereche de bocanci…

7 0

Dreptatea umblă cu capul spart

În fiecare grup de oameni există câte un individ super-ghinionist, care mereu pățește ceva: se taie, se lovește, se umple de vânătăi, ajunge prea târziu sau prea devreme undeva (sau, în cazul nostru, ajunge în cu totul altă parte decât ar fi trebuit) și câte și mai câte. Dacă insul în cauză mai e și certăreț pe deasupra, aveți imaginea clară a colegului pe care urma să-l întâlnesc în Orvault, într-una din primele mele deplasări acolo.

Din fericire cunoșteam bine persoana, în al treilea an de când fusesem angajată la multinațională, firma ne plătise o deplasare la un curs de formare personală, la Poiana Brașov (ce vremuri erau alea, ce vremuri !!!). Aici ni se decontau cinele la cele mai bune restaurante și – cum instructorul de curs era francez – ne-am străduit să-i prezentăm toată bogăția gastronomiei românești, deci în fiecare seară ne ghiftuiam cu porții pantagruelice în alt local. Numai că, într-una din seri, am coborât de la Poiană în oraș și am ales restaurantul chinezesc (nici un francez lipsit de antrenament nu poate mânca seară de seară sarmale și-apoi să aibă pretenția să doarmă neîntors până dimineața). Colegul despre care vă povestesc făcea parte din grup. Era un tip repezit și îndrăzneț, ca să nu zic nesocotit. Ni s-a adus tradiționalul bol cu orez fiert și diversele condimente, din care fiecare își punea câte puțin și gusta. Între timp schimbam impresii între noi – unii voiau condimente mai iuți, alții mai dulci, iar în fața noastră, în mijlocul mesei, se afla un suport cu peste o sută de boluri micuțe, toate pline cu diverse sosuri despre care nu aveam habar ce gust puteau să aibă. Am luat o chestie despre care colegii care gustaseră ziceau că era puțin acrișoară și deloc iute și mi-a plăcut. Alții, mai curajoși, au luat deodată mai mult din misterioasele recipiente, fără să guste în prealabil. Colegul nostru veșnic pățit și-a ales cel mai roșu preparat, l-a combinat cu cel mai verde și a turnat rezultatul peste bolul lui cu orez. N-a gustat puțin, ci a deschis gura cât a putut și – cu bețigașele de rigoare – a îndesat în ea o porție remarcabilă de orez condimentat. După câteva secunde, s-a ridicat brusc de la masă și a tulit-o cu toată viteza spre toaleta restaurantului.

-Ce-a pățit iarăși? am întrebat noi, pentru că deveniseră deja evidente ghinioanele lui.

7 1

-Ce să pățească? a răspuns cineva, gustând – în doze homeopatice – din condimentele buclucașe. Și-a turnat foc pe gât, maglavaisul din bolul lui nu conține decât cel mai iute piper verde în amestec cu cel mai infernal ardei roșu. Pfuiiii, arde ca focul iadului!

După ce s-a întors la masă, colegul nostru ne-a tras tuturor o săpuneală zdravănă, pentru că nimeni nu-i spusese ce picanterii conțineau bolurile cu condimente. Și – în mod evident – el suferea de hiperaciditate gastrică! Dar era una din trăsăturile lui de caracter să nu se considere niciodată vinovat pentru încurcăturile în care se băga fără să se gândească, ci să aducă învinuiri cerului, pământului, omenirii întregi, dracilor și îngerilor… și lista rămânea mereu deschisă.

Așadar ideea de a-mi petrece sfârșitul de săptămână în compania acestui coleg buclucaș nu-mi surâdea defel, pentru că nu știam când va trebui să fug cu el la medic, un lucru nu foarte simplu de făcut când ești departe de casă. Delegația era de două săptămâni, deci inevitabil prindeam un week-end împreună. Eu pe atunci nu aveam încă permisul de conducere internațional (abia îl luasem pe cel național, pe care încă nu se uscase cerneala), așa că el șofa, spre vădita mea îngrijorare, pentru că mereu aveam impresia că depășește la risc.

Sâmbăta a trecut fără incidente, omul venise de acasă cu o listă interminabilă de comisioane de făcut, așa că ne-am petrecut toată ziua prin magazine, cumpărând una-alta. Cum pe mine shoppingul nu m-a pasionat niciodată, m-am plictisit îngrozitor, dar măcar eram mulțumită: un magazin universal e în general un loc lipsit de pericole prea mari, unde nu ți se poate întâmpla mare lucru. Seara, la hotel, eu mi-am cărat în cameră plasa cu niște biscuiți și un suc (era tot ce cumpărasem) iar el a scos din portbagaj vreo douăzeci de plase și plăsuțe. Am admirat faptul că făcea servicii pentru toți colegii rămași acasă, care-i cereau de la piese auto la cosmetice pentru neveste, dar sincer îl consideram și puțin fraier, pentru că unii oameni abuzau de bunăvoința lui. Cu riscul de a părea o scorpie, îmi informasem colegii că singurele lucruri pe care le aduc pentru alții sunt medicamentele care în acei ani nu se găseau în țară, asta pentru a evita deplasarea prin aeroporturi cu televizoare, cuptoare cu microunde și altele de soiul ăsta. Erau primii ani după căderea comunismului, când plimbarea printr-un magazin universal bine aprovizionat ne dădea frisoane mai ceva decât o vizită la Luvru. Cu

7 2

timpul, lucrurile s-au mai calmat și boala cumpărăturilor s-a vindecat de la sine, odată cu apariția și la noi a primelor supermarketuri pline cu tot ce-ți dorea inima. Dar în deplasarea aceea, colegul meu avea pagini întregi scrise mărunt cu tot felul de doleanțe ale rudelor, prietenilor, cunoscuților, vecinilor – inclusiv a vecinilor de peste șapte străzi, care-l știau de inimă bună și-i cereau vrute și nevrute. Iar el nu putea să spună nu!

Când am revenit din vizita noastră prin diverse spații comerciale, afară se înserase, iar parcarea hotelului, cum am mai spus într-o altă povestioară, era într-o pădure. Aveam o mașină tare mică, fără bec în portbagaj, iar colegul meu, sătul să-și tot pescuiască sacoșele de cumpărături dintr-un spațiu întunecat (răbdarea nu făcea parte din calitățile lui), a hotărât să lase corvoada ordinii în mașină pe dimineață, la lumina zilei. A apucat câte pachete a putut să ducă (în principal pe cele cu mâncare), iar pe restul le-a încuiat în portbagaj, că „și mâine e o zi”.

Și chiar a fost – una cu nervi și emoții pentru mine! Ne-am întâlnit la micul dejun. Vremea era acceptabilă (nu

ploua) și colegul meu voia să vadă Mont Saint Michel. Eu mai fusesem acolo odată, dar locul are magia lui și nu refuzam să-l mai văd, așa că am decis de comun acord – acolo mergem!

Mi-am pus mâncarea și sucul în poșetă și m-am declarat gata de plecare. Da, dar el avea mașina plină cu tot felul de catrafuse, pe care acum, la lumină, s-a apucat să le care în cameră, verificând fiecare pungă și punguliță, sacoșă, sacoșică, plasă și plăsuță, pentru că luase atâtea chestii de nu le mai știa nici numărul, nici pentru cine și pentru ce le cumpărase (noroc cu lista!). Eu între timp mă instalasem pe scaunul din dreapta, după ce mă oferisem să-l ajut să-și care calabalâcul în odaie, dar a zis că se descurcă. Și s-a descurcat! Numai că, atunci când mai avea puține lucruri de scos din portbagaj, capota i-a căzut pe creștetul capului (ghinionul nu doarme).

