HABITAT ŞI SOCIETATE

ÎN DACIA PREROMANĂ (sec. II a.Chr – I p.Chr)

PE CURSUL MIJLOCIU AL MUREŞULUI ŞI ÎN ZONA DE

SUD-EST A MUNŢILOR APUSENI

ALBA IULIA

2006

C U P R I N SPagina

1. Introducere……………………………………………………………………….. 41.1. Istoricul cercetărilor………………………………………………………………..52. Cadru geografic………………………………………………………………… 6

2.1.1 Geomorfologia zonei.………………………………………………….72.1.2. Solurile……………………………………………………………… 72.1.3. Reţeaua hidrografică………………………………………………… 82.1.4. Consideraţii asupra climatului epocii…………………………………..92.1.5. Relaţia om – mediu. Modalităţi de adaptare…………………………..102.1.6. Consecinţele schimbării climatice în plan social şi politic

(sec V – II a.Chr.)……………………………………………………..132.1.7. Infrastructură şi căi de acces………………………………………… 13

3. Repertoriul aşezărilor cu descoperiri din sec II a.Chr – I d.Chr………………164. Habitatul uman…………………………………………………………………….37

4.1 Aşezări…………………………………………………………………384.2 Fortificaţii……………………………………………………………...404.3 Criterii de alegere al locului pentru amplasarea fortificaţiilor…………414.4 Locuinţe………………………………………………………………..43

5. Societatea dacică în perioada clasică…………………………………………… 455.1. Structura socială şi politică………………………………………………………..45

5.1.1. Nobilimea laică şi religioasă…………………………………………...455.1.2. Războinicii……………………………………………………………..485.1.3 Agricultorii şi crescătorii de animale…………………………………..505.1.4. Meşteşugarii……………………………………………………………515.1.5. Sclavii şi prizonierii de război………………………………………… 53

5.2. Societatea…………………………………………………………………………..535.2.1. Alimentaţia la daci…………………………………………………… 535.2.2. Căsătoria şi rolul femeii în familie…………………………………… 585.2.3. Medicina tradiţională…………………………………………………...605.2.4. Portul, vestimentaţia şi armamentul………………………………….. 61

5.3. Economia…………………………………………………………………………. 65 5.3.1. Agricultura…………………………………………………………….. 655.3.2. Culesul, vânătoarea şi pescuitul………………………………………. .715.3.3. Ceramica dacică…………………………………………………………745.3.4. Metalurgia şi prelucrarea metalelor……………………………………. 755.3.5. Prelucrarea lemnului…………………………………………………… 795.3.6. Prelucrarea pietrei………………………………………………………. 815.3.7. Meşteşuguri casnice……………………………………………………. 815.3.8. Extragerea şi valorificarea sării………………………………………… 82

5.4. Circulaţia monetară şi comerţul……………………………………………………. 836. În loc de concluzii…………………………………………………………………….877. Anexe………………………………………………………………………………… 887.1. Abrevieri şi bibliografie……………………………………………………………. 88

7.1.1. Abrevieri bibliografice………………………………………………….. 887.1.2. Izvoare…………………………………………………………………... 897.1.3. Lucrări generale………………………………………………………… 907.1.4. Studii şi articole………………………………………………………… 93

7.2. Lista ilustraţiilor…………………………………………………………………. 101

2

7.3. Imagini…………………………………………………………………………..… 101

1. INTRODUCERE

Habitatul este un concept cu o largă utilizare, care defineşte mediul în care ia fiinţă şi se dezvoltă o comunitate umană, caracteristicile concrete ale mediului extern cât şi cele care rezultă şi determină direct caracterul şi specificitatea unei aşezări sau a unei comunităţi umane1.

Noţiunea de habitat, definit ca spaţiu geografic, cultural şi spiritual, locuit de către daci este caracterizat printr-un complex de factori geografici, climatici, politici, socio-economici şi religioşi, în care această cultură materială se dezvoltă. La acest concept se raportează o populaţie umană privită ca un ansamblu unitar, legată printr-un sistem organizat de relaţii interumane şi determinat de acestea. De aceia într-o analiză pertinentă a societăţii dacice trebuie să se ţină seama de mediul extern, în care aceasta s-a constituit şi dezvoltat, de motivaţiile şi factorii limitativi care au impus un anumit comportament social şi o anumită structură organizatorică şi politică

Marile mişcări de populaţii, în deosebi celtice din a doua parte a mileniului I a.Chr. dinspre vestul Europei spre centru şi spre lumea mediteraneană au fost cauzate în primul rând de factori externi; de înăsprirea condiţiilor climatice şi de mediu în zonale de obârşie. Colateral, în a doua parte a procesului de migraţie se manifestă şi tinde să devină dominant mirajul economic al marilor bogăţii şi rolul civilizator pe care l-a exercitat Mediterana Orientală, spaţiul egeean şi Peninsula Italică. Prezenţa lor în zona intracarpatică a influenţat structurarea şi organizarea politică a populaţiei locale, impulsionând pătrunderea şi asimilarea elementelor La Téne, în special metalurgia fierului şi roata olarului, dând astfel un impuls major dezvoltării populaţiei locale. Cultivarea cunoştinţelor tehnologice de tip La Téne promovate de către celţi într-un mediu adecvat a dus la impulsionarea dezvoltării societăţilor locale, inclusiv dacice.

Tratarea spaţiului carpato-danubiano-pontic în cercetarea ştiinţifică în mod unitar este expresia unităţii spirituale şi culturale a locuitorilor de pe cele două laturi ale Carpaţilor, până la ţărmurul Pontului. Referirile concrete la spaţiul dacic este expresia recunoaşterii existenţei unor particularităţi de ordin socio-istoric şi politic la un moment dat. Putem încadra regatul lui Burebista în spaţiul circumscris etnic şi cultural ca fiind geto-dac, în accepţiunea în care antroponimele get şi dac sunt cunoscute în antichitate ca înrudite. Când vorbim însă de despre regatul lui Decebal, sau regatul dac, vorbim despre un spaţiu care suprapunea în cea mai mare parte spaţiul intracarpatic, cu unele incluziuni la marginile acestuia. Din acest spaţiu ne-am oprit asupra unui teritoriu limitat, dar care a jucat un rol major în renaşterea puterii dacilor, în restructurarea economică, etnică şi politică a zonei.

În abordarea lucrării m-am bucurat de sprijinul binevoitor al profesorului meu coordonator, prof. dr. I. Andriţoiu, a d-lui lector dr. M. Ciută, a d-lui lector drd. C.I. Popa, din cadrul facultăţii, precum şi de sprijinul cercetătorilor conf. dr. V. Moga şi drd. C. Plantos de la Muzeul Unirii. Observaţiile sugestiile şi sfaturile lor fiindu-mi de un real ajutor. De un real folos în sedimentarea cunoştinţelor, a înţelegerii şi interpretării fenomenului arheologic mi-au fost săptămânile petrecute pe şantierele de cercetare de la Şeuşa – Cărarea Morii şi Gorgan, alături de dl. M. Ciută; în „Lumea Nouă”, pe şantierele de salvare, alături de cercetătorii M. Gligor şi C. Florescu. Contactul direct cu lumea dacică mi-la oferit şantierul de la Piatra Craivii, sub îndrumarea d-lui C. Plantos. De aceea doresc să-mi exprim întreaga mea gratitudine faţă de dânşii, alături de mulţumirile mele.

Doresc să mulţumesc colegilor M. Antoniu şi D. Petresc pentru sprijinul acordat în strângerea bibliografiei necesare.

1 Vasiliev, şi col., 1991, p. 32.

3

1.1. Istoricul cercetărilorImportanţa istorică a acestei zone pentru cunoaşterea civilizaţiei dacice este

incontestabilă, în contextul în care o bună parte a ei se identifică cu rezervorul de resurse agricole pentru marilor aşezări din Munţi Orăştiei şi din sud-estul Apusenilor, fiind în acela-şi timp şi un nesecat izvor de bogăţie, prin imensele resurse minerale; de aur, argint, cupru, fier, sare etc.

Cu toate acestea zona este cercetată relativ puţin şi inegal teritorial, neexistând nici o monografie pentru una din aşezările importante ale zonei. Întregul interes a fost îndreptat spre zona înaltă a Munţilor Orăştiei, unde rezultatele cercetărilor şi concluziile ştiinţifice puteau fi mai spectaculoase. Indiscutabil o serie de articole publicate dea lungul timpului în revistele unor muzee din Transilvania, în special ActaMN, Sargeţia şi Apulum, precum şi în cadrul unor sesiuni de comunicări şi volume omagiale au relevat intensitatea locuirii acestui spaţiu.

Informaţii despre existenţa unei cetăţi la Cugir sunt semnalate încă de la sfârşitul sec. XIX de către Rómer (1870), Bielz (1873) şi de către Téglás G., într-un cadru mai general, cu referiri exprese la cetăţile din M. Orăştiei, în contextul încadrării ei în sistemul defensiv al reşedinţei lui Decebal, alături de alte cetăţi din zonă. Fortificaţia este menţionată de I.H. Crişan în 1975, pentru ca după doi ani să înceapă săpături sistematice alături de F. Medeleţ. Cu acest prilej a fost descoperită necropola şi identificat sistemul defensiv al cetăţii. Despre această fortificaţie s-a scris destul de mult în ultimii ani, fiind menţionată în toate lucrările de sinteză apărute. Un studiu deosebit de pertinent a publicat C.I. Popa în D.G. (2004), prilej cu care sunt amintite o serie de noi descoperiri dacice din zonă.

După 1950, odată cu reluarea săpăturilor arheologice în cadrul complexului dacic din M. Orăştiei sub coordonarea lui C. Daicoviciu, vor fi extinse cercetările de suprafaţă, inclusiv pe rama nordică a acestora, spre câmpia Mureşului, de către mai tinerii săi colaboratori, Oct. Floca, N. Nistor, M. Rusu, St. Ferenczi, I.H. Crişan, H. Daicoviciu, V. Vasiliev, I. Glodariu, G. Ferenczi, M. Bărbulescu etc. După dispariţia lui C. Daicoviciu, cercetările vor fi continuate sub coordonarea lui H. Daicoviciu şi I. Glodariu alături de I.H. Crişan, Şt. Ferenczi, E. Iaroslavschi, Adriana Rusu-Pescariu, I. Andriţoiu etc. (Apud Gheorghiu 2005). Cu acest prilej a fost identificată şi aşezarea de la Cucuiş. Cercetări mai amănunţite vor face în zonă G. Florea, I. Glodariu, şi Gabriela Gheorghiu între anii 1993-1996, fiind publicate în CCA din anii respectivi. O importantă contribuţie la cunoaşterea locuirii dacice în zonă o va aduce E. Iaroslavschi şi P. Roşu (în Sargeţia 1977).

Pentru zona Devei şi a împrejurimilor sale o importantă contribuţie a avut Oct. Floca prin articolele sale publicate în Sargeţia şi alte periodice (1960 etc.). El introduce în circuitul ştiinţific importantele descoperiri situate atât pe teritoriul oraşului Deva cât şi în împrejurimi, inclusiv ipoteza identificării aşezării de aici cu antica Sargedava pomenită de Ptolemeu (Floca, 1977).

Fortificaţia de la Ardeu a fost identificată printr-un sondaj arheologic, efectuat de către L. Nemoianu şi I. Andriţoiu încă din 1975 (1975), pentru a fi ulterior preluată şi analizată de I. Glodariu (1983). Cercetări sistematice efectuate între 1999-2004 de către colective de arheologi din cadrul Muzeului Deva, au evidenţiat dimensiunile fortificaţiei, inclusiv existenţa unei importante aşezări dacice în zonă.

În 1966 M. Macrea, O. Floca, N. Lupu şi I. Breciu publică lucrarea „Cetăţile dacice din sudul Transilvaniei, în care este prezentată şi Piatra Craivii. Săpăturile sistematice întreprinse aici începând din 1960, sub conducerea lui I. Berciu şi Al. Popa, iar mai târziu de I. Glodariu şi V. Moga, au scos la lumină una din cele mai importante aşezări fortificate din zonă. Rezultatele cercetărilor fiind valorificate prin publicare în 1966 (Celticum 12); 1972 (Crisia); 1974 (Apulum XII) etc. Tot în acest context, putem aminti lucrarea lui V. Moga, De la Apulum la Alba Iulia, (1981), alte studii ulterioare (1981, 1995); cât şi reluarea cercetărilor de către tânărul arheolog C. Plantos.

4

Relaţiile comerciale, multitudinea tezaurelor monetare şi a obiectelor din metale preţioase, inclusiv a descoperirilor izolate, au făcut obiectul unor importante lucrări şi studii semnate de Oct. Floca (1956); C. Preda (1973, 1998); I. Glodariu (1983); M. Gramanopol (1997); D. Popescu (1951, 1956), T. Bălan (1966); E. Chirilă / N.Lupu (1975); M. Barbu (1979); Viorica Pavel (1982, 1993); etc.

Importante studii şi lucrări privind exploatarea şi valorificarea unor materii prime de origine minerală au fost publicate de către: I. Glodariu / E. Iaroslavschi (1979); V. Wollman (1996); B. Roman et al. (1982); V. şi Ecaterina Manilici (2002); Cauuet et al. 2003 etc.

O serie de informaţii privind urmele de locuire dacică în acest spaţiu au devenit mai uşor accesibile după publicarea repertoriilor arheologice a judeţelor din zonă; Rep. Arh. Cj. sub coordonarea lui I.H. Crişan (1992); Rep. Arh. Ab. Coordonatori V. Moga / H. Ciugudean (1995) şi Rep. Arh. Hd. editat de S. Luca (2005).

Nu putem să nu remarcăm cercetarea inegală de care se bucură zona. De abia în ultimii ani prin cercetările de la Ardeu şi Cucuiş s-au adus informaţii noi, deosebit de valoroase, asupra strategiei de apărare şi organizării teritoriale promovate de daci.În acela-şi timp însă, semnalarea unor posibile fortificaţii cum sunt cele de pe Valea Romoşelului (Andriţoiu, 1979), circumscrisă complexului defensiv al M. Orăştiei şi cea de la Colţul Secuiului (Ciugudean, 1979) n-au stârnit din păcate interesul un minim interes. În ultimul caz, existenţa unei fortificaţii ar asigura controlul zonei aurifere din sudul Arieşului, cât şi a rezervelor de sare din zona Turda şi Ocna Mureş.

Cu toate realizările obţinute, nivelul cercetărilor în zonă trebuie încurajat şi intensificat, cu precădere pe rama sudică şi estică a M. Metaliferi şi în zona piemontană, precum şi în zonele miniere ale acestora. Multe din semnalările incluse în repertoriile existente necesită confirmarea în teren; descoperirile din ultima vreme (v. Galaţi şi Ampoiţa), ilustrând prezenţa în acest spaţiu a unor importante comunităţi dacice, a căror preocupări le putem doar bănui.

2. CADRU GEOGRAFIC

Cadrul geografic este o noţiune complexă, care include o serie de factori orografici (relief), edafici (soluri), hidrografici (reţeaua hidrografică şi pânza freatică), climatici (umiditate, temperatură, regimul eolian) şi biotici (flora şi fauna). Cunoaşterea acestor factori este foarte importantă, deoarece permite o mai bună înţelegere a sensului dezvoltării unei societăţi.

Geografic prezentul studiu încearcă să acopere un areal situat în zona de sud vest al Transilvaniei, suprafaţă ce acoperă o bună parte a Munţilor Metaliferi2, numiţi şi Munţii Mureşului precum şi lunca situată pe cursul mijlociu al Mureşului, între Valea Arieşului la nord, Defileul Mureşului şi Valea Căianului la sud. Zona montană luată în studiu cuprinde cea mai mare parte a Munţilor Trascău, Munţii Auriferi şi Munţii Vinţului, fiind delimitată a sud şi est de Valea Mureşului, la nord de Valea Arieşului, iar la vest de Valea Abruzelului, un segment din cursul superior al văii Crişului Alb şi Valea Căianului cu depresiunea Brad - Deva3.

Subliniem faptul că studiul nu ia în discuţie Complexul Dacic din Munţii Orăştiei şi a zonei adiacente, precum şi fortificaţiile şi aşezările fortificate din sudul Mureşului şi Podişul Transilvaniei, decât numai în măsura cerută de economia lucrării. Un rol important va fi acordat Câmpiei Mureşului cu terasele sale, până la contactul cu muntele - ca zonă economică complementară, în special agricolă. Potenţialul agricol al acestei zone asigura cea mai mare

2 Ianovici şi col., 1969, p. 12.3 Idem, p. 75.

5

parte din necesarul de resurse cerealiere pentru aşezările şi fortificaţiile aflate în zonele înalte din regiune.

2.1.1. Geomorfologia zoneiGeomorfologia zonei este structurată pe trei unităţi geomorfologice distincte, zona

montană a Metaliferilor, cu depresiunile sale intramontane, zona piemontană din estul Munţilor Trascău şi Câmpia Mureşului.

Munţii Trascăului reprezintă unitatea estică a Munţilor Metaliferi, fiind delimitaţi spre est culuarul Mureşului între Valea Arieşului şi a Ampoiului. Se structurează pe creasta calcaroasă Ciumerna – Bedeleu, marcată spre sud şi est de un aliniament de klippe calcaroase şi intruziuni ofiolitice. Înălţimea lor coboară treptat spre Valea Mureşului sub forma unei trepte intermediare, care face legătura între relieful înalt, montan şi cel depresionar (Sălciua Trascău, Poiana Aiudului, Poiana Gălzii, Ampoi – Ampoiţa, Zlatna), sau de câmpie, numit Piemontul Trascăului4.

Munţii Auriferi sunt delimitaţi spre nord de cursul mijlociu al Arieşului, la est de Munţii Trăscăului, depresiunea Zlatna şi Balşa pe Valea Geoagiului, iar la vest de văile Abruzel, Criş şi culuarul Brad – Deva pe valea Căianului. Sunt caracterizaţi de prezenţa mai multor depresiuni intramontane; Zlatna, Roşia Montană, Băiţa, Balşa şi culuarul Brad - Săcărâmb.

Munţii Vinţului sunt delimitaţi de culuarul Mureşului, văile Ampoiului şi Geoagiului. Au forme relativ omogene, uşor înclinate spre sud şi cu o ruptură de pantă mai accentuată spre valea Ampoiului5.

Structura litologică a acestei zone este foarte diversă. În timp ce peisajul dominant al Munţilor Trascău este dat de catenele calcaroase şi intruziuni ofiolitice, relieful specific Munţilor Auriferi este dezvoltat pe flişul cretacic, străbătut de nek-uri vulcanice neogene, iar în Munţii Vinţului relieful dominant este dezvoltat preponderent pe fliş neocretacic, prezent litologic sub formă de brecii şi gresii6. O caracteristică a reliefului Munţilor Metaliferi este prezenţa defileielor şi cheilor în zonele în care cursul apelor a întâlnit roci cu o duritate mare, cum sunt cele de la Gurasada, Sârbi, Ardeu, Cib, Feneş, Ampoiţa, şi cele de pe văile Gălzii, Mănăstirii şi Aiudului.

Câmpia Mureşului

2.1.2. SolurileSolurile, ca şi componentă a mediului geografic, sunt rezultatul interferenţelor unor

factori naturali: relief, climă, vegetaţie, roca mamă, apa şi timp. Relieful are o acţiune indirectă prin etajarea altitudinală, înclinarea şi expoziţia

pantelor, gradul de fragmentare şi una directă prin fenomenele de prăbuşiri şi alunecări.Clima contribuie la formarea acestora prin regimul de precipitaţii şi temperatură, prin

fenomenele de îngheţ dezgheţ, şi circulaţia predominantă a vânturilor.Vegetaţia, prin furnizarea materialului de formare şi protejarea acestuia împotriva

eroziunii, alături de roca mamă care impune tipul de sol, orizontul de formare, fertilitatea şi rezistenţa la eroziune.

Caracteristicile paleomediului ale perioadei de început al subatlanticului pot fi descifrate în bună măsură şi în evoluţia solurilor acestui areal.

Cea mai mare dezvoltare o au solurile de pădure, respectiv cambisolurile. Acestea sunt soluri relativ recente sau întinerite, întâlnite în zonele montane şi premontane, în unele depresiuni intramontane (Băiţa, Roşia Montană, Zlatna, culuarul Brad - Săcărâmb ) şi premontane (Rimetea, Ampoi - Ampoiţa, ) şi câmpiile aluviale ale Mureşului şi afluenţilor săi

4 Argeşel, 1977, p. 148.5 Ianovici, şi col., 1969, p. 73-76; Argeşel, 1977, p. 19-20.6 Argeşel, 1977, p. 13; Ianovici şi col. 1969 p. 20.

6

din zonă. Sunt soluri de culoare deschisă, cu fertilitate scăzută şi cu o aciditate care variază de la slab la puternic acidă. Sunt soluri formate în condiţiile unui climat rece cu o temperatură medie anuală sub 50C şi un regim pluviometric ridicat, de până la 1400 mm/m2.

Din această clasă fac parte:A - solurile brune şi brune luvice, întâlnite în cea mai mare parte a M. Vinţului şi în

sudul M. Auriferi,B - solurile brune acide, predominante în arealul cuprins între văile Arieş la nord,

Abruzel la vest, Ampoi la sud şi zona piemontană a Trascăului la est,C - solurile brune , brune luvice şi acide, întâlnite sub forma unor insule presărate pe

întinderea celor menţionate anteriorSunt soluri constituite pe structuri preexistente, formate din roci acide cum sunt

conglomeratele (M. Vinţului), pe roci eruptive, cristaline şi silicioase (M. Auriferi şi Trascău) cât şi pe depozitele eluvodiluviale ale acestora.

Un areal relativ Important îl ocupă argilosolurile formate din soluri brune argiloiluviale, podzolitice şi podzolitic argiloiluviale. Acestea sunt soluri relativ vechi, formate pe structura unor depozite lessoide, nisipoase sau argiloase, în condiţii climatice relativ umede cu o temperatură medie multianuală sub 50 C, pe baza unei vegetaţii forestieră formată din stejar sau fag, pe unele areale aceste specii fiind amestecate. Prezenţa solurilor brune, podzolite şi a solurilor silvestre (pseudo-redzine), ne determină să apreciem întinderea mare pe care o aveau pădurile la sfârşitul mileniului I a.Chr.

Pe lângă acestea, zone mai restrânse ocupă ceroziomurile argiloiluviale, dominante în zonele joase ale ţării. În regiunea analizată se întâlnesc pe culuarul Alba Iulia – Aiud - Turda şi Orăştie, pe terasele joase ale văilor; Aiudului, Mănăstirii, Gălzi, Ampoi,Geoagiu şi Căian. Sunt soluri formate pe suprafeţe slab înclinate sau vălurite, pe baza unei vegetaţii de silvostepă dominată de stejărişti7.

Toate aceste caracteristici mă determină să apreciez că formarea unora din solurile actuale s-a definitivat în Subatlantic, debutând într-un climat rece şi ploios, într-un mediu cu o puternică vegetaţie forestieră, dominată de specii ca Quercus şi Fagus. Faptul denotă că în antichitate şi evul mediu timpuriu aceste ţinuturi erau total diferite de ce sunt astăzi. Este dovada existenţei unor întinse păduri de foioase (gorun, stejar, gârniţă, cer, fag, carpen etc.), din care se mai păstrează areale compacte în zona montană, pe versanţii văilor şi insule mai mult sau mai puţin întinse în zonele piemontane.

Lunca joasă a Mureşului, actualmente ocupată de culturi agricole a fost în antichitate şi evul mediu în bună parte mlăştinoasă, presărată cu canale şi braţe secundare ale Mureşului. Primăvara la topirea zăpezilor, şi toamna, în perioadele ploioase se transforma în mlaştini veritabile pe mari suprafeţe. Urmele acestora s-au păstrat până în sec XIX şi începutul sec XX, când ample lucrări de desecări, îndiguiri şi amenajări ale albiei au modificat radical acest biotop redând circuitului agricol ultimele zone mlăştinoase.

În această zonă s-a dezvoltat o vegetaţie arboricolă specifică, de smârcuri, formată din arinişuri (Alnus), sălcii (Salix,) şi plop (Populus).

2.1.3. Reţeaua hidrografică

Reţeaua hidrografică a zonei este tributară în cea mai mare parte râului Mureş. O serie de afluenţi drenează această zonă, dintre care cel mai important este Arieşul. Acest râu îşi adună apele din partea centrală a Carpaţilor Occidentali, iar prin valea Abruzelului şi o serie de afluenţi pe care îl primeşte dinspre sud. După ieşirea din depresiunea Câmpenilor, drenează nordul munţilor Auriferi şi Trăscău.

Valea Ampoiului este alt afluent important ce izvoreşte din munţii Auriferi şi delimitează munţii Trăscăului de cei ai Vinţului. Valea sa străbate trei zone depresionare

7 Florea şi col, 1983, p. 500-526.

7

importante, depresiunea Zlatna – Presaca şi Ampoi - Ampoiţa şi Alba. Spre nord relieful este marcat de suprafeţe de eroziune joase, care se continuă în lungul Mureşului prin zona piemontană a Trăscăului, zonă propice locuirii încă din cele mai vechi timpuri.Văile Mănăstirii, Gălzii şi Feneş izvorăsc din zona de fliş a munţilor Auriferi, ferestruiesc masivul calcaros Ciumerna – Bedeleu îndreptându-se spre Mureş sau Ampoi. Valea Aiudului îşi adună apele în depresiunea Colţeşti - Vălişoara din glacisurile Bedeleului şi Colţii Trascăului, tranvesând zona piemontană pentru a ajunge în Mureş.

În sudul Munţilor Metaliferi reţeaua hidrografică este mai puţin dezvoltată, fiind caracterizată de văi scurte, dezvoltate pe un aliniament nord sud, tributare direct Mureşului. Cel mai important aparat hidrografic al zonei este valea Geoagiu – Băcâia, care-şi ia apele din zona vulcanică Techereu – Almaş, traversează o splendidele chei Ardeu – Cib, coborând spre zona piemontană sudică. Valea a constituit din cele mai vechi timpuri şi un drum de acces spre depresiunea Zlatna şi zonele aurifere din această parte.

Prezenţa unor importante zone calcaroase, a glacisurilor şi a unui relief de degradare specific, acoperit în bună măsură de păduri, a favorizat existenţa unei pânze freatice bogate, care îşi găsea drumul spre suprafaţă prin nenumărate izvoare cu debite relativ ridicate şi constante, nu numai la poale dealurilor dar deseori şi pe platourile mai înalte.

În vestul podişului Târnavelor, în lungul culuarului Mureşului, au existat o serie de izvoare sărate, care spălând cutele diapirice situate în zonă, antrenau la suprafaţă sărurile atât de necesare în viaţa cotidiană. Chiar dacă aceste izvoare au secat urma prezenţei lor se regăseşte în diferitele toponime păstrate. Dovada utilizării lor de către daci rezidă din mulţimea urmelor de locuire identificate în aceste zone

Modificările climatice au influenţat cu certitudine şi reţeaua hidrografică a zonei. Reducerea treptată a regimului pluviometric în ultima parte a mileniului I a.Chr. a dus la scăderea debitelor râurilor şi la restrângerea treptată a arealelor mlăştinoase de pe cursul unor văi ( Mureş, Ampoi, Arieş, Târnave), favorizând extinderea culturilor agricole de la terasele şi zonele mărginaşe, spre luncile râurilor. În acela-şi timp are loc o extindere a interesului pentru zonele înalte, a poienilor şi platourilor montane folosite pentru creşterea animalelor. Concomitent se extind aşezările sezoniere sau permanente pe diferite paliere, în interiorul zonei montane. Se înmulţesc numărul aşezărilor de mici dimensiuni, sate şi cătune, a căror locuitori pe lână creşterea animalelor, trec treptat la o agricultură de subzistenţă, mai ales în zonele joase, bine apărate natural de pe Valea Ampoiului, Aiudului şi Arieşului. Nu este exclus ca la această roire să contribuie şi alţi factori economici, în special exploatarea nisipurilor aurifere şi a resurselor de minereuri feroase. Acest fapt ar explica în bună măsură prezenţa monedelor de factură dacică şi mai târziu romană, precum şi a micilor tezaure de bijuterii şi obiecte din metale preţioase descoperite în zonă, cât şi dezvoltarea economică excepţională a aşezării de la Piatra Craivii8.

Modificările suferite de suprafeţelor împădurite duc la restrângerea arealelor de distribuţie a unor specii de animale sălbatice ca: mistreţul, cerbul, căpriorul, bourul, faţă de perioada anterioară (subboreal). Scăderile semnificative ale densităţii populaţiilor de animale sălbatice mari, nu pot fi puse numai pe seama vânătorii, cât mai degrabă pe alterări ale mediului şi necesitatea restrângerii zonei de dominaţie9.

Toate aceste aspecte, corborate cu creşterea demografică, tot mai vizibilă începând din sec. II a.Chr., favorizează migrarea populaţiei din zonele joase, de câmpie şi de pe terasele râurilor, spre zonele mai înalte, concomitent cu creşterea rolului economic al spaţiului montan şi premontan. Această creştere se face simţită şi în schimbarea strategiei de apărare, prin fortificarea unui număr tot mai mare de înălţimi. Este momentul când apar şi se dezvoltă

8 Berciu şi col, 1965, 115-161; Berciu /Moga 1974, 70-75; Moga, 1981, 103-117; Plantos, 2004.9 El Susi 1996, p. 185-186.

8

marile complexe militare de pe valea Mureşului mijlociu, din estul Transilvaniei şi mai apoi din Munţii Orăştiei.

2.1.4. Consideraţii asupra climatului epociiDeşi pentru teritoriul ţării noastre nu sunt studii mai ample privind evoluţia climei în

ultima parte a holocenului, pe cât posibil vom utiliza informaţiile pe care le deţinem asupra evoluţiei climatice din această perioadă, în special prima parte a Subatlanticului.

În urma analizei asupra succesiunii biostratigrafice a asociaţilor de microvertebrate din M-ţii Bükk, cercetătorii maghiari au stabilit patru faze faunistice, denumite BAJÓT, KÖRÖS, BÜKK, ALFÖLD, pentru holocen. Prima fază suprapune preborealul şi o bună parte din boreal (secvenţă nord-europeană Blytt – Sernander, realizată pe baza analizelor succesiunii floristice) debutează printr-un climat mai aspru decât astăzi aflată într-un proces continuu de îmbunătăţire. Faza Körös suprapune ultima parte a borealului şi primele două treimi ale atlanticului. În această perioadă este atins optimului climatic10, când nivelul precipitaţiilor cunoaşte o creştere semnificativă atingând un maxim pe la 5700 a.Chr., moment după care temperaturile au scăzut treptat. Ultimii 500 de ani ai atlanticului indică o tendinţă accentuată de răcire, cu veri răcoroase, ierni timpurii şi foarte reci. Maximul perioadei („Piora”) este atins pe la 3200 a.Chr. Momentul este urmat de o ameliorare a climei, care capătă un caracter continental tot mai pronunţat. Subborealul (3000 – 9000 a.Chr.) în prima parte este caracterizat de un climat continental cu veri a căror temperatură oscilează în jurul a 16,5oC, ierni uscate şi reci, marcată de o puternică ariditate şi o scădere drastică a debitelor apelor. A doua parte a intervalului (1500 – 900 a.Chr.) climatul capătă accente oceanice tot mai pronunţate, cu o temperatură medie a verilor de15,5oC şi un regim pluvial mai ridicat, care reechilibrează debitul apelor. Faza Bükk, acoperă ultima parte a atlanticului şi prima jumătate a subborealului, cu caracteristicile subliniate anterior.

În ultima parte a mileniului I a.Chr. mediul climatic european cunoaşte o evoluţie contradictorie. Potrivit scalei polinice Blytt-Sernander, civilizaţia dacică se dezvoltă în perioada de început a Subatlanticului. Începutul Subatlanticului se suprapune cu faza Köhát, când, continuă răcirea climei şi creşterea nivelului de precipitaţii. În zona noastră cea mai însemnată coborâre a temperaturii de după Atlantic se înregistrează în jurul anilor 2 200 B.P. când continentul european, inclusiv spaţiul carpatic, a fost marcat de o răcire bruscă a vremii11. Limitele cronologice ale acestui eveniment conform analizelor radiocarbon făcute asupra perioadei 650 – 280 a.Chr., în acord cu calibrările moderne, au evidenţiat faptul că aceste modificări climatice au avut două perioade asimetrice de răcire separate de o perioadă mai caldă între 450 – 380 a.Chr. Cea mai drastică scădere a temperaturii se înregistrează în a doua parte, a cărui maxim este atins către 280 ± 50 BC12. Răcirea climei şi defrişările tot mai întinse pentru obţinerea suprafeţelor cultivabile şi a păşunilor a determinat accentuarea procesului de stepizare. După acest puseu rece, clima se încălzeşte treptat, verile devenind tot mai secetoase şi lungi, inaugurând faza uscată a cărui apogeu este atins în perioada romană.

Schimbările dramatice în evoluţia climatului pe care pământul le-a suferit acum 2 500 de ani, au fost ilustrate nu numai de o serie de indicatori climatici (gheţarii şi poziţia copacilor în munţii, grosimea inelelor la diferişi arbori, polenul fosil, compoziţia izotopică a gheţii, structura şi compoziţia depozitelor marine şi lacustre), dar şi în istoria socială. Scrierile unor istorici antici, cronicile chinezeşti şi babiloniene descriu un model climatic foarte diferit de cel actual, atât în cea ce priveşte temperaturile cât şi umiditatea, dovada certă a unor schimbări majore la nivelul mediului înconjurător. Nu este întâmplător nici faptul că această

10 Optim climatic înţeles ca perioada de încălzire maximă.11 Ichim, 1983, p. 85; Tomescu, 2000, p. 267-268.12 Klimenko, 2004, p. 13-14.

9

perioadă a fost aleasă drept graniţă între penultima perioadă climatică (Subborealul) şi cea actuală (Subatlanticul).

2.15. Relaţia om – mediu. Modalităţi de adaptare

Fără a absolutiza rolul modificărilor climatice în evoluţia vegetaţiei forestiere în acest spaţiu, nu este mai puţin adevărat că şi sub impactul factorului uman a avut loc o restrângere a arealului forestier şi extinderea zonelor de silvostepă, cel puţin în zonele joase din câmpia Dunării şi a marilor râuri.

Referiri la condiţiile climatice ale acelei perioade în spaţiul nord dunărean găsim şi la unii scriitori antici.

Herodot, vorbind despre condiţiile climatice din nordul Pontului Euxin face o serie de aprecieri, ce dovedesc o bună cunoaştere a zonei. El arată că aici iernile sânt bogate în zăpadă, şi durează opt luni. Iernile fiind atât de geroase încât îngheaţă şi apa mării, iar peste Bosfor se poate trece cu carele încărcate. Potrivit aceluia-şi autor verile sunt răcoroase şi foarte umede, deseori bântuite de furtuni cu fulgere şi trăznete13

Florus descrie incursiunile dacilor în sudul Dunării, făcute iarna, după ce treceau fluviul pe pod de gheaţă, atacând legiunile romane14. Mărturii asemănătoare găsim în elegiile lui Ovidiu P. Naso, scrise în perioada exilului său pontic, unde vorbeşte de frigul getic, de obiceiul acestora de a trece Dunărea pe gheaţă pentru a ataca cetăţile pontice, îmbrăcaţi în cojoace miţoase. De asemenea Pliniu cel Bătrân în Istoria Naturală, arată că „grâul din Tracia este îmbrăcat în mai multe cămăşi din pricina frigurilor mari din acel ţinut15.

Existenţa unor importante aşezări în zonele înalte pe terase mărginite de pante abrupte, puneau probleme deosebite de acces mai ales pe timpul iernii, în condiţiile unor temperaturi scăzute şi a precipitaţiilor abundente. Pentru a facilita mersul pe gheaţă, evitând alunecarea, dacii foloseau crampoane, ataşate cu ajutorul unor curele din piele sau a unor benzi metalice de încălţăminte.

Descoperirile arheologice au evidenţiat existenţa mai multor tipuri de crampoane, clasificate în funcţie de modul de prindere şi de montare a dinţilor. După ultimul criteriu se întâlnesc crampoane cu dinţii sudaţi pe o placă dreptunghiulară sau ovală, având marginile îndoite în unghi drept pe lângă talpa încălţămintei. Aceste plăci se terminau cu verigi sau cârlige pentru legare. Alte tipuri de crampoane aveau dinţii „traşi din corpul plăcii” sau dintr-o bandă sudată de crampoane. Asupra utilităţii lor există o serie de controverse16. Numărul relativ limitat al acestora şi concentrarea lor în câteva aşezări situate în zone montane, accidentate (Căpâlna, Craiva, Grădiştea Muncelului, Piatra Roşie etc) mă determină să cred că făceau parte din echipamentul militar, fiind utilizate de către membrii gărzilor şi a războinicilor. Aceştia aveau nevoie de o mai mare stabilitate în activităţi cu caracter militar, când erau nevoiţi să urce pe ziduri sau acropolele aşezării. Prezenţa lor în anumite zone îi îndreptăţeşte pe specialişti să le considere o creaţie locală.

Este ştiut faptul că expediţiile dacilor, mai ales în sudul Dunării, erau organizate iarna, de către corpuri puternice de cavalerişti. În condiţiile unor drumuri lungi, prin zăpezi şi zone îngheţate, se pune întrebarea cum rezistau caii!, dacă erau sau nu potcoviţi cu potcoave specializate acestui anotimp, aşa cum fac muntenii până în ziua de azi.

Modificările climatice amintite au produs importante modificări ale mediului. Subatlanticul este marcat de puternica ascensiune a făgetelor pe fondul unui climat umed şi în continuă răcire. Condiţiile climatice au favorizat făgetele în competiţia cu elementele termofile forestiere amestecate, – tei, molid, carpen şi stejărişti. Clima i-a permis o

13 Herodot, Istorii, IV, 28, 1984, p. 202.14 Florus, Izvoare, vol I, 1964, p. 40915 Pliniu cel Bătrân, Izvoare, vol. I, 1964, p. 409.16 Glodariu / Iaroslavschi, 1979, p. 122

10

expansiune rapidă pe verticală, fagul devenind principalul component al vegetaţiei forestiere din zona premontană şi montană unde îşi stabileşte propriul său areal, izgonind stejarul la câmpie şi molidul spre zona înaltă, de munte. Alături de fag îşi începe ascensiunea bradul, tot mai prezent în etajele superioare, montane, în detrimentul molidului şi carpenului. În structura făgetelor pe lângă fagus sylvatitica mai poate fi întâlnit acer-ul (paltinul), ulmus glabra (ulmul de munte) şi frasinul. După cum o dovedesc şi solurile, versanţii estici şi terasele înalte dinspre Valea Mureşului erau acoperite în cea mai mare parte de stejărişti (Quercus ) în amestec cu tei. În zonele joase, în luncile râurilor şi a Dunării se extind arinişurile17. În zonele de luncă etajul forestier predominant, cantonat în zona albiei majore, au fost şi au rămas zăvoaiele formate din arbori cu lemnul moale; plopul, salcia şi arinul.

În zona Munţilor Apuseni, fagul se instalează încă din faza carpenului, atingând şi păstrându-şi supremaţia pe toată durata Subatlanticului, când ocupă maxime de 70% din arealul forestier la altitudine de 750m şi 37% la 1600m. Sub 500m, acest areal scade treptat sub acţiunea tot mai agresivă a omului. Dezvoltarea şi extinderea agriculturii în zona de câmpie şi de terase s-a făcut în detrimentul acestor păduri. Tăierile masive a acestora a pus la dispoziţia oamenilor terenuri bogate în nutrienţi, propice unei agriculturi de mare productivitate. Cele mai multe pajişti existente prin poienile din zonele împădurite au apărut în urma defrişărilor. Menţinerea lor putându-se face numai în condiţiile unei intervenţii continue din partea omului, pentru a stăvili presiunea vegetaţiei forestiere. Utilitatea acestora se exprima atât în economia pastorală sezonieră cât şi în existenţa fâneţelor prin a căror exploatare se asigura nutreţurile necesare pe timp de iarnă. O asemenea practică este ilustrată de secerele şi coasele descoperite în depozitele de unelte agricole de la Costeşti, Craiva, Grădiştea de Munte, Căpâlna, pentru a aminti doar pe cele descoperite în zonă18. Concomitent cu afirmarea fagului la munte, a stejăriştilor şi teişurilor în zonele joase de câmpie, pe luncile râurilor se extind arinişurile19. În aceste condiţii se definitivează zonarea pe altitudine a pădurilor româneşti20, fapt care-i conferă multe din caracteristicile actuale, exceptând desigur aria de cuprindere.

Cercetările arheologice întreprinse, în primul rând în Munţii Orăştiei a evidenţiat foarte clar această etajare a fondului forestier. În condiţiile în care acceptăm că civilizaţia daco-getică era în bună parte o civilizaţie a lemnului21 şi că oamenii acelor timpuri utilizau lemnul din sursele cele mai apropiate, în concordanţă cu proprietăţile şi caracteristicile fiecărei specii, această etajare este ilustrată în descoperirile efectuate în zonă. Utilizarea lemnului de foioase, în special fag, a căror urme sunt evidente în resturile de cărbune din diferite aşezări se explică în primul rând prin abundenţa acestuia, într-o perioadă de maximă expansiune geografică şi a reducerii semnificative a pădurilor de conifere, retrase tot mai mult spre zonele înalte.

Pe Rudele, între resturile unei construcţii incendiată, s-au descoperit dopuri de lemn de brad (Abies alba) carbonizate, unele păstrând încă urme de cioplire22. Tot resturi de brad s-au descoperit pe Meleia în resturile carbonizate ale unui hambar în care se găsea mei carbonizat23. Acelaşi lemn a fost identificat la Sarmizegetusa regia, pe terasa a VIII-a, sub formă de lemn ars, în gropi alături de resturi carbonizate de grâu24. Tot la Sarmizegetusa s-au descoperit bârne (fagus sylvatica) şi bucăţi din lemn de fag carbonizate25, precum şi resturile

17 El Susi, 1996, p. 176-178; Cârciumaru, 1996, p. 23-25; 1999, p. 142.18 Boşcaiu şi col. 1984, p. 399-42119 Cârciumaru 1996, p. 23-25.20 Pop 1960, p. 89.21 Pârvan 1982, p. 86.22 Daicoviciu 1959, p. 345-346 apud G.M. Crăciun23 Daicoviciu 1961, p. 31324 Daicoviciu 1951, p. 10825 Daicoviciu 1955, p. 206.

11

unei lăzi de fag utilizate pentru păstrarea grâului26. Tot aici s-au descoperit resturile unui butoi de decantare confecţionat din lemn de molid27. Într-o altă cisternă descoperită în zonă au fost identificate resturi de lemn de larice (Larix decidua), specie specifică zonelor înalte, cu umiditate crescută28. Săpăturile efectuate pe „Valea Chişătoarei”, şi în zona cetăţii Costeşti a dus la descoperirea unor cisterne de apă, placate cu bârne din lemn de gorun (Quercus petraea)29. Toate aceste mărturii vin să confirme bogăţia, dispunerea şi întinderea pădurilor în perioada dacică în zona intracarpatică, ca reflex al condiţiilor climatice existente.

Exemplificările date ne permit să concluzionăm că în zonele joase din apropierea văii Mureşului, predominau pădurile de stejar, pentru ca mai sus dominante să fie pădurile de fag ce urcau până la 1000 – 1500 m altitudine. Având în vedre zonarea geografică şi apropierea dintre Munţii Orăştiei şi Munţii Metaliferi, a căror înălţimi nu depăşesc 1500 m, putem aprecia că zona era dominată de pădurile de fag, mărginite în zonele joase dinspre Valea Mureşului de stejărişti. Pădurile de răşinoase ocupând areale restrânse în zonele înalte sau pe văile cu dezvoltare nordică, mai reci şi bogate în umezeală.

2.1.6 Consecinţele schimbărilor climatice în plan social şi politic (sec V – II, a.Chr).

Modificările climatice severe care survin după sec. V. a.Chr. se suprapun în plan politic şi social cu marea migraţiune celtică şi pătrunderea primelor elemente din acest areal în spaţiul intracarpatic

Credem că schimbările climatice joacă un rol major în bulversarea evoluţiei societăţilor hallstattiene târzii din zonă, provocând o puternică stagnare socială, politică şi culturală la populaţia predacică. Sub presiunea factorului climatic şi a pătrunderii celtice se dezintegrează pentru o bună perioadă de timp structurile politice existente, precum şi marile aşezări şi fortificaţii. Populaţia autohtonă fiind nevoită să-şi redimensioneze existenţa, alături de noii veniţii, după cum o dovedesc descoperirile de la Aiud, Tărtăria, Lancrăm - Glod, Sebeş – Podul Pripocului etc.

Consecinţele decăderii economice de la începutul Laténe - ului local sunt vizibile în plan arheologic prin restrângerea ariilor de locuire şi scăderea numărului de aşezări. Această decădere este efectul conjugat a cel puţin trei factori potenţiali: cel climatic, şocul celtic şi cel economic, agravat de primi doi. Aceste realităţi nu pot fi puse doar pe seama perturbărilor politice externe pricinuite de venirea celţilor, a bastarnilor sau sarmaţilor. Trebuie avut în vedere şi factorul climatic. Acesta putea bulversa modul de viaţă a unor populaţii care au cunoscut anterior o largă expansiune demografică. Înăsprirea climei a avut repercusiuni directe asupra producţiei agricole cerealiere, inclusiv asupra vieţii de zi cu zi; determinând populaţii preponderent sedentare să caute mirajul lumii mediteraneene cu care aveau deja o serie de legături economice şi comerciale. De aceia considerăm că principalii factori care au determinat marea migraţiune celtică sunt; creşterile demografice înregistrate până atunci, suprapuse de schimbările climatice şi consecinţele economice ale acestora.

Este cunoscut faptul că zona adiacentă Mării Negre a constituit principala rezervă cerealieră pentru polisurile greceşti. Întemeierea cetăţilor greceşti de pe malul Pontului Euxin sunt legate în bună măsură, pe lângă considerente de ordin demografic şi de factori economici, în special prin rolul major jucat ca intermediari în exportul de grâu către metropole. În jurul sec V principalul exportator de grâu în zonă este Regatul Bosforian, secondat îndeaproape de cetăţile greceşti din nord vestul Mării Negre: Tyras, Histria, Calatis. Se constată însă o decădere treptată a acestui rol ajungându-se la o scădere drastică a

26 Daicoviciu 1952.27 Petrescu, Igna 1982, p. 617-620.28 Glodariu 1995, p. 125; Iaroslavschi 1995, p. 139.29 Daicoviciu 1951, p. 25.

12

exportului către sec. III, în detrimentul Egiptului. În această perioadă grâul egiptean invadează pur şi simplu Grecia continentală şi egeeană30. Aceste consecinţe nu pot fi puse numai pe pătrunderea celţilor în Peninsula Balcanică.

Prezenţa celtică în spaţiul intracarpatic este legată indiscutabil de interesul manifestat faţă de controlul anumitor resurse minerale – sarea, bronzul şi fierul. Importanţa acordată metalurgiei fierului şi impactul asupra populaţiei autohtone este legatã de existenţa unor importante resurse în zonă va avea consecinţe vizibile mai târziu, prin explozia pe care o va cunoaşte metalurgia fierului în perioada regatului dac.

2.1.7. Infrastructură şi căi de acces În perioada dacică majoritatea drumurilor nu puteau fi decât drumurile naturale,

formate pe terasele mai înalte dea lungul văilor şi drumurile de culme, folosite pentru treceri deoparte şi de alta a Carpaţilor. În zona studiată reţeaua căilor de acces era tributară în bună măsură Mureşului, în lungul căruia era organizată principala axă de legătură dintre Podişul Transilvaniei şi zona de sud-vest a Daciei, cu legături extinse spre peninsula Balcanică şi litoralul adriatic. De la acest drum plecând apoi o reţea complexă de drumuri şi cărări, formate la nivelul culmilor prelungi şi domoale, care coborau atât dinspre sud31, cât şi dinspre Apusenii Sudici.

În condiţiile climatice specifice, Lunca Mureşului era fragmentată pe suprafeţe mari de mlaştini şi bălţi, acoperite de o vegetaţie forestieră specifică, organizate în jurul cursului principal sau a unor albii fosile. În aceste condiţii utilizarea luncii pentru amenajarea unor drumuri era dificilă. Trecerea râului şi a afluenţilor săi principali se făcea prin vad, în preajma zonelor de confluenţă, unde depozitele aluvionare consistente şi albiile largii permitea o trecere mai sigură prin vad, de la un mal la altul, inclusiv cu carele. Nu pot fi excluse nici existenţa unor punţii din lemn, ridicate pentru trecerea „cu piciorul”, ştiut fiind faptul că prin asemenea vaduri râul putea fi trecut călare în cea mai mare parte a anului. Doar primăvara, la topirea zăpezilor şi în perioadele ploioase viiturile puteau împiedica trecerea prin vad. In timpul iernilor podul gros de gheaţă permitea trecerea în deplină siguranţă, inclusiv cu carele de transport.

Posibilitatea cea mai verosimilă de organizare a drumului în lungul râului era la nivelul teraselor inferioare (presărate cu multe urme de locuire), pe ambele maluri, de unde urcau drumurile de plai. Credem că o bună parte din traseul acestor drumuri a fost preluat şi amenajate ulterior de către romani.

Vorbind de existenţa drumurilor pe Valea Mureşului nu putem face abstracţie de importanţa sa economică ca parte din traseul pe cere-l urma „Drumul sării”. Sarea exploatată în zona Ocna Mureş – Uioara şi Ocnele Dejului, lua drumul spre Peninsula Balcanică prin pasurile Izvorul Lotrului şi Vâlcan sau pe la Porţile de Fier ale Transilvaniei, spre vestul Balcanilor, Coasta Dalmată şi Peninsula Italică. Nu poate fi exclus nici transportul pe apă cu ajutorul luntrilor şi bărcilor, efectuat de către negustorii locali sau străini, pe Mureş până la Pecica – Arad, de unde putea fi preluat şi transportat spre sud pe uscat.

Pătrunderea spre Apuseni, şi spre zonele miniere se făcea de-a lungul unor cursuri de apă şi a culmilor mărginaşe. Astfel legătura dintre Culuarul Orăştiei, inclusiv a complexului dacic din Munţii Orăştiei cu valea Crişului Alb şi depresiunea Bradului se făcea pe Valea Căianului, drumul fiind marcat de existenţa aşezărilor (cunoscute) de la Şoimuş şi Bejan spre Valea Mureşului şi Baia de Criş, în valea Crişului.

Alt drum cu acces direct spre zona minieră Breaza - Săcărâmb pleca din zona Uroi pe culmile ce despart văile Vărmaga şi Certej, drum marcat de aşezările de la Uroi, Vărmaga şi Certejul de Sus.

30 Brujoka 1997, p. 75-76.31 Gheorghiu 2005, p. 15.

13

Unul din cele mai importante drumuri de acces spre zona centrală a Apusenilor a fost de-a lungul văii Geoagiu. Acest drum, marcat de aşezările de la Cigmău, Geoagiu – Băi, Rengheţ, Ardeu făcea legătura cu zona auriferă a Almaşului şi depresiunea Zlatnei. Aici întâlnea un alt drum ce urca din Valea Mureşului, din zona Sărăcsău - Blandiana spre Răcătău, trecând în Valea Ampoiului în zona depresionară Feneş – Zlatna. De aici putând continua pe culmile mărginaşe Văii Feneşului sau a Vâltorilor, spre cea mai importantă zonă auriferă, Bucium – Roşia Poieni.

