Gramatica romana

Limba română contemporană. Morfologia 3

Cuprins

Capitolul 1. Substantivul 5 Capitolul 2. Articolul 17 Capitolul 3. Adjectivul 27 Capitolul 4. Numeralul 33 Capitolul 5. Pronumele 41 Capitolul 6. Clasele de cuvinte neflexibile 55 Aplica�ii 69

Capitolul 1. Substantivul



1. Definiţie Substantivul este clasa de cuvinte definită în expresie prin flexiune nominal-substantivală, gen fix şi articulabilă, iar în conţinut prin aceea că denumeşte obiecte, exprimă noţiuni. Din punct de vedere sintactic, poate forma, împreună cu verbul, nucleul unui enunţ şi este centrul grupului nominal (GN), selectând adjuncţi, între care specifici sunt determinanţii (omul acesta) şi adjuncţii genitivali (viaţa omului)1 Observaţii :

Substantivul este singura clasă de cuvinte care denumeşte, adică dă nume la tot ce există. Celelalte doar exprimă.

Conceptul obiect desemnează, ca termen generic şi gramatical, mulţimea: fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii, stări, însuşiri etc.

Numai substantivul exprimă în mod direct noţiunea în întregul ei, cu ambele laturi – conţinutul şi sfera; celelalte cuvinte „noţionale” exprimă doar note din conţinutul noţional (note calitative, procesuale, cantitative, circumstanţiale).

2. Clasificări Substantivele româneşti cunosc mai multe clasificări: 2.1. Clasificări logico-semantice:

2.1.1. comune / proprii ; 2.1.2. concrete / abstracte ; 2.1.3. animate sau însufleţite / inanimate sau neînsufleţite.

2.1.1. Substantive comune vs proprii Definiţii • Substantivele comune desfăşoară funcţia denominativă prin reprezentantul unei

categorii de obiecte, oricare ar fi el; este numele oricăruia dintre obiectele aparţinând aceleiaşi categorii, adică al tuturor obiectelor de acelaşi fel.

Ele se clasifică în: (a) apelative (= se referă la categorii de obiecte ; reprezintă denumiri aplicate claselor de obiecte de acelaşi fel): document, carte, femeie, nas, copac, cal, maşină, cuib etc. ; (b) colective: numesc mulţimi determinate de obiecte identice, considerate în totalitatea lor, fără distincţia elementelor componente ; cele mai multe sunt derivate cu sufixele colective: -ime, -işte, -iş, -et, -(ăr)ie: studenţime, ţărănime, porumbişte, cânepişte, aluniş, pietriş, brădet, făget, lemnărie, rufărie etc.; alte substantive au sens colectiv: cârd, grup, şir, armată, colectiv, brigadă, hoardă, herghelie etc. (c) materiale sau masive (= nume de materie): numesc obiecte ale căror elemente nu există izolat unul câte unul, ci ca o infinitate de elemente combinate: apă, fier, lapte, piatră, nisip, sare, zahăr etc. • Substantivele proprii denumesc obiecte individualizate, considerate izolat, detaşate din

clasa din care fac parte. Ele sunt izolante, prezentând obiectul denumit ca unicat faţă de celelalte din aceeaşi clasă; din punct de vedere grafic, ele se disting prin faptul că se scriu cu iniţială majusculă; există mai multe categorii de substantive proprii, printre care:

(a) nume de persoane (antroponime): Ion, Maria, Popescu, Gheorghe etc.; (b) nume de animale (zoonime): Suru, Bobiţă, Joiana, Grivei, Mişu etc.; (c) nume de locuri (toponime), grupate în: hidronime sau nume de ape (Mureş, Prahova, Olt, Milcov), oronime sau nume de înălţimi, dealuri sau munţi (Carpaţi, Bucegi, Rodna), oiconime sau nume de aşezări umane, oraşe, comune, sate (Galaţi, Brăila, Iaşi, Cazasu), hileonime sau nume de păduri (Făget, Băneasa, Letea), hodonime sau nume de drumuri (Calea Călăraşilor, Strada Domnească, Şoseaua Pantelimon, Aleea Ghioceilor, Drumul Sării), nume de ţări (România, Polonia, Cehia) etc. La acestea se mai adaugă nume de ţări, de continente, de corpuri cereşti etc. Observaţii:

Cele mai multe dintre substantivele proprii apar numai la singular, nearticulat. Unele substantive proprii se folosesc numai la plural: Galaţi, Iaşi, Comăneşti, Bucureşti

etc. Curios este faptul că limba literară de astăzi admite, pentru forma articulată hotărât a

1 Există şi adjuncţi nespecifici : adjectivali (om harnic), prepoziţionali (omul din casă), verbali (casă de locuit, foc arzând) sau propoziţionali (omul pe care l-am văzut, casa în care stau).



acestor cuvinte, singularul şi nu, cum ar fi normal (şi cum era odinioară), pluralul: Galaţiul (în loc de Galaţii), Iaşul (în loc de Iaşii), Bucureştiul (în loc de Bucureştii).

Unele substantive proprii se folosesc numai la forma articulată hotărât: Brăila, Timişoara, Vrancea, Constanţa, România etc. Excepţiile sunt rare şi ţin de context: Îmi doresc o Românie mai curată.

La GD, numele proprii masculine primesc articol hotărât proclitic: lui Mihai, lui Tudor, lui Barbu. Aici intră şi câteva feminine de tipul: lui Carmen, lui Mimi, lui Nuţi etc.

Unele substantive proprii masculine au formă de vocativ în -ule, în care desinenţa etimologică -e s-a sudat cu -l, fost articol: Ionescule!, Barbule! Vocativele numelor proprii feminine în -o (de tipul: Ioano!, Ano!, Mario!) sunt considerate neliterare, şi, deci, trebuie evitate. În locul lor se preferă formele omonime cu nominativul (Ioana!, Maria! etc.).

Limba română (ca de altfel şi alte limbi) cunoaşte situaţii în care substantive comune au devenit, prin transfer onomastic, nume proprii şi invers, nume proprii devenite denumiri ale unor obiecte comune: Ion Creangă, Ion Rotaru, Vasile Lupu, Marin Moraru; olandă (tip de pânză) < Olanda, havană (ţigară de foi) < Havana, şampanie < Champagne (regiune în Franţa) etc.2. 2.1.2. Substantive concrete vs abstracte

Clasificarea are drept criteriu referinţa la natura obiectelor desemnate: (a) concrete: denumesc fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii pe care le percepem cu ajutorul simţurilor (= noţiuni “reprezentabile”). (b) abstracte: denumesc concepte, produse ale minţii, proprietăţi ale obiectelor, relaţii dintre obiecte sau acţiuni: bătrâneţe, frumuseţe, mărime, tărie, fericire, necaz, răbdare, cântare, mers, curs, plâns etc.) (adică noţiuni “nereprezentabile”). Observaţii:

• nu se poate stabili o limită, o linie de „demarcaţie” între concrete şi abstracte; • toate cuvintele sunt atât abstracte, ca proces psihic şi prin generalizarea implicată în

ele, cât şi concrete, prin expresia lor materială, prin sunetele pe care le obiectivează.

2.1.3. Substantive animate vs inanimate Această clasificare interesează gramatica doar în măsura în care se comportă

diferit faţă de: • folosirea lui pe (complement obiect direct); • acordul în gen al adjectivului; • substituirea prin anumite pronume.

Din punct de vedere gramatical, sunt considerate animate numai numele de persoane şi animale, nu şi cele de plante.

2.2. Clasificări structurale: simple / compuse

substantive simple: constau dintr-un singur termen / element lexical (primar şi/sau derivat): caiet, drum, fântână, Ion, Braşov, bineţe, seriozitate, armonie etc.;

substantive compuse: alcătuite din două (sau mai multe) cuvinte legate între ele şi formând o singură unitate lexico-gramaticală: miazăzi, binefacere, Câmpulung, bun-simţ, câine-lup, viţă-de-vie, prim-ministru, Eforie-Nord, Baia Mare, Mihai Viteazul etc.

2.3. Clasificări derivative: primare / derivate (cu sufixe/ prefixe/ derivare parasintetică / regresivă / substituţie de afixe) 2.4. Clasificări funcţionale :

• substantive autonome din punct de vedere funcţional (reprezintă singure suportul unei funcţii sintactice) ;

• substantive neautonome: (a) neintegrate în structura enunţului (ex.: substantivele în vocativ : Ioane, vino aici !) sau (b) integrate în structura unor unităţi frazeologice (expresii şi locuţiuni: în faţa, în spatele, de-a lungul etc).

2.5. Clasificarea după declinări, adică după terminaţia de N.Ac. singular, nearticulat:

• substantive de declinarea I: cele mai multe feminine, terminate în -ă, -e⊥a, -a şi -á: mamă, casă, fată, acadea, stea, saltea, Maria, Ana, baclava, halva, ciulama etc.; masculine terminată în -ă, -e⊥a, -a: tată, popă, papă, beizadea, Costea, Toma, Luca; tot la această declinare intră şi substantivul zi (cu varianta ziuă);

• substantive de declinarea a II-a: masculine şi neutre terminate în consoană (incusiv consoană palatală), în –u, -ú, -u⊥, -i⊥, -í, -o, -ó: cal, pom, parc, sat, unchi, socru, codru, cuscru, atu, tabu, bou, cadou, pui, tei, taxi, radio, caro;

2 În literatura de specialitate acest mecanism poartă numele de antonomază.



• substantive de declinarea a III-a: masculine, feminine şi neutre terminate în -e: vulpe, floare, frate, şarpe, spate, pântece.

3. Flexiunea substantivului

Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul, cazul şi determinarea. Dintre acestea, numărul, cazul şi, parţial, determinarea, sunt categorii flexionare. Genul, trăsătură inerentă şi fixă a substantivului, nu constituie un criteriu de flexiune, întrucât substantivul nu are forme distincte opozabile pentru marcarea genului. În plan sintactic, genul substantivului se manifestă sub forma acordului gramatical impus determinanţilor (articol, adjectiv), în cadrul grupului nominal, substitutelor (prenumele, numeral), participiului din componenţa diatezei pasive a verbului (atunci când substantivul este subiect al verbului). 3.1. Genul substantivului În limba română substantivele cunosc trei valori de gen: masculin, feminin şi neutru. Deşi nu există o corespondenţă perfectă între genul natural (al obiectelor) şi genul gramatical, se constată totuşi o anumită adecvare a unuia în raport cu celălalt.

Dacă în cazul substantivelor ce denumesc obiecte animate, genul gramatical este o categorie lingvistică ce corespunde unui conţinut real extralingvistic, şi anume categoriei sexului (cu valorile, menţionate deja, M/F), cât priveşte obiectele (inanimate), substantivele ce le denumesc se repartizează pe genuri gramaticale, după alte criterii, apărute în cursul evoluţiei limbii, genuri care pot fi M/F sau unul distinct, un al treilea, numit neutru (N). Se vede astfel că, în cadrul inanimatelor, conceptul de gen nu are acoperire în realitatea extralingvistică prin forţa lucrurilor.

Genul substantivelor se poate recunoaşte prin selectarea anumitor contexte adjectivale (adjective propriu-zise, pronominale, participiale, numerale): (a) acest~ / un~, (b) această~ / o~, (c) aceşti~ / doi~, (d) aceste~ / două~. Masculinele satisfac contextele (a) şi (c), femininele, contextele (b) şi (d), iar neutrele, contextele (a) şi (d): un (acest) băiat / doi (aceşti) băieţi; fem. o (această) fată / două (aceste) fete; neutru un (acest) scaun / două (aceste) scaune. Observaţii:

Unele substantive prezintă variante flexionare, care satisfac contexte adjectivale caracteristice pentru clase de gen distincte: acest grunte / aceşti grăunţi; această grunţă / aceste grăunţe; acest colind / aceste coline; această colindă / aceste colinde3.

Substantivele defective de număr satisfac doar un singur context specific de gen: acest sânge, aceşti câlţi, această cinste, aceste aplauze. Cum ele nu pot fi încadrate neechivoc în nicio clasă de gen, sunt caracterizate ca arhigenuri cu paradigma incompletă. Din punctul de vedere al realizării opoziţiei masculin / feminin, la substantivele nume

de fiinţă se pot distinge următoarele clase: • substantive heteronime: opoziţia masculin / feminin se realizează la nivelul radicalului, care se schimbă în funcţie de gen: mamă / tată; frate / soră; unchi / mătuşă; cocoş / găină etc. • substantive mobile: opoziţia de gen se realizează la nivelul sufixului moţional, ataşat la acelaşi radical. În felul acesta, se pot crea, prin sufixare, feminine de la masculine şi invers:

sufixe moţionale de feminin: -ă, -că, -oaică, -iţă, -easă, -esă: elev / elevă; bunic / bunică; ţăran / ţărancă; orăşean / orăşeancă; leu / leoaică; urs / ursoaică; pictor / pictoriţă; doctor / doctoriţă; mire / mireasă; preot / preoteasă; prinţ / prinţesă; negru / negresă.

sufixe moţionale de masculin: -an, -oi: gâscă / gâscan; curcă / curcan, raţă / răţoi; vulpe / vulpoi.

• substantive epicene: nu cunosc opoziţia masculin / feminin, fie pentru că vorbitorii nu au fost interesaţi de distincţia de sex, fie pentru că aceasta nu era sesizabilă sau accesibilă cunoaşterii imediate, interesând numai specia în sine. Astfel, substantivele respective au fost înscrise, din punct de vedere formal, într-un gen sau altul, fie prin analogie, fie prin tradiţie. Semantic, ele sunt marcate prin trăsăturile [+ animat], [-personal] sau, mai rar, [+ animat], [+personal]: [+ animat], [-personal]: 3 În general, numai una din variantele de gen e acceptată de lb. literară: bocanc / bocancă; horn / hoarnă, plămân / plămână; fruct / fructă. Rar, sunt admise ambele forme de gen: colind / colindă; basc / bască; bărdac / bărdacă.



masculine: crocodil, ţânţar, papagal, fluture, pescăruş, melc, rac, struţ, vierme etc.; feminine: balenă, veveriţă, râmă, molie, furnică, gărgăriţă, hienă, marmotă etc. neutre: animal, dobitoc, macrou etc.

[+ animat], [+personal]: masculine: făt, sugar, părinte, rector, decan etc.; feminin: călăuză, persoană, rudă, victimă etc.; neutre: star, vip.

• substantive de gen comun: sunt cele care, fără să se încadreze într-un anumit gen, denumesc sau pot denumi atât fiinţe de sex masculin, cât şi de sex feminin: complice, nătăfleaţă, papă-lapte, terchea-berchea, Adi, Vali, Gabi etc. Observaţii:

Unele substantive de gen masculin, care denumesc anumite funcţii, ranguri sau meserii, sunt întrebuinţate şi în legătură cu persoana de sex feminin: rector, decan, academician, preşedinte, profesor (ca titlu universitar), lăcătuş, mecanic, maistru etc. Corect, se spune doamnă academician, doamnă decan etc.

Unele substantive sunt, din punct de vedere strict formal, de gen feminin, dar din punctul de vedere al conţinutului, denumesc persoane de sex masculin: beizadea, santinelă, ordonanţă, cătană, vlădică4.

Limba română a dezvoltat şi un aşa-zis gen personal, ce caracterizează substantivele proprii nume de persoană sau substantivele comune ce se referă la persoane cunoscute sau la obiecte personificate. Genul personal relevă următoarele particularităţi morfosintactice:

GD substantivelor feminine terminate în -ca şi -ga e diferit de cel al substantivelor comune cu aceeaşi terminaţie. Să se compare: lunca – luncii, varga – vergii, dar Anca – Ancăi (nu Ancii), Olga – Olgăi (nu Olgii!). Diftongii oa şi ea din substantivele nume proprii feminine se păstrează la GD, în opoziţie

cu substantivele feminine comune, la care se monoftonghează. Să se compare: floarea / florii, dar Floarea / Floarei; seara / serii, dar Leana / Leanei5. Sunt, în general, incompatibile cu sensul de plural şi cu articularea. Pot apărea la

plural în limbajul familiar: Ioneştii, Popeştii. GD se construieşte cu articolul hotărât proclitic lui, în cazul masculinelor şi al femininelor

invariabile. În poziţia de complement direct, primesc prepoziţia morfem pe şi apare fenomenul

dublării printr-o formă neaccentuată de pronume personal. Să se compare: Am văzut floarea / Am văzut-o pe Floarea.

În vorbirea populară şi familiară, numele de persoană sau numele gradelor de rudenie apar însoţite de adjectivul nehotărât alde: alde Ion, alde Maria, alde frate-miu etc. 3.2. Numărul

Categoria numărului se manifestă în flexiunea substantivului prin opoziţia dintre singular şi plural, care exprimă distincţia semantică dintre individualitate (un exemplar) şi pluralitate (mai multe exemplare) în cadrul unei clase de obiecte de acelaşi fel. Baza reală a acestei categorii o constituie faptul că obiectele din realitate pot exista fie izolate, fie grupate.. Marea majoritate a substantivelor romaneşti sunt compatibile cu ambele valori ale numărului Opoziţia de număr nu se realizează în flexiunea tuturor substantivelor. Din acest punct de vedere, substantivele se împart în substantive numărabile sau discrete, care participă la opoziţia de număr singular / plural, şi substantive nonnumărabile sau nondiscrete, care nu participă la opoziţia de număr, flexiunea lor reducându-se la unul dintre termenii opoziţiei: singular sau plural. Ca şi categoria genului, şi ideea de număr se asociază cu aceleaşi tipuri de mărci gramaticale la substantiv: desinenţe şi articol (casă/casa-case/casele; vulpe-vulpi, pomø-pomi, timpø-timpuri, ouø-ouă, cafea-cafele, musaca-musacale). Spre deosebire de plural, realizat întotdeauna concret, singularul poate fi exprimat şi abstract, prin morfemul zero. De asemenea, ideea de plural poate fi suplimentar marcată şi prin alternanţe fonetice: ladă – lăzi. A. Substantivele numărabile 4 Chiar şi substantivul tată are, prin desinenţa de singular -ă, o formă care i-a permis să fie încadrat la declinarea I, declinare dominată aproape exclusiv de substantive de gen feminin. Acest lucru a făcut ca la GD singular, articulat hotărât, forma să oscileze între o flexiune de tip feminin (tatei, la fel ca mamei, fetei etc.) şi una de tip masculin (tatălui, la fel ca fratelui, băiatului etc., şi chiar lui tata, la fel ca în cazul numelor proprii masculine). 5 La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei / Ileanei, Floricica / Floricichii.



Desinenţele de număr Desinenţele de singular şi de plural ale substantivelor masculine sunt:

-ø − -i: fecior — feciori, meşter — meşteri, pom — pomi, stejar — stejari, vişin — vişini; -u − -i: cedru — cedri, socru — socri, tigru — tigri, ministru — miniştri, leu — lei, boiangiu — boiangii, spahiu — spahii, uliu — ulii, fiu — fii, cafegiu — cafegii, scafandru — scafandri; -e − i: arbore — arbori, rege — regi, iepure — iepuri, taciune — taciuni, perete — pereti, frate —fraţi; -ă − i: papă — papi, paşă—paşi, popă — popi, tată — taţi, vlădică — vlădici.

Desinenţele de singular şi de plural ale substantivelor feminine sunt: -ă − -e: fată —fete, salbă — salbe, casă — case, coasă — coase, formă —forme, glumă — glume, piatră — pietre, suliţă — suliţe, traistă — traiste; -ă − -i: pisică — pisici, lacrimă — lacrimi, furtună —furtuni, ramură — ramuri, aripă — aripi, lumină — lumini, furnică —furnici; -ă − -uri: alamă — alămuri, blană — blănuri, ceaţă — ceţuri, dulceaţă — dulceţuri, iarbă — ierburi, leafă — lefuri, lipsă — lipsuri, marfă — mărfuri, treabă — treburi, verdeaţă — verdeţuri; -e − i: lume — lumi, mare — mări, privire — priviri, comisie — comisii, istorie — istorii, primejdie — primejdii, constelaţie— constelaţii, definiţie— definiţii, sabie — săbii; -e − -uri: came — cărnuri, favoare — favoruri, vreme — vremuri, mătase — mătăsuri; -e − -ø: baie — băi, cheie — chei, foaie — foi, odaie — odăi, scânteie — scântei, nevoie — nevoi, oaie — oi, ploaie — ploi; -a − -le: stea — stele, măsea — măsele, viorea — viorele, andrea — andrele, cafenea — cafenele, lalea — lalele, duşumea — duşumele, vâlcea — vâlcele; -a − -ele: nuia — nuiele, paia — paiéle; -ø − -le: basma — basmale, para — parale, manta — mantale, mahala — mahalale, cazma — cazmale, şandrama — şandramale, zi — zile; -ică − -ele: floricică — floricele, bucăţică — bucăţele, pasărică — păsărele, rândunică — rândunele, turturică — turturele, surcică — surcele.

Notă. Apariţia cuplului desinenţial -ică - -ele este determinată de faptul că unele dintre aceste substantive au la singular două forme: rândunică, rândunea; turturică, turturea. Corelaţia iniţială a formelor de singular şi a celor de plural se prezenta astfel: rândunea — rândunele turturea — turturele rândunică — rândunici turturică — turturici Ele se încadrau în perechile cunoscute deja: -a - -le şi -a - -i. Din cauza sinonimiei, aceste forme s-au contaminat, unele începând să iasă din uz sau să aibă o frecvenţă mai redusă. Drept urmare, s-a format un nou cuplu desinenţial: rândunică — rândunele. Desinenţele de singular şi de plural ale substantivelor neutre sunt:

-ø − -uri: stol — stoluri, val — valuri, bloc — blocuri, doc — docuri, sfat — sfaturi, veac — veacuri, trunchi — trunchiuri, beci — beciuri, temei — temeiuri, roi — roiuri, zero — zerouri, radio — radiouri; indigo — indigouri; -ø − -e: caier — caiere, cârlig — cârlige, oraş — oraşe, condei — condeie, pai — paie, butoi — butoaie, cui — cuie, curmei — curmeie; -u − -uri: ansamblu — ansambluri, ciclu — cicluri, titlu — titluri, lucru — lucruri, cifru — cifruri, cadou — cadouri, tablou — tablouri, tricou — tricouri, defileu — defileuri, interviu — interviuri; -u − -e: căpăstru — căpestre, clişeu — clişee, teatru — teatre, timbru — timbre, exemplu — exemple, jubileu — jubilee, muzeu — muzee; -u − -ie: brâu — brâie, frâu —frâie, resteu — resteie; -u − -i: domeniu — domenii, exerciţiu — exerciţii, fluviu — fluvii, serviciu — servicii, imperiu — imperii, deceniu — decenii, consiliu — consilii; -i − -e: bici — bice, ghiveci — ghivece, gârbaci — gârbace. Notă. Nu se încadrează în aceste perechi desinenţele de număr ale substantivului ou, care formează pluralul în -ă: ouă. Observaţii:

Opoziţia de număr la substantive este exprimata şi prin intermediul articolului care, posedând forme speciale de număr şi caz, echivalează, din punct de vedere funcţional, cu desinenţele (de altfel, articolul hotarât şi sub aspectul formei se aseamănă cu desinenţa, fiind ataşat substantivului).



Există în limba română câteva substantive – moştenite din latină – cu pluralul neregulat: om – oameni, soră – surori, noră – nurori, cap – capete. Alături de acestea, pot fi amintite şi substantivele neologice atu – atale şi caro – carale (la jocul de cărţi).

Unele substantive sunt invariabile în raport cu categoria numărului, având aceeaşi formă şi pentru singular şi pentru plural: un pui – doi pui, un ochi – doi ochi, un nume – două nume, un arici – doi arici, un cioroi – doi cioroi, o învăţătoare – două învăţătoare, prenume, pronume, spate etc. În acest caz se vorbeşte de aşa-numitul număr comun6. Opoziţia de număr la asemenea substantive se exprimă cu ajutorul articolului substantival şi prin mijloace contextuale.

În limba română, unele substantive manifestă o anumită instabilitate flexionară prin utilizarea unor forme paralele la singular, sau, mai des, la plural. Acest fenomen înglobează în limba actuală situaţii extrem de diferite.

În unele cazuri, formele paralele sunt echivalente, funcţionând în aceleaşi contexte, fără ca înlocuirea uneia prin cealaltă să atragă vreo schimbare de informaţie:

chibrit – chibrite – chibrituri7; copertă – coperte – coperţi; hotel – hotele – hoteluri; monedă – monede – monezi; torent – torente – torenţi etc.

Nu de puţine ori însă forme paralele, nediferenţiate semantic, se poziţionează diferit în raport cu norma literară, în sensul că unele sunt considerate corecte, literare, în vreme ce altele sunt populare sau regionale şi, deci, nerecomandate în exprimarea literară. De exemplu, faţă de formele literare îngheţate, ciocolate, bare, cravate, staţii, pluralele îngheţăţi, ciocolăţi, bări, craveţi, stăţii aparţin vorbirii neîngrijite, neliterare.

aripă – aripe – aripi; boală – boale – boli8; cratiţă – cratiţe – crătiţi; credinţă – credinţe – credinţi; dorinţă – dorinţe – dorinţi; haină – haine – hăini; poiană – poiene – poieni; roată – roate – roţi9; seminar – seminare – seminarii; şcoală – şcoale – şcoli; talpă – tălpi – talpe; ţărancă – ţărance – ţărănci.

Sunt şi cazuri în care ambele forme sunt acceptate ca literare, ele funcţionând în variaţie liberă: coperte şi coperţi, cireşi şi cireşe, slogane şi sloganuri, niveluri şi nivele, chipie şi chpiuri, torenţi şi torente, acumulatori şi acumulatoare, robinete şi robineţi, căpşuni şi căpşune, coarde şi corzi, găluşte şi găluşti, râpe şi râpi, tunele şi tuneluri etc. Se întâmplă, de asemenea, ca formele paralele să se diferenţieze din punct de vedere semantic (şi stilistic), denumind realităţi diferite. Diferenţierea a mers uneori până la omonimizare:

bob – bobi – boabe; ochi – ochi – ochiuri; centru – centri – centre; timp – timpi – timpuri; element – elemenţi – elemente; corn – corni – cornuri – coarne; cot – coţi – coturi – coate; colţ – colţi – colţuri; cap – capi – capete – capuri; ghiveci – ghivece – ghiveciuri; termen – termeni – termene; curent – curenţi – curente; virus – virusuri – viruşi; raport – rapoarte – raporturi; calcul – calcule – calculi.

6 Aceste substantive nu trebuie confundate cu cele defective de plural! 7 Formele subliniate sunt cele recomandate de limba literară. 8 Vezi însă expresia a băga în boale, în care pluralul boale s-a conservat ca arhaism morfologic, expresia în ansamblul ei fiind corectă. 9 Vezi însă expresia a merge (ceva) ca pe roate



Astfel de situaţii, în care se ajunge la asocierea formelor paralele cu sensuri net distincte şi, uneori, la specializarea lor, ca utilizare, pentru anumite domenii de activitate, reprezintă de obicei faza finală a unui proces de durată mai lungă sau mai scurtă, al cărui început îl constituie coexistenţa la un moment dat în limbă a unor forme paralele concurente, echivalente ca sens, şi în cursul căruia se realizează separarea treptată a paradigmelor şi sensurilor. Un exemplu în acest sens este cel al substantivului virus, cu pluralele specializate viruşi (în informatică) şi virusuri (în medicină).

În cazul în care diferenţierea semantică sau stilistică nu se produce, cu timpul una dintre formele paralele se impune, în vreme ce a doua dispare sau este izolată în varianta populară sau regională a limbii. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu plurale ca strade sau talpe, eliminate, în timp, de pluralele străzi şi tălpi, după o perioadă de coexistenţă a celor două variante10. Acest lucru se întâmplă deoarece limba tolerează foarte greu existenţa a două forme diferite care au absolut aceeaşi semnificaţie.

Deşi mai puţin numeroase, există şi situaţii în care anumite substantive cunosc variante literare libere de singular, diferenţiate sau nu semantic:

acont şi aconto; balegă şi baligă; basc şi bască; bărdac şi bărdacă; colind şi colindă; corijent şi corigent; daravelă şi daraveră; ferăstrău şi fierăstrău; filosof şi filozof; garderob şi garderobă (diferenţiate semantic); glaciaţie şi glaciaţiune; mănăstire şi mânăstire; pieptăn şi pieptene; tumoare şi tumoră; vodcă şi votcă; zi şi ziuă etc11.

În cazul unor forme duble de singular care circulă în vorbire, norma literară poate opta pentru una singură: foarfecă şi foarfece, sanda şi sandală, cârnat şi cârnaţ, serviciu şi servici, filologă şi filoloagă, glonţ şi glonte, grăunţ şi grăunte, ciucure şi ciucur, flanelă şi flanea, toiag şi toiagă, obleţ şi oblete etc. Forma nesubliniată caracterizează vorbirea populară sau regională.

Ca şi în cazul formelor duble de plural, şi cele de singular pot concura şi pot evolua semantic diferit. De asemenea, una dintre forme poate ieşi din uz. Un exemplu în acest caz îl reprezintă dubletele în -ie şi -iune: staţie şi staţiune, naţie şi naţiune, condiţie şi condiţiune, depresie şi depresiune, emisie şi emisiune etc.

B. Substantivele nonnumărabile În limba română există substantive care nu participă la opoziţia de număr,

dispunând doar de o singură valoare: numai singular sau numai plural. Prin urmare, şi flexiunea lor se reduce la una din aceste valori. Aceste substantive se numesc nonnumărabile, nondiscrete sau defective de număr şi sunt de două categorii:

substantive singulare tantum: au numai singular, deci sunt defective de plural: substantivele nume proprii de persoană: Ion, Vasile, Maria; pot apărea la plural doar când

denumesc membrii aceleiaşi familii: Ioneştii, Vasileştii etc.; unele toponime: Brăila, Craiova, România etc.; excepţie fac pluralele cu valoare stilistică:

Am cunoscut două Românii: cea din timpul comunismului şi cea de după; unele substantive comune care denumesc noţiuni abstracte: cinste, dreptate, sete,

prudenţă, savoare, silă, supleţe etc. substantivele comune nume de materie: sânge, cimbru, cocă, lână, miere, oţet,

păcură, unt, făină, zahăr etc.; substantive nume de sporturi: tenis, volei, box, înot etc.;

10 Altele s-au păstrat, aşa cum am văzut, doar în anumite expresii. La exemplele deja date, l-am mai adăga pe cel al substantivului câmp, a cărui formă veche (şi etimologică) de plural (câmpi) s-a conservat în expresiile des întrebuinţate : a bate câmpii şi a-şi lua câmpii. 11 Adesea, formelor paralele de singular le corespund şi forme diferite de plural: acont – aconturi / aconto – acontouri ; basc – bascuri / bască – băşti ; balegă – balegi / baligă – baligi etc.



substantive care denumesc diverse domenii şi discipline ştiinţifice: algebră, lingvistică, botanică, chimie etc.; unele substantive comune nume de persoană: bade, nene, neică, vodă, taică etc.; unele substantive comune nume de obiecte unice: soare, lună.

substantive plurale tantum: au numai plural, deci sunt defective de singular: unele toponime: Ploieşti, Galaţi, Iaşi, Bucureşti etc.; unele substantive proprii nume de sărbători: Rusalii, Florii, Paşti, Sânziene etc.; substantive comune nume de obiecte alcătuite din două părţi identice, formând o

pereche: ochelari, pantaloni, bretele, iţari, ghilimele etc.; unele substantive nume de materie simţite ca nişte colective: icre, câlţi, bale, tăieţei, lături,

măruntaie etc. substantivele: aplauze, anale, moaşte, mendre, nazuri, coclauri, moravuri, represalii,

zori, şale, zâmbre. 3.3. Cazul

Cazul este o categorie gramaticală de relaţie. El exprimă raporturile sintactice dintre cuvinte prin modificările formale ale acestora. Totalitatea acestor modificări formale prin care se exprimă raporturile sintactice cazuale, poartă numele de declinare. Dintre toate părţile de vorbire flexibile, substantivul dispune de o varietate flexionară mai mare, datorită diversităţii morfemelor (desinenţe, articole, prepoziţii) care îl însoţesc în poziţiile sale relaţionale. Declinarea substantivului românesc cunoaşte cinci cazuri, deosebite între ele prin formă, valoare şi funcţie sintactică. Acestea sunt nominativ (N), acuzativ (Ac), genitiv (G), dativ (D) şi vocativ (V).

După mijloacele de exprimare de bază (articol, desinenţă), cazul nominativ coincide cu acuzativul, iar genitivul este identic cu dativul. Formele cazurilor care coincid pot fi diferenţiate prin valorile sintactice exprimate, după termenul regent, cu ajutorul prepoziţiilor şi cu ajutorul cliticelor pronominale. Genitivul se mai deosebe§te de dativ şi prin faptul că în anumite contexte intră în combinaţie cu pronumele semiindependente al, a, ai, ale.

Observaţii: ● În declinarea nearticulată, numai substantivele feminine îşi modifică forma la

singular (la GD: fată – fete). Substantivele masculine şi neutre îşi păstrează neschimbată forma la toate cazurile la singular. La plural, formele rămân neschimbate la toate cazurile, indiferent de gen.

● Substantivele feminine au la G şi D sg. aceeaşi formă ca la pl. ● Foarte multe substantive nu au forme specifice pentru V, folosindu-se formele de

N cu valoare de V. Unele substantive nearticulate de genul masculin au un V în -e, după cum cele de genul feminin au un V în -o: prietene!, vecine!, bărbate!, fato!, copilo!, bunico! Cu toate acestea, pentru feminine, recomandabilă este forma de V omonimă cu cea de N.

Nominativul Termenul nominativ provine în gramatici din cuvântul latinesc nomen care

înseamnă nume. Acest termen a fost aplicat formei cazuale de N (= cel care numeşte), întrucât reprezenta etalonul, raportul de bază, acela dintre obiect (ca agent) şi acţiunea făcută de acesta, relaţia fundamentală, primară, şi, pe de altă parte, pentru ca această formă era (şi este) utilizată ca “nume” pur si simplu, în afara unei relaţii cu verbul.

Cazul nominativ intră în relaţie cu restul propoziţiei de pe următoarele poziţii: a) subiect (sub.): Studentul învaţă. b) nume predicativ (n.p.): El este student. c) atribut categorial: A venit mătuşa Marioara. Îmi place oraşul Galaţi. d) predicativ suplimentar (p.s.): Te credeam student. e) complement predicativ al obiectului (cpo): L-au botezat Ion. L-au numit

profesor în sat. Genitivul

Este cazul posesiei. Funcţia sa specifică este aceea de atribut. În general are ca regent un substantiv (mai rar un verb, şi doar când se construieşte cu prepoziţii) faţă de care este de regulă postpus. Poate fi precedat sau nu de articol posesiv genitival, de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specifice (asupra, deasupra, împotriva, contra, în faţa, în spatele, înaintea, înapoia, din cauza, din pricina, în locul etc.). Are următoarele funcţii sintactice: a) nume predicativ: Vina este a băiatului. Noi suntem împotriva războiului. b) atribut substantival genitival: Părerile studenţilor contează. c) atribut substantival prepoziţional: Lupta împotriva corupţiei nu este eficientă. Copacul din faţa casei s-a uscat.



d) atribut substantival apoziţional: Cărţile lui Ionescu, ale colegului, au dispărut. e) complement prepoziţional (c.prep.): Ei luptă împotriva corupţilor. f ) circumstanţial

- de loc (c.l.): El stătea în faţa casei. - de timp (c.t.): A intrat în clasă înaintea colegilor. - de mod (c.m.): Înaintau contra vântului. - de cauză (c.cz.): Din cauza frigului a răcit zdravăn. - de scop ( c. scop): Ne pregătim în vederea examenelor. - condiţional (c.cond.): În locul lui Mihai, eu aş fi plecat acasă. - concesiv (c.cv): În ciuda greutăţilor, până la urmă tot a venit. - de relaţie (c. rel.): În privinţa examenelor, nu-mi fac probleme. - instrumental (c. instr.): A răspuns prin intermediul unei scrisori pline de

sarcasm. - opoziţional (c. opoz.): În locul fratelui, se duse chiar el. - cumulativ (c. cum.): În afara călătoriilor, mai iubea şi lectura. - de excepţie (c. exc.): Cu excepţia boxului, îi plac toate sporturile.

Dativul

Strict etimologic, termenul dativ provine din latinescul dativus, formă care trebuie pusă în legătură cu verbul da, dare „a da”. Este cel mai „transparent” din aceşti termeni, conducând la distribuţia dativului, cel mai adesea ocurent pe lângă verbul a da. Cu aceasta apare dativul tipic, căruia i se dă ceva sau, într-un sens mai larg, obiectul în favoarea sau defavoarea căruia se face o acţiune. Este cazul complementului indirect. Răspunde la întrebarea cui?. Are ca regent un verb, mai rar un adjectiv (ex. favorabil , necesar, util etc.) sau o interjecţie (ex. bravo!, cinste! etc.): Studenţilor le place gramatica. Ieri a fost o vreme favorabilă înotului. Bravo studenţilor bursieri!