-Mi-am spart capul, s-a văitat el.Evident, nu l-am crezut. Se știe că bărbații au tendința de a se

plânge din orice fleac, așa că eram convinsă că mai mult decât un cucui - și acela nu prea serios – nu dobândise. Am pornit la drum hotărâți să ajungem la destinația propusă până la prânz, ceea ce nu era puțin lucru. Toată treaba mea în timpul voiajului era să caut un post de radio care să dea muzică bună, dar așa ceva nu era greu de găsit. Trai și viață! Îmi petreceam vremea privind pe geam, pentru că

7 3

peisajul breton e în general interesant, iar apropierea de mare îl face să fie lipsit de praf și plin de culoare. Chiar dacă relieful nu e spectaculos, ai ce să vezi în asemenea plimbări, din punct de vedere peisagistic.

La un moment dat, nu știu cum, colegul meu s-a uitat în oglinda retrovizoare centrală și a înlemnit.

-Ți-am spus eu că mi-am spart capul! Uite!Am înghețat de spaimă. Pe craniul lui lucios (era chel!) se

prelingea o dâră de sânge. M-am panicat la gândul că, dacă lui i se întâmplă ceva, rămânem la naiba-n praznic, pentru că eu nu aveam dreptul să șofez în Franța și nici nu trecusem prin orele suplimentare de școală de șoferi pe care trebuia să le fac cu instructorul angajat de firmă, care ne învăța specificul șoselelor franceze. Colegul meu a oprit într-o parcare și apoi, cu oglinzile mașinii plus oglinda mea de poșetă, ne-am apucat să verificăm dimensiunile dezastrului. L-am tratat cu niște comprese reci și i-am spălat sângele (îmi tremurau mâinile, chiar credeam că-i voi vedea creierul prin gaura din cap), apoi am îndrăznit să privesc mai bine cucuiul care se formase: o vânătaie de mici dimensiuni dar multă piele zdrelită, care necesita cel mult un pansament minor cu leucoplast (neavând așa ceva, am apăsat compresa până sângele s-a oprit și s-a uscat de la sine). Dar de aceea tot am tremurat întregul drum - și la dus și la întors – pentru că, deși îmi dădeam seama că nu are nimic grav, avusesem vreme să constat căt era de ipohondru și mă temeam de un atac de panică din partea lui.

Dintre toate plimbările mele la Mont Saint Michel, aceea a fost cea mai neplăcută, pentru că starea de îngrijorare nu m-a părăsit nici pe drumul de întoarcere. A doua zi, luni, de dimineață, m-am interesat de orarul cabinetului medical al firmei, hotărâtă să-l duc pe colegul cu capul „spart” să facă niște analize. A protestat urlând ca din gură de șarpe că el nu calcă pe-acolo, că doctorii sigur îi vor da pastile la care este alergic, că va face șoc anafilactic și-așa își va găsi moartea. Când am văzut că n-am cu cine discuta, l-am lăsat în treaba lui, gândindu-mă că dacă nu i s-a schimbat comportamentul, lucrurile nu puteau fi chiar așa catastrofale. Dar am răsuflat adânc, ușurată, când, peste câteva zile de la întâmplare, avionul m-a lăsat pe aeroportul din Timișoara, unde ai mei mă așteptau cu drag.

A doua zi după întoarcere, la serviciu, obișnuitele formalități la revenirea dintr-o delegație: deconturi către biroul financiar și raportul

7 4

de activitate către șeful de departament – astea mi-au luat toată dimineața. După prânz, povești cu colegii, care aveau un fix – să afle dacă nu avusesem parte de peripeții cu veșnicul ghinionist al colectivului. Le-am povestit treaba cu capul spart, s-au distrat bine, dar cineva a izbucnit, ironic:

-Credeam că ai avut parte de peripeții adevărate, dar se pare că te-a iertat, sau s-a cumințit el de la o vreme.

Asta era culmea! Tremurasem de frică tot drumul spre și de la Mont Saint Michel și-acum să mi se spună așa ceva!

-Dar ce, Doamne iartă-mă, voiai să se întâmple?-Păi, când a fost cu mine, în prima lui delegație în Franța,

nenorocirile s-au ținut lanț: într-o duminică am vizitat „les marais” - o zonă mlăștinoasă la confluența estuarului Loarei cu Atlanticul, cu canale pe care navighează bărci, ca la noi în Deltă. A fost o zi foarte caldă, cu un soare strălucitor care se reflecta în apă și care ne-a ars pe toți. Atât că majoritatea ne cumpăraserăm pălării de soare, pe când el, cu chelia lui, a făcut o insolație pe cinste. Seara, când am ajuns la hotel, a început să vomite și să aibă frisoane. A doua zi dimineață l-am dus – cu forța, cum altfel? – la cabinetul medical al firmei, unde a fost certat că umbla cu capul descoperit în plin soare și i s-au dat o grămadă de medicamente. A țipat că nu le înghite, că va face șoc anafilactic de la ele, dar asistenta n-a stat mult pe gânduri și i le-a vârât pe gât. N-a avut nici pe dracu de pe urma lor, atât că a încetat să mai vomite. Iar asistenta ne-a zis că, dacă mai țipă prea mult, să-i răsturnăm o cutie de iaurt de la frigider fix pe creștetul capului și se va astâmpăra. Și asta chiar s-a întâmplat! Dar n-a fost totul! În weekendul următor am plecat la plajă la Atlantic, iar el, bineînțeles, nu voia să vină cu noi, că doar suferise de insolație. Așadar am plecat lăsându-l la hotel, de unde ne-a privit indignat că noi mergem fără să ne pese de el. Dacă plecam nu era bine, dacă rămâneam nu era bine nici așa, ce puteam face?

-Hm, cam cunosc asta…-Stai să vezi! Am stat la plajă până după prânz, când s-a

stricat brusc vremea, dar așa de brusc că n-am apucat nici să ne îmbrăcăm, am sărit în mașini și s-a pornit furtuna. Am gonit spre Orvault – el a ieșit în fugă din hotel atunci când ne-a văzut apărând uzi și despuiați și a început să râdă de noi. Ținea în mâini aparatul de fotografiat și ne-a tras în poză, după care noi am fost cei care am râs

7 5

de el: se grăbise în așa hal să ne iasă în întâmpinare, că uitase să se încalțe și stătea în ciorapi în mijlocul unei bălți pline cu apă.

-Și poza?-Păi, știi cum e el, ghinionist – a uitat să-și cumpere film! Ah, vremurile de altădată, când aveam role de film în

aparatele de pozat și reducere la clubul foto al firmei, unde pozele ne erau prelucrate la prețuri preferențiale! De facilitatea asta știu că am profitat la maximum, în fiecare săptămână, de mi-au făcut reducere de client fidel până și la cumpărarea de filme.