Urmele de locuire semnalate la Galaţi - Bulbuce32, Zlatna33 şi Izvorul Ampoiului34

sugerează mai degrabă o legătură directă cu Valea Mureşului, dinspre sud, şi mai puţin dinspre est, pe Valea Ampoiului. Cel puţin în actualul stadiu al cercetărilor dacă ţinem seama de condiţiile climatice din acea perioadă caracterizată printr-o umiditate ridicată şi de prezenţa celor trei zone depresionare: Zlatna, Ampoi – Ampoiţa şi Alba, delimitate de existenţa unor defileie care au acţionat ca praguri de eroziune, vom putea percepe geografia zonei ca fiind mult diferită de cea existentă astăzi. Afluenţii puternici ce coboară dinspre culmile Trascăului de sud (văile: Feneş, Meteş, Ampoiţa şi Ighiu) au barat deseori aceste lunci depresionare cu sedimente, transformându-le pe suprafeţe mari în zone inundabile şi mlaştini. De asemenea existenţa unor drumuri de pătrundere spre zonele aurifere de la Roşia organizate pe valea Ampoiului impuneau un ocol destul de mare. Toate acestea sunt câteva argumente care pledează spre ideea utilizării drumurilor de plai şi de creastă, mai uşor de străbătut şi controlat prin aşezări şi fortificaţii puternice.

Fără a nega existenţa unei rute anterioare în zonă credem că doar interesele strategice legate de controlul zonelor aurifere şi prezenţa legiunilor romane la Apulum, au impus deschiderea unui drum direct de legătură între Apulum şi Ampelum - ul roman, pe Valea Ampoiului. Un posibil drum de legătură între Valea Mureşului şi zona centrală a Apusenilor prin depresiunea Ampoi-Ampoiţa, a plecat din Vurpăr, prin actualele localităţi: Vinţ, Vurpăr, Inuri-Valea Cuţului35, pe pârâul Purcăreţi, spre Poiana Ampoiului şi Meteş. De aici putând continua spre nord, pe interfluviile dintre văile Ampoiţa şi Feneş, sau spre est, către aşezările de la Ampoiţa36, Ţelna37, Piatra Craivii. Un alt drum de acces putea fi organizat pe Valea Vinţului spre Răcătău - Feneş

O altă cale de acces, poate cea mai lesnicioasă, controlată direct de fortificaţia de la Piatra Craivii, pornea din depresiunea Alba Iulia, urmând cumpăna de ape dintre bazinul Ampoiului şi al Gălzii, spre Bucium şi Roşia Montană. Sunt drumuri de creastă, organizate pe principalele interfluvii ce converg spre cetate; „dealul Cricăului” şi „dealul Craivii”. Cele două artere de comunicaţii se întâlneau pe „Gruiu Rumeţii”, în estul fortificaţiei. O ramificaţie a drumului de pe dealul Craivii, ocolea poala dealului cetăţii, pe la izvorul de la „Groapa lui Bigai” şi cel de la „Coada Pietri”, aproximativ pe traseul drumului actual pentru a ieşi în nord-vestul aşezării, pe înşeuarea de la „Râtu Balului”. De aici drumul principal urmărind creasta se îndrepta pe sub vârfurile „Fădăianul”, „Bătrâna” şi „Sfredelaşul”, atingând cumpăna de ape dintre bazinul Ampoiului şi Valea Gălzii. Un alt drum cobora din înşeuarea de la „Gruiu Rumeţii” pe „Râtu Pălesc” şi trecând Valea Cricăului se îndrepta peste „Bogoloaia” spre „Bulz”, Valea Gălzăii şi Valea Cetii. Traseul acestor drumuri s-a păstrat în bună parte până azi, fiind vizibile sub forma unor poteci şi drumuri părăsite, unele dintre ele

32 Informaţie obţinută prin amabilitatea d-lui Cristi Plantos33 Roska, 1942, 309, 6; Wollman/Lipovan, 1982, p. 809-103; Rep. Arh. Ab. 1995, 211, 215/7.34 Rep. Arh. Ab. 1995, 113, 98/1.35 Plantos/Popa, 2004, p. 81.36 Berciu/ Moga, 1972, p. 74; Ciugudean şi col. 1999, p. 45.37 Berciu/ Moga, 1972, p. 75; Moga/Aldea, 1975, p. 42-48.

14

fiind cunoscute doar de către păstori, altele fiind reintroduse în circuitul economic al zonei prin amenajare ca drumuri forestiere.

Din acest punct se putea controla toate drumurile de creastă dintre Valea Gălzii şi valea Feneşului, prin bararea accesului în zona Bulzului Gălzii, în zona cetăţii, La Muntele Albii sau în zona platoului Ciumerna. Practic un grup de călăreţi putea acoperii drumul de creastă dintre Valea Gălzii şi Valea Feneşului în 3-4 ore.

Drumuri asemănătoare mai puteau fi întâlnite din zona localităţii Galda de Jos, pe Valea Cetii (marcat de existenţa aşezării de la Pietrele Cetii), prin cătunele Tecşeşti, Dealul Mocanului şi depresiunea Mogoş spre Roşia Montană. De asemenea, o cale de acces pleca din zona Gârbova – Aiud, peste creasta Bedeleului, prin zona localităţii Brădeşti îndreptându-se spre vest, drum marcat de urmele materiale, descoperite la Râmeţ..

Un drum deosebit de important, jalonat de numeroase aşezări, tezaure monetare şi podoabe era pe valea Aiudului. El asigura legătura dintre Valea Mureşului şi valea Arieşului, pe la Buru şi Poşaga. Acesta putea întâlnii un alt drum ce urca dinspre Turda pe aceia-şi vale. Aceste drumuri asigurau accesul spre nisipurile aurifere de pe Valea Arieşului şi a afluenţilor săi, precum şi la exploatările din zona Baia de Arieş – Roşia Montană.

Existenţa acestor drumuri de creastă s-a perpetuat în viaţa economică a unor zone până aproape în zilele noastre. Ele constituie de multe ori limite de hotar între diferitele structuri administrative actuale. Drumurile antice pot fi regăsite azi în zone fără nici o justificare economică actuală, prezenţa lor fiind legată direct de existenţa aşezării. În funcţie de litologia zonei sau înclinarea pantei apar deseori succesiuni de mai multe drumuri aflate în diferite stadii de degradare. La unele dintre ele se observă şi azi intervenţii antropice masive, făcute cu scopul consolidării lor.

Deşi am subliniat în repetate rânduri importanţa economică a zonelor aurifere din Apuseni, legându-le direct de dezvoltarea reţelei de drumuri antice, nu trebuie neglijate celălalte resurse economice. Zonele depresionare şi dealurile prelungi, cu spinări domoale erau cu certitudine presărate – în ciuda informaţiei existente la acest moment – cu întinse suprafeţe denundate, cu poieni şi fâneţe. Prezenţa acestora permiteau creşterea animalelor pe scară largă, inclusiv existenţa unor aşezări mai mult sau mai puţin permanente. Numai lipsa cercetărilor ne împiedecă să facem menţiuni directe la acestea. Totuşi Prezenţa unor obiecte de podoabă şi monede de argint, pe care trecerea timpului le-a scos cu zgârcenie la suprafaţă (Bucium, Abrud, Poşaga), vorbesc de existenţa unei vieţi economice concrete în zonă.

Nu credem că poate fi omis rolul jucat de râul Mureş, ca arteră de circulaţie. Utilizarea sa în epoca romană ca drum navigabil are tradiţii mai vechi, moştenite din perioada dacică, când acest râu servea ca arteră de transport pentru sarea exportată spre Panonia şi Balcani, în condiţiile unui debit net superior celui da azi.

3. REPERTORIUL AŞEZĂRILOR CU DESCOPERIRI DIN SEC. II a.Chr. – I d.Chr.

În acest repertoriu am strâns informaţiile care mi-au stat la dispoziţie, şi care atestă urme ale prezenţei dacilor în zonă. Sunt trecute în revistă cetăţi şi aşezări fortificate bune cunoscute în urma unor cercetări, cât şi altele doar semnalate dar. Au fost amintite de asemenea, urmele unor aşezări rurale, situate în lunca şi pe terasele Mureşului sau în zonele înalte şi cele miniere ale Apusenilor, dar şi descoperiri întâmplătoare. Acestea chiar dacă nu susţin existenţa unor aşezări, fac dovada includerii acelui spaţiu în zona economică sau de interes a unor comunităţi dacice. Menţionez de asemenea că nu toate aceste aşezări acoperă intervalul sec. II a.Chr. – I d.Chr, unele aparţinând fazei vechi a civilizaţiei dacice altele celei clasice. Pl. 1

15

1. AIUD, jud. Alba.Din mai multe zone ale oraşului, dintre care la unele fără precizarea locului exact al

descoperirii provin o serie de artefacte care demonstrează îndelungata locuire a zonei, începând din neolitic. Pentru perioada Latène sunt documentate o serie de mărturii care ilustrează atât prezenţa celtică cât şi a băştinaşilor, inclusiv existenţa pe aceste locuri în perioada clasică a unei importante aşezări dacice.

Pe vechiul lot experimental al „şcolii de viticultură” s-au găsit fragmente ceramice Latène lucrate manual şi la roată. În zona viilor, la est de parcul oraşului s-a descoperit încă de la sfârşitul sec XIX, o necropolă de incineraţie cu urne Latène, de factură celtică, vase de ceramică lucrate la roată, două săbii din fier şi fragmente dintr-o teacă de fier, fragmente dintr-un coif de bronz şi alte obiecte fragmentare din fier şi bronz. În urma acestor descoperiri fortuite Herepey K. execută o săpătură de verificare în zonă. Descoperă un mormânt de incineraţie cu urnă deteriorată, o fibulă din fier cu piciorul îndoit, un cuţit curb cu buton la mâner, resturi din craniul unui cal şi oase ale picioarelor.

Din zonă provin mai multe cuţite de fier de diferite dimensiuni, un vârf de lance, o sabie îndoită, o piesă ornamentală din bronz, o zăbală întreagă şi mai multe fragmentare, fragmente de lanţ de sabie, o toartă de vas grecesc (sau imitaţie), precum şi alte materiale aparţinând Latène B-C aflate în Muzeul Aiud.

Din pădurea „Bichiş” provine o monedă dacică de argint, imitaţie după tetradrahmele macedonene, iar dintr-un lot de treizeci de monede intrate în colecţia Colegiului Reformat „Bethlen”, la sfârşitul sec. XIX, s-au identificat şi două monede de argint dacice.

Din descoperiri întâmplătoare, în Muzeul Aiud, se mai păstrează patru imitaţii dacice după tetradrahmele macedonene a lui Filip II şi Alexandru, un torques de argint împletit din patru fire, o monedă dacică de tip Cricova, trei inele dacice şi alte monede dacice şi imitaţii monetare după monede macedonene.

Bibliografie: Roska 1942, p. 190-191; Parducz Acta.Arh. 4, 1954, 58; Ist. Rom. I, 1960, p. 335; Crişan 1973, în Sargetia, 10, p. ; Rep. Arh. Alba 1995, 3/9-20. p. 22-25.

2. AIUDUL DE SUS, or. Aiud, jud. Alba;Punctu: „Valea Groapelor” situat la NV de localitate, pe malul drept al Aiudelului,

lângă drumul ce duce la Măgina, a fost identificate urmele unei villa rustica. La cca 150 m NE de aceasta a fost identificate în urma unui sondaj, un bordei cu vatră şi fragmente ceramice daco-romane. Sub nivelul roman au apărut straturi de cultură Latène, Hallstatt şi bronz.

Bibliografie: Dacia 15, 1974, p. 361; Rep. Arh. Alba 1995, p. 27-28, pct. 4/4.

3. ALBA IULIA.

De pe teritoriul actual al oraşului, s-au strâns în timp o serie de mărturii arheologice care atestă locuirea acestui spaţiu de către daci, înainte de cucerirea romană. Perioada Latène pe teritoriul actual al oraşului este reprezentat printr-o brăţară de bronz cu noduri, un colan de argint împletit şi resturi ceramice.

În urma unor lucrări efectuate în ultimii ani în interiorul castrului Legiunii a XIII Gemina au apărut mai multe fragmente ceramice dacice cu decor format din brâuri alveolare şi butoni.

De pe teritoriul oraşului provin mai multe descoperiri monetare. În 1857 a fost descoperit un tezaur monetar format din monede dacice de argint, imitaţii după monedele lui Filip II şi monede „scyphate”. Din zonă mai provine un tezaur cu monede de argint de tip Apollonia şi

16

Dyrhachium, precum şi opt denari republicani din argint. Piesele se află în colecţiile Mz. Alba Iulia.

Mai sunt menţionate descoperirea unui brăzdar de plug elenistic, două ceşti dacice, iar de sub Dl. Mamut, mai multe fragmente ceramice dacice.

Bibliografie: Crişan 1969, p. 251; Preda 1973, p. 218, pct. 21, 280, pct. 1, 285, 302, pct. 1; Glodariu 1974, pp. 269, 276; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 28-30, pct. 6/10-11; Blăjan 1996, în The Tracian World…, p.235-237; Moga 1998, p. 14; Plantos, Popa 2004, în PA, IV, p. 76-87.

4. AMPOIŢA, com. Meteş, jud. Alba.Punct: „La Pietri”Pe locul unei aşezări, cu succesive urme de locuire din diferite epoci istorice, a fost

identificată şi ceramică dacică, fapt ce confirmă existenţa unei aşezări în zonă.

Bibliografie: Ciugudean 1991; 1999, p. 39-69. 82; Andriţoiu Rep. Arh. Ab, p. 48, pct. 10/1.

5. ARDEU, com. Balşa, jud. Hunedoara.Punct: „Cetăţuie”.Situl este localizat la sud de localitatea Ardeu, pe un mamelon calcaros, cu pante

abrupte spre sud, vest şi nord, ce străjuieşte malul stâng al văii cu acela-şi nume, între cheile Bozeşului şi Madei, numit „Cetăţaua”. Dealul „Cetăţaua” este accesibil numai dinspre est, spre nord, vest şi sud având pante abrupte, practic inaccesibile. Pe platoul superior, nivelat artificial în antichitate, a oferit condiţii optime de locuire şi refugiu pentru comunităţile preistorice. Aici fost identificată o fortificaţie dacică, iar la poalele acestuia o aşezare civilă cu o largă deschidere şi perspectivă spre Valea Mureşului şi Munţii Şureanu. Totodată acest punct asigura un control eficient dinspre Valea Mureşului spre zona auriferă a Apusenilor şi valea superioară a Ampoiului.

Privită iniţial ca o amenajare cu rol defensiv şi utilizare doar în caz de necesitate (Glodariu 1983), cercetările efectuate aici în ultimii ani şi în primul rând eforturile specialiştilor de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, au identificat aici o importantă aşezare şi fortificaţie, a cărei începuturi se leagă de configurarea puterii dacilor la mijlocul sec II a.Ch, iar sfârşitul, de cucerirea romană (Bodo, Ferenczi 2004).

Săpăturile făcute pe platoul superior au confirmat existenţa unor amenajări defensive, dintre care cea mai importantă este zidul de apărare dinspre zona de acces. Zidul, având cca. 2 metri lăţime a fost ridicat din piatră locală, nefasonată, legată cu lut. Imediat în interiorul fortificaţiei a fost amenajată o terasă pe suprafaţa căreia au fost identificate urmele a două locuinţe. În nord-vestul promontoriului, în zona cea mai înaltă a fost identificate urmele unei construcţii de mari dimensiuni, pe care cercetătorii o consideră un turn locuinţă.

Prezenţa turnului locuinţă ilustrează existenţa unui conducător local, sprijinit de o garnizoană, având probabil pe lângă atribuţii de ordin militar şi unele administrative. Bogăţia şi diversitatea materialelor arheologice descoperite, atât de factură locală cât şi importuri din alte părţi ale arealului dac, din Imperiul roman şi zona scordiscă sprijină această aserţiune (Bodo, Ferenczi 2004). în interiorul fortificaţiei au fost identificate mai multe gropi menajere de dimensiuni mici. Fortificaţia dacică a fost suprapusă ulterior de una feudală, timpurie, a căror urme sunt evidente.

Cercetările din ultimii ani au demonstrat că aşezarea se întindea la poalele dealului, pe terase amenajate pe versanţii sudici şi estici ai dealului, până pe malul apei Ardeului şi pe Dealul Judelui, ocupând o suprafaţă apreciabilă. Prin cercetările efectuate în aşezare s-a

17

constatat existenţa a două nivele de locuire dacică. În primul nivel de locuire, alături de obiecte din fier şi bronz a fost descoperită şi o monedă de argint de tip Răduleşti – Hunedoara, fapt care pledează pentru datarea începutului aşezării în a doua jumătate a sec II

Cronologia aşezării a fost stabilită pe baza unei monede de argint scypate, de tipul Răduleşti - Hunedoara, a unui denar republican roman de argint, emis în anul 83 a.Chr., a unor fibule şi a altor obiecte de bronz şi fier descoperite. Locul şi rolul acestei aşezări în structura de putere a regatului dac este dată de faptul că asigura controlul asupra unor importante resurse de minereuri neferoase, fiind foarte accesibilă şi apropiată de centrul de putere din Munţii Orăştiei, fiind totodată şi un important centru economic şi comercial. Descoperirea unui atelier de prelucrare a bronzului, cât şi bogăţia şi varietatea obiectelor de fier pledează pentru existenţa în acest loc a unui important centru meşteşugăresc. Desigur, continuarea cercetărilor arheologice sistematice şi salvarea sitului de la distrugere, vor putea oferi o seamă de răspunsuri privind rolul şi locul acesteia în cadrul complexului de apărare şi control a Munţilor Apuseni, a legăturilor economice şi a locului pe care la jucat în economia regatului.

Bibliografie: Floca, 1972; Iaroslavschi şi Roşu, 1977, p. 85; Andriţoiu, 1979, p. 16; Glodariu, 1983, 82; Pescariu et al. 1999, 2001,2002, 2003, 2004, 2003a; Bodo, Ferencz, 2004, 147-158; G. Gheorghiu 2005, Rep. Arh. Hd, 2005, p. 22, 12, 2/a.

6. BAIA DE CRIŞ, jud. Hunedoara.Aici a fost semnalată descoperirea unui tezaur monetar, format din 70 de monede

Dyrhachium, Apollonia şi denari romani republicani. Cu acest prilej s-a mai descoperit un fragment de lanţ, o brăţară şi un cercel cu trei pandantive conice din argint de factură dacică.

Bibliografie: Glodariu 1974, p. 269; 176, p. 80; Crăciun 1988, p. 63-64; Gheorghiu 2005, p. 25; Luca 2005, p. 25, 15, 2/a; Rep. Arh. Hd, 2005, p. 25, 14/2.

7. BALOMIRUL DE CÂMP, com. Şibot, jud. Alba.Pe prima terasă din stânga Mureşului, la Gura Văii Cioarei s-a descoperit un fragment

de vas, ornamentat cu buton şi numeroase alveolări, foarte probabil de epocă dacică.Bibliografie: Popa 2004, p. 91.

8. BĂIŢA, jud. Hunedoara.Pe teritoriul localităţii s-a descoperit un tezaur monetar format din denari romani

emişi până la Augustus. Din zona localităţii Crăciuneşti, aparţinătoare de com Băiţa provine un brăzdar de plug dacic. Bibliografie: Lazin, 1971, apud G. Gheorghiu, 2005, p. 25; Glodariu/Iaroslavschi, 1979, p. 60. Rep. Arh. Hd., 2005, p. 57, 129, 3/a; Glodariu. 1974, p. 292;

9. BEJAN, com. Şoimuş, jud. Hunedoara.Dintr-un punct necunoscut de pe teritoriul localităţii provine un număr de zece drahme

de argint, emise de oraşele Dyrrachium şi Apollonia.Bibliografie: G. Gheorghiu, 2005, p. 26.

10. BENIC, com. Galda de Jos, jud. AlbaÎn punctul „După Garduri”, situat în stânga şoselei Benic - Galda de Jos au fost

identificate materiale dacice, ce confirmă existenţa unei aşezări.Bibliografie: Rep. Arh. Ab 1995, p. 54, pct. 15/8.

11. BERIU, jud. Hunedoara.

18

Pe „Dealul lui Cocoş”, în trei peşteri naturale cunoscute sub numele de „La Găuri”, actualmente astupate în bună parte cu piatră, argilă şi hăbuc, s-au descoperit urme arheologice aparţinând epocii dacice clasice. Tot din această zonă provin câteva obiecte dacice din fier şi o monedă tip KOSON.

Bibliografie: Daicoviciu et al., 1953, p,188; Glodariu 1974, p. 300; Daicoviciu H. et al, 1989, p.176, Moga/Moga 2001-2002; Boroneanţ 2000, p.73; Rep. Arh. Hd., 2005, p. 32, pct. 42, 1/a şi 2/a,.

12. BLANDIANA, jud. Alba. În dreptul localităţii, pe malul stâng al Mureşului în locul numit „La Brod” a fost

recuperat un vârf de lance, un pumnal cu lama încovoiată şi fragmente din teacă, o zăbală de tip tracic deformată, o cataramă fragmentară şi un vas de lut lucrat manual. Pe baza inventarului funerar mormântul a fost datat între a doua jumătate a sec II şi prima parte a sec I a.Chr. Echipamentul descoperit sugerează apartenenţa acestuia la aristocraţia războinică generic numită „Padea Panaghiurski-Kolonii..

În punctul„Lunca Fermei” situat tot pe malul stâng al Mureşului, într-o carieră de nisip au ieşit la iveală materiale ceramice, dacice din sec. I a.Chr – I d.Chr, respectiv fragmente dintr-un vas de provizii, o cană şi o căniţă bitronconică. Tot din apropiere dintr-o carieră de argilă au fost recuperate 9 vase, o aplică şi fragmentele unei fibule de fier, provenite din morminte celtice din sec III – II a.Chr.

În fine, cercetări de suprafaţă din anii 1999-2000, au lămurit interdependenţa dintre aceste descoperiri mai vechi. Astfel, în jos de terasa pe care se află necropola celtică, au fost găsite materiale de factură celtică sincrone cu cele din necropolă dar, mai ales, în ceea ce ne interesează, materiale sincrone cu cele din mormintele dacice din apropiere, dar şi mai târzii, din sec. I. p. Chr. (vezi Vinţu de Jos).

Bibliografie: Ist. Rom. I, 1960, p. 746; Moga, 1976, p. 97; Daniela Ciugudean/Ciugudean 1993, p. 77-79; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 60-61, pct. 24/1,4; Plantos în BCSS, 6, 2001

13. BOZEŞ, or. Geoagiu, jud. Hunedoara În grădina unui localnic s-a descoperit întâmplător în 1964, într-un vas de lut, un

tezaur monetar format din piese scyphate de tip Răduleşti - Hunedoara. Din acest tezaur un număr de 39 de piese se găsesc în Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Române din Deva.

Bibliografie: Mărghitan 1970, p.12; Nemoianu/Andriţioiu 1975, p. 181; EAIVR vol. I, 1994, p. 200; Crăciun 1998, p. 64-69; Gheorghiu 2005, p. 27, Rep. Arh. Hd. 2005, p. 34, pct. 59, 3/a,

14. BUCIUM, jud. Alba.În partea de nord a comunei a fost descoperit un tezaur compus din mai multe monede

din Thasos, aparţinând epocii Latene.În zonă, pe Muntele Corabia au fost identificate urmele unor exploatări aurifere,

antice, urme de locuinţe, o tetradrahmă de argint de la Filip II al Macedoniei şi alte urme considerate de provenienţă dacică.

Bibliografie: Roska 1942, p. 308; Glodariu 1974, p. 262; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 64-65, pct. 28/2,3; Gheorghiu 2005, p. 27.

15. CĂPTĂLAN, com. Noşlac, jud. Alba.Pe teritoriul satului s-au semnalat descoperiri monetare, romane din sec I d.Ch.

19

Bibliografie: Preda 1973, p. 433, fig. 10; Glodariu 1974, p. 95; Suciu, Moga 1980, p. 164; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 67, pct. 30/c, d;

16. CETEA, com. Galda de Jos, jud. Alba.Punct: „La Pietri”Pe teritoriul localităţii în punctul amintit, situat în stânga văii, la cca 3km de sat se

găseşte o aşezare de lungă durată în cadrul căreia au fost găsite şi materiale dacice. De aici provin; ceramică lucrată la roată şi cu mâna, un mâner de fier încovoiat, o nicovală, mânerul de bronz al unui cuţit, o secure, o zăbală, un cleşte, un răzuitor din fier şi o fibulă de bronz de tip Latene III, două imitaţii de tetradrahme de Thasos, monede romane consulare precum şi două monede de la C. Iulius Caesar şi Octavianus Augustus .

Bibliografie: Crişan 1969, p. 257; Glodariu 1974, p. 235, 262, 280; Rep. Arh. Ab. 1995, 37/6, p.72; Popa et al., 2004, p. 147-150; Popa et al. 2005.

17. CICĂU, com. Mirăslău, jud. AlbaPunct: „Sălişte”. În nord-vestul satului la punctul amintit, s-a identificat o întinsă

aşezare preistorică. Aici s-a descoperit o groapă ce conţinea cenuşă şi ceramică dacică. La sud-vest de aşezare, în „Grădina lui Călin” s-a descoperit ceramică dacică lucrată cu mâna şi un fragment lucrat la roată.

Bibliografie: Roska 1942, 11, p. 55; Ciugudean 1991, p. 107; Rep. Arh. Alba 1995, p. 75-76, pct. 39/2-3.

18. CIUGUD, jud. AlbaPe malul stâng al Mureşului, la „Crâşma lui Bran” s-a găsit ceşti şi fragmente de

ceramică de culoare roşie-cărămizie şi cenuşie, lucrată cu mâna sau la roată cu forme şi decor de factură dacică, din sec I a.Chr – I d.Chr. Urme de locuire dacică au apărut şi în zona carierei de bentonită.

În punctul „După Grădini”, în timpul unei periegheze s-au identificat urmele unei aşezări dacice. Dintr-un loc necunoscut de pe teritoriul localităţii Dumbrava, aparţinând de com. Ciugud, provine o verigă de fier de factură dacică.

Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, 42/2, p. 77; Berciu, Moga 1972, 9; Popa 1999, p. 119, pl. VI/1; Gheorghiu 2005, p. 33.

19. CIUMBRUD, or. Aiud, jud. Alba.În muzeul din Aiud se păstrează fragmente de ceramică lucrată cu mâna şi

ornamentată cu brâuri în relief, apreciate ca aparţinând fazei clasice. Nu se cunoaşte punctul topografic de provenienţă.

Bibliografie: Crişan 1969, p. 259, Rep. Arh. Alba 1995, p. 79, pct. 46/3.

20. COLŢEŞTI, com. Rimetea, jud. Alba.De pe teritoriul satului, fără precizări topografice provine un tezaur de argint dacic,

compus din trei sau patru coliere de sârmă răsucită, cu extremităţile terminate în cap de şarpe şi ornamente punctate, aflate în colecţiile muzeului din Budapesta. Nu este exclus ca şi fragmentul de brăţară dacică amintită ca provenind de la Vălişoara să provină tot din acest tezaur.

Bibliografie: Roska 1942, p. 292, 74; Pârvan, 1982, p. 538; Rep. Arh. Ab. 1955, p. 82, pct. 50/1.

21. COZIA, com Cârjiţi, jud. Hunedoara.

20

Pe „Piatra Coziei” se află o cetate dacică aparţinând perioadei clasice, puternic fortificată natural şi delimitată de restul platoului printr-un şanţ şi val de apărare.

Bibliografie: Floca 1981, p. 15; Mărghitan 1987a, p.15-16; Andriţoiu 1992, p. 121; Glodariu, 1982, p. 28; 1985, p. 95, 119,128, 154; Crişan, 1986, p. 249; Rustoiu, 1996, p.67; Florea 1998, p.68-69; Crăciun, 2004, p.128.

22. CRAIVA, com. Cricău, jud. Alba.Punct: „Piatra Craivii”

La poalele stâncii amintite s-a identificat una din cele mai importante aşezări dacice din zonă. Aici a fost descoperit întâmplător un important depozit de obiecte din fier Latene, din care se menţionează trei spade fragmentare, vârfuri de lance, scoabe precum şi o monedă de argint imitată după tetradrahmele macedonene a lui Filip II. Săpăturile efectuate în cetatea feudală de pe stâncă a dus la descoperirea unei cetăţi dacice din piatră, presupus a fi Apulonul dacic. La poalele stâncii, aşezarea se întinde pe 11 terase antropogene, susţinute de puternice ziduri din piatră, jucând un important rol economic politic şi spiritual, după cum o dovedesc existenţa atelierelor meşteşugăreşti şi sanctuarele descoperite aici. Puternica viaţă economică este atestată de mulţimea materialelor ceramice descoperite, inclusiv ceramică pictată, unelte de fier, podoabe, produse importate din lumea elenistică şi romană etc. Dar aşezarea se întinde şi în afara acestor spaţii. Urme de locuire au fost identificate pe terase antropogene situate în zona „Râtului Pălesc” şi a „Curăturii”, confirmând existenţa unor comunităţi extra-muros, aflate în apropierea imediată a fortificaţiei şi dependente de aceasta. Printre produsele ce pot fi datate cu exactitate se numără şi şase denari republicani, romani, emişi în anii 88 – 46 a.Chr. Acest important centru militar politic şi religios îşi găseşte sfârşitul în urma războaielor daco-romane, după care locuirea încetează până în epoca feudală.

Cercetările arheologice în acest important sit au fost reluate în 2005 cu rezultate interesante. Astfel, pe terasa a V-a a fost descoperită şi cercetată parţial o incintă circulară din piatră de calcar nefasonată, ce poate fi pusă în legătură cu sanctuarul rectangular. Undeva pe o terasă mai jos, în punctul „Şura” a fost surprins un „zid” de protecţie al terasei şi o locuinţă dacică, cu două faze de evoluţie, ce a sfârşit în urma unui incendiu.

Bibliografie: Berciu et al 1965; Berciu 1966, p. 45-47; Berciu, Moga 1972, p. 68-71; Moga 1980, p. 103-116; Moga 1987; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 83-84, pct. 53/3; Moga, Plantos et al. 2006, p. 143-144.

23. CRICĂU, jud. Alba.Punct: „Biserica reformată”

În urma unor săpături efectuate în jurul bisericii reformate din localitate au fost identificate diverse materiale arheologice din perioada dacică. De pe teritoriul comunei, fără precizări topografice, sunt semnalate şi alte materiale din această perioadă.

Bibliografie: Crişan, 1969, p. 260; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 85, pct. 56/2.

24. CUCUIŞ, com Beriu, jud. Hunedoara. Pe. „Dl. Golu” este localizată o cetate dacică din perioada clasică, fortificată printr-un şanţ şi val de pământ, ce suprapune o fortificaţie mai veche, hallstattiană.

„Vf. Berianului”, este o înălţime medie situată în SE de localitate, pe care s-au semnalat urmele unei aşezări dacice fortificate din perioada clasică.

Alte urme de locuire dacică s-au mai semnalat în punctele Bocşitură, Muchia Cetăţii, Sub Dos,Gruieţ. Dl. Suciului etc., fapt ce confirmă intensa locuire a zonei, cât şi includerea acesteia în sistemul defensiv al Munţilor Orăştiei, în perioada regalităţii dacice.

21

Bibliografie: Iaroslavschi/Roşu, 1977, p.81 ,84; Glodariu, 1983, pp.56, 57, 61, 66, 67, 103, 128, 154; 1988, p.157-158; Glodariu 1996b, p.163-164; Crăciun, 2004, p. 129; Rep. Arh. Hd., 2005, p. 59, 137, 1/a 2/a.

25. CUGIR, jud. Alba. Punct „Dealul Cetăţii”Pe mamelonul situat în sud-vestul oraşului, între Râul Mic şi Pârâul Dăii, cunoscut sub

nunele de Dl. Cetăţii s-au descoperit urmele unei importante aşezării dacice. Suprafaţa superioară a acestuia a fost nivelat încă din perioada dacică veche, sub forma unui platou de 125 x 80 m. Pe acest platou săpăturile arheologice au confirmat existenţa unei aşezări cu două nivele de locuire. Primul nivel, aparţine sec. III – II a.Chr., iar următorul sec. I a.Chr. – I d.Ch. Aşezarea cunoaşte două faze de fortificare. În prima fază aşezarea a fost înconjurată cu un val de pământ şi probabil palisadă care urmărea conturul platoului pe trei din laturi. Latura sudică, mai greu accesibilă nefiind fortificată. În a doua fază valul a fost refăcut şi înălţat, pe latura de nord fiind înlocuit cu un zid puternic din piatră de râu legată cu pământ şi sprijinit spre interior cu contraforţi. Mai multe terase situate sub nivelul platoului superior păstrează urme de locuire dacică. Cea mai spectaculoasă descoperire s-a făcut în urma săpării a trei tumuli de pe o terasă situată în sud-vestul platoului. Cu acest prilej a fost descoperită o necropolă tumulară formată din 5 tumuli, dintre care tumulul nr. 2 conţinea un bogat mormânt de incineraţie, aparţinând unui aristocrat local.

Zona a fost cunoscută înaintea începerii cercetărilor sistematice datorită materialelor dacice descoperite întâmplător. In acela-si mod, la poalele masivului s-a găsit în 1868 un tezaur compus din câteva sute de imitaţii dacice scyphate executate după tetradrahmele lui Filip II şi Thasos. Tot din această aşezare provin două monede de la Domiţian, şi un tezaur cu monede Macedonia Prima. Trebuie semnalat faptul că locuirea s-a extins mult şi „extra muros” pe mai multe terase situate pe panta mijlocie şi inferioară a versantului sudic, într-o zonă bogată în izvoare

Se consideră că fortificaţia a făcut parte din sistemul de apărare al unei uniuni de triburi care controla cursul mijlociu al Mureşului, pentru ca mai târziu, în epoca regatului dac, să fie inclusă în sistemul de apărare a complexului din Munţii Şureanu. În acest cadru cetatea de la Cugir asigura controlul şi apărarea căilor de acces dinspre nord spre Sarmizegetusa. Sfârşitul aşezării şi al cetăţii este legat de războaiele daco-romane de la începutul sec. II d.Ch.

Argumentaţia pertinentă a mai multor cercetători pledează pentru identificarea acestei aşezări cu antica Singidava, pomenită de Ptolemeu.

În jurul fortificaţiei de pe Dealul Cetăţii au fost semnalate mai multe puncte, în care au apărut urme de locuire dacice cum sunt cele de pe prima terasă de pe malul drept al apei Cugirului, de la Gura Luncilor , sau cele de la Chiciură, Crucea Viilor, Arini, Bălţi şi Stadion Parc. Bogăţia şi varietatea ceramicii descoperite în aceste puncte confirmă existenţa unor aşezări (la Crucea Viilor, Gura Luncilor şi Stadion parc) cât şi a unor posibile gospodării dacice, izolate. Faptul că numai pe cursul inferior al Cugirului sunt semnalate mai mult de zece aşezări şi puncte cu vestigii de epocă dacică, plasează între unele din cele mai intens locuite zone din perimetru analizat.

Bibliografie: Crişan/Medeleţ 1978, p. 105-107; Crişan, 1980, p. 81-87; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 86-88, pct. 57/9; C.I. Popa, 2004, p. 93-96; G. Gheorghiu, 2005, p. 35-36.

26. DECEA, com., Mirăslău, jud. Alba. Din locuri neprecizate de pe teritoriul localităţii provin patru drahme de argint emise

de Apollonia si Dyrrhachium, precum şi un tezaur de monede dacice de tip Hunedoara descoperit în 1954, precum şi o urnă funerară de sec. V-IV se păstrează la Muz. Aiud.

22

Bibliografie: Rep. Arh. Ab.1995, p. 90, pct. 62/4; Crişan, 1969, p. 261:

27. DEVA, jud. Hunedoara. Punct: „Cetate”Actuala aşezare, ca şi în trecut este dominată de mamelonul stâncos,

„Dealul Cetăţii”(371 m), a cărui pante abrupte, aproape inaccesibile, a constituit un excelent punct de control şi apărare a văii Mureşului. Construirea cetăţii feudale se presupune că a provocat distrugerea iremediabilă a ruinelor unei fortificaţii dacice existente aici. În sprijinul existenţei unei asemenea fortificaţii pledează configuraţia terenului, aşezarea sa strategică, semnalarea existenţei unor blocuri de calcar cu locaş pentru bârne, asemănătoare celor din M. Orăştiei, precum şi abundenţa materialelor arheologice descoperite pe platoul superior şi pe terasele de la poalele înălţimii.

Importante descoperiri dacice sunt semnalate şi pe teritoriul actual al oraşului şi pe dealurile din sud şi vest. În sud-vestul cetăţii, pe str. Privighetorii s-a descoperit ceramică dacică şi o fibulă de fier din sec I a.Chr. Din înşeuarea dintre dealurile Pai şi Sarghei este semnalată provenienţa unui tezaur format din denari romani republicani.

Din zona Bejan provine andezitul cenuşiu folosit la unele construcţii din zona Sarmizegetusei, precum şi un important tezaur monetar, format din monede emise de Dyrrhachium, Apollonia şi denari romani republicani. În cartierul Bejan au fost descoperite vase dacice întregi sau fragmentare, râşniţe, un cuptor de ars ceramica şi 2 monede de argint emise la Dyrrhachium.

Pe strada P. Maior s-au descoperit fragmente ceramice dacice şi un cuptor de ars ceramică datând din sec II-I a.Ch, de dimensiuni mari, prevăzut cu cameră de foc şi grătar cu orificii de ardere. Pe grătar se mai păstrau fragmente ceramice cu ornamentaţie specifică, lucrate atât la roată cât şi cu mâna.

Tezaure monetare s-au descoperit pe şaua dintre dealurile Colţ şi Mal (monede republicane, romane şi câteva de imitaţie locală), pe Dl. Colţ (denari romani, republicani, şi piese emise la Dyrrhachium şi Apollonia).

De pe vatra actuală a oraşului provine un tezaur format din monede Thasiene şi denari republicani; unul format di monezi emise de Illiricum şi un altul cu monede Dyrrhachium şi denari republicani romani.

Aceste descoperiri atestă existenţa unei aşezări civile prospere, a cărei acropolă se afla pe Dl. Cetăţii, identificată ipotetic de către O. Floca cu Singidava menţionată de Ptolemaios. Menirea cetăţii fiind controlul şi apărarea principalei artere de circulaţie a zonei, existentă pe valea Mureşului. Sfârşitul cetăţii fiind legat indubitabil de primul război daco-roman.

Bibliografie: Floca, Sargeţia XII, 1977, 171-189, Glodariu 1971, p. 74, 76, 80, 82; 1974, pp. 256, 263, 279, 282; Crăciun, 1998, pp. 64, 70; Gheorghiu 2005, 37, Rep. Arh. Hd., 2005, p. 62-63, 153, 1/g,, 3/a, 4.

28. DUMITRA, com. Sântimbru, jud. AlbaLa „Dâlmă”, în urma unor cercetări de suprafaţă au fost identificate trei fragmente

ceramice lucrate la roată, dintre care două de factură dacică dar ca formă întâlnite inclusiv în mediul celtic. Una din fragmente a aparţinut unei fructiere dacice târzie, de culoare cenuşiu deschisă

Bibliografie: C. Plantos în BCŞS nr. 7, 2001, p. 104-105.

29. GALAŢI, or. Zlatna, jud. Alba.În punctul „Bulbuce”, situat pe un promontoriu în apropierea râului Ampoi, a fost

descoperite în urma activităţilor distructive ale „căutătorilor de comori” fragmente ceramice

23

specifice şi câteva fragmente de bronz. Indiciile existente sugerează existenţa unei aşezări dacice.

Bibliografie: Informaţii inedite oferite de C. Plantos.

30. GALDA de JOS, jud. Alba.Într-o zonă neprecizată a comunei s-au descoperit resturi ceramică dacică din perioada

clasică.Bibliografie: I.H. Crişan, 1969, p. 263; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 95, pct. 74/4.

31. GEOAGIU, jud. Hunedoara.

De pe „Dealul Măgura” provine un tezaur mixt format din obiecte de podoabă, şi 14 monede din aur, probabil dacice. Între vii s-au descoperit monede de origine dacică, iar pe Dl. Turiac, din sud-estul localităţii este semnalată o fortificaţie de pământ pe care Királi P. o consideră dacică.

Descoperirea în zona băilor termale a unor monede de tip Thasos, Apollonia, Dyrrhachium, denari republicani şi monede imperiale romane, alături de ceramică dacică sugerează folosirea băilor şi în perioada dacică.

Săpăturile efectuate în castul militar situat pe Platoul Turiac, de la Cigmău, între localităţile Bobâlna şi Geoagiu, au evidenţiat faptul că tabăra militară a fost ridicată pe locul unei mai vechi aşezări dacice . Stau mărturie în acest sens ceramica fragmentară de uz curent de provenienţă dacică, precum şi mai multe monede dintre care cea mai veche , un denar republican de argint emis de Marcus Antonius în anii 32-31. Din zonă provin şi câteva monede emise de Thasos, Dyrrachium şi Apollonia.

Bibliografie: Floca, 1972, p. 17; Moga, 1972, p. 184-185; Glodariu 1974, p. 262; Crăciun 1998, p. 69; Gheorghiu, 2005, p. 32, 38; Rep. Arh. Hd. 2005, p. 47, 111, 4/a; CCA 2000, 2001, p. 88 şi 302; CCA 2004.

32. GEOAGIU de SUS, com. Stremţ, jud. Alba.Pe teritoriul localităţii s-a descoperit în 1836 un tezaur monetar format din 40 de monede de aur, schifate de caracter celtic purtând inscripţia BIATEC iar pe revers imaginea lui Helios. Din aceia-şi zonă provine şi o monedă celtică din argint, cu aceia-şi inscripţie. Unii cercet[tori leaga prezenta acestui tezaur de campaniile militare a lui Burebista impotriva celtilor boi.

Bibliografie: Roska 1942, 85 p. 24; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 97, pct. 77/2; Preda 1998, p.279-280:

33. GÂMBAŞ, or. Aiud, jud. Alba.Lângă cimitirul din localitate a fost săpate mai multe morminte de inhumaţie scitice, în

care a fost identificată şi ceramică protodacică.Bibliografie: Crişan, 1969, p. 263;

34. GÂRBOVA de SUS, or. AIUD, jud. Alba. Semnalate urme dacice, posibil din perioada clasică, fără alte precizări topografice.

Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, 83/4, p. 103 - 104.

35. HĂPRIA, com. Ciugud, jud. AlbaDin vatra satului, fără alte precizări topografice sunt semnalate urme dacice, inclusiv un cosor.

24

Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 105, pct. 87/5.

36. INURI (Piatra cu Stânjenu), com. Vinţu de Jos, jud. Alba.Punt: „Piatra cu Stânjenu”.Pe platoul din vârful dealului „Piatra cu Stânjenu” situat între valea Vinţii şi pârâul

Rotunzii, au fost descoperite incidental fragmente ceramice dacice, lucrate cu mâna şi la roată, de culoare sură şi roşie. În această zonă a fost descoperit în 1955 un tezaur de denari republicani romani emişi între172 – 77 a.Chr, aflat actualmente în muzeele din Alba Iulia şi Deva. Tot de aici este menţionată şi descoperirea unui torques din argint. Investigaţii de teren ulterioare au arătat provenienţa acestuia de pe teritoriul localităţii învecinate – Gura Cuţului. Tot de aici provin trei cuie din fier cu capul plat sau bombat precum şi o piesă din fier pe care cercetătorii o asimilează cu o lopăţică de vatră38. Considerăm pertinentă aprecierea că în zonă a existat un drum direct care lega valea Mureşului cu valea Ampoiului, drum controlat printr-o formă oarecare de fortificaţie, situată pe vârful Pietrei cu Stânjeni39 (Plantos, Popa 2004, p. 81).

Bibliografie: Roska 1942, 177, p. 47; Crişan, 1969, p. 266; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 112, pct. 95/2; Plantos, Popa 2004, p. 76-81; Gheorghiu, 2005, p. 40.

37. IZVORUL AMPOIULUI, or. Zlatna, jud. Alba.Pe teritoriul satului sunt semnalate resturi de cultură materială dacică, fără alte

precizări sau confirmări.Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 113, pct. 98/1.

38. JELEDINŢI, com. Mărtineşti, jud. Hunedoara.La 2 km spre sud-vest de sat, de pe o terasă situată în dreapta drumului ce duce spre

Măgură s-au găsit resturi de ceramică de uz comun, de culoare cărămiziu maronie, cu degresant nisipos. Ornamentele sub formă de brâu alveolat, butoni simpli sau alveolaţi şi impresiuni triunghiulare sugerează existenţa unui nivel de locuire dacică în zonă.

Pe Dl. Măgura s-au găsit de asemenea ceramică dacică şi mai mute monede romane republicane. Pe Dl. Comoara s-a găsit de asemenea un tezaur din asemenea monede, iar de pe vatra satului sunt semnalate monede „barbare”.

Bibliografie: Roska, 1942, p. 117, nr.37; Glodariu, 1974, p. 128; Popa D. 2002, p. 106; EAIVR, 1996, p. 289; Andriţoiu 1979, p. 25; Gheorghiu 2005, p. 40; Rep. Arh Hd., 2005, p.93, 216, 2/b, 3/a, 4/a.

39. LANCRĂM, or. Sebeş, jud. Alba. Punct: „Glod”.Staţiunea „GLOD” se găseşte între calea ferată Sebeş - Vinţu de Jos, la intersecţia

culoarului Mureşului cu cel al Apoldului. În urma unor săpături de salvare au fost identificate mai multe complexe de locuire printre care şi vestigii din epoca Latène. Aşezarea, la fel ca şi aşezarea de la Sebeş – Podul Pripocului, aflată în apropiere, asigura un control lesnicios asupra drumurilor comerciale din zonă. Materialele descoperite ilustrează existenţa a două etape de locuire Latène. Primul orizont, de factură celto-dacă aparţine Latène-ului timpuriu, fiind singura aşezare din această perioadă cunoscută pe Mureşul mijlociu până în prezent. (Popa 2000, 77). Al doilea orizont este încadrat în La Tène-ul târziu, respectiv sfârşitul sec II a.Chr. – sec. I d.Ch.

38 Plantos, Popa 2004, p. 78-80.39 Idem, p. 81

25

Bibliografie: Popa, Totoianu 2000.

40. LOPADEA VECHE, com. Mirăslău, Jud. Alba.În punctul „Jidovină” sunt semnalate mai multe orizonturi de locuire preistorică

printre care şi din epoca La Tene. Tot din aceia-şi epocă este cunoscută o râşniţă de piatră. Bibliografie: Ciugudean 1991, p.111; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 119, pct. 105/1,8:

41. LUNCA MUREŞULUI, com., jud. Alba. Dintr-o zonă neprecizată de pe teritoriul localităţii s-a descoperit o monedă din bronz,

cu litere greceşti din epoca dacică sau romană. Bibliografie: Ferenczi 1960, p. 199; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 121, pct. 107/10:

42. MĂGURA-TOPLIŢA, com. Certeju de Sus, jud. Hunedoara.La poalele Dealului Cetraş, spre com Najag în 1850 s-a descoperit un tezaur într-un

vas de lut, format din monede de argint republicane şi un lanţ de bronz, datate din epoca dacică.

Bibliografie: Gheorghiu 2005, p. 41.

43. MĂTĂCINA, com Vinţu de Jos, jud. Alba.Pe teritoriul cătunului Mătăcina este semnalată descoperirea unui tezaur monetar,

format din treizeci şi şase de denari romani republicani, ultima piesă datând din 77 a.Chr.Bibliografie: Glodariu 1974, XXXIV, nr. 174, p.285.

44. MESENTEA, com. Galda de Jos, jud. Alba.„Punct: Biserica ortodoxă”.În cadrul săpăturilor legate de programul de restaurare a bisericii ortodoxe din

localitate, s-a constatat că monumentul actual a înlocuit o biserică din lemn, care la rândul ei a fost ridicată într-un nivel de cultura dacică. Acest nivel cultural, puternic bulversat cu acest prilej, a fost determinat pe baza fragmentelor ceramice descoperite.

Bibliografie: I. Pascu în CCA 2000.

45. MEŞCREAC, com. Rădeşti, jud. Alba.De pe teritoriul localităţii, fără precizări topografice a fost descoperită ceramică dacică

lucrată cu mâna şi la roată şi o ceaşcă dacică aparţinând fazei clasice.Bibliografie: Crişan, 1969, p. 267:

46. MICEŞTI, or. Alba Iulia.

Aşezarea de la „Cigaşe”, situată pe o terasă a râului Ampoi, a fost cercetată prin câteva sondaje, care au evidenţiat mai multe nivele de locuire, Petreşti, Coţofeni, bronz timpuriu, Basarabi, precum şi La Tène.

Bibliografie: G. Rustoiu 1999, in BCŞS, V, p. 95-105.

47. MICOŞLACA, or. Ocna Mureş, jud. Alba.La extremitatea de SE a satului a fost descoperită accidental o aşezare întinsă pe mai

multe perioade, inclusiv din perioada dacică timpurie (Muz. Cluj).Bibliografie: Crişan, 1969, p. 267:

48. MIRĂSLĂU, jud. Alba.

26

Fără precizări topografice, pe teritoriul localităţii se semnalează descoperirea unui fier de plug de factură dacică sau romană, precum şi ceramică protodacică, descoperită într-un mormânt scitic de inhumaţie.

Bibliografie: Crişan, 1969, 267; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 128, pct. 121/2.

49. MOLDOVENEŞTI, jud. Cluj.

Pe teritoriul localităţii au fost descoperite dea lungul timpului mai multe urme de locuire preistorică. Din perioada dacică a fost semnalată apariţia de ceramică în grădina de legume a fostului CAP de sub „Dealul Cetăţii”, precum şi două inele de argint din sârmă împletită, de tip dacic. Din zonă provine şi un denar imperial de argint

Bibliografie: Roka 1942, p. 299/40; Pârvan 1982, p. 549; Rep. Arh. Cj. 1992, p. 283, pct. 2 şi 6; Preda 1998, p. 328.

50. NĂDĂŞTIA, com. Almaşul Mare, jud. Alba.

În 1829 s-a descoperit pe teritoriul localităţii un tezaur de podoabe dacice de argint, care are analogii cu cele descoperite la Săliştea (Muz. Viena). Unii cercetători consideră că informaţia nu corespunde cu cea existentă la M. Roska, fiind vorba de localitatea Nădăştie de lângă Călan.

Bibliografie: Roska 1942, p. 199, nr 92; Mărghitan în Sargeţia, 7, 1970, p. 13; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 129.

51. NOŞLAC, jud. AB.Pe locul necropolei prefeudale a fost identificată o aşezare dacică cu ceramică lucrată

cu mâna, aparţinând sec. III-II şi de după cucerirea romană.Bibliografie: Crişan, 1969, p. 268:

52. OARDA, or. Alba Iulia. Pe teritoriul localităţii”, într-un punct neprecizat, s-au descoperit o fibulă şi un torques

de argint. Se mai amintesc aici (Oarda de Sus) şi urme dacice din perioada Latene. În punctele „Bulza” şi „Cutină” au fost identificate două aşezări daciceBibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 132, pct. 125/1; Crişan, 1969, 259;

Rustoiu/Rustoiu 2000, p. 178-192.

53. OCNA MUREŞ, jud. Alba Sunt semnalate că ar fi provenit de aici o fibulă de argint, un fragment de brăţară de

argint şi o brăţară din fir de argint răsucit, aparţinând culturii dacice. Tot din zonă provine o buză de vas şi o urnă funerară (Muz. Aiud).

Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 135 pct. 127/1; Crişan, 1969, p. 268.

54. OIEJDEA, com. Galda de Jos, jud. Alba.La muzeul orăşenesc din Aiud se păstrează ceramică dacică provenită dintr-o aşezarea

dacică semnalată aici, fără precizarea punctului topo. Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 137, pct. 131/3; Crişan, 1969, p. 269.