Dativul apare, de regulă, fără prepoziţie, dar poate fi însoţit şi de anumite prepoziţii specifice (graţie, mulţumită, datorită) Funcţii sintactice: a) complement indirect: I-am spus mamei adevărul. Am cumpărat o carte necesară studiului. b) nume predicativ: Rezultatele sunt conform aşteptărilor. c) atribut: fără prepoziţie: El îi e tată fetei care tocmai a plecat. Acordarea de burse studenţilor întârzie; cu prepoziţie: Reuşita datorită mamei i-a redat încrederea; d) atribut substantival apoziţional (apoziţie acordată): I-am dat lui Ion, adică vecinului meu. e) circumstanţial:

- de loc (c.l.) (D. locativ): Copilul nu stătea locului. Aşterne-te drumului ca şi iarba câmpului.

- de mod (c.m.): A procedat conform înţelegerii. - instrumental (c. instr.): A reuşit graţie curajului său deosebit. - de relaţie (c. rel.): Potrivit primului-ministru, inflaţia a scăzut cu trei procente.

Observaţie: În limba vorbită şi populară, o construcţie echivalentă cu D se realizează cu prepoziţia la (aşa-numitul „dativ cu la”). De ex.: Am dat dulciuri la copii (= copiilor). Cu toate acestea, substantivul copii este considerat, datorită regimului prepoziţiei la, în cazul Ac! Acuzativul Termenul acuzativ provine din latinescul accusativus, formă care trebuie pusă în legătură cu substantivul accusatio, din care provine românescul acuzaţie, cu sensul de “învinuire, învinovăţire”. Semantic, denumirea acuzativului cu acest termen se motivează prin aceea că acuzativul, ca sens gramatical, desemnează, între altele, un obiect acuzat, învinuit de o acţiune, adică un subiect care suferă acţiunea. Este cazul complementului direct prin excelenţă. Celelalte funcţii sintactice se construiesc cu ajutorul prepoziţiilor şi al locuţiunilor prepoziţionale: a) complement direct (c.d.): fără prepoziţie: Am cumpărat o carte; cu prepoziţia morfem pe: Iată-l pe Ion. b) complement secundar: L-a învăţat o poezie. c) complement prepoziţional: Am apelat la colegi. Mi-am adus aminte de cartea ce ţi-am dat-o. d) complement de agent (c.ag.): Am fost crescut de bunici. Iată o carte scrisă de Ion. e) complement comparativ: E mai deştept decât fratele lui. E cel mai cuminte din clasă.



f) atribut substantival prepoziţional (a.s.p.).: Muşcătura de şarpe e periculoasă. Am cumpărat o carte cu poze. g) atribut substantival apoziţional: L-am văzut pe Grivei, pe câinele tău. h) nume predicativ: Podul era de piatră. i) circumstanţial:

- de mod: Vorbeşte cu curaj. Înaintează fără frică. - de timp: Am ajuns acasă după sora mea. - de loc: S-a aşezat lângă o fată. - cantitativ: Cântăreşte două kilograme. - de cauză: N-a putut intra în curte de câini. - de scop: S-a întors din drum pentru umbrelă. - condiţional: În caz de incendiu, spargeţi geamul. - concesiv: Cu toate argumentele lui, tot n-a rezolvat nimic. - consecutiv: Evenimentele l-au mişcat până la lacrimi. - instrumental: A deschis uşa cu cheia. - de relaţie: În ce priveşte examenele, totul a decurs normal. - opoziţional: În loc de mere, a cumpărat pere. - cumulativ: Pe lângă mere, a cumpărat şi pere. - sociativ: Se plimbă împreună cu prietenul său. - de excepţie: Au plecat toţi, afară de Mihai.

j) complement predicativ al obiectului (cpo): L-a luat drept hoţ. k) predicativ suplimentar (ps): Te ştiam cu mustaţă. Vocativul Termenul provine din latinescul vocativus, formă derivată de la rădăcina verbului voca, vocare “a chema”. Termenul corespunde întru totul raportului de “adresare”, de “chemare” realizat prin vocativ. Vocativul desemnează persoana “chemată”, persoana căreia i se “adresează” vorbitorul. Substantivele în vocativ nu au funcţie sintactică. În anumite construcţii, în care apar două substantive la V, al doilea are rol de apoziţie pe lângă primul (nene Marine!, bade Ioane!). De asemenea, poate fi şi propoziţie principală neanalizabilă (-Ioane, Ioane! strigau vecinii) 3.3.1. Dificultăţi ale identificării cazului Fiind o categorie relaţională, cu cel mai înalt grad de abstractizare, cazul pune numeroase probleme de identificare şi interpretare corectă, în special din cauza următorilor factori:

1. Omonimia formelor de caz (chiar şi în condiţiile în care articolul rezolvă parţial această omonimie); După cum se ştie, în limba română, din cauze istorice, care ţin de evoluţia limbii, există un sincretism cazual, ceea ce face ca în la substantivele masculine, de pildă, să existe o singură formă de caz (exceptând substantivele marcate cu + uman, care cunosc o formă de vocativ distinctă) pentru singular şi o singură formă pentru plural, indiferent de caz: N. Ac. G. D. sg.: copac N. Ac. G. D. pl.: copaci N. Ac. G. D. sg.: băiat N. Ac. G. D. pl.: băieţi V. sg.: băiete! băiatule! V. pl.: băieţilor! Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la neutre. În schimb, la substantivele feminine avem, la singular, două forme distincte: una pentru N.Ac. şi una pentru G.D. (omonimă însă cu forma de plural) La acestea se mai poate adăuga, în cazul substantivelor nume de persoană, şi o formă de vocativ: N. Ac. sg.: casă N. Ac. sg.: fată G. D. sg.: case G. D. sg.: fete V. sg.: fato! Totuşi, şi la substantivele feminine există, la plural, sincretism cazual: N. Ac. G. D. pl.: case N. Ac. G. D. pl.: fete V. pl.: fetelor! Prin urmare, putem spune că deşi în limba română categoria cazului cunoaşte cinci termeni: N., Ac., G., D. şi V., în realitate, din punct de vedere strict formal, există două-trei forme cazuale. Omonimia formelor cazuale reprezintă o sursă constantă de erori în recunoaşterea cazurilor. Sunt numeroase construcţii în care particularităţile sintactice sunt singurele mijloace de identificare corectă a cazului. De aceea, perspectiva morfo-sintactică, o perspectivă integratoare între morfologie şi sintaxă, este obligatorie în abordarea cazului Omonimia GD se rezolvă aproape total pe baza contextului: G are ca regent un substantiv, un pronume sau un numeral cu valoare substantivală (ex. caietul elevului, acelea



ale elevului, tuspatru ai casei) sau poate fi selectat de anumite prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specializate (înaintea, asupra, în faţa etc.), în timp ce D. are ca regenţi în mod obişnuit un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie (spun elevului, carte necesară elevului, aidoma elevului, bravo elevului!) şi este selectat de cu totul alte prepoziţii (datorită, graţie, mulţumită, conform, contrar, potrivit). Dificultăţile apar atunci când factorii sintactici sunt insuficienţi. Astfel, în construcţiile: a) era nepot de soră lui Vasile; a fost domn Ţării Româneşti; b) acordare de ajutoare sinistraţilor; predarea limbii române străinilor; c) echipă câştigătoare a concursului, dativul din a) şi b) are ca regent un substantiv, iar genitivul din c) are ca regent un adjectiv, fiecare context fiind specific celuilalt caz. Avem a face aici cu excepţii de la construcţia generală a D. şi a G., şi anume aşa-numitul „dativ adnominal”, respectiv „genitiv al adjectivului”. Pentru evitarea confuziei în interpretare, trebuie insistat asupra particularităţilor de structură ale fiecărei construcţii în parte. Astfel, în a) să se observe că lipseşte art. posesiv12, în condiţiile nearticulării regentului, context care în mod normal ar cere prezenţa acestuia (să se compare: nepot al lui Vasile, domn al Ţării Româneşti) sau să se constate lipsa art. hot. în cazul regentului, în contextul în care un genitiv ar impune prezenţa acestuia (comp.: nepotul lui Vasile, domnul Ţării Româneşti). La b), să se observe că regentul este un substantiv de provenienţă verbală, obţinut de la un verb cu regim în dativ (a acorda, a preda cuiva) şi că acest regent poate apărea, ca şi în construcţia anterioară, nearticulat. La c), se va observa calitatea regentului de adjectiv creat de la o bază verbală tranzitivă şi, în plus, apariţia art. posesiv, apariţie imposibilă în cazul unui dativ. Omonimia N-Ac se rezolvă sintactic prin funcţiile sint. diferite îndeplinite de cele două cazuri. Şi aici pot apărea însă confuzii, în absenţa unor cunoştinţe solide de gramatică. În construcţii de tipul: Îmi trebuie o carte, îmi place muzica, îmi lipsesc bani, mă dor picioarele, îmi convine rezultatul, mi-a trecut supărarea, mă miră îndrăzneala, mi-au rămas bani, m-a ajuns oboseala, se întâmplă o minune, intervine o schimbare etc., substantivele subliniate sunt în cazul nominativ, deoarece funcţia lor este cea de subiect, şi nu de complement direct (verbul regent fie este intranzitiv şi impersonal, fie tranzitiv, dar cu valenţa c.d. deja ocupată); în astfel de situaţii, a recurge la întrebare pentru aflarea funcţiei sintactice este nerecomandabil. Să se comp.: Apariţia lucrării reprezintă / constituie un succes (Ac.) / înseamnă un succes (N.) (vezi testul dublării: îl constituie, îl reprezintă, dar *îl înseamnă). Şi în cazul predicativului suplimentar (Se crede poliţist / frumos) sau al c.p.o. (L-au ales director), cazul este N., şi nu Ac. (a se observa că poziţia de c.d. este deja ocupată de forme atone ale pron. pers. sau reflexiv). De reţinut că adj. cu funcţie de pred. supl. care se referă la un substantiv cu funcţia de complement direct, se acordă cu acesta în gen şi număr, nu însă şi în caz (acesta fiind, în continuare, nominativul, dată fiind provenienţa acestor construcţii dintr-un nume predicativ – e.p.s. apare într-o structură derivată): O ştiu harnică < Ştiu că ea este harnică. Să se comp.: L-au ales director (N, p.s., verbul are 2 determinanţi) / Au ales directorul (Ac., c.d. neprepoziţional, verbul are un singur determinant) / L-au ales pe director (Ac., c.d. prepoziţional, verbul are un singur determinant). Sunt situaţii în care prezenţa unei prepoziţii cu regim în Ac. în contextul unui nominal nu înseamnă neapărat impunerea acestui regim substantivului în cauză:

1. Au plecat treizeci de elevi. 2. Au venit fel de fel de / astfel de/ altfel de oameni. 3. Au venit la oameni! 4. Au plecat peste zece din clasă

Prepoziţia de nu se grupează cu nominalul următor, care-şi păstrează caracteristicile unui subiect în N (vezi şi un exemplu ca: părerea unei fete suficient de atente, unde adj. se acordă în caz cu substantivul fete, în G, şi nu se supune regimului prep. de). Prep. la şi peste au o utilizare specială, fiind suprimabile şi având o valoare cantitativ-nedefinită, ceea ce la îndepărtează de o prepoziţie pr-zisă. Topica are uneori un rol important în rezolvarea omonimiei cazuale: Lupul vede oaia / Oaia vede lupul.

2. Manifestarea simultană, morfologică (flexionară) şi sintactică (rolul cuvintelor vecine şi al relaţiilor sintactice din interiorul propoziţiei), a cazului; neglijarea angajări sintactice a cuvântului în propoziţie poate duce la interpretări greşite: Există construcţii ambiguë, în care acelaşi cuvânt poate primi valori de caz diferite, ca urmare, pe de o parte, a omonimiei cazuale (vezi supra), iar pe de alta, a posibilităţii aceleiaşi construcţii de a primi două interpretări ale raporturilor sintactice 12 În GALR, articolele genitivale sunt tratate ca pronume semiindependente.



În construcţii ca: Ofer cartea elevului; oferirea cărţii elevului, substantivul elevului este ambiguu, primind câte două interpretări: fie ca genitiv, dacă se consideră ca determinant al substantivului cartea / cărţii, fie ca dativ, dacă se consideră ca determinant al verbului ofer, respectiv al substantivului de provenienţă verbală, oferirea. Ceea ce favorizează această dublă interpretare este articularea hotărâtă a subst. carte. Să se comp.: Ofer o carte elevului / oferirea unei cărţi elevului (unde interpretarea subst. elevului ca G. este exclusă). Alte enunţuri ambigue: Ofer cărţi copiilor acestora / acelora, unde demonstrativul poate fi interpretat fie ca un adjectiv (în acord cu subst. copiilor, deci la D), fie ca un pronume (atribut în G, cu regent subst. copiilor). Topica ar rezolva această problemă: Ofer cărţi acestor copii.

3. Dubla posibilitate de exprimare a cazului în limba română: sintetic (cu ajutorul desinenţei şi / sau al articolului hotărât enclitic, articol care pe lângă valoarea de morfem al determinării preia şi funcţia de marcă a cazului) şi analitic (prin utilizarea prepoziţiilor specializate sau a articolelor proclitice); în plus, la pronumele personale există şi posibilitatea exprimării supletive a cazului;

4. Semnificaţia diferită a cazului la substantiv, pronume şi numeral, pe de o parte, şi la adjectiv, pe de alta: primele clase primesc cazul direct prin funcţia sintactică pe care o îndeplinesc în propoziţie sau ca regim al prepoziţiei care le precedă, în timp ce adjectivul îl primeşte formal, anaforic, prin fenomenul de acord;

5. Topica relativ liberă din interiorul propoziţiei, între guvernor (termenul care cere cazul) şi guvernat (termenul care primeşte cazul) putându-se interpune numeroase alte cuvinte, ceea ce îngreunează stabilirea corectă a legăturilor sintactice;

6. Posibilitatea marcării cazului în grupul nominal (substantiv + determinanţii lui) o singură dată, în forma primului component al grupului (sau a primilor componenţi), utimul sau ultimii rămânând fără mărci de caz. 3.4. Determinarea Contestată de unii, acceptată de alţii (inclusiv de autorii GALR), existenţa acestei categorii gramaticale este legată de substantiv, dar şi de clarificarea statutului morfologic al articolului, în sensul considerării lui ca morfem sau ca parte de vorbire autonomă. Cei care optează pentru interpretarea articolului ca morfem al determinării iau drept bază a acestei categorii cunoaşterea de către vorbitor a obiectelor, în sensul posibilităţii de individualizare a acestora în raport cu alte entităţi de acelaşi fel. Conţinutul categoriei determinării cuprinde o opoziţie primară: nedeterminat – determinat, în interiorul căreia se dezvoltă trei opoziţii secundare:

nedeterminat – determinat hotărât (om-omul); nedeterminat – determinat nehotărât (om-un om); determinat hotărât – determinat nehotărât (omul-un om).

Apariţia mărcilor acestei categorii (= articolul hotărât şi nehotărât) la alte cuvinte decât substantivul duce automat la substantivizarea acelor cuvinte (frumosul, binele, nimicul, un nimeni, un bun etc). Notă. În GN de tipul: frumoasa fată, bunul prieten, articolul hotărât aparţine doar formal adjectivului, care îndeplineşte rolul de cuvânt-suport al categoriei determinării, al cărei conţinut e pus însă tot în legătură cu substantivul (determinat de adjectiv). În absenţa centrului de grup (= substantivul), adjectivul se substantivizează: frumoasa, bunul.

Capitolul 2. Articolul



În teoria şi practica analizei gramaticale actuale există două concepţii diferite cu privire la statutul morfologic al secvenţelor lingvistice numite, în gramatica clasică, articole. Acestea sunt: a) concepţia tradiţională, tip GA13, singura acceptată în manualele şcolare, care constă în definirea articolului ca parte de vorbire de sine stătătoare, una din cele zece, al cărei inventar cuprinde două grupe: cea a articolelor hotărâte, formată din articole hotărâte propriu-zise (enclitice, proclitice), genitivale sau posesive şi demonstrative sau adjectivale, şi grupa articolelor nehotărâte; b) concepţia modernă, de orientare accentuat structuralistă, potrivit căreia articolele nu constituie o clasă de cuvinte aparte, ci o clasă de morfeme, de subunităţi din structura nominalului (substantiv sau părţi de vorbire substantivate), având roluri mai mult sau mai puţin clare sau unitare. 1. Interpretarea tradiţională a articolului ca parte de vorbire de sine stătătoare Articolul este o parte de vorbire flexibilă cu rol de cuvânt ajutător, care însoţeşte un substantiv şi poate avea mai multe valori:

individualizează obiectul denumit de substantiv, arătând în ce măsură acesta este cunoscut vorbitorilor (băiatul – un băiat; cartea – o carte);

poate fi marcă a cazului, în declinarea articulată (băiatului, băieţilor; fetei, fetelor); poate fi element de legătură între un substantiv sau un pronume şi un determinant

(cartea lui Ion; rochie a mamei; fata cea mică); poate fi marcă a conversiunii (bine – binele – un bine; seara învăţ; înainte - înaintea

); poate fi element constitutiv al unor pronume sau numerale (dânsul, dânsa; unul,

una; altul, alta; al doilea, a doua; al meu, ai mei) etc. Lipsa de autonomie semantică îl face inapt să contracteze el însuşi vreun tip de relaţie sintactică, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a îndeplini vreo funcţie sintactică (fapt care nu se mai întâmplă cu nici o altă parte de vorbire flexibilă). Eterogenitatea clasei articolului (precum şi cumulul de funcţii ale unora şi aceloraşi forme) face din acesta o categorie lexico-gramaticală aparte, în interiorul căreia pot fi operate mai multe clasificări. a) După gradul de individualizare exprimat, articolele se împart în două categorii:

hotărâte (sau definite), în care se includ cele hotărâte propriu-zise, cele posesive (sau genitivale) şi cele demonstrative (sau adjectivale); nehotărâte (nedefinite).

În funcţie de tipul căruia îi aparţin, informaţia lexico-gramaticală pe care o transmit articolele poate fi descrisă astfel:

- articol nehotărât: un grad redus de individualizare; obiectul e prezentat ca fiind necunoscut: Vorbeam despre un băiat. - articol hotărât: un grad înalt de individualizare; obiectul e prezentat ca fiind cunoscut: Vorbeam despre băiatul cel blond al vecinului.

Lipsa oricărui articol aduce informaţie ø cu privire la gradul de cunoaştere: Vorbeam despre băiat. b) După poziţia faţă de cuvântul articulat, articolele se împart în:

proclitice (sau antepuse): reprezintă cuvinte independente de substantivul însoţit; sunt proclitice articolul nehotărât (totdeauna) şi articolul hotărât propriu-zis la forma de G.D. lui (cu un nume propriu de persoană masculin şi la câteva feminine, cum ar fi: Carmen, Mimi, Cici, Vali, Cati, Suzi, Michi etc; aici intră şi substantive comune ca: vodă, tată, nene, bade): un om, o casă, lui Andrei, lui Carmen, lui tata (dar şi tatei), lui vodă, lui nenea ;

enclitice (sau postpuse): fac corp comun cu substantivul pe care-l însoţesc; sunt enclitice formele articolului hotărât propriu-zis, în toate situaţiile, cu excepţia formei libere lui: omul, casa, vulpea.

Articolul posesiv şi cel demonstrativ se găsesc într-o situaţie intermediară, poziţia lor fiind raportabilă de regulă la doi termeni, pe care îi leagă într-o relaţie de tipul determinat – determinant: rochii ale mamei; fata cea frumoasă.

Articolul hotărât propriu-zis

13GLR: Gramatica limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963



Formele sale sunt:

masc. fem. neutru masc. fem. neutru NAc.

-l (omul), -le (fratele), -a (tata)

-a (fata) -l (vântul), -le (spatele)

NAc -i (fraţii) -le (fetele)

-le (vânturile)

GD -lui (omului), -(e)i (tatei), lui (lui Ion)

-(e)i (fetei), lui (lui Mimi)

-lui (vântului)

GD -lor (fraţilor)

-lor (fetelor)

-lor (vânturilor)

sg.

V -le (omule!)

- (-le)

pl

V -lor (fraţilor!)

-lor (fetelor!)

(-lor)

Observaţii:

Rolul său specific este acela de a individualiza substantivele pe care le însoţesc, drept care a şi fost considerat de anumiţi lingvişti morfem al categoriei determinării la substantive (purtător al valorii determinat definit) (vezi Substantivul).

Articolul hotărât enclitic se scrie alipit direct la cuvântul articulat (substituindu-se uneori desinenţei, ca în cazul substantivelor de declinarea I în –ă: mamă – mama), formând cu acesta o unitate grafică şi fonetică. Excepţiile apar în scrierea unor neologisme neadaptate sau a unor sigle, când poate apărea conjunct, împreună cu vocala de legătură: show-ul, rating-ul, lobby-ul, PNL-ul, PROTV-ul etc.

Un fenomen specific limbii vorbite şi populare este dispariţia articolului enclitic –l, ceea ce duce la rostiri de tipul: omu, lupu, pomu etc. În acest caz, funcţia articolului este preluată de fosta desinenţă –u a substantivului nearticulat. Atragem atenţia însă că astfel de rostiri nu trebuie să se reflecte şi în scris, unde notarea articolului este obligatorie. Absenţa articolului –l este admisă în scris numai în cazul ataşării la substantivul articulat a unor forme conjuncte (braţu-i moale, omu-i trecător etc.) sau în forme contrase (rându-al treilea, locu-acela etc.).

Tot populară, şi deci neadmisă de limba literară, este şi forma lu pentru lui la G.D. numelor proprii masculine şi al câtorva feminine (vezi supra). De altfel, utilizarea acestui articol hotărât proclitic este strict limitată la aceste categorii de nume, exprimări de tipul: lui mama, lui Ana etc., fiind cu totul nerecomandabile. Mai trebuie spus că în procliză, articolul hotărât (lui) devine marcă a genului personal. Limba literară cunoaşte însă câteva situaţii de substantive comune articulate proclitic. E vorba de unele masculine de declinarea I: lui tata, lui taica, lui vodă, lui neica (cf. totuşi şi variantele, de asemenea literare, tatei, tatălui, taichii, neichii), de substantivul nene (lui nenea) şi de construcţiile complexe cu valoare substantivală, de genul masculin, în structura cărora intră un substantiv nume de rudenie şi un adjectiv posesiv conjunct cu cratimă: lui frate-meu, lui bunicu-meu, lui socru-meu etc. (desigur, popular, se spune şi lui soră-mea, lui bunică-mea etc., prin analogie cu masculinele, deşi limba literară recomandă la GD formele soră-mii, bunică-mii etc.).

În cazul formelor de vocativ: omule!, fraţilor!, fetelor!, articolele –le şi –lor şi-au pierdut capacitatea individualuizatoare, devenind simple desinenţe cazuale. În fond, acelaşi lucru putem spune că s-a întâmplat şi cu formele de G.D. omului, fetei, fraţilor, fetelor etc.

Când substantivul desemnează fiinţe unice pentru vorbitor (de cele mai multe ori nume de rudenie) sau altele asimilate acestora, ele sunt considerate cunoscute, inconfundabile şi, ca atare sunt însoţite de articolul hotărât: aşa a hotărât mama (= mama mea, a noastră), a murit tata. În aceeaşi situaţie se află numele părţilor corpului: mă doare ficatul (= ficatul meu), şi-a rupt piciorul (= piciorul său). Se poate spune că în astfel de contexte, articolul este echivalentul uni adjectiv posesiv. Substantivele ca soră, frate, văr, soacră, socru, nepot, nevastă se pot utiliza în combinaţie cu un adjectiv posesiv fără a fi articulate hotărât: soacră-mea, frate-meu, nevastă-mea (dar nu *soţie-mea). Aceste forme sunt specifice vorbirii familiare. Limba literară preferă: soacra mea, fratele meu, nevasta mea. Folosirea substantivelor amintite fără a fi urmate de adjectivul posesiv nu este recomandabilă.

Substantivul se articulează totdeauna când este însoţit de un numeral colectiv (cu excepţia lui ambii), de un adjectiv pronominal de întărire sau de adjectivul pronominal nehotărât tot: amândoi fraţii, câteştrei copiii, însuşi poetul, toată ţara etc.



Folosit pe lângă substantive care indică anumite unităţi de măsură, articolul hotărât poate da acestora o valoare distributivă: o mie de lei bucata (= fiecare bucată); zece mii metrul (= fiecare metru) etc.

Numele proprii au un comportament diferenţiat în raport cu posibilitatea de a contracta sau nu articol hotărât. Astfel, majoritatea numelor proprii de persoană feminine au numai formă articulată hotărât: Maria, Ana, Olga, Ileana etc. Există puţine excepţii: Zoe, Aglae, Carmen, Mimi, Catrinel, Gabi, Lili etc. Numele proprii masculine au, dimpotrivă, forme nearticulate: Ion, Dan, Vasile, Andrei, Mihai etc. Excepţii: Toma, Luca, Costea, Manea, Oprea etc. La numele proprii provenite din cele comune, articolul hotărât devine marcă a transferului în onomastică a respectivelor apelative: Ursu, Puiu, Lupu, Moraru, Puia etc. Toponimele au, în principiu, formă fixă de singular sau de plural, cu articol hotărât sau fără: Omul, Lunca, Salcia, Dobrogea, Europa, Bârlad, Măgurele, Iaşi etc. Atunci când nu au articol hotărât, ele îl pot primi, sau, invers, îl pot pierde, când sunt articulate, în funcţie de poziţia sintactică pe care o ocupă, şi de context: Bârladul e un oraş din Moldova. Cu toţii ne dorim o Europă unită.

În coordonarea a două genitive sau dative, articolul proclitic lui trebuie reluat înaintea fiecărui termen al coordonării: părerea lui Vasile şi a lui Dan; am spus lui Vasile şi lui Dan. Excepţie fac situaţiile când cei doi termeni constituie o pereche, o unitate: comediile lui Stan şi Bran (nu *lui Stan şi ale lui Bran).

Articolul posesiv sau genitival Rolul său specific este acela de a exprima posesia, fiind în acelaşi timp element de legătură între un determinat şi un determinant, precum şi marcă a cazului genitiv. El apare după substantive nearticulate sau articulate cu articol nehotărât şi se raportează simultan la acest substantiv şi la determinantul său: caiet al elevului; rochie a mamei; nişte vecini ai Mariei etc. Articolul posesiv intră ca element formativ în structura numeralelor ordinale (începând cu al doilea, a doua), precum şi în structura pronumelor posesive (al meu, a mea, ai mei, ale mele). Formele articolului posesiv sunt:

masc. / neutru

feminin masc. fem./ neutru

N.Ac. al a N.Ac. ai ale

sing.

G.D. - -

plural

G.D. alor Observaţii:

De reţinut că articolul posesiv nu are forme de GD singular. Forma de G.D. plural alor nu se foloseşte decât în componenţa pronumelui posesiv:

casa alor mei, bucuria alor noştri. În vorbirea populară şi regional în graiurile nordice se manifestă tendinţa de a se

folosi o singură formă, invariabilă a, ceea ce dă naştere la dezacorduri: *fetele cele mici a vecinei; *un batic a mamei; „Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini” (vezi şi formule ca Ion a Măriei, Ştefan a Petrei) etc. Astfel de exprimări trebuie, desigur, evitate.

Întrucât ţine locul obiectului posedat, articolul posesiv are o valoare apropiate celei de pronume: Ai casei au plecat (unde ai = „stăpânii”, „proprietarii”). Am văzut câteva rochii, a mamei e însă mai frumoasă (unde a = „rochia”). În astfel de exemple, unii lingvişti consideră că articolul posesiv are valoarea unui pronume semiindependent cu diferite funcţii în propoziţie, iar substantivul din dreapta este atributul său (vezi cap. Pronumele).

Utilizarea corectă a articolului posesiv impune respectarea acordului în gen şi număr cu substantivul determinat sau substituit, niciodată cu substantivul sau pronumele în G.: Cartea e a fratelui meu iar caietul al surorii mele.

Dacă substantivul determinat mai are un atribut substantiv cu prepoziţie, articolul posesiv care introduce atributul genitival se acordă cu regentul acestuia: sacoul de vară al tatălui (nu *a tatălui); bursele de merit ale studenţilor (nu *al studenţilor). Dacă însă substantivul în genitiv este atributul substantivului cu prepoziţie, atunci articolul posesiv se acordă cu acesta din urmă: operaţiunile de salvare a sinistraţilor (nu *ale sinistraţilor); centrul de recalificare a şomerilor (nu *al şomerilor).

Unele situaţii sunt neclare, în sensul că, în funcţie de obiectul substituit de articolul posesiv, şi de sensul pe care vorbitorul îl dă construcţiei, articolul posesiv se poate acorda atât cu primul substantiv, cât şi cu substantivul cu prepoziţie. Astfel, dacă spunem: Muzeul de Istorie al Galaţiului, înţelegem că este vorba de un muzeu de istorie care se află în Galaţi.



Dar dacă spunem: Muzeul de Istorie a Galaţiului, se înţelege că este vorba despre un muzeu în care este înfăţişată istoria oraşului Galaţi.

În exemple de tipul: fata al cărei tată eşti, băiatul a cărui mamă eşti etc., se vorbeşte despre acord încrucişat, în sensul că articolul posesiv se acordă cu posesorul, iar pronumele relativ cu obiectul posedat. Acest tip de acord trebuie respectat, evitându-se acordul greşit al pronumelui relativ cu substantivul de după el (din subordonată) şi al articolului posesiv cu substantivul din stânga sa. Fata al cărei tată eşti a luat premiul I.

Corect se spune: unei prietene a mamei, unei prietene a mele, şi nu *unei prietene ale mamei, *unei prietene ale mele. Observaţie: Până la apariţia DOOM 2, construcţii precum o prietenă de-a mea, unei prietene de-a mele, o prietenă de-a mamei, unei prietene de-a mamei erau tratate ca incorecte, deoarece utilizarea prepoziţiei de era permisă doar cu pluralul, asta întrucât aici se considera că de are sens partitiv, fiind aproximativ sinonim cu dintre. Norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei / de-al meu, o prietenă de-ale mele / de-a mea. prepoziţia de pierzându-şi valoarea partitivă şi dobândind sensul „de felul”.

În coordonarea a două sau mai multe genitive, articolul posesiv se pune înaintea fiecărui termen începând cu al doilea: autorul scenariului şi al regiei; părerea autorităţilor, a presei şi a cetăţenilor. Excepţie fac genitivele care reprezintă o unitate: originea limbii şi poporului român, Ministerul Economiei şi Comerţului.

A nu se confunda articolul genitival a cu prepoziţia a (al cărei regim este în Ac.). Aceata din urmă se foloseşte înaintea unor numerale cardinale, a pronumelui relativ ceea ce, precum şi înaintea unor pronume şi adjective nehotărâte (mulţi, puţini, câţiva, toţi) ori a unor adjective calificative de tipul: numeroşi, diferiţi etc. Întreaga construcţie este echivalentă cu un G., însă cuvântul cu care prepoziţia se analizează este în Ac.: părerile a doi dintre ei (nu *ale doi…) preşedinţii a douăzeci de ţări (nu *ai douăzeci...) reprezentantul a ceea ce se numeşte postmodernism (nu *al ceea ce) Prepoziţia a îşi păstrează regimul în Ac. chiar şi atunci când este precedată de o altă prepoziţie cu regim în G.sau D: Au acţionat împotriva a trei studenţi. Graţie a trei studenţi, am reuşit.

Articolul demonstrativ sau adjectival Leagă un substantiv articulat cu articol hotărât enclitic sau un nume propriu de persoană de determinantul său (cel mai adesea un adjectiv sau un substantiv cu prepoziţie): omul cel harnic, gospodarul cel dintâi, podul cel de piatră, Cina cea de Taină, Mircea cel Bătrân etc. Întrucât urmează după substantive deja individualizate (prin faptul că sunt articulate cu articol hotărât enclitic sau că sunt nume proprii), articolul demonstrativ are o funcţie determinativă ştearsă, neconcludentă. Practic, între omul cel harnic şi omul harnic nu este o diferenţă foarte mare, articolul cel adăugând construcţiei o nuanţă demonstrativă, însă apariţia sa este strict condiţionată de apariţia celuilalt articol hotărât, enclitic. S-ar putea vorbi aici de un cumul de mărci ale categoriei determinării. Formele articolului demonstrativ sunt:

masc. / neutru

feminin masc. fem./ neutru

N.Ac. cel cea N.Ac. cei cele

sing.

G.D. celui celei

plural

G.D. celor Observaţii:

Articolul demonstrativ se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul regent. Această regulă trebuie respectată, deşi astăzi există, mai ales în limba vorbită, tendinţa de a neglija realizarea acordului la G.D. Corect se spune: băiatului celui cuminte (nu *cel cuminte), fetei celei harnice (nu *cea harnică), copiilor celor harnici (nu *cei harnici), fetelor celor ascultătoare (nu *cele ascultătoare). Fac excepţie numele proprii compuse: lui Ştefan cel Mare (nu *celui Mare).

În construcţii de tipul: toţi + numeral cardinal + substantiv, articolul demonstrativ este obligatoriu: toţi cei zece elevi (nu *toţi zece elevi).



În cazul coordonării mai multor atribute ale aceluiaşi substantiv, articolul demonstrativ se pune o singură dată înaintea primului atribut: dascălul nostru cel blând şi înţelept (nu *cel înţelept).

Există grade diferite ale valorii demonstrative ce caracterizeză seria cel, cea, cei, cele. Astfel, atunci când determinantul este un substantiv cu prepoziţie, valoarea demonstrativă a articolului iese în evidenţă, situându-se la graniţa cu adjectivul pronominal demonstrativ: podul cel de piatră = podul acela de piatră. Tot astfel, atunci când precedă adverbe cu prepoziţie: băiatul cel de-acolo este obraznic = băiatul acela de-acolo este obraznic.

Atunci când este folosit numai cu adjectivul (fără regent), articolul demonstrativ devine marcă a substantivizării (şi morfem al flexiunii cazuale): „Cei tari se îngrădiră cu-averea şi mărirea...”; cei buni vor reuşi. În schimb, atunci când este folosit numai cu substantivul sau adverbul precedat de prepoziţie, articolul demonstrativ se transformă în pronume demonstrativ (semiindependent): Lemnul de tei este rezistent, însă cel de fag e şi mai dur (= acela de fag). Ziua de azi a gost groaznică, cea de mâine sper să fie mai bună (= aceea de mâine).

Articolul demonstrativ este morfem al flexiunii numeralelor cardinale şi ordinale, fiind practic singura marcă a formei de G.D.: le-am spus celor patru; i-am spus celui de-al doilea; părerea celor două; atitudinea celor de-al treilea. Această calitate a articolului demonstrativ se păstrează şi atunci când numeralul determină un substantiv: părerea celor două fete; i-am spus celui de-al doilea student.

Articolul demonstrativ este şi morfem al superlativului relativ: studentul cel mai bun; fata cea mai frumoasă; aleargă cel mai repede etc.

Articolul demonstrativ cunoaşte şi câteva forme populare şi regionale: ăl (al), a, ăi (ai), ăle (ale): băiatul ăl mic, fata a mare, băieţii ăi mari etc.

Atenţie la omonimiile dintre formele articolului demonstrativ şi cele ale pronumelui şi adjectivului demonstrativ (forme scurte populare)! Iată, spre exemplificare, diferitele valori morfologice ale formei cel: - articol: „Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi / Zugrăvit-au cu-n cărbune copilaşul cel isteţ...” - pronume demonstrativ (semiindependent): Cel din prima bancă să treacă la tablă. A venit cel care te ştie. - adjectiv pronominal demonstrativ: „Pe cel deal, pe cel colnic, / Suie-n grabă un voinic”. - morfem al superlativului: Învinge cel mai bun.

Şi formele populare ale articolului demonstrativ pot fi atrase în relaţii de omonimie cu formele (de asemenea populare şi regionale) ale pronumelui şi adjectivului demonstrativ, iar, în cazul formei a, şi cu articolul posesiv a sau cu prepoziţia a. Iată câteva exemple în acest sens: - articol demonstrativ: Să vină fata a (= cea) mică. - pronume demonstrativ: A venit Maria, a (= aia) de s-o măritat cu Ion. - adjectiv pronominal demonstrativ: râul de curge prin a (= acea) vale - articol posesiv: fata cea mică a vecinului - prepoziţie: Cele două nu semănau a fete. Părerea a trei elevi a fost ascultată. Atenţie şi la scrierea corectă a articolelor demonstrativă, în sensul că nu trebuie cofundate (în scriere) cu ortogramele ce-l, ce-a, ce-i.