Cât despre colegul nostru, el ne-a părăsit pentru o altă firmă de soft și l-am pierdut din vedere după aceea. A plecat cătrănit dintr-un loc în care nimeni nu-l înțelegea și tot supărat a ajuns și la noul loc de muncă – tot cel vechi era mai bun! Cred că „nicicum și nicăieri nu e bine” face parte din personalitatea lui și la asta nici un soi de doctor nu are leac (cu sau fără pastile care dau șoc anafilactic și moarte instantanee)…

7 6

Când micul dejun sare la atac

Unele din cele mai caraghioase scene și întâmplări din numeroasele mele deplasări în Franța s-au petrecut în jurul mesei. Părăsisem patria porcului, animalul sacru al bănățenilor și mă îndreptam spre Bretania, o peninsulă aflată între Atlantic și Canalul Mânecii, unde tradiția gastronomică se bazează în majoritate pe fructe de mare și pește. La prima mea delegație, în 1993, înainte de plecare, mama îmi spusese să mănânc bine și verifica acest lucru cu strășnicie, săptămânal, când vorbeam de la telefonul public cheltuind câte o cartelă întreagă de 120 de franci (asigura douăzeci de minute de conversație, destul ca să pot istorisi toate peripețiile mele culinare).

Pe atunci firma o ducea bine, era a doua ca mărime din Franța, după Renault și se ghida după vorba „noblesse oblige” așa că la cantina-restaurant găseam tot felul de minunății, iar chef-ul aspira la stele Michelin. Nu se accepta la angajare un bucătar fără experiența marilor restaurante pariziene și fără referințe beton. În prima zi când am intrat în sala cantinei din Lannion, am simțit că mă ia cu călduri: era o hală imensă, împodobită cu o mulțime de plante, ca o seră, având vreo cinci linii de autoservire. Cei de-ai casei știau deja la care linie să se așeze la coadă, una fiind rezervată pizzelor și burgerilor (acolo era mereu un rând interminabil), alta fripturilor tradiționale (francezii sunt neam de vârcolaci, mănâncă toată carnea în sânge), alta vegetarienilor și amatorilor de salate, din care puteai alege dintre vreo douăzeci de feluri. M-am învârtit de colo-colo cu tava în brațe, până m-a salvat un coleg francez:

-Salut, ce vrei să mănânci?-Păi, cred că mi-ar plăcea niște pește.Din spate s-au auzit murmure aprobatoare.-Hai cu noi, suntem bretoni cu toții și bretonul adevărat după

faptul că mănâncă pește se cunoaște.M-am așezat la rândul amatorilor de pescărie, iar când am

ajuns la masă, în farfuria mea se găsea o porție generoasă de orez cu scoici, iar în bolurile de salată, ca să se asorteze, alesesem două variante de salate de alge verzi. Venisem în Franța cu o colegă care era, ca și mama mea, tradiționalistă în alimentație, asta însemnând că

7 7

„cea mai bună legumă este porcul”. Când m-a văzut cu francezii, s-a eclipsat discret, șoptindu-mi la ureche înainte de plecare:

-Mă mut la altă masă, cât mai departe de tine. Poftă bună… dacă poți înghiți grozăviile alea!

Nu numai că le-am putut înghiți, dar mi-au și plăcut la nebunie. Acasă aveam rar ocazia să mănânc pește, pentru că ai mei mă alungau din bucătărie numai la ideea de vietate crescută în apă. Iar despre fructele de mare nici nu putea fi vorba! Odată ce am descoperit unde erau produsele de origine marină, n-am mai căutat altceva și nici nu mă uitam la celelalte linii de autoservire, ca să văd ce ofereau ele. Tot timpul cât am fost în prima călătorie în Franța, cea de studii, n-am mâncat decât pește și fructe de mare: scoici, crabi, caracatițe și sumedenie de feluri de alge verzi, pe care ei le puneau la murat, după o rețetă asemănătoare cu cea folostă la noi pentru castraveți. La întoarcere, în aeroport, de cum m-a văzut, maică-mea a constatat ușurată:

-N-ai slăbit deloc, doamne-ajută!La care colega mea, aflată lângă mine:-Da, și n-a mâncat decât orătănii – în principal scoici din alea

negre cu care la noi e plină plaja la mare și nimeni nu le bagă în seamă. Acolo se fierb!

Am văzut-o pe mama schimbând culori la față, devenind brusc galbenă și-apoi verde. Știam că avusese icter mecanic în copilărie așa că nu era de glumă. Am schimbat urgent subiectul discuției și de-atunci nu m-a mai întrebat niciodată ce am mâncat în Franța (eu la telefon îi tot ziceam că „pescărie”, dar treceam sub tăcere detaliile posibil șocante). Un lucru e sigur, n-am suferit niciodată de foame în aceste delegații și am adoptat și acasă bucătăria franceză (care, între noi fie vorba, e mult mai ușoară decât a noastră). Porcul fript e ingredientul principal numai pentru masa de Crăciun, dar o dată pe an mi se iartă, nici un nutriționist n-ar considera asta ca fiind un exces…

Cu trecerea anilor, am ajuns să-i cunosc mai bine pe colegii francezi și s-a întâmplat uneori să primesc invitații la cină acasă la ei (nu numai eu, ne chemau pe toți cei aflați temporar în Franța). La aceste cine discuția se învârtea, inevitabil, în jurul subiectelor gastronomice. Francezii care veneau în România se îndrăgosteau repede de sarmale și de modul nostru de a prepara „pomana porcului” (la ei nu există așa ceva, am cumpărat odată la supermarket niște

7 8

mezeluri daneze de porc făcute după rețete cică „tradiționale” dar erau cu adevărat jalnice). Din discuții am aflat că numai bretonii și cei din zona Normandiei, din nordul Franței, preferă fructele de mare gătite – asta însemnând opărite în apă cu sare, lămâie și vin – neapărat vin alb, cât mai mult. Poate înlocui complet apa din rețetă! Cei din zona Mediteranei (noroc că nu acolo am avut treabă) le înghit crude! Nu știu dacă aș fi avut curajul să încerc așa ceva, oricât de iubitoare de pește și fructe de mare aș fi. Totul are o limită, nu?

Apropo de modul cum prepară unii și alții fructele de mare, un episod haios s-a întâmplat în prima mea delegație, când aceste detalii de finețe încă nu-mi erau cunoscute. Locuiam la Nantes, în oraș, nu în Orvault-Bourg, acolo unde era firma. De fapt Orvault este un fost sat medieval alipit Nantes-ului, din trecutul lui de localitate independentă nemairămânând decât o biserică gotică de secol XV și o capelă modestă, aflată probabil în vechime prin vreun cimitir, acum tronând într-un sens girator (ca să vezi cum se schimbă lumea!). Între Nantes și Orvault existase cândva (înainte de 1800, presupun) un câmp pe care se aflaseră ferme în vechime. Dar cum Franța s-a industrializat repede, fermele cu pricina au fost alungate din peisaj, iar pe maidanul astfel obținut a crescut firma noastră. Aflată la cam 10-12 kilometri de centrul Nantes-ului, firma își avea sediul de corespondență în Orvault-Bourg, de care se găsea o idee mai aproape. Așa că faptul că locuiam în Nantes sau în Orvault nu prea avea nici o relevanță, tot la aceeași oră plecam dimineața de la hotel. Hotelul nostru se afla la ani-lumină de centru, într-un cartier de locuințe sociale, adică blocuri cu aspect ceva mai breaz decât blocurile lui Ceaușescu, dar nu cu mult. Zona era plină de imigranți maghrebieni, uneori gălăgioși și puși pe ceartă, fapt ce-l făcuse pe hotelier să ridice un gard înalt în jurul construcției. Închipuiți-vă deci „paradisul” nostru: un cub de beton gri, cu un etaj, înconjurat de un gard aproape cât casa de înalt, din același beton gri ca și restul ansamblului. Ca să completez descrierea (seamănă mult cu o închisoare, nu?) trebuie să adaug că proprietarul avea un câine-lup teribil de needucat, care se suia cu picioarele pe noi și ne rupea ciorapii aproape în fiecare dimineață înainte de plecarea la serviciu. De altfel ăsta a și fost motivul pentru care conducerea franceză ne-a găsit alt hotel, în clipa când potaia i-a făcut fâșii uneia din colegele noastre noua jachetă de piele. Cum eu nu prea mă împrietenesc cu câinii, am fost printre primii care au apreciat hotelul din pădure, unde ne-am mutat calabalâcul cu ocazia deplasărilor ulterioare.