55. ORĂŞTIE, jud. Hunedoara.

27

De pe teritoriul localităţii şi împrejurimi provin mai multe artefacte arheologice, descoperite de-a lungul timpului. Astfel în 1856 pe teritoriul localităţii s-a descoperit o brăţară spiralică din argint, cu extremităţile aurite şi modelate sub forma capetelor de şerpi, cinci monede dacice de argint scyphate imitând tetradrahme thasiene şi macedonene după Filip al II-lea. Este vorba de o monedă dacică de tip Adâncata, două monede de tip Aninoasa-Dobreşti şi două monede de tip Răduleşti-Hunedoara. De asemenea s-a mai găsit un tezaur monetare compus din 312 denari romani republicani şi imperiali, dintre care 16 reprezentând imitaţii locale după monedele romane republicane şi imperiale, un tezaur monetar descoperit în 1855, format din 111 denari romani, un alt tezaur format din 70 de denari republicani romani, iar din puntul Vârtoape provine o monedă de tip Koson.,

Pe Dealul. Pemilor, în punctul X5, s-au descoperit urmele unei aşezări dacice ilustrată prin ceramică, un fragment de brăţară de sticlă de factură celtică şi o groapă.

Bibliografie: Roska, 1942, p. 262, nr.98; Preda, 1973, p. 354; Glodariu, 1974, p. 287; Crăciun 1998, p. 92; Gheorghiu 2005, p. 42; Rep.arh. Hd. 2005, p.114, 280/6.

56. ORĂŞTIOARA DE SUS, com Beriu, jud. Hunedoara.Punctul „La Feregari”, situat la 3 km SV de actuala vatră a satului este semnalată o

aşezare dacică, pe baza resturilor de ceramică, chirpic şi zgură de fier.Bibliografie: Daicoviciu et al 1973, p. 81; Daicoviciu H. 1989, pp. 160, 176, 250;

Florea, 1986-1987, p. 82; Rep. Arh. Hd. 2005, p.114, 281, 1/a.

57. ORMENIŞ, com. Mirăslău, jud. AlbaPe teritoriul localităţii a fost descoperit un vas aparţinând fazei dacice, clasice, fără a

se şti cu exactitate punctul topo.Bibliografie: Crişan, 1969, p. 270.

58. PĂGIDA, or. Aiud, jud. Alba Pe dealul Măgura este semnalată o aşezare de unde s-au cules fragmente ceramice

neolitice şi dacice.Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 139, pct. 133/4; Rustoiu/Rustoiu 2000, p.

178-192.

59. PÂCLIŞA, or. Alba Iulia. Jud. Alba.Pe teritoriul satului, în punctul „Podei” au fost semnalate urmele unei aşezări dacice.

Bibliografie: Rep. Arh. Ab, p. 146, Crişan, 1969, p. 270; Rustoiu/Rustoiu 2000, p. 178-192.

60. PETRENI, com Băcia, jud. Hunedoara.În punctul „Pădureni” sau „Groapa Stânii” s-a descoperit un mormânt dacic de

incineraţie în a cărui inventar au fost consemnate un torques, un lanţ şi brăţări din argint. Bibliografie: Roska 1942, p. 223, nr.39: Rustoiu, 1996, p. 187; Rep. Arh. Hd. 2005, p.

121, 301, 1/a.

61. PETREŞTI. or. Sebeş, jud. Alba.De pe o terasă situată la vest de carieră provin fragmente ceramice dacice şi un denar

roman de argint. Din zonă mai provin: o brăţară şi o verigă de bronz ornamentată cu proeminenţe şi mai multe obiecte din fier dacice.

Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 141, pct. 136/1-3.

28

62. PIANU DE JOS, com. Pianu, jud. Alba.

Încă din antichitate a avut loc exploatarea nisipurilor aurifere de pe valea Pianului. Cercetări recente au confirmat că pe o suprafaţă apreciabilă cu o lungime de 20 km de la vest la est şi cu o lăţime de 12 km, într-un sector situat la limita nordică a Munţilor Şureanu, între văile Săliştea şi Câlnic, depozitele aurifere aluvionare au fost exploatate încă din preistorie, inclusiv de către daci. De asemenea de pe teritoriul localităţii provine o cremanieră de fier dacică şi o tetradrahmă thasiană.

Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 143, pct. 139/5; CCA 2000, Iaroslavski 1997; Cauuet et al. în A.M. 1, 2003 p. 471-507.

63. PIANU DE SUS, com. Pianu, jud. AlbaPe teritoriul acestei localităţi sunt semnalate cele mai multe urme de exploatare a

nisipurilor aluvionare. Tot în zonă s-a găsit în 1852 un tezaur de argint format din 26 drahme din Apollonia, 23 drahme din Dyrrhachium şi o monedă din Thasos.

Bibliografie: M. Acker, 1965, p. 648; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 145, pct. 140/4.

64. PIŞCHINŢI, com. Romos, jud. Hunedoara.În 1930, pe un deal din apropierea localităţii s-a descoperit o tetradrahmă de argint

dacică.Bibliografie: Crăciun, 1998, p.74; Rep. Arh. Hd., 2005, p. 122, pct. 306, 2/a.

65. PLĂIEŞTI, com. Moldoveneşti, jud. Cluj.

În punctul „Pe Vale” la capătul plantaţiei de pomi fructiferi s-au descoperit fragmente ceramice aparţinând neoliticului, epocii bronzului şi perioadei dacice.

Bibliografie: Rep. Arh. Cj. 1992, p. 314/2.

66. POIANA AIUDULUI, com. Livezile, jud. Alba.La „Valea Bunei” s-a descoperit un cuţit de fier cu mâner din perioada Latene.Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 148, pct. 142/4.

67. POŞAGA DE SUS, com. Poşaga, jud. Alba Pe teritoriul satului s-a descoperit în 1843 un mic tezaur dacic cu obiecte din argint,

format din două fibule cu noduli, un lanţ cu fragmentele a trei pandantive cui, pe care unii cercetători le atribuie anumite semnificaţii magice.

Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 149, pct. 144/2; Rustoiu 1996, p.122.

68. RAPOLTU MARE, jud. Hunedoara.Punct: „Măgura Uroiului”.În urma sondării unui platou aflat la baza Măgurii Uroiului a fost identificată o aşezare

hallstattiană fortificată, unde alături de ceramica specifică apar şi fragmente ceramice aparţinând culturilor Basarabi şi epocii dacice. În exteriorul fortificaţiei, pe o terasă de dimensiuni mici s-a identificat un complex dacic, la baza căruia se afla o platformă din piatră. Din cadrul acestuia s-au recoltat diferite tipuri de vase, lucrate cu mâna sau la roată, un vârf de suliţă din fier şi un inel din argint. Cercetări în curs.

Bibliografie: Roska, 1942, p.27, nr. 101; Andriţoiu, 1978a, p. 69; 1992, p. 126. Glodariu/Iaroslavschi, 1979, p.105; Bălos/Ardeu, în Cumidava 25, 2002, p. 67-82; Pescaru 2005b; Luca, 2004, p. 54; Rep. Arh. Hd.., 2005, pp. 162, 446, pct. 1, 2/a; Adriana Pescaru et al. în CCA 2002, p. 249-250; CCA 2004, p. 250-251; CCA 2005, p. 287-288; CCA 2006, p. 281-282.

29

69. RĂDEŞTI, jud. Alba. Dintr-un loc neprecizat de pe teritoriul satului provin fragmente ceramice de factură

dacică (Muz. Aiud):Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 150, pct. 147/4.

70. RĂHĂU, or. SEBEŞ, jud. AlbaPunct: „Budurăul Ciobănelului”, În urma unor sondaje efectuate la SE de comună, în punctul amintit, au fost

identificate sub un nivel roman, un nivel de cultură dacică, cu fragmente de ceramică specifică, lucrată cu mâna şi ornamentată cu brâuri alveolare. La „Şipote” s-a descoperit ceramică dacică lucrată cu mâna şi la roată, aparţinând fazei clasice. (Mz. Sebeş). Din zonă provin mai multe monede găsite izolat: tetradrahme ale Macedoniei Prima, drahme din Dyrrhachium, şi alte monede romane de argint.

Bibliografie: Hordet et al. în Apulum VI, 1967, p. 16-17; Berciu/Moga 1972, p. 9; Crişan, 1969, P. 259; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 151, pct. 148/1.

71. RIMETEA, jud. Alba.Punct: „Piatra Secuiului”.De pe vârful „Piatra Secuiului” provine fragmentul unei mărgele de factură celtică.

Platoul de la capătul nordic al masivului este fortificat printr-un val de pământ şi piatră, fără liant, ce ar putea aparţine perioadei dacice sau feudal-timpurie.

Bibliografie: Roska 1942, p. 74, 290-292; Russu în Sargeţia , 4, 1966, p. 36; Ciugudean in Apulum 17, 1979, p. 75 Rep. Arh. Ab. 1995, p. 156, pct. 151/2,4.

72. RÂMEŢ, jud. Alba.La „Curmătură” s-au găsit fragmente ceramice care denotă existenţa unei aşezări dacice în zonă.

Bibliografie: Roska 1942, 17, 236; Crişan 1968, p. 271; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 157, pct. 151/1,4.

73. RENGHEŢ, or. Geoagiu jud. Hunedoara.În secolul trecut aici s-a descoperit un denar roman republican.Bibliografie: Glodariu, 1974, p. 290; Mărghitan, 1974-1975, p. 41; Crăciun, 1989, p. 74; Rep. Arh. Hd. 2005, p.131, 342, 3/a

74. ROMOŞEL, com. Romoşel, jud. Hunedoara.

În stânga văii Romoşelului, la 3 km sud de sat, pe un pinten stâncos, cu pante abrupte, se află urmele unei fortificaţii dacice, trădată de prezenţa unor blocuri de calcar fasonate şi a resturilor de ceramică

Pe dealul „Făget” au fost găsite mai multe fragmente ceramice de factură dacică, lucrate la roată, aparţinând unor vase de dimensiuni mijlocii, precum şi un capac de vas cu buton, întregibil. Toate acestea sugerează existenţa unei aşezări dacice.

Bibliografie: Iaroslavschi/Roşu, 1977, p. 85; Andriţoiu, 1979, p. 26; Rep. Arh. Hd. 2005, p. 132, 348/1

75. ROŞIA MONTANĂ, jud. Alba.

30

Fără a se cunoaşte locul descoperirii, din zonă se semnalează provenienţa unui denar emis de împăratul Claudius. Cercetările efectuate aici, in ultimii ani au dus la descoperirea unor vestigii (armaturi de mina, ceramică), care confirma exploatarea miniera a zonei de către daci, inclusiv cu ajutorul galeriilor. Analizele geochimice şi palinologice efectuate în zonă, ]n ultimii ani au evidenţiat pentru sfârşitul epocii fierului şi începutul sec. IV d.Chr., intensificarea activităţilor metalurgice şi agro-pastorale.

Bibliografie: Suciu/Moga, 1980, p. 164; Béatrice Cauuet et al. în A. M. 2003, p. 479; Damian et al. în CCA 2006, p. 295.

76. SĂLIŞTE, jud. Alba.De pe teritoriul localităţii provin monede de tip Apollonia, o monedă dacică şi un

denar imperial de la Vespasian.În zona estică a localităţii s-a descoperit în 1821 un tezaur dacic de argint compus din

64 de piese, printre care brăţări confecţionate din sârmă simplă, aplici sub formă de disc, o verigă de lanţ împletit cu pandantive „cui”, mai multe fibule, trei spirale două torquesuri şi un fragment de placă decorată „au reposeé”, datând din sec I a.Chr.

Bibliografie: Roska 1942, p. 17 nr.41; Preda 1973, p. 210; Rep. Arh. Ab. 1995, p.163; Gheorghiu 2005, p. 45.

77. SĂLIŞTE com. Băiţa, jud. Hd.În literatura de specialitate se aminteşte descoperirea pe teritoriul satului Sălişte a două

monede romane, un denar roman republican şi unul imperial.Rep. Arh. Hd, 2005, pp. 139, 369, pct. 2/a.

78. SĂRĂCSĂU, com. Şibot, jud. Alba Din puncte neprecizate de pe teritoriul satului provin resturi de cultură materială de

factură dacică. În 1950 la NE de sat, între dealurile „Boacăş” şi „Pietrar” s-a găsit la adâncimea de 0,4m, sub o vatră de locuinţă un tezaur format din patru fibule mari, patru fibule mai mici, un ac de fibulă cu resort, trei coliere, patru brăţări şi şase inele. Toate piesele sunt din argint şi au fost ascunse într-un vas bitronconic din lut, caracteristic Latene - ului dacic.

Tot din această localitate provine o cană dacică păstrată în Muz. Sibiu.Bibliografie: Russu în Sargeţia, 4, 1966, p.37; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 164, pct. 159/2;

Crişan, 1969, p. 272.

79. SĂSCIORI, jud. Alba.Localitatea este menţionată ca loc de provenienţă a unei ceşti şi a unui număr de 5

piese de argint dacice. Tezaurul este compus din patru fibule şi un lanţ de centură format din plăcuţe legate cu inele.

Bibliografie: Roska 1942, p. 55, 257; Rep. Arh. Ab. 1995, 160/3, P. 165.

80. Or. SEBEŞ, jud. AlbaLa est de oraş, lângă „Podul Pripocului” cercetările arheologice au identificat o

aşezare multistratificată cultural, de lungă durată, inclusiv dacică. De aici provin fragmente de ceramică şi un fragment de oglindă sarmatică.

31

Tot de pe teritoriul localităţii provine ceramică dacică, o imitaţie după un stater de tip „Lisimach”, un tezaur monetar cu 50 de piese; tetradrahme Thasiene, drahme Apollonia şi Dyrrhachium şi un tezaur monetar cu aproape 400 de piese, cuprinzând imitaţii după tetradrahmele de Thasos.

Din punctele I.R.T.H. şi I.M.T.F. provin mai multe fragmente ceramice lucrate cu mâna şi la roată, aflate în muzeul orăşenesc Sebeş. Majoritatea fragmentelor aparţin unor vase de provizii executate din pastă grosieră, având ca degresant nisip şi pietricele, unele fragmente fiind decorate cu brâu alveolar sau cu striuri. Ceramica lucrată la roată aparţin unei fructiere de culoare neagră-cenuşie, din pastă de bună calitate, cu degresant nisipos. Materialul analizat poate fi datat pe baza caracteristicilor şi a analogiilor ca aparţinând fazei clasice a civilizaţiei dacice, respectiv sec II a.Chr – I d.Chr.

În sec. trecut pe dealul „Lehmberg” s-au descoperit morminte de incineraţie, având în inventar şi ceramică dacică.

Bibliografie: Raica/Aldea în Apulum, 6, 1967, p. 620; Glodariu 1974, pp. 265, 268; Preda în SCIVA, 1975, 26, 4, p. 480; Rep. Arh. Ab. 1995, p.168, pct. 163/15; Crişan, 1969, p. 273; C. Plantos în BCŞS 7, 2001, p103-104 .

81. SIBIŞEL, com Beriu, jud. Hunedoara.Într-un loc neprecizat de pe teritoriul localităţii s-a descoperit în 1801 un tezaur

monetar format din 395 monede dacice scyphate de dimensiuni deosebite. Pe avers iconografia acestora prezintă capul lui Zeus, Hercule şi Artemis, iar pe revers călăreţul de pe tetradrahmele lui Filip al II-lea.

Bibliografie: Winkler 1969, p. 86-87; Glodariu 1974, p. 292; Rep. Arh. Hd. 2005, p. 143, 380/4

82. STEJĂRIŞ, com. Moldoveneşti, jud. Cluj.

În punctul numit „Izvorul Rece”, pe o terasă cu expunere sudică, sau descoperit în 1987 materiale ceramice neolitice, de epoca bronzului, hallstatt şi materiale dacice.

Bibliografie: Rep. Arh. Cj. 1992, p. 369 /1

83. STRAJA, jud. AB.

În punctul „Salca Barnei” de pe teritoriul localităţii au fost descoperite câteva ceşti dacice lucrate cu mâna şi buze de chiupuri arse roşu cărămiziu sau cenuşiu, lucrate la roată. Alte materiale ceramice de factura dacica in zona au aparut si cu ocazia unor periegheze (informatie Cristi Plantos).

Bibliografie: Berciu/Moga, 1972, p. 75; Andiţoiu 1992, p.125;

84. STÂNA DE MUREŞ, com. Noşlac, jud. Alba.Pe teritoriul localităţii, fără alte precizări topografice, s-a descoperit ceramică dacică

lucrată cu mâna şi la roată, din faza clasică.Bibliografie: Crişan 1969, p. 259; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 177, pct. 174/3.

85. STREMŢ, jud. Alba Pe teritoriul satului, la 300 m NV de „Grajdurile CAP” este semnalată o aşezare

Latene, aparţinând culturii geto-dacice, clasică.Bibliografie: Tudor 1968, p. 179; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 178, pct. 176/1; Crişan,

1969, p. 273.

32

86. ŞARD, com. Ighiu, jud. Alba. Din puncte neprecizate de pe teritoriul localităţii provine un vârf de suliţă din fier,

păstrată fragmentar, lung de 0,45m, înfiptă într-o teacă din bronz, de provenienţă dacică, două monede dacice de argint şi o monedă macedoneană de argint.

Bibliografie: Glodariu 1975, p. 294; Rep. Arh. Ab. p. 179, pct. 177/3.

87. ŞEUŞA. com. Ciugud, jud. Alba.În punctul „Cărarea Morii”, la cca 3,5 Km SE de loc Şeuşa a fost identificat un sit

arheologic cu locuiri succesive din diferite epoci, puternic afectat de exploatarea bentonitei. Perioada dacică este ilustrată de existenţa mai multor complexe închise, gropi menajere şi de provizii. În Muz. Aiud se păstrează câteva fragmente ceramice de factură dacică, clasică, provenind de pe teritoriul localităţii fără precizarea punctului topografic de provenienţă. Tot de pe teritoriul localităţii, dintr-o descoperire mai veche provin 84 de denari romani republicani.

Bibliografie: Roska 1942, 120, nr.80; Pârvan 1982, p. 610; Rep. Arh. Ab. 178/4, p. 178; Ciută în CCA campania 2000 şi 2001; Crişan, 1969, 276; Ferencz/Ciută în Les celtes et les Thraco-Daces… Bistrita 2001. VEZI SI FIBULA DE PE GORGAN!!! IN CCA..!!!!

88. ŞIBOT, jud. Alba.În anul 1985 a fost descoperit întâmplător, pe păşunea din sud-vestul satului de către o

elevă două monede imperiale din aur, emise la Roma între anii 63 – 68 d.Ch., de către Nero. Cei doi aurei au intrat în colecţia numismatică a Muzeului Unirii din Alba Iulia. Cercetările efectuate asupra acestora au relevat un grad diferit de uzură între cele două monede precum şi titlul ridicat al acestora

Bibliografie: Suciu/Moga, 1980, p. 161-169; Popa în G.D, 2004, p, 83-167.

89. ŞOIMUŞ, jud. Hunedoara.De pe teritoriul localităţii provine o monedă dacică de tipul Răduleşti-Hunedoara.Bibliografie: Mitrea, 1964, p. 573; 164a, p. 375; Crăciun, 1998, p.75; Rep. Arh. Hd.

2005, p.151, 406, 4/a

90. TĂRTĂRIA, com. Sălişte, jud. Alba.

La marginea unei terase din cunoscuta aşezare neolitică de la Tărtăria situată pe terasa de la „Gura Luncii”, au fost recoltate mai multe fragmente osoase, calcinate şi câteva obiecte de fier, provenite dintr-un mormânt de incineraţie distrus de lucrările agricole. Inventarul funerar era format dintr-o teacă de pumnal din fier, având forma curbată şi păstrată fragmentar, fragmente de psalii de fier şi atârnătoare pentru teacă. În spaţiul intracarpatic aceste piese îşi găsesc analogii în complexele funerare de la Blandiana, Teleac si Cugir, fiind încadrate aspectului cultural Padea-Panaghiurski Kolonii. Inventarul mormântului aparţinând unui războinic geto-dac mai păstrează influenţe celtice, fiind datat între mijlocul sec. II – mijlocul sec. I a.Chr. Din punctul „Pietroşiţa” provin fragmente de vase borcan ornamentate cu brâuri. În zonă a fost descoperită accidental în 1983 o imitaţie din argint după un denar roman republican.

Bibliografie: Comşa în OmD, 1960, p. 99; Dumitrescu în Ist. Rom.I, 1960, p.70; Berciu în Ist. Rom, 1960, p. 152; Rep. Arh. Ab. p. 179, pct. 186/1,4; Ciugudean în Apulum 14, 1976, p. 13; Daniela Ciugudean/Ciugudean, 1993, p. 77-79; Gheorghiu, 2005, p. 47.

91. TĂUŢ (TĂUŢI), com. Meteş, jud. Alba.

33

Pe teritoriul localităţii sunt semnalate urme de cultură dacică.Bibliografie: Roska 1942, p. 79, nr. 272; Rep. Arh. Ab. 1995, p.187, pct. 189/1.

92. Or. TEIUŞ, jud. Alba. Din puncte neprecizate de pe teritoriul localităţii provine un tezaur de monede de tipul

Filip II, şi un tezaur de denari ce continuă din timpul republicii până în timpul imperiului, sec II. O parte din acestea se găsesc la Budapesta.

Bibliografie: Roska 1942, 293, nr. 93; Preda 1973, p. 121; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 188, pct. 190/3; Crişan, 1969, p. 277.

93. TELEAC, com. Ciugud, jud. Alba.În hotarul localităţii, pe locul numit „Alte soarte”, lângă drumul ce leagă municipiul

Alba Iulia cu localităţile Hăpria şi Straja, au apărut întâmplător patru obiecte dacice, păstrate actualmente în Muzeul Unirii din localitate. Obiectele menţionate fac parte din inventarul unor morminte dacice, de incineraţie semnalate în zonă. Este vorba de două urne bitronconice, din care una, are toarta întreagă, terminată în partea superioară cu o creastă din barbotină. Cealaltă, de acela-şi tip, are toarta ruptă şi un motiv decorativ în formă de brăduţ în vecinătatea acesteia..

Tot de aici provine un vârf de lance din fier, cu nervură mediană şi tub de înmănuşare foarte corodat. Piesa a fost îndoită ritual şi depusă în mormânt. Cealaltă piesă metalică este un fragment de lamă de la un cuţit de luptă, curbat.

Prezenţa acestor morminte sugerează existenţa unei aşezări dacice în apropiere. Prin inventarul descoperit, mormintele se încadrează cronologic în sec. II – I a.Chr. şi au aparţinut probabil unor membrii ai elitei locale.

Bibliografie: Berciu 1960, p.145; Berciu/Popa în Apulum 5, 1965, p.71-91; Vasiliev et al. 1991, p. 77; Moga în Apulum 20, 1982, p. 87-91; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 190, pct. 191/1,2,3.

94. TURDAŞ, com. jud. Hunedoara.Din locuri necunoscute de pe teritoriul localităţii provine un fragmente de brăţară din

bronz cu garnituri sferice, o brăţară de bronz cu protoberanţe, câteva mărgele din sticlă şi o tetradrahmă dacică schifată.

Bibliografie: Winkler, 1958, p.409; Gheorghiu 2005, p. 48; Rep Arh. Hd. 2005, p.156, 343, 5/a.

95. TURMAŞ, com. Mărtineşti, jud. Hunedoara.Localitatea este menţionată ca loc de provenienţă pentru două tezaure monetare. Unul,

descoperit în 1925, conţinea cca. 51 de imitaţii tetradrahme thasiene, iar celălalt, găsit înainte de 1914 conţinea cca. 100 de denari republicani, romani.

Bibliografie: Glodariu 1971, pp.76, 83; 1974, p.268; Palamariu, 1979, p. 115; Gheorghiu, 2005, p. 48; Rep. Arh. Hd. 2005, p. 157, 435, 1/a,b.

96. ŢELNA, com. Ighiu, jud. Alba În hotarul actualei localităţi, situată în imediata apropiere a puternicei aşezări

fortificate, dacice, de la „Piatra Craivii” au fost identificate pe baza fragmentelor ceramice culese în timpul unor periegheze, aşezări dacice în punctele:

- „Piatra Afinii” este situat în N-V satului, în zona înaltă. În acest loc au fost identificate mai multe nivele de locuire preistorică, alături de care a fost semnalată şi câteva fragmente de ceramică La Téne, sugerând existenţa unei mici aşezări sezoniere.

34

- În punctul „Rupturi” din nordul satului, într-o zonă puternic erodată s-au identificat fragmente de ceramică dacică, indicând urme slabe de locuire.

- În punctul „Trăuaş – La copaci”, situat în estul satului au fost descoperite materiale preistorice (Coţofeni şi Wietenberg), alături de care a apărut şi ceramică dacică, lucrată cu mâna şi ornamentată în stilul caracteristic. A reţinut atenţia o ceaşcă dacică de tip clasic, specifică acestei culturi.

Bibliografie: Moga/Aldea în Marisia 5, 1975, p. 47; Ciugudean în Apulum 32, 1995, p. 27; Wollman în Sargeţia 10, 1973, p. 115; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 193, pct. 195/2,-8; Crişan, 1969, p. 257.

97. UIOARA DE JOS, or. Ocna Mureş, jud. Alba Pe „Valea Orăzlecii” s-au descoperit vestigii de epocă dacică. Bibliografie: Lazarovici/Cristea în ActaMN 16; 1979, p. 431-466; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 195, pct. 196/4.

98. VAIDEI, com. Romos, jud. Hunedoara.În apropiere de „Câmpul Pâinii” s-a descoperit întâmplător o brăţară spiralică de

argint, cu capetele aurite, în formă de şarpe, ornamentată cu palmete imprimate.Bibliografie: Mărghitan 1970, p.11; Horedt, 1973, p. 165; Gheorghiu, 2005, 49; Rep.

Arh. Hd. 2005, p.163, 450, 2/a.

99. VĂRMAGA, com Certejul de Sus, jud. Hunedoara.Dintr-un punct neprecizat de pe teritoriul localităţii provine un tezaur monetar, format

din tetradrahme de Thasos, una Macedonia Prima şi un denar republican, roman. La nord de localitate, pe un vârf stâncos cu două creste şi la poalele acestuia a fost descoperită ceramică dacică.

Bibliografie: Glodariu,1971, p.76, 84; 1974, p. 261; Andriţoiu, 1979, p. 31; Rep. Arh. Hd. 2005, p.166, 471, 2/a.

100. VĂLENI, com Meteş, jud. Alba. În zona cantonului CFR sau descoperit la 2,5m adâncime bucăţi de chirpic şi

fragmente ceramice lucrate cu mâna şi la roată din faza clasică a culturii dacice.Bibliografie: Rep. Arh. Ab. 1995, p. 203.

101. VĂLIŞOARA, com. Livezile, jud. Alba. De pe teritoriul satului provine un capăt de brăţară din argint, dacică (Muz.

Budapesta), precum şi numeroase fragmente ceramice, lucrate cu mâna sau la roată, fără a fi cunoscut locul de provenienţă (Muz. Aiud).

Bibliografie: Roska 1942, 101, nr.15; Rep. Arh. Ab. p. 204, pct. 207/2; Crişan, 1969, p. 278:

102. VINEREA, jud. Alba.Cu prilejul unor periegheze dar şi întâmplător pe raza localităţii Vinerea, în punctele

„Tăbărâşte”, „Vadu Bonţii” şi „Zăvoiul de Sus” au ieşit la iveală materiale dacice, care confirmă existenţa unor gospodării sau aşezări în zonă. Materialele descoperite sunt fragmente ceramice provenite de la vase tip borcan, vase de provizii şi fructiere.

Bibliografie: Popa, 2004, p. 96.

103. VINŢUL DE JOS (com.), jud. Alba.

35

Cu ocazia modernizării şoselei Sebeş – Deva, în zona podului de la Sibişeni, a fost parţial distrus un bordei de epocă Latene, conţinând fragmente de ceramică dacică şi celtică, o mărgea din pastă de sticlă şi un vârf de săgeată..

De asemenea pe terasa din faţa staţiei de pompare a gazului metan s-a identificat o aşezare cu mai multe straturi de locuire, inclusiv de epocă dacică. Prezenţa ceramicii dacice lucrată cu mâna în acela-şi context cu ceramică romană a produs contraverse a căror rezolvare impune continuarea cercetărilor.

Din locuri neprecizate de pe teritoriul comunei provin; un fragment de dolium dacic, o ceaşcă dacică şi o monedă republicană de argint.

În „Lunca Popii” s-a identificat o aşezare cu două nivele de locuire La Tène. Primul nivel din sec. III-II a.Chr., conţinând şi ceramică celtică. Din nivelul doi de locuire, datat între sec. I a.Chr. – I d.Ch. provine un fragment de situla cu grafit în pastă, fragmente de fructiere şi un chiup cu buza în trepte.

Cu ocazia unor cercetări de suprafaţă efectuate pe teritoriul localităţii Valea Globii – „Conţu” , sat aparţinător de com. Vinţu de Jos au apărut de asemenea fragmente ceramice dacice, lucrată atât manual, din categoria vaselor borcan şi a unuia de provizii cât şi la roată, care cronologic sunt situate în intervalul sec. I a.Chr – sec. II d.Chr. Dintr-un punct neprecizat de pe teritoriul localităţii Vurpăr provine o ceaşcă dacică.

Bibliografie: Andriţoiu 1992, p. 32, 126; Rep. Arh. Ab. 1995, pp. 207, 210, pct. 213/1,4,5; 214,/2b, 210; Crişan, 1969, p. 279; Plantos în BCSS, 6, 2001; Gheorghiu 2005, p. 50; Paul et al. în CCA 2006, p. 395.

104. Or. ZLATNA, jud. Alba

De pe teritoriul localităţii, într-un braţ fosil al râului Ampoi, cu prilejul unor lucrări edilitare s-a descoperit un cosor dacic. Din zonă provine un aureus de la Nero, descoperit în 1976. Pe muntele „Jidovul” au fost semnalate urmele unei cetăţi dacice, dar informaţia nu a fost confirmată pe teren.

Bibliografie: Roska 1942, p. 309, nr.6; Wollman/Lipovan 1982, p. 89-103; Rep. Arh. Ab. 1995, p. 211, 215/7; Crişan 1969, p. 279; Gheorghiu 2005, p. 50.

4. HABITATUL UMAN

Puternica dezvoltare pe care o înregistrează societatea dacică începând cu a doua jumătate a sec. II a.Ch, este rezultatul unei evoluţii generale pozitive. Cauzele acestui „bum” economic sunt diverse, implicând atât factorul de mediu cât şi cel socio-politic.

În sec. II, a.Chr. deja puseul de răcire a climei înregistrat către mijlocul sec. III, a.Ch, se diminuează treptat permiţând extinderea cultivării cerealelor pe spaţii tot mai întinse. Totodată elementul celtic, după ce şi-a consumat energiile în sudul Balcanilor, îşi diminuează treptat influenţa în detrimentul întăririi factorului local. Concomitent, extinderea utilizării metalurgiei fierului, impulsionată şi de influenţele celtice, produc schimbări majore în inventarul utilitar dacic.

În această perioadă lunca Mureşului şi a unor afluenţi ai acestuia era în bună parte mlăştinoasă şi supusă inundaţiilor sezoniere. În schimb terasele mai înalte, cu soluri fertile, ofereau condiţii excelente pentru practicarea agriculturii. Condiţii propice se întâlneau în zona piemontană, pe culmile joase şi în zonele depresionare ale Apusenilor sudici. Ţinând seama de faptul că aspectul zonei nu a suferit modificări majore în ultimile două milenii, de structura terenului şi conservatorismul societăţii umane în alegerea locurilor propice pentru întemeierea unei aşezări, corborate cu informaţia arheologică cunoscută se poate constata că aşezările

36

acestei perioade sunt dispuse cu predilecţie de a lungul principalelor drumuri de acces, pe firul văilor şi în zonele depresionare.

Pe lângă aceste argumente, prezenţa unor importante resurse minerale, cum sunt: sarea, atât sub formă solidă cât şi a izvoarelor sărate şi sărăturilor, a minereurile de cupru şi fier (cupru, cuprit, calcozină, calcopirită, hematit, magnetit, siderit), din bazinul văilor Aiud, Geoagiu, Şoimuş, Ampoi, Pianu etc, şi metale preţioase, din zonele marcate de magmatismul mezozoic, banatitic şi neogen40 a unor izvoare tămăduitoare cum sunt cele de la Germisara şi Băcia precum şi a carierelor de piatră pentru construcţii, vin să completeze motivaţia interesului manifestat pentru locuirea acestei zone.

Toţi aceşti factori favorizează un spor demografic substanţial, vizibil arheologic atât prin creşterea numărului de locuinţe şi a suprafeţei aşezărilor, cât şi în numărul sporit al acestora, în zonă. În acela-şi timp însă, la creşterea demografică pe cursul mijlociu al Mureşului începând din a doua jumătate a sec. II a.Ch a putut contribui şi aportul unor comunităţi apropiate etnic, venite dinspre sud

Motivaţia acestei inserţii a putut fi determinată de necesitatea controlului asupra resurselor minerale ale zonei în special a drumului comercial de pe valea Mureşului41. Va rămâne o enigmă a istoriei dacă aceste aporturi de populaţie s-a făcut la iniţiativa unor structuri de putere locală ca sprijin în lupta împotriva celţilor, sau din proprie iniţiativă, prin organizarea unui „descălecat” menit să consolideze factorul autohton în detrimentul celui celtic.

Acum apar primele aşezări fortificate situate pe înălţimi, la Piatra Craivii, Costeşti, Cugir, Ardeu etc, fenomen ce ilustrează prefaceri adânci la nivelul societăţii şi a autorităţii politice din zonă. Prezenţa mormintelor de războinici în număr tot mai mare sugerează prezenţa în cadrul populaţiei băştinaşe de esenţă rurală, a unei aristocraţii războinice şi apariţia unor raporturi de subordonare între aceste centre şi comunităţile din împrejurimi42. Începând din această perioadă se pun bazele principalelor aşezări cunoscute în perioada de apogeu a statului dac43. Dezvoltarea acestora va cunoaşte însă ritmuri diferite. În decursul evoluţiei lor istorice unele aşezări rămân la rangul de simple cătune, pe când altele ating cote superioare de organizare şi urbanizare asumându-şi rolul de centre economice şi comerciale de importanţă locală ori zonală.

4.1. AşezăriFără a insista prea mult asupra modelului de urbanizare, analizat pe larg în diferite

studii, nu putem omite faptul că descoperirile arheologice au evidenţiat că unele din aceste aşezări au reprezentat centre economice, politice, militare şi religioase de primă mărime. Este cazul aşezării de la Piatra Craivii, recunoscută ca centru tribal, cu o viaţă economică înfloritoare, care controla în bună parte exploatările de metale preţioase, fier şi cupru din Apusenii de sud-est, inclusiv hinterlandul agricol din lunca Mureşului. Prezenţa mineralizaţiilor de fier şi cupru de tipul calcopiritelor, calcozinei, şi cupritului, legate de magmatismul submestru din zona Ampoiţa, Valea Gălzii, şi valea Aiudului, alături de minereurile auro-argintifere din zona Bucium, Abrud, Muşca etc44, face plauzibilă exploatarea lor în epocă, şi explica înflorirea metalurgiei bronzului şi fierului, constatată arheologic aici, inclusiv transformarea aşezării într-un important centru de prelucrare şi comerţ 45 O situaţie asemănătoare se regăseşte şi în cazul fortificaţiilor de la Cugir şi Ardeu. Aici pe lângă

40 Rădulescu, Dimitrescu, 1966.41 Rustoiu 2002, p.3442 Idem, p. 35.43 Glodariu, 1983, 44.44 Rădulescu, Dimitrescu, 1966.45 Rustoiu 2002, p. 34.

37

aspectele politice şi militare semnalate, legate de vechimea acestora (având două faze de evoluţie), de prezenţa locuinţelor şi turnurilor locuinţă atribuite unor basilei locali, iar mai târziu unor şefi militari, de mormintele princiare de la Cugir şi inventarul arheologic deosebit de bogat, inclusiv prin prezenţa importurilor, confirmă rolul acestora ca centre de primă mărime, cu o viaţă economică şi comercială intensă. În sprijinul acestei afirmaţii putem aduce prezenţa atelierelor de fierari, bronzieri şi ofervieri ilustrate prin materiale şi inventare specifice46, cât şi de prezenţa unor obiecte de import din lumea greco-romană47. Tot în acest context putem aminti tezaurele monetare sau monedele disparate descoperite dea lungul timpului în zonă.

Dacă intensitatea locuirii din Câmpia Mureşului este motivată de importanţa sa pentru agricultură, zona piemontană, înaltă şi cea depresionară are şi alte motivaţii economice.

Analizând harta ce semnalizează urmele de locuire dacică din zonă, vom constata individualizarea unor areale de locuire mai intensă, cum este cea formată din triunghiul hidrografic; Valea Mureşului, Arieşul inferior, şi Valea Aiudului. Pe lângă importanţa agricolă a zonei nu pot fi omise nici resursele de sare gemă din preajma actualelor localităţi Ocna Mureş – Cojocna, cele feroase ( calcopirită, siderit, hematit etc) din zona Rimetea – Buru – Pietroasa, precum şi minereurile de cupru (cuprit, malahit, calcopirită) din zona Colţeştilor48. Importanţa economică a zonei precum şi existenţa unui drum de acces important pe Valea Arieşului spre inima Apusenilor impunea existenţa uni centru de supraveghere şi control, posibil fortificat. Doar cercetările ulterioare efectuate pe Piatra Secuiului vor putea confirma sau infirma existenţa unui asemenea centru, după cum a fost semnalat anterior49.

Nu poate fi minimalizat nici rolul economic local jucat de izvoarele sărate şi sărăturilor situate pe malul stâng al Mureşului după cum o sugerează existenţa unor toponime din zona localităţilor Drâmbar, Şeuşa, Limba, Ghirbom, Daia Română50.

De asemenea, Valea Geoagiului şi Valea Şoimuşului beneficiază din plin de existenţa unor importante resurse minerale feroase, foarte probabil exploatate încă din antichitate, de minereuri feroase, cuprifere şi metale preţioase în zona Săcărâmb, Stănija Almaşul Mare şi Almaşul Mic, Zlatna51 etc. Acest fapt poate fi argumentat de existenţa fortificaţiei de la Ardeu (posibil şi altele) şi de urmele de cultură materială descoperite în zonă. Acest fapt face posibilă legarea existenţei unor aşezări din zonă de activităţi extractive şi de prelucrare a minereurilor. Faptul pare verosimil, putând fi confirmat de cercetări sistematice ulterioare.

Deşi nu există urme certe ale unor exploatări miniere în zonele amintite, din această perioadă, urmele acestora putând fi înlăturate de exploatări ulterioare, prezenţa acestor mineralizaţii nu putea scăpa atenţiei locuitorilor, fapt sugerat inclusiv de intensitatea locuirii în aceste areale şi de existenţa unor exploatări mai târzii, feudale.

Materialele bibliografice şi cercetările efectuate pun în evidenţă existenţa în bazinul mijlociu al Mureşului şi a Apusenilor Sudici a unor aşezări certe, verificate arheologic prin sondaje arheologice, săpături sistematice sau de salvare. În această categorie pot fi încadrate cele mai multe dintre semnalările existente. Pe lângă acestea prezenţa unor urme de locuire confirmate de existenţa ceramicii, a unor tezaure monetare şi monede, obiecte de podoabă, unelte şi arme, sugerează posibilitatea existenţei unor asemenea aşezări în zonă. Nu putem omite nici faptul că o serie de semnalări mai vechi, de la sfârşitul sec XIX şi începutul sec. XX nu sunt însoţite de date certe privind locul descoperiri, fapt care poate duce la suprapuneri de informaţie.

46 Crişan 1977 a apud Popa 2004, 100, nt. 133; Pescariu şi col. 2001, p. 41-43.47 Popa 2004, p. 102-103; Bodo, Ferenczi 2004, p. 150-151.48 Rădulescu, Dumitrescu 1966.49 Ciugudean 1979, p. 75.50 Ciută 1988, 2.51 Rădulescu, Dumitrescu 1966.

38

Între aşezările posibile, semnalate de prezenţa unor urme materiale dacice putem aminti pe cele de la Balomirul de Câmp, Bejan, Benic, Ciumbrud, Colţeşti, Cricău, Decea, Galda de Jos, Gârbova de Sus, Hăpria, Lunca Mureşului, Meşcreac, Mirăslău, Oiejdea, Ormeniş, Păgida, Pişchinţi, Rădeşti, Rimetea, Râmeţi, Şard, Şibot, Şoimuş, Tăuţ etc.

Urmele cătunele şi satele dacilor se întâlnesc deseori înşirate pe valea şi terasele Mureşului, a unor râuri din zona piemontană, sau adăpostite printre dealuri în mici zone depresionare, pe drumurile ce legau Câmpia Mureşului cu zonele aurifere ale Apusenilor. Între acestea putem aminti pe cele semnalate la Aiud, Alba Iulia, Ampoiţa, Balomirul de Câmp, Benic, Blandeana, Cicău, Ciugud, Colţeşti, Galda de Jos, Lancrăm, Miceşti, Moldoveneşti, Micoşlaca, Oarda, Ocna Mureş, Oiejdea, Pâclişa, Sebeş, Şard, Şeuşa, Şibot, Tărtăria, Teiuş, Vălişoara, Zlatna etc Aşezările din Câmpia Mureşului sunt situate cu predilecţie pe terasele mai înalte din preajma râului, încât să fie ferite de inundaţii, dar cu acces direct la terenurile mănoase din luncă, la sursele de apă şi piscicole.

În zonele de trecere spre regiunile piemontane şi deluroase, pe direcţiile de pătrundere a drumurilor spre zonele miniere şi spre culmile bogate în păşuni ale munţilor sunt prezente aşezări, cum sunt cele de la Pianu, Băiţa, Beriu, Cetea, Geoagiu de Sus, Gârbova de Sus, Inuri, Jeledinţi, Măgura-topliţei, Răhău, Sălişte, Sărăcsău, Săsciori, Şoimuş, Tăuţ etc. Rămâne o constantă a acestor aşezări faptul că primele locuinţe se găsesc la poalele dealurilor în locuri scurse, fără pericol de a fi inundate. Sunt în general locuiri mai puţin propice agriculturii, dar cu un potenţial ridicat pentru creşterea animalelor, sau sunt situate în preajma unor resurse minerale importante, şi cu posibilităţi de acces şi control la principalele drumuri din zonă; Vălişoara, Râmeţ, Cetea, Cricău, Ampoiţa, Inuri, Blandiana, Feneş, Jeledinţi, Ardeu, etc. Descoperirea mai multor obiecte şi fragmente de bronz la Galaţi – Bulbuce, sugerează posibilitatea existenţei în aceste aşezări, pe lângă agricultori şi păstori, şi a unor meşteşugari a căror activitate era strâns legată de viaţa economică a comunităţii (dulgheri, fierari), sau de exploatarea unor mineralizaţii neferoase sau minereuri de fier.

Aşezările rurale erau formate de cele mai multe ori din câteva zeci de locuinţe împreună cu alte amenajări gospodăreşti adiacente, de obicei dispuse în neorânduială, fără să sugereze un plan urbanistic iniţial organizat pe structura unor uliţe. Fenomenul este şi mai vizibil în cazul aşezărilor compacte, unde dispunerea locuinţelor şi a anexelor lor s-a făcut în funcţie de formele de relief. În acest context terenurile rămase între construcţii nu permit presupunerea existenţei curţilor şi grădinilor, acestea fiind aşezate împreună cu spaţiile cultivate şi păşunile în afara ariei aşezărilor52

Alte aşezări sunt răsfirate pe dealurile ce mărginesc culuarul Mureşului şi a afluenţilor acestuia, precum şi în zona montană. În acest caz dispunerea locuinţelor poate sugera existenţa unei alte structurări a proprietăţii. În jurul construcţiilor din aceste aşezări se aflau probabil curţile, grădinile şi livezile, pământul arabil şi păşunile fiind situat în afara aşezărilor53. Urme de locuire care sugerează existenţa unor asemenea aşezări sunt semnalate la Bucium, Nădăştie, Pianu de Sus, Poşaga, Râmeţ, Rengheţ, Roşia Montană, Ţelna, Vărmaga, Mătăcina etc.

Cercetările arheologice efectuate au evidenţiat prezenţa unor aşezări civile în preajma aşezărilor fortificate dacice cunoscute din zonă, aşezări situate în afara zidurilor sau la baza promontoriilor pe care aceste fortificaţii arau aşezate. Desigur rolul economic şi politic a acestora era direct subordonat factorului politic şi militar din cadrul acestor fortificaţii. Acest fapt a fost evidenţiat la Ardeu, Deva, Cugir, Cucuiş, Piatra Craivii şi Piatra Coziei. Prezenţa unor urme de locuire în preajma unor fortificaţii semnalate la Piatra Secuiului şi Romoşel, vin să întărească imaginea despre existenţa unor aşezări civile, dacă nu la poalele înălţimilor pe

52 Glodariu, 1989. p. 132.53 Idem

39

care se situa fortificaţia, cel puţin în apropierea acestora, fenomen cunoscut şi în alte zone nu numai în Munţii Orăştiei.

În evoluţia acestor aşezări un rol major l-a jucat locul amplasării lor. Este un fapt cunoscut că la alegerea unui amplasament trebuie să se ţină seama de o serie de factori strategici şi economici. În acest context locul trebuia să prezinte certe avantaje strategice printr-o bună apărare naturală, care ulterior putea fi suplinită cu elemente de fortificare artificiale, să fie legate direct la reţelele de comunicaţii ale vremii, în apropierea unor zone cu potenţial agricol superior, şi a unor importante resurse minerale (sare, fier, aur, argint etc). Atât la Ardeu cât şi la Piatra Craivii au luat fiinţă în timp importante aşezări civile, care s-au întins şi în afara zidurilor. Un fenomen asemănător se întâlneşte şi la Deva, unde aşezarea civilă se întindea la poalele cetăţii, după cum o dovedesc numeroasele descoperiri arheologice. Şi în acest caz se poate justifica dimensiunea şi importanţa economică a aşezării, prin situarea sa în imediata apropiere a unor importante resurse miniere şi a carierelor din zonă. La Cucuiş amenajările feudale au distrus în bună măsură urmele de locuire mai vechi. Piatra Coziei este o aşezare fortificată, la a cărei amplasare s-a avut în vedere fructificarea unor importante avantaje strategice ca apărarea naturală şi controlul unor întinse suprafeţe înconjurătoare, inclusiv posibilităţile de comunicare vizuală cu alte fortificaţii din zona Munţilor Sebeş. Din păcate asupra fortificaţiilor de la Romoşel şi Piatra Secuiului nu putem face aprecieri de acest gen datorită lipsei unor informaţii certe, rezultate în urma unor săpături arheologice sistematice.

4.2. Fortificaţii

Fortificaţiile sunt amenajări complexe, cu rol defensiv, ridicate de populaţiile agricole sedentare pentru a-şi apăra viaţa şi avutul în faţa incursiunilor şi atacurilor unor populaţii alogene.

Odată cu dezvoltarea internă a societăţii umane, unele aşezări devenite centre rezidenţiale, de interes politic, economic, sau religios, pentru elitele conducătoare devin tot mai evident centre de prestigiu, fapt care impune ca o necesitate fortificarea lor.

Primele elemente de fortificare în spaţiul intracarpatic apar încă din neolitic, pentru a cunoaşte o evoluţie şi o extindere superioară în epoca bronzului. Începând din Hallstatt populaţia autohtonă, tracică, rezultată în urma sintezei dintre tradiţiile neolitice, locale şi zestrea culturală a populaţiilor indo-europene aşezate în acest spaţiu, şi-a croit o relativă omogenitate culturală şi spirituală, dincolo de fărâmiţările tribale şi unele aspecte culturale regionale. Dezvoltarea şi restructurarea socială survenită în rândul comunităţilor odată cu apariţia, creşterea şi întărirea rolului elementului militare în cadrul structurilor tribale a dus la adjudecarea controlului social de către un număr restrâns dintre membrii ai societăţii. Aceştia s-au impus sub forma unei aristocraţii militare, conducătoare, a cărui rol şi-a găsit expresie şi în evoluţia sistemului de apărare.

În Hallstatt fortificaţiile sunt în mare parte aşezări fortificate cu suprafeţe întinse, de la dimensiuni reduse (Şona, 0,6 ha), la câteva zeci de hectare (Teleac, 30 ha) sau chiar mai mult (Sântana – Arad, 106 ha)54. Rolul lor era de a asigura apărarea întregii comunităţi tribale cu avutul ei. În acest caz şi apărarea devenea apanajul întregii comunităţi. Mai târziu, odată cu formarea şi întărirea elitelor militare, rolul apărării devine tot mai specializat, fiind preluat de către acestea. Sprijinindu-se pe forţa lor economică, au la dispoziţie grupuri de luptători bine pregătiţi şi înarmaţi. Preocuparea de căpătâi a cestora era războiul sub toate formele sale, incursiuni de pradă şi represalii, jefuirea sau eliminarea unor rivali, lupele pentru acapararea unor teritorii cât mai mari sau prestigiu militar. Acum războiul devine tot mai mult o activitate specializată, care era apanajul unor anumiţi membri ai societăţii.

54 Vasiliev, 1991, 19-20.

40

În aceste condiţii fortificaţia devine locul de reşedinţă a conducătorilor militari locali şi a gărzilor acestora, dar totodată şi un semn al stabilităţii a celor care de generaţii locuiau acolo. Restul populaţiei şi bunurile acestora, devin simple prăzi, diminuându-şi importanţa strategică. De aceia nu mai sunt utile fortificaţiile întinse pe suprafeţe mari, pentru a căror apărare sunt necesari mulţi luptători. Apar acum cetăţile mici, poziţionate în locuri strategic alese, care beneficiază de o bună apărare naturală. Protecţia terenului fiind completată cu amenajări defensive specifice, unele de tradiţie hallstattiană (valul de pământ, şanţul şi palisada simplă), altele preluate din medii culturale diferite (celtice, sud dunărene sau scitice) ca zidul de piatră nefasonată, legată cu lut, valul de pământ cu miez de piatră sau zidul din lemn şi pământ.

Începând cu perioada clasică, odată cu coagularea unor structuri multitribale mari, dar mai ales odată cu debutul regalităţii în vremea lui Burebista încep să fie cunoscute şi asimilate elementele şi tehnicile de fortificare de sorginte mediteraneană. Acum îşi face simţită prezenţa tot mai mult zidurile din piatră fasonată de inspiraţie elenistică, de tipul murus dacicus, turnurile locuinţă şi de apărare, zidurile din cărămidă, platformele de luptă, acoperişul din ţiglă – mai greu de incendiat etc. Cu toate acestea tactica militară îşi conservă tradiţia, dacii rămânând tributari atacurilor fulger, date prin surprindere. Deşi cunoşteau tehnica asediului din confruntările avute cu elementele greceşti de pe malul Pontului, dacii au utilizat-o doar sporadic. Această concepţie defensivă se răsfrânge şi asupra conceperii sistemului de apărare. Aş aminti aici lipsa surselor permanente de apă din interiorul fortificaţiilor. Începând cu Burebista se încearcă rezolvarea parţială a problemei prin construcţia cisternelor în interior sau în imediata apropiere a zidurilor, alimentate din izvoare locale sau precipitaţii. Aceste neajunsuri vor cântării mult în cadrul războaielor cu romanii55.