Articolul nehotărât Însoţeşte un substantiv, prezentând obiectul denumit de acesta ca nedefinit. Ca şi articolul hotărât propriu-zis, cel nehotărât este morfem al categoriei determinării (purtător al valorii determinat nedefinit), şi, de asemenea, morfem al cazului şi morfem al substantivizării: un băiat – unui băiat – nişte băieţi – unor băieţi bine – un bine; of – un of etc. Formele sale sunt:

masc. / neutru

feminin masc., fem., neutru

N.Ac. un o N.Ac. nişte

sing.

G.D. unui unei

plural

G.D. unor Observaţii:

Ca şi în cazul articolului hotărât enclitic, în grupul substantiv + adjectiv, dacă adjectivul precedă substantivul, acesta preia formal articolul: o carte frumoasă – o frumoasă carte; un rezultat bun – un bun rezultat. Când substantivul e precedat de un numeral ordinal



cu valoare adjectivală, articolul apare de asemenea înaintea numeralului: un prim gest; o a doua şansă etc. Schimbarea topicii poate antrena uneori diferenţe semantice: un prieten singur (= care trăieşte singur, solitar) – un singur prieten (= numai unul, unic); un costum nou (= abia cumpărat) – un nou costum (= alt costum).

În general, substantivele nume de materie nu primesc articol nehotărât. În unele situaţii însă (când este vorba de un sortiment), prezenţa acestuia e necesară: Am băut vin / Am băut un vin tămâios excepţional.

Uneori numele predicativ exprimat printr-un adjectiv poate fi precedat de un articol nehotărât, care îl substantivizează: Eşti un prost. Ei sunt nişte nerecunoscători. Ea era o necunoscută.

A nu se confunda articolul nehotărât nişte cu adjectivul nehotărât omonim. Astfel, când nişte precedă un substantiv (la singular sau plural) denumind o materie, el nu mai are valoarea sa de articol nehotărât plural, ci indică o cantitate nedeterminată sau un număr nedefinit: Am băut nişte cafea. Am cumpărat nişte icre. Dă-mi şi mie nişte ouă etc.

Substantivele în vocativ nu se folosesc niciodată însoţite de articol nehotărât. În limba română, formele un şi o pot avea valori morfologice diferite pe lângă cea de

articol nehotărât, şi anume: un - adjectiv nehotărât (când alternează cu un alt adjectiv nehotărât sau cu un pronume nehotărât): un elev citeşte şi altul scrie; - numeral cardinal cu valoare adjectivală (când poate alterna cu un alt numeral sau când apare o restricţie exprimată prin adverbele numai, doar sau prin adjectivul singur): un elev citeşte şi trei scriu; un singur elev citeşte; numai un elev citeşte; - element formativ în structura adjectivului pronominal negativ nici un: nici un elev nu a venit. o - adjectiv nehotărât (în aceleaşi condiţii ca şi un): o fată învaţă iar alta desnează; - numeral cardinal cu valoare adjectivală (în aceleaşi condiţii ca şi un): o fată citeşte şi trei scriu; o singură fată citeşte; numai o fată citeşte; - pronume personal: o văd pe mama; am văzut-o; - pronume cu valoare neutră: a făcut-o lată; a rupt-o la fugă; - verb auxiliar: o veni; o să vină; o zis; - element formativ în structura adjectivului pronominal negativ nici o: nici o elevă nu a venit; - interjecţie: O, ce veste minunată! Apariţia articolului nehotărât pe lângă un nume propriu duce la atragerea acestuia în clasa substantivelor comune: un caţavencu; un harpagon. Scrierea cu iniţială majusculă se poate păstra, semn că transformarea nu este totală: Un Eminescu se naşte o dată la o mie de ani. De asemenea, articolul nehotărât poate însoţi un nume propriu care a suferit un transfer metonimic (de tipul autorul pentru opera sa): Am admirat astăzi un Grigorescu de excepţie (= un tablou de Grigorescu). 2. Interpretarea modernă a clasei articolului definit

Articolul – morfem al determinării gramatcale Inclus în paradigma substantivului, articolul realizează o a patra categorie gramaticală a substantivului, numită categoria determinării şi prin urmare articolul este morfemul acestei categorii, semnul ei gramatical, segmentul de expresie prin care se materializează. Valorile gramaticale (= membrii acestei categorii) sunt trei, în corespondenţă cu segmentele de expresie (morfeme) specializate: • determinare definită realizată prin articolul hotărât, calitate în care el este morfem al

determinării definite; • determinare nedefinită realizată prin articolul nehotărât, calitate în care el este morfem

al determinării nedefinite; • determinare zero sau nedeterminare realizată prin articolul zero (=lipsa articolului). Ca atare, articolul actualizează substantivul, din punctul de vedere al determinării, într-una din aceste trei ipostaze, realizându-se astfel trei opoziţii de determinare:

(1) nedeterminat - determinat nedefinit; (2) nedeterminat - determinat nedefinit; (3) determinat nedefinit - determinat definit

Notă. În planul expresiei, aceste morfeme cunosc variaţii după genul, numărul şi cazul substantivului „determinat”, fiind vorba de un fel de acord “intern” , de tip sintagmatic, consumat în interiorul substantivului: NAc: elevul / GD: elevului; NAc: elevii / GD: elevilor etc.

Articolul definit - morfem al determinării



şi / sau subunitate în flectivul substantival În afară de morfem al categoriei determinării pe care o actualizează în substantiv şi prin care se individualizează între celelalte morfeme, articolul definit are şi alte roluri gramaticale, legate de flexiunea nominală în general, flexiune care, cel puţin în limba română, nu poate fi concepută fără articol. În acest sens se afirmă că articolul, prin variaţia sa formală (în funcţie de gen, număr şi caz), suprapusă celei a substantivului, şi prin poziţia sa enclitică faţă de substantiv, asemenea unei desinenţe, acesta se include în flectivul substantivului, întărindu-l sau constituind el însuşi un flectiv neanalizabil. În limba română, articolul definit suplineşte în mare parte carenţa desinenţelor cazuale, cumulând astfel şi rolul de principal morfem cazual, în special şi manifest pentru cazurile GD. La formele de NAc, articolul definit este deopotrivă morfem al determinării şi morfem cazual: om – omul; om – un om; omul – un om. O menţiune specială merită substantivele feminine care suprimă desinenţa –ă înlocuind-o cu articolul –a: fat-ă - fat-a. La acestea, articolul hotărât este un morfem cumulant, materializând două seturi de semnificaţii (determinare + gen – număr - caz). La GD, substantivul românesc nu poate apărea decât determinat, însoţit fie de un articol definit (elevului, elevei, elevilor), fie de un predeterminant, articol nedefinit sau adjectiv pronominal (unui elev, unei eleve, unor elevi / acestui elev, acestei eleve, oricăror elevi, altui elev…). Condiţionarea apariţiei formelor de GD de prezenţa articolului face ca acesta să fie în primul rând un morfem cazual de GD. Funcţia de morfem al determinării este mult atenuată, trecută pe planul al doilea, lipsind opozantul „nedeterminant” (= substantivul singur). Exceptând substantivele feminine la singular GD, la toate celelalte categorii de substantive, singular şi plural, singura marcă de GD o constituie articolul definit: elevului, elevilor, fetelor. Implicarea desinenţei în realizarea cazului (codrului, băieţilor, fetelor) se justifică în analiză numai prin solidaritatea categoriilor de gen, număr şi caz14. Doar la substantivele feminine, singular, GD-ul are desinenţă proprie, încât aici articolul definit constituie un al doilea morfem cazual explicit: casei, fetei, basmalei. În fapt şi aici articolul definit este cel care rezolvă omonimia, întrucât desinenţa de GD singular la feminine este identică celei de plural, toate cazurile. La substantivele proprii, care prin definiţie sunt „determinate, individualizate”, (= determinate definit), articolul este străin de categoria determinării (= nu are cum determina, din moment ce substantivul propriu este prin natura lui determinat) şi nu realizează niciuna dintre opoziţiile determinării. La GD, articolul definit, indiferent dacă este enclitic (Mariei, Măriucăi, Oltului, Dunării, Carpaţilor etc.) sau proclitic (lui Ion, lui Lăbuş, lui Carmen etc.) este exclusiv morfem cazual de GD (= morfem cazual de tip articol). La forma de NAc, nume de persoane, feminine, articolul din finală ( Maria, Ioana, Florica, Nastasia) este componentă, formativ al substantivului, asociat cu calitatea de morfem cazual15. Această valoare (= morfem cazual) este relativ clară în cupluri de tipul: Marie / Maria; Florică / Florica; Ioană / Ioana; Nastasie / Nastasia etc., unde, se pare, are loc o specializare a formelor: cea nearticulată pentru vocativ, iar cea articulată pentru nominativ. În acest fel se consideră opoziţia N/V, articolul definit devenind clar morfem de N16. Multe substantive proprii, indiferent de referent, sunt fixate în limbă, fie articulate, fie nearticulate: Oradea, Constanţa, Suceava, Satu-Mare, Baia-Mare // Sărmăşag, Carei etc., fie cu ambele forme: Cluj - Clujul, Mureş - Mureşul, Carpaţi - Carpaţii. Indiferent de situaţie, articularea / nearticularea este una pur formală, neasociată cu opoziţia determinat / nedeterminat. La cele cu ambele forme în -ul (Cluj - Clujul), forma articulată este dictată de necesităţi sintactice, şi anume poziţia de subiect (realizată în română, de obicei, prin substantiv articulat): Clujul este un oraş transilvănean. // dar: oraşul Cluj…// … în Cluj… 14 Unde este gen şi număr trebuie să fie şi caz. O desinenţă precum –I- din băieţilor, indicând numărul(plural) indică obligatoriu şi cazul, dar oricare din cel cinci, nu neapărat GD. Actualizarea ei ca desinenţă de GD o face articolul definit –lor. Acesta rezolvă întotdeauna în plan sintagmatic omonimia desinenţială, face să se desprindă din fasciculul de valori, coexistente paradigmatic, una singură. 15 Deci articolul este un formativ. 16 Vocativul, ca termen al opoziţiei, devine marcat prin desinenţă, identică femininelor comune [-e, -ă] nearticulate: Marie, Florică sau are desinenţa –o: Florico, Mario etc.



În concluzie, se poate afirma că funcţia determinativă a articolului este în raport de inversă proporţionalitate cu cea de morfem cazual, mergând până la suprimarea celei dintâi. Obţinem astfel ordonarea: I. morfem al determinării şi deopotrivă morfem cazual - la substantivele comune, NAc; II. morfem cazual pe locul I şi morfem al determinării pe locul II- la subst. comune GD; III. exclusiv morfem cazual la substantivele proprii şi aparţinătoare subgenului personal. Se observă aşadar că articolul, prin corpul său fonetic, este întotdeauna implicat în realizarea categoriei cazului, asociată cu numărul şi genul, adică este întotdeauna şi morfem cazual, unitate flectivală. În cazul în care flectivul conţine şi desinenţă, apreciem că articolul şi desinenţa sunt cofuncţionale, coparticipante la exprimarea categoriei de (gen + număr şi caz).

Articolul hotărât - element de flectiv nesubstantival În afara clasei substantivului sau a celor substantivate, categoria determinării nu-şi găseşte obiectul şi prin urmare nici segmentele de expresie aparţinând articolului hotărât nu pot funcţiona ca morfeme sau / şi ca morfeme ale determinării definite17. Apariţia formelor articolului hotărât în poziţia terminală a altor clase de cuvinte (pronume, adjective pronominale), cărora le conferă aspect articulat, asemenea substantivelor, se explică prin etimologie, analogie formală şi necesităţi flexionare (exprimarea categoriilor de caz, gen, număr). În toate aceste situaţii articolul nu are nimic de-a face în conţinut cu categoria determinării, adică nu este morfem de determinare. El reprezintă în schimb o parte distinctă în flectivul acestor cuvinte, separată de desinenţe, dar cofuncţională acestora. Deoarece nu realizează categoria determinării, adesea sunt formulate rezerve privind statutul lor morfologic de articole, sugerându-se implicit a fi considerate altceva şi numite altfel. Vom exemplifica situaţiile în care articolul nu este morfem al determinării.

Articolul este formativ gramatical obligatoriu în structura pronumelor personale de politeţe (sau de reverenţă) medie (intermediară) dânsul, dânsa, dânşii, dânsele (dânsului, dânsei, dânşilor, dânselor), al căror comportament flexionar este identic cu al substantivului articulat enclitic18. Observaţie. Acelaşi statut, formativ gramatical obligatoriu, îl are articolul şi în structura: (a) pronumelor nehotărâte la NAc plural: unii, unele19. La GD, articolul dispare: unora20. (b) numeralelor colective, atât la NAc, cât şi la GD: ambii, ambele, ambilor, ambelor.

Articolul este formativ gramatical (pronominal) de opoziţie în structura morfematică a pronumelor nehotărâte unul, una la NAc singular şi a pronumelor nehotărâte altul, alta, alţii, altele la NAc, singular şi plural. Articolul intră în structura acestor forme, conferindu-le statutul de pronume, în opoziţie cu formele nearticulate (un, o, alt, -ă,-i,-e), care sunt adjective (pronominale) nehotărâte. Prin urmare, articolul este aici o marcă gramaticală a pronumelui, un categorizator. Opoziţia altul / alt, unul / un (= articulat / nearticulat) nu corespunde în planul conţinutului opoziţiei determinat / nedeterminat, ci opoziţiei pronume / adjectiv pronominal21. Observaţie. La GD, articolul dispare: altul GD: altuia (nu: *altului); alţii GD: altora (nu: *alţilor); altele GD: altora (nu: *altelor); unul GD: unuia (nu: *unului) etc. Prin analogie, acceptăm că articolul este absent şi în formele alteia, uneia (adică: -i- nu este articolul feminin –a în casei, ci împreună cu –e- (=ei) formează desinenţa pronominală de GD).

Articolul definit este marcă gramaticală de gen (+ număr), în cadrul morfemului de ordine cu realizare discontinuă întreruptă (al ... lea) din structura morfematică a numeralului ordinal: al doilea. La forma feminină (a treia), morfemul de ordine a absorbit articolul –a, marcă de feminin (a…a).

Articolul este formativ sau convertor prepoziţional în structura prepoziţiior şi locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul, toate obţinute din adverbe şi locuţiuni adverbiale prin 17 Ele nu se opun unei determinări nedefinite sau nedeterminării, adică nu realizează nici una dintre opoziţiile determinării. 18 Se compară cu : elevul, elevului, elevii, elevilor; eleva, elevei, elevele, elevelor. 19 Nu există formele *uni, *une. 20 În : *unilor, *unelor. 21 În aceeaşi situaţie se află şi. vreunul – vreun, niciunul – niciun etc.



ataşarea sau substituirea finalei cu articolele –a, -(u)l, -le: înainte+a>înaintea; în faţă+a > în faţa; împrejur+ul > împrejurul; în spate+le > în spatele; înăuntru+ul > înăuntrul etc. Articolul (-a, -ul, -le) este aici un mijloc de conversiune (= convertor) a adverbelor / locuţiunilor adverbiale în prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale. Prin urmare, opoziţia în faţă / în faţa (= nearticulat / articulat) nu este în planul conţinutului de acelaşi tip cu cea din casă / casa, adică nedeterminat / determinat, ci de tip lexical: adverb / prepoziţie ca unităţi neflexibile, aceste prepoziţii nu au structură morfematică (= radical + flectiv), nu se pot disocia. Articolul este element component al prepoziţiei, este, la nivelul limbii române contemporane, un formativ lexical.

Articolul - convertor substantival Apărut pe lângă alte clase de cuvinte decât substantivul, articolul este în primul rând marcă a substantivării, adică semn al calităţii de substantiv. Ca substantive, acestea se comportă ca atare, realizând opoziţia determinat definit / determinat nedefinit. Există aici situaţiile: - adjective substantivate: frumos frumosul / un frumos; poziţia roşiilor; atitudinea

albilor contra răilor etc.; - adverbe substantivate: binele / un bine; relele societăţii etc.; - pronume substantivate: eul poetului; totul; nimicul; în sinea lui etc.; - numerale substantivate: doiul, treiul etc.; - verbe la supin substantivate22: fumatul, cântatul, creatul etc.; - participii substantivate: păcălitul (păcălita, păcăliţii, păcălitele); oropsitul; premiatul

etc.; - gerunzii substantivate: intrândurile într-o clădire etc.; - interjecţii substantivate: ahul, ohul / un of etc. Substantivarea prin articol definit poate avea loc şi în metalimbaj: B-ul este o consoană oclusivă bilabială.

Articularea poziţională În limba română, articularea poziţională se regăseşte în grupul „substantiv + adjectiv”. În acest caz, articolul se ataşează formal primului termen, dar categoria determinării realizată prin articol se referă la substantiv, şi nu la adjectiv. Altfel spus, îtr-unn grup nominal (GN) de tipul: frumoasa fată, articulat poziţional este adjectivul (care îndeplineşte rolul de cuvânt-suport), dar determinat definit este substantivul, deoarece, prin topică inversă adjectivul „preia” morfemul definit al substantivului determinat. Este un caz unic în limba română în care morfemul categoriei gramaticale a unui cuvânt este ataşat altui cuvânt. Numim acest articol ca anticipant al substantivului. Fiecare dintre cele două construcţii (cu adjectivul înainte sau după substantiv) sunt echivalente ca sens, diferenţa dintre ele fiind de registru. Antepunerea adjectivului urmăreşte punerea în evidenţă a acestuia, dar articolul aparţine tot substantivului. Uneori, topica adjectivului antrenează modificări de sens. Compară: fata săracă / săraca fată. Aceeaşi situaţie, privind schimbarea cuvântului-suport al articolului hotărât în topica adjectiv + substantiv, se petrece şi în cazul numelor proprii de persoană, cu observaţia că aici articolul îşi pierde rolul de individualizare: veselul Alecsandri, melancolicul Eminescu etc Notă: În absenţa centrului de grup (= substantivul), adjectivul se substantivizează: frumoasa.

22 În acest sens, reţine observaţia pertinentă a lui G.G.Neamţu: este un supin pentru că face referire la acţiune de a fuma, de a cânta, respectiv a crea.

Capitolul 3. Adjectivul



1. Definiţie: Adjectivul este o clasă de cuvinte flexibile care exprimă însuşirile unui obiect. Are întotdeauna ca regent un nume, cu care se acordă în gen, număr şi caz. Clasa adjectivului se caracterizează: semantic, prin posibilitatea de a exprima însuşirile care deosebesc obiectele unele de altele (are autonomie semantică); morfologic, prin flexiune sintetică (care ţine seama de categoriile gramaticale de gen, număr, caz şi determinare23) şi analitică (pentru realizarea gradelor de comparaţie); sintactic, prin posibilitatea de a contracta, în cadrul propoziţiei, anumite funcţii sintactice şi de a se combina cu câte un singur termen (are autonomie funcţională şi distribuţie unidirecţională, accidental bidirecţională); logic, prin conţinut noţional suficient. 2. Clasificare: 2.1. După aspectul structurii lor morfematice:

Adjectivele simple constau dintr-un singur cuvânt cu înţeles lexical deplin, însoţit sau nu de mărcile categoriei intensităţii: bun, deştept, crud, cel mai frumos, foarte înţelept, tot atât de interesant24 etc.

Adjectivele compuse constau dintr-o îmbinare de două cuvinte legate între ele şi formând o singură unitate lexico-gramaticală: binecrescut, răuvoitor, gri-bleu, cumsecade, cuminte etc. 2.2 După sens şi comportament morfologic, se disting:

adjective propriu-zise25: mare, mic, tânăr, curat etc.; adjective pronominale (sau determinative): casa noastră, această casă, orice

casă, nicio casă etc.; adjective cantitative: doi copii, tustrei nepoţii26.

După natura informaţiei semantice, adjectivele propriu-zise se împart, la rândul lor, în: - adjective calificative (sau descriptive): exprimă caracteristici variate ale obiectelor, cum ar fi aspectul, dimensiunea, greutatea, starea, gustul etc.: frumos, aspru, nervos, gras, înalt, uşor, dulce etc.; - adjective categoriale: caracterizează referentul denumit de substantiv încadrându-l într-o anumită clasă: caiet studenţesc, păsări domestice, parfum masculin, ceas deşteptător, aparatură electrocasnică etc. 2.3. După criteriul flexionar tradiţional (după natura opoziţiilor pe care adjectivul le realizează în cuprinsul paradigmei) adjectivele propriu-zise sunt:

a) variabile cu o terminaţie la N.Ac., singular (mare, tare, iute, dulce, verde) sau cu două terminaţii (bun - bună, înalt – înaltă); Maria Manoliu-Manea reformulează acest criteriu şi identifică trei clase, ţinând seama de comportarea adjectivului în întreaga sa flexiune: adjective variabile cu patru forme flexionare (alb, frumos, acru: alb – albă – albi - albe), adjective variabile cu trei forme flexionare (adânc, drag, roşu: adânc – adâncă – adânci), adjective variabile cu două forme flexionare (tenace, mare, verde: verde – verzi)27. Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la GD, plural, desinenţa pronominală -or: anumitor, multor, puţinor, diferitor, tuturor. Acest lucru face ca respectivele adjective să dispună de cinci forme flexionare: NAc sg.: masc. anumit / fem. anumită NAc pl.: masc. anumiţi / fem. anumite GD sg.: masc. anumit / fem. anumite GD pl. masc. şi fem. anumitor

23 E vorba de determinarea poziţională, în situaţii de antepunere faţă de substantivul regent determinat hotărât: frumoasa fată. 24 La rândul lor, adjectivele simple pot fi primare: bun, rău, mare, mic, frumos, şi derivate (cu sufixe adjectivale): studenţesc, cărnos, auriu, respectabil etc. 25 În categoria adjectivelor propriu-zise sunt incluse şi cele provenite prin conversiunea altor părţi de vorbire (substantive, adverbe, verbe la participiu sau gerunziu):câini mai bărbaţi, aşa viaţă, haină ruptă, oameni suferinzi. 26 Adjectivele pronominale şi cele cantitative aparţin clasei adjectivului numai datorită acordului cu substantivul, dar semantic şi flexionar ele se încadrează în clasa pronumelui, respectiv a numeralului. Spre deosebire de adjectivele propriu-zise, pronominalele şi cantitativele nu sunt gradabile şi nici nu pot funcţiona ca centre de grup sintactic. 27 La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, drag, GD, singular, nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, fete dragi; unei note bune, unei speranţe mari, unei fete dragi.



Aceste adjective, precum şi adjective ca: destul, divers, felurit, numeros, pot exprima, la plural, valoarea de G şi printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de D, cu prepoziţia la, ambele urmate de forma de Ac (ca şi în cazul numeralelor): votul a numeroşi parlamentari / doi parlamentari; părerile a diferiţi oameni / zece oameni; am spus la destui colegi / trei colegi. b) Adjectivele invariabile au aceeaşi formă în întreaga flexiune (indiferent de gen, nrumăr sau caz), printre acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, perspicace, motrice, propice, ferice, feroce, locvace etc. (excepţie face adj. tenace, care cunoaşte variaţia de gen la plural: masculin tenaci, feminin tenace). Invariabile sunt şi o serie de adjective neologice nume de culori: gri, mov, kaki, roz, maro, lila, bleu etc. 3. Flexiunea adjectivului: 3.1. Genul, numărul şi cazul adjectivelor sunt categorii gramaticale anaforice, guvernate de acordul cu substantivul determinat. Majoritatea adjectivelor au un sistem de forme prin intermediul cărora se exprima opoziţiile masculin/feminin şi singular/plural. Una şi aceeaşi flexiune a adjectivului marchează în mod sincretic atât genul, cât şi numărul lui. Organizarea paradigmatică a numărului la adjective este la fel ca şi a categoriei corespunzătoare a substantivului. La ambele părţi de vorbire, aceasta categorie se realizează prin opoziţia a doi termeni: singularul şi pluralul. Structura paradigmatică a genului la cele două părţi de vorbire este însă diferită. În cadrul adjectivului, categoria genului are numai două forme: masculin şi feminin. Pentru genul neutru, adjectivele nu au forme specifice: când determină un substantiv neutru, ele au la singular forma de masculin, iar la plural — forma de feminin. Există un număr nu prea mare de adjective variabile care determină, de regulă, substantive numai de un anumit gen sau număr şi deci nu sunt folosite la toate genurile sau numerele (deşi teoretic pot avea formele respective). Aceste adjective au capacitate combinatorie limitată (uneori pot determina doar un singur substantiv). Din punctul de vedere al formelor de gen şi de număr de care dispun, aceste adjective sunt de diferite feluri: — adjective cu forma de masculin / neutru singular (ele determină, de regulă, substantive singularia tantum): cianhidric (acid), covăsit (lapte), exantematic (tifos), farin (zahar), tos (zahar), gregorian (calendar), gordian (nod), sulfurat (hidrogen) etc.; — adjective cu forma de feminin singular: lactee (calea), motrice (forţa), ponce (piatra), princeps (ediţie), tifoidă (febra), făcăluită (fasole) etc.; — adjective cu forme de masculin singular şi masculin plural: abductor (muşchi), anofel (ţânţar), bisect (an) etc.; — adjective cu forme de feminin singular şi feminin plural: bucălaie (oaie), cinerară (urnă), diatonică (gamă), relictă (specie), sterlina (lira), sudoripară (glandă) etc.; — adjective cu forme de masculin singular şi feminin plural (determină substantive neutre): aneroid (barometru), bengal (foc), circumflex (accent), epicen (substantiv), liberian (vas) etc. Opoziţiile de gen şi de număr la adjectiv sunt marcate prin modificarea desinenţei, însoţită uneori de alternaţe fonetice. Cazul la adjectivindeplineşte o funcţie structural-sintactică, realizând acordul dintre adjectiv şi substantivul determinat. Mijloacele de exprimare a cazului la adjective sunt desinenţa şi alternanţa sunetelor. Structura cazului vocativ Vocativul adjectivelor folosite în postpunere coincide cu NAc: om bun!, fată frumoasă şi harnică!, oameni buni! Vocativul adjectivelor antepuse se caracterizează prin următoarele particularităţi flexionare: — este identic cu forma cazului NAc nearticulat: stimată colegă!, dragă soră!, stimaţi oaspeţi!, iubiţi compatrioţi!; — este identic cu forma articulată hotărât de NAc când este despărţit de substantivul determinat printr-un adjectiv posesiv: scumpul meu băiat!, buna mea invăţătoare!, scumpii mei părinţi!, dragile mele surori!; — la unele adjective se formeaza cu -ule când precedă un substantiv masculin la singular: bunule prieten!;

— se formeaza cu -lor când precedă un substantiv la plural: scumpilor prieteni!, îndrăgitelor meleaguri!;

— unele adjective capătă forme în -e: iubite dascăle!, luminate împărate!, stimate domn! Acestea sunt adjective apreciative: bătrâne, binecuvintate, ilustre,



iubite, înalte, îndrăgite, lăudate, mărite, nepreţuite, preaînălţate, prealuminate, preamilostive, preasfinţite, preaslăvite, sărmane, scumpe, slăvite, stimate, strălucite, tinere, venerate etc.

3.2. Gradele de intensitate În limba română adjectivul are o formă-tip (sintetică) care exprimă însuşirea şi o serie de forme analitice care exprima variaţia graduală a insuşirii la diferite obiecte sau la unul şi acelaşi obiect în situaţii diferite. Toate aceste forme se organizează într-o paradigmă, valorile lor constituind ceea ce se cheamă categoria intensităţii sau a comparaţiei. 3.2.1. Forma-tip a adjectivului desemnează o însuşire a unui obiect sau a unei fiinţe făcând abstracţie de variabilitatea ei. Aceasta este forma adjectivului înregistrată în dicţionare (alb, blând, important, neted, putred, sălbatic). Forma-tip serveşte drept bază pentru constituirea gradelor de comparaţie. Considerată de majoritatea lingviştilor ca fiind gradul pozitiv al adjectivului, ea nu poate fi inclusă de fapt în cadrul acestei categorii, întrucât nu exprimă intensitatea însuşirii. 3.2.2. Gradul comparativ exprimă intensitatea însuşirii unui obiect în raport cu alte obiecte sau cu el insuşi în diferite împrejurări. Comparativul are trei aspecte: de superioritate, de egalitate şi de inferioritate.

Comparativul de superioritate exprimă un grad mai mare al însuşirii unui obiect. El are următoarea structură: adverbul mai + adjectiv. Comparativul de superioritate poate fi utilizat în construcţii de tipul:

El este + comparativul de superioritate + ca / decât + ea El este + comparativul de superioritate + decât / de cum + a fi + ea

Exemplu: Ion este mai înalt decât Andrei. În cadrul acestor construcţii, cel de al doilea termen este introdus prin decât şi ca, dacă acesta este exprimat printr-un cuvânt, şi prin decât sau de cum dacă este o propoziţie. El este + comparativul de superioritate + decât / de cum + (era) + circumstanţial de loc Exemplu: Ion este mat bun decât (era) altădată.

El este + mai curând / mai mult / mai degrabă + adjectivul I + decât + adjectivul al II-lea Exemplu: Ion este mai mult mort decât viu. În acest caz, este vorba de două însuşiri opuse ale aceluiaşi obiect. Obsevaţii: Construcţia alcătuită dintr-un adjectiv la gradul comparativ de superioritate poate fi întrebuinţată şi fără cel de al doilea termen, când obiectul denumit de acesta este cunoscut sau subînţeles. De exemplu: Maria este mai harnică (decât sora ei). Comparativul de superioritate poate fi insoţit şi de adverbele mult sau şi pentru a intensifica inegalitatea însuşirii: Ion este mult mai înalt decit Andrei. În limba română există construcţii echivalente semantic cu cele formate de un adjectiv la gradul comparativ de superioritate. Ele sunt alcătuite dintr-un adjectiv la forma-tip urmat de locuţiunile prepoziţionale faţă de, pe lângă, în comparaţie cu, în raport cu, prin care se introduce al doilea termen al comparaţiei: Ion este înalt în comparaţle cu Andrei.

Comparativul de egalitate exprimă o însuşire ce caracterizează în aceeasşi măsură obiectele comparate. Acest grad are structura: la fel de / tot aşa de / tot atât de + adjectiv. Comparativul de egalitate poate fi întrebuinţat în următoarele construcţii:

El este + comparativul de egalitate + ca (şi) / cât (şi)+ ea El este + comparativul de egalitate + (pre)cum + a fi + ea

Exemplu: Ion este tot aşa de înalt ca şi Andrei. Conectivele ca (şi), cât (şi) sunt întrebuinţate când al doilea element este un cuvânt, iar cum şi iprecum, atunci când acesta este o propozijie (El este la fel de puternic cum a fost şi tatăl său).

El este + comparativul de egalitate + ca (şi) / cât / (pre)cum + circumstantial de loc sau de timp Exemplu: Ion este tot aşa de puternic cum era altădată.

El este + pe cât de + adjectivul I + pe atit de + adjectivul al II-lea Exemplu: Ion este pe cât de înalt, pe atât de puternic.

Comparativul de inferioritate exprimă un grad mai scăzut al unei însuşiri la obiectele comparate. Structura acestui grad se prezintă schematic astfel: mai puţin + adjectiv. Comparativul de inferioritate poate fi utilizat în următoarele construcţii:

El este + comparativul de inferioritate + ca / decât + ea El este + comparativul de inferioritate + decât / de cum + a fi + ea

Exemplu: Ion este mai puţin înalt decât Andrei.



El este + comparativul de inferioritate + ca / decit / de cum + (a fi) + circumstanţial de loc sau de timp Exemplu: Ion este mai puţin puternic decât era altădată. Superlativul exprima gradul eel mai inalt sau eel mai scazut al insu§irii unui obiect. Gradul superlativ are doua aspecte: superlativul relativ §i superlativul absolut. 3.2.3. Gradul superlativ cel mai înalt sau cel mai scăzut grad al intensităţii însuşirii unui obiect. Cunoaşte două aspecte: 3.2.3.1. Superlativul relativ: exprimă cel mai înalt sau cel mai scăzut grad al insuşirii unui obiect stabilit pe baza unei comparaţii directe dintre obiectele care se compară. Acest aspect al superlativului are două forme: 1) superlativul relativ de superioritate şi 2) superlativul relativ de inferioritate. Superlativul relativ de superioritate arată că un obiect dintr-o clasă întreagă de obiecte posedă o însuşire în cel mai înalt grad. El se formează de la gradul comparativ de superioritate al adjectivului la care se adaugă formanţii cel, cea, cei, cele. Schematic, structura lui ar putea fi reprezentată în felul următor: cel / cea / cei / cele + forma comparativului de superioritate Superlativul relativ de superioritate se foloseşte în construcţii care au în poziţia celui de al doilea termen un grup prepoziţional alcătuit din: — prepoziţiile dintre, printre + un substantiv sau un pronume la plural; — prepoziţiile din şi în + un substantiv la singular ce denumeşte ansamblul din care face parte obiectul comparat; — prepoziţia de + un adverb. Exemplu: El este cel mai înalt dintre ei / din clasă / de acolo. Notă. În foarte multe cazuri, cel de-al doilea termen poate rămâne neexprimat, subînţelegându-se din context: Au fost trimişi cei mai buni ostaşi (din unitate). Ea este cea mai tânără (dintre noi). Superlativul relativ de inferioritate exprimă cel mai scăzut grad al însuşirii unui obiect în raport cu un ansamblu de obiecte de acelaşi fel. Este format de la gradul comparativ de inferioritate precedat de formanţii cel, cea, cei, cele. Exemplu: Elevul acesta este cel mai puţin atent din clasă. 3.2.3.2. Superlativul absolut exprimă gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut al însuşirii unui obiect fără a se face o comparaţie directă cu alte obiecte. Punctul de referinţă în raport cu care se stabileşte gradul însuşirii în acest caz îl constituie „norma”, „etalonul” acestei însuşiri. Superlativul absolut are două forme: superlativul absolut de superioritate şi superlativul absolut de inferioritate. Superlativul absolut de superioritate exprimă cel mai înalt grad al însuşirii unui obiect în raport cu norma ei. El se formează cu ajutorul adverbului foarte: foarte bun, foarte frumoasă, foarte harnic. Regional şi popular, superlativul absolut poate fi marcat şi prin adverbele tare, mult, rău sau prea: tare frumos, frumoasă rău, „mult bogat ai fost odată...”, „A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărăteşti,/ O prea frumoasă fată”. În limba română există şi alte mijloace de exprimare a superlativului absolut de superioritate. Acestea însa nu sunt gramaticalizate, având un caracter mai mult expresiv. Printre ele se includ: — grupul alcatuit dintr-un adverb de intensitate cu prepoziţia de: amarnic de, colosal de, considerabil de, deosebit de, destul de, exagerat de, excepţional de, excesiv de, extraordinar de, extrem de, fantastic de, formidabil de, groaznic de, grozav de, ingrozitor de, minunat de, neînchipuit de, nemaipomenit de, nemaivazut de, neobişnuit de, nespus de, neverosimil de, straşnic de, surprinzător de, teribil de, uimitor de, uluitor de; — grupul alcatuit dintr-o locuţiune adverbială cu prepoziţa de: peste măsură de, peste orice limită de, peste poate de, din cale afară de, nevoie mare de, de mai mare dragul de. Când grupul respectiv este postpus adjectivului, prepoziţia de nu se foloseşte: o problema peste măsură de dificilă — o problemă dificilă peste măsură; — construcţii exclamative: aşa de, atât de, cât de, ce; — lungirea unor vocale sau consoane: Am mâncat o prăjitură buuuună, tarrrre bună; — utilizarea unei cratime care să indice pronunţarea sacadată: bu-nă, no-uă — repetarea adjectivului (mic-mic, mare-mare); — îmbinarea adjectivului cu un substantiv cu valoare adverbială (scump foc, îngheţat bocnă); — construcţii tautologice de tip atributiv: frumoasa frumoaselor, voinicul voinicilor, minunea minunilor);



— prefixele arhi-, extra-, hiper-, stra-, super-, supra-, prea-, ultra- (stravechi, arhiplin, extrafiri); sufixul -isim (rarisim). În registrul familiar-argotic, se folosesc în ultima vreme anumite substantive cu valoare adjectivală. E vorba mai ales de substantive de tipul marfă, beton, monstru, trăsnet etc., care se comportă ca nişte adjective invariabile, fiind, din punct de vedere stilistic, utilizate cu valoare de superlativ (Am văzut un film beton = „foarte bun”). Superlativul absolut de inferioritate exprimă cel mai scăzut grad al însuşirii unui obiect în raport cu norma ei. El are urmatoarea structură: foarte puţin + adjectiv. De ex.: foarte puţin bun, foarte puţin vesel. Semnificaţia acestui grad de comparaţie poate fi redată şi cu ajutorul locuţiunilor adverbiale: extrem de puţin, grozav de puţin, uluitor de puţin, de abia, mult prea puţin, insuficient de, nesatisfăcător de, adaugate adjectivului. Adjective comparabile şi adjective necomparabile În funcţie de capacitatea lor de a avea sau nu grade de comparaţie, adjectivele se împart în două clase: adjective comparabile şi adjective necomparabile. În prima clasă se includ majoritatea adjectivelor calificative. Însuşirile denumite de acestea pot avea diferite grade de intensitate: scump, mai scump, la fel de scump, mai puţin scump, cel mai scump, cel mai puţin scump, foarte scump, foarte puţin scump. A doua clasă cuprinde adjectivele care semnifică insuşiri invariable, altfel spus, însuşiri cu variabilitatea zero. Acestea sunt adjectivele categoriale, care denumesc însuşiri ce nu se pot manifesta într-o măsură mai mare sau mai mică. Astfel, un fenomen este sau nu social, însă el nu poate fi mai social, cel mai social ş.a.m.d. Dintre aceste adjective pot fi menţionate urmatoarele: agricol, american, central, civil, colectiv, francez, industrial, istoric, manual, material, mecanic, militar, mijlociu, mondial, nuclear, oficial, politic, popular, preoţesc, prezent, public, regional, român, secundar, şcolar, ştiinţfic etc. Tot din categoria adjectivelor necomparabile fac parte şi adjectivele pronominale şi cantitative. Sunt necomparabile şi unele adjective calificative ce denumesc însuşiri absolute: bej, brut, chior, crem, dement, dreptunghiular, etern, fix, frânt, infinit, infirm, metalic, mort, murg, nud, orb, roib, viu, oval, pătrat, prismatic, triunghiular, veşnic, şchiop, rotund, sferic. O situaţie aparte ocupă adjectivele care, prin conţinutul lor lexical, denotă o însuşire care deja echivalează cu un superlativ: veşnic, uriaş, infinit, gigantic, îngrozitor, teribil, perfect, splendid, excelent, extrem, suprem, colosal, coşcogea, enorm, imens, microscopic, minuscul, principal, arhiplin, arhicunoscut, extraordinar, extrafin, hipersensibil, hipercorect, răscopt, preaînţelept, preaputernic, străvechi, supraaglomerat, ultrasensibil etc. În sfârşit, nu cunosc categoria comparaţiei forme care în limba latină erau de comparativ: superior, inferior, major, anterior, ulterior, posterior, minor, exterior, interior, ori de superlativ: optim, proxim, ultim, minim, maxim, suprem, extrem, infim28. 4. Funcţii sintactice29

atribut adjectival acordat în gen, număr şi caz cu substantivul determinat: Avea o atitudine obraznică.

atribut adjectival cu nuanţă circumstanţială: Neatentă, ea a greşit. nume predicativ (întotdeauna în nominativ): Această fată era cea mai frumoasă! predicativ suplimentar în N: Munteanca înaintă sprintenă şi în Ac: Mergea ca beată. circumstanţial de cauză: De neatentă/ ce e,/ dă în gropi. circumstanţial de relaţie: De bună, e bună. circumstanţial concesiv: Fata ajunsese slabă de nerecunoscut. circumstanţial opoziţional: În loc de frumoasă, fata era urâtă foc. circumstanţial cumulativ: Pe lângă albi, am cumpărat şi pantofi negri. circumstanţial de excepţie: A cumpărat creioane de toate culorile, afară de albe.