7 9

Dar acum eram încă în 1993, stăteam la hotelul-fortăreață din Nantes, păziți de bestia de câine care își manifesta în fiecare seară bucuria revederii cu noi mârâindu-ne și arătându-și colții. În gândul meu nu puteam decât să citez din Caragiale: „Bubico, vedea-te-aș mănuși!”. Proprietarul hotelului era un ins cu origini libaneze, nu știu dacă născut în Franța sau aflat la prima generație de imigranți. Nevastă-sa era franțuzoaică get-beget, cu pielea albă ca laptele. Gurile rele din împrejurimi ziceau că ea avusese banii de hotel… Locuiau toți trei într-o anexă a hotelului, patronul, patroana și sora patroanei, care era de fapt și singurul angajat al firmei celor doi (cam toate hotelurile de mărime medie din zonă funcționau așa, pentru că apelau la servicii profesionale de curățenie). Și-acum să revenim la mâncare: noi aveam la hotel cazarea și micul dejun, coșmarul acela pe care francezii înșiși îl urăsc dar sunt prea tradiționaliști ca să schimbe ceva. Numai în marile hoteluri internaționale din aeroporturi exista obiceiul micului-dejun „englezesc” (cu de toate: mezeluri, brânzeturi, ouă, unt,…), în rest, micul dejun franțuzesc însemna o cafea (cicoare) sau ceai (numai negru sau verde, nu prea au de fructe) la alegere, un suc de portocale, un sfert de baghetă de pâine și două porții „turist” de câte 10 grame fiecare de marmeladă sau miere. La unii mai exista și un pachețel de unt, dar asta nu era o regulă. Pe lângă baghetă, mai era un croissant sau niște biscuiți dulci – concluzia: dacă nu-ți plăceau dulciurile sau nu puteai mânca dulce dintr-un motiv sau altul, micul dejun se reducea la pâine goală cu ceai sau imitație de cafea. Eu făceam foamea în fiecare zi, pentru că nu mă atingeam nici de gemuri, nici de miere, așa că mă bazam pe mașina cu fise de la serviciu, care distribuia tot ce voiai, inclusiv grisine sărate și cafea adevărată.

Într-una din zile, patronul a decis să ofere în cinstea noastră o seară tradițională libaneză, asta însemnând mâncare pe bază de berbec îngrășat (nu mă omoram după o asemenea „delicatesă”, dar gătit cu știință, cu multe mirodenii și verdețuri, a fost de-a dreptul comestibil), cu garnitură de cuș-cuș și dulciuri arăbești, contribuția nevestei franceze fiind alegerea brânzeturilor și a vinului. Ședeam cu toții în jurul mesei (tot hotelul era plin de români), când patronul a decis să ne povestească o întâmplare de tot hazul: într-una din veri, a plecat în concediu cu consoarta, lăsându-și doar cumnata să se ocupe de afacere, iar aceasta era văduva unui francez din zona Marsiliei. Și de aici a început toată tărășenia…

8 0

În hotel, în perioada estivală, nu se aflau prea mulți oaspeți (locația era folosită îndeobște de oamenii de afaceri), dar se nimerise pe-acolo un turist german care încerca (zadarnic) să-i învețe pe localnici ce e acela un mic-dejun adevărat. Omului i se aducea în cameră, pe o tavă, un mic-dejun pe care și-l alegea mereu în ajun – în special pescărie și fructe de mare. Deh, pe-atunci o marcă germană valora 3,5 franci, așa că hotelierii își cam călcau mândria națională (libanezo-franceză) ca să-i facă neamțului pe plac. Toate bune și frumoase, până în ziua în care cumnata a rămas singură cu clientul pretențios. Ca un făcut, nimeni n-a catadicsit să-i spună cum preferă neamțul fructele de mare.

Dis-de-dimineață, femeia s-a îndreptat spre camera oaspetelui de la etaj, ducând cu sine o tavă acoperită cu un șervet. După câteva momente, urlând ca din gură de șarpe, neamțul a ieșit din cameră cu ochii bulbucați, într-un cămeșoi lung de noapte și cu o tichie în cap.

-Săriți, ajutooor, micul dejun mă atacă!Numai că el vorbea în germană și cea căreia îi era adresat

strigătul de ajutor nu avea habar de această limbă. Ca norocul, în restaurant se afla un client vorbitor de germană, care s-a dus liniștit la omul aflat în pragul unui atac de panică, l-a luat la întrebări și în scurt timp lucrurile s-au lămurit: sora hotelierei gătea după gusturile răposatului ei soț, așa cum știa ea că se mănâncă pe țărmul Mediteranei. Așadar a luat fructele de mare (vii !!!), le-a pus frumos într-un bol, a adăugat lămâia pe o farfurioară și a servit totul neamțului. Iar orătăniile, odată ajunse în camera caldă, au prins a se răspândi pe așternuturi și perne, băgând groaza în bietul client care a fugit de i-au sfârâit călcâiele. Istoria s-a terminat cu femeia adunând cu mâna bunătate de mic-dejun, care a sfârșit în apă clocotită stropită cu vin, spre deliciul neamțului. Iar noi, a doua zi după seara libaneză, am plecat la serviciu mustăcind într-una, pentru că ne tot venea a râde cât era ziulica de lungă… deh, particularități locale ale minunatei gastronomii franceze!