4.3. Criterii de alegere a locului pentru amplasarea fortificaţiilor Desigur, la alegerea locurilor care urmau să fie fortificate un rol major l-a jucat

factorul strategic. Un criteriu strategic de primă importanţă l-a constituit controlul economic şi teritorial într-o anumită zonă (complexul defensiv al munţilor Orăştiei şi zona minieră a Apusenilor), prin bararea drumurilor de acces cu fortificaţii puternice, menite ai opri şi descuraja pe eventualii năvălitori. Pentru amplasarea fortificaţiilor, dacii au avut în vedere o serie de considerente de natură strategică, economică, religioasă şi nu în ultimul rând cele de natură tactică, bazate pe elementele de geomorfologie a terenului, respectiv elementele de apărare naturală. Protecţia naturală era privită sub mai multe aspecte. Pe de o parte, una împotriva curenţilor de aer (Ardeu, Cugir, Cucuiş), a viscolelor, concretizată în alegerea acelor înălţimi intermediare, apărate de altele mai mari, dar care puteau asigura o vizibilitate perfectă asupra aşezărilor deschise, a zonelor agricole adiacente, a luncilor şi câmpiilor râurilor. Pe de altă parte protecţia naturală era văzută şi utilizată ca element defensiv, în sine, fapt pentru care au fost preferate mameloanele izolate, boturile de deal sau terase. Numitorul comun pentru acestea trebuia să fie pantele abrupte, râpele sau pereţi verticali, elemente care puteau diminua şi limita efortul defensiv la strictul necesar. Dar existenţa unor elemente naturale nu excludea ridicarea cel puţin a unei palisade simple, la limita acestora56.Poziţionarea geomorfologică a fortificaţiilor dacice, este un element important în structurarea sistemului defensiv, în înţelegerea spiritului şi mentalităţii războinice al acestui popor. Alegerea promotorilor înalte, a mameloanelor stâncoase, a platourilor înconjurate de înălţimi, a teraselor râurilor cu maluri sau versanţi abrupţi, este justificată pe deplin, potrivit strategiei de apărare adoptate, a tradiţiilor locale şi a modului de luptă specific.

Elementele specifice sistemului tradiţional sunt şanţurile, valurile de pământ, palisada simplă, zidul de pământ şi lemn, zidul de piatră nefasonată sau sumar fasonată legată cu 55 Mircea 2004, p. 35.56 Idem p. 56.

41

pământ57, care urmează configuraţia naturală a terenului. Deşi aceste elemente se întâlnesc, de regulă, împreună, sunt şi situaţii când se utilizează doar unele dintre ele, fie că este vorba de şanţ şi val, sau şanţ cu palisadă ori pe mai multe aliniamente. Elemente de fortificare formate din şanţ, val de pământ şi palisadă se întâlnesc la fortificaţia de la Cucuiş – Dl Golu58.

A doua categorie de elemente defensive sunt cele de factură mediteraneană, preluate după aşezarea grecilor pe ţărmurul vestic al Pontului. Materia primă de bază specifică elementelor defensive de această factură este piatra şi cărămida. La sud de Carpaţi, aceste influenţe debutează în arhitectura geto-dacică în sec. IV – III î.Chr, prin utilizarea cărămizilor59. Însă elementul de fortificare clasic, în care piatra joacă rolul determinant este zidul din piatră, utilizat cu milenii înainte în spaţiul mediteranean şi egeean, iar în cel transilvan începând cu sec. II a.Chr.60 Faptul că până acum numărul fortificaţiilor de acest gen, semnalate în spaţiul transilvan, înainte de sec. I a.Chr, este foarte mic, se poate datora atât unor deficienţe de cercetare, cât şi reorganizării şi refacerii suferite de sistemul defensiv după mijlocul sec. I î.Chr61.

Zidul de piatră cunoaşte două tipuri principale. În funcţie de sistemul de construcţie, avem ziduri construite dintr-un singur parament şi ziduri din două paramente cu emplecton. După modul de prelucrare a pietrei utilizate, avem ziduri de piatră nefasonată sau fasonată superficial şi ziduri de piatră cioplită. În prima categorie se încadrează fortificaţiile construite prin suprapunerea pietrelor pe întreaga lungime şi lăţime a zidului, legate sau nu cu pământ sau lemn. În acest caz, de obicei zidul ridicat integral din piatră, reprezintă principalul element defensiv, fapt întâlnit la Ardeu62, Cugir63 şi zidul de incintă a terasei nr. 5 de la Piatra Craivii64. Ziduri din piatră fasonată, cu două paramente şi emplecton se întâlnesc la fortificaţiile construite sau refăcute în faza a doua, cum sunt cele de tradiţie elenistică din Munţii Orăştiei şi de la Piatra Craivii65, posibil Romoşel66 şi Deva67. O menţiune specială trebuie acordată tehnicii de realizare a zidului de incintă de pe acropolă. Grosimea acestuia era de cca trei metri, fiind realizat din blocuri de calcare fasonate. Zidul era ridicat din două paramente, umplute cu emplecton şi legate prin scoabe de fixare, din lemn. Particularitatea acestuia constă în prezenţa la distanţa de 1,5 m, corespunzând lungimii a trei blocuri fasonate orizontale, a unui stâlp de piatră vertical, care îi asigura un plus de rezistenţă şi stabilitate. Asupra origini tehnicii de construcţie a zidului părerile specialiştilor nu coincid întotdeauna, fiind considerat când de factură elenistică68 identică cu cea întâlnită la fortificaţiile din M. Orăştiei (murus dacicus), cu unele particularităţi 69 de factură celtică70 sau punică71. O constatare în general acceptată este că acesta a fost ridicat în forma actuală spre sfârşitul sec I d.Ch, de către meşteri din imperiu angajaţi de către regele dac.

Este cunoscut faptul că Valea Mureşului a fost unul din culuarele de acces spre zona intracarpatică dinspre vest. După pătrunderea în defileul Mureşului acest culuar a fost controlat prin fortificaţiile de la Câmpuri Surduc, Bretea Mureşeană, Deva, etc. Dinspre Valea

57 Glodariu 1988, p. 209-210.58 Gheorghiu 2005, p. 34-35.59 Trohani 1988, p. 64.60 Marinescu 1982, p. 49.61 Mircea 2004, p. 45-46.62 Ferencz et al. 2003.63 Crişan, Medeleţ 1979, p. 107.64 Moga 1981, p. 111.65 Berciu 1966, p. 52; Moga 1981, p. 113.66 Andriţoiu 1979, p. 26.67 Gheorghiu 2005, p. 37.68 Glodariu 1983, p. 125.69 Moga, 1981, p. 113.70 Moga, 1995, p. 32.71 Bodó 2001, p. 320.

42

Mureşului accesul spre zona capitalei Sarmizegetusa a fost controlat printr-un puternic complex defensiv, reprezentat de fortificaţii şi aşezări fortificate, cum sunt cele de la Costeşti pe Valea Oraşului, Cucuiş pe Dl. Golu şi Vf. Berianului, Romoşel, Cugir – Dl Cetăţii şi Căpâlna. Toate aceste fortificaţii controlau accesul spre cetatea de scaun dinspre nord şi nord-est, inclusiv exploatările de fier din M. Sebeş şi drumurile ce traversau Munţii Sebeşului şi Parâng spre zona subcarpatică.

Controlul accesului spre zona auriferă a Apusenilor era asigurat prin fortificaţiile de la Ardeu, pe Valea Geoagiului, de cetatea de la Piatra Craivii – pe Valea Ampoiului şi posibil de cea semnalată la Colţul Secuiului – pentru Valea Arieşului. Aceste fortificaţii sunt situate la distanţe relativ mari de Valea Mureşului. Din acest motiv nici nu permiteau totala supraveghere şi controlul principalului drum comercial ce lega Zona intracarpatică cu Balcani şi Adriatica, cel de pe Valea Mureşului, dar a constituit un important obstacol militar în zonă cu o însemnată pondere strategică.

Aşa cum aminteam, un criteriu important în alegerea amplasării unor fortificaţii a fost îmbinarea avantajelor oferite de formele de relief cu elemente de apărare naturală. În acest context s-au căutat forme de relief dominante prin configuraţia lor cu o largă vizibilitate asupra zonelor mărginaşe şi relativ apărate de curenţii puternici de aer. În acest tipar pot fi incluse cu certitudine fortificaţiile de la Ardeu, Deva, Căpâlna, Costeşti, Cucuiş, Cugir, Romoşel, Mai puţin cele de la Piatra Craivii şi Colţii Secuiului, care prin altitudinea lor singulară, erau mult mai expuse curenţilor de aer.

Toate aceste cetăţi şi aşezări fortificate au fost aşezate în puncte al căror altitudine să domine zonele economice mai joase din împrejurimi, în principal valea Mureşului şi a afluenţilor săi, dar şi zona piemontană ce mărgineşte crestele Apusenilor spre est şi sud. Altitudinea absolută a formelor de relief pe care au fost amplasate aceste fortificaţii variază între 371 la Deva şi 1128 la Piatra Secuiului (Cucuiş – 441, Cugir 495, Costeşti Cetăţuie 561, Căpâlna 610, Costeşti Blidaru 705, Craiva 1084).

De asemenea au fost preferate, înălţimile de forma unor mameloane sau boturi de deal, marcate în peisaj de pante abrupte, greu accesibile pe două sau trei părţi şi legate de relieful înconjurător prin şei adânci şi înguste, uşor de fortificat şi apărat. Este cazul fortificaţiilor de la Căpâlna, Craiva, Costeşti, Cugir, etc, într-o oarecare măsură cea de la Ardeu, amplasată pe un mamelon izolat şi cea de la Cucuiş situată pe un bot de deal72.

Şi în epoca regalităţii planul fortificaţiilor a fost condiţionat în bună măsură de configuraţia terenului şi de tipul de fortificaţie; promotoriu barat, fortificaţie întărită pe două sau trei laturi sau fortificaţie circulară73. Fortificaţiile de tip promotoriu barat, cum sunt cele de la Cucuiş şi într-o anumită măsură cea de la Cugir au elementele de apărare ridicate pe marginea platoului pe care au fost ridicate. În cazul celorlalte fortificaţii din zonă (Ardeu, Craiva, Costeşti – Blidaru şi Costeşti – Cetăţuie, Deva) credem că se poate vorbi de fortificaţii circulare. Rămâne sub semnul întrebării fortificaţia de la Piatra Secuiului şi Romoşel, unde lipsa unor cercetări sistematice ne împiedecă să putem face aprecieri mai substanţiale

4.4. Locuinţe

Locuinţa reprezintă spaţiul privat, cel mai apropiat omului care-i asigură adăpostul, confortul şi intimitatea necesară şieşi şi familiei sale. În acest context începuturile locuinţei se confundă cu începutul societăţii omeneşti. Şi în lumea daco-getică construcţia spaţiului destinat locuirii este un important indiciu pentru progresele generale ale societăţii, locuinţa fiind expresia nu numai a posibilităţilor de ordin material şi tehnic de la un anumit moment, ci şi a modului posibilităţilor şi pretenţiilor de trai ale membrilor comunităţii omeneşti în

72 Ghiorghiu, 2004, p. 99-100.73 Glodariu în Ist. Rom, p. 736.

43

general74. Construcţia de locuinţe cunoaşte o adevărată revoluţie în neolitic, la civilizaţiile agrare, când se pun bazele tipurilor principale de locuinţe, care cu mici modificări şi adaptări impuse de condiţiile de mediu, s-au păstrat până aproape de zilele noastre.

Nici locuinţele dacice nu puteau face abstracţie de acest deziderat. Sursele antice sunt foarte zgârcite cu informaţii privind acest capitol75 în condiţiile în care nici reprezentările de pe Columna Traiană nu se dovedesc totdeauna veridice, contravenind deseori descoperirilor din teren76. În aceste condiţii singurele izvoare certe rămân cele arheologice77.

Dacă ţinem seama de aceste surse şi de fluctuaţiile climatice din acea perioadă, putem înţelege grija acestui popor pentru realizarea unor locuinţe solide şi sigure, capabile să conserve cât mai eficient căldura. Tocmai pentru a nu fi afectate de apa din precipitaţii şi de pânza freatică, aşezările erau ridicate pe locuri mai înalte, cu o bună drenare naturală, fiind evitate locurile joase, ameninţate de inundaţii. Pentru a-şi asigura aceste condiţii, daci au modelat versanţii dealurilor şi a munţilor prin terase artificiale, sprijinite uneori cu ziduri puternice împotriva alunecărilor de teren, terase pe care îşi construiau casele.

După cum au confirmat descoperirile arheologice din zona M. Sebeşului (Sarmizegetusa, Feţele Albe, Rudele, Meleia),în zona montană locuinţele erau realizate din lemn, într-o largă varietate de forme: patrulatere, rotunde, ovale sau poligonale. Sunt în general aşezate pe o temelie din piatră, pentru a evita contactul direct cu solul.Constructiv locuinţele din lemn se împart în:

- locuinţe realizate din bârne suprapuse, fasonate la aceia-şi grosime şi acoperite atât la exterior cât şi la interior cu o lipitură de pământ frumos netezită;

- locuinţe realizate din pari fixaţi în pământ şi legaţi printr-o împletitură de nuiele, lipite din belşug la exterior cu lut. În toate cazurile peste această lipitură se aplica un strat subţire de tencuială, care uneori era colorată cu pigmenţi naturali. Acest tip de locuinţe se întâlneşte în zonele unde stratul de sol era suficient de gros pentru a permite fixarea lor

- locuinţe realizate din piatră, cărămidă nearsă sau vălătuci de pământ.Zona intrării era marcată printr-un prag, fixat între doi stâlpi de care se fixa uşa de

acces. Aceasta era realizată din lemn, uneori ornamentată şi bătută cu ţinte metalice. Acoperişul era realizat în două ape la casele patrulatere sau conice la cele poligonale sau rotunde, din materiale specifice zonei în care erau ridicate. Astfel în zonele montane sau cele bogate în păduri se utiliza şindrila. Locuinţele înaltei aristocraţii militare şi religioase erau acoperite uneori cu ţiglă de tip grecesc. Nu este exclus ca la acoperirea locuinţelor mai modeste din zonele de câmpie să se fi folosit paiele de cereale şi trestia.

Păstrând tipologia propusă de I. Glodariu78 putem constata că în acest spaţiu locuinţele sunt de două categorii, fiecare cu tipuri şi variante proprii. Forma constructivă a locuinţelor este foarte diversă, în funcţie de zonă, amplasament şi de condiţia socială a posesorului.

A. Locuinţele de suprafaţă erau ridicate, de regulă din lemn pe o fundaţie din piatră, sau din chirpic pe schelet din lemn. Acest gen de locuinţe se întâlnesc mai ales la munte, unde fundamentul litologic nu permitea adâncirea prea mare în sol.

B Locuinţe adâncite în pământ sunt acele construcţii concepute pentru a fi locuite, a căror paviment şi pereţi se află sub nivelul de călcare a solului la diferite adâncimi. Când această adâncime depăşeşte 0,50 m locuinţa este cunoscută sub numele de bordei sau locuinţă îngropată. Până la această adâncime se vorbeşte despre locuinţe semiângropate.

Aceste tipuri de locuinţe sunt specifice zonelor joase şi de câmpie. Au de regulă o formă patrulateră cu colţurile mai mult sau mai puţin rotunjite. Intrarea spre încăperea de

74 Vulpe, Teodor, 2003, 104.75 Glodariu, 1983, 9.76 Antonescu, 1984, 16.77 Glodariu, 1983, 10. 78 Glodariu 1983, 10.

44

locuit se făcea cu ajutorul unor trepte din pământ cruţat până la nivelul podinei. La suprafaţa pământului pereţi şi acoperişul erau ridicaţi din pari legaţi printr-o împletitură de nuiele şi tencuiţi cu un strat de lutuială. Peste acoperiş se fixa o învelitoare din trestie sau paie. Aceste tipuri de locuinţe sunt mai uzuale în perioada veche, sec III – II a.Chr79. Locuinţe de acest tip s-au descoperit la Ardeu80, Lancrăm – Glod, aparţinând ambelor faze de locuire81; Dumbrava82, Vinţul de Jos83. În zonele înalte din M. Sebeş s-au descoperit locuinţe concentrice, de formă poligonală la, exterior pereţii din bârne erau sprijiniţi pe blocuri de piatră şi în interior existând o încăpere absidală, cu pereţi din lut bătătorit, armat cu pari şi împletitură de nuiele, făţuite în mai multe straturi. Încăperea exterioară putând juca rolul de spaţiu pentru depozitare sau locuinţă provizorie pentru timpul călduros. Acest sistem constructiv conserva o temperatură mai ridicară în încăperea centrală pe timp friguros.

Locuinţele de suprafaţă sunt întâlnite atât în interiorul fortificaţiilor cât şi în exteriorul acestora. Indiferent de categoriile de clasificare, planul (rectangulare, poligonale, ovale, circulare absidale), materialele şi sistemul constructiv utilizat84, locuinţele dacilor sunt amenajări deosebite, putând fi locuite permanent sau sezonier . În zonele joase acestea sunt ridicate pe un schelet din pari înfipţi în pământ şi legaţi prin nuiele împletite lipite cu lut. La munte, unde stratul litologie este foarte aproape de suprafaţă şi unde lemnul era din belşug, locuinţele se ridicau din bârne, pe un postament din piatră, fiind acoperite cu şindrilă sau paie85. Locuinţele înaltei aristocraţii militare şi religioase erau acoperite uneori cu ţiglă de tip grecesc. Nu este exclus ca la acoperirea locuinţelor mai modeste din zonele de câmpie să se fi folosit paiele de cereale şi trestia. Asemenea locuinţe s-au descoperit la Cugir - Cetate86, Cugir – După Cetate, Gura Luncii, Stadion, Parc87, Ardeu88, Lancrăm – Glod89, Măgura Uroiului90

etc. Un loc aparte în societatea dacică îl ocupă turnurile locuinţă. De formă patrulateră, se

întâlnesc în special în zona intracarpatică, în special în zona M. Orăştiei. Până la cca 2 m erau construite din blocuri de piatră fasonată, etajul fiind realizat din lemn sau cărămidă nearsă. Accesul se făcea pe la etaj cu ajutorul unor scări din lemn fixate pe fundaţii de piatră. În zona cercetată asemenea turnuri locuinţă sunt semnalată la Ardeu, posibil la Craiva. Nu este exclus ca fortificaţiile de la Deva şi Cucuiş să fi avut amenajări de acest fel, dar intervenţiile ulterioare au distrus urmele acestora.

5. SOCIETATEA DACICĂ ÎN EPOCA CLASICĂ

Este destul de greu peste milenii de a reconstrui structura societăţii geto-dacilor atât datorită numărului mic de mărturii în acest sens ale antichităţii, disponibile, cât şi limitărilor impuse de descoperirile arheologice. Cu toate acestea din evantaiul de informaţii, inegale ca valoare, cercetătorii au reuşit să creioneze într-un mod veridic această structură.

79 Glodariu, 1983, 11.80 Fereczi şi col. 2004.81 Popa, Simina, 2004, 38 – 42.82 Popa, Simina, 2004, 52, apud Blăjan, Togan, 1978, 42.83 Rep. Arh. Ab, 95/207; Rustoiu, 1996, 17.84 Glodariu, 1983, 15.85 Idem, p. 15 – 17.86 Popa, 2004, 86 apud Stoia, 1981, 363 – 379.87 Popa, 2004, 91-96.88 Ferenczi, în CCA 2005.89 Popa, Simina, 2004, p. 42.90 Pescariu ş.a. CCA, 2004, sit 181.

45

5.1. Structura socială şi politică a societăţii geto-dace 5.1.1. Nobilimea laică şi religioasă În istoriografia românească această problemă este privită diferit. V. Pârvan91, C. şi H.

Daicoviciu92 privesc structurarea socială prin prisma existenţei a două categorii principale; nobilimea, denumită în izvoare tarabostes / pileati (purtătorii de pileus) şi oamenii de rând având un statut de dependenţă, comati / capilati (cei cu capul descoperit). Daicoviciu include în rândul acestei categorii atât pe ţărani cât şi pe meşteşugari şi negustori.

După M. Macrea diferenţierea socială la daci devine evidentă de abia în perioada lui Decebal, societatea păstrându-şi în bună măsură caracteristicile democraţiei militare (Bodor 1981, p. 8 apud M. Macrea în Procesul separării oraşului de sat la daci, Bucureşti 1954, p. 119 - 146).

Un alt punct de vedre pune în discuţie I. H. Crişan93, care analizând comparativ societăţile dacică şi celtică vede în tarabostes / pileati marea nobilime iar în comati echivalentul „cavalerilor” din societatea celtică, adică categoria războinicilor, aflaţi în slujba păturilor superioare. Din rândul acestor două categorii fiind aleşi preoţii. Agricultorii meşteşugarii şi negustorii fiind consideraţi liberi sau aserviţi nobilimi94. Un punct de vedre asemănător regăsim la Zoe Petre95, bazat pe o analiză riguroasă a surselor literare antice. Potrivit acesteia tarabostes - pilleati reprezintă marea nobilime tribală, puternic restructurată funcţional şi social în perioada lui Burebista şi Deceneu. Din rândul acestei categorii se alegeau regii şi marii preoţi.

În istoriografia românească, în virtutea unei tradiţii istorice, se pune semnul egalităţii între cometai, tradus prin latinescul coamă (păr, pleată), fără să se ţină seama că aşa cum tarabostes definaşte o realitate socială definită printr-un termen autohton şi cometai poate fi un termen autohton care defineşte o altă realitate socială din acest spaţiu, anterioară perioadei lui Burebista. Rezultatele reformelor lui Deceneu, reflectată fragmentar în sursele antice prin termenii pileati şi capilati ca o realitate socială, în care capilati reprezintă poporul de rând, nenobili, fără a exista o legătură între aceştia şi comati96. Nu putem exclude nici existenţa unor confuzii semantice între aceste două noţiuni, confuzii induse şi de un anumit comportament social – capul descoperit, comun categoriilor amintite, cel puţin în perioadele mai calde.

Este recunoscută apartenenţa civilizaţiei geto – dacice la fondul cultural, lingvistic indo-european97. fiindu-le comună existenţa celor trei funcţii, cu expresia lor în plan social. Funcţia suveranităţii magice şi juridice este reprezentată de înalta aristocraţie tribală, acei tarabostes - pilleati, din rândul căreia se alegea înalta preoţime şi regele, cei care practicau libaţiile şi sacrificiile. Funcţia militară, caracteristică forţei războinice, bazată pe structura cetelor de luptători aflaţi în slujba primei categorii şi pe baza cărora aceasta îşi întemeia prestigiul şi puterea. În rândul acestora cred că trebuie să-i vedem pe acei „cavaleri” ai războiului cu capul descoperit, kometai - capillati. . Aceste două categorii sociale se bucurau de cel mai mare prestigiu în cadrul societăţii dacice, ultimi reprezentând poporul în sens generic, după cum mărturiseşte Iordanes98. Funcţia fecundităţii şi prosperităţii economice, care era apanajul producătorilor de bunuri materiale, agricultorilor, crescătorilor de animale şi meşteşugarilor. Toate aceste funcţii îşi au un corespondent în cele trei stări

91 Pârvan, 1926, p. 132 şi urm.92 Daicoviciu 1972, p. 18.93 Crişan, 1977, p. 195 – 199.94 Idem p. 199-200.95 Petre 2004, p. 249-265.96 Valea/Nistor, 1995-1996, p. 253.97 Russu, 1981, p.122; Muşat/Ardeleanu, 1983, p. 33.98 Iordanes, Getica, Izvoare, II, 1970, p.419.

46

sociale, Preoţi, războinici şi agricultori, crescători de animale99, respectiv producătorii de bunuri materiale, în rândul cărora pot fi regăsiţi meşteşugarii şi negustorii.

Despre ultima categorie sursele antice vorbesc mai puţin, depun mărturie însă urmele de locuinţe mai sărăcăcioase, cu ceramică de o calitate mai slabă, realizată preponderent cu mâna. În rândul acestora trebuie căutată marea masă a producători simpli, agricultori, meşteşugari, comercianţi; cei care prin munca lor asigurau bunăstarea celorlalte categorii sociale superioare. În acest context cred necesar o tratare mai amănunţită a fiecărei categorii sociale în parte, inclusiv relaţiile dintre acestea.

În frunte piramidei sociale se află, după cum afirmă Crysostomul citat de Iordanes tarabostes numiţi ulterior şi pileati, după denumirea cuşmei purtate, din rândul cărora se alegeau regi şi preoţii. Explicaţia schimbării denumiri acestora, potrivit aceluia-şi autor se datorează lui Deceneu, care alegând dintre geţi pe cei mai nobili şi înţelepţi ia făcut sacerdoţi numindu-i pileati, după denumirea tiarei cu care-şi acopereau capul în timpul sacrificiilor numită pileus100. Dar cine sunt aceşti tarabostes deveniţi ulterior pileati! Cred că aceştia reprezintă elitele tribale de dinaintea unificării lui Burebista, prinţii şi regişorii ridicaţi în cadrul structurilor tribale ca şi conducători politici şi militari, oficianţi totodată ai ritualurilor şi păstrători ai valorilor spirituale tribale. Sunt reprezentanţii aristocraţiei de tip eroic care în perioada predacică se defineau prin ospeţie, schimbul de daruri, întrecerile în luptă, armele şi armurile de paradă, definite ca embleme ale excelenţei războinice, după cum o dovedesc descoperirile de la Agighiol, Pereteu101 şi mai târziu Cugir. Această elită princiară îşi justifică existenţa prin faptele de vitejie ale strămoşilor mitici, imortalizate în ornamentica armurilor şi accesoriilor de paradă, purtate ca blazoane.

Odată cu creşterea conştiinţei propriei lor valori vechea aristocraţie tribală se depărtează de restul comunităţii, căutându-şi refugiu în cetăţi întărite de dimensiuni mult mai modeste decât cele hallstattiene dar suficiente pentru a-i proteja pe ei şi grupul lor de luptători. În aceste puncte întărite îşi tezaurizează valorile materiale obţinute în cursul expediţiilor de jaf din afara hotarelor tribale, darurile şi beneficiile obţinute pe seama propriilor triburi. Treptat aceşti basilei deveniţi protectorii şi conducători de facto ai comunităţilor pe care le controlează, inclusiv a cetăţilor greceşti de pe malurile Pontului trec la extinderea teritoriilor tribale prin asigurarea controlului asupra altor triburi formând uniuni tribale şi mici regate. Confirmarea statutului lor se reflectă în creşterea prestigiului prin emiterea de monedă proprie, relaţii matrimoniale externe şi un ritual de curte sofisticat.

Ca principali exponenţi ai vechi aristocraţii tribale se individualizează personalităţile marelui rege şi a lui Deceneu. Burebista, prin simplu fapt că s-a impus ca s-a impus ca „cel mai mare dintre regii din Tracia”, a pus bazele structurii sale politice în cea mai mare parte prin forţa armelor, după cum o dovedesc distrugerile suferite de o serie de cetăţi din spaţiul intra şi extra carpatic în această perioadă, reprezentând totodată un moment hotărâtor în restructurarea instituţiilor puterii în acest spaţiu. Întărirea şi impunerea autorităţii regale s-a făcut în detrimentul acestor dinaşti locali prin diminuarea autonomiei acestora, reflectată în dispariţia emisiunilor monetare locale şi a mormintelor princiare.

Fără a se putea vorbi de membri unei dinastii se poate constata unitatea concepţiei militare a celor doi bărbaţi, pusă în slujba unificării tribale prin forţa armelor şi a credinţei. Alături de concentrarea puterii în mâinile marelui rege are loc şi o reformă în plan religios, promovată de către marele preot – Deceneu. Ştim foarte puţin despre reformele lui Deceneu, dar informaţiile pe care le avem converg spre ideia restructurării cultului prin transformarea raportului de putere dintre aristocraţie şi rege, prin accentuarea vocaţiei sacerdotale a acesteia

99 Eliade, 1981, p. 202100 Petre 2004, p. 250 – 251.101 Idem, p. 252.

47

în detrimentul celei războinice102. Acest proces a urmărit accentuarea vocaţiei religioase a fostelor elite tribale şi transformarea lor în slujitori ai cultului. Ca semn distinctiv acestei aristocraţii în schimbul armelor de paradă îi este impus pilleumul, ca semn distinctiv al importanţei lor sarcedotale şi a prestigiului de care se bucurau în faţa regelui în calitate de preoţi sau conducători militari103.

Însemnătatea socială şi politică a clasei sacerdotale la daco-geţi constă potrivit surselor antice în rolul jucat în conducerea structurilor de putere. Conducerea exercitată de rege şi de preotul suprem urmărind un control mai riguros al maselor, căci supuşi credeau că regele dă poruncă sfătuit de zei (Izvoare, Strabon ). În acela-şi timp dubla regalitate este consecinţa unei tradiţii care merge în timp până la Zalmoxis. Preotul suprem putea fi în acela-şi timp şi legiuitor. Este cazul lui Deceneu şi Comosicus ,urmaşul acestuia104.

Limitele acestor reforme se pot vedea în sfârşitul lui Burebista şi destrămarea regatului său. Nu este mai puţin adevărată conservarea prestigiului şi a valorilor religioase iniţiate în această perioadă. Tagma preoţească a theosebeilor şi capnobaţilor105, dezvoltată în cadrul acestui cult continuându-şi practicile în templele din M. Orăştiei. Aceşti munţi devin simbolul sacru al religiei dacice, jucând un rol important atât în plan politic şi social cât şi religios pentru întregului spaţiu daco-getic106.

În perioada clasică, aristocraţia laică şi religioasă, purtătoare de pileus formează structura cea mai înaltă de putere. Rolul acestora, pe lângă cel sacrificial în cadrul templelor era completat cu valorificarea calităţilor războinice sau de slujitori şi sfătuitori ai regelui. Rolul aristocraţiei laice în viaţa politică internă şi externă a statului viza multiple funcţii administrative, militare şi politice care urmăreau apărarea şi extinderea teritoriului regatului, mobilizarea populaţiei la munci publice şi activităţi militare şi asigurarea ordinii interne. Prin aceste atribute ea a participat direct la consolidarea confederaţiilor tribale precum şi la destrămarea acestora când şi-a văzut periclitate interesele107.După destrămarea regatului lui Burebista o parte dintre reprezentanţii acestei aristocraţii108

devin conducătorii noilor regate. Alţi purtători de cuşmă participând la noua construcţie politică care a luat naştere în interiorul arcului carpatic se transformă treptat în comandanţi militari, sfetnici şi colaboratorii apropiaţi ai regelui. Transformarea lor într-o aristocraţie de tip aulic le oferă prilejul celor din jurul regelui de a juca un important rol politic şi militar, cumulând probabil şi funcţii administrative, ca administratori ai pământurilor şi fortificaţiilor109, alături de alţi funcţionari regali ridicaţi din rândul categoriilor inferioare prin voinţă regală110.

5.1.2. RăzboiniciiAşa cum aminteam111 I.H. Crişan este primul cercetător român care face o paralelă

între kometai / capilati (războinicii pletoşi) de la daci şi cavalerii celtici, intuind principala lor atribuţie socială. Aceştia reprezentând o categorie inferioară faţă de pileati dar mai mult decât o clasă de năpăstuiţi ai pământului aflaţi la bunul plac al fruntaşilor ţării. Deşi Iordanes constată că restul poporului a fost numit comati, sau Dio Cassius care afirmă că faţă de pileati aceştia se bucurau de mai puţină trecere la daci nu înseamnă că sunt puşi pe picior de egalitate

102 Idem, p. 253.103 Idem, p. 254.104 Bodor, 1981, p. 16.105 Petre, 2004, p. 256.106 Babeş, 1974, p. 22.107 Bodor, 1981, p.14.108 Petre, 2004, p. 256.109 Criton, Geticele, Izvoare, p. 507/5.110 Petre, 2004, p. 189.111 Vezi nota 93

48

cu lucrătorii pământului sau meşteşugari. Să nu uităm că această categorie, de producători ai bunurilor materiale nu sunt amintiţi nicăieri în scrierile anticilor. O altă mărturie a antichităţii Petrus Patricius referindu-se la primul război cu romanii afirmă că „…Decebal a trimis la Traian soli din cei ce poartă pileus căci aceştia erau socotiţi la daci ca fiind mai de vază. Mai înainte însă îi trimisese cometai, care erau socotiţi ca mai de rând” 112. Se poate vedea că se vorbeşte aici de o categorie socială socotită „mai de rând” şi nu de poporul de rând, cum apare la Strabon şi Iordanes. Chiar dacă făceau parte din aceiaşi structuri tribale ca şi pileaţii, şi se diferenţiau de aceştia economic, social fiindu-le subordonaţi113, faţă de poporul de rând erau la un nivel superior tocmai datorită rolului lor social. Fără a le nega preocupări agricole în cadrul familiilor lor, principala lor ocupaţie era războiul. Pustiitoarele campanii da la sudul Dunări purtate lungi perioade de timp nu puteau fi numai opera unui număr restrâns de pileaţi. Reliefurile columnei păstrează cca 680 de figuri de daci dintre care poartă pileus doar 10 %114. Deşi o bună parte din istoriografia românească contemporană vede în aceşti kometai / capilati, poporul de jos115, pe producătorii direcţi ai bunurilor materiale este greu de crezut că legiunile romane s-au războit în două campanii extenuante cu o armată de ţărani veniţi de la coarnele plugului, ştiut fiind că un războinic destoinic necesită un timp îndelungat de pregătire şi experienţă, chiar dacă prezenţa acestora nu poate fi contestată sau minimalizată.

„În tradiţia indo-europeană războinicii cu plete reprezentau elita profesionistă a războinicilor”, după cum consemnează tradiţiile militare ale antichităţii. Aceştia pot fi regăsiţi în Iliada, la oştenii lui Leonida înfruntându-şi destinul la Termopile, la legendarii războinici irlandezi, la războinicii gali şi germanici. Dacă pileati reprezintă aristocraţia legată de suveranitatea sacră şi juridică, comatii sunt exponenţii celei de a doua funcţii, cea a războinicilor116. Imaginea lor ca războinici, ferocitatea în luptă, devotamentul faţă de tovarăşul de arme, vitejia şi eroismul, simţul onoarei şi perceperea morţii ca o trecere, ca un ritual iniţiatic alături de dotarea militară fac din aceştia tipul războinicului prin excelenţă. Această trăsătură comună populaţiilor indo-europene organizate in mici regate a căror regi se sprijineau pe un grup de partizani înarmaţi (comitatus), care formau garda sa, suita sau ceata de luptători. Este încă un argument al existenţei unei instituţii sociale veche, de sorginte i-e, cu rol preponderent militar, formată din luptători cu un statut social superior oamenilor de rând, care-l însoţeau pe tarabostes sau rege în luptă117.

Aşa cum arătam tradiţiile lor de luptă au rădăcini adânci în acest spaţiu. Pentru existenţa unor structuri sociale cu atribuţii preponderent militare, similare „cavalerilor” din spaţiul celtic pledează păstrarea unor tradiţii de factură celtică, indiferent dacă rădăcinile acestora se găsesc la celţii intracarpatici sau la influenţele concrete venite din spaţiul scordisco – ilir. Să ne amintim despre valenţele războinice ale triburilor predacice din sec. IV-II îCh, din aşa numita perioadă princiară, peste care s-au altoit începând cu sec II îCh. tradiţiile războinice comune şi altor populaţii indo-europene din zonă, celţi şi traco-iliri. Din îngemănarea acestor tradiţii apare în SV României, NV Bulgariei şi estul Serbiei grupul de războinici cunoscuţi după riturile de înmormântare sub denumirea de Padea – Panaghiurski Kolonii. Aceste tradiţii se regăsesc în practicarea mercenariatului dunărean şi vest pontic, după cum o dovedesc elementele de rit şi ritual funerar asociate cu piesele de armament şi harnaşament, descoperite în mormintele de pe malurile Pontului, aparţinând acestora118. Aceşti războinici intraţi pe scena istoriei în a doua jumătate a sec. II î.Ch. ca o contrapondere la

112 Valea/Nistor, 1995-1996, p. 254.113 Bodor 1981, p. 17.114 Idem, p. 13.115 C. şi H. Daicoviciu; A. Bodor; I. Glodariu, etc.116 Petre, 2004, p. 256 şi urm.117 Valea/Nistor, 1995-1996, p. 254-255.118 Rustoiu, 2002, p. 43-44.

49

penetrarea romană în Balcani şi constituirea provinciei Macedonia devin catalizatorii luptei purtate de triburile din zonă împotriva romanilor119.

Nu poate fi neglijat impulsul pe care aceste structuri militare le ar fi putut da procesului de unificare a triburilor dacice. Deşi nu avem, cel puţin pentru moment, mărturii directe asupra acestei implicări acceptarea faptului că elemente ale acestui grup militar au participat activ la coagularea structurilor de putere în zonă şi eliminarea factorului celtic pare verosimil, ţinând seama de descoperirea unor morminte cu caracteristici certe de acest tip120.

Este greu de explicat că puternica creştere demografică înregistrată după mijlocul sec II î.Ch, în zona intracarpatică s-ar datora numai unui spor natural, fără un aport extern de populaţie. Inclusiv succesele militare începute odată cu înlăturarea dominaţiei celtice şi finalizate prin constituirea regatului lui Burebista nu pot fi înţelese fără existenţa unei puternice tradiţii militare active în zonă. Perpetuarea acestor tradiţii până la sfârşitul regatului dac se pot regăsi în bună parte în stilul de luptă, armamentul utilizat dar mai ales în încrâncenarea cu care forţele combatante s-au lovit.

Succesele militare a lui Burebista într-un timp scurt denotă o organizare superioară a armatei, bazată pe disciplina militară, înzestrare şi forţă de şoc. În acela-şi timp această armată nu putea fi una de strânsură, formată din cetele războinicilor nobililor aflaţi sub autoritatea sa. Mai degrabă o democratizare a funcţiei războinice prin lărgirea bazei de recrutare a armatei, prin angrenarea şi profesionalizarea unor reprezentanţi ai păturilor de jos a făcut posibilă angrenarea unei forţe umane considerabile şi păstrarea monopolului funcţiei de comandă supremă121. În acest context putem vorbi de încadrarea în forţa combatantă a unor elemente aparţinând păturilor celor mai de jos, producători direcţi ai bunurilor materiale ţinând seama că aceştia puteau fi instruiţi şi pregătiţi pentru confruntări majore de către luptători cu experienţă.

Cred că în aceste tradiţii războinice trebuie căutată originea acestor comati, suficient de nobili pentru a nu putea fi asemănaţi simplilor truditori ai gliei, dar aflaţi în subordinea directă a purtătorilor de cuşmă. Fără a fi egali acestora nu puteau fi o clasă exploatată sau marginală. Vorbind despre rolul lor social nu putem omite solia trimisă de Decebal lui Traian solie constituită di comati. Trimiterea unei ambasade oficiale formată din oameni de rând ar fi pus în inferioritate propria lui autoritate regală. Nu acela-şi lucru se putea spune în cazul unor războinici sau comandanţi militari. Înlocuirea lor cu pileati vine să aducă un plus de autoritate politică şi aură de sacralitate122. Tot odată sursele istorice vorbesc despre participarea comatilor la luarea unor decizii de politică militară alături de tarabostes123, fapt explicabil dacă vedem în aceştia pe războinicii de meserie, pe oameni de arme aflaţi alături de rege şi nu pe lucrătorii ogoarelor, risipiţi pe teritorii întinse în afara reşedinţelor princiare.

Dependenţa comaţilor faţă de tarabostes nu poate fi înţeleasă, numai dacă acceptăm că ultimii reprezintă marea nobilime de sorginte tribală, cu atribuţii sacrificiale, judecătoreşti şi de comandă, din care se alegeau regi, marii preoţi şi şefii armatei.

5.1.3. Agricultorii şi crescătorii de animale Funcţia fecundităţii şi prosperităţii economice, care era apanajul producătorilor de

bunuri materiale, agricultorilor, crescătorilor de animale şi meşteşugarilor. Toate aceste funcţii îşi au un corespondent în cele trei stări sociale, Preoţi, războinici şi agricultori, crescători de animale124, respectiv producătorii de bunuri materiale, în rândul cărora pot fi regăsiţi meşteşugarii şi negustorii.

119 Idem, p. 21.120 Idem, p. 51 şi 56.121 Petre 2004, p. 255-256.122 Idem, p. 258.123 Gostar/Lica, 1984, p. 108-109.124 Eliade, 1981, p. 202,

50

Sursele antice sunt foarte zgârcite cu informaţii despre această categorie socială. Dacă se acceptă ideia că nu poate fi pus semnul egalităţi între cometai şi capillati (vezi mai sus), rămâne verosimilă asocierea lor cu poporul de jos, agricultori, crescători de animale meşteşugari sau negustori. Despre existenţa acestora depun mărturie însă urmele de locuinţe mai sărăcăcioase, cu ceramică de o calitate mai slabă, realizată preponderent cu mâna. În dialogul lui Lucian din Samosata se vorbeşte despre un închinător a lui Zalmoxis, dintre cei numiţi la ei octapodes, adică stăpân peste doi boi şi o căruţă125. Cred că în rândul acestora trebuie căutată marea masă a simplilor producători de bunuri, cei care prin munca lor asigurau bunăstarea celorlalte categorii sociale superioare. Foarte probabil delimitările între aceste trei funcţii nu erau foarte rigide, tradiţia sau voinţa regelui permiţând cooptarea în rândul războinicilor şi a unor persoane provenind din rândul acestora. Faptul ar explica baza socială a forţei pe care a putut să o mobilizeze Burebista în timpul campaniilor sale militare. În acest context cred necesar o tratare mai amănunţită a fiecărei categorii sociale în parte, inclusiv relaţiile dintre acestea.

Dacă primele două categorii sociale pot fi considerate ca aparţinând celor bogaţi, ultima, cea a producătorilor de bunuri materiale, agricultori, crescători de animale şi meşteşugari, este cea mai defavorizată, mai săracă, chiar dacă prin munca sa asigură suportul celorlalte. Sursele antice sunt foarte zgârcite cu informaţii despre această categorie socială. Cu agricultura şi creşterea animalelor în societatea geto-dacă se ocupa cea mai mare parte a populaţiei. De regulă locul lor era în aşezări şi gospodării risipite pe întreg teritoriul, acolo unde condiţiile prielnice le permiteau să-şi desfăşoare activitatea.

Ocupaţiile acestei categorii sociale acopereau în mod cert toate activităţile cunoscute; cultivarea pământului, creşterea animalelor domestice, olăritul casnic, torsul şi ţesutul, albinăritul, ori pescuitul în zonele aflate în preajma marilor cursuri de apă.

La activităţile agricole participau toţi membri familiei, inclusiv femeile şi copii. Aceştia de la o vârstă fragedă erau angrenaţi în treburi gospodăreşti ca adusul şi tăiatul lemnelor din pădure, caratul apei de la izvor, controlul şi îngrijirea animalelor precum şi muncile pe ogor, fiecare în funcţie de vârstă şi posibilităţi.

Practicarea agriculturii se făcea în zonele mai joase, de câmpie şi deal, pe piemonturile line de la marginea munţilor sau în depresiunile intramontane joase. Se cultiva o mare varietate de cereale, mei, grâu orz, secară etc, plante tehnice sau aromatice. Recoltele obţinute fiind necesare pentru supravieţuire, pentru plata „darurilor” către rege, temple sau obşte, cât şi pentru schimb cu alte produse de necesitate ca unelte agricole, sare, podoabe din bronz sau fier etc. Analizând sub aspect economic realităţile din zona mijlocie a Mureşului se poate constata strânsa interdependenţă între marile aşezări din Munţii Orăştiei, Piatra Craivii sau Ardeu şi zonele agricole limitrofe, care asigurau întregul necesar de grâne pentru acestea.

În zonele mai puţin propice agriculturii ocupaţia de bază a constituit-o creşterea animalelor. Indiscutabil că animale se creşteau şi în cadrul sau în jurul aşezărilor agricole, în special suine, bovine sau cabaline folosite pentru tracţiune. Pe lângă acestea erau comunităţi sau familii care se ocupau pe scară largă cu creşterea bovinelor sau ovi-caprinelor, practicând inclusiv transhumanţa sezonieră (vara păşunatul alpin şi la şes pe timpul iernii). În contextul tradiţiilor locale este verosimil să considerăm că în această zonă oieritul are tradiţii foarte vechii care merg până în neolitic, fiind favorizat de cadrul geografic şi condiţiile climatice, pendulând în spaţiul dintre carpato-danubiano-pontic.

Fără a intra în amănunte destul de contraversate privind structura proprietăţii la geto-daci nu putem omite că şi la acest nivel putea exista o anumită stratificare, în sensul că anumiţi oameni sau familii, fără a face parte din categoria celor bogaţi, dispuneau de suficiente bunuri materiale pentru un trai îndestulat.

125 apud Petre, 2004, p. 251.

51

5.1.4. MeşteşugariiDacă civilizaţia umană poate fi privită ca un cumul de valori materiale şi spirituale

create de om în diferitele sale ipostaze lucrative, rolul meşterilor este extrem de important în ipostaza de făuritori ai unor asemenea valori. Şi pentru perioada dacică creaţiile materiale, aşa cum sunt ele reflectate de către artefactul arheologic, sunt rezultatele ingeniozităţii acestor truditori. Întreaga cultură materială pe care o reflectă investigaţia arheologică este opera meşterului şi a meşteşugului său126. Suportul material prin care aceasta se manifestă îmbină şi cultivă întotdeauna cel puţin două valenţe, utilul şi gustul pentru frumos, indiferent dacă vorbim de ceramică, obiecte din fier, bronz, argint, aur, obiectele simple din gospodărie – cele mai multe pierdute în timp datorită perisabilităţii lor – sau manifestările artei constructive civile, militare sau religioase. Situată într-o zonă de interferenţe ale lumii antice Dacia preromană a absorbit influenţe venite din lumea elenistică, celtică şi romană pe care le-a transformat după propriile sale paradigme îmbogăţind filonul tradiţional127. Aceştia au perpetuat în bună măsură vechiul fond autohton, peste care sau suprapus influenţele venite din lumea elenistică, celtică şi romană128. Prin varietatea formelor, calitatea materialelor, ornamentica, gradul înalt de complexitate şi simţul artistic, ilustrează o tradiţie conservată probabil în cadrul aceleia-şi familii sau ginţi, din tată în fiu.

Meşteşugurile au tradiţii adânci pe aceste meleaguri, unele, cum este olăritul se confundă cu începuturile neoliticului, atingând adevărate culmi. Altele apar mai târziu, odată cu descoperirea metalelor. Prelucrarea acestora şi în principal a fierului, va cunoaşte un apogeu tocmai în această perioadă, jucând un rol determinant în evoluţia culturii geto-dace.

În societăţile arhaice de un statut social deosebit se bucurau cei care operau trecerea prin foc dintr-o stare în alta a materiei cum sunt olarii sau cei care prelucrau metalul, indiferent dacă vorbim de prelucrarea fierului sau a metalelor nobile. „Atâta vreme cât secretele extragerii şi modelării metalelor era cunoscut doar de un număr restrâns de iniţiaţi, aceştia erau privilegiaţi, ceilalţi îi priveau cu respect, cu teamă şi adeseori îi venerau…”129 „…caracterul ambivalent al metalului – încărcat cu forţe, în acela-şi timp sacre şi demonice - se transmitea metalurgilor şi fierarilor; aceştia fiind ţinuţi la înaltă cinste dar totodată temuţi îndepărtaţi sau chiar dispreţuiţi”130 În acest context păstrarea secretelor tehnologice, a reţetelor metalurgice şi procedeelor de prelucrare în cadrul aceleia-şi familii era dictată de raţiuni magice. Acestor tehnici comportând iniţieri erau transmise într-o atmosferă de sacralitate şi mister, prin ritualuri ce îmbinau ocultismul şi arta cântecului, a dansului şi poeziei131.

De cele mai multe ori activitatea acestora se desfăşura în ateliere specializate, cu un inventar adaptat nevoilor concrete, în funcţie de tipul de produs executat. Descoperirile din zona Munţilor Orăştiei, de la Piatra Craivii şi din alte părţi ale Daciei intracarpatice sugerează existenţa unor ateliere specializate în primul rând pe realizarea unui anumit tip de echipamente, unele pe realizarea şi repararea inventarului agricol, altele pe prelucrarea podoabelor din bronz şi metale nobile sau monede, după cum unele erau destinate confecţionării armelor şi echipamentelor militare sau asigurării funcţionalităţii instrumentarului pentru exploatarea şi prelucrarea pietrei. Aceste ateliere erau în primul rând familiare, meşteşugul oricare ar fi el se transmitea în familie, odată cu secretele şi instrumentarul său. Uneltele de lucru la rândul lor erau învestite cu valenţe magice. Aserţiunea este susţinută de o serie de descoperiri arheologice, cum sunt statuetele

126 Bejan/Măruia, 2005, p. 7.127 Maria, C. Popescu, 2004, p. 294.128 Crişan, 1975, p. 384-385.129 Iaroslavschi 2006, p. 257.130 Eliade, 1981, p. 55-56.131 Rustoiu 2002, p. 71.

52

ornamentale din bronz descoperite la Căţelu Nou şi Radovanu, ori ştanţele monetare de la Pecica – Arad132.

Nu putem exclude existenţa în rândul meşteşugarilor a unora dependenţi, aflaţi în proprietatea regelui, proveniţi din rândul prizonierilor făcuţi în alte comunităţi în cursul unor incursiuni militare sau războaie. De asemenea poate fi verosimilă prezenţa unor officine particulare a unor ateliere din Italia sau angajarea unor meşteri străini cu plată sau în urma unor relaţii de alt tip, de către puterea regală. Este cazul meşterilor greci care au lucrat la realizarea sistemului defensiv geto-dac începând cu perioada lui Burebista, sau meşterii romani ajunşi în Dacia în timpul lui Domiţian133.

Dacă unele meserii, cum sunt olăritul şi prelucrarea lemnului aveau o răspândire mai largă, inclusiv în mediul sătesc, deoarece materia primă şi posibilităţile de practicare permiteau, altele necesitau multiple cunoştinţe de ordin tehnic, cum sunt făurarii şi pietrarii, fiind dependenţi de sursele de materii prime cu o zonalitate şi o comandă socială bine delimitată. Aceştia îşi aveau atelierele în marile centre oppidane şi în cetăţi, cum sunt cele de la Grădiştea de Munte, Piatra Craivii, Tilişca, Căpâlna134 şi Ardeu135.

Fără a trece în revistă toate părerile exprimate de istoricii noştri, păreri care fac din meşteşugari o clasă mai mult sau mai puţin exploatată, aparţinând comatilor, păreri în general cunoscute, nu putem să nu remarcăm bogăţia atelierelor acestora, locul ocupat în comunitate, dar şi tradiţiile mitologice legate de aceste meşteşuguri136. În acest context putem presupune că meşteşugarii erau consideraţi oameni liberi, din punct de vedere juridic, dar aflaţi într-o stare de dependenţă faţă de consumatorii produselor pe care le executau, de cei ce cumpărau sau comandau aceste bunuri. Lipsa izvoarelor istorice care să aducă clarificări asupra poziţiei lor sociale, a raporturilor faţă de comunitate ne obligă să ne raportăm îndeosebi la argumentul arheologic şi la bunul simţ al istoriei. Originea meşteşugarilor îşi are cu certitudine rădăcinile în rândurile lucrătorilor agricoli şi a crescătorilor de animale, cum verosimilă rămâne şi ideia că aceştia s-au ocupat cu agricultura şi grădinăritul137, poate mai puţin cei care trăiau în marile centre de tip dava. În acest caz aceştia putându-şi asigura cele necesare traiului prin valorificarea meşteşugului lor, în relaţii de schimb sau prin vânzare. Şi situaţia economică a acestora era diferită faţă de meşteşugarii aflaţi în centre mai mici. Schimbul sau vânzarea uneltelor agricole şi a celor pentru prelucrarea lemnului, onorarea comenzilor de echipamente militare, arme, harnaşamente, şi podoabe venite din partea marii aristocraţii sau a războinicilor le asigurau acestora suficiente resurse pentru un trai decent şi chiar şi chiar acumulări de bunuri. O dovadă în acest sens pot fi multitudinea de tezaure monetare şi bunuri de preţ, ieşite la iveală dea lungul timpului, tocmai în zonele cu o puternică tradiţie economică. Descoperirile de pe Dealul Grădiştii au ilustrat existenţa unei certe stratificări sociale pe verticală. Terasele superioare prin dimensiunea lor şi inventarul descoperit vorbesc de la sine despre bunăstarea celor care le locuiau. Interesant este de remarcat că cea mai mare parte a uneltelor şi a lupelor de fier de fier au fost îngropate pe terasele superioare făcând dovada că cei care le utilizau îşi aveau aici locuinţele şi atelierele. Dezvoltarea economică a aşezării şi-a pus amprenta asupra nivelului de trai a acestora, inclusiv asupra poziţiei lor sociale de care se bucurau în acea perioadă138. Toate acestea confirmă statutul privilegiat pe care-l puteau câştiga la un moment dat aceşti meşteri, în primul rând cei ce lucrau cu focul, metalurgii şi olarii, într-o aşezare, fără a ne putea hazarda să vedem un statut egal între toate meşteşugurile când în cadrul aceluia-şi meşteşug puteau surveni diferenţieri.