5. Acordul Adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul sau pronumele la care se raportează: Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. Când un adjectiv se raportează la mai multe substantive nume de fiinţe de sex diferit, masculinul are prioritate: Prietenii şi prietenele lui au fost bucuroşi să-l vadă din nou. Observaţie:

28 Unii vorbitori nu mai simt astăzi că aceste adjective se află deja la un grad de comparaţie sau îl conţin în sensul lor lexical, având astfel tendinţa să le formeze un comparativ sau un superlativ ad-hoc: *Cel mai superior, *Foarte inferior, *Condiţiile cele mai optime. Aceste construcţii sunt greşite şi ca atare trebuie evitate. 29 Prezentăm aici doar funcţiile sintactice ale adjectivelor propriu-zise.



Trebuie evitată plasarea unui adjectiv la masculin plural imediat după un substantiv feminin. Este preferabil: Prietenele şi prietenii lui au fost bucuroşi să-l vadă din nou.

Există tendinţa, în limba vorbită şi uneori şi în cea scrisă, de a nu mai face acordul adjectivului cu substantivul, mai ales când acesta nu urmează imediat după substantiv, ci la o oarecare distanţă: *Apariţia lucrării despre tratamentul homeopatic scrisă de celebrul specialist…. Aici greşeala constă în faptul că adjectivul scrisă nu se acordă în caz cu substantivul lucrării; corect este lucrării scrise.

6. Topica adjectivului În principiu, în limba română locul adjectivului este după substantivul la care se

raportează: carte interesantă. Există însă un număr limitat de adjective (calificative sau pronominale) ori numerale cu valoare adjectivală, care sunt obligatoriu plasate înaintea substantivului (= antepunere): fiecare om, primul om, orice om, un anumit om, niciun om, ambii oameni, asemenea om, atare situaţie etc.

Pe de altă parte, anumite adjective sunt întotdeauna plasate după substantive (= postpuse):

- cele care indică naţionalitatea, religia, categoria administrativă, tehnică, geografică, socială etc.: (popor) român, (spirit) ortodox, (consiliu) municipal, (impuls) electric, (forţă) motrice, (interes) cetăţenesc, (mediu) urban, (cadru) medical, (calitate) intrinsecă etc.; - cele care descriu, indicând o formă sau o culoare: (pălărie) şic, (stil) rococo, (stofă) bordo, (rochie) roz, (fir) răsucit, (fustă) ecosez, (pulover) tricotat, (guler) apretat, (pictor) renascentist, (artist) florentin etc; - cele care descriu sau indică o stare: (femeie) gravidă, (oameni) perspicace, (metodă) eficace, (cancer) pulmonar, (defect) major, (individ) integru, (material) folosit, (fasole) făcăluită etc.

Însă cele mai multe adjective pot fi plasate fie înainte, fie după substantiv, în funcţie de regulile gramaticii, de eventualele diferenţe de sens, de expresivitate, de intenţia de a sublinia un cuvânt al grupului: fata frumoasă = frumoasa fată30. În cazul substantivelor articulate, prin antepunere, adjectivul preia articolul, devenind astfel cuvânt-suport pentru exprimarea categoriei determinării la substantiv (în astfel de situaţii, articolul continuă să determine substantivul). 7. Treceri dinspre şi înspre clasa adjectivului

Adjectivele îşi pot schimba valoarea morfologică devenind: • substantive: Tânăra răspunse sfioasă. • adverbe: Ei vorbesc frumos. • prepoziţii (cu regim de dativ): Lucrează conform / contrar aşteptărilor. Fenomenul prin care alte părţi de vorbire îşi schimbă valoarea gramaticală, devenind adjective se numeşte adjectivizare. În această situaţie se află: • majoritatea participiilor funcţionează ca adjective, acordându-se cu substantivele la care se raportează: geamuri sparte, copii alintaţi etc; • gerunziul verbelor se acordă cu substantivul şi funcţionează ca un adjectiv: Oala aburindă era încă pe masă; mână tremurândă, feţe surâzânde; • multe pronume care au valoare adjectivală în raport cu un substantiv: această carte, fiecare om, nicio zi, care întrunire, orice părere, altă afacere; • adjectivizarea substantivului este rară şi încărcată de efecte stilistice, de aceea poate fi întâlnită mai mult în limbajul poetic, ca un tip special de epitet: „Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales”. Şi-a cumpărat o maşină beton; • adjectivizarea adverbului este de asemenea rară. Se cunosc puţine situaţii de adverbe devenite adjective (invariabile): om bine (adjectiv, cu sensul „chipeş, prezentabil”); „În vaduri ape repezi curg”; • adjectivizarea unor elemente lexicale formative: Era o tipă super. 9. Locuţiunile adjectivale sunt grupări de cuvinte cu sens unitar care se comportă gramatical ca nişte adjective şi care dispun de o expresivitate mai mare decât aceea a adjectivelor calificative: cu noroc, cu minte, cu scaun la cap, cu capul în nori, de geniu, de nimic, de mai mare dragul, fără minte, fără frică, fără teamă etc.

30 Uneori, topica adjectivului se asociază cu diferenţe de sens. Să se compare: o cămaşă nouă (= o cămaşă recent cumpărată, încă nefolosită) / o nouă cămaşă (= o altă cămaşă, o cămaşă diferită).

Capitolul 4. Numeralul


CAPITOLUL 4. NUMERALUL 1. Definiţie:

Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor şi reuneşte, în calitatea lui de „expresie a numărului”, cuvinte şi grupări de cuvinte cu trăsături morfologice şi sintactice specifice.

Referirea la un număr determinat se realizează lingvistic foarte variat, ceea ce explică eterogenitatea gramaticală a clasei numeralului31.

Categoria centrală o constituie numeralul cardinal. Celelalte tipuri de unităţi lingvistice incluse în această clasă se organizează formal şi / sau semantic în jurul numeralului cardinal. Acesta reprezintă baza de derivare / compunere (pătrime, împătrit, al patrulea, câteşipatru etc.) sau este component al unor structuri fixate (câte trei, de trei ori, trei pătrimi etc.).

Deşi numeralul are tangenţe cu substantivul (numeralele sută, mie, milion, miliard, trilion etc. sunt substantive propriu-zise cu sens cantitativ), cu adjectivul (ca determinant veritabil al acestuia), cu adverbul (numeralele adverbiale şi parţial cele distributive şi cele multiplicative determină realmente un verb doar în mod cantitativ) şi cu pronumele (ca şi acesta, el substituie un nume), există totuşi ceva ce îl individualizează ca parte de vorbire.

Spre deosebire de substantiv, adjectiv, pronume, adverb, numeralul exprimă sub diferite aspecte cantitatea, care este constituită într-un sistem numeric bine organizat. Chiar unităţile lexicale de tipul zece, sută, mie, doime, treime, pătrime etc., deşi ca formă sunt substantive, ţin totuşi de clasa numeralului, deoarece reprezintă elemente constituente ale sistemului numeric.

Exprimând un număr abstract, un număr concret, ordinea numerică a obiectelor sau a acţiunilor în timp sau în spaţiu, clasa numeralului se caracterizează şi prin anumite particularităţi gramaticale specifice. Pentru numerale nu sunt caracteristice categoria numărului (cu excepţia numeralelor-substantive) şi categoria genului (cu excepţia numeralelor ordinale). Numeralul nu cunoaşte nici opoziţia cazuală (marcată prin desinenţe sau articole), deşi ca element subordonat numelui se supune regimului cazual al acestuia. Genitivul şi dativul unora din formele sale este redat cu ajutorul prepozidilor a şi la (reprezentanţi a două regiuni, dau cărţi la douăzeci de elevi) sau al pronumelui semiindependent cel, cea insoţit de prepoziţia de (cel de-al doilea, cea de-a doua).

E specific de asemenea felul numeralelor de a se uni cu substantivele determinate. Spre deosebire de alte determinative, majoritatea numeralelor (cele cardinale) precedă cuvântul determinat, legându-se cu acesta prin prepoziţia de (cincizeci de caiete, o sută douazeci de saci). Fac excepţie numai numeralele de la 1 pina la 19 şi compusele cu ele (cinci caiete, paisprezece elevi, o sută unsprezece lei, o mie nouă sute nouasprezece copii).

Sintactic, clasa numeralui se caracterizează prin posibilitatea de a contracta, în cadrul propoziţiei, anumite funcţii sintactice şi de a se combina cu câte un singur termen (are autonomie funcţională şi distribuţie unidirecţională, accidental bidirecţională); poate funcţiona atât ca adjunct, cât şi ca centru de grup.

Din punct de vedere logico-semantic numeralele se caracterizează prin conţinut noţional abstract, suficient. 2. Clasificare: 2.1. După aspectul structurii morfematice: Numeralele simple au aspectul unui singur cuvânt şi sunt alcătuite dintr-un singur termen: unul –una, doi – două, zece, sută, mie, milion, etc. Numeralele compuse sunt formate din două sau mai multe cuvinte juxtapuse sau legate cu ajutorul prepoziţiilor şi al conjuncţiei şi, dintre care cel puţin unul dintre termeni este numeral primar: unsprezece, doisprezece, treisprezece, treizeci, patruzeci, nouăzeci; al doilea (a doua), patruzeci şi opt, o mie trei sute nouăzeci şi şase; două treimi, cinci zecimi etc. 2.2. După criteriul semantic:

Din punctul de vedere al sensului pe care-l exprimă, numeralele se împart în doua clase: cardinale şi ordinale. La rândul lor, numeralele cardinale se subdivid in:

1) numerale cardinale propriu-zise (unu, doi, trei, patru, unsprezece, milion, miliard, bilion, trilion);

2) numerale fracţionare: o doime (jumatate), o patrime (un sfert), a cincea parte,

31 Referirea la un număr determinat poate fi exprimată şi prin unităţi lexicale care, formal, nu trimit la clasa numeralului: pereche, duzină, sfert, jumătate.



o sutime, o miime; 3) numerale colective: amândoi — amândouă, ambii — ambele, toţi trei — tustrei;

câteşitrei — câteşitrele; 4) numerale multiplicative: însutit, înnoit, împătrit, dublu, triplu, cvadruplu,

cvintuplu; 5) numerale distributive: câte una, câte trei, câte cinci, doi câte doi; 6) numerale adverbiale: o dată, de două ori, de cinci ori.

2.2.1. Numeralele cardinale propriu-zise (un, o, doi, trei, patru etc.) exprimă un număr concret când însoţesc un substantiv (doua peniţe, trei creioane, cincisprezece pomi) sau când substituie numele unui obiect a cărui însuşire cantitativă o exprimă (doi erau în rezervă) ori un număr abstract, când nu sunt legate de un substantiv (doi şi cu trei fac cinci, cinci înmulţit cu zece fac cincizeci). Pe baza lor se formează celelalte feluri de numerale.

Combinate între ele, numeralele de bază permit să se exprime un număr nelimitat de numere. Orice numeral cardinal compus conţine unul dintre numeralele simple menţionate. Astfel, numeralele unsprezece — nouăsprezece au ca punct de plecare numeralul primar zece, căruia i se adaugă unul dintre cele nouă numerale simple (1 - 9). Legătura dintre aceste unităţi componente se înfăptuieşte cu ajutorul prepoziţiei spre: unsprezece, doisprezece, treisprezece, cincisprezece, şaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece.

Numeralele cardinale propriu-zise care exprimă zeci întregi (de la 20 până la 90) se formează din pluralul lui zece precedat de unitatea (de la 2 la 9) care indică numărul zecilor: douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci, şaptezeci, optzeci, nouăzeci.

Numeralele de la 11 la 19 şi numărul zecilor (de la 20 la 90) se scriu împreună, pe când toate celelalte numerale compuse se scriu separat: treizeci şi cinci, o sută patruzeci şi opt, patru mii şase sute douăzeci şi nouă.

La numeralele compuse (de la 21 la 99) unităţile se leagă de numărul zecilor prin conjuncţia şi: douăzeci şi patru, patruzeci şi nouă, şaptezeci şi patru. Legătura în cadrul numeralelor începând cu o sută se realizează fără şi (trei sute patruzeci, o mie nouă sute, şase sute patru, cinci mii patru sute).

Numeralele compuse de la 100 în sus se construiesc în felul următor: înaintea cuvintelor sută, mie, milion... (la singular sau la plural) se întrebuinţează numeralele primare de la 1 la 9 care arată numărul sutelor, miilor, milioanelor etc.: patru sute, cinci mii, şase miliarde... După ele urmează zecile şi unităţile (o sută douăzeci, patru mii trei sute unsprezece, opt milioane nouă sute treizeci şi şapte de mii şase sute treisprezece). Legătura dintre miliarde şi milioane, dintre milioane şi mii, dintre mii şi sute, dintre sute şi zeci sau unităţi se face prin juxtapunere.

În corpul unor numerale compuse unele numerale simple şi-au modificat aspectul fonetic: patru > pai-, şase > şai-. Astfel, au devenit astăzi normă (în pronunţare şi în scris) formele paisprezece, şaisprezece, şaizeci (nu *patrusprezece, *şasesprezece, *şasezeci).

Sunt nerecomandabile variantele vorbite cinsprezece, cinzeci, formele literare fiind cincisprezece, cincizeci. Modificările acestea fonetice se datorează, probabil, tendinţei de a reduce numeralul care arată unitatea la o singură silaba, prin analogie cu alte numerale din această categorie (paisprezece, şaisprezece, ca şi unsprezece, doisprezece).

De la 20 în sus, numeralele se rostesc de multe ori fără elementul zeci. Astfel, în vorbirea mai puţin îngrijită întâlnim forme neliterare (incorecte!) ca: douăşdoi (doşdoi), şaiştrei, paşopt (formele paşoptism şi paşoptist au fost acceptate de normă), patruşpatru (paşpatru), şapteşdoi etc.

Numeralul unu nu se articulează când este folosit ca număr abstract (unu + unu + doi), dar se articulează când are valoare pronominală (doar unul dintre noi va pleca). De asemenea, nu se articulează când intră în structura unor numerale compuse: douăzeci şi unu.

Când însoţesc un substantiv, funcţionând ca determinanţi ai acestuia, numeralele cardinale, de la 1 la 19 şi cele în a căror structură intră acestea (101, 2001) şi zero se ataşează direct substantivului şi se plasează înaintea acestuia: Doi prieteni au sosit. La numeralele peste 19, plasate de asemenea înaintea substantivului, legătura dintre numeral şi substantiv se face cu ajutorul prepoziţiei de, care, sintactic, nu se grupează cu substantivul, ci cu numeralul: Douăzeci de copii au câştigat.

În ambele situaţii numeralul are valoare adjectivală şi funcţia de atribut adjectival32.

32 Calitatea adjectivală poate fi observată mai bine în construcţii de tipul: douăzeci şi doi de copii / douăzeci şi două de fete, în care se vede clar că numeralul se acordă cu substantivul următor.



Construcţia cu prepoziţia de poate apărea şi la numeralele mai mici de 20, când acestea însoţesc substantive metalingvistice, denumiri ale unor litere, cifre, cuvinte etc.: doi de i, trei de zero, patru de doi etc.

Unele numerale cardinale exprimă aproximaţia numerică: cinci-şase. Aproximaţia în interiorul unor limite numerice se redă fie prin construcţii cu prepoziţii (S-au prezentat între douăzeci şi treizeci de persoane, Deschis între 10 şi 18 / de la 10 la 18, Am concediu de la 1 până la 31 august etc), fie, în scris, prin alăturarea numeralelor despărţite prin linia de pauză (S-au prezentat 20-30 de persoane, Deschis 10-18, Am concediu 1-31 august), dar nu prin combinarea celor două procedee, întrucât s-ar crea un fel de pleonasm (*Deschis între 10-18, *S-au prezentat între 20-30 de persoane).

Declinarea numeralelor cardinale propriu-zise Spre deosebire de substantiv şi adjectiv, numeralul cardinal propriu-zis se schimbă

doar parţial după număr, gen şi caz. Astfel, numeralele unu/una (un/ o) au numai forme de singular, iar doi / două, trei, patru, cinci etc. — numai forme de plural. Numeralele-substantiv zece, sută, mie, milion, miliard, trilion, ca şi substantivele obişnuite, au forme de singular şi de plural exprimate fie prin desinenţă (zece — zeci, sută — sute), fie prin desinenţă şi alternanţă fonetică (milion — milioane, trilion — trilioane).

Forme de gen au numai numeralele simple un(u) — una / o şi doi / două, precum şi cele compuse cu acestea: doisprezece — douăsprezece, douăzeci şi unu — douăzeci şi una, treizeci şi doi — treizeci şi două (cu excepţia lui unsprezece, care are gen unic). Tot gen unic au şi zero, zece, sută, mie, milion, miliard, bilion, trilion, dintre care zece, sută, mie sunt feminine şi zero, milion, miliard, bilion, trilion sunt neutre.

Singurul numeral cardinal propriu-zis care se declină este unu — una (un — o). Formele nearticulate se folosesc când însoţesc un substantiv, cele articulate sunt de sine stătătoare. Se declina ca şi articolul sau ca pronumele nehotarât, cu care de altfel sunt omonime.

Celelalte numerale cardinale propriu-zise se declină precedate de pronumele semiindependente cei, cele, care devin marcă a cazului (îşi schimba forma dupa genul, numarul şi cazul substantivului pe care îl însoţeşte, numeralele rămânând neschimbate): N.-A. cei opt (ostaşi) cele şapte (fete) G.-D. celor opt (ostaşi) celor şapte (fete)

Pronumele semiindependente care însoţesc numeralele cardinale de la doi în sus, se acordă în gen cu substantivul determinat de numeral: cei trei studenţi, cele nouă studente, cei o sută treizeci de muncitori, cele o sută treizeci de muncitoare.

Când numeralele nu sunt precedate de pronumele semiindependente cei, cele, ele exprimă valoarea de genitiv cu ajutorul prepoziţiei a (care nu trebuie confundată cu articolul al, a, ai, ale) plus acuzativul. Este deci corect: Tată a (nu al) doi copii. Reprezentanţi a (nu ai) şapte şcoli. Dativul se exprimă prin grup prepoziţional, având drept cap prepoziţia la: Dau de mâncare la zece iepuri.

Valori numerice au şi substantivele pereche şi duzină. Echivalând cu numeralul doi, pereche înseamnă grup de două obiecte de acelaşi fel cu întrebuinţare simultană (o pereche de boi, o pereche de şireturi) sau obiect format din două părţi identice şi simetrice (o pereche de ochelari, o pereche de pantaloni). Duzina are semnificaţia de grup de douăsprezece obiecte de acelaşi fel care formează un tot (o duzină de cămăşi, o duzină de pălării). În ultima vreme se constată o tendinţă accentuată de folosire a numeralului cardinal ca echivalent al numeralului ordinal. Substantivul – cel mai adesea comun – antepus numeralului, este totdeauna la singular, articulat: etajul cinci, anul patru, secolul douăzeci, scara trei, capitolul nouă. Astfel, numeralele ajung să funcţioneze ca denumiri prin care se diferenţiază „obiectele” din clasa reprezentată de substantivul asociat. 2.2.2. Numeralele fracţionare

Sunt numeralele ce exprimă cota fracţionară luată dintr-un întreg. Ele se formează de la numeralul cardinal care indică în câte părţi este fracţionat întregul la care se adaugă sufixul -ime (doime, treime, cincime, zecime, sutime, miime, milionime etc.), precedat de numeralul cardinal ce arată câte părţi fracţionare sunt luate (două treimi, trei pătrimi, cinci şesimi etc.).

Prin cifre, numeralele fracţionare se redau sub forma de fracţii ordinare (1/5 ,,o cincime", 2/3 ,,două treimi", 3/10 ,,trei zecimi", 7/100 ,,şapte sutimi") sau sub formă de fracţii zecimale (0,5 ,,cinci zecimi", 0,02 ,,două sutimi", 0,003 ,,trei miimi").

Drept sinonime ale numeralelor fracţionare o doime, o pătrime se folosesc cuvintele jumătate, sfert. Acestea sunt, de fapt, substantive, dar care, ca şi numeralele fracţionare, arată cota ce se ia dintr-o unitate.



Substantivele feminine derivate de la numerale cardinale cu sufixul -ime, ca şi toate substantivele de acest gen, au forme de număr, de caz şi forme nearticulate şi articulate: treime, treimi, treimea, treimile, unei treimi, treimii, unor treimi, treimilor.

În limbajul ştiinţific, numeralele fracţionare redau linia de separare dintre numărătorul şi numitorul unei fracţii prin prepoziţia pe sau supra: 3/5 ,,trei pe cinci" sau ,,trei supra cinci".

Când numărul urmează după un număr întreg, el se leagă de primul prin conjuncţia şi, care este obligatorie: patru şi o doime sau patru şi jumătate; şase şi trei pătrimi sau şase şi trei sferturi, opt (întregi) şi două cincimi.

Fiind un tip de numerale fracţionare, fracţiile zecimale se leagă de numărul întregilor prin conjuncţia şi: nouă (intregi) şi trei miimi corespunde notării cifrice 9,003, iar doi (intregi) şi patru sutimi — notaţiei 2,04. Aceste numerale pot fi redate la citire prin numeralele cardinale corespunzătoare legate între ele prin cuvântul virgulă: nouă virgulă zero zero trei, respectiv doi virgulă zero patru.

Echivalente semantic cu numeralele fracţionare sunt construcţiile alcătuite din numeralul ordinal cu forma feminină urmat de cuvântul parte (a doua parte, a şasea parte, a zecea parte etc.) sau din numeralul cardinal propriu-zis la forma feminină urmat de numeralul ordinal, tot la forma feminină (două a treia, trei a cincea, nouă a zecea etc.). Ambele construcţii sunt invariable, fiind utilizate mai ales în domeniul matematicii.

Tot fracţionare trebuie considerate construcţiile alcătuite dintr-un numeral cardinal propriu-zis urmat de numeralele sută, mie, precedate de prepoziţia la: cincizeci la sută (notat cifric 50%), şaptezeci şi cinci la sută(notat 75%), treizeci si cinci la mie (notat 35%0). În aceste cazuri se utilizează şi substantivele procent, respectiv promilă, pe lângă numeralul cardinal: şapte procente, unsprezece promile.

Notă. Trebuie evitate alăturarile pleonastice optzeci de procente la sută, un procent de optzeci la sută, precum şi îmbinările nelogice patruzeci de procente la mie, un procent de patruzeci la mie.

Substantivul determinat de numeralul fracţionar este, de obicei, postpus şi se leagă de el cu ajutorul prepoziţiilor de, din, dintre, dintru (o treime din elevi, un sfert de pâine, două cincimi dintre cei prezenţi, o şesime dintr-o clasă).

Legătura dintre ele se poate face de asemenea şi prin intermediul articolului posesiv, substantivul determinat căpătând forma de genitiv (trei pdtrimi ale continentului). 2.2.3. Numeralele colective exprimă gruparea obiectelor în ansamblu, determinate numeric. Ele sunt reduse ca inventar.

Pentru două obiecte luate ca o totalitate se foloseşte numeralul colectiv moştenit amândoi, care are forme gramaticale de gen şi caz, declinându-se în felul următor:

Masculin Feminin N. amândoi amândouă G. (al, a, ai, ale) amânduror(a) (al, a, ai, ale) amânduror(a) D. amânduror(a) amânduror(a) A. (pe) amândoi (pe) amândouă Notă. Forma de genitiv-dativ a numeralului dat se întâlneşte relativ rar, având o nuanţă arhaică. Amânduror se foloseşte ca determinativ antepus (le-am dat amânduror elevelor), iar amândurora ca determinativ postpus (le-am dat elevelor amândurora).

Dativul se marchează şi prin prepoziţia la: la amândoi. Numeralul colectiv amândoi are în limba literară şi sinonimul neologic ambii (în limba veche exista forma îmbii, moştenită din latină). Ca şi forma amândoi, ambii se declină:

Masculin Feminin N. ambii ambele G. (al, a, ai, ale) ambilor (al, a, ai, ale) ambelor D. ambilor ambelor A. (pe) ambii (pe) ambele

Spre deosebire de celelalte numerale colective care precedă sau succedă substantivul determinat, ambii, ambele stau întotdeauna înainte şi sunt articulate, substantivele determinate fiind nearticulate (ambii vecini, ambele vecine).

Numeralele colective de la trei până la opt se formează de la numeralele cardinale propriu-zise, precedate de adjectivul pronominal nehotărât toţi (transformat în morfemul tus-) sau de adv. câte + particula -şi: tustrei, tuspatru, tuscinci, tusşase, tusşapte, tusopt; câteşitrei, câteşipatru, câteşicinci etc.

Întrebuinţate mai ales în vorbirea populară, aceste numerale nu au forme deosebite nici de gen, nici de caz, excepţie făcând doar numeralele compuse cu trei care au formă specială de feminin (tustrele / câteşitrele).

La genitiv-dativ sunt folosite prepoziţiile (jucariile a tuspatru copii, s-a dat la tustrei).



Pentru numere mai rnari (de la trei în sus), în calitate de numerale colective se folosesc construcţii alcătuite dintr-un numeral cardinal propriu-zis precedat de adjectivul pronominal nehotărât toţi: toţi cincizeci, toţi o sută treisprezece ş.a.m.d. Toate numeralele colective au atât valoare adjectivală, cât şi valoare substantivală: Nu semănau amândouă surorile. Au stat tăcuţi, ca i-a cuprins / O jale pe-amândoi. Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie. Ochilă atunci se ia şi el după Harap-Alb şi pomesc tuscinci înainte. 2.2.4. Numeralele multiplicative arată în ce proporţie creşte o calitate sau o cantitate. Se formează de la numeralele cardinale propriu-zise (cu excepţia lui unu), de regulă simple, cu ajutorul prefixului în- (îm-) şi a sufixului -it (adică după modelul adjectivelor participiale în -it): în + doi > a îndoi > indoit; în + patru > a împătri > împătrit. În principiu, multiplicativele se pot forma de la orice numeral cardinal propriu-zis. În limba literară, însă, au circulaţie doar numeralele multiplicative formate pe baza numeralelor de la doi până la şapte inclusiv (întreit, încincit), precum şi pe baza numeralelor zece, sută, mie (înzecit, însutit, înmiit).

Notă. Deşi în limba română nu există verbele a inşesi, a înşepti, numeralele multiplicative înşesit, înşeptit s-au format prin analogie cu îndoit, întreit etc.

Sinonime cu îndoit şi întreit sunt neologismele dublu, triplu. În limbajul ştiinţific se foloseşte uneori cvadruplu („împătrit”), cvintuplu („încincit”) şi sextuplu („înşesit”).

Numeralele multiplicative au valoare adjectivală sau adverbială. Când sunt folosite ca adjective, multiplicativele se acordă cu substantivul determinat în gen şi număr: câştig întreit, câştiguri întreite; dobândă înzecită — dobânzi înzecite.

Cu valoare adverbială, numeralele multiplicative sunt invariable: munceşte întreit, dobândeşte îndoit, câştigă împătrit. Ca adverbe, numeralele multiplicative de tipul îndoit, întreit sunt sinonime cu numeralele adverbiale de două ori mai mult, de trei ori mai mult etc. 2.2.5. Numeralele distributive arată gruparea numerică şi repartizarea obiectelor. Ele se formează din numerale cardinale propriu-zise sau fracţionare precedate de cuvântul invariabil câte (câte doi, câte cinci, câte zece, câte o treime, câte un sfert, câte douăzeci şi patru), care imprimă locuţiunii date sensul de grupare în cantităţi indicate de numeralul folosit.

Pentru a sublinia modul de grupare, se repetă fie numai numeralul (doi câte doi sau câte doi, doi), fie toată construcţia (câte zece, câte zece).

Numeralele distributive nu se declină. Numai locuţiunea câte unu are la genitiv-dativ formele câte unuia — câte uneia. Relaţiile cazuale sunt exprimate cu ajutorul prepoziţiilor plasate înaintea distributivului (cinci caiete a câte 50 de bani bucata; de câte zece ani).

Numai numeralele distributive care au in componenţa lor numeralele unu şi doi (cu excepţia lui unsprezece) au forme speciale de gen: câte unu — câte una; câte doi — câte doua; câte doisprezece — câte douăsprezece; câte patruzeci şi doi — câte patruzeci şi două etc.

Substantivul care urmează după numeralul distributiv se leagă de acesta ca şi numeralul cardinal propriu-zis: până la nouăsprezece - direct (câte optsprezece lei), de la douăzeci - cu ajutorul prepoziţiei de (câte treizeci de nuci; câte optzeci şi şapte de lei). 2.2.6. Numeralele adverbiale arată de câte ori se îndeplineşte o acţiune sau de câte ori calitatea (cantitatea) unui obiect o depăşeşte pe a altuia. Ele constau dintr-un grup de cuvinte cu caracter de locuţiune, care, asemenea adverbelor, determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. Numeralele adverbiale se formează din numerale cardinale propriu-zise precedate de prepoziţia de şi urmate de substantivul ori (pluralul lui oară): de două ori, de trei ori, de zece ori, de o sută de ori. Excepţie: o dată, care e constituit din numeralul o şi substantivul dată (sinonim al lui oară).

Tot numerale adverbiale sunt şi construcţiile cu numeralul ordinal urmat de substantivul oară (sinonim cu dată): a doua oară, a zecea oară, a mia oară, a o sută mia oară etc. Nota 1. Nu trebuie confundat numeralul adverbial o dată (scris în două cuvinte, precedat adeseori de adverbele de mod numai, doar, încă) cu adverbul simplu odată, diferit şi ca scriere (într-un singur cuvânt) şi ca sens (înseamnă ,,cândva", ,,odinioară"). Nota 2. Când numeralul adverbial se construieşte cu formele de plural ale numeralelor sută, mie, milion, el nu denumeşte un număr exact, ci serveşte pentru a sublinia că acţiunea se repetă de foarte multe ori (de sute de ori, de mii de ori, de milioane de ori). Nota 3. Uneori în corpul numeralului adverbial, după prepozijia de, se intercalează elementul câte: de câte două ori, de câte patru ori, de câte nouă ori etc. În acest caz, adverbialele au şi valoare distributivă, exprimând periodicitatea unei acţiuni: Gaina babei se oua de câte două ori pe zi (I. Creangă).



Ca numerale adverbiale, neologismele bis ,,de doua ori", ter ,,de trei ori" indică numerotarea unor obiecte (case, pagini, exemplare): locuiesc la 9 bis, paginile 15 bis şi 15 ter.

Bis cu sens de ,,încă o dată" se întrebuinţează adesea în sălile de spectacol, ca cerere de repetare a unui pasaj dintr-o lucrare. 2.2.7. Numeralele ordinale exprimă ordinea numerică, locul pe care-l ocupă obiectele sau acţiunile într-o succesiune.

Şirul numeralelor ordinale începe cu întâiul (întâia), cel (cea) dintâi sau primul (prima), după care urmează al doilea (a doua), al treilea (a treia), al patrulea (a patra)... şi se sfârşeşte cu locuţiunea adjectivală cel (cea) din urmă sau cu adjectivul ultimul (ultima), care nu fac parte din sistemul numeralelor, dar indică poziţia finală a unui obiect într-o înşiruire. La acestea s-ar mai putea adauga şi neologismul secund (secundă), care este sinonim cu al doilea (a doua). Comp.: căpitan secund, vioara secundă. Sinonimul lui al treilea (a treia) este terţ (terţă). Comp.: datorii către terţi, o terţă persoană.

Celelalte numerale ordinale se formează din numeralele cardinale propriu-zise însoţite de morfemele discontinue al / a antepuse şi -le- / a postpuse; la masculin se adaugă la sfârşit şi particula deictică -a: al doilea — a doua, al treilea — a treia, al patrulea — a patra, al cincilea — a cincea,..., al zecelea — a zecea...

Notă. În structura numeralelor ordinale nu se poate vorbi de articolele posesive al, a şi hotărâte -le, -a, deoarece rolul acestor elemente se reduce aici la derivarea numeralelor ordinale de la cele cardinale. Cu ajutorul formanţilor al, a este exprimată ideea de ordine, iar cu ajutorul formanţilor -le, -a, — distincţia de gen (al şaselea - a şasea).

Uneori, numeralele ordinale sunt precedate de pronumele semiindependent cel (cea) singur sau însoţit de prepoziţia de, care formează sau nu o silabă împreună cu formantul proclitic (al numeralului ordinal al (a): cel (cea) dintâi, cel de-al doilea (cea de-a doua), cel de-al treilea, cel de-al zecelea etc.

La numeralele compuse, marca postpusă a numeralului ordinal apare numai la ultimul component: al douăzeci şi unulea - a douăzeci şi patra, al o sută nouăzeci şi optulea — a o sută nouăzeci şi opta etc.

Nota 1. La formarea numeralelor ordinale cu opt şi milion (terminate în consoană), din motive de ordin fonetic între numeralul cardinal şi formantul ordinal -lea se intercalează vocala de legatura -u- (nu -a-): al optulea, al milionulea. Forma feminină a acestui numeral este a milioana (nu a miliona).

Nota 2. Dacă la masculin-neutru o suta şi o mie păstrează pe o (al o sutălea pom, al o mielea vizitator), la feminin o este facultativ (e corect atât a suta, a mia, cât şi a o suta, a o mia). La ordinalele corespunzătoare numeralelor cardinale un milion, un miliard, preluarea lui un este facultativă la masculin-neutru (e corect atât al un milionulea, cât şi al milionulea).

Numeralele ordinale formate de la unsprezece până la nouăsprezece se pronunţă şi se scriu corect al unsprezecelea, al doisprezecelea, al treisprezecelea,.... al nouăsprezecelea (nu al *unsprezecilea, al *doisprezecilea etc.), pentru ca ele sunt formate de la unsprezece, doisprezece etc., spre deosebire de al douăzecilea, al treizecilea,...al nouăzecilea, formate de la douăzeci,..., nouăzeci.