8 1

Cu „lanterna” în Piatra Craiului

Vara anului 1986 n-o voi uita prea curând, deși au trecut mulți ani de atunci. Ce a fost așa de special în anul acela? Faptul că am plecat pentru prima dată la munte cu cortul. Așa ceva nu se uită – focul de tabără încălzind vesel frigul nopții (la munte, noaptea e întotdeauna rece), bolta spuzită de milioane de stele, pe care nu le poți vedea din oraș de răul luminilor stradale, ceaiul fierbine și poveștile din fiecare seară, diminețile când mă trezeam în mirosul cafelei la ibric și al cetinii de brad, spălatul la pârâu, în apă rece ca gheața…

Dar până la poveștile de la munte, trebuia să ajungem acolo. Eram o trupă de șase inși, doi băieți, două fete și o pereche de tineri căsătoriți, aceștia fiind colegul meu de la Solventul care mi-a băgat în cap pasiunea pentru munte și proaspăta lui soție, medic. În vremurile acelea de cruntă economie, când benzina era pe rație și într-o duminică circulau doar mașinile cu număr par, în următoarea doar cele cu număr impar, ca să ajungi în Piatra Craiului, ținta drumului nostru, trebuia să iei trenul. Exista un accelerat direct Timișoara – Brașov, care te hurduca vreo zece ore, iar din Brașov plecau, din oră în oră, trenurile muncitorești pline cu navetiști către Zărnești. De la Zărnești la Plaiul Foii nu exista nimic, decât picioarele proprii și mă îndoiesc că de-atunci situația s-a schimbat prea mult. Această ultimă porțiune a drumului era lungă de 12 – 13 kilometri, pe o șosea forestieră, care în viața ei n-a văzut vreun petic de asfalt. Era raiul tractoriștilor sau al posesorilor de ARO (mașina de teren românească a epocii „de aur”), care făceau un ban cinstit transportând montaniarzii pe acel drum. Te puteai înțelege cu ei pe cinci – zece lei sau o sticlă de bere, depindea de abilitatea negociatorului.

Noi plecaserăm dimineața la 8 din Timișoara, iar seara la 8 eram în Zărnești – zi lungă, de iulie, cu soarele apunând la ora 9. Așadar am ajuns pe lumină, cât să arunc o privire în jur și să mă obișnuiesc cu peisajul, pentru că nu mai fusesem niciodată acolo. Prima impresie – dezamăgire! Colegii de excursie îmi împuiaseră capul cu frumusețea Pietrei Craiului, iar din gară nu se vedeau decât niște dealuri care mie nu-mi spuneau nimic. E drept, aveam ca termen de comparație peisajul grandios pe care-l zărești în fața ochilor îndată

8 2

ce cobori din tren în gara Bușteni, dar mi-am zis în gând: „răbdare, răbdare, știu ei ce știu”. Toată trupa de alpiniști era îndrăgostită iremediabil de Piatra Craiului, deci trebuiau ei să aibă un motiv. Motiv pe care nu-l vedeam în momentul acela: îmi era somn, nu voiam decât să mă odihnesc (călătoriserăm la 38 de grade la umbră și trenurile pe atunci nu cunoșteau ideea de aer condiționat, într-o aglomerație de infern). Ar fi fost bine să umblu ca să alung somnolența, dar cei mai experimentați decât mine într-ale călătoritului în zonă insistau să nu ne mișcăm de lângă o poartă mare de lemn, a unei case aflate în apropierea gării, pe strada care ducea în centru.

După ceva vreme, pe poartă a ieșit o femeie. Băieții s-au apropiat și au început să discute, după care femeia a intrat în curte și poarta s-a închis.

-Ce-a fost asta? am întrebat curioasă.-Tocmeala. Bărbat-su are un tractor cu remorcă, duce și

aduce turiști de la Plaiul Foii. Femeia a zis să așteptăm că ei tocmai sunt la cină, dar după aceea vine el și ne ia până la cabană.

Bineînțeles, parlamentările s-au făcut în șoaptă, pentru că tractoristul nostru presta o activitate ilegală, după care nu plătea nici un fel de taxe statului. Și ne-am pus pe așteptat… și am stat… și am stat… Băieții și-au scos de pe umăr rucsacii grei, încărcați cu corturi, haine de schimb, mâncare pentru o săptămână și materialele de cățărare. Când i-am văzut, le-am urmat exemplul, cu toate că rucsacul meu era cel mai ușor dintre toate (umplut cu materiale folo, dar rolele de film nu trăgeau la cântar nici a zecea parte din carabinierele și pitoanele metalice). Apoi trupa s-a așezat pe iarbă, în fața casei. Bine, fie și-așa! Cred că era pentru prima oară când eu, fată de oraș, m-am așezat pe altceva decât pe un scaun. Mi-am tras picioarele sub mine și am așteptat. Soarele a apus, apoi s-a făcut tot mai întuneric și șoferul nostru nu apărea din casă.

-Mă, ăla a uitat de noi, s-a plâns careva. Să bată cineva în poartă!

Într-un târziu, a ieșit tot femeia. Ne-a spus că bărbat-su se culcase demult și dormea somnul cel mai dulce și că oricum n-ar fi putut să ne ducă la Plaiul Foii, fiindcă băuse două beri la cină.

Am crezut că-mi vine să urlu. Stăteam acolo de aproape două ore și dacă am fi pornit-o pe jos, îndată după ce am coborât din tren, puteam fi deja departe. Pe atunci zona nu era plină de cabane și

8 3

căbănuțe care oferă cazare turiștilor, ca astăzi. Trebuia să plecăm spre Plaiul Foii, la trei ore de mers pe jos. Trecuse de zece seara!

-De ce nu ne punem corturile la marginea orașului? am întrebat cu naivitate. Mi-e somn!

Am fost repede lămurită că suntem în Piatra Craiului, nu pe Cheile Nerei – aici urșii dau iama printre corturi în fiecare noapte și oricând pot deveni periculoși. Am procesat informația, dar n-am înțeles-o: cu ce era mai sigur cortul la Plaiul Foii, departe de oraș, decât aici, la marginea așezării?

-Lasă că vezi tu când ajungi!-Da, dar e o beznă… Voi zăriți ceva în fața voastră?Nici ei nu aveau cum să vadă prea mult, noaptea era neagră

ca smoala. Aveam lanterne (unii) dar ele zăceau pe fundul rucsacilor, că doar plecaserăm cu soarele strălucindu-ne deasupra capetelor și nu ne gândeam că ne va prinde noaptea pe drum.

-Lanterna să treacă în față, ca să ne arate drumul!Ce lanternă? Care lanternă? E clar, când ești pe punctul de a

adormi de-a-npicioarelea, procesezi informația mai lent…Colegul meu de la Solventul, un tip cu pielea albă de parc-ar fi

dormit de mic într-un sac cu făină, a oftat, și-a scos tricoul și a pornit primul. Deh, ordin de la stăpânire (nevastă)… Acum era bine, nu vedeam drumul din față, dar măcar îl vedeam pe el, o pată alburie în întunericul dens. Nu știu cât timp am mers așa prin ceva care părea un tunel negru dat cu smoală pe dinăuntru, dar la un moment dat a răsărit luna. Am înghețat: dacă nu dormeam deja și nu aveam halucinații, în stânga noastră apăruse pe nepusă masă un zid dintr-o dantelă de argint, de o frumusețe care-ți tăia răsuflarea.

-Dumnezeule, visez! Ce e aia?-Abruptul Pietrei Craiului, peretele vestic, celebrul Westwand.

Nu-i așa că e minunat?Minunat era puțin spus. Eram convinsă că fata-morgana va

dispărea din clipă în clipă, așa că nu mai mergeam decât uitându-mă în direcția din care apăruse feeria și din când în când mai primeam câte un ghiont binevoitor, pentru că aș fi rămas acolo, căscând ochii, până dimineața. Dintr-o dată m-am simțit extrem de trează și ideea de somn nu mă mai interesa deloc.