132 Rustoiu 2002, p 73 – 74.133 Rustoiu 2005, p. 82-83.134 Crişan, 1993, p. 174.135 Bodó, Ferencz, 2004, p. 154.136 Iaroslavschi, 2006, p. 257-258; Maria, C. Popescu, 2004, p. 287-288.137 Bódor, 1981, p. 19.138 Iaroslavschi 2006, p. 261.

53

5.1.5. Sclavii şi prizonierii de război O categorie aparte în cadrul societăţii geto-dace au reprezentat-o sclavii. În perioada

timpurie aceştia puteau proveni din rândul captivilor prinşi în cursul deselor conflicte intertribale, a celor stigmatizaţi de societate pentru faptele lor reprobabile şi a celor nevoiţi să se vândă sau să fie vânduţi de familie din motive economice139. Rolul lor în economie fiind nesemnificativ, sclavajul nedepăşind faza patriarhală140. Cum societatea nu putea absorbi întreaga muncă servilă reprezentată de aceştia îi comercializează în spaţiul greco-roman, fapt ilustrat de scrierile anticilor.

Situaţia se schimbă radical începând cu perioada lui Burebista, în contextul structurării statalităţii. Vastele lucrări de arhitectură militară şi religioasă necesita un efort deosebit, la care pe lângă munca oamenilor liberi s-a folosit la scară tot mai mare şi munca captivilor de război. Acest fenomen este atestat nu numai de bunul simţ istoric, dar şi de izvoarele istorice; Pliniu cel Tânăr, Cassius Dio, Iordanes etc141. Cum o bună parte dintre aceştia proveneau din prizonieri de război, meşteşugari şi lucrători ai pământului, capturaţi în urma conflictelor militare cu celţii sau romanii, ca pradă de război, ei deveneau sclavi ai regelui, pe care acesta îi folosea după bunul său plac.

Nu putem nega prezenţa lor pe domeniile funciare private, ale regelui sau ale marii nobilimi, dar este destul de probabil că rolul lor era minor în raport cu munca liberă142. Dacă în agricultură folosirea muncii servile era mai puţin prezentă, nu putem exclude utilizarea ei în marile proiecte de infrastructură militară şi religioasă, în special la realizarea marilor lucrări din Munţii Orăştiei143. Utilizarea masivă a captivilor de război în perioada regatului dac justifică şi interesul pentru procurarea acestora. În acest context devine verosimilă procurarea lor inclusiv prin comerţ144.

5.2. SOCIETATEA5. 2. 1. Alimentaţia la daci

O încercare de reconstruire a vieţii domestice, inclusiv a alimentaţiei la daci numai pe baza izvoarelor scrise este sortită eşecului. În schimb, izvoarele arheologice, descoperirile efectuate pe întreg teritoriu locuit de daco-geţi, coroborate cu informaţii păstrate din spaţiul greco-roman şi germanic ne oferă posibilitatea reconstituirii, în linii mari a modului de hrănire, a îmbrăcămintei şi vieţii de familie a dacilor. Desigur că în acest tablou existenţial se regăsesc şi triburile dacice care sau situat în sud vestul Transilvaniei.

Alimente de origine vegetalăBaza nutriţională la daci era formată din alimente de origine vegetală şi animală, pe

seama cărora bucătăria acestora asigura o gamă diversă de alimente, cu înalt randament caloric şi nutriţional.

Prima categorie de alimente era formată din cereale şi leguminoase care asigurau în bună parte metabolismului necesarul de hidraţi de carbon. Importanţa lor alimentară este suplinită de posibilităţile de conservare şi păstrare pentru perioade îndelungate de timp.

Cercetările şi descoperirile arheologice evidenţiind rolul unor cereale ca: meiul, grâul, secara, orzul sau ovăzul. Ultimile două cereale având un rol important şi în furajarea animalelor domestice. Rolul alimentar al acestor cereale poate fi argumentat prin prezenţa

139 Herodot, Izvoare, V, 6140 Glodariu în Ist. Român., 2001, p. 777.141 Gostar/Lica, 1984, p. 116-117.142 Idem, p. 121.143 Idem, 118-119.144 C. Daicoviciu în Ist. Rom. 1960, p. 271.

54

gropilor şi a vaselor de provizii descoperite (de multe ori păstrând încă urmele produselor depozitate) cât şi a râşniţelor folosite pentru măcinarea lor145.

Dintre cereale rolul cel mai important în alimentaţie se pare că l-a jucat meiul146 din făina de mei prin fierbere în apă sau lapte, alături de alte ingrediente; brânză, lobodă, spanac, linte, carne sau grăsimi animale) se obţinea un „terci”, de diferite consistenţe şi gusturi, cu o excelentă valoare calorică şi nutritivă. Terciul de mei sau din alte cereale fiind răspândit în preistorie atât în spaţiul mediteranian cât şi în cel barbar, consevându-şi valenţe alimentare până în zilele noastre147.

Altă plantă cerealieră cultivată de daci este grâul. Aceştia cunoşteau speciile Triticum aestivum, Triticum monococcum, sau alacul, Triticum dicoccum, întâlnite la Căpâlna şi Grădiştea de Munte, mai rar Triticum durum şi Triticum dicoccoides .Consumul acestor cereale bogate în proteine, minerale şi vitamine se putea face fie prin fierbere sub formă de terci, fie măcinate şi transformate în făină. Acest procedeu de preparare este documentat de numărul impresionant de râşniţe descoperite în majoritatea aşezărilor.

Din făină se puteau produce fie lipii coapte pe vatră, fie pâine dospită. Utilizarea pâinii dospite utilizate în alimentaţie de către daci în perioada lor de apogeu este verosimilă dacă ţinem seama că acest aliment este cunoscut şi de către alte popoare din zonă148 justificând şi prezenţa unor cuptoare menajere descoperite în aşezările dacice de la Mereşti,149 Silimic,150

Tilişca151 pentru a aminti doar pe cele descoperite în interiorul arcului carpatic. Tot în acest scop era utilizată şi secara (Secale cereale), a cărei calităţi nutritive

deosebite o recomanda să fie folosită, fie singură, fie în combinaţie cu alte specii, inclusiv grâul. Secara era utilizată la obţinerea pâinii din secară, superioară celei din grâu. Prezenţa acesteia a fost identificată arheologic la Piatra Craivii152, Grădiştea Muncelului153. O altă cereală cu valoare nutritivă şi rezistenţă mare la frig şi secetă este orzul semnalat şi în aşezarea de la Piatra Craivii154. Cercetările arheologice şi studiile efectuate confirmă utilizarea acestuia atât sub formă de terci cât şi sub formă de făină la producerea lipiilor. Certe valenţe alimentare şi utilizare în bucătăria dacică a avut-o si ovăzul (Avena sativa). Ultimile două putând fi folosite şi în hrana animalelor ca supliment furajer în perioadele dificile, de lactaţie, pentru îngrăşare, etc.

Alături de cereale dacii utilizau în alimentaţie şi o altă categorie de plante – leguminoasele, din care sunt confirmate arheologic în interiorul arcului carpatic:

- lintea(Lens esculenta), descoperită la Piatra Craivii155, Căpâlna şi Grădiştea de Munte156, în vase alături de alte plante cerealiere şi leguminoase. Astfel la Grădiştea de Munte s-a identificat o combinaţie de grâu, mei, orz, linte şi muştar boabe, în diferite proporţii, pregătit pentru a fi preparat – probabil sub formă de terci157.

- mazărea(Pisum sativum), bobul(Vicia faba), usturoiu(Allium sativum L.) descoperit tot în această aşezare, erau consumate sub formă de fierturi alături de alte cereale, legume şi produse animaliere. Puternica înrădăcinare în tradiţia alimentară a poporului român a unor

145 Suciu 2001, p. 160.146 Cârciumaru 1996, p. 165,147 Idem, p. 171.148 Suciu, 2001, p. 161.149 V. Crişan 2000, p. 93.150 Glodariu, 1981, p. 20,25.151 Lupu, 1985, p. 50.152 D. Ciută/Plantos, 2005, p. 84. 153 Cârciumaru 1996, p. 168.154 D. Ciută/Plantos, 2005, p. 86. 155 Idem, p. 86156 Suciu, 2001, p. 162157 Cârciumaru, 1996, p. 177.

55

plante sălbatice sau semisălbatice, care fără să fie documentate arheologic până în prezent puteau fi consumate crude sau gătite şi de către daci.

- Este cazul frunzelor, seminţelor sau rădăcinilor unor plante ca spanacul (Chenapodium album), lobodă (Atriplex patula), măcriş(Rumex acetosa), morcov(Daucos carota), ştir sau ştevie(Rumex crispus)etc. Prezenţa spanacului în alimentaţia dacilor este documentat de frecvente descoperiri de seminţe la Căpâlna, Costeşti şi Grădiştea de Munte, deseori alături de seminţe de mei, fapt ce pledează pentru consumarea acestora împreună158. Alături de aceste plante leguminoase în alimentaţia dacilor, foarte probabil, mai putea fi întâlnit consumul de ciuperci. Prezenţa acestora o mare parte a anului în stare proaspătă, calităţile nutritive de excepţie şi posibilităţile de conservare (uscare, în saramură), au făcut din ele unul din cele mai plauzibile surse alimentare. Acestea putând fi consumate atât crude cât şi gătite. Foarte probabil şi alte alimente erau conservate pentru anotimpul rece în saramură.

După cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Căpâlna şi Grădiştea de Munte,dacii au utilizat şi unele plante oleagenoase ca lubiţul, macul şi muştarul . Uleiurile vegetale putând fi utilizate atât în alimentaţie cât şi în alte scopuri; iluminat, prelucrarea pieilor159 etc.

De o atenţie specială se bucura viţa de vie, strugurii fiind utilizaţi atât în consum cât şi la prepararea vinurilor.

Deşi nu există informaţii directe, ştim că omul nu a neglijat niciodată o sursă de hrană accesibilă şi de calitate. De aceia este plauzibilă aprecierea că dacii foloseau în alimentaţie şi fructele de pădure ca; fragile, zmeura, afinele şi murea.

Alimente de origine animalăUtilizarea proteinelor de origine animală în alimentaţie este o practică de care omul

nu s-a despărţit niciodată, în evoluţia sa. Consumul de carne poate cunoaşte perioade fluctuante, perioade în care ponderea acestui aliment să scadă sau să crească în funcţie de diverşi factori, condiţii de mediu, resurse alternative, concepţii şi practici culturale şi religioase etc.

Utilizarea cărnii în La Téne-ul dacic este pe larg documentată arheologic de descoperirea în majoritatea aşezărilor şi fortificaţiilor studiate a oaselor de animale domestice sau sălbatice rezultate în urma acestui consum. Cu toate că ponderea animalelor domestice faţă de cele sălbatice diferă de la o aşezare la alta, iar a celor domestice de la o specie la alta, s-a confirmat arheozoologic de descoperirile făcută în majoritatea aşezărilor studiate, că pe primul loc în alimentaţie, dacii, foloseau carnea de vită, alături de ovicaprine şi suine.

Desigur, vitele erau crescute pentru a fi utilizate în activităţile agricole şi la transport dar sacrificarea la maturitate în primul rând a femelelor confirmă importanţa lor reproductivă şi producţia de lapte. Sacrificarea animalelor tinere avea loc în special în cazul masculilor.

Spre deosebire de bovine, suinele erau crescute exclusiv pentru carne şi grăsimi. Fiind rase cu o productivitate scăzută această sacrificare avea loc în jurul vârstei de doi ani, când animalele atingeau greutatea optimă160.

Rolul ovicaprinelor în alimentaţie era dictat de obţinerea de carne cât şi a unor produse secundare, lâna şi laptele. Din acest motiv erau sacrificate de regulă la maturitate, fără a omite tendinţa de a sacrifica animale tinere, între 6 luni şi un an. În acest caz fiind sacrificaţi în general masculi fără importanţă economică prea mare.

Sacrificarea cabalinelor pentru carne era limitată, fără a putea fi exclusă în totalitate. Rolul calului în societatea dacică fiind foarte divers, în funcţie şi de rasele de cai. Pentru consum erau sacrificaţi caii de muncă ajunşi la o vârstă înaintată. Caii de luptă aveau un statut mai special. Sacrificarea lor în afara câmpului de luptă se putea face probabil doar în scop ritual, la înmormântarea stăpânilor sau în urma unor răni grave.

158 Suciu 2001, p. 163.159 Cârciumaru, 1996, p. 180-182.160 Haimovici, 1978, p. 148.

56

În aşezările La Téne îşi face apariţia găina domestică şi în unele zone şi gâsca. Rolul lor în obţinerea proteinelor animale era totuşi redus, nu putem omite motivaţia creşterii lor pentru ouă161.

Necesarul de proteină animală era completat de către daci prin vânătoare şi pescuit. Desigur, prezenţa unor întinse păduri oferea un habitat excelent de dezvoltare a animalelor sălbatice diverse. Erau vânate în primul rând animale mari, cerbul, mistreţul, căpriorul, ursul, bourul, dar şi altele, de talie mai mică cum este iepurele de câmp. De aici deducem rolul preponderent alimentar al vânătorii.Foarte probabil vânătoarea era şi un sport, practicat de elitele militare, sau prilej de iniţiere în tainele luptei şi a curajului pentru tineri.

Desigur la tranşarea animalelor sacrificate se avea în vedere valorificarea cu maximă eficienţă a părţilor care conţineau mai multă carne, dar şi recuperarea pieilor. Acestea fiind folosite la confecţionarea unor articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, precum şi la realizarea diferitelor componente ale tehnicii de luptă; tunici, coifuri, scuturi, tolbe de săgeţi etc.

Pescuitul se practica de către comunităţile aflate în preajma unor cursuri de apă mari, bogate în rezerve piscicole, în principal ale Mureşului şi a afluenţilor săi mai importanţi. Practicarea pescuitului este confirmată de descoperirea unor unelte de pescuit specifice – cârligele de pescuit, greutăţi pentru plase, etc. Alături de pescuit se mai practica şi culesul scoicilor de apă dulce, a melcilor162 şi racilor.

Gătitul cărnii, după cum o sugerează existenţa unor vase şi ustensile de bucătărie speciale, se realiza atât prin fierbere şi obţinerea unor supe în combinaţie cu legume sau cereale, cât şi prin prăjire. Prăjirea se realiza în cuptoare, pe grătare, cu ajutorul unor frigărui sau furculiţe speciale descoperite în multe staţiuni163. Alte produse secundare, rezultate în urma sacrificării animalelor sunt grăsimile sub formă de seu şi untură de porc, utilizate în alimentaţie, ca lubrifiant, la iluminat, etc.

Un alt produs animalier cu rol major în alimentaţie a fost laptele şi produsele derivate din acesta. Surse antice amintesc de existenţa în acest spaţiu a unei categorii de oameni pe care alimentaţia de bază era mierea, laptele şi brânza164. Rolul preponderent pe care bovinele îl jucau în economia majorităţii aşezărilor dacice şi constatarea că acestea erau în general femele adulte alături de faptul că de la acestea se putea obţine o cantitate mult mai mare de lapte mă îndreptăţeşte să apreciez că rolul lor în economia alimentară creştea semnificativ. Utilizarea bovinelor pentru producerea de lapte este o practică larg utilizată şi la popoarele germanice165. Desigur, nu putem minimaliza faptul că cel puţin în unele comunităţi, în care ovicaprinele erau predominante, putea fi utilizat şi laptele de oaie. Pentru păstrarea şi conservarea laptelui se practica transformarea sa în brânză. Acest subprodus, mult mai uşor de păstrat, ambalat ţi transportat era cunoscut şi în alimentaţia altor populaţii ale antichităţii cum sunt populaţiile germanice166 şi cele din stepele nord pontice167.Deşi nu avem dovezi clare, nu este exclusă utilizarea şi a altor produse secundare cum sunt untul, laptele acru, urda şi zerul). În viitorul nu prea îndepărtat noi metode de investigare vor putea pune în evidenţă şi asemenea componente alimentare. Alături de aceste produse alimentare în bucătăria vechilor daci se regăsea sarea. Sarea era un produs relativ uşor de procurat datorită rezervelor importante existente în zonă.

161 Haimovici, 1987, p. 151-152.162 Suciu, 2001, p. 168.163 Idem, p. 169.164 Strabon, Geografia, VII, 3,3).165 Tacitus, Despre originea…, apud Suciu 2001, p. 171.166 Caesar, De bello galico, apud Suciu, 2001, p.170167 Jettmar, 1983, p. 122.

57

Cel puţin pentru bazinul mijlociu al Mureşului, prezenţa sâmburilor diapirici aflaţi aproape de suprafaţă în zona Ocna Mureş, Turda şi Ocna Sibiului asigura accesibilitate pentru extragerea minieră a sării brute. Nu putem exclude nici posibilitatea obţinerii acesteia din izvoarele sărate aflate în zonă, prin evaporare.

Cu certitudine că şi oţetul, obţinut prin fermentaţia unor fructe sau vin, era utilizat în pregătirea anumitor produse alimentare, cât şi la conservarea altora. Descoperirea seminţelor de muştar în contexte arheologice clare confirmă de asemenea utilizarea acestuia, seminţele putând intra în componenţa unor mâncăruri de linte şi bob168.

Ca băutură, dacii foloseau în primul rând vinul. De acest fapt amintesc atât izvoarele scrise (Strabo, Geografia, Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, etc), cât şi cele arheologice – seminţele de struguri şi fragmentele de amforă de producţie locală169. Nu trebuie să uităm că şi în antichitate ca şi acum, zona piemontană a Trascăului putea oferi condiţii propice pentru cultivarea anumitor soiuri de vie. La vinurile de producţie locală se adăugau cele din import, în special cele venite din lumea greacă, după cum o dovedesc amforele ştampilate provenite din Rodos, Heracleia Pontica, Cnidos, Cos sau Thasos170. Desigur, calitatea şi preţul ridicat al acestor vinuri, le făcea accesibile doar marii aristocraţii tribale.

Chiar dacă până în prezent nu există mărturii arheologice clare, corelând datele istorice păstrate cu informaţii referitoare la alte populaţii ale Europei barbare, a căror mod de viaţă şi alimentaţie este mai cunoscută, putem aprecia existenţa şi a altor băuturi precum berea. Aceasta putând fi obţinută în urma fermentării unor cereale precum secara, ovăzul, alacul sau grâul, îndulcite cu miere. Tot prin amestecul apei cu mierea se obţinea o altă băutură reconfortantă, miedul.

Mierea avea aşadar un larg evantai de utilizări în alimentaţie, fiind consumată crudă, sau folosită ca îndulcitor sau la prepararea unor băuturi, existenţa şi consumul acesteia fiind recunoscută chiar de către contemporani. Faptul este explicabil dacă ţinem seama de potenţialul melifer pe care îl putea asigura întinsele suprafeţe forestiere şi de pajişte de pe cuprinsul Daciei. Produsul putea fi recoltat atât de la roiuri naturale, aflate în libertate, cât şi de la cele crescute în stupi de către crescători mai mult sau mai puţin specializaţi.

Toate aceste observaţii ne îndreptăţeşte să apreciem că prin bogăţia şi diversitatea sa, precum şi prin valenţele sale nutriţionale, bucătăria dacică se poate înscrie în rândul celor mai complete şi rafinate bucătării ale antichităţii.

Prepararea şi păstrarea alimentelorPrepararea alimentelor pentru consum se făcea în principal prin fierbere şi frigere171 sau se serveau în

stare crudă sub forma salatelor. În primul caz deasupra focului din vatră era depus un vas cu apă (căldare) în care se puneau alimentele şi ingredientele necesare. Aceste vase putea fi sprijinite pe bucăţi de piatră mai înalte, pe trepiede fixe (vase cu trei picioare) sau mobile, dar cel mai adesea se atârna de una din grinzile casei cu ajutorul unei piese specifice.

Căldările erau confecţionate din bronz sau fier, după cum o dovedesc descoperirea vaselor de metal de Guşteriţa – Sibiu, acestea fiind deseori ornamentate cu elemente decorative, în special torţile de fixare a mânerului. Sunt în vase de import din lumea mediteraniană, romană. Prezenţa lor este documentată şi în alte zone, Costeşti - Orăştie, Poiana – Tecuci, Pecica – Arad, Piatra Roşie172, fiind specifice pentru sfârşitul sec I î.Ch. şi începutul sec. I d.Ch. Desigur, pe lângă utilităţile casnice a acestor vase, nu pot fi excluse nici cele rituale. Prezenţa acestora în zonă ilustrează totodată amploarea şi intensitatea legăturilor

168 Cârciumaru, 1996, p. 174.169 Glodariu 1974, p. 133-140.170 Idem, p. 33).171 Daicoviciu 1954, p. 83.172 Idem, p. 88.

58

comerciale cu imperiul roman, cât şi procesul de difuzare a acestor produse în mediul rural, în afara cetăţilor şi a marilor aşezări173.

Când aceste căldări erau atârnate de grindă, se utilizau ustensile casnice specifice, cum sunt cujbele confecţionate dintr-un lemn cu cârlig, folosite şi azi de către ciobani, sau zălarele utilizate încă, în nordul Olteniei. Aceste ustensile cunoscute sub denumirea de cremaieră (termen de origine franceză), sunt de trei tipuri:

- cu două braţe de suspendare prevăzute cu cârlig prevăzute cu cârlig pentru prins urechile căldării, având la capătul opus un lanţ, format din 8 – 10 zale, articulate la capăt cu cârlig sau inel pentru fixare la grindă,

- cu un singur braţ format din una sau două tije răsucite, cu cârlig, lanţ şi piesa de fixare la grindă,

- un alt tip este format din trei – patru tije, articulate între ele cu zale şi cârlig pentru prins toarta căldării în partea inferioară, cârlig sau inel de fixare, în partea superioară174. Aceste ustensile sunt apreciate a fi de tradiţie celtică, fapt documentat de bogăţia unor asemenea descoperiri în vestul Europei175 la noi putând fi atât o moştenire celtică cât şi perpetuarea unor tradiţii mai vechi, hallstattiene.

Conservarea alimentelor.Păstrarea peste iarnă a produselor vegetale în stare proaspătă era cunoscută de către

femeile daco-geţilor. Conservarea acestora se făcea prin depozitarea în spaţii special amenajate, uscate sau conservate în sare ori saramură.

Şi alimentele de origine animală, în principal brânzeturile, carnea de animale şi peştele erau preparate şi conservate prin uscare sau cu ajutorul sării. Păstrarea se făcea în vase din ceramică sau lemn. Pentru aceasta se folosea sarea în stare solidă sau sarea provenită din izvoarele sărate aflate în zonă.

În jurul locuinţelor, arheologic s-au descoperit o serie de gropi cu pereţii arşi, vase mari din ceramică şi urmele unor hambare din lemn în care au fost păstrate seminţe de cereale şi plante leguminoase. Cred că principalul rol în stocarea şi conservarea resurselor alimentare pentru anotimpul rece l-au jucat femeile, rol justificat prin însăşi statutul lor social.

5.2.2 Căsătoria şi rolul femeii în familie Puţine mărturii veridice fac referire la relaţiile familiare şi la instituţia căsătoriei în

spaţiul geto-dac, insă puţinele mărturii contemporane existente, descriu o societate patriarhală prin excelenţă..

Deşi despre dacii din spaţiul intracarpatic nu există mărturii concludente asupra moravurilor şi relaţiilor familiare, acceptând o anumită omogenitate culturală şi de tradiţii între geţii din bazinul inferior al Dunării şi dacii de peste munţii vom încerca să descifrăm mesajele textelor antice care vorbesc despre obiceiurile matrimoniale ale geţilor şi a celor „care locuiesc la nord de crestoni”, după cum mărturiseşte Herodot. Tema poligamiei la traci în general, la geţi în special îşi găseşte reflectare într-o serie de surse: Herodot, Strabon, Poseidonius, Menandru, Pomponius Mela, Heracleides din Pont.

Nu este mai puţin adevărat că prezenţa elementului celtic mai bine de două secole în spaţiul intracarpatic a influenţat neîndoielnic şi relaţiile familiare, locul şi rolul fiecăruia în casă.

Lumea greacă percepe ţinuturile septemtrimoniale, situate la marginile oikumenei, încărcată cu un exces de sexualitate neânfrânată, deseori marcată de excese heterosexuale sau homosexuale, faptul fiind reflectat în mitologia lui Orfeu, Apollo, Boreas176 etc. Motivaţia

173 Horedt 1965, p. 35-44.174 Berciu, 1965, p. 138.175 J. Déchelette, Manuel d´ archeologie, Paris, 1927, apud Berciu 1965, p. 138.176 Petre, 2004, p. 198.

59

antropologică a unor asemenea practici nu poate fi numai numărul de urmaşi. Ea poate fi motivata de rolul social al bărbatului, de mentalităţile războinice ale clasei conducătoare, sau chiar în strângerea coeziunii dintre bărbaţii luptători în primul rând. O politică asemănătoare fiind promovată de Sparta în rândul hopliţilor.

Ţinând seama de caracterul impulsiv, de spiritul lor războinic, poligamia poate fi percepută în acest spaţiu şi ca o măsură socială de întărire şi conservare a comunităţii prin urmaşi, o măsură care să suplinească pierderile bărbaţilor survenite în mod violent. Totodată rămâne o măsură socială de cementare a comunităţii prin angrenarea întregului potenţial feminin la reproducere. În cadrul unei societăţi monograme numărul femeilor fiind constant mai mare decât cel al bărbaţilor, multe din acestea nu şi-ar fi găsit pereche. Acest fapt putând naşte frustrări şi abordări care să dăuneze unităţii şi echilibrului social din comunitate. Deoarece numărul de neveste pe care le putea avea un bărbat era limitat doar de posibilităţile sale materiale şi virilitate, de la una, doua, trei sau mai multe soţii, poligamia poate fi înţeleasă ca o măsură practică, cu rol sterilizator în edificiul social.

Înainte de căsătorie tânăra se bucura de o deplină libertate, dar când ajungea la vârsta măritişului părinţii practic o vindeau celui care oferea mai multe bunuri pentru ea. Desigur frumuseţea era la mare preţ, şi se vindea pe un preţ bun. Mărturii interesante despre aceste practici s-au păstrat în scrierile lui Heracleides din Pont. El arată că în lumea tracică „căsătoriile sunt pentru împreunare,( după care femeile) dorm pe pământul gol, dar nevestele spală şi rufe şi îl slujesc, fiind moştenite la moartea soţului ca orice bun177. Nu sunt excluse nici situaţiile când părinţii sau moştenitorii unei femei plătesc pentru căsătoria celor mai puţin căutate. Cele mai urâte pentru a putea fi măritate primeau o dotă, uneori substanţială, pentru a stârni lăcomia unui soţ posibil. Herodot şi P. Mela amintesc că momentul de glorie a unei soţii este la moartea soţului, când soţia preferată este sacrificată şi îngropată alături de acesta, fiind apreciată şi invidiată de toate femeile şi bărbaţii comunităţii178. Din aceste mărturii se poate lesne constata că la traci condiţia femeii se reducea la rolul biologic de a procrea, de a-şi sluji şi servi soţul, sau de a fi vândută ca pe un bun de către părinţi, soţ sau urmaşii acestuia, dacă nu avea cinstea de a fi sacrificată şi îngropată odată cu acesta.

Nu este mai puţin adevărat că aceste practici sunt recunoscute în „lumea bună” a aristocraţiei şi războinicilor. Este de remarcat rolul subaltern a femei în cadrul acestor familii şi prin prestarea unor activităţi pe care bărbaţii le considerau înjositoare. Numai aşa putem interpreta aserţiunile lui Trogus Pompeius privind pedeapsa acordată de către Oroles luptătorilor săi pentru insuccesul în luptă, punându-i să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor179.

Fără a avea explicaţii mai detailate putem concluziona că este vorba de activităţi casnice, aflate în atribuţiile femeilor, cum sunt gătitul şi servitul mâncării, întreţinerea locuinţei şi a inventarului acesteia. Unele reprezentări o înfăţişează purtând în braţe sau într-o copaie pe cap un sugar şi de mână copii mai mari. Acest fapt denotă rolul major jucat de aceasta în educaţia şi creşterea copiilor, în transmiterea şi perpetuarea valorilor tradiţionale, a credinţelor şi datinilor strămoşeşti.

Rolul femeii în economia societăţii daco-getice îl depăşeşte pe cel de stăpână a casei. Chiar dacă cutumele erau acelea-şi şi la nivelul claselor de jos, interpretarea lor cu certitudinea a cunoscut alte valori. Este plauzibil că pentru o familie de truditori ai pământului femeia nu era doar mamă şi soţie ci şi lucrător în gospodărie, pe câmp la muncile agricole sau alături de animale, împreună cu alţi membri ai familiei. Pe lângă acestea lor le erau rezervate meşteşugurile casnice cum sunt torsul, ţesutul, croitul şi cusutul obiectelor de îmbrăcăminte,

177 Izvoare, I, 30, XXVIII.178 Idem, p. 194.179 Trogus Pompeius, Izvoare, I, 395, XXXII, 3, 16.

60

posibil într-o anumită măsură şi confecţionarea unor vase lucrate cu mâna, în forme tradiţionale, specifice uzului casnic.

Imaginea iconografică a femeii dace, aşa cum este prezentată pe columnă sau metopele de la Adamclisi este aspră şi mândră, având faţa ovală şi fruntea înaltă, buzele puternic reliefate, nasul drept şi ochi expresivi. Fineţea trăsăturilor era completată de părul lung, pieptănat cu cărare pe mijloc sau prins într-un coc la ceafă.

Dacă la moartea soţului devenea dependentă de alt membru al familiei, din spirit practic acesta putea să o valorifice mai avantajos în familie sau vândută altui bărbat.

Medicina tradiţională Interacţiunea omului cu mediul său existenţial, prin nevoia adaptării la un climat

deseori ostil, cu plantele şi animalele din preajma sa, în contextul unor relaţii sociale nu totdeauna paşnice, a favorizat contactul cu o serie de agenţi patogen cu efecte deseori nocive. De multe ori germenii unor boli s-au aflat în consumul unor produse agricole, vegetale sau animale, insuficient selectate sau preparate necorespunzător. Aş aminti efectele nefaste asupra sistemului nervos, provocate de unele ciupercile parazitare ale orzului, Claviceps purpure, care atacã sistemul nervos central, sau un alt parazit al leguminoaselor insuficient fierte, Lathyrus sativus, care provoacă paralizia membrelor inferioare. Nu putem omite acţiunile violente asupra organismului, intoxicaţii, viroze etc., care cauzau dureri, disfuncţii fizice sau chiar moartea. Pentru tratamentul acestora dacii au apelat la plantele medicinale.

Medicina antichităţii a fost în bună parte un amestec de magie şi măsuri directe de tratament, în special cu ajutorul unor plante medicinale. Apanajul utilizării acestora revenea vracilor din cadrul comunităţi, „babelor meştere în leacuri şi descântece” şi probabil preoţilor unor temple.

Primele informaţii despre medicina tradiţională le întâlnim în dialogurile lui Platon dintre Socrate şi Charmenide. Aici Socrate mărturiseşte că a învăţat medicina (descântecul) de la un medic trac a lui Zalmoxis. Potrivit acestuia nu poţi lecui un bolnav fără să-i vindeci întreg trupul, cum tot aşa „nu trebuie să încercăm să lecuim ochii fără cap, nici capul fără corpul întreg tot aşa nici trupul fără suflet”, la baza fiecărui tratament trebuind să fie întregul şi nu numai partea180.

De la Discoride, medic militar sub împăratul Claudiu (41-54 d.Ch.), s-a păstrat lucrarea în cinci volume „Despre opera militară”, în care autorul tratează despre acţiunile tuturor remediilor medicale cunoscute în epocă (vegetale, animale şi minerale). În carte sunt citate multe nume de plante medicinale, unele în limba dacă181.

Aceste ierburi de leac cu valoare terapeuticã constituiau baza medicini tradiţionale, fiind consumate sub formã de ceai, decoct, unguente sau turte. Arheologic urmele acestor plante este dificil de documentat datoritã recoltării din naturã numai a anumitor pãrţi ale plantei şi a perisabilităţii în timp a plantei.

Analizele paleo-etno-arheologice din Dacia au identificat prezenţa în aşezările dacice de la Popeşti şi Răcătău a pătlăginei (Plantago lanceolata) şi a socului (Sambucus nigra), la Radovanu, plante amintite şi de Dioscorides182. Desigur, nu toate cele 47 de plante amintite de acesta, sunt dacice. Din datele acestuia, în terapeuticã se pot identifica o serie de boli a căror simtome puteau fi tratate, deoarece compoziţia ierburilor antice nu este simţitor diferitã de a celor de azi. Astfel măselariţa (Hyoscyamus niger) şi muşeţelul (Matricaria chamamilla) sunt folosite şi azi ca sedative; urzica (Urtica dioica) s-a utilizat, inclusiv azi ca hemostatic; păpălăul (Phiralis alkekugi) se foloseşte şi azi ca diuretic şi vomitiv, iar cucurbăţeaua ca

180 Platon, Izvoare, 101, 156/d, 15-25.181 Discoride, Izvoare, 381-385.182 Crişan 1986, p. 312-315; Rusu 1967, p. 43-47; Suciu 2004, p. 779.

61

purgativ şi antihemoragic. Alte plante amintite de Dioscorides ca fiind utilizate în tratamentul unor disfuncţii, astăzi s-a dovedit că au alte utilizări sau nu se mai folosesc deloc.

În mod curent plantele medicinale erau folosite în intervenţii de prim-ajutor, ca sedative şi antiinflamatoare pentru tratarea abceselor şi ulceraţiilor. Dintre cele opt ierburi cu efect sedativ cunoscute în antichitate, astăzi se mai folosesc două: măselariţa şi coada şoricelului.

Deşi sursele antice nu menţionează papaverina, seminţe de mac (Papaver somniferum) au fost descoperite la Grădiştea de Munte, Căpâlna şi Popeşti. Unii cercetători nu exclud utilizarea acestuia ca drog cu efect halucinogen în practici rituale sau în consumul uzual183.

Medicii daci posedau cunoştinţe de specialitate care le permiteau efectuarea unor intervenţii medicale complexe, inclusiv chirurgicale184, operaţii pentru care utilizau un instrumentar divers, adaptat tipului de intervenţie prevăzut. Inventarul medical descoperit în spaţiul geto – dac, în urma cercetărilor arheologice, ilustrează folosirea uni game diverse de instrumente specializate, pentru tăiat (briciul şi bisturiul), pentru investigare (sonda), pentru extracţie (penseta) şi suturare (acul). Pe lângă acestea în practica medicală mai erau folosite trepanorul, spatula, linguriţa, cârlige, unguentarii şi recipiente de diferite mărimi şi forme, utilizate la prepararea transportul şi păstrarea medicamentelor.

Bisturiul şi briciul sunt principalele instrumente de tăiere, utilizate la practicarea unor incizii, înlăturarea unor abcese şi executarea unor intervenţii chirurgicale. Pe lângă utilizarea sa in medicină, briciul putea fi utilizat şi în igiena personală. Aceste piese se realizau din fier, cu prăsele din lemn, os sau corn. Prezenţa unor cranii cu urme de trepanare, precum şi descoperirea unui exemplar în zona intracarpatică probează utilizarea trepanelor pentru operaţii delicate, ce necesită intervenţii la nivelul cutiei craniene.

În instrumentarul medical mai pot fi incluse balanţele, utilizate pentru dozarea cantităţilor de substanţă activă necesară în tratament, recipiente din sticlă, numite unguentarii, recipiente de ceramică miniaturale, cutiuţe din os sau piatră, utilizate pentru prepararea, transportul şi păstrarea diferitelor substanţe farmaceutice, utilizate în tratament.Pentru prepararea şi omogenizarea acestor unguente se utilizau plăcuţe din piatră cizelată, bogate în unele minerale cu rol terapeutic.

Mare parte din inventarul medical menţionat s-a identificat disparat, în special în situri din afara arcului carpatic. Descoperirea unei „truse medicale” la Grădiştea de Munte, dovedeşte existenţa în apropierea aristocraţiei militare şi religioase a unor medici, probabil străini care dispuneau atât de instrumentarul necesar unor intervenţii complexe, cât şi de „leacurile” necesare185 Deşi în spaţiul studiat nu se cunosc asemenea piese, nu putem exclude prezenţa lor în aşezările şi centrele mai importante din zonă, cum sunt cele de la Piatra Craivii, Ardeu, Cugir etc.

Toate aceste artefacte dovedesc existenţa unor persoane care deţineau cunoştinţe avansate de medicină şi dispuneau de un instrumentar adecvat şi utilizau o gamă variată de plante medicinale în diferite tratamente. La nivelul aşezărilor rurale aceste practici erau apanajul vracilor, care cunoşteau proprietăţile terapeutice a diferitelor plante şi modul lor de utilizare. Nu este exclusă existenţa unor cunoştinţe privind utilizarea plantelor medicale la nivelul individului sau a familiei.

Dacă ţinem seama de temperamentul belicos manifestat mai ales în rândul războinicilor, în care rănirile erau frecvente, necesitatea unor cunoştinţe minime de tratament se impune de la sine, mai ales în acest mediu.

183 Suciu 2004, p. 781.184 Suciu, 2006, p. 275.185 L.D. Suciu, 2006, p. 275 – 282 cu bibliografia aferentă.

62

5.2.4. Portul vestimentaţia şi armamentul Sursele antice păstrate sunt foarte zgârcite în descrierea portului şi ţinutei geto-dacilor.

Dintre sursele literare doar Ovidiu a lăsat câteva mărturii cu privire la ţinuta geţilor. El îi descrie, nu totdeauna prin epitete măgulitoare, ca netunşi186, pletoşi187 umblând cu părul şi barba netăiată188

Cea mai consistentă sursă sub aspectul calităţii informaţionale rămâne plastica, prin reprezentările figurative ale artei imperiale urbane şi provinciale ale Columnei lui Traian şi Monumentului de la Adamclisi precum şi în toreutica geto-dacă ilustrată de falerele şi plăcuţele de la Surcea, Letniţa, Lupu, Herăstrău, Cârlomăneşti etc. Vorbind despre arta figurativă imperială putem constata deosebiri semnificative între acurateţea şi idealizarea imaginii de pe columnă, comparativ cu imaginea mai dură, colţoasă şi realistă de pe metopele de la Adamclisi.

Portul femininDespre vestimentaţia feminină sursele antice nu pomenesc nimic. Din acest motiv

cercetătorii au fost nevoiţi să recurgă la analiza modului cum sunt reprezentate în plastica timpului, în primul rând pe cele două monumente romane, Columna lui Traian şi Monumentul de la Adamclisi dar şi pe elementele unor tezaure descoperite la Letniţa, Galiče, Herăstrău etc.. Deşi numărul reprezentărilor feminine este relativ mare, stilizările artistice îngreunează în bună măsură cunoaşterea îmbrăcămintei purtate de femeile dacice.

Se poate constata totuşi cu destulă certitudine că principalul element vestimentar este o haină lungă, până la glezne, strânsă în jurul gâtului. Partea superioară puternic plisată cade spre pământ sub forma unor falduri bogate. Acest tip de haină reprezentată cu mâneci scurte sau lungi, este completată uneori cu un şal sau manta puternic drapată, aşezată peste umeri. Un alt element vestimentar este cămaşa, după cum se poate vedea pe două din metopele de la Adamclisi. Caracteristic acestei cămăşi sunt creţurile de la gât, prinse cu un şnur sau guleraş îngust şi mânecile scurte. Fusta lungă până la glezne, puternic drapată este prinsă la talie cu o cingătoare simplă. Reprezentările feminine de pe elementele de toreutică amintite mai sus poartă o cămaşă cu decolteu larg, frumos ornamentate cu cusături, la care pliurile sunt prinse cu o bentiţă ce se încheie în faţă, la mijloc, unde este plasată şi deschiderea cămăşii. Pe cap femeile dace poartă basmale, înnodate la spate, sub conci, dar nu lipsesc nici situaţiile când sunt reprezentate cu capul descoperit şi părul pieptănat peste cap, după cum se poate vedea pe metopele 48 şi 49 de la Adamclisi189.

De cele mai multe ori sunt reprezentate desculţe, uneori poartă încălţăminte de tipul călţunilor din pâslă sau opincilor ca şi bărbaţii.Varietatea costumului purtat de femeile geto-dace era condiţionat de statutul social al acesteia şi de anotimp. Deşi nu există mărturii directe nu putem omite posibilitatea ca în anotimpul rece să fi purtat pieptare şi cojoace din piele, opinci din piele şi glugă.

O caracteristică a acestei vestimentaţii este puternica asemănare cu vestimentaţia feminină întâlnită până în zilele noastre în unele zone ale ţării, multe din elementele ornamentale regăsindu-se în cusăturile iilor populare. Obiectele de podoabă purtate denotă gust şi eleganţă. Acelea-şi surse iconografice le înfăţişează purtând la gât lanţuri măiestrit împletite ori coliere torsionate din argint sau bronz. La mâini poartă brăţări din bare de argint răsucite sau lanţuri împletite, având capetele stilizate în forme zoomorfe. La degete purtând inele simple, circulare sau spiralate şi cercei sub formă de verigă cu padantiv fin ataşat. Dacă la această panoplie de bijuterii adăugăm

186 Ovidiu, Pontice, Izvoare I, 327, IV, 2, 2187 Idem, p. 313, I, 5, 74.188 Ovidiu, Triste, Izvoare I, V, 7, 18.189 Rădulescu, 1988, p. 97-98; Crişan, 1993, p. 229-230.

63

mărgelele de sticlă sau ceramică viu colorate, a podoabelor de coral, sticlă şi bronz190, putem avea imaginea cochetăriei femeilor dace. Chiar dacă cutumele erau acelea-şi şi la nivelul claselor de jos, interpretarea lor cu certitudinea a cunoscut alte valori. Portul masculin şi armamentulToate aceste surse îl prezintă pe bărbatul geto-dac cu trupul masiv, vânjos, cu părul tăiat scurt pe frunte şi la tâmple şi lăsat lung la spate191, uneori legat strâns în vârful capului192 Barba, părul lăsat uneori lung şi mustaţa sunt elemente care-i completează fizionomia rustică „Ca şi astăzi ţăranii noştri, bărbaţii geto-daci purtau o cămaşă peste pantaloni şi erau încinşi cu o curea. Pe Columna lui Traian, spre deosebire de Trofeul de la Adamclisi, ei poartă o mantie scurtă fără mâneci, prinsă pe umăr cu o fibulă. Dimpotrivă pe Trofeu avem reprezentate acele şube ce-l îngrozeau pe delicatul Ovidius…Încălţaţi cu opinci, căci aşa trebuie să numim felul de încălţăminte reprezentat pe monumente, geto-dacii nobili purtau un fel de bonetă din lână…în vreme ce poporul de rând umbla cu capul gol…”193. Foarte probabil că atât nobili cât şi oamenii de rând purtau pe vreme rea, cu ploaie sau ninsoare, o glugă din piele prinsă la manta (suman) sau cojocul din acela-şi material, după cum mărturiseşte tot Ovidiu194. Studiile etnografice efectuate au confirmat că îmbrăcămintea de bază era formată dint-o cămaşă de pânză, lungă până la genunchi, despicată în părţi şi scoasă peste cioareci sau iţari confecţionaşi din pânză sau lână. Dacă cioarecii la geto-daci sunt ceva nai largi şi au creţuri, fiind lucraţi din stofă groasă din lână, iţarii, confecţionaţi din pânză erau strânşi pe pulpă. Peste mijloc erau încinşi cu o curea prevăzută cu o cataramă sau cu brâu. Deseori cataramele prin ele însele erau obiecte de podoabă. Chiar dacă aparţine unei perioade mai vechi este ilustrativ în acest sens este catarama de argint publicată de F. Gogâltan195. Nobili purtau peste armură o curea lată şi peste umeri o pelerină196. Figura bărbatului dac este uneori înfăţişată purtând o cămaşă sau haină lungă, cu mâneci strâmte, încins cu o curea şi purtând iţari strâmţi, gen moletieră197.

Analogii privind îmbrăcămintea putem face şi cu perioada de după cucerirea romană când apar frecvent pe stele funerare elemente de port diferite de cel roman. Este cazul stelelor funerare de la Căşei, Aiud, Apulum şi Lipova, unde apar un fel de sarică de lână miţoasă şi o manta lungă ce cade în falduri, pe care unii autori nu ezită să le acorde o origine autohtonă198.

ArmamentulDeoarece atât pe Columnă cât şi pe Monumentul de la Adamclisi sunt reprezentaţi în

primul rând luptătorii, nu putem neglija armamentul acestora. Atât în reprezentările de artă imperială amintite, mărturiile contemporanilor dar mai ales descoperirile arheologice dovedesc faptul că luptătorii daci purtau atât armament defensiv cât şi pentru atac.

Analiza scrierilor antichităţii şi mărturiilor de artă imperială romană, în principal a imaginilor de pe Columna lui Traian şi Monumentul de la Adamclisi, corborate cu rezultatele cercetărilor arheologice permit cunoaşterea înzestrării militare a geto-dacilor. Trebuie subliniat faptul că în decursul ultimelor două secole aceasta a evoluat, concomitent cu tehnica de luptă folosită, printr-o adaptare constantă la necesităţile impuse de evoluţia armamentului în tabăra duşmană.

Echipamentul militar ofensiv, folosit pentru luptele la distanţă era compus din arcul cu săgeţi, pe care arcaşii le lansau în câmp deschis asupra duşmanilor când aceştia erau suficient

190 Rustoiu 1994, fig. 4, 5.191 Crişan, 1993, p. 217,192 Gramatopol, pl. 25/a.193 Pîrvan 1926, p. 169.194 Triste, Izvoare I, V, 10, 32.195 Gogâltan 1994, p. 18-19.196 Crişan, 1993, 220-222.197 Rusu, 1980, p. 92, fig 31.198 Popescu, 1956, p. 148.

64

de aproape, pentru a produce cât mai multe victime, sau de pe zidurile fortificaţiilor. Tot în acest scop erau folosite praştiile, cu care apărătorii aruncau greutăţi în special din piatră asupra duşmanului. Săgeţile cunoscute după vârfurile lor metalice sunt de două categorii, săgeţi comune, folosite pentru a fi trase cu arcul şi săgeţi grele destinate balistelor. Şi în acest caz se operează cu mai multe tipuri, descoperite pretutindeni în spaţiul geto-dac.

Armamentul ofensiv utilizat în luptele corp la corp, relativ numeros, descoperit pe întregul teritoriu locuit de geto-daci, s-a păstrat mai ales prin părţile sale metalice, fenomen explicabil datorită faptului că lemnul, utilizat în completarea părţilor metalice la confecţionarea tecilor pentru săbii şi pumnale, a cozilor de lance, suliţă, săgeţi sau alte maşini de luptă nu s-a mai păstrat. Armamentul cel mai des întâlnit este compus din:

În perioada sec I a.Ch – I dCh lancea, împărţită de către specialişti, după forma şi dimensiunea tăişului, în cinci tipuri cu variante diferite, avea în componenţă două piese din fier, vârful şi călcâiul. Ultimul montat în partea inferioară a cozii, servea pentru fixarea acesteia în pământ. Componente metalice provenind de la lănci în zona studiată de noi s-au descoperit la Craiva, Cucuiş199.

Suliţa, având în componenţă acelea-şi două piese metalice, este clasificată pe baza vârfului în două tipuri. Lungimea părţii active se încadrează între 12 şi 17 cm. Şi în acest caz cele mai multe exemplare provin din perioada războaielor cu romanii.

Altă armă ofensivă, folosită în luptele corp la corp este săbia. Sunt de mai multe tipuri, un tip lungă şi dreaptă, cu două tăişuri, de origine celtică precum si un tip de sabie lungă, cu lama dreaptă, având limba lată, triunghiulară în secţiune. Un alt tip de sabie sunt imitaţii după gladiusul roman, caracterizate prin lama lată lenticulară. Utilizarea lor scade treptat, pentru a dispărea total din dotarea luptătorilor în sec. I, d.Ch. Se impune tot mai mult un pumnal scurt, uşor curbat, ascuţit pe o singură parte, cunoscut încă din antichitate sub denumirea se „sicae” precum şi un tip de pumnal cu lamă lenticulară şi limbă pentru mâner. Pe lângă aceasta luptătorii mai foloseau cuţite pentru lovit cu lama masivă, mai scurtă (28-30 cm), dreaptă sau uşor curbată, foarte eficiente în lupta de aproape. Printre trofeele de pe columnă sunt redate şi topoare de luptă, confirmate şi prin descoperiri arheologice. Alături de armamentul ofensiv individual dacii au folosit berbecii de asediu, iar după încheierea tratatului cu Domiţian şi maşinile de război200. Pumnalele sunt tot de două categorii, drepte şi curbe (sicae). S-au descoperit în număr mare inclusiv în zona intracarpatică. Cele mai multe provenind de la sfârşitul sec. I şi începutul sec II dCh. Alte piese folosite ca armament ofensiv sunt cuţitele de lovit şi cosoarele, topoarele şi berbecii de luptă201, Marea majoritate a acestor arme s-au descoperit cu prilejul săpăturilor arheologice în aşezări fortificate şi cetăţi. Ele provenind din perioada confruntărilor cu Roma. Sunt prezente însă şi elemente de echipament militar, provenite mai ales din tumuli funerari, ce se încadrează sec II-I a.Chr., după cum au dovedito descoperirile de la Cugir Craiva Blandiana Teleac etc.

Cercetările arheologice corborate cu sursele antice şi mărturiile dăltuite în piatra columnei şi a metopelor de la Adamclisi ne permit cunoaşterea armamentului defensiv individual folosit de către daco-geţi. Cea mai uzitată piesă defensivă este scutul oval, confecţionat din lemn, peste care se aplica unul sau mai multe straturi de piele groasă de bovine, fixate pe margini cu o ramă de fier (ca cel de la Cugir) sau cu nituri pentru a-i mări rezistenţa În partea centrală era prevăzut cu un „umbo” central, mai mult sau mai puţin bombat. Scutul era utilizat de către călăreţi şi pedestraşi, pe mâna stângă, fiind menit să apere corpul de loviturile directe ale diferitelor arme ofensive. Având proporţiile de 2:1, lungime-lăţime scutul apăra corpul luptătorului de la umăr până la genunchi. Faptul că era destul de uşor şi permitea o bună manevrabilitate permitea luptătorului să-şi apere părţile cele mai

199 Glodariu/Iaroslavschi 1979, p. 132-134.200 Idem, p. 138-140; Crişan, 1993, p. 220-222.201 Glodariu, Iaroslavschi, 1979, p. 134-141.