Numeralele formate de la sută, mie şi milion se pronunţă şi se scriu corect astfel: al o sutălea (format de la o sută), a suta; al mielea (format de la o mie), a mia; al milionulea (format de la un milion), a milioana; al sutelea (format de la sute: al doua sutelea); al miilea (format de la mii: al doua miilea), al milioanelea (format de la milioane: al doua milioanelea).

La numeralele ordinale, formate de la corespunzatoarele lor cardinale în a căror structură intră prepoziţia de, aceasta se omite înaintea ultimului component. Astfel, de la douăzeci de mii ordinalul este al douăzeci miilea, a douăzeci mia, de la şaptezeci de milioane se formează al şaptezeci milioanelea, a şaptezeci milioana.

Spre deosebire de celelalte numerale ordinale, care nu dispun decât de o singură formă din punctul de vedere al determinării, întâi are două forme: hotărâtă (articulată) când precedă substantivul determinat (întâiul copil, întâia scrisoare) nearticulata, când urmează după acesta: anul întâi, ziua întâi.

N.B.: Normele actuale (vezi DOOM 2) acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi, postpus substantivului, şi forma întâia: clasa întâi / întâia.

Sinonimul lui întâi, numeralul ordinal neologic primul (prima) apare de asemenea înaintea substantivului determinat în forma sa articulată (primul exemplar, prima rândunică), iar în componenţa unor compuse (de tipul: prim-ministru, prim-plan, prim-secretar, prima-balerină etc.) şi în costrucţii libere (un prim exemplu, o primă observaţie) poate fi nearticulat.

Altă particularitate a numeralelor ordinale întâi şi prim este faptul că au şi formă de plural pentru ambele genuri (întâii, primii; întâile, primele), ca şi adjectivul ultimul.



Declinarea numeralului ordinal

Forme cazuale speciale, atât la masculin, cât şi la feminin, are numai numeralul ordinal întâi când este articulat enclitic. Deci el se declină ca adjectivele, adică atunci când stă înaintea substantivului determinat, se schimbă dupa cazuri, iar când stă după, ramâne neschimbat (vezi Flexiunea adjectivelor).

Numeralul prim este de obicei articulat hotărât şi variabil (primul solist, primului solist, prima cosmonaută, primei cosmonaute), dar uneori poate să apară şi nearticulat (această primă ediţie, acestei prime ediţii).

La fel ca şi prim se comportă în privinţa formei neologismul secund. Dacă precedă regentul, este articulat hotărât enclitic (secundul ofiţer, secundului ofiţer, secunda întâmplare, secundei întâmplări) şi nearticulat, dacă succeda termenul regent (arbitru secund, întâmplare secundă).

Neologismul terţ, când precedă regentul, este utilizat în formă nearticulată (o terţă persoană, unei terţe persoane) sau articulată hotarât enclitic (terţa persoană, terţei persoane).

Celelalte numerale ordinale se declină, ca şi numeralele cardinale, cu ajutorul pronumelui semiindependent cel, urmat de prepoziţia de. Genul, numărul şi cazul sunt marcate prin formele acestui pronume, numeralul rămânând invariabil:

Singular Plural m. şi n. f. m. f. şi n.

N.-A. cel de-al cea de-a cei de-al cele de-al şaptelea şaptea şaptelea şaptelea

G.-D. celui de-al celei de-a celor de-al şaptelea şaptelea şaptea Notă. La N.-A. singular, numeralele ordinale pot fi folosite şi fără pronumele

semiindependent urmat de prepoziţia de (al patrulea, a patra). Tot cu pronumele semiindependent se declină şi numeralul dintâi, care stă, de

obicei, înaintea substantivului (cel dintâi, celei dintâi, celor dintâi). Când se scriu cu cifre romane, numeralele ordinale, în afară de primul din serie

(întâi, primul), sunt precedate la masculin şi la neutru de al şi urmate de -lea, iar la feminin precedate de a şi urmate de -a: Napoleon al Ill-lea, student în anul al V-lea, congresul al VII-lea, secolul al XlX-lea; clasa a II-a, clasa a X-a (dar Napoleon I, clasa I).

Notă. Este greşită scrierea fără a înaintea numeralului ordinal, când acesta stă după un substantiv feminin: *clasa opta în loc de clasa a opta, *brigada treia în loc de brigada a treia. Întrebuinţarea numeralelor ordinale

Numeralele ordinale pot avea valoare de adjectiv, de substantiv şi adverb. Au valoare adjectivală când însoţesc un substantiv şi arată ordinea obiectului

denumit de substantiv (A fi a cincea roată la căruţă). Precedând sau urmând substantivul pe care-l determină, ele se acordă cu acesta în gen, număr şi caz. Acordul se face fie prin forma numeralului (primul elev, primele flori, (al) primilor elevi), fie prin pronumele semiindependent cel, cea (cel dintâi copil, cele dintâi legume, celor dintâi copii etc.).

Când sunt întrebuinţate singure, numeralele ordinale au valoare de substantiv: Cind doi se ceartă, al treilea câştigă. Intră în vorbă cu cel dintâi.

Dacă determină un verb, numeralul ordinal se foloseşte adverbial: Când sirena sună a doua oară, oamenii se îndreptau spre ieşire. El a sosit întâi. 3. Funcţile sintactice ale numeralului Numeralele cu valoare adjectivală (cardinale, colective, multiplicative, distributive, ordinale) au funcţia sintactică de: — atribut adjectival: Am cinci degete la mâini / şapte zile-n săptămâni. (G. Vieru) Amândoi prietenii şi-au strâmbat nasurile unul către altul. (M. Sadoveanu) Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii. (I. Creangă) Cu o putere îndoită, cu braţe de fier smuci pe babă de mijloc. (T. Arghezi) Craiul primind cartea, îndată cheamă tustrei feciorii înaintea sa. (I. Creangă) Munca ne-a adus o satisfacfie inzecitd. Ambii copii au cântat bine. Le-a dat câte două bomboane. — nume predicativ: Eforturile noastre sunt înzecite. — predicativ suplimentar: Eforturile voastre le vreau înzecite.



Numeralele cu valoare substantival-pronominală au aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul / pronumele: — subiect: Tustrei au ascultat sfatul meu. Al doilea mi-e prieten. Amândoi au greşit. Mie mi se cuvine o treime. — atribut substantival: în G: Banii amâdurora au fost restituiţi. Datoriile celui de-al doilea erau mici. Cărţile primului sunt aici; în Ac: El avea o bancnotă de zece. Fata de lângă al doilea este sora mea. În D: Acordarea de burse amândurora a fost o greşeală. El le e tată celor trei. — atribut categorial: Cifra trei are o simbolistică aparte. Nota patru e spaima elevilor. — nume predicativ: Cu noi se face zece. El este al doilea din clasă. Caietele sunt ale celor doi. — complement direct: Văd două. Juriul i-a premiat pe tustrei. I-am trimis acasă pe amândoi. Îl prefer pe primul. — complement indirect: Au putere atâta, / cât le trebuie la doi. Le-a promis amândurora că-i va ajuta. I-am comunicat celui de-al doilea să vină. Am cumpărat o carte necesară celor doi. — complement de agent: Am fost susţinut de tustrei. — complement prepoziţional: Mă bazez pe amândoi / tustrei / al doilea / primul. — complement comparativ: Învaţă mai bine decât amândoi. E la fel de inteligent ca primul. — circumstanţial de loc: Ajung la primul. S-a aşezat în faţa celor doi. — circumstanţial de timp: S-a întors acasă înaintea amândurora. După al treilea voi vorbi şi eu. — circumstanţial de cauză: A plecat din cauza primului. — circumstanţial condiţional: În locul celor doi, aş tăcea. — circumstanţial concesiv: În ciuda ambilor, el a reuşit — circumstanţial instrumental: Le-am procurat prin cei trei. Am reuşit graţie celor doi. — circumstanţial sociativ: A plecat cu cei patru — circumstanţial opoziţional: În loc de zece s-au prezentat doi — circumstanţial cumulativ: Pe lângă cinci au mai venit trei — circumstanţial de excepţie: În afară de al doilea nu a mai câştigat nimeni. — circumstanţial de relaţie: Privitor la cei doi, n-am nimic de zis. — predicativ suplimentar: Plecat-am nouă din Vaslui... A selecţionat-o a doua Îi văd mereu câte doi. Numeralele cu valoare adverbială au funcţia sintactică de circumstanţial: — de mod: Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. (I. Creangă). De zece ori măsoară şi o data taie. — de timp: Mai întâi a învăţat şi apoi s-a dus la joacă. — cantitativ: Mănâncă cât şapte. Rar, numeralul adverbial poatea avea şi funcţia de atribut adverbial: Este necesară repetarea de zece ori.

Capitolul 5. Pronumele



1. Definiţie: Pronumele este o parte de vorbire eterogenă, care înlocuieşte un substantiv şi uneori adaugă indicaţii cu privire la acesta.

Indicaţiile referitoare la obiectul desemnat de numele substituit prin pronume sunt de natură diferită: în unele cazuri, cu ajutorul pronumelui se stabileşte corelaţia dintre persoanele participante / neparticipante la procesul comunicării (eu, tu, el); în alte cazuri, se precizează poziţia obiectelor (apropiate / îndepartate) faţă de vorbitori (acesta, acela, aceia, ceilalţi); sunt şi cazuri când pronumele indică apartenenţa obiectelor desemnate (al meu, a ta, al nostru, ale ei etc.).

Clasa pronumelui se caracterizează semantic - prin conţinut lexical abstract care se referă la fiinţe şi lucruri, fără a le denumi (are autonomie semantică), morfologic - printr-o flexiune sintetică, bazată pe categoriile gramaticale de gen, număr şi caz, sintactic – prin posibilitatea de a se combina cu câte un singur termen (are distribuţie unidirecţională, parţial bidirecţională), logic – prin conţinut noţional abstract, dar suficient pentru contractarea unor funcţii sintactice determinate.

Pentru pronume sunt caracteristice categoriile gramaticale proprii numelui (cazul, numărul, genul), la care se mai adaugă categoria persoanei, specifică unor tipuri de pronume (personale, reflexive, de întărire, posesive). Unele tipuri de pronume, în primul rând cele personale, se caracterizează printr-un număr mare de forme supletive, moştenite din latină.

Spre deosebire de substantiv şi adjectiv, pronumele constituie un sistem închis, intrunind un inventar relativ redus de unităţi ce fac parte din lexicul cu caracter mai mult gramatical.

În majoritatea lor, pronumele (excepţie făcând doar cele personale şi reflexive) se folosesc paralel cu funcţie substantivală şi cu funcţie adjectivală (de ex.: acesta — omul acesta; al meu — soţul meu; însăşi — însăşi mama; fiecare — fiecare cetăţean etc.).

Pronumele cu funcţie determinativă se acordă cu substantivul determinat în gen, număr şi caz, fiind numite adjective pronominale (de ex.: acest creion, această carte, aceşti elevi; fiecărui cetăţean, gândurile voastre ş.a.). 2.Clasificări: 2.1. După criteriul structurii morfematice : 2.1.1. pronumele simple au aspectul unui singur cuvânt şi sunt alcătuite dintr-un singur termen: eu, tu, altul, care etc.

2.1.2. pronumele compuse au aspectul unui grup de termeni: dânsul, dumneata, dumneavoastră, însăşi, al meu, aceeaşi, ceea ce, altcineva, niciunul etc. 2.2. În funcţie de capacitatea lor de a-şi schimba forma în raport cu categoria persoanei, pronumele se impart în două clase:: 2.2.1. pronume care au categoria persoanei (pronumele personale, reflexive, de întărire şi posesive): eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, dânsul, dânsa, dânşii, dânsele ; sine, se, s-, îşi, şi-, însumi, însuţi, însuşi, al meu, al tău, al său etc. 2.2.2. pronume care nu au categoria persoanei (= celelalte clase de pronume).

A. Pronumele care au categoria persoanei I. Pronumele personal

Pronumele personal indică persoana în raport cu vorbitorul. Există forme speciale de persoană pentru singular şi pentru plural: — formele de persoana I indică la singular persoana care vorbeşte (eu), iar la plural persoanele în numele cărora se vorbeşte (noi); — formele de persoana a Il-a indică la singular persoana cu care se vorbeşte (tu), iar la plural persoanele (voi) cărora le este adresată vorbirea; — formele de persoana a Ill-a indică la singular o persoană sau un obiect (el, ea), iar la plural, mai multe persoane sau mai multe obiecte (ei, ele), despre care se vorbeşte, cu specificarea genului acestora.

Pronumele personal mai are forme speciale de caz (mie, pe mine) şi de număr (nouă), iar cel de persoana a Ill-a, şi de gen (el, ei, ea, ele).

Pronumele personal are forme cazuale accentuate (li se mai spune pline sau lungi) şi neaccentuate (numite şi atone sau scurte): ţie îţi (spun), pe tine te (întreb), lui i(-am dat).



Formele neaccentuate pot apărea în propoziţie singure sau împreună cu formele respective accentuate, dublându-le (îţi spun, te intreb, i-am dat — îţi spun ţie, te întreb pe tine, i-am dat lui).

Spre deosebire de substantive sau adjective, la declinarea cărora N. coincide cu A., iar G. cu D., pronumele personale au forme speciale de dativ şi de acuzativ (de ex.: N. eu, D. mie, A. pe mine). Acest fapt ne permite să vorbim despre valori gramaticale diferite ale cazurilor şi la substantive şi la adjective, unde la N.-A. şi G.-D. formele, cu excepţia celor feminine la singular nehotărât, coincid.

Formele pronumelui personal

Observaţii:

Pronumele personal are trei persoane distincte, gen (numai la persoana a III-a) număr, şi forme pentru toate cele cinci cazuri. La D. şi Ac. prezintă atât forme accentuate, cât şi neaccentuate.

Deoarece înlocuieşte o persoană, el nu poate funcţiona niciodată ca adjectiv al unui substantiv.

Pe lângă pronumele personale el, ea, ei, ele, la persoana a Ill-a se mai folosesc pronumele personale dânsul, dânsa, dânşii, dânsele. Ele au apărut pe baza formelor mai vechi ale pronumelui personal însul, însa, înşii, însele (precedate de prepoziţia de) care apar astăzi precedate de prepoziţiile întru, dintru, printru (cu forma într-, dintr-, printr-). În unele zone ale ţării, vorbitorii întrebuinţează aceste pronume ca o treaptă de respect.

De pronumele personale ţin de asemenea aşa-zisele pronume de politeţe (sau de reverenţă), care constituie o subclasă a primelor. Pronumele de politeţe se foloseşte în vorbirea cu persoanele faţă de care se exprimă o atitudine de respect sau de distanţă.



Pronumele de politeţe au forme numai pentru persoana a Il-a şi a Ill-a: pers. a Il-a sg. dumneata, dumneavoastră;

pl. dumneavoastră; pers. a Ill-a sg. dumneasa, dumnealui, dumneaei;

pi. dumnealor După cum se vede, numai pers. A Ill-a sg. are forme speciale de masculin

(dumnealui) şi de feminin (dumneaei). Dumneata şi dumneasa, spre deosebire de celelalte forme ale pronumelor de

politeţe, au forme speciale pentru G.-D. : N.-A. dumneata, dumneasa; G.-D. dumitale, dumisale. Dumneavoastră are o singura forma pentru amândouă numere. Formele mata, matale, rezultate din dumneata, dumitale, sunt folosite în special în

exprimarea orală. Pronumele de politeţe sunt formate din substantivul domnia, care în urma unor

modificări fonetice s-a contopit cu formele pronominale ta (tale), sa (sale), voastră, lui, ei, lor. Pentru a sublinia reverenţa, uneori se foloseşte construcţia iniţială, scrisă în două

cuvinte aparte, cu iniţială majusculă: Domnia Ta, Domniei Tale, Domnia Sa, Domnia Voastră. În calitate de construcţii pronominale de politeţe se folosesc şi locuţiunile pronominale de politeţe: Înălţimea Sa, Maiestatea Voastră, Luminăţia Ta, Excelenţa Voastră, Preasfinţia Sa, Alteţa Sa. Ele reprezintă de fapt formele protocolare din titulatura persoanelor care ocupă anumite poziţii sociale sau profesionale.

Pronumele de politeţe, ca şi celelalte pronume personale, se acordă în număr şi gen cu verbul predicativ. Face excepţie doar dumneavoastră când se referă la pers. a Il-a singular, verbul predicativ fiind folosit tot la forma de plural: dumneavoastră aţi vorbit, dumneavoastră plecaţi, dumneavoastră ramâneţi. Numai când predicatul este exprimat printr-un verb la diateza pasivă sau în cadrul predicatului nominal, se face distincţia de gen şi număr: dumneavoastră aţi fost chemat, dumneavoastră aţi fost chemaţi, dumneavoastră sunteţi amabilă, dumneavoastra sunteţi amabile.

Formele neaccentuate ale pronumelor personale pot avea câteva valori deosebite

de întrebuinţare: a) dativul posesiv: forme atone de D, cu diferite funcţii sintactice pe lângă un substantiv sau un verb: Pe umeri pletele-i curg râu (cu funcţia de atribut pronominal, determinând un substantiv), Îţi ajut părinţii cât pot (cu funcţie de complement posesiv), Se adunau în juru-ţi (cu funcţia de c.c.t. exprimat prin pronume personal, formă neaccentuată, D. posesiv, precedat de locuţiunea prepoziţională în jurul – excepţie de la cazul G.). Valoarea posesivă a acestor construcţii rezultă din aceea că ele sunt echivalente cu un posesiv, respectiv: sale, săi, tău, tale. Când în text mai există şi alte elemente prin care se exprimă posesia, rezultă construcţii pleonastice care trebuie evitate: *Această hotărâre i-a spulberat toate visurile lui. b) dativul etic - exprimă interesul major al vorbitorului sau al ascultătorului pentru acţiunea prezentată sau pentru persoana la care se referă acţiunea. Pronumele în dativ (forme atone de pers. I sau a II-a) nu ţine locul unei persoane asupra căreia se răsfrânge indirect acţiunea, deci nu este nici complement indirect, dar nu exprimă nici posesia. Asemenea construcţii ca mi ţi-l luă şi mi ţi-l trânti şi altele apar numai în limbajul popular şi familiar, dar mai ales sunt caracteristice basmelor, baladelor: Că l-apus de soare / Vor să mi te-omoare. c) pronumele personale cu valoare neutră (forme neaccentuate de Ac. şi de D) nu se referă la un obiect în mod precis; ele sunt elemente formative ale unor locuţiuni verbale şi ale unor expresii populare (neavând autonomie semantică, nu au nici funcţie sintactică, analizându-se împreună cu verbele respective): A zbughit-o, Dă-i cu bere, dă-i cu vin, Le are cu matematica! În construcţii de acest fel, pronumele are o valoare incertă, neutră, nu substituie o persoană şi nu poate fi analizat ca un complement indirect. Asemenea construcţii aparţin limbajului popular şi familiar. d) pronume personale cu valoare nedeterminată (fără funcţie sintactică, doar cu valoare expresivă): Nici tu casă, nici tu masă, din ce o să trăiţi?!

Pronumele de persoana a doua tu este folosit uneori în limbajul familiar, în vorbirea periferică, aproape cu valoarea unei interjecţii, un cuvânt de adresare ce poate însoţi un vocativ sau o propoziţie enunţiativă: Ce mai faceţi, tu?, Tu, mie nu-mi place filmul ăsta, eu plec. Să vezi, tu, ce-am păţit! II. Pronumele reflexiv are forme proprii, accentuate şi neaccentuate, numai la persoana a III-a şi numai pentru două cazuri: D. - sieşi, sie (accentuate), îşi, şi, s- (neaccentuate) şi Ac.- sine (accentuat), se, s- (neaccentuate). Aceste forme sunt identice, la singular şi la plural, şi nu au gen.



Observaţii : Un pronume este reflexiv atunci când substituie diferite persoane în funcţia de

complement direct sau indirect al verbului, identice cu subiectul acestuia. Pronumele reflexiv, ca şi cel personal, nu poate avea niciodată valoare adjectivală, deoarece substituie o persoană, deci nu poate fi adjectivul unui substantiv.

Pronumele reflexiv îşi păstrează sau îşi pierde prin folosire conţinutul său lexical pronominal originar din cauza verbelor pe care le însoţeşte obligatoriu şi cu care formează o unitate semantică şi gramaticală: a) îşi păstrează conţinutul şi funcţia sintactică atunci când construcţiile verbale în care sunt incluse au valori de reflexiv obiectiv (se piaptănă – pe sine), reflexiv reciproc (se înţeleg – unul cu altul), reflexiv participativ (şi-a cumpărat cărţi – pentru sine), reflexiv posesiv (şi-a adus cărţile – sale); b) îşi pierde conţinutul şi funcţia sintactică, rămânând morfem atunci când verbele au valori de reflexiv pasiv (se vând bilete…), reflexiv dinamic (îşi aminteşte), reflexiv eventiv (se îngălbeneşte), sau de reflexiv impersonal (se cuvine, se cade).

Pronumele reflexive, în D. forme neaccentuate, pot fi întâlnite cu valoare posesivă: Îşi iubeşte părinţii. Spre deosebire însă de pronumele personal, reflexivul în dativ posesiv nu apare decât pe lângă verbe.

Pentru persoanele I şi a II-a, formele pronumelor reflexive sunt identice cu formele neaccentuate ale pronumelor personale, la singular şi la plural: D. - îmi, mi-, îţi, ţi-, ne, vă, v-; Ac. - mă, m-, te, ne, vă, v-.

Pronumele reflexive neaccentuate, folosite în calitate de complemente pe lângă verbele tranzitive, sunt reluate adesea prin formele lor accentuate, ca şi în cazul pronumelor personale: se auzea pe sine, îşi spunea sieşi; însoţită de diferite prepoziţii, forma accentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv poate fi folosită şi singură: povesteşte despre sine; cumpără (ceva) pentru sine. III. Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire

Cu ajutorul pronumelui de intărire se evidenţiază, subliniindu-se în mod deosebit, persoana despre care este vorba (însuşi a venit).

Pronumele de întărire se întilneşte relativ rar, fiind simţit ca învechit: Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi. (C. Negruzzi) Incomparabil mai frecvent este în vorbire adjectivul pronominal de întărire, care însoţeşte un alt pronume (de obicei, personal) sau un substantiv: Auzind feciorul împăratului toate acestea, hotărî să se ducă el însuşi să o ceară de soţie (Folclor). Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii (I. Creangă).

Între pronumele de întărire şi adjectivele pronominale de întărire nu există deosebiri; ele au forme identice de persoană, număr şi gen.

Folosirea adjectivului pronominal de întărire constituie o sursă a numeroase dezacorduri.

Dificultăţile în utilizarea acestui adjectiv provin din complexitatea flexiunii sale, ca şi din caracterul său hibrid. Astfel, pronumele (şi adjectivul) de întărire este alcătuit din două componente, fiecare dintre ele având flexiune proprie: un pronume personal (de tipul însu-), variabil după gen şi număr + dativul pronumelui reflexiv, variabil după persoană şi număr. Avem astfel următoarele paradigme:

singular plural masc. fem. masc. fem. NAc. însu- însă- NAc. înşi- înse- GD însu- înse- GD înşi- înse-

singular plural pers. I -mi pers. I -ne pers. a II-a -ţi pers. a II-a -vă pers. a III-a -şi pers. a III-a -şi / -le Din combinarea acestor două paradigme rezultă formele pronumelui şi adjectivului

pronominal de întărire. Observaţie:

Unii vorbitori tratează adjectivele pronominale de întărire (în mod greşit) ca adverbe de



întărire, motiv pentru care nu mai simt nevoia realizării acordului şi obţin structuri de genul: *Ea însuşi. *Ţie însuşi. *Însăşi noi. Toate situaţiile în care apare un pronume / adjectiv pronominal de întărire trebuie tratate cu atenţie pentru ca, nu cumva, să se piardă acordul. Aceasta este cu atât mai important, când adjectivul de întărire se află la o oarecare distanţă de substantivul pe care îl determină : Nevasta directorului însăşi a participat la inaugurare.- acordarea lui însăşi cu substantivul nevasta clarifică la cine se raportează adjectivul de întărire.

Formele de feminin singular sunt singurele care fac distincţia între NAc şi GD, lucru de care trebuie să se ţină seama în acord. Vom spune, deci, I-am dat fetei înseşi, nu *însăşi.

La feminin, plural, persoana a III-a, pe lângă forma înseşi există şi forma însele, unde -le este rezultatul aglutinării pronumelui personal ele. IV. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv variază în funcţie de persoana şi numărul posesorilor, precum şi de genul, numărul şi cazul obiectelor posedate. Este un pronume care exprimă posesia şi care este format din două părţi: articol posesiv al, a, ai, ale, care înlocuieşte numele obiectului posedat şi meu, tău, său, nostru, vostru care înlocuieşte numele posesorului.

Pronumele posesiv înlocuieşte, deci, atât numele posesorului, cât şi numele obiectului posedat. De exemplu, în fraza Petre şi-a luat caietul său, iar pe al tău, Ioane, l-a lăsat pe masă, pronumele al tău îndeplineşte o dublă funcţie pronominală: pe de o parte, el ţine locul numelui posesorului (Ion), iar pe de alta — al numirii obiectului posedat (caietul).

Spre deosebire de pronumele posesiv, adjectivul pronominal posesiv său (din îmbinarea caietul său) înlocuieşte numai numele posesorului (Petre).

Pronumele posesiv cunoaşte categoriile de persoană (are forme pentru toate cele trei persoane, în funcţie de numărul de posesori şi de obiecte posedate), număr, gen şi caz (cazurile G. şi D. au forme doar pentru plural, datorită flexiunii articolului: alor mei, alor tăi, alor săi, alor noştri, alor voştri).

Un singur posesor Mai mulţi posesori Caz Obiect posedat

Gen I II III I II III

N.Ac.

Un singur obiect

M F

al meu a mea

al tău a ta

al său a sa

al nostru a noastră

al vostru a voastră

-

N.Ac.

Mai multe obiecte

M F

ai mei ale mele

ai tăi ale tale

ai săi ale sale

ai noştri ale noastre

ai voştri ale voastre

-

Observaţii: Pentru G / D., pronumele posesiv utilizează o formă acordată a articolului: alor mei,

alor tăi, alor săi, alor noştri, alor voştri. Dacă pronumele posesiv întotdeauna este precedat de articolul genitival sau posesiv

(al, ai, a, ale), adjectivul pronominal posesiv, când urmează nemijlocit după substantivul articulat, se foloseşte fără acest articol (masa mea, călătoria ta, şcoala noastră. Există însă şi situaţii în care, deşi sunt adjective, meu, tău etc. sunt însoţite totuşi de articolul posesiv: (a) când substantivul e articulat nehotărât: un câine al meu, o pisică a mea; (b) când substantivul mai primeşte un determinant adjectival: această opinie a mea; (c) când adjectivul posesiv precedă substantivul determinat: a mea mamă.

Adjectivul posesiv însoţeşte, de regulă, un substantiv articulat: copilul meu, apartamentul nostru, părinţii săi. Este posibil însă să însoţească şi un substantiv singular nearticulat în vorbirea populară şi familiară, mai ales când acesta denumeşte un nume de rudenie: taică-meu, cumnată-meu, soacră-mea. În astfel de situaţii, se scrie conjunct enclitic şi alcătuieşte împreună cu substantivul o singură unitate funcţională.

La persoana a III-a, N./Ac. pronumele (adjectivul pronominal) posesiv este sinonim cu formele de G. ale pronumelui personal: Cartea este a sa / Cartea este a lui / ei. Casa sa este mare / Casa lui / ei este mare. În ciuda acestei sinonimii, pronumele lui, ei, lor nu-şi schimbă niciodată statutul, rămânând pronume personale!

Indiferent la câte substantive se referă, adjectivul posesiv se acordă întotdeauna cu substantivul cel mai apropiat: Băiatul şi fata mea, Pisica şi câinele meu.



Dacă adjectivul pronominal posesiv determină un substantiv feminin articulat nehotărât la genitiv sau dativ singular, articolul posesiv nu-şi schimbă forma. Astfel, se spune unei colege a mele (tale, sale, noastre, voastre), şi nu unei colege ale mele (tale, sale, noastre, voastre). Notă. Până la apariţia DOOM 2, construcţii precum o prietenă de-a mea, unei prietene de-a mele, o prietenă de-a mamei, unei prietene de-a mamei erau tratate ca incorecte, deoarece utilizarea prepoziţiei de era permisă doar cu pluralul, asta întrucât aici se considera că de are sens partitiv, fiind aproximativ sinonim cu dintre. Norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei / de-al meu, o prietenă de-ale mele / de-a mea. prepoziţia de pierzându-şi valoarea partitivă şi dobândind sensul „de felul”.

B. Pronumele care nu au categoria persoanei

I. Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ Pronumele (respectiv adjectivul pronominal) demonstrativ înlocuieşte numele

unui obiect, indicând, totodată, poziţia lui de apropiere sau depărtare în spaţiu sau în timp, poziţia faţă de alt obiect, identitatea sau asemănarea acestuia cu alte obiecte. Uneori, pronumele demonstrativ ţine locul numelui unui obiect despre care a fost vorba, îndeplinind funcţia pronumelui personal de persoana a Ill-a. Cocoşilă se opri la marginea poienii şi rămase acolo în picioare, parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalţi (Marin Preda).

În conformitate cu informaţia privind poziţia obiectului, pronumele (respectiv adjectivele pronominale) demonstrative sunt de câteva feluri:

• de apropiere: acesta, acestuia, aceasta, acesteia etc.; • de departare: acela, acelora, aceia, aceleia etc.; • de identitate: acelaşi, aceluiaşi, aceeaşi, aceleiaşi etc.; • de diferenţiere: cealaltă, celeilalte, celălalt, celuilalt etc.; • de calificare: (ca) atare.

Există şi forme populare: - de apropiere: ăst/ăsta, astă/asta, ăşti/ăştia, aste/astea; aist/aista, ist/ista, aiastă/aiasta, aişti/aiştia, aieste/aiestea, cest/cesta, ceastă/ceasta, ceşti/ ceştia, ceste/cestea. - de depărtare: cela, ceea, ceia, celea, ăla, ăluia, aia, ăleia, ăl („ăla”), a („aia”), ăi („ăia”) etc. - de diferenţiere: ălălalt, ălălant, ailaltă, ailantă etc. Nota 1. Una dintre caracteristicile pronumelui demonstrativ de apropiere este folosirea formei feminine de singular aceasta (asta) cu valoare de pronume personal ,,neutru" de concluzie: aceasta înseamnă..., aceasta reiese.., aceasta confirmă faptul că... etc. Nota 2. Forma asta se întâlneşte în componenţa unor adverbe sau locuţiuni adverbiale, scriindu-se împreună cu al doilea element (astăzi), izolat (astă seară, de astă dată) sau cu cratimă (astă-noapte, astă-seară, astă-iarnă). Nota 3. Când adjectivul demonstrativ urmează un substantiv capătă aceeaşi formă de caz ca şi substantivul (= se acordă): G.-D. copilului acestuia, copiilor acestora, elevei acesteia, elevelor acestora, casei aceleia, castelului aceluia, elevelor acelora. Nota 4. A nu se confunda forma scurtă de pronume demonstrativ de depărtare a, cu forma omonimă a pronumelui semiindependent marcă a raportului de G: Am văzut-o pe Ioana, a (= „aia”) de s-a logodit cu Ion. Nota 6. Spre deosebire de celelalte tipuri de adjective pronominale demonstrative, care se folosesc atât înaintea, cât şi în urma substantivului, adjectivul demonstrativ de identitate şi cel de calificare se folosesc numai antepuse. II. Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ

Pronumele interogativ se foloseşte în cadrul întrebărilor, ţinând locul cuvântului (de obicei substantiv sau pronume) despre care se întreaba (şi care urmează să apară în virtualele răspunsuri): — Cine a venit? — Vasile. (,,A venit Vasile".) — Ce vrea? — Bani. (,,Vrea bani".) — Al cui creion a rămas pe masă? — Al lui Ion. (,,Pe masa a ramas creionul lui Ion".)

Pronume interogative sint: cine, ce, care, cât, al câtelea. Cu excepţia pronumelui cine (N.-A.), ele sunt folosite şi cu valoare de adjectiv pronominal.

Adjectivul pronominal interogativ, folosit în intrebari, ţine locul cuvântului cu funcţie determinativă din virtualul răspuns. — Ce carte ai cumpdrat?



— O carte de matematică (,,Cartea pe care am cumparat-o este o carte de matematică".)

Pronumele şi adjectivele interogative sunt folosite nu numai în propoziţii interogative propriu-zise, ci şi în întrebari retorice: Cine nu recunoaşte astăzi că Pământul este rotund! (,,Toţi recunosc astăzi că Pământul este rotund").

Numai cine are forme de caz: N.A. cine G.D. cui

Notă. Cine ţine, de regulă, locul substantivelor care numesc obiecte animate, pe când ce (invariabil) ţine locul substantivelor ce denumesc obiecte inanimate. Ca adjectiv pronominal interogativ, ce se poate referi şi la nume de animate (Ce om e Vasile?').

Care are forme de număr numai la G.-D., iar forme de gen, numai la G.-D. singular: G. (al) cărui(a), (al) cărei(a), (al) căror(a); D. cărui(a), cărei(a), căror(a).

Spre deosebire de cine, folosit numai ca pronume, care se întrebuinţează şi ca adjectiv pronominal interogativ la toate cazurile.

Notă. În timp ce pronumele cine, ce se întrebuinţează cu forma de singular a verbului (de ex.: Cine a venit? Ce vine? Ce s-aude? Cine plânge?), care se construieşte atât cu singularul, cât şi cu pluralul (Care a venit? Care au venit? Care se duce? Care se duc?).

Pronumele (respectiv adjectivul pronominal) interogativ cât are forme de gen şi număr, iar la plural, şi forme de caz:

Singular Plural m. f. m. f.

N.-A. cât câtă câţi câte G.-D. — — câtor

Notă. Forma de G.-D. plural este folosită relativ rar. Mai firească este construcţia pronumelui dat cu prepoziţia la: La câţi (prieteni) te-ai adresat?

Pronumele (respectiv adjectivul pronominal) interogativ al câtelea (a câta) se foloseşte în propoziţia interogativă cu scopul de a preciza locul numeric al unui obiect dintr-un şir, grup, succesiune de obiecte (Al câtelea te-ai întors? În a câta cameră te afli?) şi are forme numai pentru singular (masculin şi feminin). Sunt nerecomandabile formele al câtulea, al câtălea, a câtea. Observaţie: Pronumele ce şi cât devin adverbe interogative / exclamative când precedă adjective, adverbe sau verbe: Ce / Cât (de) harnică eşti! Ce / Cât (de) repede trece timpul! Ce vă pasă! Cât ai mâncat?! III. Pronumele şi adjectivul pronominal relativ

Pronumele relativ, face parte din propoziţii secundare (sau subordonate) pe care le introduce şi în care, de obicei, are funcţie sintactică; preia locul unui substantiv din regentă şi face totodată legatura dintre cele două propoziţii: „s-a iscat de la o vreme o buruiană... căreia îi zice chir (M. Sadoveanu).

În cea de a doua propoziţie, prin pronumele căreia se înlocuieşte substantivul buruiană din regentă (buruienii îi zice chir), servind şi ca element de legătură cu prima propoziţie.

Pronumele relativ îndeplineşte rolul unei conjuncţii. El se deosebeşte însă de conjuncţia propriu-zisă prin faptul că, stabilind relaţia dintre propoziţii, are totodată rol de parte de propoziţie, ceea ce nu e caracteristic pentru conjuncţie.

Pronumele relative sunt omonime cu pronumele interogative cine, ce, care, cât (câtă, câţi, câte). Excepţie face doar al citelea (a câta), care nu e folosit ca pronume (respectiv adjectiv) relativ. Aceasta omonimie face ca în unele gramatici cele două tipuri de pronume să fie unite, purtând numele comun de pronume relativ-interogative sau interogativ-relative. Cu toate că cele două tipuri de pronume coincid prin formă, între ele există deosebiri de ordin funcţional şi semantic.

Ca şi în cadrul interogativelor, se disting pronume relative şi adjective pronominale relative, dintre care unele se declină.

Pronumele care la nominativ şi acuzativ apare cu o singură forma, fără desinenţe de număr şi gen (formele cari, carele, carea sunt invechite şi nu sunt admise de norma literară actuală). În funcţia de complement direct, care (la acuzativ) este însoţit de prepoziţia pe (L-am intilnit pe Ion, pe care nu-l văzusem de doi ani).

Notă. Folosirea pronumelui care fără prepoziţia pe în asemenea cazuri este neliterară. Trebuie deci evitate construcţiile de tipul: *Îţi dau cartea care ai cerut-o. *S-a prezentat elevul care l-am chemat.