Cu toate astea, la o oră după miezul nopții, am văzut luminile cabanei. Drumul de căruță pe care veniserăm se oprea chiar în fața ei. Pe lângă drum se strecura un râu, iar ca să ajungi la cabană

8 4

trebuia să traversezi un podeț de lemn. Noi însă nu am traversat. Am urcat o coastă de deal destul de lină, până la poalele pădurii de brad. Acolo se găseau, într-un luminiș, o mulțime de corturi.

-Vă așteptam, a spus o voce din întuneric. Locul vostru e liber.

Era tot un alpinist de la Poli Timișoara, care sosise cu două zile mai devreme, venind prin București, nu prin Brașov. Îl văzusem pe Cheile Nerei, la cupa 1 Mai, din același an. „Locul nostru” la care se referea era o îngrăditură făcută din crengi de brad, rotundă, în care puteau să încapă câteva corturi. Ne-am ridicat cât de iute am putut corturile, am aprins focul și am mâncat un sandvici din rucsac (iar mă apucase somnul și nu voiam decât să dorm). Soția colegului meu de serviciu a pregătit ceaiul – deocamdată la plic, în zilele următoare vom avea ceai din fructe de pădure culese la fața locului!

-Nu vreau ceai, vreau doar să dorm, pic de somn!Cu medicul trupei însă nu se discuta. A zis ceai, trebuia să

beau ceai – „ca să te încălzești”, mi-a spus ea. Nu-mi era frig deloc, îmi petrecusem întreaga zi asudând în trenul aglomerat ca într-o saună, dar…

Doamna doctor a scos termometrul și a anunțat sec:-Sunt opt grade, pregătiți-vă pentru la noapte căciulile și

mănușile. Aveam așa ceva, deși când le pusesem în rucsac nu știam la

ce îmi vor fi bune. Am îmbrăcat un trening gros poreclit pijama, mi-am pus căciula pe cap și mi-am închis până la bărbie sacul de dormit. După care filmul mi s-a rupt instantaneu… Când m-am trezit, soarele încălzea cortul și eu mă străduiam să-mi arunc căciula din cap. În prima clipă n-am știut unde sunt și, obișnuită cu patul de acasă, am dat să mă ridic în picioare.

-Numa-ncet, să nu dărâmi cortul!De afară răzbătea un miros îmbătător de cafea naturală. Am

băut o gură, destul ca să-mi dea curajul să scap de hainele groase și să mă spăl la pârâu în apă ca gheața (acum, când rememorez scena, sunt convinsă că am făcut asta pentru că încă nu mă trezisem). Înainte de a-mi căuta un loc pe iarbă, lângă foc, am luat la ochi îngrăditura noastră de „ținut urșii la distanță” – fusese admirabil meșteșugită și părea extrem de solidă. Era înaltă de cel puțin un metru, iar pe dinafară cetina uscată și țepoasă ținea orice sălbăticiune

8 5

la distanță. Acum înțelegeam de ce băieții nu voiseră să ne ridicăm corturile la marginea orașului!

După un mic dejun consistent, am început să scrutez împrejurimile. Minune – zidul de argint care strălucise sub razele lunii era acum mângâiat de soare și mi se părea de o frumusețe neomenească, ireală. Nici azi nu știu dacă îmi place mai mult impresionantul peisaj al Bucegilor văzuți din gara Bușteni sau abruptul Pietrei Craiului văzut de la Plaiul Foii (deși, ca să-mi pot face o părere avizată, am revenit destul de des în ambele locuri). În Piatra Craiului am fost ultima oară anul trecut și la Plaiul Foii se ajungea tot pe jos sau tocmindu-te cu tractoriștii. În ultimele excursii am stat la cabană, nu la cort – e drept că îngrăditura care ne dădea un sentiment plăcut de siguranță a dispărut demult. Au demolat-o niște vaci trecând prin ea, fără să le pese de crengile uscate de brad. Deh, era făcută să țină la distanță animalele sălbatice, iar vacile sunt domestice și – după unii – chiar animale sacre.

8 6

Cea mai înaltă maree

Anul 1999 a fost, din punct de vedere profesional, unul din anii cei mai grei pentru mine: proiectele și delegațiile se țineau lanț, plecam dimineața la serviciu și mă întorceam pe beznă cruntă, indiferent dacă era vară sau iarnă – cu mult după ce oamenii cu scaun la cap cinaseră, când orice om se pregătește de culcare. În condițiile astea, mi se spunea adesea că a în ziua următoare sunt așteptată în Lannion – povestea noastră a început într-o zi de noiembrie, scurtă și rece. Din fericire nu eram singură în delegație, plecam împreună cu bunul meu coleg cu care fusesem cu cortul în Poiana Ruscă, un individ cu un psihic de invidiat, extrem de rezistent la stres.

Ce puteam face? În pauza de prânz m-am dus acasă, mi-am luat valiza, iar dupămasă la 4 și jumătate eram în avion, pe ruta obișnuită: Timișoara – Viena – Paris. Am dormit o noapte în apropierea aeroportului Orly, de pe care pleca zborul intern Air France spre Lannion, a doua zi dis-de-dimineață. Până aici, nimic nou sau spectaculos.

Am aterizat în Lannion fără să vedem orașul – ploua și norii erau atât de joși că practic se târau pe asfaltul pistei de aterizare. De la aeroport ne-am dus la serviciu unde, în parcare, ne aștepta mașina închiriată pentru noi. Ziua a trecut cu un număr de ședințe interminabile (cine zice că românii știu să piardă vremea vorbind discuții, n-a asistat niciodată la o ședință de corporație cu niște francezi). Seara, înainte de a ne lua în primire camerele de hotel (stăteam la Hotel du Port, în Perros, hotel care oferă o panoramă impresionantă a portului de agrement) am avut inspirația să ne cumpărăm câte ceva de-ale gurii de la supermarket, că altfel am fi făcut foamea: toate magazinele din Perros se închiseseră deja.

Ce e și cu acest Perros? Nu țin minte să vă fi vorbit mai înainte de el. E o stațiune turistică pe malul Canalului Mânecii (englezii se referă la acest canal ca la „English channel” în timp ce francezii îi spun doar „la Manche”, fiecare considerând că bucățica aceea de mare îi aparține). Firma noastră se afla la egală distanță de Lannion și de Perros, dar noi aveam parte întotdeauna de cazare în Perros, pentru că stațiunea dispune de un număr impresionant de hoteluri, folosite de turiști doar în sezonul de vară. Acest lucru ne

8 7

convenea, pentru că Perros e unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată. Orășelul se întinde de-a lungul unei coaste dantelate, unde stâncile din granit roz ale vechilor munți bretoni (de vârsta munților Măcinului din Dobrogea noastră) se aruncă direct în mare. Stațiunea era una liniștită și folosită cel mai adesea de pensionari din țările nordice: nimeni sănătos la cap nu face o baie în Marea Mânecii, dacă nu e neam de eschimos. Apa avea cam tot timpul anului vreo 8 -10 grade și aerul tot așa. În plus, valurile în zona aceea sunt uriașe și se stârnește câte o furtună nimicitoare de la cea mai mică adiere de vânt. Valurile se sparg cu zgomot asurzitor și cu o spumă albă ca laptele de rocile dure, roșiatice – trai și viață pentru fotografi!