65

importante ale corpului. Deseori erau împodobite cu elemente decorative florale sau geometrice, după cum se pot vedea pe columnă sau animaliere după cum dovedeşte descoperirea de la Piatra Roşie202. Umbo de scut au mai fost descoperite la Grădiştea Muncelului203, Tilişca204 şi Căpâlna205, pentru a aminti doar pe cele din spaţiul intracarpatic.În reprezentările de pe Columnă scutul dacilor apare ornamentat cu garnituri metalice reprezentând ornamente geometrice sau florale206. De regulă partea cea mai bine păstrată dintr-un scut este acest umbo central, după cum o dovedesc descoperirile de la Cugir207, Căpâlna208, Tilişca209, Luncani – Piatra Roşie210, pentru a enumera doar câteva descoperite în diferite contexte arheologice în interiorul arcului carpatic.

Tot în cadrul acestui tip de armament se situează armura, numită şi lorica menită a apăra corpul luptătorului, în special arcaşi şi călăreţi, de loviturile directe ale armelor ofensive, duşmane. Literatura de specialitate aminteşte pentru aceia-şi perioadă folosirea a cel puţin trei tipuri de asemenea armuri, în funcţie de modul cum erau confecţionate; din solzi de bronz sau fier suprapuşi parţial şi prinşi de căptuşeală, din lamele metalice sau inele metalice, ultima numită şi cămaşă de zale. Aceasta era eficace atât prin protecţia asigurată cât şi prin greutatea redusă şi maleabilitatea în timpul luptei. Acestea erau folosite atât în cadrul legiunilor romane cât şi de luptătorii sciţi, celţi, sarmaţi şi greci211. Necesitând foarte multă muncă erau şi foarte scumpe, de aceia erau folosite cu precădere de aristocraţia militară după cum o devedesc şi descoperirile din mormântul tumular de la Cugir. Se pare că utilizarea acestui tip de armură dispare începând din sec. I d. Ch. Alte tipuri de armuri documentate în acest spaţiu sunt lorica squamata, confecţionată din solzi de fier sau bronz, prinşi de căptuşeală sub forma solzilor de peşte şi lorica segmentata confecţionată din lamele metalice.

Tot cu scop defensiv se utiliza coiful de metal pentru protecţia capului. Este un artefact mai rar întâlnit dar totuşi prezent în dotarea aristocraţiei războinice şi a comandanţilor militari în sec. II – I a.Chr., după cum o dovedeşte descoperirea din tumulul II de la Cugir212 şi mai puţin la luptătorii de rând. Aceştia purtau tunică din piele sau pâslă, lungă până la genunchi, iţari şi opinci. Coifurile erau confecţionate din fier sau bronz fiind împodobite uneori cu elemente decorative Sunt cunoscute cu precădere din mormintele de incineraţie descoperite în acest spaţiu, fapt ce a dus la o puternică fragmentare a acestora. După unii autori originea acestora trebuie căutată în influenţele mediteraneene, greceşti sau romane coiful de la Cugir fiind o piesă locală de origine nord-italică213. Şi acest echipament defensiv va dispare complet în sec I a.Ch, faptul ar explica lipsa acestora în reprezentările de pe columnă214.

O menţiune specială vom acorda descoperirilor din mormântul tumular de la Cugir, aparţinând unui nobil dac din sec I a.Chr. Armamentul ofensiv era reprezentat de o sabie lungă, de tip celtic, specifică luptătorilor grupului Padea-Panaghiurski Kolonii, pumnal scurt, cu lama uşor curbată, de factură dacică şi lance din lemn cu călcâi şi vârful din fier. Armamentul defensiv consta dintr-un scut masiv, ovoidal, din lemn acoperit cu piele, prinsă

202 Daicoviciu, 1954, 92, pl. 10/2,3.203 Glodariu, Iaroslavschi, 1979, p. 13.204 Lupu, 1989, pl. 25/3,4.205 Glodariu, Moga, 1989, p. 105, fig. 83/16; Crişan, 1993, p. 221.206 Glodariu, Iaroslavschi 1979, p. 130.207 Crişan, 1980, p. 81; 1993, p. 220.208 Glodariu, Moga, 1989, p. 05, fig. 83/16.209 Lupu, 1989, pl. 25/3,4.210 Daicoviciu, 1954, p. 92, pl. X/2,3.211 Bârcă 1997, p. 86-88.212 Crişan, 1993, I, p. 123.213 Rustoiu, 1996, p. 150.214 Glodariu, Iaroslavschi, 1979, p. 123-131; Bîrcă 1997, p. 83-88.

66

în exterior cu o bordură metalică fixată cu nituri, completat cu un coif din fier cu obrăzare, o cămaşă de zale lungă până la genunchi şi ornamentată în faţă cu cinci butoni mari din argint aurit. Peste brâu era încins cu o curea lată de care era atârnată sabia215.

5.3 ECONOMIA5.3.1. AgriculturaAgricultura a fost o îndeletnicire de bază pentru comunităţile geto-dacice din nordul

Dunării. Faptul că baza economiei geto-dacice atât înainte cât şi în timpul regatului la constituit agricultura este o aserţiune susţinută de abundenţa descoperirilor arheologice. În multe din aşezările mai mari sau mai mici cercetate au fost descoperit e dea lungul timpului seminţe de cereale carbonizate, de leguminoase şi plante tehnice, gropi şi urmele hambarelor pentru păstrarea acestora, precum şi unelte agricole folosite. Pentru agricultură, dezvoltarea metalurgiei fierului, care va înlocui treptat vechile unelte din lemn, piatră şi bronz cu altele din fier, mult mai uşor de prelucrat şi mai rezistente a cerat în timp premisele dezvoltării şi diversificării producţiei agricole pe întreg spaţiul locuit de daci. Aceste realizări i-a permis cultivatorului dac cultivarea unor soluri de mare productivitate, dar greu de lucrat din zonele înalte sau zone defrişate.

Dezvoltarea agriculturii în spaţiul nord-dunărean este cunoscut de scriitorii antichităţii. Arrian, pe baza mărturiilor directe făcute de participanţi la expediţia lui Alexandru Macedon la nord de Istru, vorbeşte de lanuri întinse, în care soldaţii culcau spicele cu ajutorul lăncilor, pentru a înainta216.

Nu trebuie uitat nici faptul că plugul dacic cu talpă de lemn şi tracţiune animală, prin folosirea brăzdarul de fier şi a cuţitului de tăiere a brazdei, a îmbunătăţit substanţial randamentul şi productivitatea muncii în agricultură.Creşterea şi folosirea animalelor mature pentru tracţiune, în primul rând a bovideelor, a permis cultivarea unor suprafeţe întinse din zonele joase şi colinare, precum şi pe luncile râurilor. Se asigura satisfacerea necesarului de produse cerealiere atât pentru consumul propriu cât şi pentru schimburi comerciale. Asigurarea acestui necesar se făcea în bună măsură prin creşterea productivităţii dar şi prin defrişări şi extinderea suprafeţelor agricole.

Cultivarea plantelorPentru arealul luat în studiu principala zonă de cultură a fost şi a rămas Valea

Mureşului. Condiţiile specifice din Lunca Mureşului şi a afluenţilor săi au permis practicarea agriculturii de timpuriu, această ocupaţie cunoscând o dezvoltare masivă în perioada dacică datorită noilor utilaje din fier, care permiteau exploatarea teraselor şi a zonei piemontane adiacente. Lunca largă fragmentată de numeroase depresiuni, terasele şi culmile piemontane, formate în bună parte din soluri aluvionare, bogate în cernoziomuri asigurau condiţii optime pentru cultivarea cerealelor, asigurând aprovizionarea atât a populaţiei locale cât şi a numeroaselor aşezări şi centre întărite din zona înaltă. Aici produsele agricole ajungeau pe baza schimbului cu articole meşteşugăreşti, unelte şi scule din fier şi bronz, animale şi produse animaliere. La această sursă fiind conectate atât aşezările şi fortificaţiile (Piatra Craivii, Ardeu, Rimetea etc), din zona de sud-est a Apusenilor, cât şi cele din Munţii Orăştiei, rama nordică a Munţilor Şureanu (Căpâlna, Cugir, ) şi valea Mureşului (Deva - Cozia, etc).

Cultivarea cerealelor este atestată prezenţa în lipitura vetrelor şi fragmentele de chirpic a urmelor de paie şi pleavă, precum şi de identificarea, în depozite sau disparat, a numeroase brăzdare de plug, a sapelor, secerilor, a râşniţelor, gropilor, hambarelor şi vaselor de provizii. Descoperirea depozitelor de unelte agricole de la Piatra Craivii şi Sarmizegetusa, seminţele

215Crişan, 1980, p. 82-83; 1986, p. 78-79; 1993, p. 227.216 Arian, Anabasis, Izvoare I, 558, 4, 1.

67

carbonizate descoperite în diferite recipiente de tipul dollia, gropi sau hambare, alături de mărturiile anticilor, vin să confirme rolul acestei îndeletniciri în economia zonei.

Desigur condiţiile climatice influenţau într-o măsură mai mică sau mai mare productivitatea speciilor cultivate. Astfel într-o probă din sec. III a.Chr. de la Satu Nou s-a observat că marea majoritate a seminţelor de grâu erau subdezvoltate217.

Slaba dezvoltare a acestora şi faptul că nu au ajuns la maturitate se putea datora şi existenţei unui an deosebit de rece şi ploios, care a împiedecat maturizarea acestora. Faptul că în mai toate descoperirile se întâlnesc două sau mai multe varietăţi de grâu pe lângă motivaţia depozitării în comun poate ţine şi de o strategie locală de cultivare. Fiind specii cu o perioadă de vegetaţie relativ lungă cultivarea lor în comun putea urmări şi selectarea şi adaptarea naturală a acestora.

Pentru arealul luat în studiu, principala zonă agricolă a fost şi rămâne Valea Mijlocie a Mureşului. Aşa cum remarca cercetătorul M. Cârciumaru, „multitudinea şi varietatea contextelor în care au fost descoperite probele ce conţineau seminţe de cereale, corelate cu compoziţia în general asemănătoare a speciilor predominante, ne determină să bănuim că majoritatea mostrelor cercetate ar putea proveni dintr-o singură regiune. „Valea Mureşului”. Lunca largă, mărginită de terase joase, formate din soluri aluvionare, bogate în humus a asigurat condiţii optime pentru cultivarea cerealelor necesare atât pentru aprovizionarea populaţiei locale, cât şi a marilor centre întărite din zonele mărginaşe, inclusiv din zona capitalei.

Condiţiile prielnice permiteau cultivarea unei palete largi de plante cerealiere, folosite atât în hrana oamenilor cât şi a animalelor. Cercetările efectuate de diferiţi specialişti asupra probelor de seminţe carbonizate, descoperite între ruinele Samisegetusei Regia ilustrează faptul că dacii din aceste locuri au cultivat o serie de cereale şi plante agricole cu o mare valoare nutritivă cum sunt; Triticum monoccocum, T. Diccocum, T. cf. spelta, T. Vulgare, T. compactum, Hordeum vulgare, H. sativum, Secale cereale, Avena sativa, A. sp. Panicum miliaceum; sp. Setaria viridis, Echinocloa crus-gali, Sinapis arvensis, S. alba, S. dissecta; Brasica sp. Galium tricorne, G. aparine, G. spurium; sp. Vicia faba minor, V. ervilia, V. sativa, Camelina sativa, Papaver somniferum, C.hibridium, Silene sp. Bellis perennis, Artemis vulgaris, Galeopsis sp. Polyigonum convolvulus, P. persicaria, P.amphibium, P. sp. Lolium remontum, L. sp. Bromus secalinus mollis, Urtica urens, Agrostemma githago.

Analiza unui lot semincer descoperit în aşezarea de la Piatra Craivii a confirmat prezenţa speciilor Avena sativa, Holdeum vulgare,Lens culinaris şi Secale cereale, specii cu o valoare nutritivă ridicată şi cu o mare rezistenţă la factorii de mediu218

În zonele de munte, unde suprafeţele propice cultivării plantelor sunt limitate, pământul se lucra în principal cu ajutorul sapelor, folosirea plugului nefiind posibilă datorită denivelării terenului şi solului pietros. Acest fapt explică şi frecvenţa mai mare a acestor unelte, precum şi a topoarelor de defrişat în zonă.

Mărturiile anticilor fac referiri la cultivarea viţei de vie în acest spaţiu geografic. Această îndeletnicire certificată de prestigiul de care se bucurau locuitorii acestor locuri care beau „vinul neamestecat cu apă”219. Acest fapt sugerează existenţa unor soiuri de viţă al căror vin era mai puţin tare decât cele din bazinul mediteranean, unde vinul foarte tare se bea îndoit cu apă. Reputaţia geto-dacilor de mari consumatori de vin este întărită de mărturia lui Strabon referitoare la reformele lui Burebista. Acesta printre măsurile importante luate la sfatul marelui preot Deceneu, impune restrângerea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie şi abţinerea de la consumul vinului220.

217 Cârciumaru, 1996, p. 147.218 Vezi nota 152.219 Platon, Legile, Izvoare I, 103, I, 65.220 Strabon, Izvoare, 237, 3, 11.

68

De modul cum a fost aplicată această măsură se poate discuta, deoarece l a o jumătate de secol tema viţei-de-vie o regăsim din nou la Ovidiu. Foarte posibil măsura nu s-a putut aplica la nivelul întregii Dacii, existând zone în care autoritatea centrală nu se putea manifesta cu toată tăria. Aici cultura viţei-de-vie s-a menţinut la un nivel mai scăzut sub oblăduirea unor dinaşti locali, pentru a redeveni importantă odată cu moartea marelui rege şi destrămarea regatului.

Creşterea animalelorLa nivelul întregii ţări există numeroase cercetări arheozoologice care ilustrează într-

un mod veridic locul şi rolul economiei animaliere în viaţa geto-dacilor. Deşi pentru zona în discuţie nu există cercetări specifice, cred că putem extrapola şi privi economia animalieră din această zonă ca similară cu alte zone de pe teritoriul geto-dac.

Cea mai mare parte a Apusenilor de SE este o zonă montană, cu înălţimi care arareori depăşesc 1500 m, dar cu caracteristici fizice specifice zonelor înalte, cum sunt: văi cu talvegul foarte înclinat, puternic adâncit în masa litică, defileie, chei, rupturi de pantă, platouri şi boturi de deal relativ întinse, presărate cu zone de lapiez calcaroase, ofiolite şi bazalte.

Zona era ocupată în acea perioadă în bună parte cu păduri de fag, cu intruziuni de molid şi brad în zona înaltă şi pe versanţii nordici, precum şi stejărişti pe versanţii ce mărginesc Valea Mureşului. Zonele de creastă şi platourile superioare erau presărate cu poieni, luminişuri şi pripoară, acoperite de o bogată vegetaţie ierboasă, propice exploatării economice prin creşterea animalelor. Spre deosebire de Culuarul Mureşului, aici ocupaţia de bază a locuitorilor nu putea fi decât creşterea animalelor, respectiv bovine şi ovicaprine.

Cele mai frecvente animale domestice din La Téne-ul intracarpatic sunt bovinele221. Creşterea lor se făcea în scopuri utilitare, atât pentru lapte şi carne cât şi pentru tracţiune şi la muncile agricole. Sacrificarea lor se făcea de obicei la o vârstă matură, când se obţinea cantitatea cea mai mare de carne. Pielea se folosea la confecţionarea încălţămintei, a pieselor de harnaşament şi echipament militar (tunici, acoperirea scutului, curele etc). Creşterea bovinelor, mai ales a celor cu lapte era facilitată de posibilitatea întreţinerii lor în preajma aşezărilor, laptele constituind un aliment important în viaţa unei familii, dar şi pe păşuni situate în munte, pentru tineretul neproductiv sau masculi.

Studiile arheozoologice efectuate asupra animalelor domestice din această perioadă au evidenţiat scăderea aproape bruscă a taliei începând cu epoca fierului. Analizele osteologice efectuate asupra bovinelor (foarte limitate în spaţiul intracarpatic) au arătat că acestea aveau o talie mică, de cca 113,5 în nordul Mării Negre, crescând treptat spre vest până la cca 121,1 în Câmpia Panonică222. Un fenomen asemănător se constată la ovicaprine şi suine. Această scădere a taliei constituind o adaptare la răcirea treptată a vremii ştiut fiind faptul că vremea rece şi ploioasă favorizează pierderile de căldură din corpul animalelor direct proporţional cu suprafaţa expusă.

După cucerirea romană se constată o creştere simţitoare a taliei acestora223. Explicaţia acestui fenomen este pus pe seama creşterii şi gospodăririi animalelor de către geto-daci224

sau pe efectele climatice nefavorabile induse de „regresiunea dacică”, între sec V – I a.Chr225. Şi Herodot mărturiseşte că în aceste locuri datorită frigului „boii se fac fără coarne…”226 fapt documentat de studiile arheozoologice întreprinse. Mai plauzibilă pare ideea că adevărul trebuie căutat undeva la mijloc. Indiscutabil, condiţiile climatice au avut un impact negativ important asupra animalelor domestice şi a resurselor de hrană, factori peste care s-a suprapus o anumită tradiţie pastorală. Dacii creşteau vitele în cirezi, în aer liber o bună parte a anului, 221 Cârciumaru 1996, p. 53.222 Bindea 1999, apud Bokony 1974.223 El Susi, 1996, p. 113-114.224 Udrescu şi col. 1991, p. 80,225 Banu, 1964, p. 232-239.226 Herodot Istorii, 1984, p. 129, IV, 29.

69

indiferent de temperatură sau starea vremii. Doar în perioade foarte reci erau protejate în adăposturi închise sau semiînchise. Cum condiţiile climatice nu erau din cele mai optime pentru strânsul şi conservarea furajelor păioase, oamenii erau nevoiţi deseori să suplinească lipsa acestora cu frunzare şi paie de cereale. Fenomenul nu este specific numai pentru bovine, fiind prezent şi la ovicaprine şi suine. Că acest fenomen nu apare atât de evident la unele animale sălbatice227, poate fi explicat într-o anumită măsură prin varietatea probelor analizate, prin zestrea genetică moştenită şi capacitatea de adaptabilitate a acestora. Toate aceste condiţii corelate cu lipsa unor măsuri de selecţie pot explica atât talia cât şi diminuarea productivităţii acestora cât şi marea rezistenţă la efort şi la muncile agricole. Cu toate acestea exportul vitelor era o practică comercială curentă, produsul fiind deosebit de apreciat. Polibiu remarcând calitatea vitelor importate din ţinuturile pontice ca fiind excelentă228. Îmbunătăţirea treptată a condiţiilor de mediu influenţele venite din zonele mediteraneene şi după cucerire măsurile de ameliorare a raselor luate de către noii stăpâni a permis revigorarea creşterii bovinelor, inclusiv a taliei acestora.

Se poate constata că în multe aşezări locul doi este disputat de creşterea suinelor şi a ovicaprinelor Porcul rămâne un alt animal cu rol important în alimentaţia daco-geţilor prin cantitatea de carne asigurată şi modalităţile relativ facile de creştere. Creşterea suinelor a avut un rol important mai ales în zonele mai joase, în apropierea localităţilor, unde creşterea lor, în special pe timpul verii, era facilitată de existenţa fructelor de pădure; jir, ghindă, mere şi pere sălbatice precum de alte resturi vegetale. Creşterea lor se făcea în bună parte în libertate, fapt care favoriza dese încrucişări cu cele sălbatice. Numai pe timpul iernii şi toamna târziu fiind necesară stabulaţia. Cred că arealul cel mai potrivit pentru creşterea porcilor s-a situat în preajma Mureşului şi pe rama estică şi sudică a Munţilor Metaliferi. Desigur cercetările ulterioare vor susţine sau vor infirma această ipoteză de lucru.

Un rol important în economia animalieră la geto-daci l-au jucat ovicaprinele, reprezentate prin genul Ovis şi Capra. Creşterea lor se făcea în primul rând din considerente utilitare, pentru lână, lapte şi produse din lapte şi mai puţin pentru carne. Creşterea oilor de către geto-daci, în special în zonele înalte este justificată tocmai de importanţa lor economică. Collumela (20-70 e.n.) vorbeşte despre rolul acestora în alimentaţie când aminteşte că îi satură pe ţărani prin belşugul brânzei, iar o bună parte dintre geţi sunt numiţi „băutori de lapte”229. Tocmai importanţa lor economică şi faptul că puteau să-şi schimbe uşor stăpânul, erau râvnite de mulţi. De aceia păstorii erau nevoiţi să-şi păzească oile „cu coiful pe cap” deoarece aici oile erau ameninţate mai degrabă de războinici şi nu de lup230.

Posibilitatea creşterii lor în turme, în zonele înalte pe timpul verii precum şi transmutarea lor în anotimpul rece spre zonele joase, a reprezentat întotdeauna un avantaj real pentru om. Dacă carnea, laptele şi produsele din lapte aveau un rol important în alimentaţie, lâna era un produs de bază utilizat în industria casnică. Din lână se executau o gamă largă de piese de îmbrăcăminte, iar din piele meşterii daci realizau cojoace, tunici, pieptare, cuşme etc, pentru anotimpul rece.

Un alt animal cu rol important în viaţa comunităţii era calul prin utilizarea sa la munci agricole şi transport dar şi în activităţi războinice, magico-religioase şi vânătoare. Caii geţilor, după mărturia lui Ovidiu, erau in stare să suporte curse lungi îndurând foamea şi setea231.

Geto-dacii cunoşteau două tipuri de cai. O varietate, de talie mai mică, robuşti, cu aspect primitiv, mai des întâlniţi, se utilizau la tracţiune, transport, la muncile câmpului şi mai puţin la călărie. Caii de elită, sau paradă „erau cai care ajungeau la 140 cm înălţime la

227 Udrescu şi col. 1991, p. 81.228 Izvoare, 161, IV, 38/4.229 Izvoare I, 394, VII/2.230 Idem. 231 Izvoare I, 309, I, 2, 86-87.

70

greabăn, cu un cap mai mic, mai bine proporţionat cu corpul, cu gâtul lung, cu picioare subţiri şi foarte lungi. Exemplare tipice de acest fel au fost întâlnite cu deosebire în necropola de la Zimnicea şi în număr mai mic la Cătunu şi în mormântul princiar de la Agighiol”. Unii cercetători nu exclud posibilitatea ca exemplare din aceşti cai să fi fost oferiţi ca dar macedonenilor, regatelor elenistice şi chiar Romei232. Sunt reprezentaţi deseori înaripaţi (pe vasul de la Rogozan şi Vraţa, pe coiful de la Agighiol şi Băiceni sau pe falera de la Surcea) erau deosebit de preţuiţi, preţuirea lor fiind mitizată de conştiinţa populară şi transferată în basm. Aceşti cai erau utilizaţi de către aristocraţia tribală exclusiv pentru călărie şi luptă233. Ajutor fidel şi credincios stăpânului, pe care-l însoţea în timpul vieţii atât la vânătoare cât şi la răzbi, calul era sacrificat ritual şi înmormântat alături de acesta, în virtutea unor tradiţii mitico-religioase, pentru a-şi conduce stăpânul spre „tărâmul celălalt”234 după cum o dovedesc şi descoperirile de la mormântul princiar de la Cugir. Poate şi datorită acestui rolul psihopomp, consumul cărnii de cal era mai puţin întâlnită în acest spaţiu cultural.

Alături de aceste animale de bază în gospodăria daco-geţilor se mai întâlneşte şi câinele. Rolul acestuia era, în primul rând unul, de pază pentru gospodărie, dar putând fi utilizat atât la vânătoare cât şi la paza turmelor de animale domestice.

Dintre păsările de curte, găina domestică îşi face simţită prezenţa tot mai frecvent. Este posibil ca prezenţa ei să fie legată de pătrunderea triburilor celtice în acest areal, cunoscut fiind faptul că în Europa centrală prezenţa ei este atestată încă din epoca bronzului235. Descoperirea de material arheologic cuprinzând piese scheletice aparţinând galinaceelor la Alba Iulia, într-un sit de vârstă romană236 nu exclude perpetuarea speciei Gallus gallus ca pasăre de casă încă din perioada dacică.

Unelte folosite în agricultura dacicăFără a încerca o prezentare detailată a acestora, vom trece în revistă principalele unelte

folosite de către agricultorii daci.Brăzdarul era confecţionat dintr-o bară de fier, lăţită şi îndoită sub formă de lingură.

Capătul ce intra în pământ se fixa cu o verigă de talpa plugului iar partea opusă, prevăzută cu un cârlig se fixa în grindeiul acestuia.

În zona cercetată asemenea pluguri s-au descoperit la Ardeu şi Craiva, dar şi în zonele limitrofe după cum o dovedesc descoperirile de la Bicfalău, Costeşti, Grădiştea Muncelului, Sibiu – Guşteriţa etc. Pe lângă acest tip de plug nu este exclusă folosirea pe scară mai restrânsă a plugului de tip celtic, după cum sugerează descoperirile de la Ichimeni şi Negri.

Cuţitul de plug era confecţionat dintr-o bară de fier cu secţiune pătrată, lăţită la un capăt, care se monta pe grindeiul plugului înainte de brăzdar. El avea rolul de a despica cu partea lăţită pământul, facilitând răsturnarea brazdei. Asemenea piese s-au descoperit la Cetăţeni, Bicfalău, Craiva, Grădiştea Muncelului etc.

Oticul era o piesă de forma unei lopăţele cu mâner, cu care se curăţea la nevoie brăzdarul şi cuţitul plugului. Prezenţa acestuia este restrânsă, fiind descoperit până în prezent doar în zona Grădiştii Muncelului.

Sapa se folosea în zonele montane sau în locurile unde suprafeţele de săpat erau restrânse. Aceste unelte sunt de mai multe tipuri, fiecare cu variantele sale, unele fără analogii în lumea celtică sau romană, fiind întâlnite doar pe teritoriul Daciei. Sunt unelte foarte asemănătoare constructiv cu teslele folosite la prelucrarea lemnului. Diferă doar prin dimensiunile, forma şi lăţimea de lucru a părţii active. Sunt unelte des întâlniote după cum o

232 Cârciumaru, 1996, p. 55. 233 Haimovici 1992.234 Sârbu, Florea 1997, p. 65; IstRom, 2001, p. 38,235 Cârciumaru 1996, 55; El Susi, 1996, p. 162-165; 2004, p. 332.236 Kessler, 1993

71

dovedesc depozitele şi descoperirile de la Grădiştea Muncelului, Craiva, Luncani – Piatra Roşie, Tilişca, Căpâlna, Sibiu – Guşteriţa237 etc

Secera este unelta agricolă cea mai frecvent descoperită încă din neolitic. Prin frecvenţa lor şi numărul mare a unor asemenea descoperiri se poate constata că secera a reprezentat unealta de bază în economia agrară, fiind folosite la seceratul cerealelor, la tăiatul ierburilor, la cules etc. Folosirea fierului la confecţionarea ei i-a mărit substanţial rezistenţa, viabilitatea şi productivitatea. Are forma unei lame curbate, ascuţită la un capăt şi prevăzută cu un cârlig de înmănuşare la celălant. Se cunosc două variante, diferite prin dimensiuni (20-50 cm) şi lăţimea lamei (3-5 cm). În zona cercetată sau în imediata apropiere se cunosc asemenea descoperiri la Căpâlna, Costeşti, Craiva, Grădiştea Muncelului, Luncani – Piatra Roşie etc.

Coasa este întâlnită mai rar decât secera. Coasele sunt de două tipuri, unul mai apropiat ca formă de secera cu cârlig, dar mai lungă şi având curbura lamei mai puţin accentuată, iar celălalt, asemănător cu primul tip ca lungime şi formă, se termina printr-o buclă, înainte de fixarea în coadă. Fixarea se făcea cu ajutorul unui cui şi a unei verigi metalice. Asemenea unelte s-au găsit la Costeşti, Craiva, Grădiştea Muncelului, Braşov, Râşnov, Tilişca etc.

Greblele descoperite în zona Munţilor Orăştiei (Căprăreaţă, V. Largă) sunt confecţionate dintr-o bară de fier ascuţită şi îndoită la extremităţi, în partea centrală lăţită, în porţiunea orificiului de fixare în coadă şi cu patru perforaţii verticale pentru introducerea dinţilor. Forma dar mai ales locul descoperirii pledează mai degrabă pentru folosirea lor în atelierele metalurgice (Glodariu, Iaroslavschi, 1979, 66). Nu poate fi exclusă utilizarea greblei confecţionată din lemn în agricultură, urmele acesteia fiind mai greu de păstrat.

Îmblăciile sunt unelte formate din trei părţi; un mâner din lemn la capătul căruia printr-o articulaţie se ataşa o altă piesă de lemn, mobilă. Erau folosite la treieratul manual al cerealelor, la recoltarea fasolei sau a altor plante seminciere. Articulaţiile din fier al acestor unelte au fost descoperite în zona Grădiştii Muncelului. Faptul vine să confirme existenţa şi folosirea unor exemplare mult mai simple, confecţionate pe acela-şi principiu, în care rolul piesei de legătură era luat de o buclă confecţionată din sfoară sau piele, materiale care nu au lăsat urma arheologice evidente.

5.3.2. Culesul, vânătoarea şi pescuitul Culesul a fost şi a rămas pentru istoria civilizaţiei umane, o ocupaţie mai mult sau mai

puţin importantă. Dacă pentru zorii istoriei culesul asigura o bună parte din necesarului de hrană, odată cu dezvoltarea civilizaţiilor agrare, îşi pierde treptat importanţa. Nu va dispărea complet niciodată, pentru că omul nu va renunţa, nici chiar episodic, să apeleze la resurse de hrană alternative, ieftine şi cu valoare nutritivă ridicată, care putea fi utilizată atât pentru consumul propriu cât şi a animalelor din preajmă. Culesul, ca sursă alimentară vizează exploatarea a două categorii de resurse; unele vegetale; (fructele unor arbuşti şi arbori, rădăcini şi frunze), ciuperci etc., precum şi unele resurse animaliere; carne (melci, scoici), ouă de păsări etc. De un interes special se bucura culegerea mierii de la albinele sălbatice. Trebuie subliniat faptul că practicarea culesului se făcea întâmplător sau sezonier, în unele localităţi fiind legat de anumite perioade sau momente ale anului.

În primul caz culesul unor produse de origine vegetală se făcea cu dublu scop, asigurarea unui supliment de hrană pentru perioadele defavorabile, atât pentru consumul uman cât şi pentru animale. Consumul acestora se realiza în stare proaspătă, în cazul fructelor de pădure, a fructelor în general (fragi, zmeur, mure, mere, coarne, nuci struguri etc.), cât şi conservate sub forma unor băuturi fermentate (măr, soc), sau uscate (ghindă, jir, nuci, alune etc.).

237 Glodariu/Iaroslavschi, 1979, p. 67.

72

Este cunoscut faptul că fructele de stejar (Quercus), diferă în funcţie de specie având un gust amar la Q. hemeris, Q. cerris şi Q. infectaria sau chiar dulce la Q. robur, Q. hellix şi Q. caccifera. Aceste fructe au fost utilizate de către omul preistoric după cum o dovedesc descoperirile din staţiunile Radovanu, Hârşova, Celei, Lăpuş, aparţinând unor contexte culturale mai vechi238. Despre rolul ghindei în alimentaţie aminteşte Hesiod, când arată că pentru oameni „Hrana le-o dă cu prisos pământul, stejarul de munte poartă pe ramuri ghinda, în scorburi mierea cea dulce239. Şi astăzi în unele zone de pe glob prin măcinarea ghindei unor specii de stejari se obţine o făină, utilizată la prepararea unor lipii, utilizate în bucătăria tradiţională.

Deşi nu avem mărturii arheologice clare despre consumul acestor produse de origine vegetală pentru perioada şi spaţiul analizat, faptul nu este improbabil, mai ales în micile aşezări situate departe de centrele importante de producţie şi comerţ. Dacă avem în vedere spaţiul forestier, în care pădurile de fag şi stejar acopereau suprafeţe întinse, prezenţa fructelor acestora nu era numai cunoscută dar cu certitudine şi utilizată. În sprijinul acestei idei vin cercetările asupra suinelor din perioada dacică, care evidenţiază caractere morfologice asemănătoare cu cele sălbatice, fenomen datorat creşterii în libertate şi încrucişărilor cu cele sălbatice.

Nu este exclus ca o bună parte din sursele de hrană necesare unora dintre animale domestice, în anotimpului rece să fi fost asigurate din strângerea şi depozitarea acestor fructe încă din toamnă. Lipsa unor mărturii arheologice pot fi explicate prin modul de creştere şi întreţinere a acestora, în libertate, în anotimpul călduros, sau în adăposturi aflate în apropierea surselor de hrană în anotimpul rece. În acest caz animalele fiind nevoite să-şi asigure în cea mai mare parte a anului necesarul de hrană direct din natură.

Alte fructe, care întruneau posibilităţi de conservare şi păstrare pe timpul iernii, putând fi utilizate şi în hrana oamenilor sunt nucile şi alunele. Atât timp cât existenţa nucului (Juglans regia), este documentată în preistorie pentru spaţiul Carpato – Danubiano - Pontic, nu putem exclude utilizarea fructelor sale în economia alimentară a omului din perioada La Téne, atât proaspete cât şi conservate prin uscare. Nu putem exclude utilizarea în pre şi protoistorie a unor specii, cu rol vitaminizant ca: socul (Sambucus nigra), mărul pădureţ (Pyrus malnus), cornul (Cornus mas, ori strugurii sălbatici (Vitis silvestris), din a căror fructe se putea obţine prin fermentare diferite băuturi sau se conservau pentru iarnă prin uscare. O altă sursă de hrană cu valoare nutritivă ridicată, care putea fi consumată prin preparare atât în stare proaspătă cât şi uscată sunt ciupercile comestibile. Utilizarea ciupercilor în alimentaţie poate fi susţinută de prezenţa acestora, uneori chiar abundentă, de posibilităţile variate de preparare şi de valoarea lor nutritivă. Chiar dacă nu sunt mărturii directe în acest sens, valorificarea lor în bucătăria tradiţională precum şi la alte popoare ale antichităţii mă îndreptăţesc să cred că o asemenea resursă nu putea fi neglijată de către daci. Sporadic, pentru asigurarea unui surplus de proteine, unele comunităţi au apelat la folosire în alimentaţie a scoicilor, melcilor şi racilor. Prezenţa unor cochilii în multe din aşezările situate pe malul Dunării sau a râurilor mai importante240 constituie argumente în acest sens. Scoicile de râu şi racii, prezente în râurile şi bălţile din zonă constituiau o excelentă rezervă alimentară. Deşi momentan nu există mărturii certe, acest consum este plauzibil pe malurile Mureşului şi al afluenţilor săi, mai ales în perioada de revărsarea apelor, când rămase în afara albiilor puteau fi uşor strânse.

*

238 Cârciumaru, 1996, p.87.239 Hesiod, Munci şi zile, trad. după D.T. Burtea, 1973, p.66.240 El Susi 1996, p. 79; Suciu 2001, p. 168, anexa 2.

73

Vânătoarea a fost şi a rămas o preocupare constantă a omului, inclusiv în această epocă, în unele zone ponderea vânatului în economia unor aşezări tinzând către 30%241. Este cunoscut faptul că modelul economic ales de o comunitate putea fi influenţat de o serie de factori socio-istorici, de tradiţii locale şi nivelul de accesibilitate a unor resurse.

Condiţiile climatice favorabile în special foioaselor, şi dezvoltarea vegetaţiei arboricole, da la începutul hallstattului, a favorizat diversitatea de populaţii la diferite mamifere sălbatice. Suprafeţele imense acoperite de păduri asigurau un mediu propice existenţei unei varietăţi mari de animale sălbatice, dispuse pe toate etajele forestiere. Schimbările climatice majore care au avut loc către mijlocul mileniului I a.Ch., au influenţat şi arealele de distribuţie a unor specii. În perioada dacică se constată restrângerea arealului de distribuţie pentru cerb (Cervus elaphus) spre zonele mai înalte. Se poate constata cum, comparativ cu epoca bronzului, ponderea cerbului scade de la 14% la 5,1% în mai puţin de 1000 de ani. Scade de asemenea densitatea căpriorului (Capreolus capreolus) şi bourului Bos primigenius), ca elemente specifice unui peisaj denundat, cu dese rărituri de pădure242. Toate alterările ecosistemelor care au dus la diminuarea procentului acestor specii pot fi puse pe modificările de mediu. Totuşi, frecvenţa acestora sugerează un areal încă bine împădurit, ce va cunoaşte defrişări masive de abia în perioada romană. Deşi pentru sud-vestul Transilvaniei nu există studii care să analizeze materialul paleo-faunistic din zonă, relativa omogenitate a condiţiilor climatice şi de mediu, permit aprecieri comparative cu zone similare din zona intracarpatică243.De asemenea analiza pertinentă a modului cum se reflectă motivul animalier în toreutica geto-dacă poate aduce argumente suplimentare asupra locului şi rolului acestei îndeletniciri în societatea dacică, reflectând totodată paleofauna specifică zonei în perioada respectivă.

Rolul şi importanţa socială şi economică a vânătorii îşi găseşte ilustrarea inclusiv în toreutică. Este în general acceptată aserţiunea că arta traco-geto-dacă este o artă elitistă, princiară, care se adresează în primul rând aristocraţiei tribale. Această pătură socială avea ca îndeletnicire constantă războiul sub toate formele sale, fapt confirmat de contemporani. În acest context vânătoarea devenea modalitatea cea mai potrivită pentru desăvârşirea măiestriei militare, prin cultivarea forţei fizice şi a bravurii personale. Pentru aceşti războinici, vânătoarea devenea un exerciţiu sportiv, militar şi iniţiatic şi prin faptul că dispuneau de armamentul şi instrucţia necesară confruntării cu unele animale mari, deosebit de periculoase. Pentru creşterea prestigiului social ei caută să-şi imortalizeze vitejia, inclusiv pe obiectele de preţ, cu ajutorul meşterilor. Animalul figurat, indiferent că reprezenta o specie bine definită sau una compozită, devenea expresia unui limbaj figurativ, purtător al unor valori şi informaţii mitico-religioase, menite să-i sporească prestigiul şi autoritatea deţinătorului244.

Rolul iniţiatic al vânătorii îşi găseşte ilustrarea în alte zone a spaţiului cultural tracic. Pe una din aplicele de la Letniţa cavalerul redat în echipament de luptă atacă cu lancea un urs, în timp ce sub picioarele calului este redat un lup ucis. Este o dovadă că iniţiatul trebuia să se supună unor probe prin care să-şi ateste calităţile de luptător, vitejia, curajul şi capacitatea de luptă, înfruntând animale puternice, deosebit de agresive.

Armamentul utilizat în acţiunile vânătoreşti este divers, fiind adaptat tipului de vânat. Principalele arme folosite la vânătoare, aşa cum apar ele în iconografia toreutică sunt; arcul cu

241 El Susi, 1996, p. 162.242 Idem, p. 185-186.243 Bindea ,1999, Studiu arheozoologic asupra aşezării dacice de la Mereşti (jud. Harghita) în Angustia, 4, p.83-103; El Susi G., 1996, Fauna din aşezarea dacică de la Sighişoara „Wietenberg”(jud Mureş), în ActaMN. 33, I, p. 512-524, El Susi G., 1999, Archaeozoological report on the animalbones at Porolissum – „Măgura” Moigradului. În Thraco-Dacica, t. 20, 1-2, p.387-396, Georoceanu P., Blăjan M., Georoceanu M., Lisovschi C., 1980, Fauna din unele castre şi aşezări romane din Transilvania (II). Fauna din aşezarea antică de la Târnăvioara-„Cetate”, în Marisia, 10, p. 70-78.).244 Haimovici, 1992, p. 179-180.

74

săgeţi, prezent în dotarea unui vânător figurat pe o piesă din tezaurul de la Poroina. Tot aici este reprezentat un vânător cu lance, care atacă un mistreţ245. Aceia-şi imagine este surprinsă pe mai multe piese aparţinând tezaurului de la Letniţa. Pe o faleră de argint aurit descoperită la Surcea vânătorul este înarmat cu o sabie lungă. O altă armă, prezentă în dotarea acestor vânători a fost desigur jungherul, necesar la sacrificarea şi în lupta de aproape cu vânatul.

Lupul (Canis lupus) ca vânat este prezent şi pe una din piesele de toreutică de la Letniţa, printre trofeele cavalerului. Imagini asemănătoare se regăsesc şi pe situla de la Rogozen.

Ursul (Ursus arctos), după resturile osteologice apărute în diferitele situri din această perioadă se dovedeşte a fi un animal foarte răspândit în această perioadă, inclusiv în zonele joase, de câmpie şi luncă. El apare reprezentat pe aplicele de la Letniţa şi Agighiol. Fiind un animal de o puternică forţă fizică, era considerat tocmai potrivit de către nobilimea războinică să fie înfruntat şi răpus, ca o dovadă de bărbăţie şi eroism246. Apariţia în unele aşezări din spaţiul intracarpatic a ursului şi a castorului sunt privite ca indicatori ecologici ce caracterizează un peisaj geografic a căror elemente definitorii sunt tocmai masivele păduroase şi apele bogate, cu un curs lent din epocă247.

Mistreţul (Sus scrofa ferus), este reprezentat de regulă în postura de vânat. Datorită asemănării sale cu porcul domestic, primitiv, crescut de către daco-geţi, este destul de dificil pentru a fi diferenţiat de acesta. Vânarea mistreţului necesita o mare abilitate fiind deosebit de primejdioasă, mai ales când se executa prin luptă corp la corp. De aceia uciderea în acest mod a unui mistreţ era o probă de atestare a curajului care îi aducea vânătorului o aureolă de erou. Foarte probabil acesta era un motiv suficient pentru aristocraţia tribală de a practica o asemenea vânătoare248.

Cervidele se întâlnesc deseori reprezentate pe obiecte preţioase, executate de către toreuţii traco-geto-daci. Aici el apare atât singular, ca pradă al altor animale sau având un caracter strict pragmatic. La nordul Dunării cervideiele sunt reprezentate pe elemente de thoreutică (Sfântul Gheorghe, Craiova, Agighiol, Gurbăneşti şi Pereteu), dar şi de plastică ceramică după cum o dovedeşte figurina înfăţişând un cervideu de la Cârlomăneşti249. Erau vânate Căpriorul (Capreolos capreolos), Cerbul roşcat (Cervus elaphus), şi Cerbul lopătar (Cervus dama)250.

Pe lângă acestea se vânau, cu certitudine animale mici ca iepurele, reprezentat prin specia autohtonă, Lepus europeaeus, după cum se poate vedea reprezentat, destul de stângaci, pe situle şi coifuri, de regulă ca victime ale unor păsări de pradă.

Erau vânate cu certitudine şi păsările sălbatice, unele indigene, altele aflate în zonă doar în perioada migraţiei, ca dropia, gâştele şi raţele sălbatice, pe care vânătorii le întâlneau pe lunci ori în bălţile şi mlaştinile râului Mureş şi a unora din afluenţii săi.

De un real ajutor pentru vânători erau câinii de vânătoare. Câinele reprezentat pe centura de la Loveţ, sub picioarele calului, prin caracteristicile seif fiziologice (talie mare, picioare înalte, trupul subţire şi capul alungit), se aseamănă foarte mult cu ogarul, utilizat pentru hăituire şi vânătoare. Şi în legenda lui Acteon sunt amintiţi câinii de vânătoare ai zeiţei Artemis251.

Prezenţa calului în scenele de vânătoare vine să confirme, dacă mai era nevoie rolul acestui animal în viaţa de zi cu zi dar şi în cea mitico-religioasă a aristocraţiei geto-dacice. Era folosit la urmărirea vânatului, hăituirea, atacul şi uciderea acestuia. La vânătoare erau folosiţi

245 Crişan 1993, 2, pl. 58.246 Haimovici, 1992, p. 185.247 Bindea 1999, p. 97.248 Haimovici, 1992, p. 188.249 Gramatopol, 1982, pl. 38b.250 Haimovici, 1992, p. 191.251 Idem, p. 184.

75

caii de elită, caracterizaţi prin înălţimea mai mare decât a celor comuni, picioarele lungi, capul relativ mic şi fin, iar gâtul lung şi puţin masiv.

În lipsa dotărilor necesare, pentru păturile sărace vânătoarea a avut în cea mai mare parte un rol alimentar şi economic, în condiţiile în care la creşterea animalelor domestice se accentua latura utilitară. Aceştia practicau mai degrabă o vânătoare indirectă, cu ajutorul capcanelor şi a laţurilor. Erau preferate speciile adulte, de talie mare, cum sunt cerbul, mistreţul, bourul, căpriorul, ursul etc, datorită faptului că puteau furniza cantităţi apreciabile de carne252 precum şi pieile necesare confecţionării unor articole de îmbrăcăminte sau blănuri pentru export în lumea mediteraneană.

Una din îndeletnicirile importante ale locuitorilor acestui spaţiu, mai ales a celor aflaţi marilor surse de apă, a fost pescuitul. O primă menţiune despre aceasta găsim la Arian, care aminteşte de faptul că Alexandru cel Mare pentru a trece fluviul, adună din zonă un număr mare de luntri pe care „locuitorii de pe malul Istrului le folosesc la pescuit253. Merită amintită aici şi mărturia lui Claudius Amelius, în lucrarea sa „Despre animale”, unde descrie foarte plastic metodele folosite de către locuitorii de pe malul Istrului pentru pescuitul peştilor mari, cu ajutorul boilor. Dincolo de caracterul anectodic relatarea confirmă dimensiunile şi valoarea unor asemenea îndeletniciri, faptul că în marile cursuri de apă unele exemplare de peşti (somni, sturioni etc), puteau atinge dimensiuni apreciabile254.

5.3.3. Ceramica dacicăÎn preistoria civilizaţiei umane cel mai comun artefact, dar care s-a bucurat mult timp

de un rol preponderent în identificarea culturală a unor populaţii a fost ceramica, mai ales pentru acele perioade sau spaţii în care informaţia scrisă nu exista sau era insuficientă. Ea a fost şi a rămas mărturia cea mai răspândită, descoperită întâmplător sau prin cercetări sistematice în toate aşezările umane. Din cercetarea ceramicii arheologul putea cunoaşte o mulţime de aspecte; de la cronologia unei aşezări, modul de realizare, scopul pentru care a fost creată, virtuţile estetice ale creatorilor şi utilizatorilor, elemente de structură socială, şi nu în ultimul rând locul ocupat în universul existenţial al utilizatorului.

Deoarece informaţiile pe acest subiect sunt foarte vaste, tratând doar colateral sau exhauziv acest subiect mă voi mulţumii să amintesc doar câteva din caracteristicile cele mai importante ale subiectului, fără a intra în amănunte privind tipuri de vase, ornamentică sau tehnici de execuţie.

Din punct de vedere al execuţiei, ceramica dacică din perioada sa clasică, se împarte în două mari categorii: ceramică lucrată cu mâna şi ceramică lucrată la roată. Cel puţin pentru perioadele mai vechi ceramica manuală a ocupat un loc principal în economia unei aşezări. Cel mai caracteristic produs din această categorie, cu o mare stabilitate în timp este opaiţul dacic, numit în literatura arheologică şi ceaşcă dacică ori căţiue255. Alte tipuri specifice acestei perioade sunt vasul –borcan, cănile cu toartă, bolule, urcioare, străchini, strecurătoarele, vasele cu picior şi vasele mari pentru provizii. Influenţele coloniilor greceşti de la malul Mării Negre şi ale Latèn –ului celtic aduc şi impun treptat, începând cu marile aşezări de tip dava, ceramica executată la roată. Elementele preluate au fost adaptate şi prelucrate creativ, fiind integrate în tipologia generală autohtonă. De la alte populaţii, daco-geţi vor prelua în special procedee tehnice şi motive ornamentale, foarte rar vor imita anumite produse cum au fost cupele denumite megariene sau deliene, după centrele originale de producţie

252 Suciu 2001, p. 168.253 Arian, Izvoare, 585, 5/15.254 C. Amelius, Izvoare, 649, XIV/15.

255 Crişan 1968, p. 8,

76

Daco-geţi au cunoscut şi utilizat pe lângă ceramica comună şi o ceramică, de o calitate superioară, ceramica pictată, născută sub influenţele elenistice, romane256 şi mai târziu celtice. Indiferent că este vorba de grupa ceramici pictată în stil elenistic, cu motive geometrice mai mult sau mai puţin complexe, atât de prezentă în aşezările de la Piatra Craivii257, Cetea258 sau Ardeu259 sau grupa de ceramica, cu motive geometric-figurative, vegetale şi zoomorfe cunoscută în special în cadrul aşezărilor din Munţii Orăştiei, ceramica de lux are caracteristic modelarea la roată, calitatea foarte bună a pastei, degresantul fin. Pentru modelarea vaselor mari utilizau spatule din lemn sau os. Culoarea vaselor se obţinea după tipurile de argile folosite, tipul de ardere(oxidant sau reducător) şi angoba aplicată care de regulă era lustruită. Peste aceasta se aplicau culorile de contrast deseori specifice unor centre; cărămiziu sau roşu cu unele variaţii la Grădiştea Muncelului, Ocniţa, Răcătău; brun sau negru –brun la Grădiştea Muncelului, Sighişoara, Cetea, Braşov; alb la Pecica, Piatra Coziei, Porolisum, Răcătău260. Ultima grupă pe lângă elemente geometrice foloseşte motive vegetale redate stilizat şi animale reale sau imaginare, având culoarea dominantă roşu cu brun, la care se adaugă negrul şi galbenul261.

Repertoriul ornamental la ceramica daco-getică este relativ restrâns. Vasele prin decorul utilizat sunt pline de sobrietate şi simplitate, excluzând desigur ceramica pictată. Geometria vasului păstrează echilibrul între diferitele sale părţi, la care se adaugă decorul aplicat de regulă în partea superioară, fapt ce-i conferă frumuseţe şi eleganţă deosebită262. Dacă vasele de uz comun, realizate în casă, se puteau arde în simple gropi, ceramica şină şi cea pictată necesita cunoştinţe, inclusiv de ardere mult mai evoluate. Pentru acesta meşterii daci au folosit cuptoare adcvate, care permiteau un control asupra parametrilor de ardere. În spaţiul intracarpatic acest tip de cuptoare s-au descoperit la Feţele Albe, Deva, Şura Mică, şi Guşteriţa –Sibiu263.

Dar geto-dacii au utilizat plasticitatea lutului şi în alte scopuri. Astfel în zona Grădiştei, la Costeşti s-au descoperit cisterna alimentate prin tuburi din teracotă. Apa unor izvoare aflate uneori la distanţe apreciabile era adusă prin asemenea tuburi la adâncimi de cca 0,80 m şi redistribuită în cadrul aşezării sau în cisterne. Lungimea unor asemenea instalaţii se apreciază că putea atinge mai mult de 10 km264. Nu putem omite nici realizarea unor figurine din lut ars, statuete sau ex voto-uri (v. medalionul ceramic – Bendis şi un fragment de statuetă descoperită la Popeşti). Alte produse realizate de către meşterii ceramişti daci sunt: cărămizile, ţiglele şi olane de acoperiş, lustruitoare, fusaiole, diferite obiecte ornamentale265.

5.3.4. Metalurgia şi prelucrarea metalelor Cele mai vechi minereuri cunoscute şi utilizate în acest spaţiu încă din neolitic sunt

cele cuprifere, zona carpato-danubiană fiind cea mai veche zonă din Estul Europei în care s-a prelucrat cuprul nativ prin procedee metalurgice. Prelucrarea s-a realizat iniţial prin forjare, procedeu prin care s-au realizat mai ales podoabe (spirale mărgele, sârmuliţe), mai apoi unelte şi arme (pumnale).