Ca şi pronumele interogativ omonim, care are forme de G.-D. pentru singular şi plural, iar la singular, şi forme de gen (Am întâlnit elevul căruia îi împrumutasem o carte). La



G.-D. care capătă numărul, iar la singular şi genul substantivului înlocuit din propoziţia regentă (Am întâlnit elevii cărora le-am făcut ieri observaţie; o elevă căreia îi dădusem un caiet).

Pronumele relativ care la G. poate fi atât antepus, cât şi postpus substantivului determinat. În al doilea caz, el capătă terminaţia a: un student în cartea căruia am citit; studenta de cunoştinţele căreia m-am mirat.

Notă. În exemple de tipul: fata al cărei tată eşti, băiatul a cărui mamă eşti etc., se vorbeşte despre acord încrucişat, în sensul că pronumele semiindependent se acordă cu posesorul, iar pronumele relativ cu obiectul posedat. Acest tip de acord trebuie respectat, evitându-se acordul greşit al pronumelui relativ cu substantivul de după el (din subordonată) şi al pronumelui semiindependent cu substantivul din stânga sa:

Fata al cărei tată eşti a luat premiul I.

Când substantivul urmat de pronumele relativ este articulat,pronumele semiindependent (al, a...) nu mai apare: Am o Iădiţă pe capacul căreia sunt pictate flori. Îl cunosc pe acest bărbat cu fiul căruia am fost coleg de facultate.

Ce este folosit în propoziţii atributive ca şi pronumele care, fără însă a-i face concurenţă, căci apare doar ca mijloc stilistic, în parte, pentru a se evita repetarea supărătoare a pronumelui care, şi ca mijloc prozodic (are cu o silabă mai puţin decât care), precum şi pentru a se evita cacofoniile generate de îmbinarea cu elementul lexical anterior. Cine poate introduce o propoziţie atributivă numai cu forma de G.-D.: Să ne-ntoarcem fiecare pe la casa cui ne are.

Pronumele cât (câtă, câţi, câte) este folosit relativ rar, implicând o nuanţă cantitativă: Du-te chiar acum la stăpânul moşiei şi spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are semănat. (I. Creangă)

Folosit în secundară, cât are de obicei în principală corelativul atât, cu formele de gen, numar şi caz respective: Dă-i atâta cât va cere.

De altfel, elemente corelative (acel, acela, cel) au şi alte pronume relative: Câştigă acela / cel care vine primul.

Ceea, îmbinându-se cu ce, a devenit pronume relativ compus ceea ce (invariabil); acest pronume a căpătat un sens neutru, fiind echivalent cu ,,faptul care" şi indicând ansamblul circumstanţelor menţionate anterior: Tocmai de ceea ce te-ai păzit, n-ai scăpat. (I. Creangă). Am plecat devreme acasă, ceea ce nu le-a convenit. Observaţii:

Pronumele relative pot devini, ca şi pronumele interogative, adverbe: Stăm ce / cât stăm şi apoi plecăm.

Atât ce (mai ales în construcţii de tipul ce e drept / rău / ciudat), cât şi ceea ce pot ţine locul unei întregi propoziţii şi pot funcţiona apozitiv: Ce e drept, nimic nu a fost incorect, El înţelege, ceea ce mă bucură.

Singura modalitate de a exprima genitivul formelor invariabile ce şi ceea ce este utilizarea prepoziţiei a: Esenţa a (ceea) ce vrei să spui am înţeles-o.

Ca adjectiv, ce poate avea valoare cantitativă, intrând în combinaţie cu prepoziţia de. Construcţia este utilizată în limbajul familiar: Ce de cărţi ai cumpărat! (= ai cumpărat multe cărţi).

Când introduce o subordonată (alta decât cea AT) corespunzătoare unui complement în dativ, cine ia forma de dativ, altminteri se dă naştere unui anacolut: Cui a învăţat nu-i e teamă de examen. – comp. *Cine a învăţat, nu-i e teamă de examen.

Relativul este implicat atât în organizarea regentei, cât şi a subordonatei, în cadrul cărora apare cu funcţii sintactice diferite, funcţii care cer mărci formale diferite. Forma relativului fiind unică şi neputând exprima simultan ambele relaţii sintactice, va exprima relaţia cea mai puternic marcată formal, respectiv cea faţă de regent. Se ajunge astfel la excepţii de la regula de construcţie a subiectului sau a complementului direct: Dau cui cere. Spun cui merită (subiect în D). Ajut pe care mă ajută. El e bun cu cine merită (subiect în Ac). S-a săturat de câte a auzit pe ziua de azi. N-a obţinut nimic din ce a cerut (c.d. cu prepoziţie atipică).

În GALR II, construcţiile de acest fel sunt considerate cazuri de imbricare. În vorbirea populară, echivalent cu pronumele relativ care se foloseşte pronumele de,

invariabil, care nu trebuie confundat cu conjuncţia (sau prepoziţia) de!: Toată grădina de-o vezi în valea ceea este a bunicilor mei.



IV. Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât Pronumele nehotărât reprezintă (= evocă) în discurs un ansamblu nonvid de entităţi

în legătură cu care dă informaţii privind raportul parte / întreg. Cuantificatorii nehotărâţi (sau nedefiniţi) se realizează fie numai ca pronume, fie ca adjective pronominale nehotărâte, fie paralel, ca pronume şi adjective pronominale nehotărâte.

Ca pronume, ţine locul unui substantiv, arătând că e vorba de un oarecare nume animat sau inanimat, fără a preciza care anume: Dumneata, femeie, îl urmăreşti pe careva pentru o datorie ? (M. Sadoveanu) Dă fiecaruia ce i se cuvine şi ţie ajungă-ţi ce rămâne (N. lorga)

Drept pronume (respectiv adjective pronominale) nehotărâte sunt folosite unităţi lexicale cu diferite valori referenţiale (de ex.: unul, altul, mult, puţin, totul, fiecare, oricine, cutare, atâta, cineva, ceva, orice, niscaiva, vreunul ş.a.). Multe pronume nehotărâte sunt formate cu ajutorul particulelor fie-, ori(şi)-, oare-, -va33 adăugate la alte pronume: fiecine, fiecare, fiece, oricare, oricine, orice, oricât, orişicare, orişice, orişicine, orişicât, oarecine, oarecare, oarece, careva, cineva, ceva, altcineva, altcareva, altceva ş.a.

Cu funcţie de pronume nehotărât se foloseşte uneori şi pronumele relativ care (cu sensul de „fiecare” sau „unii”): Cântă care cum îl duce capul. Veniseră care cu hârleţe, care cu căldări, care cu greble.

O parte din unităţile lexicale menţionate funcţionează numai ca pronume (careva, cineva, altceva, altcineva, fiecine, oricine), altă parte, numai ca adjective (nişte, oarecare, fiece, alde, niscai, niscaiva). Dar multe apar atât ca pronume, cât şi ca adjective (ceva, câtva, cutare, fiecare, oricare, orice, oricât).

Există de asemenea unele locuţiuni cu valoare de pronume nehotărât: nu ştiu ce, nu ştiu cine, nu ştiu cât, cine ştie ce, cine ştie cine, cine ştie cât, te miri ce ş.a.).

Dintre pronumele şi adjectivele nehotărâte se declină unul (una, unii, unele), altul (alta, alţii, altele), cutare, fiecare, oricare, vreunul, câţiva, oricât, atât(a), altcineva, fiecine, cineva, oricine. O parte dintre acestea (unul, altul, vreunul) au paradigma completă, celelalte — incompletă.

Pronumele şi adjectivele nehotărâte se declină ca şi cuvintele pe baza cărora sunt formate. Nota 1. Tot apare cu funcţie de pronume şi la forma articulată: Totul s-a rezolvat de la sine. Nota 2. În locul formei de dativ tuturor(a) se foloseşte adesea construcţia cu prepoziţia la (la toţi le-am dat).

Sunt invariable pronumele (şi adjectivele) nehotărâte altceva, careva, ceva, nişte, oarecare, orice, precum şi formele populare alde, fiece, niscai, niscaiva.

Pronumele (adjectivele pronominale) nehotărâte compuse se scriu într-un singur cuvint (cineva, ceva, vreun(ul), orice, oricare, altcineva, oricine, fiecare ş.a.). Regula aceasta nu se referă, desigur, şi la locuţiunile pronominale nehotărâte: te miri ce, cine ştie cine etc.

Spre deosebire de numeralul cardinal unu, pronumele nehotărât se scrie cu -I la sfirşit: unul. Forma adjectivului pronominal nehotărât coincide cu forma articolului nehotărât un, o. Spre deosebire însă de articolul nehotărât un, o, prin care se subliniază caracterul nedeterminat al obiectului denumit de substantiv, adjectivul pronominal nehotărât un, o arată că obiectul denumit de substantivul pe lângă care stă este deosebit de alt obiect (alte obiecte) de acelaşi fel. Acest lucru se vede uşor când, în enunţ, el este opus altui adjectiv pronominal, ca în exemplul: Un elev intră în clasă, altul rămase afară.

Adjectivele pronominale nehotărâte, în marea lor majoritate, stau înaintea substantivului determinat: atâta zarvă, fiecărui cetăţean, orice creştin, câtorva case, orice încercare etc. Adjectivele pronominale nehotărâte cutare, oarecare, tot (toată, toţi, toate), mult (multe...), puţin (puţină...) pot apărea atât inaintea, cât şi în urma substantivului: cutare sătean — săteanul cutare, (un) oarecare domn — (un) domn oarecare, toţi consătenii — consătenii toţi etc.

Multe dintre pronumele nehotărâte au numai formă de singular şi se folosesc, respectiv, cu formele personale ale verbului la singular (de ex.: oricine citeşte, fiecare vine, cineva s-a apropiat). Trebuie deci evitate construcţiile de felul: *Oricine (fiecare) dintre ei puteau pleca. V. Pronumele şi adjectivul pronominal negativ

Ca şi pronumele nehotărât, pronumele negativ face parte din clasa pronumelor de cuantificare, reprezentând în discurs un ansamblu vid de entităţi: N-a venit nimeni. N-a zis nimic. Prin pronumele negative se exprimă, deci, lipsa, excluderea unui obiect (sau a unor obiecte).

33 La origine, acestea sunt verbele auxiliare a fi (fie-) şi a vrea (oare- / ori-; -va).



Este o clasă cu trei termeni: nimeni (şi cu variantele populare nimenea, nimerica34), nimic (şi cu varianta nimica) şi niciunul.

Nimeni se referă la animate (Nimeni n-a venit.}, iar nimic — la obiectele inanimate (În curte nu era nimic.).

Pronumele nimeni nu are forme pentru exprimarea genului şi a numărului, schimbindu-se doar dupa caz: N.-A. nimeni (nimenea), G.-D. nimănui (nimănuia)

Nimeni şi nimic apar numai cu valoare de pronume, în vreme ce compusul niciunul are atât valoare de pronume negativ cât şi de adjectiv pronominal negativ (niciun copil). Acest pronume / adjectiv dispune de forme speciale de gen, număr şi caz:

Singular: Pronume Adjectiv m. f. m. f.

N.-A. niciunul niciuna niciun nicio G.-D. niciunuia niciuneia niciunui niciunei

Plural Pronume Adjectiv m. f. m. f.

N.-A. niciunii niciunele niciunii niciunele G.-D. niciunora niciunor

În funcţia de adjectiv pronominal, niciun (nicio) stă întotdeauna înaintea substantivului determinat.

Atât pronumele (niciunul), cât şi adjectivul pronominal (niciun) se scriu într-un singur cuvânt.

Având în vedere observaţia de mai sus, este normal să distingem, de pildă, între: - niciunul / niciuna = pronume negativ (N-a venit niciunul / niciuna „nimeni”) şi nici unul / nici una = adverb (cu valoare conjuncţională) + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul / nici una, nici celălalt / cealaltă). - niciun / nicio = adjectiv pronominal negativ (N-are niciun chef să facă ce i se cere. Nu era nicio fată în clasă.) şi nici un / nici o = adverb + articol (Nu e un naiv, dar nici un om prea realist. Nu era o vedetă, dar nici o necunoscută.) sau nici un / nici o = adverb (cu valoare conjuncţională) + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un / o frate / soră, nici mai mulţi / multe). Pronumele negativ se acordă numai cu forma de singular a verbului. Sunt greşite

construcţiile cu verbul la plural de tipul *Nimeni din ei n-au venit.

3. Funcţii sintactice • subiect: Ei / unii / aceştia / toţi / câţiva (ş.a.) sunt ascultători. • nume predicativ: Fratele meu este el. (pronume personal în N.); Cartea este pentru

el. (pronume personal în Ac.); Lucrările sunt ale lui. (pronume personal în G.); Voi sunteţi împotriva lor. (pronume personal în G. cu prepoziţie); Tu eşti aidoma alor tăi. (pronume posesiv în D.); Noi suntem ca dumneavoastră. (pronume de politeţe în Ac.); Voi sunteti ca aceia. (pronume demonstrativ în Ac.); Cine sunteţi voi? (pronume interogativ în N.); Fericirea părinţilor depinde şi de ce vor ajunge copiii în viaţă (pron. Relativ în Ac.); (Noi suntem ca oricare. (pronume nehotărât în Ac.); Noi nu suntem împotriva nimănui.(pronume negativ în G.).

• atribut pronominal: în G. (Privirea lui mă înspăimânta), în Ac. (Băiatul de lângă el este fratele ei. Lauda de sine nu miroase a bine), în D. (Acordarea de ajutoare fiecăruia este o prioritate. Reuşita datorită lui ne-a bucurat).

• complement direct: Am văzut-o ieri. Nu văd nimic. Pe acesta îl caut. Ce doreşti? Se învinuieşte pe sine. Ei îi ajută pe ai lor dar nu şi pe ai noştri, Pe cine ai întâlnit acolo? . Nu ştia pe cine va întâlni acolo. L-am întâlnit pe fiecare.

• complement secundar: L-am rugat ceva. Nu m-a sfătuit nimic • complement indirect în D.: Lui / dumnealui / acestuia / fiecăruia / oricui / îi place

muzica. Îşi cumpără sieşi. N-am spus niciunuia; se poate exprima şi prin construcţii cu prepoziţia la, echivalente cu D: Am dat la toţi / la fiecare.

34 Forma se explică, de fapt, din încrucişarea lui nimeni cu nimica > nimenica > nimerica (cu disimilarea lui n).



• complement de agent: Au fost susţinuţi de ei / acesta / cineva / ai săi / toţi . De cine a fost rezolvată problema? Acesta este profesorul de care am fost ajutat. Trăia departe de lume neştiut de nimeni.

• complement prepoziţional: Am apelat la el / acesta / ai săi / cineva / toţi etc. S-a exprimat împotriva lor / acestora etc. A luat vina asupră-şi, Multe necazuri s-au abătut asupră-i.

• complement de reciprocitate: Ion şi Maria contează unul pe celălalt. • complement posesiv: Îi admir talentul de pianist. Na-ţi haina! Aceluia îi respect

deciziile. • complement comparativ: Cântă la fel de frumos ca tine / ca acela / ca al tău etc.

Vorbeşte mai corect decât tine / decât aceştia / decât oricare etc. Cântă cel mai frumos dintre ei / dintre toţi / dintre ai voştri.

• circumstanţial de loc: Se îndrepta spre el. ÎI trăgea spre sine. Împrejurul nostru erau numai flori. Stătea în spatele lui. Locuia lângă el. Spre ce te îndrepţi? Acesta este podul de pe care săream în râu.

• circumstanţial de timp: A plecat înaintea lui / noastră / acestora / tuturor etc. În ziua în care veniseră ei au ajuns şi ajutoarele.

• circumstanţial de mod: Vorbeşte fără nimic de ascuns. Se purta ca unul ce ştia multe.

• circumstanţial cantitativ: A mâncat cât mine.... • circumstanţial de cauză: A plecat din cauza lor / mea / acestuia / cuiva etc.. • circumstanţial de scop: M-am întors după el. Am venit aici pentru ceva. • circumstanţial condiţional: în G: În locul lui..., aş tăcea; în D: În locu-ţi, tăceam; în

Ac: Fără ei, nu avem, practic, nicio şansă. • circumstanţial concesiv: în G: În ciuda lor, tot voi reuşi. În Ac: (Chiar) fără tine, tot

vom merge în excursie. • circumstanţial sociativ: Eu plec cu el. M-am plimbat cu aceştia / toţi / câţiva etc. Să

nu veniţi fără el. Am hotărât cu cine ne vom petrece vacanţa • circumstanţial instrumental: în D: Graţie ei / dumneavoastră / alor tăi / aceluia /

cuiva am reuşit; în Ac: Prin cine a trimis coletul? Din ce trăiesc ei ?; în G: A obţinut ce-şi dorea prin intermediul lor.

• circumstanţial cumulativ: în Ac: Pe lângă el / acesta / ai săi au venit şi colegii lui. Dincolo de asta, trebuie să mai şi înveţi câte ceva; în G: În afara lui / ta / acestuia...vor mai veni şi alţii.

• circumstanţial opoziţional: în G: În locul ei / acesteia / uneia a venit soră-sa; în Ac: În loc de asta, primeşte altceva.

• circumstanţial de relaţie: în Ac: Despre mine staţi fără nicio grijă. După mine, n-ar trebui să-i dăm premiul lui Ionescu. Nu e bun la nimic; în G: Din partea lui, puteţi face ce vreţi. Asupra unora avea anumite îndoieli.

• circumstanţial de excepţie: în Ac: Au plecat toţi în afară de el / al său / acesta / unul / cineva; în G: Cu excepţia lui, la concurs nu s-a mai prezentat nimeni.

• predicativ suplimentar: pronume personal (S-a prezentat drept tine la examen), demonstrativ (Te regăsesc acelaşi), nedefinit (Se vedea orice, în afară de profesor), negativ (Copiii n-au venit niciunul să mă vadă), relativ (Nu ştiu cine te crezi.), interogativ (Cine te consideri de fapt?), posesiv (Banii îi credea ai săi). Te ştiam printre ei

Observaţii: În calitate de adjective, formele corespunzătoare pronumelor respective îndeplinesc, în

primul rând, funcţia de atribut adjectival: Sărbătoritul însuşi ne-a invitat; Fratele nostru ne-a chemat; Această carte este interesantă; Ce carte citeşti?; Am aflat ce carte a citit; Orice om poate participa la loterie; Niciun om nu l-a văzut.

O observaţie specială trebuie făcută în legătură cu adjectivele posesive, care atunci când intră în relaţie cu o prepoziţie sau locuţiune prepoziţională cu regim în G, nu se supune regimului acesteia, ci îşi păstrează forma de NAc. Astfel, într-o construcţie de tipul: A plecat înaintea ta, analizăm structura subliniată ca fiind un circumstanţial de timp exprimat printr-un adjectiv posesiv (ca dovadă, nu apare formativul al, a etc., obligatoriu pentru pronumele posesive!) în cazul Ac (forma de G ar fi trebuit să fie tale, ca în casei tale). Această analiză morfologică este valabilă şi în cazul altor funcţii realizate prin astfel de grupuri prepoziţionale (= prepoziţie cu regim în Ac. + adjectiv posesiv în Ac).



4. Schimbarea valorii gramaticale: Pe lângă trecerea (regulată, gramaticalizată) a unor forme pronominale la clasa

adjectivului, unele pronume îşi pot schimba valoarea morfologică devenind: substantive (prin articulare): pronumele personal: eul liric; pronumele

reflexiv: În sinea lui era convins de asta. A pornit în căutarea sinelui; pronumele demonstrativ: un ăla, o aia; pronumele nehotărât: un cineva, un oarecare; pronumele negativ: un nimeni, un nimic, nimicuri.

adverbe: pronumele relativ-interogativ ce: Ce frumos cântă!, Ce bine mă simt!

Pronumele semiindependente

Din clasa semantică a pronumelor demonstrative de depărtare s-a desprins o subclasă sintactică de pronume, pronumele semiindependente (cel, al). Ocurenţa în enunţ a pronumelor semiindependente este condiţionată de coprezenţa unor determinări: Acela este nou./ *Cel este nou./ Cel verde este nou. Acela este nou./* Al este nou./ Al meu este nou, al Mariei este vechi.

Ambele pronume semiindependente (cel, al) funcţionează ca deictice (Cel roşu este mai bun.; Este al meu.) sau ca anaforice în cadrul discursului (Pe masă sunt două creioane. Cel roşu este mai bun.; Uite un creion roşu! Al meu!) sau în cadrul unui grup sintactic (Fata cea mică a împăratului era din cale-afară de frumoasă.; Un răspuns al studentului a fost greşit.).

Faţă de al, care este lipsit de semantică proprie, cel prezintă trăsături inerente de „demonstrativitate” şi individualizare (mai slabe decât demonstrativul acela, dar mai puternice decât articolul hotărât –l). Din punct de vedere sintactic, cele două pronume semiindependente apar în contexte diferite.

Ambele pronume semiindependente cunosc mai multe utilizări contextuale. Rezultă astfel mai multe unităţi omonime, care pun probleme de interpretare. Cel Al Cel 1-Pronume semiindependent Al 1-Pronume semiindependent Cel2 - Formant în structura formelor oblice ale numeralelor ordinale

Al2- Formant în structura posesivelor/ genitivelor

Cel3 – Formant în structura superlativului relativ

Al 3-Formant în structura numeralului ordinal

Cel

În ipostaza de pronume semiindependent, cel (forma aferezată a lui acela) apare ca centru de grup sintactic, substituind un nominal: Paltonul verde este al meu.> Acela verde este al meu.> Cel verde este al meu.; Vreau pixul roşu. > Îl vreau pe acela roşu. > Îl vreau pe cel roşu.; Le-am dat cartea copiilor din prima bancă. >Le-am dat cartea acelora din prima bancă. > Le-am dat cartea celor din prima bancă. Este obligatoriu coocurent cu un adjunct cu funcţie de atribut: -cel + adjectiv (cel nou); -cel + adverb/ numeral ordina precedat de prepoziţia de (cel de acolo, cel de al doilea); -cel + substantiv/ pronume în genitiv/ posesiv (cel al copilului, cel al lui, cel al meu); -cel + substantiv/ pronume cu prepoziţie (cel de la mama, cel de la tine); -cel + supin (cel de scris sau cel de citit); -cel + propoziţie relativă (cel care te-a căutat/ cel ce te aşteaptă).

Cel preia informaţiile gramaticale de gen şi număr de la substantivul pe care îl evocă în discurs, iar forma cazuală este impusă de relaţiile sintactice în care intră în cadrul enunţului.

În limba veche, cu rol de pronume semiindependent se foloseau şi acel, acea: „...două ortografii chirilice: una acea a cărţilor bisericeşti...şi alta acea a scribilor.” (Al.Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică)

În sintagme cu patru termeni (substantiv + articol hotărât + cel + adjunct (unde adjunctul poate fi oricare dintre cei care apar în contextul pronumelui corespunzător), cel are rol emfatic, fiind o marcă suplimentară de individualizare, ca şi sinonimul său adjectival neaferezat: cartea aceea / cea nouă, cartea aceea / cea de acolo, cartea aceea / cea de pe bancă, cartea aceea/ ? cea de care am nevoie.

Cu rol individualizator şi emfatic, cel intră şi în structura fixă a unor nume proprii vechi: Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos. După acest model, în limba actuală este posibilă apariţia unui nume propriu urmat de cel şi o determinare adjectivală (Ioana cea mică).



Pronumele semiindependent cel are flexiune asemănătoare cu demonstrativul acel(a):

Masculin Feminin Caz Singular Plural Singular Plural

N=Ac cel cei cea cele G=D celui celor celei celor

Există şi forme populare: ăl, ăi, a, ăle, ălui, ălor, ălei, ălor. În ipostaza de formant obligatoriu în structura formelor oblice ale numeralelor

ordinale, cel (cu forme distincte pentru masculin şi feminin: celui, celei) este suport pentru mărcile flexionare: Cartea celui de al doilea este mai interesantă.; I-am dat cartea celui de al doilea. În structura formelor de nominativ-acuzativ, cel intră ca formant facultativ (Al doilea a fost Costin./ Cel de al doilea a fost Costin.; Nu-l cunosc pe al treilea./ Nu cunosc pe cel de al treilea.).

Ca formant în structura numeralelor ordinale, cel apare în toată seria începând cu al doilea – adică la numeralele ordinale care nu pot marca prin desinenţe flexiunea cazuală. Primul marchează flexiunea cazuală prin desinenţe (primul, primului), în timp ce întâiul poate marca flexiunea cazuală fie prin desinenţe (întâiului,? întâiei), fie cu ajutorul formantului cel (celui dintâi, celei dintâi). Al

În ipostaza de pronume semiindependent, al apare ca centru de grup sintactic în urma elipsei unui nominal, pe care îl evocă în discurs. Ocurenţa sa este condiţionată de coprezenţa unui genitiv / posesiv: Al meu / al Mariei (frate) a lipsit.; L-am cerut pe al meu / al Marei (caiet).; Le-am spus alor mei / alor Mariei (părinţi / colegi/ prieteni).; Are preocupări diferite de ale colegilor / ale tale (preocupări).; Aceasta este a mea / a Mariei (carte); Câteva dintre ale mele / ale Mariei (cărţi) lipsesc.; Fratele meu este mai înalt decât al său / al Mariei (frate).

Flexiunea este următoarea:

Masculin Feminin Caz Singular Plural Singular Plural

N=Ac al ai a ale G=D - alor - alor

Ca formant în structura genitivului / posesivului, al apare atunci când posesivul / genitivul nu este adiacent unui nominal articulat hotărât (o carte a studentului, nişte cărţi ale mele etc.).

Capitolul 6. Clasele de cuvinte neflexibile



A. Adverbul 1. Consideraţii generale

Adverbele sunt cuvinte invariabile care arată o circumstanţă sau o caracteristică a unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri. Caracteristicile exprimate de adverbe sunt foarte diferite, ceea ce explică varietatea situaţiilor şi a modalităţilor de utilizare. Astfel, putem distinge: - adverbe circumstanţiale (de loc, de mod, de timp, de cauză); - adverbe cantitative (mult, destul, prea, atât); - adverbe de negaţie (nu, nici, ba, deloc, nicidecum); - adverbe de afirmaţie (da, desigur, bineînţeles); - adverbe de comparaţie (ca, cât, decât); - adverbe de posibilitate şi probabilitate (poate, posibil, probabil); - adverbe de restricţie (doar, numai, măcar) etc. Observaţii:

Adverbele se caracterizează prin neflexibilitate, deşi anumite adverbe (prin analogie cu adjectivele) pot „flexiona” în raport cu categoria comparaţiei: bine – mai bine – cel mai bine – foarte bine etc.

Cele mai multe adverbe se caracterizează prin autonomie semantică şi sintactică, ceea ce înseamnă că ele pot contracta anumite relaţii sintactice şi, deci, pot îndeplini anumite funcţii sintactice (pentru adverbele care nu pot îndeplini funcţii sintactice, vezi infra).

2. Tipologie: a) După criteriul etimologic:

adverbe moştenite: abia, afară, aici, apoi, aşa, atât, azi, bine, cum, când, unde, mai, nu, sus, jos; adverbe împrumutate din diverse limbi: prea, taman, agale, da, ba, măcar,

musai, lesne; adverbe create pe teren românesc:

- prin derivare (cu sufixele -iş, -îş, -eşte, -mente): pieptiş, cruciş, chiorâş, târâş, studenţeşte, româneşte, moralmente, generalmente etc.; - prin compunere: alaltăieri, bineînţeles, câteodată, bunăoară, nicidecum, cândva, talmeş-balmeş, târâş-grăpiş etc.; - prin conversiune:

din substantive: substantivele care denumesc anotimpurile, zilele şi unele părţi ale zilei sunt folosite regulat ca adverbe (ce timp), păstrându-şi forma şi sensul. În acest caz, ele au o formă invariabilă, articulată de singular sau de plural: Primăvara înfloresc copacii. Noaptea temperatura aerului e mai scăzută. Vinerea (dar şi vineri) se ţine post. Unele substantive pot funcţiona ca adverbe (de mod) pe lângă un adjectiv sau pe lângă un verb: răcit cobză, beat criţă, gol puşcă, plin ochi, singur cuc, supărat foc, bătut măr, sărat ocnă, sănătos tun, beat turtă; a dormi buştean, a porni glonţ, a se ţine scai, a merge strună, a curăţa lună, a curge gârlă etc.

din adjective: foarte multe adjective sunt folosite ca adverbe, fără a-şi modifica forma. Diferenţa dintre adjectiv şi adverb se face, în acest caz, prin cuvântul determinat: adjectivul este atribut al unui substantiv (cu care se acordă în gen, număr şi caz), în timp ce adverbul determină un verb, un adverb, un adjectiv sau o interjecţie (şi, desigur, nu se mai acordă): copil frumos / cântă frumos; sunet clar, apă clară / vorbeşte clar; răspuns corect, persoane corecte / a răspuns corect etc.

Observaţie: În vorbirea mai puţin îngrijită, există tendinţa analogică şi hipercorectă de a realiza (falsul) acord al unor adverbe provenite din adjective. Fenomenul mai poartă şi numele de pseudoadjectivizare: *copii noi născuţi (în loc de nou-născuţi); *prăjitură grea de preparat (în loc de greu de preparat); *musafiri proaspeţi sosiţi (în loc de proaspăt sosiţi) etc.

din numerale multiplicative: munceşte înzecit, câştigă insutit; din forme, la origine, pronominale: Ce (= cât de: valoare modală de intensitate)

frumos cântă! Merse ce (= un timp: valoare temporală) merse şi apoi se opri la un râu.

b) După criteriul structurii: adverbe simple (alcătuie dintr-un singur termen): aici, acolo, azi, mâine, sus, jos,

nici, mai etc.



adverbe compuse (alcătuite din doi sau mai mulţi termeni care şi-au pierdut autonomia – vezi supra, adverbele obţinute prin compunere)

c) După criteriul semantic:

adverbe de mod: exprimă felul în care se realizează un proces sau caracteristica unei însuşiri. Există mai multe categorii de adverbe modale, dintre care:

adverbe de mod propriu-zise (exprimă modalitatea propriu-zisă): agale, alene, aşa, bine, cum, încet, repede, prieteneşte, târâş, realmente etc.

adverbe de mod de cantitate (exprimă ideea de cantitate, de măsură): atât, cam, mult, puţin, destul, prea etc. Observaţie: A nu se confunda adverbele mult, puţin (invariabile) cu pronumele şi adjectivele nehotărâte omonime (variabile după gen, număr şi caz): Vorbeşte mult (= adverb) / A cumpărat mult vin (= adjectiv pronominal nehotărât) / Au venit mulţi (= pronume nehotărât).

adverbe de mod de continuitate, de durată sau frecvenţă: încă, mai, mereu, neîncetat, neîntrerupt, permanent, iar, iarăşi, tot, adesea, deseori, rareori etc.

adverbe de mod de afirmaţie: bineînţeles, da, desigur, evident, fireşte, negreşit, sigur etc.

Observaţii: În calitate de adverbe predicative, adverbe ca bineînţeles, desigur, fireşte etc.

introduc o subiectivă conjuncţională: Desigur că va veni. Adverbele evident, negreşit, sigur pot apărea şi pe lângă verbul copulativ a fi,

situaţie în care au funcţia de nume predicativ: Este evident că ştie. Adverbul da reprezintă în frază o propoziţie neanalizabilă sau, într-o altă

terminologie, un substitut de propoziţie şi frază. Atunci când apar în incidenţă, adverbele bineînţeles, desigur, evident, fireşte,

negreşit, sigur sunt propoziţii neanalizabile: Şi atunci, fireşte, s-a repezit să-i deschidă uşa.

Atunci când nu sunt predicate sau nume predicative în structura unor expresii impersonale introducând o subiectivă conjuncţională, şi nici nu se află în incidenţă, respectivele adverbe au funcţia de circumstanţiale de mod: Sigur va veni. Poate voi reuşi.

adverbe de mod de negaţie: ba, nu, nici, nicicum, nicidecum etc. Observaţii:

Adverbul nu a devenit morfem al negaţiei la verbe, împreună cu care se ia în analiză. Adverbul ba are acelaşi statut cu al adverbului da. A nu se confunda adverbul nici cu conjuncţia coordonatoare omonimă. Să se compare:

N-a vrut nici mere nici pere. Nici nu bea, nici nu mănâncă (= adverbe) / Norodul nu te vrea, nici te iubeşte. Nu caut vorbe pe-nţeles, nici ştiu cum aş începe (= conjuncţie).

adverbe de mod de posibilitate şi probabilitate: oare, parcă, pesemne, poate, probabil, posibil etc. Observaţii:

Adverbele pesemne şi poate pot avea calitatea de adverbe predicative, introducând o subiectivă conjuncţională: Poate că ştie.

Adverbele probabil şi posibil pot fi nume predicative în cadrul unei expresii verbale impersonale (= predicat nominal): E posibil să ştie.

Ca şi în cazul adverbelor de afirmaţie, când nu introduc o subiectivă, adverbele pesemne, poate şi probabil (acesta şi ca nume predicativ) sunt circumstanţiale de mod: Poate nu ştii ce s-a întâmplat.

adverbe de mod de precizare sau de întărire: chiar, şi, tocmai, taman etc. Observaţie: A nu se confunda adverbul şi („chiar şi”, „inclusiv”) cu conjuncţia coordonatoare omonimă. Să se compare: A venit şi Ion (= adverb „inclusiv”) / Ion şi Maria au venit împreună (= conjuncţie).

adverbe de mod de exclusivitate şi restricţie: numai, decât, doar, barem, măcar etc.

Observaţii: Adverbul decât are uneori comportament prepoziţional, introducând un circumstanţial de

excepţie sau un circumstanţial cumulativ. Să se compare: N-a cumpărat decât mere (decât = doar, numai în construcţii pozitive, iar mere este complement direct). / N-a cumpărat nimic decât mere (decât = cu excepţia, iar substantivul mere este circumstanţial de excepţie) / Mai aveţi şi alte cărţi decât acestea? (decât = pe lângă, iar pronumele acestea este circumstanţial cumulativ).



De asemenea, a nu se confunda adverbul decât cu conjuncţia subordonatoare omonimă. Să se compare: N-a vorbit decât el (= adverb). / Mai mult vorbeşte decât învaţă (= conjuncţie).

adverbe de mod explicative: adică, anume, bunăoară, respectiv: M-a ajutat un coleg, anume Mihai. L-a ajutat un coleg, respectiv Mihai.

adverbe de mod de proximitate: aproape, gata, mai etc.: Era gata să mă inund. Observaţii:

A nu se confunda adverbul de mod aproape cu adverbele de loc şi de timp omonime. Să se compare: Aproape am reuşit. (= adverb de mod) / El stă aproape. (= adverb de loc) / E aproape aproape miezul nopţii. (= adverb de timp).

A nu se confunda adverbul de mod de proximitate mai cu adverbul de mod de durată mai. Să se compare: Se uita la mine mai să-i vină să plângă (= de proximitate). / Cât mai durează filmul? (= de durată).

adverbe de mod de comparaţie: ca, cât, decât, întocmai, aidoma, asemenea, precum etc. Observaţii:

Adverbele ca, cât, decât au fost practic atrase în sfera prepoziţiilor cu regim de acuzativ, introducând circumstanţiale de mod comparative: Vorbeşte ca tine. Vorbeşte mai bine decât tine. A crescut cât fratele său. Pentru alte valori ale lui decât, vezi supra.

Şi adverbele aidoma şi asemenea pot funcţiona cu regim prepoziţional în dativ. Să se compare: Au rezolvat problema aidoma (= la fel, identic) / Urlau aidoma lupilor (= ca lupii, precum lupii).

adverbe de mod de finalitate: anume, înadins, dinadins, de ce, la ce, pentru aceea, de aceea etc.: A făcut aşa înadins ca să mă supere. Observaţii:

Unii autori consideră aceste adverbe o clasă semantică aparte, şi nu un subtip al adverbelor de modalitate.

A nu se confunda adverbul de finalitate anume cu adverbul explicativ omonim (vezi supra).

A nu se confunda locuţiunile adverbiale de finalitate pentru aceea, de aceea, de ce, la ce cu cele cauzale omonime. Să se compare: De aceea (pentru aceea) a venit, ca să mă ajute (= de finalitate). / De aceea (pentru aceea) l-am certat, fiindcă nu a învăţat (= de cauză). De ce mă urmăreşti ? (= de finalitate) / De ce nu ai venit ?(= de cauză).

adverbe de mod de concesie: tot, totuşi, cu toate acestea. Observaţii:

Ca şi cele de finalitate, şi adverbele de concesie sunt tratate în unele lucrări ca o categorie aparte. Ele funcţionează ca elemente corelative în frază, semnalând prezenţa unei circumstanţiale concesive: Deşi nu a învăţat, totuşi a luat notă mare.