Dar noi n-am văzut nimic din toate astea, pentru că am ajuns la hotel noaptea. Ne-am lăsat bagajele, am cules din mașină (care stătea parcată peste drum de hotel, în parcarea portului) sacoșele cu mâncare și am cinat frugal. Eram atât de obosită că nu aveam chef de nimic, nici măcar să mănânc – mestecam mecanic și butonam telecomanda televizorului, când am auzit o bătaie discretă în ușă. Colegul meu!

-Ascultă, tu mai trăiești? N-ai murit încă de epuizare?-Păi, mult nu mai am, am recunoscut sincer.-Atunci hai pe malul mării. Zgomotul alb al valurilor elimină

stresul.-Da, dar e noapte!-Nu-i nimic. Drumul până la mare, cel care trece pe lângă

primărie, e bine luminat.Marea o vedeam și din geam, nu trebuia să ies din hotel

pentru asta. Dar linia țărmului nu era marcată de lumini decât rar, din loc în loc iar pe mine nu mă încântă plimbările prin beznă. Am oftat (chiar eram ruptă de oboseală și orice aș fi încercat să fac, părea că starea aceea se lipise de mine, nu reușeam să scap nicicum). Mi-am luat haina, poșeta cu actele și am ieșit în aerul rece, mirosind a alge și a pește. De la hotel până pe plaja din centru se făcea o jumătate de oră, în urcuș continuu, pe o stradă a cărei pantă îmi dădea fiori de fiecare dată când eram la volan. Însă acum mergeam pe jos și finalmente am ajuns la destinație. Aici nu erau vaporașe de agrement și mici iahturi ca în fața geamului meu, în schimb nu era nici asfalt, se putea coborî din drumul principal până pe o limbă subțire de nisip, mărginită de stânci.

8 8

La ora aceea târzie, culmea, nu eram singurii plimbăreți. Lumea în orășel e destul de sportivă, așa că am întâlnit numeroși alergători, yoghini, sau simpli plimbăreți, așa ca noi. Aerul era foarte curat (zona nu avea altă industrie decât a noastră și se știe că softul a produs multora durere de cap, dar niciodată deșeuri poluante), valurile se auzeau puternic… Am stat așa, în liniște deplină, o jumătate de oră și parcă starea de rău mi se luase cu mâna. Apoi ne-am întors la hotel, de data asta vorbind vrute și nevrute.

-De unde știi de chestia cu zgomotul alb? Chiar a funcționat!-De la cursurile de bioenergie. Ni s-au predat multe metode

de relaxare, iar asta era cea mai bună pentru că ne-a fost la îndemână. La noapte vei dormi fără să visezi proiecte și comitete de pilotaj.

Și asta așa a fost! Pentru că toate zilele din aceea delegație ne erau la fel de încărcate și de grele, am hotărât să mergem pe malul mării în fiecare seară, indiferent cât de târziu scăpam de la serviciu. A fost singura metodă de a rezista nervos la stresul zilelor acelora. Într-una din dimineți, pe când mă pregăteam pentru plecarea la slujbă, cu televizorul murmurând în fundal, am auzit comentatorul anunțând că în aceeași seară va fi cea mai înaltă maree a anului. I-am comunicat informația colegului meu pe când ne aflam în mașină, dar n-a reacționat. Nici eu n-am avut nici o reacție când am auzit știrea, a trecut pe lângă mine ca un fapt divers.

La serviciu colegii francezi m-au primit cu marea veste:-Știai că în seara asta va fi cea mai înaltă maree a anului?-Am auzit de dimineață, postul de televiziune local a transmis

ceva de soiul ăsta.-Bine, să aveți grijă! Hotelul vostru e chiar pe malul mării, așa

că…Așa că nu i-am luat în serios. Între hotel și mare era o

promenadă largă, chiar pe malul apei, apoi un strat superb de hortensii (orașul era plin cu aceste flori, avea și o zi a hortensiilor), un drum carosabil cu patru benzi, un trotuar lat pentru pietoni, care trecea prin fața hotelului și unde hotelierul, care ținea un cafe-bar la parter, își etala ziarele proaspete… Marea era la vreo sută de metri depărtare și ca să ajungi la apă trebuia să cobori niște trepte, destul de multe și destul de abrupte. Povești vânătorești!

Seara, când să ne întoarcem la hotel, poliția tocmai punea semne de circulație interzisă la intrarea noastră. Colegul meu a

8 9

început să parlamenteze cu polițistul, spunându-i că noi chiar acolo stăm, dar asta n-a avut nici un efect. Am fost rugați să mutăm mașina din locul obișnuit de parcare, din port, până pe o stradă paralelă aflată pe coasta unui deal. Cum urcatul de pante abrupte, pe patru roți, n-a fost niciodată sportul meu preferat, colegul meu a plecat să se ocupe de asta, în timp ce eu l-am așteptat în fața cafenelei. A revenit destul de târziu.

-Era o întreagă problemă să mai găsești un loc de parcare, pentru că toate mașinile din zonă au fost mutate sus pe deal.

-Și parcarea portului?-Goală, nu mai e nimic acolo.Am intrat în hotel. Din antreu, covoarele dispăruseră, la fel și

din cafenea (ambele uși dădeau de-a dreptul în stradă). -Va fi cea mai înaltă maree de anul ăsta, a zis patronul în loc

de bună seara. -Bine, mulțumim. Ne-au spus și colegii, la serviciu…(Ce naiba au toți cu mareea asta?).Am mestecat la repezeală niște biscuiți achiziționați de la

automatul aflat cel mai aproape de sala de ședințe în care îmi petrecusem întreaga zi (nici timp de mers la supermarket nu mai aveam), am băut un suc de portocale de la același automat și am considerat că mi-am făcut datoria de umplere a burdihanului. N-aveam de gând să pierd prea multă vreme cu cina, din moment ce hotărâserăm să mergem pe malul mării și în aceea seară - și tot în zona primăriei. Când am ieșit din hotel, poliția se învârtea prin preajmă, dar nu i-am dat atenție. Avea ce avea cu șoferii, pietonii n-o interesau deloc și noi nu ne știam defel cu musca pe căciulă, așa că ne-au salutat, i-am salutat și am plecat mai departe. Am urcat drumul abrupt spre primărie și de acolo am coborât pe promenada de la casinou, care e centrul stațiunii și locul nostru preferat de plimbare.

Ups! Nisipul plajei dispăruse! Apa mării (furioasă, cum altfel?) ajunsese până la trotuarul asfaltat aflat peste drum de cazinou, iar acolo unde cu o zi înainte fusese promenada, acum se legănau geamandurile. Elicopterul pazei de coastă survola zona. Mai mulți inși căscau gura la spectacolul mării – în ziua de azi ar fi făcut și poze, dar pe-atunci aparatele cu film aveau o sensibilitate foarte scăzută la întuneric și n-ar fi ieșit nimic. În fața noastră nu se vedea decât ceva negru, lichid și imens care se agita și mugea neîncetat, ca un fel de animal fantastic dintr-un film horror. Deasupra scenei se vedea o lună

9 0

plină imensă, neobișnuit de mare. Asta explica mareea „cea mai cea” din ziua cu pricina – luna plină provoacă întotdeauna un vârf de flux, dar dacă luna e la distanță minimă de pământ, fluxul e de-a dreptul impresionant. Marea Mânecii fiind un canal îngust, mareele sunt neobișnuit de mari chiar și în zilele cele mai banale. Am admirat un timp spectacolul naturii, până când am simțit că mi se face somn. Se apropia ora unsprezece noaptea, vântul începuse să adie cu putere și zău că nu era un vânt cald. Așadar am hotărât să revenim la hotel – am întors spatele mării, am luat-o în urcuș ușor către primărie și strada principală, apoi, în dreptul bisericii, am cotit pe strada puternic descendentă care ne lăsa la hotelul nostru din port.