Metalurgia bronzului cu arsen, iar mai târziu cu staniu cunoaşte o largă dezvoltare începând cu epoca bronzului şi în Hallstatt, spaţiul intracarpatic devenind unul din cele mai

256 Daicoviciu 1972, p. 270-271; Glodariu 1974, p. 141-143.257 Berciu/Moga, 1974, p. 70-75.258 Popa şi col. 1974, p. 148.259 Bodó, Ferencz 2004, p. 154.260 Florea, 1994, p. 38-42.261 Crişan 1968, p. 36; Preda 1994 în EAIVR I, p. 284-285.262 Crişan 1968, p. 50.263 Florea 1994, p. 42.264 Iaroslavski 1989, p. 323.265 Crişan 1960, p. 203-206.

77

importante centre metalurgice ale Europei, după cum o dovedesc cele peste 15 000 de piese descoperite singular sau în depozite, cu o greutate de peste 4,5 tone. Creaţia tehnică locală venind cu realizări de excepţie pentru civilizaţia umană. Este cunoscut faptul că secerele sunt produse locale, după cum o dovedesc şi tiparele de turnare descoperite în zonă. Din bronz erau confecţionate arme, podoabe, unelte, piese de harnaşament şi de car, diferite scule etc. În perioada dacică, cu toată dezvoltarea metalurgiei fierului, bronzul va fi utilizat la confecţionarea unor piese de podoabă, scule, piese de harnaşament şi de car etc.

Începând cu sec. XII a.Chr. apar în zonă primele piese din fier, ca o dovadă că cei care prelucrau bronzul au descoperit metalurgia fierului. Asupra originii metalurgiei fierului în zonă părerile sunt împărţite. Unii cercetători susţin originile sale microasiatice. A câştigat tot mai mulţi adepţi ipoteza existenţei unui centru metalurgic important în N-V peninsulei balcanice, din care metalurgia fierului s-a propagat spre Italia, Europa Centrală şi Nordul Mării Negre266. Prezenţa în zona intracarpatică a unor mineralizaţii de oxizi de fier ( calcopirită, hematită, limonită, magnetită, siderită) a facilitat exploatarea acestora în special la suprafaţă şi mai puţin în sistemul galeriilor. Acest factor a impulsionat dezvoltarea metalurgiei fierului care cunoaşte în perioada sec I, a.Ch – I, d.Ch o dezvoltare explozivă, Dacia devenind alături de celţi cel mai important centru metalurgic din afara imperiului roman. În general minereul de fier era redus în cuptoare chiar în zona de extracţie, după cum o dovedesc descoperirile de la Doboşeni, Mădăraş, Cosmeni, Moacşa, Păuleni-Ciuc în Covasna, Şercaia şi Copăcel în Braşov, Dealul Grădiştii, Piatra Craivii etc., urme care dovedesc prezenţa acestor cuptoare fiind identificate şi la Tâmpu, Sub Cununi, Blidaru etc. în zona Munţilor Sebeşului. De aici fierul obţinut sub formă de lupe era transportat la atelierele de prelucrare.

Despre locul, importanţa şi dezvoltarea pe care o cunoaşte metalurgia fierului în perioada dacică vorbesc şi depozitele sau uneltele disparate utilizate în prelucrarea fierului din preajma marilor centre politice şi militare de la Sarmisegetusa, Piatra Craivii, Tilişca, considerate ca principalele centre de confecţionare a produselor din fier, dar şi la Băniţa Căpâlna, Costeşti, Moigrad. Măiestria la care au ajuns meşterii fierari din Dacia în acest sector este dată nu numai de diversitatea produselor realizate dar şi de măiestria realizării lor. Stau mărturie în acest sens resturile scutului din fier descoperit la Piatra Roşie sau reprezentate pe columnă, ţintele şi obiectele ornamentate descoperite în diferitele cetăţi sau aşezări din spaţiul geto-dacic.

Dezvoltarea metalurgiei fierului a favorizat dezvoltarea agriculturii prin introducerea plugului cu brăzdar şi cuţit din fier, plugul dacic, diversificarea şi creşterea viabilităţii uneltelor agricole, seceri, coase, sape, topoare, piese de car etc, fapt care a dus la creşterea suprafeţelor cultivate, a producţiei agricole, implicit la o puternică creştere demografică.Un capitol aparte in istoria metalurgiei pe aceste meleaguri l-a constituit extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase, aurul şi argintul. Foarte probabil calităţile aurului au fost descoperite întâmplător prin contactul direct cu aurul nativ sau provenit din nisipurile aluvionare sub formă metalică. Dovada acestui fapt sunt obiectele de aur descoperite în zonă, obiecte datând din mileniile VI-V B.P. Prin urmărirea nisipurilor aurifere în lungul râurilor din Apusenii sudicii s-a ajuns încă din antichitatea timpurie la descoperirea şi exploatarea zăcămintelor aurifere din zonă.

Aurul. Pe teritoriul româniei extragerea şi prelucrarea aurului datează de la sfârşitul neoliticului datorită prezenţei aurului nativ sub formă de pepite, cules din nisipurile aluvionare a unor râuri sau din zonele puternic mineralizate. Datorită caracteristicilor sale acest metal a fost deosebit de preţuit, fiind folosit încă de la început la confecţionarea

266 Crişan, 1993, p. 163-166.

78

podoabelor (ace, cercei, mărgele, pandantive, verigi etc), majoritatea acestora fiind legate de cultul fertilităţii267.

În perioada hallstattiană, în spaţiul intracarpatic extragerea aurului se intensifică. Mărturie în acest sens sunt multitudinea de tezaure descoprite la Pipea – Mureş; Şona, Aiud, Blaj – Alba268, cât şi statuile antropomorfe descoperite la Baia de Criş269. În La Téne-ul dacic importanţa aurului scade aparent, locul lui fiind preluat de argint. Dacă ar fi să dăm crezare mărturiilor antichităţii despre cantitatea de metale preţioase jefuită de către romani după cucerirea Daciei, acest fapt nu se confirmă pe deplin, scăderea aparentă a tezaurelor în această perioadă putând fi legată mai degrabă de statutul acestui metal în societatea dacică. Se mai foloseşte totuşi la aurirea unor obiecte de argint din tezaurele dacice şi doar accidental sub forma obiectelor din aur brut cum este fibula de aur de la Remetea270.În spaţiul intracarpatic exploatarea metalelor în preistorie este slab documentată, informaţiile pe care le deţinem se referă la descoperirea unui ciocan de piatră în mina de aur de la Caraci, a unui topor de piatră într-o mină auriferă de lângă Brad şi a unui celt de bronz într-o mină de lângă Satu-Mare. Dovezile limitate ale practicării mineritului (nu numai a celui aurifer) în această perioadă se datoresc După cum arăta şi Téglás „…din cauza lucrărilor de mai târziu, urmele exploatărilor mai vechi sunt distruse. Romanii au căutat să exploateze toate minele pe care le-au găsit în lucru, astfel încât, dacă nu se mai găsesc urmele exploatării lor în multe din minele transilvane, cele dinaintea lor au dispărut sau nu mai pot fi deosebite”271. Una din modalităţile frecvente de extragere a unor metale neferoase în preistorie era culegerea şi valorificarea pepitelor metalifere din mineralizaţii, materialele detritice rezultate în urma proceselor de gerifracţie şi din prundişul apelor .

Cel puţin pentru perioada clasică extragerea aurului din nisipurile aurifere ale unor râuri ce străbăteau zonele aurifere, ca Arieş (Sălciua, Baia de Arieş, ), Crişul Alb, Ampoi, Geoagiu se practica frecvent. Un rol major în exploatarea nisipurilor aurifere l-a jucat depozitele diluvio-aluvionare situate în nordul Munţilor Sebeş, având cc 20 km lungime şi 12 km lăţime, între văile Cioara şi Câlnic (Ackner 1965, p. 648). Nu poate fi omisă nici exploatarea aurului primar din unele zone vulcanice, realizată prin exploatarea la suprafaţă sau în galerii, pe direcţia filoanelor, după cum o dovedesc ultimile cercetări în zona Roşia Montană. O dovadă în acest sens este şi dinamica dezvoltării mineritului în perioada romană, fenomen manifestat imediat după cucerire, ca o dovadă că meşterii romani au mers pe un teren bătătorit. Dacă culegerea aurului din nisipurile aurifere era o îndeletnicire relativ simplă, putând fi îmbrăţişată de un număr mare de locuitori ai zonei, exploatarea la suprafaţă şi în galerii, respectiv mineritul aurifer, era indiscutabil mai complicat, necesitând cunoştinţe de geologie specifice, unelte adecvate şi o deosebită tenacitate. În acest context cred că trebuie să ţinem seama de statutul meşterului aurar, care se ocupa cu această îndeletnicire.

Spre deosebire de perioada romană, când exploatarea aurului devenise o ocupaţie cvasiindustrială, în perioada precedentă exploatarea se făcea de către un număr limitat de persoane, de către cunoscători, pe baza unor tehnologii şi metode care se transmiteau din generaţie în generaţie. Aceşti meşteri îşi asigurau necesarul de minereu foarte bogat în metal preţios, care după o procesare sumară la faţa locului era transportat în ateliere pentru a fi prelucrat sub formă de lingouri sau obiecte finite. Indiferent că deţinerea şi tezaurizarea aurului era apanajul regalităţii sau a marii preoţimi din cadrul templelor, controlul activităţii acestor meşteri era strict supravegheată. Acest monopol

267 Comşa, 1974, p.19.268 Dumitrescu, Vulpe, 1988, p. 108.269 Floca, 1966, p. 45.270 Popescu, 1951, p. 27-28.271 apud Popescu, 1951, II, 2.

79

lasă să se înţeleagă şi din faptul că întreaga producţie avea o singură destinaţie, tezaurizarea de către rege.

Nu este exclus ca perimetrele aurifere să fi fost controlate strict de către autoritatea centrală, inclusiv utilizarea zonelor respective în alte scopuri (aşezări, păşunat) să fie limitată şi controlată. Acest fapt ar explica slaba prezenţă a urmelor dacice în zonă. În aceia-şi măsură însă lipsa acestor urme poate fi pusă şi pe distrugerea acestora în perioada romană şi mai târziu prin exploatările masive ale filoanelor aurifere din zonele cele mai bogate. Slaba cercetare sub aspect arheologic al acestui areal, poate fi de asemenea o cauză a lipsei cunoştinţelor noastre despre perioada în discuţie.

Controlul exercitat asupra acestei zone reiese şi din faptul că principalele drumuri de acces practicabile, spre ţinuturile aurifere sunt controlate prin fortificaţii (Piatra Secuiului, Piatra Craivii, Ardeu ) sau aşezări cu statut special (Cetea), Inuri, în care autoritatea centrală era prezentă prin reprezentanţi de încredere.

Ofrevăria – ca meşteşugCu toate că pe teritoriul daco-getic s-au descoperit o seamă de tezaure conţinând piese

de podoabă, sau piese izolate, realizate cu predilecţie din argint, datând din perioada La Tène clasic, dintre care multe au ajuns în muzee şi colecţii din străinătate au existat o serie de contraverse, mai ales în istoriografia străină cu privire la originea locală a acestora272.

Pe teritoriul daco-getic s-au descoperit o serie de tezaure, formate din obiecte de podoabă, în special din argint(în peste 150 de puncte), din care multe se găsesc azi în prestigioase muzee din Viena, Budapesta şi Belgrad sau în colecţii particulare. Cu toate acestea în literatura străină au existat o serie de contraverse cu privire la originea acestora. Cu toată recunoaşterea existenţei unor rezerve reale de metale preţioase în zonă, au existat voci care au negat posibilitatea realizării lor de către geto-daci.

Cercetările din ultimii ani au confirmat în mod indubitabil existenţa în acest spaţiu a meşteşugului prelucrării metalelor preţioase. Faptul a fost confirmat prin identificarea unor ateliere de bijutier alături de uneltele trebuincioase (dăltiţe, pansoane, ciocane, nicovale, creuzete) la Grădiştea Muncelului, Pecica – Arad, Tăşad – Bihor, Ardeu – Hunedoara, Cozia – Hunedoara, Piatra Craivii – Alba, Surcea - Covasna etc., pentru a enumera numai câteva din cele descoperite în zona intracarpatică.

Faptul că numai în teritoriul luat spre analiză au fost identificate un număr apreciabil de tezaure şi obiecte de podoabă, este o dovadă a potenţialului economic, uman şi artistic, a gustului pentru frumos manifestat de către fruntaşii locuitorilor acestei zone. Prezenţa unor ateliere de bijutier identificat în două din cele mai importante citadele care asigurau controlul asupra resurselor metalifere ale apusenilor mă îndreptăţeşte să cred că şi metalele din care erau confecţionate se extrăgeau din zonă.

Resursele de metale nobile trebuie căutate nu numai în exploatarea lor din nisipurile aluvionare, ci şi în mineritul de suprafaţă şi subteran, bazat pe identificarea şi exploatarea filoanelor auro-argentifere.

Aruncând o privire asupra dispunerii spaţiale a principalelor puncte cu descoperiri de acest fel, se poate constata frecvenţa lor sporită în anumite areale, în preajma unor aşezări mai importante şi cetăţi dacice.

- Zona Orăştie – Geoagiu cu descoperirile de la Orăştie, Sărăcsău, Mada (şi Nădăştie) se întinde în lungul drumului de pătrundere spre zonele de exploatare ale Almaşului şi Zlatnei.

- Zona Alba Iulia cu punctele de la Inuri, Alba Iulia, Piatra Craivi şi Teiuş, se găseşte în hinterlandul marii aşezări de la Piatra Craivi.

272 Mărghitan 1996, p. 59.

80

- Zona Văii Aiudului cu punctele Aiud, Colţeşti, Rachiş, Rimetea şi Vălişoara se află pe unul din cele mai importante căi de pătrundere spre Apuseni, pe Valea Arieşului.

Se poate constata că frecvenţa acestora este mai mare în lungul unor drumuri de acces spre interiorul Munţilor Apuseni, pe Valea Geoagiu, pe culmile Trascăului sudic Şi pe Valea Aiudului. Dacă primele două căi sunt controlate de puternicele fortificaţii de la Ardeu şi Piatra Craivi, în cazul celui de al treilea o asemenea fortificaţie nu se cunoaşte cu certitudine. Fortificaţia semnalată pe Piatra Secuiului deşi îndeplineşte criteriile necesare nu a fost cercetată.

Cred că ar fi exagerat să punem existenţa acestor tezaure în totalitate, numai pe seama resurselor minerale exploatate în zonă. Foarte probabil că o bună parte din acestea au fost realizate din argintul ajuns în zonă pe baza schimburilor comerciale, în schimbul sării valorificată în Tracia, Grecia şi Imperiul Roman. Subliniez acest fapt deoarece nu putem omite faptul că o bună parte din aceste tezaure se găsesc în apropierea unor importante exploatări de sare cum sunt cele de la Ocna Mureş – Uioara şi localităţile limitrofe, cu asemenea resurse cum sunt Ciunga, Unirea, Feldioara, cât şi în lungul drumului comercial pe care sarea era transportată spre destinaţie.

Aşezările din această zonă (Cicău, Decea, Lopadea Veche, Lunca Mureşului, Micoşlaca, Mirăslău, Noşlac, Uioara de Jos, Ocna Mureş etc), încă insuficient cercetate sau dezvoltat atât pe baze tradiţionale cât şi prin exploatarea şi valorificarea sării. O bună parte din aceste aşezări şi-au continuat existenţa şi după cucerirea romană (Cicău, Lunca Mureşului, Uioara de Jos, Noşlac etc), când principalii beneficiari din exploatarea sării nu au mai fost autohtonii ci concesionarii şi negustorii noi veniţi273.

Cu toată relativa lor abundenţă, aceste obiecte nu erau accesibile întregii populaţii, atât datorită costurilor inerente a simbolisticii lor, dar şi ca însemn al statutului social al purtătorului.

5.3.5. Prelucrarea lemnului Larga utilizare a lemnului în acest spaţiu geografic are rădăcini adânci în istorie,

pentru a înregistra o dezvoltare mai accentuată odată cu descoperirea bronzului dar mai ales a fierului. Va înregistra o adevărată explozie în perioada dacică datorită uni întregii serii de factori. Pe de o parte la aceasta a contribuit bogăţia şi varietatea pădurilor din zonă şi multiplele sale întrebuinţări în viaţa cotidiană, pe de altă parte la acest avânt contribuie generalizarea extragerii fierului din diferite minereuri, descoperirea şi valorificarea resurselor din estul Transilvaniei şi Munţii Sebeşului precum şi descoperirea şi diversificarea uneltelor necesare acestei îndeletniciri.

În arhitectura dacică majoritatea construcţiilor erau din lemn. Saltul în utilizarea lemnului este vizibil în modul de construire a caselor, a adăposturilor pentru animale, la ridicarea podurilor, a construcţiilor civile, militare şi religioase, dar şi la realizarea unor vehicule de transport, recipiente şi instalaţii, a diferitelor unelte, elemente de mobilier şi bunuri casnice.

Mărturii interesante despre modul de utilizare a lemnului în nordul Dunării au rămas de la Diodor din Sicilia, care relatând despre banchetul oferit de către Dromichaites în cinstea învinsului său Lisimach (292 a.Ch), aminteşte de mesele scunde, blidele şi paharele din lemn folosite de către geţi274. Pentru transport daco-geţii foloseau care cu roţi şi jug din lemn, lucrate cu o deosebită măiestrie, după cum mărturisesc imaginile Columnei şi a monumentului de la Adamclisi. Tot aici apar reprezentate recipiente pentru păstrarea alimentelor sau a unor bunuri, cum sunt butoaiele de stejar şi lăzile prevăzute cu sisteme de

273 Tudor, 1968, p. 205-206.274 Diodor din Sicilia, Izvoare, 197, XXI, 30-35.

81

închidere. Nu putem omite utilizarea luntrilor pentru pescuit, amintite de Arrian, comune în preajma marilor cursuri de apă, a lacurilor şi a bălţilor.

Mărturiile iconografice şi arheologice păstrate ilustrează larga utilizare a lemnului la ridicarea fortificaţiilor şi a elementelor defensive, palisadă, turn de veghe, porţi etc, precum şi a marilor temple şi construcţii cu rol ritual, prezente în multe dintre marile fortificaţii şi complexe fortificate din interiorul arcului carpatic.

Un rol major în dezvoltarea civilizaţiei geto-dacice la jucat schimburile comerciale cu cetăţile greceşti de la Pont, cu lumea balcanică, iar mai târziu romană. Negustori din aceste zone precum şi dinspre europa centrală, îşi vindeau mărfurile în aceste zone în schimbul aurului, sării, cerealelor şi sclavilor din aceste locuri. Pentru acest proces erau necesare drumuri care să străbată distanţe mari, trecând peste cursuri de apă. Pentru facilitarea acestor schimburi comerciale dar şi pentru necesităţi interne la trecerea peste cursuri mari de apă şi peste mlaştini se construiau poduri din lemn. Mărturia acestui fapt este podul descoperit în turbăria de la Lozna – Botoşani, a cărui conservare a adus mărturii importante despre tehnica de lucru folosită275.

Prelucrarea lemnului în acest context era realizat cu unelte de dulgherie şi tâmplărie atestate arheologic. La făurirea acestor unelte geto-dacii conservă atât elementele de tradiţie locală şi cea La Tène – celtică cât şi cea mediteraneană, de factură greco-romană.Forma utilitară, perfecta realizare tehnică şi puternica specializare a acestor unelte, îşi dovedeşte valoarea prin perpetuarea unor forme şi tipuri până în zilele noastre, fără a cunoaşte modificări substanţiale, ci doar perfecţionări şi diversificări fireşti276.

Unealta cea mai completă prin oportunităţile multiple pe care le putea avea în prelucrarea lemnului erau topoarele. Toporul era folosit la doborâtul, despicatul şi fasonatul lemnului. Caracteristicile acestuia era forma masivă, relativ triunghiulară, cu o bună stabilitate în coada dispusă transversal. Descoperirile arheologice dovedesc că dacii utilizau nu mai puţin de şase tipuri de topoare, mai mult sau mai puţin specializate pentru anumite operaţii. Cele mai numeroase descoperiri de acest tip se întâlnesc în interiorul arcului carpatic şi a numărului mai redus din sudul şi sud-estul spaţiului geto-dac. Acest fapt este explicabil atât prin necesităţile economice cât şi prin prezenţa surselor de materii prime necesară confecţionării lor277.

Altă unealtă folosită la prelucrarea lemnului este barda. Caracteristic acestei unelte este lăţimea mai mare a tăişului în raport cu înălţimea şi sistemul de montare a cozii longitudinal. În cazul acestora se cunosc două tipuri, folosite pentru fasonarea stâlpilor şi a bârnelor utilizate în structura zidurilor şi în pereţii clădirilor.

Tesla, prezentă în trei variante se utiliza pentru netezirea suprafeţelor plane, a celor curbe şi a jgheaburilor. Originea lor, în funcţie de tip se regăseşte atât în lumea celtică cât şi în cea greco-romană.

Fierăstraiele, de două tipuri sunt caracterizate prin lama subţire, cu lăţimi diferite, având capacitatea de a tăia în una sau ambele sensuri şi posibilitatea de a fi mânuite de una sau două persoane. Pe lângă acestea se mai utiliza fierăstrăul mic de mână, cu lama îngustă, fixată într-o ramă cu rol de mâner. Fierăstraiele erau utilizate la doborâtul copacilor, la debitat, fasonatul scândurilor şi a bârnelor cu suprafeţe plane (Joagărul utilizat de către două persoane), la executarea unor tăieturi sub unghiuri diferite etc. Prezenţa lor este semnificativă în interiorul arcului carpatic şi a Munţilor Orăştiei.

Compasul este un instrument de origine greco-romană cu o largă utilizare în practicile meşteşugăreşti, fiind întrebuinţat în lucrări de dulgherie şi tâmplărie, dar şi de către meşterii

275 apud Iordache, 1996, p. 51.276 Idem277 Glodariu, Iaroslavschi, 1979, p. 80.

82

fierari şi olari. Sau descoperit în zona Grădiştea Muncelului, atât compase metalice cât şi din lemn, cu componente metalice278.

Pentru netezirea şi şlefuirea diferitelor suprafeţe se folosea cuţitoaia. Această unealtă a fost cunoscută în două tipuri, produsă de meşteri autohtoni dar şi din import.Alte unelte care dovedesc gradul înalt de prelucrare a lemnului la daco-geţi sunt sfredelul, rindeaua, pila pentru lemn, răzuitoarele precum şi o serie de accesorii cum sunt benzile ondulate şi uneltele de scos cuiele.

Cercetările arheologice au ilustrat faptul că cele mai multe unelte de acest fel s-au descoperit în aşezările şi fortificaţiile dacice din interiorul arcului carpatic – Costeşti, Craiva, Tilişca, Sarmizegetusa, - fapt ce confirmă puternica dezvoltare a acestui meşteşug în zonă279.

5.3.6. Prelucrarea pietrei În Dacia preromană piatra a jucat un rol major în cadrul arhitecturii militare, în cadrul

unor vaste lucrări de terasare şi amenajare a spaţiului, prin amenajarea şi consolidarea teraselor antropogene - îndeosebi în zona montană, precum şi la ridicarea marilor construcţii de cult din aşezările mai importante. În acest scop se folosea atât piatra de carieră fasonată mai mult sau mai puţin, cât şi pietrişurile şi sfărâmăturile de rocă utilizate în lucrări de nivelare, pietruire, pavare sau la realizarea emplectonului pentru zidurile unor fortificaţii.

Tufurile vulcanice au gresiile grosiere erau utilizate la realizarea unui mobilier nelipsit dintr-o aşezare sau locuinţă - râşniţa pentru măcinat cereale. Gresiile erau utilizate pentru confecţionarea cuţilor, necesare la ascuţitul diferitelor obiecte şi scule tăietoare.

În alegerea tipului de rocă utilizată, dacii au ţinut cont de utilitatea pe care doreau să i-o dea, de sursă, de calitate şi posibilităţi de prelucrare. Deseori pentru lucrări de importanţă deosebită, cum este cazul lucrărilor defensive şi religioase din M. Orăştiei, dacii au preferat să transporte o piatră de bună calitate, de la distanţe mari, în condiţiile unui teren accidentat, în detrimentul pietrei locale de o slabă calitate.

Pentru obţinerea suprafeţelor plane, necesare zidurilor în locuri unde roca aflorează la suprafaţă, dacii au folosit procedeul încălzirii şi răcirii repetate a rocii, până la obţinerea suprafeţei optime. Pentru ridicarea zidurilor se utiliza atât piatra nefasonată (Cugir, Ardeu, Piatra Coziei) îndeosebi în perioada veche, ante Burebista, dar şi cea fasonată, îndeosebi începând din perioada regatului, când contactul mai strâns cu lumea elenistică a făcut posibilă fructificarea experienţei acestora. Procedeul este utilizat pe scară largă în zona M. Orăştiei, dar şi la Piatra Craivii şi posibil la Romoşel.

Extragerea şi fasonarea pietrei pentru a fi utilizată la ridicarea unor construcţii civile sau militare (zid de terase, turnuri locuinţă, fortificaţii etc) era realizată de către meşteri pietrari. Prelucrarea şi aşezarea ei în ziduri necesita cunoştinţe specifice şi unelte perfect adaptate acestui scop. În zonă principalele cariere sunt cele andezitice de la Uroi, dealul Bejanilor şi Măgura Călanului. În alte zone s-a folosit pe scară largă calcarele, cum este fortificaţia de la Cioclovina. O situaţie asemănătoare se întâlneşte la Ardeu, unde s-a utilizat piatra locală şi la Piatra Craivii, unde roca era adusă dintr-o carieră din apropiere, cu o prelucrare sumară şi finisată la faţa locului. În aceste cariere roca se extrăgea prin urmărea sistemele de diaclaze mai mult sau mai puţin înclinate, prin folosirea unor tehnici şi echipamente adecvate. Descoperirile arheologice au evidenţiat o largă gamă de unelte dintre care unele erau destinate prelucrări pietrei280: ciocane, topoare, dălţi, şpiţuri, dornuri, sfredele şi fierăstrae. Cu toate că numărul topoarelor, dălţilor de pietrar şi a ciocanelor este foarte mic, cercetările au evidenţiat existenţa a cinci tipuri de ciocane şi a trei tipuri de topoare. Caracteristic acestora sunt masivitatea corpului, tăişul scurt şi călirea foarte bună. Dălţile de

278 Idem, p. 87-88.279 Idem p. 77-95.280 Idem p. 78-79.

83

pietrar au corpul plin, cu diferite secţiuni, tăişul scurt, bine călit şi probabil zimţat (Idem p. 107 şi urm.). Se apreciază că finisarea finală a blocurilor se făcea cu ajutorul unor gresii abrazive, numai aşa putându-se explica fineţea unor suprafeţe imposibil de realizat numai din daltă şi topor281.

5.3.7. Meşteşuguri casnice (torsul, ţesutul, împletitul)Argumentele practicării unor asemenea îndeletniciri se bazează pe două categorii de

argumente:- dovezi indirecte, bazate pe logica istorică şi necesităţile comunităţii;- dovezi directe, deşi foarte puţine, se referă la prezenţa fusaiolelor şi mosoarelor

utilizate pentru obţinerea şi prelucrarea firelor, şi a greutăţilor de lut utilizate la războaiele de ţesut282.

Se cunoaşte faptul că unul din avantajele creşterii oilor, era producţia de lână necesară în economia casnică. Prin prelucrarea acesteia se realizau majoritatea ţesăturilor, necesare în confecţionarea îmbrăcămintei.

Ţinând seama că produsele şi instrumentarul unor asemenea îndeletniciri au fost în cea mai mare parte de natură organică, nu s-au păstrat în timp, decât eventual sub forma unor impresiuni de ţesătură sau sfoară. De activităţi pastorale, inclusiv de prelucrarea lânii, se leagă şi descoperirea în diferite aşezări a unor unelte specifice, cum sunt foarfecele pentru tuns, cuţitele curbe pentru prelucrarea pieilor, fusaiole şi greutăţi de la războiul de ţesut283. Indiscutabil că vechile populaţii cunoşteau şi utilizau alături de lână şi alte plante fibroase. Seminţe de cânepă seminţe au fost identificate în aşezarea dacică de la Popeşti, iar cele de in, descoperite în telul la Sucidava-Celei confirmă utilizarea sa, de încă de la începutul bronzului284. Din tulpinile acestora se obţinea fibra, care prin prelucrări succesive putea fi utilizată la obţinerea unor fibre naturale deosebit de rezistente, utilizate la obţinerea unor ţesături, şi la împletitul funiilor sau a sforilor utilizate în construcţii, în activităţi clasice sau chiar militare.

Existenţa stufului şi a nuielelor de salcie în zonele joase din Lunca Mureşului şi a unor afluenţi, presupune utilizarea acestora la împletitul rogojinilor, cu o largă utilizare în activităţile casnice, a îngrăditurilor pentru animale, a structurilor din lemn pentru pereţii sau tavanul locuinţelor etc.

5.3.8 Extragerea şi valorificarea sării După cum este cunoscut consumul de sare este o necesitate fiziologică pentru fiecare

om sau animal, prin rolul de reglator al echilibrului osmotic pe care-l exercită în organism. Acest consum diferă în funcţie de zona climatică în care trăieşte şi efortul fizic depus. Schimbările majore produse în regimul alimentar al omului neolitic, prin creşterea cantităţii produselor alimentare vegetale, consumul suplimentar de sare a devenit o necesitate, lipsa ei provocând perturbări grave la nivelul organismului şi chiar moartea. Importanţa sării rezidă şi din faptul că era un produs căutat şi necesar nu numai locuitorilor din aşezările stabile, dar şi comunităţilor de crescători de animale, în special cele păstoreşti.

Din această cauză consumul de sare a jucat un rol major în istoria civilizaţiei umane, constituind nu numai un produs de schimb dar, deseori şi motivaţia unor conflicte violente pentru stăpânirea ei. O reflectare a acestui rol este consacrarea ei ca un simbol ancestral al atenţiei şi prieteniei ce se acordată oaspeţilor, prin întâmpinarea lor cu pâine şi sare.

281 Bejan/Măruia 2005, p. 82.282 Sârbu, 1996, p. 43.283 Glad ş.a. 1996, p. 187.

284 Cârciumaru 1996, p. 180-181.

84

În Europa resursele de sare sunt distribuite inegal atât teritorial cât şi ca adâncimea de la care se poate extrage. Acest fapt a legat preistoria, protoistoria şi antichitatea, chiar până în evul mediu, de exploatarea zăcămintelor aflate mai la suprafaţă. Aceste zăcăminte (exceptând sarea marină utilizată în zonele de litoral) s-au găsit în nordul Alpilor estici, în zona Hallstatt din Austria cât şi pe teritoriul actual al României. Spaţiul intracarpatic cât şi zona piemontană estică şi sudică sunt marcate de frecvente aflorimente diapirice, formate din zăcăminte de sare de o puritate ridicată, situate aproape, sau chiar la suprafaţa solului, fiind uşor de exploatat încă din preistorie285.

De pe teritoriul ţării noastre, în special din sudul şi estul Carpaţilor s-au aprovizionat populaţiile din estul Peninsulei Balcanice şi nordul Mării Negre. Sarea din zona intracarpatică în sec II a.Ch – I d.Ch, în bună parte, lua drumul Balcanilor vestici, a litoralului Adriaticii şi a Câmpiei Panonice. În această perioadă Mureşul reprezenta o arteră principală de transport făcând parte din structura comercială a zonei. Caravanele negustorilor greci şi mai târziu romani, traversau tracătorile Carpaţilor Meridionali, Dunărea şi Balcanii spre zonele de destinaţie, plătind preţioasa povară cu argint, podoabe şi alte mărfuri greceşti sau romane. În zona intracarpatică, mai precis pe cursul mijlociu al Mureşului a fost exploatată sarea gemă, din depozite zăcăminte aflate uneori foarte aproape de suprafaţă, cum sunt cele de la Turda Ocna Mureş şi Şpălnaca. Cercetările efectuate286 au adus elemente preţioase care dovedesc utilizarea izvoarelor sărate, inclusiv cele aflate la baza ramei vestice a Podişului Transilvaniei, cum sunt cele de la Şeuşa, Drâmbar, Limba etc; pentru hrană, (prepararea hranei şi conservarea alimentelor proteice), sau la prelucrarea pieilor şi în hrana animalelor287.

O serie de toponime din această zonă îşi au rădăcinile în existenţa unor asemenea resurse naturale. Este cazul localităţilor Saline (Ocna Mureş), Sălciua, Sărăţel, Şeuşa etc.

Transportul acestui produs se făcea cel mai probabil (ca şi mai târziu în perioada feudală), sub formă de bulgări, cu ajutorul plutelor sau a altor ambarcaţiuni, pe râu, până la vărsare în Tisa, mai apoi în Dunăre la Singidunum. Dacă ţinem seama însă de geografia zonei la acea dată, de faptul că valea mijlocie şi inferioară a Tisei după confluenţa cu Mureşul288 era o imensă mlaştină, situaţie favorizată şi de un anumit regim climatic şi pluviometric, nu este exclusă utilizarea aşezării de la Pecica sau a altei aşezări din zonă, ca staţie de tranzit, de unde preţioasa marfă să fie transportată până la Dunăre pe uscat, cu ajutorul carelor.

Un alt punct de staţie foarte important era situat la confluenţa Mureşului cu Streiul, în jurul actualei localităţi Simeria. Indiferent dacă până aici sarea era transportată pe râu sau pe drumuri de uscat existente de-a lungul acestuia, de aici sarea era transportată spre Peninsula Balcanică, prin pasul Vâlcan, peste teritoriul Olteniei de azi către Dunăre.

Din depresiunea Haţegului un alt drum desprins din acesta se îndrepta spre Coasta Dalmată, prin pasul Porţile de Fier ale Transilvaniei, peste teritoriul actual al Banatului spre Dunăre şi Sava. Intensitatea activităţilor comerciale de pe acest traseu poate fi ilustrat prin bogăţia tezaurelor şi depozitelor monetare ieşite la suprafaţă în timp.

Sarea putea fi exploatată şi utilizată şi sub formă de saramură. Multitudinea izvoarelor existente, a toponimelor care indică această practică (unele cu rădăcini în antichitate), cât şi a unor tradiţii etnoculturale, ne îndreptăţesc să credem că utilizarea saramurii pentru prepararea şi conservarea unei game largi de produse alimentare, la nivel casnic şi cu prilejul unor sărbători campestre şi ritualuri, de către comunitate289 era o practică frecventă şi în perioada dacică. Saramura putea fi folosită cu succes la prepararea brânzeturilor, la conservarea cărnii, a legumelor, ciupercilor şi verdeţurilor pentru iarnă şi prelucrarea pieilor. De asemenea putem

285 Ursulescu 2000, p. 32.286 Alexianu et. al. 1992, p. 159-167.287 Medeleţ, 1995, p. 187.288 Ferenczi, 1993, p. 43-44; Dumitraşcu, 2001, p. 279-287.289 Alexianu şi col. 1992, p. 162.

85

lua în calcul folosirea saramurii pentru a obţine sarea recristalizată, mult mai uşor de transportat şi manipulat.

Caracteristicile ceramicii geto-dacice, conferite de porozitatea mică şi lustrul suprafeţelor, precum şi folosirea unor vase cu o suprafaţă mare de evaporare, gen fructieră, permite acest proces de recristalizare cu o rentabilitate substanţială.

5.4. Circulaţia monetară şi comerţulDupă cum a demonstrat cercetarea arheologică în perioada sec IV – III a.Chr. în

spaţiul geto-dac au loc importante transformări de ordin politic, economic şi cultural. Răspândirea metalurgiei fierului, dezvoltarea prelucrări aurului şi argintului sub influenţe greco-elenistice, utilizarea tot mai largă a roţii olarului, concomitent cu restructurarea politică, prin apariţia uniunilor de triburi (cunoscute mai ales în afara Arcului Carpatic) şi pătrunderea elementului celtic în zonă marchează un nou stadiu în evoluţia societăţii geto-dacice. Acest fapt va impulsiona creşterea producţiei de bunuri, inclusiv a schimburilor, în primul rând cu lumea greacă şi tracii de la sudul Dunării.

În acest cadru apare moneda ca mijloc şi echivalenţă de schimb. La început au circulat în spaţiul extra carpatic monedele Histriene şi cele macedonene a lui Filip II, Alexandru cel Mare, Filip III Arideul şi Lisimah. Creşterea importanţei economice a zonei a dus la apariţia monetăriei locale începând cu sec III a.Ch, pentru ca pe la mijlocul aceluia-şi secol să cuprindă cea mai mare parte a teritoriilor, inclusiv Dacia intracarpatică290. Primele emisiuni ale monetăriei şunt de factură greco-macedoneană, copiind tetradrahmele lui Filip II apar în câmpia Dunării. În acest context amintim monedele izolate de tipul Alexandru şi Filip III Arideul, descoperite la Cugir291.

În Transilvania primei faze a monetăriei de tradiţie macedoneană îi sunt atribuite emisiunile de tipurile; Tulghieş-Şilindria, Călăreţul cu pasăre, Crişeni-Berchieş, Tonciul şi Sighet, în NV Transilvaniei, şi tipurile; Banat, Cricova, Ramna, Arghiuş, Şilindria în SV. Toate aceste emisiuni sunt din argint, cu titlu ridicat, variate tipologic şi cu o arie restrânsă de circulaţie. Pentru această perioadă se acceptă şi o contribuţie celtică292. Din această fază sunt semnalate în zonă monede de tipul Crişeni-Beşchiş la Pişchinţi şi monede de tipul Huşi-Vovrieşti, emise în Moldova, la Teiuş293. Tot din zonă mai sunt semnalate o monedă de tip Cricova la Aiud, Adâncata şi Dobreşti la Orăştie294.

A doua fază a monetăriei geto-dacice de tip macedonean are caracteristici proprii, determinate de schimbările economice, politice şi etnice survenite în acest spaţiu începând cu a doua jumătate a sec II a.Chr. În această fază este abandonată influenţa de tip celtic, având loc şi o deplasare în spaţiu geografic a principalelor centre emitente. Din Transilvania dispar emisiunile monetare din Banat şi din zona de NV şi apar noi centre în bazinul mijlociu al Mureşului, pe Târnave şi Crişuri. Noile tipuri monetare au o varietate mai mare, sunt mai reduse ca număr şi sunt repartizate pe un spaţiu relativ restrâns, dar au unele trăsături comune; forma scypată, un schematism accentuat, locul imaginilor fiind luat de linii simple şi ondulate, unghiuri, triunghiuri şi globule. Monedele au o greutate redusă, flamul mare, şi un titlu care de abia mai atingea 30%295. Circulaţia acestora este concentrată mai ales în limitele teritoriale ocupate de autoritatea emitentă.

Principalele tipuri monetare aparţinând acestei faze din spaţiul transilvan şunt: Medieşul Aurit, în NV, Aiud-Cugir, Răduleşti-Hunedoara, Petelea, Toc-Chereluş. În spaţiul analizat principalele emisiuni sunt cele de tipul Aiud-Cugir şi Răduleşti-Hunedoara, după cum

290 Preda 1998, p. 136-137.291 Winkler 1966, p. 80.292 Preda 1998, p. 139.293 apud Preda, op. cit. fig 9 şi 10.294Idem, Pl. 2 (v. Repertoriul). 295 Preda 1998, p. 178.

86

o confirmă tezaurele monetare de la Bozeş, Decea Mureşului, Cugir şi Alba Iulia cât şi monedele izolate descoperite la Aiud, Alba Iulia, Ardeu, Cugir, Jeledinţi, Orăştie, Răhău, Şoimuş296.

Alte tipuri monetare aparţinând fazei a doua, greco-macedoneană, identificate în acest spaţiu dar emise în afara sa, sunt cele câteva monede descoperite la Sibişel (HD), alături de trei monede subdivizionare, monede izolate de tipul Adâncata-Mănăstirea, descoperite la Orăştie şi Cioara-Sălişte, provenite din spaţiul extracarpatic precum şi cele de tipul Aninoasa-Dobreşti, documentate prin descoperirile izolate de la Orăştie, Geoagiu şi Alba Iulia297. Circulaţia acestor emisiuni este concentrată mai ales în limitele ocupate de autoritatea emitentă. Ea ilustrează puternica dezvoltare pe care o cunoaşte acest spaţiu, susţinută printr-un schimb economic activ, atât pe plan local cât şi cu alte regiuni mai îndepărtate. Pentru schimburi comerciale cu alte zone s-au folosit tot monede străine, cu o valoare de circulaţie superioară, cum sunt emisiunile Macedonia Prima, Thasos, Dyrachium şi Apollonia.

A doua fază suprapune în bună măsură procesul de unificare tribală şi formarea unor uniuni tribale puternice, care vor reprezenta structurile politice premergătoare lui Burebista. Având în vedere că fiecare tip monetar suprapune un anumit teritoriu ea corespunde unei uniuni de triburi. Astfel se poate constata că societatea geto-dacă în această perioadă era împărţită în patru mari uniuni de triburi, structuri care vor sta la temelia regatului lui Burebista. Această fază începută către mijlocul sec II a.Ch se încheie în primele decenii ale sec I a.Chr., odată cu unificarea spaţiului geto-dac sub Burebista. Odată cu încheierea procesului de unificare sub Burebista şi demararea reformelor politice, sociale şi religioase patronate de acesta, atelierele monetare de sorginte tribală îşi încetează activitatea. Unificarea presupunând desfiinţarea uniunilor de triburi ca entităţi politice cu pretenţii teritoriale, inclusiv a dreptului de a emite monedă.

Descoperirea mai multor ştanţe monetare având reprezentări identice cu cele a denarilor romani republicani confirmă intenţia marelui rege de a înlocui emisiunile locale cu copiii cât mai fidele a monedelor romane republicane. Apogeul acestor emisiuni se situează în timpul lui Burebista şi a urmaşilor săi imediaţi, cunoscând un regres accentuat în perioada imperială298.

Un loc aparte în circulaţia monetară din Dacia sec. II – I a.Chr., îl ocupă monedele greceşti şi elenistice. În contextul limitării circulaţiei monetare autohtone, dezvoltarea economică, intensificarea schimburilor comerciale cu spaţiul sud-balcanic, dar şi incursiunile militare dacice la sud de Dunăre favorizează pătrunderea unei importante cantităţi monetare de această provenienţă. Dintre acestea cele mai des întâlnite sunt tetradrahmele Macedoniei Prima şi Thasos. Pe cursul mijlociu al Mureşului tetradrahmele Macedoniei Prima şi Thasos sunt semnalate sub formă de tezaure sau în componenţa unor tezaure la Bucium, Cugir Deva, Sebeş, Turmaş, iar ca monede izolate la Cetea, Cugir, Geoagiu, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Răhău şi Vărmaga299.

Emisiunile oraşelor adriatice Apollonia şi Dyrachium, a căror pătrundere se realizează aproape concomitent, se datoresc relaţiei favorizate deţinute de acestea cu Roma. Cantitatea de monedă de acest tip este substanţială, după cum o dovedesc tezaurele de la Alba Iulia, Baia de Criş, Bejani, Deva, Pianu de Sus şi Sebeş, dar şi monedele izolate, semnalate la Bejani, Deces, Deva, Geoagiu, Răhău şi Sălişte (AB). Pl. 4.

În cadrul schimburilor comerciale cu lumea elenistică şi mai târziu romană se poate presupune că un rol major l-a jucat de comerţul cu produsele agricole, piei, miere etc., metale preţioase şi sare.

296Idem, p. 205.297 apud Preda 1998, fig 13 şi 15.298 Preda 1998, p. 234-235.299 Idem, fig 18, (v. Repertoriul. Pl. 3).

87

Importanţa economică a sării în relaţiile comerciale cu Peninsula Balcanică, Coasta Dalmată iar mai târziu cu Peninsula Italică justifică în bună măsură avergura tezaurelor şi depozitelor monetare din zonă, mai ales a celor de argint. Nu este exclus ca importantele resurse de sare, alături de cele aurifere să fi constituit un motiv important în întocmirea strategiei de cucerire a acestor teritorii de către romani.

Unii autori apreciază că cea mai mare parte a argintului dacic descoperit sub formă monetară; monede Macedonia Prima, Thatos, Dyrachicum şi Apollonia sau chiar cele autohtone precum şi obiectele de podoabă din argint descoperite, îşi are originea în minele din Munţii Pangeu, din Balcani. Acesta ajungând aici în schimbul sării, aurului şi probabil sclavilor300. Alţi autori consideră că principalele tezaure greceşti şi romane din sec I a.Chr. au ajuns în Dacia sub formă de prăzi de război şi stipendii şi nu a schimburilor obişnuite301. Până la cercetări metalografice amănunţite care să dovedească sau să le infirme, ambele ipoteze rămân ca direcţii de cercetare. Nu pot fi omise însă nici resursele locale, atât de puţin cunoscute şi cercetate. Se ştie totuşi că aurul şi argintul apar deseori în combinaţie, sub forma metalelor complexe. De asemenea aşa cum aurul se putea exploata în filon sau nisipuri aurifere, există posibilitatea ca şi argintul să fi fost exploatat astfel. În acest context iau naştere unele aşezări apărute în perioada de început a civilizaţiei dacice. Dezvoltarea acestora va cunoaşte însă ritmuri diferite; în decursul evoluţiei lor istorice unele aşezări rămânând la rangul de simple cătune, pe când altele ating cote superioare de organizare şi urbanizare asumându-şi rolul de centre economice, comerciale şi de tranzit.

Tot în această perioadă ajunge în zonă un tezaur monetar de factură celtică, târzie, la Geoagiu de Sus. Prezenţa acestuia poate fi legată de consecinţele campaniei celtice a lui Burebista. Pl. 2.

Dar moneda a cărei prezenţă este indiscutabil cea mai numeroasă în acest spaţiu este moneda romană timpurie, reprezentată de către denarul roman, republican. Aceasta a fost şi moneda cu cea mai vastă arie de răspândire în afara graniţelor lumii romane, înainte de înfiinţarea imperiului, Dacia reprezentând o zonă de intensă circulaţie şi concentrare de tezaure. Analiza statistică a acestor tezaure arată că cele mai multe sunt concentrate în Transilvania. Constituirea lor putând fi realizată atât pe căi obişnuite, prin schimbul realizat pe principalele drumuri comerciale ale zonei; Mureş, Tisa, şi Criş, cu alte regiuni ocupate de romani.; cât şi prin stipendii şi prăzi de război. Nu poate fi omisă constituirea unor tezaure de tip Tilişca, realizate prin acumulări în ateliere locale302.

În acest context descoperiri de tezaure cu denari romani republicani. Sunt semnalate la, Băiţa, Deva, Inuri, Jeledinţi, Măgura Topliţei, Mătăcina, Orăştie, Răhău, Seuşa, Teiuş, Turmaş şi Vărmaga. Pe lângă aceştia în zonă s-au mai identificat mai multe monede izolate la Alba Iulia, Ardeu, Baia de Criş, Berghin, Brad, Cioara, Căptălan, Cetea, Cioara – Sălişte, Deva, Geoagiu, Ighiu, Petreşti, Piatra Craivii, Răhău, Sălişte (HD), Tărtăria, Vărmaga şi Vinţu de Jos303. Pl. 5

Extinderea stăpânirii romane până la Dunăre în timpul lui Augustus au influenţat şi relaţiile daco-romane. Fenomenul s-a manifestat atât sub aspect comercial şi cultural, dar şi politic, culminând cu marile conflicte de la sfârşitul sec I şi începutul sec II, d.Ch.

Mai târziu, prezenţa monedei imperiale romane nu va mai atinge nivelul denarilor republicani. Aceştia vor cunoaşte perioada de apogeu în timpul lui Augustus, după care emisiunile vor scădea simţitor, prezenţa acestora în tezaure cât şi izolat fiind nesemnificativă.

Un semn de întrebare rămâne momentul pătrunderii acestor monede, ţinând seama că aveau o perioadă mare de circulaţie, ele putând intra şi tezauriza, inclusiv după cucerirea

300 Gramatopol, 1979, p. 49-50.301 Preda 1998, p. 263.302 Preda 1988, p. 281-318.303 Idem,. fig. 22 şi 23; şi repertoriul

88

Daciei. Alături de denarii imperiali, care sunt monede de argint cu titlu ridicat, în Dacia mai circulă şi monezile din aur, cunoscute sub numele de aurei, monede descoperite la Şibot şi Zlatna.

Cercetările arheologice şi numismatice, din zona au evidenţiat participarea denarilor romani la tezaurele de la Băiţa, Ighiu şi Orăştie, fiind înregistrate şi descoperiri izolate la Băiţa, Căptălan, Cetea, Cugir, Craiva, Moldoveneşti, Sibişel (HD) şi Roşia Montană304. Pl. 5.

Toate aceste mărturii confirmă puternica angrenare a acestui spaţiu în procesul de integrare economică mult mai larg, situat dincolo de hotarele tribale sau ale regatului. Aşa cum arătam, prezenta monedei străine in Dacia este explicata de uni autori ca prazi, stipendii, sau răscumpărai de sclavi, pe când alţii o vad ca pe contravaloarea sării si a metalelor preţioase. Poate adevărul este undeva la mijloc, chiar daca nici unul dintre aceste mărfuri nu pot fi documentate. Nu trebuie uitat ca daco-geţii au putut folosi in relaţiile de schimb produsele agricole si animaliere

Nu poate fi minimalizată nici relaţia politico-militară existentă între băştinaşi şi populaţiile vecine, la un moment dat, in contextul mai larg al situaţiei politice din Mediterana şi imperiu la începutul sec I a.Ch .

6. ÎN LOC DE CONCLUZII

În cadrul acestui studiu m-an limitat doar la Valea Mureşului cuprinsă între vărsarea Arieşului şi a Văii Căianului, incluzând o parte din Munţii Metaliferi, în încercarea de a strânge şi sistematiza materialele existente pe această perioadă. Pe baza acestora am încercat să desluşesc rolul pe care acest ţinut l-a jucat în ridicarea puterii dacilor, la naşterea primelor structuri de putere din zonă pe fundamentul unităţii sale economice.

Indiscutabil, Valea Mureşului a constituit încă din preistorie unul dintre cele mai importante artere de comunicaţie şi comerciale, care asigurau legătura dintre zona intracarpatică, cu importantele sale resurse minerale, în special sarea şi arealul Balcano-iliric şi Panonic. Acest spaţiu a fost şi o zonă de trecere prin care-şi puteau face loc, paşnic sau în forţă alte populaţii cum este cazul celţilor din sec. IV – III a.Chr, mai târziu expediţia de pedepsire a romanilor lui Marcus Vinicius sau de cucerire, a lui Traian.

Totodată resursele metalifere ale Apusenilor de sud şi sud-est nu puteau scăpa atenţiei strămoşilor noştri. Toţi aceşti factori contribuind la creşterea puterii economice şi implicit politice şi militare a comunităţilor din zonă. Resursele agricole oferite de mănoasa vale a Mureşului a reprezentat de asemenea un uriaş rezervor de putere pentru comunităţile care-i asigurau controlul încă de la constituirea primelor structuri de putere până la cucerirea romană. Diversitatea resurselor economice, cât şi unitatea politică realizată la un moment dat, fenomen vizibil în unitatea monetară, confirmă existenţa unor structuri multitribale, a căror potenţă economică şi umană putea constitui nucleul viitorului regat şi mai târziu stat dac. Nu este exclus însă ca ridicarea elementului autohton şi creşterea puterii sale să fi angrenat sporuri importante de populaţii înrudite, venite dinspre linia dunării oltene.

Aceste prefaceri, profunde, au fost indubitabil influenţate, nu numai de factorul economic, dar şi ce cel climatic; factor ce şi-a pus amprenta supra modului lor de viaţă. Inclusiv tendinţa de migrare a aşezărilor permanente spre zonele înalte este o consecinţă a îndulcirii climei începând din sec II a.Chr. Relaxarea climatică alături de schimbările survenite în inventarul agricol a permis creşterea şi diversificarea producţiei cerealiere, extinderea suprafeţelor agricole şi creşteri semnificative de producţie. Concomitent a impulsionat creşterea animalieră; păşunile montane oferind un real suport economic în acest sens. Desigur străbaterea văilor şi dealurilor din zonă la dus pe om în contact mai direct cu 304 Idem, fig. 25; şi repertoriul.