A nu se confunda adverbul de concesie tot cu adverbul de mod de continuitate tot. Să se compare: Deşi l-am avertizat, tot nu mi-a ascultat sfatul (= concesiv). / Tot mai vorbeşti? (= de continuitate).

adverbe de loc: indică plasarea în spaţiu a unui proces: aici, acolo, sus, jos, aproape, departe, afară, înăuntru, înainte, înapoi, nicăieri, încotro, unde, oriunde, undeva etc. Observaţii:

Prin conversiune, unele dintre aceste adverbe pot deveni prepoziţii cu regim de genitiv: înainte – înaintea, înapoi – înapoia etc. (vezi Articolul).

Cu o intonaţie specifică, unele pot deveni predicative (cu valoare de imperativ): Afară din casa mea! Jos cu cei corupţi!

adverbe de timp: indică plasarea în timp a unui proces: azi, ieri, mâine, acum, când, cândva, demult, devreme, târziu, curând, odată, câteodată, odinioară, seara, noaptea, vara, toamna etc. Unele gramatici împart adverbele în: Adverbe nepronominale: exprimă prin ele înseşi circumstanţele: uşor, greu, sus, jos, afară, înăuntru, azi, mâine, ieri etc. Adverbe pronominale: indică circumstanţele prin raportare la context. Se disting patru subgrupe de adverbe pronominale:

• adverbe pronominale demonstrative – exprimă apropierea sau depărtarea în spaţiu sau în timp: aici – acolo, aproape – departe, încoace – încolo, acum – atunci, curând – târziu etc.

• adverbe pronominale relativ-interogative – ajută la exprimarea unor relaţii sintactice în frază sau la formularea unor întrebări, evidenţiind totodată circumstanţele de mod, de loc sau de timp: cum(?), unde(?), când(?), cât(?), încotro(?): S-a dus unde l-am



trimis. Unde ai plecat? Adverbele relative pot introduce mai multe tipuri de subordonate, atât circumstanţiale, cât şi necircumstanţiale, îndeplinind, totodată, în propoziţia din care fac parte (= în subordonată) diverse funcţii sintactice. Atunci când introduc alte subordonate circumstanţiale decât cele specifice sensului lor, ele se transformă, prin conversiune, în conjuncţii: când - Nu mi-a spus când a sosit: subordonata, necircumstanţială, este CD, iar când este adverb relativ, cu funcţia de c.t. - A venit când i-am spus: subordonata este CT, iar când este adverb relativ, cu funcţia de c.t. - Când m-ar bate atâta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi?: subordonata este CŢ, iar când este simplă conjuncţie subordonatoare, fără funcţie sintactică. - Se uita când la fată, când la băiat, clătinând cu mulţumire din cap: aici când marchează un raport de coordonare alternativă între două c.l. care exprimă direcţia. unde - Nu-mi aduc aminte unde am pus cartea: subordonata, necircumstanţială, este CI, iar unde este adverb relativ, cu funcţia de c.l. - L-a trimis unde se găsesc cele mai frumoase nestemate: subordonata este CL, iar unde este adverb relativ, cu funcţia de c.l. - Unde nu-i cap, vai de picioare: subordonata este CŢ, iar unde este simplă conjuncţie subordonatoare, fără funcţie sintactică. - Unde până mai ieri umbla desculţ, azi se plimbă cu maşina: subordonata este OPOZ., iar unde este simplă conjuncţie subordonatoare, fără funcţie sintactică. - M-am gândit că, unde se apropia ziua ei, şi-ar fi dorit să plece la mare: subordonata este CZ, iar unde este simplă conjuncţie subordonatoare, fără funcţie sintactică. - Gerilă (...) se mânie atunci şi unde nu trânteşte o brumă pe pereţi, de trei palme de groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămaşa de pe dânşii: aici unde îşi pierde rolul conectiv, funcţionând ca marcă exclamativă şi intensivă, calitate în care se include într-o propoziţie principală. cum - El a rămas cum îl ştii: subordonata, necircumstanţială, este PR, iar cum este adverb relativ, cu funcţia de e.p.s.. - A răspuns cum s-a nimerit: subordonata este CM, iar cum este adverb relativ, cu funcţia de c.m. - Cum n-a învăţat, a picat la examen: subordonata este CZ, iar cum este simplă conjuncţie subordonatoare, fără funcţie sintactică. - Şi, cum s-a sculat, a şi început a căuta cu de-amănuntul prin aşternut, să vadă ce poate să fie: subordonata este CT, iar cum este simplă conjuncţie subordonatoare, fără funcţie sintactică. cât - Mi-a spus cât mă iubeşte: subordonata, necircumstanţială, este CD, iar cât este adverb relativ, cu funcţia de c.m. - A muncit cât a putut: subordonata este CM, iar cât este adverb relativ, cu funcţia de c.m. - Cât îi moşu de bătrân, tot ar mânca măr din sân: subordonata este CV, iar cât îşi pierde calitatea de adverb. Observaţie: A nu se confunda adverbul de mod cât cu adverbul de timp cât, în construcţii ca: Cât a fost director s-a purtat rău cu oamenii (subordonata este CT, iar adverbul este c.t.).

• adverbe pronominale nehotărâte: exprimă circumstanţele de loc, de timp sau de mod în chip nedefinit. Ca şi pronumele nehotărâte compuse, ele au în structură diverse particule verbale: ori, fie, va (uneori şi cu adjectivul nehotărât alt) + adverbele relative unde, cum, când, cât: oriunde, oricum, oricând, oricât, undeva, cândva, cumva, câtva, altundeva, altcândva, altcumva, fiecum, fiecând, fiecât etc. Tot nehotărâte sunt şi adverbele: câteodată, deseori, uneori, odinioară. Adverbele compuse cu ori (sau ori + şi) pot avea, ca şi cele relative, rolul de conectori la nivelul frazei: Oricând aveţi nevoie de mine, chemaţi-mă.

• adverbe pronominale negative: neagă circumstanţele de loc, de timp sau de mod. Sunt forme compuse cu ajutorul adverbului negativ nici: nicicum, nicidecum, niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată, nicicât. Apar în propoziţii negative, ca mărci suplimentare (şi de intensificare) ale negaţiei: Nu s-a dus nicăieri.

d) După criteriul sintactic: adverbe care pot îndeplini o funcţie sintactică (pot fi părţi de propoziţie, întrucât

dispun de autonomie semantică şi suficienţă noţională): cele mai multe dintre adverbe (ex.: aici, acolo, bine, rău, aşa, astfel, încet, repede, acum, atunci, înainte, înadins etc.);



adverbe care nu pot îndeplini o funcţie sintactică (nu pot fi părţi de propoziţie, întrucât nu dispun de autonomie semantică şi suficienţă noţională). Se află în această situaţie adverbele de mod de restricţie; adverbele de mod de durată sau frecvenţă: iar, încă, mai; adverbele de mod de negaţie: nu, nici; adverbele de mod explicative; adverbele de mod de întărire; adverbele de mod de proximitate; adverbele de mod de comparaţie: ca, cât, decât; adverbele morfeme ale gradelor de comparaţie: mai, foarte, prea; adverbul câte cu valoare distributivă (câte unul, câte doi) etc. Observaţii:

Unele adverbe (de afirmaţie, de posibilitate şi probabilitate) regente din planul frazei îndeplinesc, datorită conţinutului lor lexical şi intonaţiei corespunzătoare, funcţia de predicat, constituind singure o propoziţie principală regentă insuficientă urmată de o subiectivă introdusă prin conjuncţiile subordonatoare că sau să: desigur că, bineînţeles că, fireşte că, poate că. Aceste adverbe se pot afla şi în incidenţă, situaţie în care reprezintă nişte propoziţii principale incidente neanalizabile (vezi supra).

Unele adverbe intră în structura unor predicate nominale alături de verbul copulativ a fi, constituind aşa-numite expresii verbale impersonale, regente tot ale unor subiective conjuncţionale: e bine că/să, e rău că, e sigur că, e posibil să, e destul că etc. Uneori, verbul copulativ poate fi eliptic: Bine că ai venit. Posibil să întârzie.

O situaţie aparte o au adverbele da (afirmativ) şi ba (negativ). Ele pot constitui singure propoziţii pricipale independente neanalizabile: — L-ai văzut? — Da. (Ba.) Nu la fel stau lucrurile cu adverbul nu, deoarece, când apare singur, el este de fapt marcă a negaţiei unui predicat eliptic, care poate fi recuperat anaforic: — Vii mâine la şcoală? — Nu (vin).

Unele adverbe au posibilitatea de a intra în corelaţie, în planul frazei, cu elementele introductive ale subordonatelor. Aceste adverbe se numesc corelative şi din punct de vedere semantic, au rolul de a semnala felul subordonatei. În propoziţia regentă, ele au aceeaşi funcţie sintactică realizată de subordonată. Pot fi corelative adverbele şi locuţiunile adverbiale ca: aşa, astfel (pentru CM propriu-zisă); cu atât (pentru CM progresivă); acolo (pentru CL); atunci (pentru CT); tot, totuşi (pentru CV); anume, de aceea, pentru aceea (pentru CS); de aceea, pentru aceea (pentru CZ) etc.: Aşa a procedat, cum l-am învăţat. Acolo s-a dus, unde l-am trimis. Atunci a venit, când l-am chemat. Chiar dacă era supărat, tot a venit. De aceea n-a venit, fiindcă era supărat. Anume a spus lucrul ăsta, ca să mă enerveze. Cu cât se apropia mai mult, cu atât se vedea mai bine.

Adverbul este singura parte de vorbire neflexibilă care dispune de o (singură) categorie gramaticală, şi anume categoria comparaţiei. Acest lucru este posibil datorită conţinutului său lexical: exprimă însuşiri, caracteristici sau circumstanţe ale proceselor, stărilor. Existenţa acestora poate fi concepută în grade diferite. Comparaţia la adverbe este organizată identic cu aceea de la adjectiv, respectiv cunoaşte trei grade de manifestare: pozitiv (nemarcat), comparativ (de superioritate, de egalitate şi de inferioritate) şi superlativ (relativ şi absolut). Şi morfemele gradelor de comparaţie sunt aceleaşi ca la adjectiv:

• pozitiv: repede • comparativ: - de superioritate: mai repede

- de egalitate: tot atât de repede - de inferioritate: mai puţin repede

• superlativ: ⇒ relativ: - de superioritate: cel mai repede

- de inferioritate: cel mai puţin repede ⇒ absolut: foarte repede, tare repede sau, cu ajutorul unor mijloace expresive,

extrem de repede, nemaipomenit de repede, uluitor de repede etc. Totuşi, nu orice adverb poate avea grade de comparaţie. Cele mai multe sunt

adverbe de mod propriu-zise (dintre care unele provin din conversiunea adjectivelor): bine, rău, încet, tare, uşor, iute etc.; la acestea se adaugă câteva adverbe de loc: aproape, departe, sus, jos etc., şi câteva adverbe de timp: târziu, devreme, curând etc. La unele adverbe de loc se constată numai posibilitatea realizării unor structuri specifice comparativului de superioritate sau superlativului: încoace – mai încoace; încolo – mai încolo; înainte – mai înainte – prea înainte etc.



Atenţie la omofoniile de tipul: numai (adverb de mod de restricţie) - nu mai (două adverbe de mod: unul de negaţie şi altul de durată); defel (adverb de mod de negaţie) – de fel (o prepoziţie şi un substantiv) etc. 3. Locuţiunile adverbiale sunt îmbinări stabile de cuvinte cu înţeles unitar şi comportament gramatical adverbial. După înţeles, şi ele pot fi:

de mod: de-a valma, pe de rost, pe îndelete, cu chiu cu vai, cu de-a sila, pe de-a-ntregul, de-a berbeleacul, cu totul şi cu totul, cu nemiluita, din nou, cu siguranţă, ba bine că nu, în nici un caz, nici în ruptul capului, cu nici un preţ, cât de cât, cât pe ce, de bună seamă, fără doar şi poate, nici una nici două, de două ori, din ce în ce, cu toate acestea, de aceea, pentru aceea etc.

de loc: de-a lungul, de-a latul, în faţă, în spate, în urmă, peste tot, de colo până colo, ici şi colo, de jur împrejur, cine ştie unde etc.

de timp: în veci, zi de zi, ceas de ceas, din când în când, pe urmă, dis de dimineaţă, astă-noapte, pe înserate, cine ştie când, pe vremuri, în permanenţă, de cu seară etc.

4. Funcţii sintactice Adverbele şi locuţiunile adverbiale pot îndeplini următoarele funcţii sintactice: a) de circumstanţial, care, în funcţie de tipul semantic al adverbului sau de elementele de relaţie, poate fi: de mod: Merge alene. Aînvăţat poezia pe de rost. de loc: S-a aşezat acolo. A rămas în urmă. de timp: Voi pleca mâine. S-a întors pe înserate. de cauză: De aceea n-am plecat, fiindcă ploua. de scop: Înadins a ieşit afară, ca s-o întâlnească. De aceea m-am întors acasă, ca să-

mi iau umbrela. concesiv: Chiar dacă va ploua, tot vom merge în pădure. de relaţie: Populaţia a crescut numeric. opoziţional: În loc de frumos, a scris oribil. cumulativ: În afară de mâine, voi mai veni şi luni. de excepţie: Muzeul poate fi vizitat oricând, în afară de luni.

b) de atribut adverbial: ziua de ieri, băiatul din faţă, mersul pe jos, mersul agale, întoarcerea acasă etc. c) de predicat: Fireşte că te cunosc. De bună seamă că vom participa. d) de nume predicativ: Aşa-i românul... E bine să plecăm mai devreme. e) de predicativ suplimentar: Te ştiam altfel. El a rămas cum îl ştii. B. Prepoziţia 1. Consideraţii generale

Prepoziţiile (şi locuţiunile prepoziţionale) sunt instrumente gramaticale, şi anume elemente de relaţie care funcţionează la nivelul propoziţiei, stabilind legătura dintre adjuncţi şi regenţii lor:

dintre un atribut şi regentul său (un substantiv, un pronume, un numeral cu valoare substantivală): Am cumpărat o carte cu poze. Fiecare dintre noi are o dorinţă. Trei dintre copii au

reuşit. dintre un complement (necircumstanţial sau circumstanţial) şi regentul său (un

verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie): Se gândeşte la mine. Mâine vom pleca la mare. Fata era slabă la matematică. El locuia aproape de mine. Hai cu noi!

dintre un nume predicativ şi regentul său nominal: Casa era din lemn. dintre un predicativ suplimentar şi regentul său nominal: L-am luat drept profesor

etc. Prepoziţiile reprezintă, aşadar, un mijloc joncţional de realizare a raportului de subordonare în cadrul propoziţiei.

2. Tipologie: a) După structură: prepoziţii simple: a, de, pe, cu, la, către, fără, din, sub, prin, spre, peste, pentru, lângă etc. prepoziţii compuse: despre, înspre, de la, pe la, pe sub, pe lângă, de pe lângă, de prin, de

sub, până la etc. Observaţie: Unele prepoziţii (şi locuţiuni prepoziţionale) provin din conversiunea altor părţi de vorbire, şi anume:



din adverbe (şi loc. adverbiale): înaintea, înapoia, asupra, deasupra, dedesubtul, dinaintea, dinapoia, împrejurul, împotriva, în faţa, în spatele, de-a lungul, de-a latul, ca, cât, decât, conform, contrar, asemenea etc.;

din substantive: graţie; din adjective: drept; din participii: mulţumită, potrivit, datorită; din gerunzii: privind, exceptând.

b) După regimul sintactic:

Cer cazul acuzativ: prepoziţiile: a, cu, de, către, de, pe, la, fără, din, sub, prin, spre, peste, pentru, lângă, despre, înspre, de la, pe la, pe sub, pe lângă, de pe lângă, de prin, de sub, până la etc; locuţiunile prepoziţionale: cu privire la, faţă de, împreună cu, cu tot cu, cu...cu tot, cu toate, în caz de, afară de, în afară de, în ceea ce priveşte, înainte de, în loc de, o dată cu etc. Observaţii:

Prepoziţia a apare în următoarele ipostaze: 1) înaintea unor numerale cardinale, a pronumelui relativ ceea ce, precum şi înaintea unor pronume şi adjective nehotărâte (mulţi, puţini, câţiva, toţi) ori a unor adjective calificative de tipul: numeroşi, diferiţi etc., întreaga construcţie fiind echivalentă cu un G.: părinţii a doi elevi; înţelegerea a ceea ce e important; părerea a numeroşi participanţi etc. Atragem atenţia însă că cuvântul cu care prepoziţia se analizează (elevi, ceea ce, participanţi) este în Ac. De asemenea, chiar şi atunci când este precedată de o altă prepoziţie cu regim cazual diferit, prepoziţia a îşi păstrează şi îşi impune propriul regim: contra a câţiva dintre noi; datorită a trei colegi. Se poate spune că sintagmele prepoziţionale de tipul: contra a, datorită a, graţie a, asupra a etc., funcţionează ca nişte prepoziţii compuse, în cadrul cărora ultimul termen, respectiv prepoziţia a, impune cazul cuvântului introdus, adică acuzativul; 2) în construcţii cu valoare modală, de tipul: miroase a ploaie; face a vât şi vreme rea; sună a minciună etc.; 3) în construcţii cu valoare distributivă: A cumpărat trei creioane a zece mii de lei bucata. De precizat şi faptul că prepoziţia a s-a fixat ca morfem a-l infinitivului, calitate în care îşi pierde rolul de conector.

Prepoziţia pe apare în următoarele ipostaze: 1) morfem a-l obiectului direct exprimat prin substantive de gen personal, prin numerale şi prin pronume: L-am văzut pe Ion. L-am văzut pe el. I-am văzut pe cei trei. Atragem atenţia că astfel de construcţii ale obiectului direct cu pe presupun şi fenomenul dublării prin forme neaccentuate de pronume personal; 2) în construcţii în care verbul sau un adjectiv cere obligatoriu prezenţa acestei prepoziţii: a se baza pe cineva, a se bizui pe cineva, a se supăra pe cineva, a conta pe cineva, a miza pe cineva (sau ceva); gelos pe cineva, mânios pe cineva, invidios pe cineva, stăpân pe ceva, sigur pe ceva, supărat pe cineva etc. Grupul prepoziţional subliniat, având un caracter necircumstanţial, este interpretat în gramaticile moderne (vezi GALR) ca o funcţie sintactică aparte, numită complement prepoziţional. Gramaticile tradiţionale (vezi GA ‘63) îl consideră însă un complement indirect; 3) în construcţii în care prezenţa sa are rol dezambiguizator: a se pune pe plâns / treabă / învăţat; a o da pe glumă etc.; 4) în diverse construcţii circumstanţiale, în care este purtătoare a unei informaţii semantice de tip locativ: stă pe scaun sau instrumental: Merge pe bicicletă.

Cer cazul dativ: prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită, precum şi adverbele cu valoare prepoziţională: conform, contrar, potrivit, asemenea, aidoma.

Cer cazul genitiv: prepoziţiile asupra, contra, dedesubtul, împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, înăuntrul, îndărătul; locuţiunile prepoziţionale în faţa, în spatele, în urma, în jurul, în fruntea, de-a lungul, de-a latul, în preajma, în locul, în afara, în dreptul, cu scopul, din cauza, din pricina, în ciuda, în pofida etc.

Aceste prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cer genitivul în marea majoritate a situaţiilor. Există însă şi câteva excepţii, când nu-şi pot impune acest regim, şi anume:

dacă sunt urmate de forme neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive: împotriva-mi, înaintea-ţi, asupra-i, în juru-le, în preajmă-ne, în faţa-i, asupră-şi etc. În aceste situaţii, pronumele sunt (prin chiar forma lor) la cazul dativ! dacă sunt urmate de adjective posesive: contra mea, împotriva sa, deasupra noastră,

din cauza ta, în jurul său, în urma voastră etc. Posesivele care apar în astfel de construcţii sunt considerate adjective şi nu pronume deoarece au formă de adjective posesive (le lipseşte formantul al, a etc, obligatoriu la pronume) şi fiindcă realizează un fel de acord prin atracţie cu articolul hotărât din componenţa prepoziţiei sau al locuţiunii prepoziţionale care le precedă, iar forma selectată este cea de N.Ac., nu cea de G.D. Să se compare: i-am spus prietenei tale, cartea prietenei tale (unde adjectivul posesiv are forma de G.D., ca urmare a acordului) / Am greşit din cauza ta (unde adjectivul are formă de N.Ac., după



cum substantivul din structura locuţiunii prepoziţionale are formă de N.Ac.). De asemenea, să se compare: A acţionat împotriva alor tăi (unde alor tăi este pronume posesiv, gen masculin, număr plural, caz G., deci nu se „acordă” cu articolul a din împotriva) / A acţionat împotriva ta (unde ta este adjectiv posesiv, gen feminin, număr singular, caz Ac.). Prepoziţia contra cere Ac. şi nu G., dacă este urmată de anumite substantive, în

expresii consacrate de tipul: contra cost, contra cronometru etc. Observaţii:

Deşi prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se caracterizează prin lipsa autonomiei semantice şi a suficienţei noţionale, cu toate acestea, aportul lor semantic nu este cu desăvârşire nul, ci sunt purtătoare a numeroase informaţii semantice, cum ar fi: • direcţia: către, spre, la, înspre, dinspre etc.; • locul: lângă, la, pe, în, sub, pe la, pe sub etc.; • instrumentul: cu, din, fără, graţie, datorită etc.; • relaţia: la, despre, de, legat de, în ce priveşte, cu privire la etc.; • agentul: de, de către.; • opoziţia: în loc de; • asocierea: cu, fără, cu tot cu, cu...cu tot; • comparaţia: ca, cât, decât; • scopul: pentru, după, spre; • cauza: din cauza, din pricina, de; • anterioritatea: înaintea; • posterioritatea: după etc.

În stilul familiar, vorbit, şi în general în dialog, unele prepoziţii se pot utiliza şi singure, ca răspuns la o întrebare, fără exprimarea după ele a substantivului sau a pronumelui pe care l-am putea aştepta. În acest caz, spunem că ele sunt folosite absolut: — A venit singură sau cu el? — Cu. —Vrei cafeaua cu zahăr sau fără ? — Fără. Iată şi alte situaţii : Eu votez pentru. Noi venim după. Aici, prepoziţiile capătă valoare adverbială.

Există uneori tendinţa de a omite prepoziţiile din construcţii în care prezenţa lor este obligatorie, pentru a scurta mesajul: *şef serviciu, *serviciul relaţii externe, *biroul informaţii, *mănuşi piele, *carne porc, *direcţia sănătate publică etc. Aceste construcţii nu sunt recomandabile.

Cazurile nominativ şi vocativ nu se construiesc niciodată cu prepoziţii!

C. Conjuncţia 1. Aspecte definitorii

Conjuncţia este un cuvânt invariabil care stabileşte între elementele propoziţiei sau ale frazei o relaţie şi se caracterizează semantic – prin conţinut lexical abstract şi insuficient care se realizează în mai multe semnificaţii, determinate de contextele în care apar; morfologic – prin lipsa flexiunii; sintactic – prin lipsa posibilităţii de a îndeplini o funcţie sintactică, neavând autonomie funcţională şi combinându-se simultan cu doi termeni (distribuţie bidirecţională); logic – prin lipsa unui conţinut noţional (lipsă determinată de gradul mare de abstractizare şi gramaticalizare).

Conjuncţia leagă două propoziţii într-o frază (prin coordonare ori prin subordonare) sau două cuvinte în propoziţie (prin coordonare): Vremea vinde lemnele, iar nevoia le cumpără. Doinele, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor (A. Russo).

Deşi, ca şi prepoziţia, conjuncţia este un mijloc de legătură între cuvinte, ele au şi particularităţi distincte. Mai întâi, dacă prepoziţia leagă două cuvinte prin subordonare, conjuncţia face legatura între părţi de propoziţie coordonate (comp.: cărţi pentru copii — cărţi şi copii).

Chiar şi atunci când conjuncţia stabileşte, ca şi prepoziţia, raporturi de subordonare, aceste raporturi diferă între ele. În timp ce prepoziţia subordonează un substantiv sau un substitut al verbului, adjectivului sau al unui alt substantiv, conjuncţia pune în raport de subordonare între ele două forme verbale personale care sunt, de fapt, predicatele propoziţiilor legate prin subordonare (Lucrează bine ca sunt plătiţi bine. A declarat demult că in curând va demisiona).



Notă. Prepoziţia poate stabili şi ea un raport de subordonare între verbe, dar numai atunci când unul este la o formă nepredicativă (lucrează pentru a câştiga, merge fără a se uita).

Partea de propoziţie introdusă prin conjuncţie se prezintă, în fond, drept o propoziţie subordonată eliptică. Astfel, în propoziţia ...Şi ea răsufla adânc, deşi încet, partea de propoziţie deşi încet echivalează cu propoziţia: deşi răsufla încet.

Propoziţia secundară introdusă printr-o conjuncţie subordonatoare poate depinde nu numai de o forma verbală predicativă (personală), ci şi de una nepredicativă (gerunziu, infinitiv, participiu, supin): Vazând eu că mi-am aprins paie în cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă... (I. Creangă).

În unele cazuri, rare însă, conjuncţia poate apărea şi în componenţa propoziţiilor independente (Că bine zici, cumătră... De s-ar opri odată ploaia...).

Astfel de propoziţii optative cu conjuncţia la început pot apărea şi ca propoziţii principale în cadrul unei fraze: De-ar mai veni vara sa se mai joace şi pe-afară... (I. Creanga).

O propoziţie independentă poate începe prin conjuncţia că atunci când urmează după o interjecţie (Of! Că rău am păţit-o).

La început de propoziţie este folosită adesea şi conjuncţia coordonatoare şi, stabilind legătura cu cele spuse anterior, numită de aceea „şi” narativ: Şi unde nu începe o ploaiel).

Se întâmplă uneori ca o conjuncţie subordonatoare să introducă doar formal o anumită subordonată, relaţiile logice din frază indicând că de fapt ea trebuie grupată cu aşa-zia regentă. Prin urmare, raporturile sintactice au fost inversate. În această situaţie se află aşa-numita „temporală inversă”, introdusă prin când sau că:

Eram băiat de 14 ani când am învăţat a da cu puşca În această frază, propoziţia am învăţat a da cu puşca, deşi apare introdusă de

adverbul relativ când, îşi subordonează, din punct de vedere logic (prin logica evenimentelor), aparenta regentă. În structura de adâncime, organizarea enunţului se prezintă în realitate astfel: Am învăţat a da cu puşca, când eram băiat de 14 ani.

În aceeaşi situaţie se află şi enunţul: Abia ajunse acasă că se şi porni ploaia < Se (şi) porni ploaia că (= „când”) abia ajunse acasă.

Conjuncţiile coordonatoare, în primul rând cele conclusive, pot sta atât la începutul propoziţiei, cât şi la mijlocul ei (Deci se duce Vasile la Petre. Dar şi Se duce deci Vasile la Petre). 2. Rolul conjuncţei în propoziţie şi în frază

Prin actualizarea a două acţiuni, conjuncţiile pot fi puse în raport de cauză şi efect, de instrument şi scop vizat, de condiţie şi posibilitatea de realizare a acţiunii, între ele se pot stabili relaţii temporale, locale, sociative etc.

Deşi, în principiu, raportul respectiv (temporal, cauzal, final, condiţional etc.) decurge din semantica enunţurilor, în majoritatea cazurilor drept indice al raportului apare totuşi conjuncţia. (Comp.: Spune-i lui Vasile că pleci. — Spune-i lui Vasile dacă pleci).

Conjuncţia, dacă ne referim la cea subordonatoare, este indicele legăturii dintre verbul-predicat al subordonatei cu verbul-predicat din regentă (mai rar cu altă parte a acesteia). Pronumele şi adverbele cu funcţie de conjuncţii subordonatoare joacă, de regulă, şi rolul de parte a propoziţiei secundare: Sa te duci unde-a dus surdul iapa şi mutul roata.

Spre deosebire de conjuncţiile subordonatoare, cu ajutorul cărora se stabileşte legătura dintre propoziţii eterogene din cadrul frazei, conjuncţiile coordonatoare servesc drept indice al legăturii dintre propoziţii omogene sau dintre părţi de propoziţie omogene (unele conjuncţii coordonatoare se pot repeta pe lângă fiecare dintre elementele coordonate): Hai, dă raspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa... (I. Creangă)

Nu există deosebire între folosirea conjuncţiei coordonatoare ca element de legatură a propoziţiilor sau a părţilor de propoziţie. Conjuncţia poate lega la fel două substantive-subiecte (Ion şi Petre cântă) şi două verbe-predicate (Ion cântă şi dansează). Observaţi:

Conjuncţiile coordonatoare pot lega o parte de propoziţie şi o propoziţie cu aceeaşi funcţie sintactică: Am o casa mare şi care este nelocuită.

Coordonarea între un complement direct şi o subordonată introdusă prin să este, de asemenea posibilă, dar nu este foarte frecventă: Îţi cer linişte şi să mă laşi un timp să mă gândesc.

Propoziţiile şi elementele dintr-o propoziţie sunt în coordonare când se află din punct de vedere sintactic pe acelaşi plan (deci nu depind gramatical unul de altul) şi sunt legate între ele printr-o conjuncţie coordonatoare: şi, sau, nici, dar, ori, ba, ci, iar, însă, aşadar, deci, fie etc.



3. Tipologie 3.1. Clasificarea conjuncţiilor după formă

Conjuncţiile se deosebesc între ele din punctul de vedere al structurii morfematice. Conjuncţiile propriu-zise (din rândul acestora fac parte conjuncţiile moştenite din

latină sau cele formate pe teren romanesc, dar care nu mai păstrează legătura cu unităţile lexicale de la care s-au format) se împart în două subclase: conjuncţii simple şi conjuncţii compuse.

Notă. În afară de acestea, cu rol de conjuncţie se întrebuinţează unele pronume (relative, nehotărâte) şi adverbe (relative, nehotărâte), precum şi unele îmbinări de cuvinte (construcţii) numite locuţiuni conjuncţionale.

Conjuncţiile simple sunt formate, de cele mai multe ori, dintr-un singur element lexical neanalizabil, acesta având aspectul unui cuvânt autonom (să, or, ori, şi, dar, iar, sau, ci, de, fie, că, dacă etc.).

Conjuncţiile compuse sunt formate din două sau mai multe elemente: ca să, deoarece, deşi, fiindcă, încât, întrucât etc. Sunt considerate compuse conjuncţiile în care părţile componente se simt ca elemente distincte indiferent dacă se scriu izolat sau împreună.

Atunci când elementele componente s-au sudat astfel încât nu pot fi recunoscute ca nişte cuvinte aparte, conjuncţiile respective sunt trecute la subclasa celor simple: dacă (< de că), căci (< că ce), deci (< de aci).

Locuţiunile conjuncţionale sunt alcătuite din cuvinte autosemantice (adverbe, verbe, adjective, pronume, substantive, cu sau fără prepoziţii), însoţite de regulă de conjuncţii propriu-zise: drept aceea, în timp ce, dat fiind că, prin urmare, numai că, cât şi, precum şi, aşa că, din cauză că, de vreme ce, în caz că, sub motiv că, chit că, măcar că, pe masură ce, sub pretext că, din moment ce, chiar dacă, de parcă, în loc să, cu toate că, după ce, ca şi cum etc.. Observaţie:

Grupările ci şi, dar şi, care presupun prezenţa corelativelor nu numai sau nu numai că, au fost tratate diferit în gramatici, ca locuţiuni conjuncţionale, conjuncţii compuse sau îmbinări libere. Aceste grupări sunt, de fapt, analizabile în conjuncţia ci, respeciv dar şi semiadverbul cumulativ şi. Semantic, raportul exprimat prin aceste grupări cu elemente corelative cuprinde în prima parte o restricţie (indicată de numai) care este negată (nu numai), iar în a doua parte, o corectare a negaţiei, semnalată de conjuncţiile adversative ci sau dar şi subliniată prin semiadverbul cumulativ şi, opus lui numai. 3.2. Clasificarea conjuncţiilor după criteriul sintactic

Numeroasele raporturi dintre enunţurile îmbinate sau dintre părţi ale acestora sunt de două categorii: raporturi dintre elemente omogene coordonate între ele şi raporturi dintre elemente neomogene subordonate unul altuia. Respectiv, se disting două clase de conjunctii — coordonatoare şi subordonatoare, care la rândul lor se împart în subclase. Din cadrul acestor subclase fac parte şi locuţiunile conjuncţionale. 3.2.1. Conjuncţiile coordonatoare Există câteva subclase de conjuncţii coordonatoare. a) Conjuncţiile copulative (şi, nici, şi...şi, nici...nici; nu numai... ci şi, dar şi, precum şi, atât...cât şi) leagă între ele părţi de propoziţie sau propoziţii omogene, indicând ideea de asociere, reunire de obiecte, acţiuni, calităţi.

Cea mai răspândită conjuncţie copulativă este şi. La unele părţi omogene de propoziţie conjuncşia şi apare adesea însoţită de prepoziţia cu (iedul cel mare şi cu cel mijlociu). Prepoziţia cu capătă valoare asemănătoare cu cea a conjunctiei şi, putând chiar s-o substituie (iedul eel mare cu eel mijlociu).

În propoziţiile negative, cu valoare copulativă apare conjuncţia nici (n-a venit Ion, nici Vasile}.

Conjuncţiile copulative şi, nici pot fi repetate pe lângă fiecare propoziţie sau parte de propoziţie: Nici mi-i foame, nici mi-i sete, nici mi-i dor de iarba verde. Scoală-te că am găsit şi secure, şi frânghie, şi sfredel (I. Creangă)

Conjuncţia copulativă şi poate avea cuvinte corelative în altă propoziţie. În asemenea cazuri, şi apare însoţit de conjuncţia ci sau dar (nu numai..., ci şi; nu numai că..., dar şi): Vasile nu numai că va veni la şedinţă, dar şi va ţine o cuvântare. b) Conjuncţiile disjunctive exprimă ideea de disjuncţie, de excludere reciprocă a obiectelor, calităţilor, acţiunilor numite de propoziţiile sau de părţile de propoziţie unite cu ajutorul lor. Cele mai răspândite sunt: sau, ori, fie.

Conjuncţia disjunctivă poate lega două propoziţii cu acelaşi predicat, într-un caz acesta fiind pozitiv, iar în altul — negativ.



În asemenea situaţii propoziţia negativă poate fi reprezentată doar prin adverbul negativ nu sau ba, care se leagă de propoziţia precedentă printr-o conjuncţie disjunctivă: Ne observa de dormim ori ba. Va fi fost aşa ori nu, unul Dumnezeu ştie.

Conjuncţia disjunctivă poate fi repetată înaintea fiecărei propoziţii sau părţi de propoziţie aflate în raporturile corespunzătoare: Ori oi izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc... (I. Creangă)

Pentru redarea raporturilor disjunctive se folosesc şi adverbele repetate (ba...., ba; când..., când; acum..., acum; aci.., aci). Datorita sensului şi folosirii lor în pereche, ele mai sunt numite conjuncţii alternative.

Conjuncţiile ori, sau sunt folosite deseori înaintea unor apoziţii: Candelabrul, sau lustra, atârna deasupra capului nostru. c) Conjuncţiile adversative leagă propoziţiile sau părţile de propoziţie între care, din punct de vedere semantic, se stabilesc raporturi de opoziţie. Cele mai răspândite sunt: ci, dar, iar, însă, or. Notă. În vorbirea neîngrijită, în loc de conjuncţia adversativă dar se foloseşte adesea varianta ei trunchiată da, care echivalează cu dar sau iar din exprimarea literară. d) Conjuncţiile conclusive leagă între ele propoziţii dintre care una exprimă urmarea, concluzia ce decurge din cealaltă. Ele sunt doar câteva: deci, dar, aşadar, prin urmare, în concluzie, (care) va să zică. Observaţii:

Unele conjuncţii pot fi folosite şi cu alte valori: şi poate fi adversativ (Eu îi spun una şi(iar) el…), dar poate exprima un raport conclusiv, nemaiputând fi substituit cu însă şi având sensul „deci”: Să plecăm dar (= deci să plecăm); uneori sensul adversativ al conjuncţiei iar este atât de slab, încât se apropie de sensul conjuncţiei şi: La prânz mâncaseră la restaurant, iar seara erau invitaţi la nişte prieteni.

Uneori, conjuncţiile se repetă, fiind în corelaţie, pentru a sublinia ideea de coordonare : şi…şi, ba…ba, nici…nici, fie…fie, sau…sau : Am cumpărat şi mere şi struguri. Îl găseşti fie la facultate, fie acasă.

Uneori, mai ales în limbajul ştiinţific sau didactic, şi/sau apar împreună, pentru a exprima coordonarea sau o altă eventualitate: Dacă cineva are o casă şi/sau mai multe terenuri de construcţie, legea spune că….