Strada aceasta, ca toate străzile orașelor medievale, nu are nimic de-a face cu linia dreaptă. Cotește și se încârligă mai rău ca o cochilie de melc, casele, toate construite din granitul roz specific regiunii, fiind unele retrase de la drum cu un metru sau doi, altele mult ieșite în afară. Când panta se domolește, strada se termină într-o piață largă în care se află parcarea portului. La dreapta sunt case (printre care și „Hotel du Port”, cu cele trei etaje ale sale), la stânga e doar marea și iahturile celor bogați ancorate în micul port. Erau…

Ne uitam în fața noastră și nu ne venea a crede – strada dispăruse! Sub apă! Strada se termina într-un imens golf, în care se amestecau laolaltă case și vaporașe, o imagine interesantă, desigur, dar…

-Dar noi cum naiba intrăm în hotel? Cu becurile astea chioare, habar nu am dacă putem trece sau urmează să ne înnecăm!

-Stai calmă și urmărește înălțimea geamurilor de la parterul caselor. Apa nu e prea sus, deci bănuiesc că putem să trecem fără ca ea să ne ajungă mai sus de glezne.

-Minunat! Tot e destul să ni se ude pantofii. Mâine cum ajungem la serviciu cu pantofii uzi?

-Păi, te descalți, îți scoți și ciorapii și o pornești lipa-lipa prin mare, ținându-te de zidurile caselor.

-Ești nebun? Cum să umblu cu picioarele goale în zeama asta neagră, care până și vara are reputația că te paralizează de rece ce este?

-Vezi vreo soluție mai bună?Tăcere…Statul acolo nu rezolva problema, așa încât colegul meu a

luat-o înainte. Nu s-a descălțat, dar era gata în orice moment să-și

9 1

pună pantofii în geantă. Mergeam el în față, eu în spatele lui, pe pipăite, ținându-ne cu o mână de pereții caselor. Căutam praguri de uși mai înalte sau orice ieșea din apă, pe care să putem călca și ne țineam cât mai aproape posibil de ziduri, ca nu cumva valurile să ne târască în larg. Din fericire în zona portului de agrement nu sunt stânci în apă, așa că valurile sunt mici.

-Uite, hotelierul nostru nu e prost deloc! Gata, putem înainta fără probleme!

Omul pusese pe trotuar niște dale solide de piatră (nu știu de unde le pescuise, poate le avea prin vreun subsol pentru situații asemănătoare, că doar în fiecare an e câte o zi cu mareea cea mai înaltă). Dalele cu pricina, groase de vreo 10-15 centimetri (am văzut asta a doua zi de dimineață), erau destul de înalte ca să rămână la suprafața apei și erau făcute dintr-un beton zgrunțuros, ca să nu fie alunecoase nici dacă erau ude. În felul acesta am ajuns la intrarea hotelului. Deschisul ușii n-a fost chiar o joacă, pentru că apa de la baza ei se opunea acțiunii noastre, dar trăgând doi inși, cu două mâini, de clanța solidă, ușa s-a deschis lăsând-ne să intrăm în hol – pe noi și un val de apă, care ne-a însoțit.

În holul hotelului era stare de asediu: toate măturile și mopurile, gălețile și cârpele disponibile fuseseră adunate la intrare. Hotelierul dormita la recepție, în spatele tejghelei lui. Când am intrat, a deschis ochii. Am apucat să punem mâna pe mopuri, dar ne-a oprit.

-Nu are rost acum, apa mai crește încă un sfert de oră, după care începe refluxul. Mâine, când nu va mai fi apă pe străzi, vine o firmă de curățenie și rezolvă tot.

Noi am urcat scara către camerele noastre, aflate la primul etaj, dar el s-a dus la bar și și-a mai făcut o cafea – era noaptea din an în care hotelierii nu dormeau, până când clineții nu se întorceau, cu toții, în camerele lor. Altfel era alertată paza de coastă…

A doua zi l-am găsit la bar, în sala care ne servea și ca restaurant pentru micul dejun. Dădea scaunele jos de pe mese, mese înzestrate cu picioare din inox, cărora nu le strica să stea în apă sărată. Când am ieșit din hotel, pe drum ni s-a înfățișat o stradă mult mai colorată decât eram obișnuiți s-o vedem: în fața fiecărei case erau covoare întinse la soare, la uscat – covoare din plastic! Cu ocazia asta am înțeles de ce bretonii din zonă, destul de bogați, își împodobeau dormitoarele aflate la etajul caselor cu covoare orientale scumpe, iar la parter, unde erau bucătăria și livingul, fie lăsau piatra

9 2

de construcție la vedere, fie placau încăperile cu marmură sau gresie, dar singurele covoare aflate în aceste locuri erau cele pe care noi le folosim în băi – plastic din cel mai pur! Rezistă la apă sărată și algele nu rămân agățate de ele! Am cotit pe deal în sus, mașina ne aștepta parcată pe o străduță lăturalnică, acolo unde o lăsase colegul meu cu o seară înainte. Am trecut prin oraș încet, mergând spre serviciu și am observat atmosfera – oamenii erau cu toții în activitate, se spălau trotuarele cu apă dulce, mopuri, mături și găleți erau sprijinite de ziduri și uscate la soare, iar patronul hotelului în care stăteam căra peste drum, într-o grădină, dalele folosite în ajun, peste care trecuserăm ca să ajungem la hotel.

Când m-am întors de la serviciu, șosetele mele se uscaseră pe caloriferul din cameră, dar pantofii, cu urme albicioase de la sarea mării, n-am apucat să-i fac să arate bine decât la Timișoara, unde am pus pe ei un tub întreg de cremă de ghete ca să le redau culoarea…

9 3

Așa se încheie cărticica mea de povești de pe drumuri. Cartea s-a terminat, dar aventura continuă. Am inserat aici 14 întâmplări dintre cele mai haioase și mai trăznite pe care le-am trăit, eu sau prietenii mei, pe drumuri de munte, de deal și de câmpie sau, la nevoie, pe drumul din fundul Atlanticului (passage du Gois). Au fost experiențe încântătoare, de care îmi aduc mereu aminte cu un zâmbet. Ele se întind pe o perioadă îndelungată, din 1971, data primei povești, până în 2017. De atunci am mai umblat în multe locuri, numai în acest an fiind plecată în nouă excursii (până acum, încă nu suntem în 31 decembrie!). Dar în ultimii ani majoritatea excursiilor la care am participat au fost cu autocarul și o agenție de turism, într-un cadru organizat, care lasă mai puțin loc hazardului. Am trăit clipe minunate, dar nu aș putea să le caracterizez ca fiind „haioase” sau „trăznite”. Deci e timpul să mă opresc aici cu scrisul, mai ales că am de lucru – trebuie să-mi curăț bocancii și să-i pregătesc pentru viitoarea excursie!

Sper că v-au bine-dispus poveștile mele!

9 4