89

resursele de metale preţioase, pepitele şi filoanele aurifere putând fi întâlnite deseori prin văile şi stâncile montane

Nu am insistat asupra elementului politic mai ales pentru perioada Burebista – Decebal, deoarece este arhicunoscut dintr-o seamă de studii monografice sau de sinteză. Acest spaţiu limitat geografic a avut soarta zonei di care a făcut parte, cu suişurile şi coborâşurile sale, dincolo de cine stăpânea cetatea de scaun sau guverna într-una din cetăţile mărginaşe. Chiar dacă iniţial au existat structuri de putere locală în cadrul comunităţile umane de pe un anumit spaţiu, necesităţi economice mascate poate sub masca prestigiului şi dorinţei de putere au contribuit la coagularea acestora.

Faptul că sunt alese cu predilecţie zonele înalte, bine apărate natural, indică nu numai o anumită nesiguranţă politică şi socială dar şi transferarea centrului de putere de la aşezările joase, din câmpie la un spaţiu cu o largă vizibilitate, care permitea un control mai drastic nu numai asupra acesteia, dar şi a unor noi resurse, cele minerale, indiferent că vorbin de minerale neferoase, fier sau sare. Dacă astăzi sud-estul Apusenilor este străjuit de două centre de putere bine individualizate, cel de la Piatra Craivii şi de la Ardeu, nu este exclus ca viitoarele cercetări să scoată la lumină noi asemenea centre pe principalele văi şi drumuri care duc spre interiorul Apusenilor, cum sunt văile Arieş şi Căian, sau aşezări cu rol strategic în controlul acestora.

6. ANEXE6. 1. Abrevieri şi bibliografie

6. 1. 1. Abrevieri bibliografice

AB. S.n Analele Banatului. Serie nouă.ActaMN Acta Musei Napocensis, Cluj Napoca.Acta MP Acta Musei Porolissensis, Zalău.AISC Anuarul Institutului de Studii Clasice Cluj Napoca.AM Alburnus Maior, Volum editat de Muzeul Naţional de Istorie a

României, cu sprijinul S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A.Angustia Angustia. Anuarul Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, Sfântu Gheorghe.ArhMold Arheologia MoldoveiApulum Apulum. Anuarul Muzeului Uniri. Alba Iulia.AUC Analele Universităţii din Cluj, Cluj Napoca.BCŞS Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti. Alba Iulia.BMI Buletinul Monumentelor Istorice, Bucureşti.BT Bibliotheca Thracologica, Bucureşti.CCA Cronica Cercetărilor Arheologice din România.CA Cercetări Arheologice, editat de Muzeul Naţional de Istorie a României.Celticum Celticum. Supplément à Ogam Tradition Celtique. Rennes. Cercetări Arh. Cercetări Arheologice Bucureşti, Muzeul de Istorie Bucureşti. CICSA Centru de istorie comparată a Societăţilor antice. Bucureşti.Crisia Crisia. Muzeul Ţării Crişurilor, OradeaCumidava Cumidava. Muzeul Judeţean de Istorie BraşovDacia NS Revue d archéologie et d historie ancienne, Nouvelle Série, Bucureşti, I (1957) şi urm.D-G Daco-geţii, 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile

din Munţii Orăştiei, editat de Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane –Deva, 2004

DIVR Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti 1976.

90

EAIVR Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, Bucureşti, vol. I, 1994; vol, II, 1997 ; vol. III, 2000.

E.G.M.M. Evoluţia Geologică a Munţilor Metaliferi, volum colectiv, Bucureşti 1969.

EN. Ephemeris Napocensis. Cluj – Napoca.FH. Fontes Historiae, Studia in Honorem Demerii Protase, Editor C. Gaiu,

C. Găzdac, Bistriţa - Cluj Napoca, 2006.Geogr. Rom I. 1983 L. Badea, Valeria Velcea, P. Gâştescu coordonatori; Geografia

României. Geografia Fizică, vol I, Bucureşti, 1983.Geogr.Rom II. 1984 V. Cucu, I. Iordan coordonatori, Geografia României. Geografia

Umană şi Economică, vol I, sub redacţia Bucureşti, 1984.Geogr. Rom III.1987Geografia României., vol III, Bucureşti, 1987.Ist.Milit. 1984 Istoria Militară a Poporului Român, Bucureşti, 1984.IstRomân. 2001 Istoria Românilor, vol I, coordonatori M. Petrescu – Dâmboviţa, A.

Vulpe; Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2001IstRom 1960 Istoria României, vol I, - (Sub redacţia) C. Daicoviciu, E. Condurachi,

I. Nestor, Gh. Ştefan, M. D. Matei; Ed Academiei, Bucureşti, 1960.

IstRom. 1995 Istoria României de la începuturi până în sec. VIII, Coordonator M. Petrescu – Dîmboviţa, Bucureşti, 1995.

IstTrans. 2003 Istoria Transilvaniei, coordonatori Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca,2003.

ÎS Îndrumătorul Spiritual. Revistă editată de către Episcopia Ortodoxă Rămână de Alba Iulia.

Hierasus Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Bacău.Marmaţia Marmaţia. Anuarul Muzeului Judeţean Maramureş, Baia MareMateriale Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti.O.A. ORBIS ANTIQVVS, Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca

2004Omagiu I. G. 2001 Studii de Istorie Antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Deva,

2001.PA Patrimonium Apulense. Anuarul Direcţiei Judeţene pentru Cultură,

Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Alba.IMCD În Memoriam Constantin Daicoviciu, Cluj-Napoca, 1974RB Revista Bistriţei. Muzeul de Istorie Bistriţa. BistriţaRep. Arh. Ab. V. Moga, H. Ciugudean , - Repertoriul Arheologic al judeţului

Alba,1995.Rep. Arh. Cj. I.H. Crişan (coordinator), Repertoriul Arheologic al Judeţului Cluj,

Cluj-Napoca, 1992.Rep. Arh. Hd. Luca Sabin (edittor), Repertoriul Arheologic al Judeţului Hunedoara,

Alba Iulia, 2005.Rev. Ist. Revista de Istorie. BucureştiSargeţia Sargeţia, Anuarul Muzeului Judeţean Deva.SCIV(A) Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie). Bucureşti.SD Studii Dacice, sub redacţia prof. univ. Hadrian Daicoviciu, Ed. Dacia Cluj - Napoca,

1981SIT Studii de istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca.St. Com. Satu Mare Studii şi comunicări. Muzeul Judeţean Satu Mare.Sy T Symposia Thracologica, Tulcea, 7, 1989.TD Thraco-Dacica. Institutul de Tracologie, Bucureşti.

91

Ziridava Ziridava. Muzeul Judeţean Arad.

6. 1. 2. Izvoare

*** Fontes Historiae Daco - Romanae, vol I, sub redacţia: V. Iliescu, V. C. Popescu, Gh. Ştefan, Bucureşti, 1964

*** Fontes Historiae Daco - Romanae, vol II, publicate de H. Mihăiescu, Gh. Ştefan, V. Iliescu, R. Hâncu, V. C. Popescu, Bucureşti, 1970.

Roska 1942 M. Roska, Erdély Régészeti Repertóriuma, I. Öskor, Ccluj 1942 (traducere în Limba Română)..

Muşat 1980 M. Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. Bucureşti, 1980.

Herodot 1984 Herodot, Istorii, Ediţie îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984.

6.1. 3. Lucrări generale

Andriţoiu/Rustoiu 1997 I. Andriţoiu, A. Rustoiu, Sighişoara-Wiettenberg. Descoperirile preistorice şi aşezarea dacică, Bibliotheca Tracologica XXIII, Bucureşti, 1997.

Antonescu 1984 D. Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984. Apolzan 1987 L. Apolzan, Carpaţii tezaur de istorie, Bucureşti, 1987.Argeşel 1977 I. P. Argeşel, Munţii Trăscăului. Studiu geomorfologic, Bucureşti

1977.Atudorei 1971 C. Atudorei, Cercetarea, exploatarea şi valorificarea sării.

Bucureşti, 1971.Badea et al. 1983 L. Badea, Valeria Velcea, P. Gâştescu coordonatori; Geografia

României. Geografia Fizică, vol I, -colectiv- Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1983.

Bârzu-Brezeanu 1991 Ligia Bârzu, S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti 1991.

Berciu 1969 D. Berciu, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969.Berciu 1960 D. Berciu, în Ist. Rom., Bucureşti, 1960, p. 152Berciu 1970 D. Berciu, Civilizaţia Celţilor, Bucureşti, 1970.Bocşaiu şi col. 1984 N. Bocşaiu, N. Doniţă, Ana P. Cucu, Flora şi vegetaţia, în G. Rom.

Vol I/6, Bucureşti, 1984, 399-421.Boia 1997 L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti 1997.Cârciumaru 1996 M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica. Studii în preistoria şi

protoistoria României, Târgovişte, 1996.Cârciumaru 1999 M. Cârciumaru, Evoluţia omului în Cuaternar, Târgovişte, 1999.Cârciumaru/Tomescu 1999 M. Cârciumaru, A Tomescu, Palinologia şi aplicaţiile ei în

arheologie, Bucureşti, 1999.Crişan 1968 I. H. Crişan, Ceramica daco-getică, Bucureşti, 1968.Crişan 1969 I. H. Crişan, Ceramica daco-getică cu specială privire la

Transilvania, Bucureşti, 1969.Crişan 1977 I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977.Crişan 1986 I. H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986

92

Crişan 1993 I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I-II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993.

Cucu at alii 1984 V. Cucu, I. Iordan coordonatori, Geografia României. Geografia Umană şi Economică, vol II, -colectiv- Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984.

Daicoviciu 1954 C. Daicoviciu Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Bucureşti, 1954. Daicoviciu et ali 1960 (Sub redacţia) C. Daicoviciu; E. Condurachi; I. Nestor; Gh. Ştefan;

M. D. Matei, Istoria României, vol 1, Bucureşti 1960.Daicoviciu 1970 C. Daicoviciu Dacica, Cluj, 1970.Daicoviciu/Daicoviciu, H 1960 C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Sarmizegetusa. Cetăţile şi

aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1960.Daicoviciu et al. 1966 C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Columna lui Traian,

Bucureşti, 1966.Daicoviciu, H 1972 H. Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1965, ediţia a II-a în 1972.Daicoviciu, H 1972a H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj,

1972.Daicoviciu, H 1981 H. Daicoviciu Studii Dacice, Sub redacţia prof. univ. Hadrian Daicoviciu, Cluj-Napoca, 1981.Daicoviciu et al. 1989 H, Daicoviciu, I. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în

sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989.Damian 2006-06-0P. Damian et al. Roşia Montană, com. Roşia Montană, jud Alba,

în CCA 2006, campania din 2005, p. 292-297.Dumitrescu 1960 V. Dumitrescu, în Ist. Rom., Bucureşti 1960, p.70.Dumitrescu/Vulpe 1988 V. Dumitrescu, A. Vulpe; Dacia înainte de Dromihete, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.Eliade 1981 M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1,

Bucureşti 1981.El Susi 1996 Georgeta El Susi, Vânători pescari şi crescători de animale în

Banatul mileniilor VI î.Ch. – I d.Ch. Timişoara, 1996.Floca 1956 O. Floca, Contribuţii la cunoaşterea tezaurelor de argint dacice.

Tezaurul de la Sărăcsău, Bucureşti 1956.Florea et al. 1983 N. Florea, M. Buza, C. Chiţu, coordonatori, Solurile, în G. Rom.

vol. I, 1983, p. 494 – 545).Gheorghiu 2005 G. Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului, Cluj-Napoca

2005.Glodariu 1974 I. Glodariu, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi

romană, Cluj 1974.Glodariu 1981 I. Glodariu, Aşezări dacice şi daco-romane la Silimnic, Ed.

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981.Glodariu 1983 I. Glodariu, Arhitectura dacilor, civilă şi militară, Cluj Napoca,

1983.Glodariu/Iaroslavschi 1979 I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, Cluj-

Napoca, 1979.Glodariu et al. 1988 I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Adriana Rusu, Cetăţi şi aşezări dacice

din Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1988.Glodariu/Moga 1989 I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna. Bucureşti,

1989.Gostar/Lica 1984 N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la

Decebal, Iaşi, 1984.

93

Gramanopol 1982 M. Gramanopol, Arta şi arheologia dacică şi romană, Bucureşti, 1982.

Gramanopol 1997 M. Gramanopol, Arta monedelor geto-dacice, eseu numismatic, Bucureşti, 1997.

Ianovici şi col. 1969 V. Ianovici, D. Giuşcă, T.P. Ghiţulescu, M. Borcoş, M. Lupu, M. Bleahu, H. Savu, Evoluţia Geologică a Munţilor Metaliferi, Bucureşti, 1969.

Iaroslavschi 1997 E. Iaroslavschi, Tehnica la Daci, Cluj, 1997.Ichim 1984 I. Ichim, Condiţiile climatice, în G. Rom. I, 1984.Iordache 1996 G. Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol IV,

Scrisul Românesc, Craiova, 1996. Jettmar 1983 K. Jettmar, Arta stepelor, Bucureşti, 1983.Lupu 1989 N. Lupu Tilişca, Aşezările arheologice de pe Căţănov, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedica Bucureşti, 1989, 160p.Macrea 1969 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969.Macrea et al. 1966 M. Macrea, O. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăţi dacice din sudul

Transilvaniei, Ed. Meridian, Bucureşti, 1966.Manilici 2002 V. Manilici, Ecaterina Manilici, Piatra şi metalul în evoluţia

civilizaţiei umane, vol I, Bucureşti, 2002.Marton 1942 R. Marton, Erdélyi repertorium I, 1942 (manuscris).Miclea/Florescu 1980 I. Miclea, R. Florescu, Strămoşii românilor. Vestigii milenare de

cultură şi artă. Vol. I-IV, Bucureşti 1980.Mihăilescu 1969 V. Mihăilescu, Geografia fizică a României, Bucureşti, 1969.Mândruţ 1993 I. Mândruţ, Geografia României, Bucureşti, 1993.Moga 1987 V. Moga, De la Apulum la Alba Iulia – fortificaţiile oraşului,

Bucureşti, 1987.Mommsen 1981 T. Mommsen, Istoria Romană, vol I, Bucureşti, 1981.Moscalu 1996 E. Moscalu, Ceramica traco-getică, Bucureşti 1983.Muşat/Ardeleanu 1983 M. Muşat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român

unitar,Bucureşti, 1983.Negrea 1990 N. Negrea, Solurile, (seria monografică), Ed. Academiei,

Bucureşti 1990.Negulescu 1973 E. Negulescu şi col. Silvicultura, vol I, Ed. Ceres, Bucureşti, 1973.Pipidi 1976 D. M. Pipidi (coordonator), Dicţionar de istorie veche a României,

Bucureşti, 1976.Pîrvan 1982 V. Pîrvan, Getica, Bucureşti 1982.Petolescu 2000 C. C. Petolescu, Dacia şi Imperiul roman, De la Burebista până

la sfârşitul antichităţii, Bucureşti, 2000.Pop/Nägler 2003 Ioan - Aurel Pop, Thomas Nägler (coordonatori) Istoria

Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 2003.Preda 1973 C. Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973.Preda 1994, 1996, 2000 C. Preda (coordonator), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi

a României, vol I, Bucureşti 1994, (A-C); vol II, 1996, (D-L); vol III, 2000, (M-Q).

Preda 1998 C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti 1998.Protase 1971 D. Protase, Riturile funerare la daci şi daco-romani. Bucureşti,

1971.Protase 1980 D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, Dacia Romană, Bucureşti 1980.Pop 1960 E. Pop, Mlaştinile de turbă din R.P.R.., Ed. Academiei R.P.R.,

Bucureşti 1960.

94

Popa, Simina 2004 C. I. Popa, N. M. Simina, Cercetări arheologice la Lancrăm „Glod”, Alba Iulia 2004

Popescu – Dâmboviţa/Vulpe 2001 M. Popescu – Dâmboviţa/A. Vulpe (coordonatori), Istoria Românilor, vol 1, Bucureşti 2001.

Vulpe/Teodor 2003 R. Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava Aşezarea getică de la Poiana, în B.T. 2003.

Rădulescu 1988 A. Rădulescu, Tropaeum Traianii monumentul şi cetatea, Bucureşti, 1988.

Rădulescu/Dumitrescu 1966 D. Rădulescu, R. Dumitrescu, Mineralogia topografică a României, Bucureşti, 1966.

Roman et al. 1982 B. Roman, A. Sântimbreanu, V, Wollmann, Aurarii din Munţii Apuseni, Bucureşti 1982.

Roşu 1973 A. Roşu, Geografia fizică a României, Bucureşti, 1973.Rustoiu 1996 A. Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci(sec. II î.Chr – I d.Chr).

Tehnici, ateliere şi produse de bronz, BT, XV, Bucureşti, 1996.Rustoiu 1997 A. Rustoiu, Fibule din Dacia Preromană sec. II îen – I en, BT,

XXII, Bucureşti, 1997.Rustoiu 2002 A. Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia

preromană, Cluj-Napoca, 2002.Russu 1980 I.I. Rusu, Daco-geţii în imperiul roman, (în afara provinciei

Dacia Traiană), Bucureşti 1980.Russu 1981 I. I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi

componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981.Sanie 1999 S. Sanie, Din istoria Culturii şi religiei getodacilor, Ediţia II-a,

Iaşi, 1999.Tudor 1968 D. Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, Bucureşti 1968.Ursulescu et al. 1999 M. Ursulescu, Luminiţa Bejenaru, Carmen Hriscu, Introducere în

arheozoologie, Iaşi, 1999.Vasiliev et al. 1991 V. Vasiliev, I. Aldea, H. Ciugudean, Civilizaţia dacică timpurie în

aria intracarpatică a României, Cluj-Napoca 1991.Wollmann 1996 V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de

piatră în Dacia Romană, Cluj-Napoca 1996.

6. 1. 4. Studii şi articole

Acker M. Acker, Vechile spălătorii de aur din jurul Sebeşului, în Apulum V, 1965, p. 647 – 656.

Alexianu et al. 1992 M. Alexianu, G. Dumitroaia, D. Monah, Exploatarea surselor de apă sărată din Moldova: o abordare etnoarheologică, în TD, XIII, nr.1-2, Bucureşti, 1982, p. 159-167.

Andriţoiu 1979 I. Andriţoiu, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Hunedoara, în Sargeţia XIV, 1979, p. 31.

Babeş 1974 M. Babeş, Puncte de vedere relative la o istorie a Daciei preromane, în SCIV(A), 25, 1974, 2, p. 217-244.

Babeş 1979 M. Babeş, Le stade actuel des recherches sur la culture géto-dace a son époque de développement maximum (II-e siecle av. n. e. – I-er siecle de n.e., în Dacia, NS, 23, 1979, p. 5-19.

Babeş 1988 M. Babeş, Descoperiri funerare şi semnificaţia lor, în SCIVA, 93, 1, 1988.

95

Babeş 2001 M. Babeş, Spaţiul carpato-danubian în sec. III-II a.Chr, în Ist. Român. 2001, p. 501-529).

Babeş/Glodariu 2001 M. Babeş, I. Glodariu, Civilizaţia geto-dacă din a doua jumătate a secolului ai II-lea a.Chr. până la începutul secolului al II-lea p.Chr. în Ist. Român. 2001, p. 725-789.

Barbu 1996 M. Barbu, Fortificaţii dacice pe valea Mureşului inferior, în Ziridava, 1996, 19-20, p. 45-54.

Bârcă 1997 V. Bârcă, Echipamentul şi armamentul defensiv al geto-dacilor, în Istros VIII, 1997, p. 83-97.

Bălan 1966 T. Bălan, Tezaurul de monede dacice de la Bozeş (r. Orăştie), în Sargeţia IV, 1966, p. 51-65.

Bălos 1976 Angelica Bălos, Aspecte ale vieţii cotidiene la la daco-geţi, În Sargeţia XXVI/1, 1995-1996, p. 249-253.

Bălos 1996 Angelica Bălos, Organizarea internă a aşezărilor dacice fortificate în epoca clasică, în Sargeţia, XXVI/11995-1996, p. 243-247.

Benea 1989 Doina Benea, Contribuţii la istoria relaţiilor politice dintre imperiul roman şi geto-daci (Expediţia lui Aelius Catus), în Apulum, 1989, 26, p. 147-159.

Berciu/Moga 1972 I. Berciu, V. Moga, Contribuţia Muzeului de Istorie din Alba Iulia la cunoaşterea culturii dacice, în Crisia, 1972, p. 65-77.

Berciu/Moga 1974 I. Berciu, V. Moga, Ceramica pictată din cetatea dacică de la Piatra Craivii, în Apulum XII, 1974, P.70-75.

Berciu/Moga 1979 I. Berciu, V. Moga, Aşezarea şi cetatea dacică de la Piatra Craivii, în Î.P. III, Alba Iulia, 1979, p. 90-94.

Berciu/Moga 1980 I. Berciu, V. Moga, Aspecte ale civilizaţiei dacice pe teritoriul judeţului Alba, în Î.P., IV, 1980, Alba Iulia, p. 102-106.

Berciu et al. 1965 I Berciu, I. Popa, H. Daicoviciu, La fortăresse dace de Piatra Craivii, în Celticum, 12, 1965, 98, p. 115-146.

Bleahu 1969 M. Bleahu, Relieful Munţilor metaliferi, în E.G.M.M. 1969, p. 43-77.

Bodo 1997a Cristina, Bodo, Tehnici de construcţie la Daci, în BCŞS, 1998, 4, p. 105-113.

Bodo 2001 Cristina Bodo, Consideraţii privind zidul cetăţii dacice de la Piatra Craivii, în Omagiu I. G. Deva, 2001, p. 319-325.

Bodo/Ferencz 2004 Cristina Bodo, I.V. Ferencz, Câteva consideraţii privind fortificaţia şi aşezarea dacică de la Ardeu (Com. Balşa), Jud. Hunedoara, în Istros XI, 2004, p. 147 – 158.

Bodor 1981 A. Bodor, Structura societăţii geto-dacice, în SD 1981, p.7 – 21.Boşcaiu 2001 N. Boşcaiu, paleoflora şi evoluţia climei în Holocen, în Ist.

Român. 2001, p.31-35.Brujako 1997 I. Brujako, Despre evenimentele din sec. III a Chr. În nord-vestul

Mării Negre, în Istros, VIII, 1997, p. 63-83.Cauuet et al. 2003 Béatrice Cauuet, B. Ancel, C. Rico, C. Tămaş, Arheologie

Minieră. Reţele miniere antice. Misiunile arheologice franceze (1999-2001), în AM, vol I, 2003, p. 471-507.

Ciugudean 1979 H. Ciugudean, Noi descoperiri arheologice pe teritoriul Judeţului Alba, în Apulum XVII, 1979, p. 65-85.

Ciugudean 1980 H. Ciugudean, Mormântul dacic de la Blandiana, în Acta MN, XVII, 1980, p. 425-430.

96

Ciugudean/Ciugudean 1993 Daniela Ciugudean, H. Ciugudean, Un mormânt de războinic geto-dac la Tărtăria (jud. Alba), în EN, III, 1993, p. 77-79.

Ciugudean et al. 1999 H. Ciugudean,… Cercetări arheologice în aşezarea de la Ampoiţa – „Pietrele Gomnuşei”(jud. Alba), în Corviniana, V, 1999, p. 39-69.

Ciugudean 2002 H. Ciugudean, Ampoiţa, - „La Pietri”, în CCA – campaniile 2000-2002.

Ciută 1998 M. Ciută, O locuinţă de suprafaţă… în Apulum XXXV, 2998, p. 1-14.

Ciută, Plantos 2005 Beatrice, Daisa-Ciută, C. Plantos – Analiza arheobotanică a unui lot de seminţe provenit din „silozurile” descoperite la Piatra Craivii, în Apulum XLII, 2005, p. 83-94.

Chirilă/Barbu 1979 E. Chirilă, M. Barbu, Monede divizionare dacice în aria intracarpatică, în ActaMP, III, 1979, p. 82-85.

Chirilă/Chifor 1975 E. Chirilă, I. Chifor, Descoperiri monetare antice în Transilvania, în S.C. Sibiu, 1975, p. 45-50.

Crăciun 1999 G. M. Crăciun, Podoabe şi tezaure de argint geto-dacice în jud. Hunedoara, în Corviniana, V, 1999, p. 95-98.

Crăciun 2001 G. M. Crăciun, Agricultura geto-dacilor în judeţul Hunedoara, în Corviniana, VII, 2001, p. 65-69.

Crăciun 2004 G. M. Crăciun, Urme ale prelucrării lemnului la geto-daci descoperite în judeţul Hunedoara, în Corviniana, VIII, 2004, p. 127-131.

Crişan 1965 I. H. Crişan, Un depozit de unelte descoperit în apropierea Sarmisegetuzei, în S. C. Sibiu, 1965, p. 213-221.

Crişan 1980 I. H. Crişan, Necropola dacică de la Cugir, în Apulum XVIII, 1980, 81-87.

Crişan 1981 I. H. Crişan, Gândirea, creaţia ştiinţifică şi tehnică a geto-dacilor în Marmaţia, V-VI, Baia Mare, 1979-1981.

Crişan 1987 Crişan, I. H., Faza oppidană a civilizaţiei geto-dacice, în Ziridava, 1987, 15- 16, p. 37-42.

Crişan/Medeleţ 1979 I. H. Crişan, F. Medeleţ, Raport preliminar asupra săpăturilor din 1978 de la Cugir, Materiale, XIII, 1979, P. 105-107.

Crişan et al. 1997 S. Crişan…, Descoperiri arheologice la Şeuşa, în BCŞS, 3, 1997.Crişan 1993 Viorica Crişan, Despre situaţia demografică în estul Transilvaniei

în sec. II î. e.n. – I e.n., în ActaMN, 1989- 1993, 26-30, II, p. 79-89.

Crişan 1995 Viorica Crişan, Aşezări dacice din estul Transilvaniei în contextul schimburilor comerciale… în ActaMN, 1995, 32, nr. 1, p. 359-382.

Crişan 1996a Viorica Crişan, Aspecte ale civilizaţiei trace şi dacice din Carpaţii răsăriteni, în Angustia, 1996, 1, p. 79-84.

Daicoviciu 1968 H. Daicoviciu, Dacii şi civilizaţia lor în sec. I î e.n.- I e.n. în ActaMN, 5, 1968 p. 51-58.

Daicoviciu 1969 C. Daicoviciu, În legătură cu obştea la geto-daci, în Dacica, Cluj Napoca, 1969, p. 64-67.

Dumitraşcu 2001 S. Dumitraşcu, Consideraţii geomorfologice, pedologice şi geografice privind nord-vestul României în epocile dacică şi romană, în Omagiu I. G., Deva, 2001, p. 279-287.

97

El Susi 2004 Georgeta El Susi, Resturi de animale descoperite în de epoca fierului de la Hunedoara, în D-G, 2004, p. 329-333.

El Susi 1992 Georgeta El Susi, Studiu preliminar al materialului paleofaunistic din cetatea dacică de la Divici, în Thraco-Dacica, XIII, 1-2, 1992, p. 169-179.

Ferenczi 1979 I. Ferenczi, Importanţa unor metale neferoase şi a unor minerale în procesul de formare a puterii dacice din Munţii Orăştiei, în Apulum !

Ferenczi 1987 I. Ferenczi, Aşezările protourbane la Daci, I, în Apulum XXV, 1988, p. 127 - 159.

Ferenczi 1993 I. Ferenczi, Valea Mureşului şi expediţia militară a lui Marcus Vinicius, în Ziridava, 1993, 18, p. 39-54..

Ferenczi 1997 I. Ferenczi, Aşezări din La Tène-ul timpuriu şi mijlociu din bazinul central al Mureşului, în Apulum XXXIV, 1997, p. 79-91.

Ferencz 2003 I. V. Ferencz şi col. Ardeu, comuna Balşa, jud. Hunedoara, în CCA, campania 2002, p. 40-42.

Ferencz 2003 a I. V. Ferencz, Două fibule dacice descoperite la Ardeu (com, Balşa, jud. Hunedoara) în Sargeţia XXXI, 2003, p. 99-113.

Ferenczi 1965 Şt. Ferenczi, Câteva consideraţii asupra problemei cetăţilor de pământ din Transilvania şi din părţile mărginaşe, în Apulum V, 1965, p. 120-124.

Floca 1941 O. Floca, Cercetări arheologice în Munţii Zlatnei, pe dealurile Boteş şi Corabia, (Raport), în AISC 3, (1936-1940), 1941, p. 160-173.

Floca 1969 O. Floca, Harta arheologică a municipiului Deva, în Sargeţia VI, 1969, p.7-36.

Floca 1977 O., Floca,. Singidava, în Sargeţia XIII, 1977, p. 171-179.Floca 1981 O., Floca, Scurtă privire asupra statului dac de la Burebista la

Decebal, reflectat în cercetarea arheologică hunedoreană, în Sargeţia XV, 1981, p. 11-19.

Florea 1992 G. Florea, Aspecte ale metalurgiei bronzului în aşezările dacice din Munţii Orăştiei, în EN, II, 1992, p. 39-47.

Florea 1994 G. Florea, Tehnica de confecţionare a ceramicii dacice pictată şi centre de producţie, în S.I.T., Cluj Napoca 1994, p. 38-43.

Florea 2004 G. Florea, Centru şi periferie în lumea dacică. Reflecţii asupra unor direcţii de cercetare, în Lucrările Colocviului Naţional, Bistriţa, 23-25 aprilie, 2004.

Florea 2006 G. Florea, Oppidum, Dava – câteva observaţii terminologice, în FH, 2006, p. 245 – 249.

Georgescu 1978 P. Georgescu, Observaţii faunistice asupra descoperirilor dacice de la Mediaş, în ActaMP, II, 1978, p52.

Glodariu 1971 I. Glodariu, Consideraţii asupra circulaţiei monedelor străine în Dacia, în Acta MN, VIII, 1971.

Glodariu 1972 I. Glodariu, Importuri elenistice şi italice în Dacia preromană, în Crisia, 1972, p.45-56.(A SE VEDEA CARTEA!!!)

Glodariu 1980 I. Glodariu, Consideraţii privind organizarea statului dac, în ActaMN, XVII; 1980, p.434-435.

Glodariu 1981a I. Glodariu, Contribuţii la cronologia ceramicii dacice în epoca Latene târzie, Studii Dacice, Cluj, 1981, p. 146-165.

98

Glodariu 1986 I. Glodariu, Cariere şi exploatarea pietrei în Dacia preromană, în ActaMN, 1985-1986, 22-23, p. 91-103.

Glodariu 1987 I. Glodariu, Aşezări dacice şi politici de urbanizare romană, în Apulum XXIV, 1987, p. 171-180.

Glodariu 1988 I. Glodariu, Opinii privitoare la stratificarea societăţii dacice(sec. I î.e.n.- I e.n.), în ActaMN, 1987-1988, 24-25, p.537-543.

Glodariu 1989 I. Glodariu, Zona intercarpatică a Daciei în sec. I î.e.n.- I e.n., în Sy.T. 1989, nr. 7, p.126-134.

Glodariu/Moga 1994 I. Glodariu, V. Moga, Tezaurul dacic de la Lupu, în E N, IV, 1994, p. 33- 47.

Gogâltan 1994 F. Gogâltan, Un oggetto di argento appartenendo alla fine di hallstatt nei collezioni di museo di Timişoara, în E.N. IV, 1994, p. 17-22.

Gudea/Gudea 1999 Al. I. Gudea, N. Gudea, Contribuţii la cunoaşterea faunei domestice la daci înainte de cucerirea romană, Apulum XXXVI, 1999, p. 145-171.

Haimovici 1972 S. Haimovici, Observaţii cu privire la motivul animalier în toreutica traco-geto-dacă, în Thraco-Dacica, XIII, 1972, 1-2, p. 169-177.

Haimovici 1981 S. Haimovici, Studiul materialului paleofaunistic dacic, descoperit în turbăria de la Lozna, în Hierasus, IV, Botoşani, 1981, p. 91-97.

Haimovici 2001 S. Haimovici, Contribuţia arheozoologiei la reconstruirea istoriei din neolitic până la epoca romană în Ist. Român. 2001, p. 35-40.

Horedt 1965 K. Horedt, Un depozit de vase de metal din epoca dacică de la Guşteriţa – Sibiu, în S.C. Sibiu, 1965, p. 35-44.

Iaroslavschi/Roşu 1977 E. Iaroslavschi, P. Roşu, Câteva noi aşezări dacice pe valea Cucuişului, în ActaMN, 1977, p.85, pl.VI/1-5.

Iaroslavschi 2006 E. Iaroslavschi, Statutul social al meşteşugarilor daci, în FH, 2006, p. 257 – 262.

Iambor 1982 P. Iambor, Drumuri şi vămi ale sării din Transilvania în perioada feudalismului timpuriu, în ActaMN, XIX, 1982 p. 75 – 87.

Ioan 1999 R. Ioan, Fierarul magician sau vrăjitor, în Corviniana, V, 1999, p. 95-98.

Kacso 1993 C. Kacso, Depozitul de bronzuri de la Sebeş, în EN, III, 1993, p. 69-76.

Kessler 1993 E. Kessler, Prezenţa galinaceelor printre resturile scheletice colectate din situri arheologice de pe teritoriul României, în ActaMN 26 – 30, I/1, 1989 – 1993, p205219.

Klimenko 2004 V. V. Klimenko, Sharp of the Northern Hemisphere in the Early Subatlantic Age (650 – 280BC), în Science Highlights, vol. 12, Nr, 1, Aprilie, 2004, p. 13-15.

Kovach 1980 G. Kovack, Date cu privire la transportul sării pe Mureş în sec. X – XIII, în Ziridava XII, 1980, p. 193-199.

Lica 1996 V. Lica, Relaţiile Imperiului cu dacii în timpul Flavienilor, în EN, VI, 1996, p. 113-121.

Lica 1997 V. Lica, Începutul relaţiilor Romei cu dacii – Pompeius şi Oroles, EN, 7, 1997, p. 11-29.

99

Lupu 1975 N. Lupu, Cu privire la aspectele caracteristice ale circulaţiei denarului republican roman în Dacia şi Panonia, în S.C. Sibiu, 1975, p. 53-80.

Lupu 1978 N. Lupu, Civilizaţia dacică şi influenţe romane exercitate asupra ei în sec. I. î.e.n. - I e.n. în Apulum 16, 1978, p. 73-88.

Mac 1988 I. Mac, Geografie şi arheologie, în Apulum XXV, 1987-1988.Maxim 1971 I. Al. Maxim, Un depozit de unelte dacice pentru exploatarea

sării, în ActaMN, VIII, 1971, p. 457-463.Mărghitan 1970 L. Mărghitan, Vestigii dacice pe cursul mijlociu al Mureşului, în

Sargeţia VII, 1970, p. 11-21. Mărghitan 1996 L. Mărghitan, Un meşteşug artă din Dacia preromană confirmat

exclusiv de către descoperirile arheologice – ORFEVRĂRIA, în Ziridava XIX-XX, 1996, p. 59-65.

Mărghitan 2004 L. Mărghitan, Tresors d'objets en argent découvertes en Dacie antêromaine, în D-G 2004, p. 307-314.

Mârza 1995 I. Mârza, Le calcaire utilises a la construction des citadelles dacique des Mots d'Orăştie et la carieras antique, în ActaMN, 1995, 32, nr. 1, p. 199-207.

Mârza 1996 I. Mârza, La geologie empirique et la geoaheologie, în Acta MN. 1996, 33/1.

Medeleţ 1970 F. Medeleţ, Ştirile antice asupra fortificaţiilor la geto-daci, în Tibiscus 1, 1970, p. 34-38.

Medeleţ 1974 F. Medeleţ, Brăţările spiralice de argint, în Mem. C.D. Cluj 1974.Medeleţ 1992 F. Medeleţ, À propos de exploitation et l' utilisation des métaux

précieux dans Dacia pré romaine, în Sy. T. 9, 1992, p. 226-235.Medeleţ 1994 F. Medeleţ, În legătură cu o mare spirală dacică din argint aflată

în Muzeul Naţional din Belgrad. Addenda, în AB. S.n, III, 1994.Medeleţ 1995 F. Medeleţ, Sarea Daciei preistorice, în A.B. IV 1995, p. 285 –

302.Mihăilescu/Bârliba 1993 V. Mihăilescu, Bârliba, Războaiele daco-romane şi descoperirile

monetare, în Acta MN 26-30, 1/1 1993.Moga 1981 V. Moga, Aşezarea si cetatea dacica de la Piatra Craivii (jud.

Alba), in Studii Dacice, 1981, p. 103-116.Moga 1982 V. Moga, Morminte dacice de incineraţie de la Teleac (jud. Alba),

în Apulum, XX, 1982, p. 87-91.Moga 1992 V. Moga, Depozitul de unelte agricole dacice de la Căpâlna, în

EN, II, 1992, p. 37-38.Moga 1995 V. Moga, Remarques sur le mur de la citadelle dace de Piatra

Craivii, în ActaMN, 1995, 32, p. 145-148.Moga 2002 V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, comuna Săsciori, judeţul

Alba, în PA II, 2002, p. 28-38.Moga/Aldea 1975 V. Moga, I. Al. Aldea, Harta arheologică a satului Ţelna(com.

Ighiu, jud. Alba), în Marisia V,1975, p. 43-49.Moga/Rustoiu 1997 V. Moga, A. Rustoiu, Atelierul de fibule de la Piatra Craivii (jid.

Alba), în EN VII, 1997, p. 57-64.Moscalu 1972 E. Moscalu, Câteva observaţii asupra unor probleme ale La Tène

-ului geto-dacic, în SCIV, 32, 2, Bucureşti 1972, p. 293-299.Moscalu 1988 E. Moscalu, Vechimea tezaurului luat de romani la 100 e.n., în

timpul regelui Decebal, în Hierasus, 1989, p. 201-216.

100

Necrasov et al.. 1990 Olga Necrasov, Maria Cristescu, D. Botezatu, Cercetări paleoantropologice privitoare la populaţiile de pe teritoriul româniei, în Arh. Mold. 13, 1990, p. 173-223.

Oprea 1965 C. Oprea, Contribuţii la cercetarea solurilor şi condiţiilor istorico-naturale de geneză şi evoluţie a lor în vestul ţării, în Studii şi Cercetări Ştiinţifice, I, Timişoara, 1965, p.251-283.

Paul 2006 I. Paul et al., Vinţu de Jos, punct Vila romană în CCA 2006, p. 293-295.

Pavel-Popa 1982 Viorica, Pavel-Popa, Aspecte ale circulaţiei monedei romane republicane pe teritoriul judeţului Alba, în Apulum, XX, 1982, p.99-103.

Pavel 1993 Viorica Pavel, Câteva consideraţii asupra circulaţiei monedelor daco-getice pe teritoriul judeţului Alba, în Apulum XXVII – XXX, 1993, p.163-173.

Pescaru 2002 Pescaru şi colaboratorii, Ardeu, com Balşa, în, CCA 2002.Pescaru 2006 Pescaru et al. Rapoltu Mare – Măgura Uroiului, în CCA 2006,

p.181-182.Plantos 2001 C. Plantos, noi descoperiri de epocă dacică pe teritoriul judeţului

Alba, în BCŞS 7, 2001, p. 97-107.Plantos/Popa 2004 Plantos, C. I. Popa, Noi precizări asupra locuirilor dacice de la

Inuri -„Piatra cu Stânjeni” şi împrejurimi, în PA, IV, 2004, p. 76-87.

Popa 1979 Al. Popa, Populaţia geto-dacă în izvoarele literare antice, în Î. P. III, Alba Iulia 1979, p. 86-90.

Popa 1980 Al. Popa, Cetăţi dacice din judeţul Alba, în Î.P., IV, 1980, Alba Iulia, p. 92- 95.

Popa 1980 Viorica Popa, Monedele geto-dacilor, în Î.P., IV, 1980, Alba Iulia, p. 99-102.

Popa 2004 C. I. Popa, Descoperiri dacice pe valea Cugirului, în D-G., Deva, 2004, p. 83-167.

Popa/Totoianu 2000 C. Popa, R. Totoianu, Câteva probleme ale epocii Latène în lumina descoperirilor recente de la Lancrăm «Glod», jud Alba, în Les celtes et thraco-daces de ľ̀est du basin des Carpates, Cluj-Napoca, 2000, p 87-135.

Popa, Plantos 2001 C. I. Popa, C. Plantos, Asupra ceramicii canelate şi faţetate din cea de a doua epocă a fierului pe teritoriul României, în Apulum XXXVIII/1, 2001, p. 107-119.

Popa et al. 2004 C.I. Popa, C. Plantos, V. Deleanu, Raport privind cercetarea arheologică de la Cetea (com. Galda de Jos, jud. Alba), în P.A., IV, 2004, p. 147-150.

Popescu 1951 Dorin Popescu, Exploatarea şi prelucrarea metalelor în Transilvania până la cotropirea romană, în SCVA, tom. II, nr. 2, 1951.

Popescu 1956 D. Popescu, Prelucrarea aurului în Transilvania înainte de cucerirea romană, în Materiale, vol II, 1956

Popescu 1972 D. Popescu, Tezaure de argint dacice (II), în BMI, 41, 1972, p. 5-22.

Popescu 2004 Mariana, Cristina Popescu, Aspecte sociale privind meşteşugul olăritului în Dacia preromană, în D-G, 2004, p. 287-297.

101

Rădulescu/Petolescu 2001 A. Rădulescu, C.C. Petolescu, Istoria Daciei de la Burebista până la cucerirea romană, în Ist. Român. 2001, p. 655-721.

Rustoiu 1986 A. Rustoiu, Zidurile de piatră nefasonată la daco-geţi (sec. II î.e.n. -I e.n.) în ActaMN, 1985-1986, 22-23, p. 761-774.

Rustoiu 1989 A. Rustoiu, Fibule dacice cu ornamente zoomorfe, în Apulum XXVI, 1989, p. 135-145.

Rustoiu 1992 A. Rustoiu, Observaţii privind tipologia şi cronologia fortificaţiilor daco-getice cu ziduri de piatră nefasonată, în AB. S.n, 1992, II, p. 178-187.

Rustoiu 1994 A. Rustoiu, Observaţii privind înmormântările tumulare în Dacia preromană, în SIT, vol 1, 1994.

Rustoiu 1994a A. Rustoiu, O podoabă din coral, sticlă şi bronz din aşezarea dacică de la Sighişoara - Wietenberg, în EN, IV, 1994, p. 23-31.

Rustoiu 1996 A. Rustoiu, Podoabe dacice de argint cu miez din metal de calitate inferioară, în EN, VI, 1996, p. 5-10.

Rustoiu 1997 A. Rustoiu, Influenţe celtice în ofervăria dacică in primul secol înainte de Cristos, în The Tracian World …, Bucureşti, 1997.

Rustoiu/Ferencz 2002 A. Rustoiu, I.V. Frencz, Piese ornamentale de car din Dacia preromană, în Thraco-Dacica, XXIII, 1-2, Bucureşti, 2002, p. 231-242.

Rustoiu 1999 G. Rustoiu, Cercetări de suprafaţă pe raza municipiului Alba Iulia, în Corviniana V, 1999, p. 70-85.

Russu 1979 I. I. Russu, Religia geto-dacilor, în Î.P. III, Alba Iulia, 1979, p. 95-97.

Rusu - Pescaru 1993 Adriana Rusu, E. Pescaru, Germisara daco-romaine, în Actes du ler colloque roumano-suisse, Deva 1991, Cluj, 1993, p.201-214.

Rusu - Pescaru 2001 Adriana, Rusu-Pescaru, Eugen Pescaru, Complexul termal roman Germisara, în Omagiu I.G., 2001, p.439-452.

Sima 1997 D. Sima, Prelucrarea şi utilizarea lemnului la daci, în BCŞS, 1997, 3, p. 57-64.

Speidel 1970 M. P. Speidel, Ranisstorum, ultimul punct de sprijin a lui Decebal, în ActaMN 7, 1970, P. 511-515.

Spânu 1998 D. Spânu, Semnificaţii ale îngropării tezaurelor dacice de piese de argint, în EN, VIII, 1998, p. 45-52.

Strobel 1988 K. Strobel, Dacii. Despre complexitatea mărimilor etnice, politice şi culturale ale istoriei spaţiului Dunării de jos, în SCIV(A) 49, 1998, 1, p. 61-95.

Suciu 2001 Liliana Suciu, Indicii pentru reconstruirea vieţii cotidiene în aşezările dacice. Aspecte alimentare, în Omagiu I.G. 2001, p. 159-179.

Suciu 2004 Liliana, Suciu, Plants in the medicine of Dacia, în O.A. 2004, p. 779-786.

Suciu 2006 Liliana, Daniela Suciu, Instrumentar medical şi „farmaceutic” în Dacia preromană, în FH, 2006, p. 275 - 288

Suciu 1987 Viorica Suciu, Monede greceşti din colecţia Bibliotecii Batthyaneum, în Apulum XXIV, p. 119-132.

Suciu, 2003 Viorica Suciu, Monede dacice din Colecţia Muzeului Naţional al Unirii, Alba Iulia, în Apulum XL, 2003, p. 139-147.

102

Suciu/Moga 1988 V. Suciu, V. Moga, O importantă descoperire monetară din secolul I e.n. la Şibot (jud. Alba), în Apulum XXV, 1988, p. 161-169.

Suciu/Sima 2002 V. Suciu, D. Sima, Noi consideraţii asupra tezaurului de denari republicani de la Inuri, „Piatra cu Stânjenu”(com Vinţu de jos – Alba), în Apulum XXXIX, p. 169-184.

Szekely 1969 Z. Szekely, Contribuţii la problema aşezărilor şi cetăţilor dacice din sudul Transilvaniei, Cumidava III, 1969, p. 99-102

Takács 1982 Matilda Takács, Torquesul dacic de la Inuri (jud. Alba), în Apulum, XX, 1982, p. 97-99.

Tomescu 2000 M. Tomescu, Holocen, date cronologice şi climatice, în C.A. X, 1998-2000, p. 235-271.

Trynkowski 1976 J. Trynkowski, Urmările demografice ale cuceririi Daciei de către romani, în ActaMN, 13, 1976, p.81-88.

Udrescu 1980 M. Ş. Udrescu, Quelques douanes ayant trait á la chasse et à l'élevage des animaux chez les Geto - Daci et les Daco - Romains de la Plaine Romaine, în Acte de II-e Congrès de Tracologie, 2, 1980, p. 333-337.

Ursulescu 2000 N. Ursulescu, Utilizarea izvoarelor sărate în neoliticul Moldovei, în CPNE. 2000, p. 32-34.

Valea/Mărghitan 1966 M. Valea, L. Mărghitan, Aşezarea dacică de la Câmpuri-Surduc, în Sargeţia IV, 1966, p. 65-73.

Valea/Mărghitan 1969 M. Valea, L. Mărghitan, Aşezarea dacică de la Cozia – Deva, în Sargeţia, VI, 1969, p. 47-53

Valea/Nistor 1996 M. Valea, A. Nistor, Succinte consideraţii privind diferenţierea socială în societatea geto-dacică, în perioada Burebista - Decebal, în Sargeţia XXXVI-1, 1995-1996, p. 253-257.

Vulpe 1979 A. Vulpe, Punct de vedere privind istoria Daciei preromane, în Rev. Ist 12, 1979, p.2279-2290.

Vulpe 1998 A. Vulpe, Geto-dacii, în CICSA 1, 1998, p. 2-12.Vulpe 2001 A. Vulpe, Dacia înainte de romani, în Ist. Român. 2001, p. 399-

445.Vulpe et al. 2001 A. Vulpe, I. Glodariu, A. Rădulescu, Burebista, în Ist. Român.

2001, p. 635-652.Winkler 1968 Iudita, Winkler, Tipuri monetare ale daco-geţilor şi aria lor de

răspândire, în ActaMN V, 1968, p.33-48, (I) şi Acta. MN VI, 1969, p. 67-89, (II).

Winkler 1972 Iudita, Winkler, Consideraţii despre monedele „Koson”, în Crisia, 1972, p. 39-43.

Winkler 1974 Iudita Winkler, Aspecte ale problematicii monedelor emise între anii 250-150 î.e.n. în arcul intracarpatic, în File de Istorie, III Bistriţa, 1974, p. 165-178.

6. 2. Lista ilustraţiilor

Pl. 1 Urme de locuire dacică pe cursul mijlociu al Mureşului şi al Apusenilor de sud-est; 1. Aiud, 2. Aiudul de Sus, 3. Alba Iulia, 4. Ampoiţa, 5. Ardeu, 6. Baia de Criş, Băiţa, 9. Bejan, 10. benic, 11. Beriu, 12. Blandiana, 13. Bozeş, 14. Bucium, 15. Căptălan, 16. Cetea, 17. Cicău, 18. Ciugud, 19. Ciumbrud, 20.

103

Colţeşti, 21. Cozia, 22. Craiva, 23. Cricău, 24. Cucuiş, 25. Cugir, 26. Decea, 27. Deva, 28. Dumitra, 29. Galaţi, 30. Galda de Jos, 31.Geoagiu, 32. Geoagiu de Sus, 33. Gâmbaş, 34. Gârbova de Sus, 35. Hăpria, 36. Inuri, 37.Izvorul Ampoiului, 38. Jeledinţi, 39. Lancrăm, 40. Lopadea Veche, 41. Lunca Mureşului. 42. Măgura-Topliţa, 43. Mătăcina, 44. Mesentea, 45. Meşcreac, 46. Miceşti, 47. Micoşlaca, 48. Mirăslău, 49. Moldoveneşti, 50. Nădăştie, 51. Noşlac, 52. Oarda, 53. Ocna Mureş, 54. Oiejdea, 55. Orăştie, 56. Orăştioara de Sus, 57. Ormeniş, 58. Păgida, 59. Pâclişa, 60. Petreni, 61. Petreşti, 62. Pianu de Jos, 63. Pianu de Sus, 64. Pişchinţi, 65. Plăieşti, 66. Poiana Aiudului, 67. Poşaga de Sus, 68. Rapoltu Mare, 69. Rădeşti, 70.Răhău, 71. Rimetea, 72. Râmeţ, 73. Rengheţ, 74.Romoşel, 75. Roşia Montană, 76. Sălişte Ab., 77. Sălişte Hd., 78. sărăcsău, 79. Săsciori, 80. Sebeş, 81. Sibişel, 82. Strjăriş, 83. Straja, 84. Stâna de Mureş, 85Stremţ, 86. Şard, 87. Şeuşa, 88. Şibot, 89. Şoimuş, 90. Tărtăria, 91. Tăuţi, 92. Teiuş, 93. Teleac, 94. Turdaş, 95. Turmaş, 96. Ţelna, 97. Uioara de Sus, 98. Vaidei, 99. Vărmaga, 100. Văleni, 101. Vălişoara, 102. Vinerea, 103. Vinţi de Jos, 104. Zlatna.

Pl. 2. Circulaţia monedelor dacice de argint, a monedelor elenistice şi celtice pe cursul mijlociu al Mureşului şi în Apusenii de sud-est.

Pl. 3. Circulaţia tetradrahmelor Macedonia Prima şi Thasos în Dacia. Pe cursul mijlociu al Mureşului şi în Apusenii de sud-est.

Pl. 4. Circulaţia monedelor emise de oraşele Apollonia şi Dyrrhachium pe cursul mijlociu al Mureşului şi în Apusenii de sud-est.

Pl. 5. Circulaţia monedei romane pe cursul mijlociu al Mureşului şi în Apusenii de sud-est.

6. 3. Planşe

104