Prezenţa lui dar, în calitate de element coordonator adversativ poate induce modificări sintactice şi/sau semantice secvenţelor care îl precedă, cum ar fi: - tautologia (De cunoscut îl cunosc, dar nu i-am vorbit niciodată.); - repetiţia (Omul, prost, prost, dar îşi cunoştea interesul.); - inversiunea subiectului cu predicatul (Zice el, dar nu are dreptate).

În principiu, conjuncţiile coordonatoare stau între cele două elemente (propoziţii sau părţi de propoziţie) pe care le leagă, iar cele subordonatoare, la începutul propoziţiei pe care o introduc. Excepţie fac aşadar, deci, şi însă care au o topică liberă, putând să stea şi în interiorul sau chiar la sfârşitul propoziţiei: E vreme frumoasă, aşadar vom face o excursie sau E vreme frumoasă, vom face aşadar o excursie. Indiferent de locul conjuncţiei aşadar din exemplele de mai sus, sensul rămâne neschimbat.

Ca şi sinonimele sale: prin urmare, în concluzie, în consecinţă, aşadar este un adverb care anunţă o concluzie la ceea ce s-a spus mai înainte. Concluzia poate privi o parte a propoziţiei sau o propoziţie întreagă: Se hotărâse să plece definitiv, aşadar îşi făcu bagajele. Când concluzia este o propoziţie întreagă, adverbele conclusive se folosesc cu valoare de conjuncţii ce stabilesc o coordonare conclusivă. Ele sunt perfect echivalente ca sens, deci pot fi utilizate nediferenţiat. În concluzie şi în consecinţă au circulaţie mai ales în stilul oficial, administrativ, ştiinţific. În limba actuală vorbită, nesupravegheată se înregistrează o tendinţă de folosire abuzivă a lui deci (deşi acesta este literar), chiar atunci când nu este vorba de o concluzie: *Deci mă numesc Ion Manea şi sunt deci student în anul al II-lea… şi deci mă pregătesc pentru sesiunea din vară. Această utilizare este nerecomandabilă.

Or este o conjuncţie adversativă neologică. Prin urmare, ea nu trebuie utilizată în exprimarea unui raport alternativ sau disjunctiv: *Or s-a gândit, or nu, azi trebuie să dea un răspuns. Ea se foloseşte corect, echivalent cu dar, în situaţii precum: A supus lucrarea aprecierii mele; or/dar, eu nu sunt în măsură să fac evaluări în acest domeniu. 3.2.2. Conjuncţiile subordonatoare . Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt: - necircumstanţiale (nespecifice): că, să, dacă, de, ca să (ca...să), cum că, precum că, decât să; - circumstanţiale (specifice pentru una sau câteva subordonate): deşi, încât, deoarece, fiindcă, întrucât etc. Observaţii:



Conjuncţiile că şi când nu se tolerează în vecinătate imediată, combinaţia fonică rezultată fiind o cacofonie: *Ştiu că când o să vii, o să mă ajuţi.

Căci este o conjuncţie cu sens cauzal (ca şi sinonimele sale: pentru că, din cauză că, din pricină că, fiindcă, deoarece, întrucât). Relativ rară în limba vorbită şi mai frecvent întâlnită în scris, având în vedere că aparţine limbii literare. Subordonatele cauzale introduse de căci stau întotdeauna după regentă: N-am putut veni căci am fost bolnav = N-am putut veni pentru că / din cauză că / din pricină că / fiindcă / deoarece / întrucât am fost bolnav. Perfect echivalente ca sens, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale amintite se diferenţiază ca registru: întrucât, din cauză că, din pricină că şi deoarece apar mai ales în limba scrisă, în stilurile ştiinţific şi administrativ, oficial. Căci este livresc, iar că este familiar. În limba vorbită, curentă, că are o frecvenţă foarte mare. Spunem în mod obişnuit: Nu pot mânca fructe că îmi fac rău (= nu pot mânca fructe pentru că îmi fac rău) şi nu folosim, în acest caz, conjuncţia căci, care este mai pretenţioasă. Utilizarea lui căci în locul lui că în propoziţii care nu sunt cauzale, este greşită, deoarece căci are numai valoare cauzală: *Aflaţi despre mine căci sunt sănătos.

Conjuncţia să, care funcţionează totodată şi ca marcă a modului conjunctiv, ca şi conjuncţiile compuse cu aceasta: ca…să, încât…să, măcar să se construieşte numai cu modul conjunctiv. Cele mai multe conjuncţii subordonatoare se construiesc cu modul indicativ, condiţional optativ şi prezumtiv.

Adesea, pentru că şi fiindcă că au un corelativ în regentă şi anume pe de aceea: De aceea a intrat, pentru că nu mai avea răbdare.

Pentru ca (…) să este o locuţiune conjuncţională care permite inserţia unui alt element între ca şi să şi care introduce o propoziţie subordonată: - circumstanţială de scop (A luptat pentru ca să-şi afirme drepturile.); - opoziţională (Anul trecut a fost campion, pentru ca acum să se situeze pe ultimul loc). Este greşită folosirea lui pentru ca să în locul lui să pentru a introduce o subordonată completivă directă: *Ştie pentru ca să-şi apere interesul. Locuţiunea conjuncţională pentru ca să + conjunctiv concurează construcţia pentru + infinitiv (sau infinitiv lung): E nevoie de muncă pentru ca să trecem în etapa următoare.

Este incorectă utilizarea combinaţiei dintre conjuncţia că şi conjuncţia să: *I-am spus că să vină.

Deşi este o conjuncţie subordonatoare concesivă, sinonimă cu locuţiunea conjuncţională cu toate că având, adesea, drept corelativ în regentă pe tot sau totuşi: Deşi s-a scuzat, tot nu a fost iertat, Deşi a cerut explicaţii în repetate rânduri, totuşi nu i s-a dat nici una. Subordonatele introduse prin deşi pot fi eliptice de predicat: Deşi în vârstă, rămăsese frumoasă. De asemenea, deşi poate apărea ca unic reprezentant al unei subordonate, în construcţii eliptice: L-am promovat, deşi…

Fie se foloseşte invariabil într-un expozeu sau o ipoteză, mai ales în limbajul matematic. El nu se acordă cu substantivul care urmează: Fie două cercuri concentrice. Când se află în corelaţie, fie…fie sunt conjuncţii coordonatoare disjunctive (sinonime cu sau…sau) care coordonează, în principiu, două elemente ale unei propoziţii (două complemente, două atribute, două adverbe, uneori două subiecte): Mâine seară vom merge fie la teatru, fie la cinematograf. Spre deosebire de sau şi ori, conjuncţia fie nu poate fi folosită decât corelată cu sine însăşi. Fie…fie se foloseşte uneori şi pentru a coordona două propoziţii, dar mai frecvent, pentru aceste situaţii se preferă coordonarea prin sau…sau: Fie (sau) îţi faci datoria aşa cum trebuie, fie (sau) vei fi dat afară. În vorbirea curentă se preferă adesea forma mai simplă că…că: Că e timp frumos sau că plouă el îşi face în fiecare seară plimbarea. Fie! este forma de conjunctiv a verbului a fi, utilizată pentru a exprima aprobarea, acceptul, cu anumite rezerve. Apare mai ales în stilul dialogic: - Nu vă pot oferi un preţ mai mare pe această maşină. / - Bine, fie! Cât îmi oferiţi? 4. Conjuncţiile corelative

Conjuncţia care introduce o propoziţie în frază poate avea un element corelativ în propoziţia regentă, subliniind în mod deosebit raportul dintre propoziţii.

În cadrul legăturii prin coordonare, formează perechi acele elemente conjunctive (conjuncţii, adverbe) care exprimă raporturi disjunctive şi copulative: ba..., ba; acum..., acum; când..., când; nici..., nici; sau..., sau; ori..., ori; fie..., fie etc. Ele pot lega atât propoziţii, cât şi părţi de propoziţie. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Tot mă amânai ba azi, ba mâine.

Uneori, drept corelativ al conjuncţiei coordonatoare apare un alt element decât conjuncţia respectivă (nu numai..., ci şi; atât..., cât şi; nu numai că..., dar şi; nu numai..., dar nici etc.): El nu numai că nu ştia, dar nici că voia să ştie la ce trăieşte. Notă. În cazul repetării conjuncţiei, prin virgulă se izolează a doua şi următoarele propoziţii: Nici pe dracul să-l vezi, nici cruce să-ţi faci.



În cazul părţilor de propoziţie omogene, virgula se pune înaintea conjuncţiei repetate, cu excepţia primei utilizari: Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de a privi şi a cugeta. (M. Eminescu)

În cadrul legăturii prin subordonare, conjuncţiile subordonatoare formează perechi fie prin repetarea aceleiaşi conjuncţii, fie prin folosirea altor cuvinte corelative (dar mai rar decât în cazul coordonării). Apar mai des repetate conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale de ce..., de ce; cum..., cum; cu cât..., cu cât etc.: De ce mergeau înainte, de ce lui Harap Alb i se tulburau minţile. (I. Creangă)

Aici este mai caracteristică folosirea în calitate de corelative a unităţilor lexicale care nu reproduc, nu repetă conjuncţiile respective: atât...., încât; aşa de..., încât; într-atât(a)..., încât; cu cât..., cu atât; aşa...., precum; acolo..., unde; cu toate că..., totuşi; de aceea..., pentru că; de câte ori..., de atâtea ori; pe cât..., pe atât etc.: Cu cât căciula era mai mare, cu atât omul era mai însemnat... (A. Russo). Unde nu te gândeşti, acolo-l găseşti. (V. Alecsandri).

Elementul corelativ al conjuncţiei subordonatoare este plasat adesea la sfârşitul regentei, făcând astfel un tot întreg cu conjuncţia (respectiv cu locuţiunea conjuncţională sau cuvântul jonctiv) prin care începe subordonata. Drept rezultat, apar locuţiuni conjuncţionale de tipul: astfel încât, aşa încât, aşa cum, intocmai cum etc. 5. Conjuncţii cu valori multiple

Unele conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale sunt folosite pentru exprimarea mai multor feluri de raporturi între propoziţii. Acest lucru se explică prin faptul că natura raportului depinde nu atât de elementul conjunctiv, cât de sensurile propoziţiilor unite în frază.

Dintre conjuncţiile cu multe valori fac parte că, dacă, de, şi, dar, iar. De exemplu, dacă are multiple disponibilităţi sintactice, introducând o subordonată: -

subiectivă (Nu se ştie dacă e adevărat) ;- predicativă (Întrebarea este dacă vine.) ; - atributivă (Gândul dacă să renunţe sau nu o chinuia de mult timp.) ; - completivă directă (Întreabă dacă e bine.) ; - completivă indirectă (Mă gândesc dacă ai înţeles.) ;- cauzală, în limbajele popular şi familiar (Dacă e mic, nimeni nu-l bagă în seamă .) ; - temporală, cu tentă cauzală, în limbajele popular şi familiar (Dacă a văzut aşa, a tăcut.) ; - condiţională (Dacă învăţa, nu mai avea nevoie să copieze) ; - opoziţională (Dacă ieri părea să accepte, azi era foarte circumspectă.); - incidentă (Norocul sau – dacă vrei – ghinionul nostru e că a ieşit din echipă).

În dialog, dacă poate apărea şi singur ca un comentariu sau răspuns la ce a spus interlocutorul, restul înţelegându-se: - Dacă vine, suntem salvaţi! / - Dacă…

De are acelaşi sens cu dacă, dar aparţine limbajului popular învechit. În limba curentă apare rar.

În calitate de conjuncţie subordonatoare, să poate introduce o: - subiectivă (E bine să se prezinte la post de mâine.); - atributivă (Visul să se întoarcă în ţară era irealizabil pentru moment.); - apozitivă (Se încearcă atât: să se limiteze traficul de influenţă.); - predicativă (Intenţia lui e să predea limbi străine copiilor preşcolari.); - predicativă suplimentară (Practica l-a făcut să înţeleagă teoria învăţată în facultate.); - completivă directă (Ştie să se descurce în orice împrejurare.); - completivă indirectă (Se abţine să voteze această lege.) - circumstanţială de scop (Învaţă să reuşească la facultate anul acesta.); - consecutivă (Alerga destul de repede să-l ajungă din urmă.); - circumstanţială de relaţie (Să aducă ceva cărţi, n-a adus ; în plus, a mai cerut câteva); - condiţională (Să-mi aducă discheta, i-aş împrumuta alta.);- concesivă (Să-şi ceară scuze şi tot nu-l iert.).

6. Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu valoarea şi funcţia unei conjuncţii. În structura unei locuţiuni conjuncţionale intră obligatoriu un element general de relaţie (conjuncţie, pronume relativ, adverb relativ) de obicei precedat de anumite cuvinte: a) prepoziţie + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): fără să, ca să, pentru că, pentru ca să, până să; până ce, după ce, de ce (pe măsură ce), după cum, după cât, pe cât, cu cât etc.; b) (prepoziţie) + substantiv nearticulat + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): în loc să, din cauză că, din pricină că, în caz că; în timp ce, în vreme ce, de vreme ce, cât timp, câtă vreme, odată ce, etc.; c) adverb + conjuncţie (pronume relativ, adverb relativ): înainte să, înainte ca să, măcar că, măcar să, chiar dacă, îndată ce, imediat ce, ca şi cum, ca şi când etc.



D. Interjecţia 1. Definiţie:

Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă cu intonaţie exclamativă ce se caracterizează semantic – prin faptul că nu denumeşte, ci sugerează stări fizice şi psihice sau evocă, prin imitare, sunete şi zgomote din lumea înconjurătoare; morfologic – printr-un corp fonetic redus şi fix; sintactic – prin două ipostaze opuse: a) apare în contexte în care nu are nici o legătură sintactică cu restul comunicării, însoţind vocative, imperative (A! Ce bine că ai venit!), b) apare în relaţie cu termenii înconjurători, îndeplinind o funcţie sintactică (Hai şi tu cu noi!); logic – prin faptul că e lipsită de conţinut noţional. Observaţie:

Sunt, în general, proprii exprimării directe şi orale, mai ales stilului familiar şi sunt o manifestare a personalităţii celui care vorbeşte, de aceea ele sunt, în principiu excluse în vorbirea indirectă. Folosirea interjecţiilor marchează stilistic exprimarea, de aceea selectarea lor trebuie făcută cu grijă. De exemplu fleoşc!, tronc,! sanchi!, aiurea!, pe dracu! denotă lipsă de respect faţă de interlocutor, iar cel care le foloseşte este catalogat ca având un limbaj neîngrijit. În limba literară scrisă, interjecţiile sunt folosite în stilul artistic, în pasaje, caracterizate prin oralitate şi afectivitate. 2. Clasificare: 2.1. După aspectul structurii lor morfematice:

- simple: au!, vai!, ah!, etc; - compuse: haidade!, trosc-pleosc!, tic-tac, etc

2.2. După criteriul semantic: Interjecţiile pot exprima: - diferite senzaţii sau stări sufleteşti: au!, ah!, of!, văleu! (durere), brr! (frig), uf! (oboseală); . -o chemare sau un îndemn: pis-pis!, cuţu-cuţu!, hăis!, cea!, huideo!, ho! etc; - o adresare: bre, măi, mă, fa, fă, bă, băi; ia, iote, iaca, ian, iacătă etc. Observaţii:

Uite se comportă ca un verb la imperativ (,,priveşte!"). Unele interjecţii şi-au dezvoltat forme după număr şi persoană: haidem, haideţi. Nu trebuie considerate interjecţii unele cuvinte cu valoare exclamativă, care

formează propoziţii nominale imperative, cu conţinut verbal datorat intonaţiei: Ajutor!, Foc!, Înainte!

Interjecţiile sunt şi cuvinte imitative - numite onomatopee. Ele reproduc: -sunete şi zgomote din natură: tic-tac, pic-pic, lipa-lipa, etc. - sunete emise de animale, păsări, insecte: groh, behehe, ham, miau, cotcodac, cucurigu, ga, mac, cucu, cri etc. - sunete însoţitoare ale unor acţiuni sau acte fiziologice: bâldâbâc, buf, trosc, pleosc, gogâlţ, hapciu, horp, hac, ha-ha. 3. Funcţii sintactice: Cele mai multe interjecţii propriu-zise sau interjecţii onomatopee nu au funcţie sintactică în propoziţia exclamativă. Atunci când au totuşi funcţie sintactică, interjecţiile pot fi:

a) subiect: Se auzea trosc-pleosc! b) predicat verbal: Iată că am venit! c) nume predicativ: E vai si amar de noi! d) atribut interjecţional: Sunetul trosc! l-a speriat. e) complement direct: Auzim deodată trosc! şi pleosc! f) complement circumstanţial de mod: Înghiţea sarmalele găgâlţ-gogâlţ! g) predicativ suplimentar: M-a lăsat paf!

Unele interjecţii pot constitui singure propoziţii independente neanalizabile: Bravo! Ura! Oho! Zău! Adio! 4. Schimbarea valorii gramaticale: Unele interjecţii îşi pot schimba valoarea gramaticală, devenind substantive, prin articulare: Peste tot se auzeau numai of-uri şi ah-uri! 5. Locuţiuni interjecţionale Sunt grupări de cuvinte cu înţeles unitar, care se comportă ca nişte interjecţii: ce dracu!, drăgăliţă doamne!, doamne dumnezeule!, ia auzi!, etc.

Aplicaţii


Aplicaţii

1. Sunt defective de plural toate substantivele din seria: A. sânge, sete, cinste; B. cocă, unt, sport; C. bade, nene, unchi; D. vodă, vlădică, înot;

A. beizadea, cătană, miere. 2. Identificaţi seria în care toate adjectivele nu au grade de comparaţie: A. mult, zglobiu, optim, gri; B. preafericit, eficace, veşnic, imprudent; C. proxim, studenţesc, viu, sănătos; D. medical, atributiv, preoţesc, osos; E. gălbui, auriu, românesc, amabil. 3. Indicaţi seria în care toate substantivele sunt susceptibile de a avea două forme de plural cu semnificaţii diferite: A. cap, corn, ghiveci, pod; B. pas, platan, dulap, cot; C. colţ, bob, termen, sac; D. sol, ac, ochi, curent; E. nivel, post, vis, element. 4. Indicaţi seria în care toate adjectivele sunt invariabile: A. verde, roz, mov, maro; B. propice, ferice, tenace, eficace; C. sadea, grena, locvace, bleu; D. asemenea, lila, proxim, perspicace; E. kaki, atroce, optim, infim. 5. Dintre adjectivele: complet, proxim, esenţial, total, are grade de comparaţie : A. complet; B. proxim; C. esenţial; D. total; E. niciunul dintre acestea 6. Sunt epicene toate substantivele din seria: A. cârtiţă, cocostârc, ţap, piţigoi; B. cuc, dihor, noră, mire; C. decan, director, mecanic, şofer; D. beizadea, calfă, cătană, slugă; E. rector, călăuză, spion, santinelă. 7. Indicaţi seria în care există o construcţie echivalentă cu D: A. Cinste eroilor neamului! B. S-a împrumutat la colegi cu 2000 de lei. C. A împrumutat la colegi 2000 de lei. D. S-a îndreptat cu faţa către colegi. E. A îndreptat obiectivul aparatului către colegi. 8. Precizaţi cazul substantivelor din versurile (în ordinea apariţiei): De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă. A. Ac. + G + V+ G + Ac; B. Ac. + G + N+ G + Ac; C. Ac. + D + V+ D + Ac; D. Ac. + D + N+ D + Ac; E. Ac. + D + N+ G + Ac. 9. Cuvântul o este articol în enunţul : A. A luat-o la sănătoasa. B. Am văzut-o pe Elena. C. Aceasta este o insulă părăsită. D. El a cumpărat numai o carte. E. O mână incet vântul. 10. În enunţul: Discursurile iubitelor şi mult respectatelor noastre profesoare i-au impresionat pe toţi cei de faţă, cuvântul subliniat este în cazul: A. nominativ;

Aplica�ii


B. acuzativ; C. genitiv; D. dativ; E. este invariabil după caz. 11. Sunt defective de singular toate substantivele din seria: A. ochelari, câlţi, franjuri, Piteşti; B. zori, pantaloni, tăieţei, brânci; C. iţari, ghilimele, moravuri, zâmbre; D. Rusalii, coclauri, fiţe, crampe; E. nădragi, craci, bretele, şale. 12. În finala formei substantivale fiii, numărând de la stânga la dreapta: A. primul -i, este desinenţă; B. al doilea -i, este articol hotărât; C. al treilea -i face parte din sufix; D. primul -i este articol hotărât; E. al doilea -i este desinenţă 13. Substantivele cu funcţie sintactică de complement direct pot sta : A. numai în cazul acuzativ; B. în două cazuri; C. în trei cazuri; D. în toate cazurile inclusiv vocativ; E. în toate cazurile în afară de vocativ. 14. Sunt de declinarea I toate substantivele din seria: A. vulpe, casă, musaca, cafea; B. stea, zi, popă, babă; C. saltea, vineri, caisă, vale; D. martie, canapea, fată, viţă; E. ţigară, pâine, viaţă, baclava. 15. Alegeţi varianta corectă de analiză a substantivului subliniat în enunţul: Perceperea de taxe posesorilor de animale de companie este ilegală: A. atribut subst. în G; B. complement indirect în D; C. complement indirect în G; D. atribut subst. în D; E. complement indirect în Ac. 16. În expresiile: a) a sta locului, b) a ţintui locului c) a rămâne locului, d) a aşterne drumului , e) a se aşeza câmpului, f) a se duce dracului, cuvintele subliniate sunt: A. complemente circumstanţiale de loc; B. complemente indirecte; C. a, b, d, e, g - complemente circumstanţiale de loc; c - nume predicativ; D. a, b, c, d, e, g - complemente circumstanţiale de loc, f - complement indirect; E. a, b, d, e - complemente circumstanţiale de loc, c - nume predicativ, f - complement indirect 17. În versurile: Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare …, cuvintele subliniate sunt: A. ambele adjective; B. ambele adverbe; C. ieri substantiv, azi adverb; D. ambele substantive; E. ieri adverb, azi substantiv. 18. În enunţul: Scundei odăi i se fac reparaţii, -i din scundei este: A. desinenţă; B. componentă a unui sufix; C. pronume; D. articol hotărât al adjectivului; E. articol hotărât al substantivului următor. 19. Substantivele: arici, elice, nume au : A. numai formă de singular; B. numai formă de plural; C. o singură formă pentru singular şi plural numai la nominativ; D. o singură formă pentru singular şi plural la toate cazurile; E. nu cunosc categoria gramaticală a numărului. 20. Cuvântul subliniat din enunţul: Stelele-n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier, are funcţia sintactică şi valoarea morfologică după cum urmează:

Aplicaţii


A. complement indirect - substantiv în cazul dativ; B. complement circumstanţial de loc - adverb; C. complement circumstanţial de loc - substantiv în cazul dativ; D. complement circumstanţial de mod - adverb; E. complement circumstanţial de loc - substantiv în cazul genitiv. 21. Articolul hotărât poate fi: A. numai enclitic; B. numai proclitic; C. atât enclitic, cât şi proclitic; D. enclitic numai când se află înaintea substantivului; E. proclitic numai când însoţeşte substantive proprii masculine. 22. Indicaţi enunţul în care nu există un articol nehotărât: A. A stat acolo să asculte poveştile unor oameni necăjiţi. B. Pe stradă treceau nişte oameni gălăgioşi. C. Mândria unei femei greu poate fi învinsă. D. Dă-mi şi mie nişte cafea! E. Ia te uită, sunt nişte lebede pe lac! 23. Când este articulată cu articol hotărât, forma de nominativ-acuzativ plural a substantivului uliu, se scrie : A. cu un singur i; B. cu doi i; C. cu trei i; D. cu doi i + le; E. nu are formă articulată de plural 24. În fraza: Atunci tu în întuneric te apropii surâzândă,/ Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară …, cuvântul subliniat este: A. adjectiv / atribut adjectival; B. adverb de mod / circumstanţial de mod; C. adjectiv / predicativ suplimentar; D. verb la gerunziu / circiumstanţial de mod; E. verb la gerunziu / predicativ suplimentar. 25. Marcaţi varianta corectă de analiză gramaticală a cuvântului subliniat din enunţul de mai jos: Oricât de mare ţi-ar fi durerea, trebuie în cele din urmă să ţi-o înfrângi: A. adj., N. / nume predicativ; B. adj., Ac. cu prep. de / nume predicativ; C. adv. de mod / circ. de mod; D. adv. de mod / nume predicativ; E. adj., N. / atribut adjectival. 26. Marcaţi varianta corectă de analiză gramaticală a cuvântului subliniat din enunţul de mai jos: Nu poate fi mai în vârstă decât mine: A. loc. adj., N. / nume predicativ; B. adjectiv cu prepoziţie, Ac. / nume predicativ; C. loc. adj., Ac. / nume predicativ; D. loc. adv. de mod / nume predicativ; E. substantiv cu prepoziţie, Ac. / nume predicativ. 27. În enunţurile: " - Tată, ce este matematica ?1 / - Matematica este ştiinţa ştiinţelor.2 / - De aceea îmi place matematica!3 / " substantivul subliniat are funcţia de : A. complement direct în propoziţia nr.1; B. nume predicativ în propoziţia nr.1; C. nume predicativ în propoziţia nr.2; D. subiect în toate propoziţiile; E. complement direct în propoziţia nr.3. 28. Prepoziţiile: datorită, graţie, mulţumită însoţesc întotdeauna : A. datorită - substantive în cazul genitiv; graţie, mulţumită - substantive în cazul dativ (); B. numai substantive în cazul dativ; C. numai substantive în cazul genitiv; D. datorită, mulţumită - substantive în cazul acuzativ sau dativ; graţie - substantive în cazul dativ;

Aplica�ii


E. datorită, graţie - substantive în cazul genitiv sau dativ; mulţumită - substantive în cazul dativ. 29. În propoziţiile: (a) Dau cărţi la copii, (b) Te spun la mama!, cuvintele subliniate sunt în cazul: A. acuzativ (a) şi nominativ (b); B. acuzativ; C. acuzativ (a) şi dativ (b); D. dativ; E. acuzativ (a) şi vocativ (b). 30. În enunţul: Urmaşul eroului este viteaz, adjectivul subliniat : A. se acordă cu substantivul eroului; B. nu se acordă pentru că este nume predicativ; C. nu se acordă pentru că este complement direct; D. se acordă cu substantivul urmaşul în gen, număr şi caz; E. se acordă cu substantivul urmaşul numai în gen. 31. În enunţul: Pădure frumoasă, bine te-am găsit!, adjectivul este : A. în nominativ, cu funcţie sintactică de atribut adjectival; B. în vocativ, fără funcţie sintactică; C. în vocativ, cu funcţie sintactică de atribut adjectival; D. nu există adjectiv în text; E. fără funcţie sintactică, fiind invariabil. 32. În enunţul:În fiecare zi îi descopeream mai multă graţie colegei mele, substantivul colegei stă în cazul : A. genitiv, fiind atribut genitival pe lângă substantivul graţie; B. dativ, cerut de prepoziţia graţie; C. dativ, fiind complement indirect cu regent verbal; D. genitiv cerut de prepoziţia graţie; E. acuzativ, fiind complement circumstanţial de loc. 33. În enunţul : Au venit la oameni !, substantivul este : A. complement circumstanţial de loc; B. subiect în N (falsă excepţie de la cazul subiectului); C. complement indirect; D. complement direct; E. subiect în Ac (excepţie propriu-zisă de la cazul subiectului). 34. Substantivele mobile sunt cele care: A. au aceeaşi formă şi pentru singular şi pentru plural; B. nu fac distincţia de gen; C. realizează opoziţia de gen la nivelul sufixului moţional; D. sunt nonnumărabile; E. realizează opoziţia masculin / feminin la nivelul radicalului. 35. Prin articulare poziţională se înţelege: A. plasarea articolului hotărât înaintea substantivului (= procliză); B. sudarea articolului hotărât la finalul substantivului (= encliză); C. substantivizarea unei părţi de vorbire prin articulare; D. ataşarea formală a articolului la un adjectiv, în topica adjectiv + substantiv; E. situaţia în care articolul hotărât substituie desinenţa substantivului. 36. Precizaţi cazul cuvintelor subliniate în următorul text: Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate / Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării. A. genitiv + acuzativ + genitiv; B. dativ + acuzativ + genitiv; C. dativ + acuzativ + acuzativ; D. acuzativ + acuzativ + dativ; E. dativ + acuzativ + dativ. 37. În enunţul :" În frunte mergea un sportiv de frunte care odată era în fruntea tuturor", cuvintele subliniate sunt : A. în frunte - locuţiune prepoziţională; B. de frunte - locuţiune adverbială; C. în fruntea - locuţiune adjectivală; D. de frunte - substantiv cu prepoziţie; E. de frunte - locuţiune adjectivală. 38. În enunţul: Unui prieten al nostru i-au spart hoţii maşina, cuvântul subliniat este: A. adjectiv pronominal posesiv în G; B. adjectiv pronominal posesiv în D; C. pronume posesiv în G;

Aplicaţii


D. pronume posesiv în D; E. altă interpretare. 39. Cuvintele subliniate din enunţul : "I-am văzut pe cei trei elevi" se analizează sintactic grupate astfel : A. pe cei; B. pe trei; C. pe cei trei; D. pe cei elevi; E. cei trei. 40. În care dintre enunţurile următoare cuvântul poate este adverb de mod fără funcţie predicativă? A. Cine poate oase roade. B. Ion poate pleca. C. Ion poate pleacă. D. Poate că Ion pleacă. E. Poate să fi plecat, dar nu ştiu sigur. 41. În care din enunţurile următoare cuvântul ce este adverb ? A. Ce vrei de la mine ? B. Ce scump este totul ! C. Ce mărfuri sunt pe piaţă ? D. Nu ştiu ce vrei de la mine. E. Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă. 42. Precizaţi valoarea morfologică a cuvintelor subliniate în enunţul: Nici unul, nici celălalt nu mai învaţă. A. pronume negativ compus; B. adverb + pronume nehotărât; C. adverb + numeral cardinal; D. adverb + numeral substantivizat; E. pronume nehotărât compus. 43. Indicaţi soluţia corectă de analiză gramaticală a cuvintelor subliniate în enunţul: I-auzi-i cum mai vorbesc de urât, nene Paraschive ! A. pronume personale în D / complemente indirecte; B. pronume personal fără funcţie sintactică (D. etic) + pronume personal în D/ complement

indirect; C. interjecţie fără funcţie sintactică + pronume personal în D / complement indirect; D. pronume personal în D / complement indirect + pronume personal fără funcţie sintactică

(D etic); E. pronume personal fără funcţie sintactică (în V) + pronume personal în D / complement

indirect; 44. În enunţul :" Din moment ce munceşte, câştigă", cuvintele subliniate reprezintă : A. substantiv cu prepoziţie; B. locuţiune prepoziţională; C. locuţiune substantivală; D. locuţiune adverbială; E. locuţiune conjuncţională. 45. În enunţul: "A fost odată ca-n poveşti", cuvântul subliniat este : A. numeral; B. adverb; C. substantiv; D. adjectiv; E. articol nehotărât. 46. În exemplul: "Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine / ; Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine", cuvintele a lor şi bine sunt: A. primul - pronume personal, atribut pronominal pe lângă averea; al doilea - adverb, complement circumstanţial de mod; B. primul - adjectiv pronominal, atribut adjectival pe lângă averea; al doilea - adverb, complement circumstanţial de mod; C. primul - pronume personal, atribut pronominal pe lângă bine; al doilea - substantiv, complement direct; D. primul - adjectiv pronominal, atribut adjectival pe lângă bine; al doilea - substantiv, complement direct; E. nici una din soluţiile anterioare nu este corectă; 47. În enunţul :" A înregistrat doi nou-născuţi", cuvântul subliniat este :

Aplica�ii


A. adjectiv; B. substantiv; C. verb; D. adverb; E. pronume. 48. În enunţul: " În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi", cuvântul subliniat este : A. adjectiv; B. adverb; C. verb la participiu; D. substantiv; E. altă parte de vorbire. 49. În textul: "Buza mi-e rece, sufletul sec / Viaţa mea curge uitând izvorul ", cuvintele subliniate sunt: A. sec - atribut adjectival; mea - atribut pronominal; B. sec - atribut adverbial; mea - atribut pronominal; C. sec - atribut verbal; mea - atribut pronominal; D. sec - complement circumstanţial de mod; mea - atribut adjectival; E. sec - nume predicativ; mea - atribut adjectival. 50. Fie formele : dânsul, dumnealui : A. ambele sunt pronume de politeţe; B. numai dânsul este pronume de politeţe; C. dumnealui este o formă arhaică, dânsul este pronume de întărire; D. dânsul este pronume personal, dumnealui este pronume de politeţe; E. nici una dintre forme nu are valoare de pronume de politeţe. 51. În enunţul :" Dar baba punea parte fiicei sale şi pâra la uncheş pe fiica lui", cuvintele subliniate sunt : A. sale - pronume posesiv, lui - adjectiv posesiv; B. sale - pronume posesiv, lui - pronume posesiv; C. sale - pronume personal, lui - pronume posesiv; D. sale - adjectiv posesiv, lui - pronume personal; E. sale - pronume posesiv, lui - articol. 52. În enunţul: Pe unde mi-ai umblat?, cuvântul subliniat este: A. pronume personal, complement indirect; B. pronume reflexiv, complement indirect; C. pronume reflexiv, marcă a diatezei reflexive; D. pronume personal, dativ posesiv; E. pronume personal, dativ etic. 53. De identitate poate fi : A. pronumele personal; B. pronumele demonstrativ; C. pronumele de întărire; D. pronumele relativ; E. pronumele nehotărât. 54. În enunţul: " L-ale case mari, domneşti De se văd în Stoeneşti Mândră masă e întinsă", cuvântul subliniat este : A. prepoziţie; B. conjuncţie; C. pronume relativ; D. adjectiv relativ; E. particulă neutrală. 55. În care dintre enunţurile următoare cuvântul i este un pronume fără funcţie sintactică ? A. …dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume; B. Dacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba; C. Zi-i, bade, cu cetera! D. Şi mă alintam la sânu-i, gângurind…; E. Dar şi asta-i o avere, când e omul sănătos. 56. Pronumele relativ din enunţul: Ţi-am arătat mereu ce trebuie să faci, este în cazul: A. nominativ; B. genitiv; C. dativ;

Aplicaţii


D. vocativ; E. acuzativ. 57. Indicaţi soluţia corectă de analiză gramaticală a cuvântului subliniat în enunţul: Nu se ştie încă din ce cauză n-a venit. A. atribut adj. / adj. pron. relativ în Ac.; B. compl. circ. de cauză / pron. relativ. în Ac.; C. adj. pron. relativ în Ac. fără funcţie sintactică (intră în alcătuirea unei locuţiuni); D. compl. circ. de cauză / adj. pron. relativ. în Ac.; E. atribut pron. / pron. relativ în Ac. 58. Cuvântul subliniat din enunţul Copilul, a cărui carte ai luat-o, îţi cere să o înapoiezi, este: A. subiect; B. atribut pronominal; C. atribut adjectival; D. fără funcţie sintactică; E. complement indirect. 59. În care dintre enunţurile următoare nu există un numeral ? A. V-am precizat o dată şi nu o mai repet. B. Încerc eu o dată, încerc de două ori, cu gândul să reuşesc. C. Înzecirea câştigului îl mobiliza. D. Triplarea câştigului înseamnă şi un efort triplu. E. Muncind mai mult vom câştiga întreit. 60. Precizaţi statutul morfologic al cuvintelor subliniate în enunţul: Te-aş lăsa şi mi-e cu jale / Te-aş iubi şi nu-ndrăznesc. A. conjuncţii coordonatoare cu valoare copulativă; B. conjuncţii coordonatoare cu valoare adversativă; C. conjuncţii coordonatoare cu valoare conclusivă; D. conjuncţii coordonatoare cu valoare disjunctivă; E. adverbe de mod fără funcţie sintactică. 61. În care dintre enunţurile următoare cuvântul tot este adverb ? A. Tot omul să ştie ce s-a întâmplat. B. Mâncase tot. C. "Tot" este un cuvânt monosilabic. D. Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. E. A obţinut tot ce a vrut. 62. În enunţul "De-asta a venit, ca să-i comunice vestea cea bună", cuvintele subliniate pot fi analizate astfel : A. pronume demonstrativ cu prepoziţie, complement circumstanţial de scop; B. pronume demonstrativ cu prepoziţie, complement circumstanţial de cauză; C. locuţiune pronominală demonstrativă, complement circumstanţial de scop; D. locuţiune adverbială, complement indirect; E. locuţiune adverbială, complement circumstanţial de scop. 63. În enunţul: "E vai de noi", interjecţia este : A. nume predicativ; B. subiect; C. complement direct; D. complement circumstanţial de mod; E. nu are funcţie sintactică.

Date post:	24-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	gregorio-samsa
View:	6,135 times
Download:	23 times

Gramatica romana

Documents