1.1. Globalizarea efectul celui de al III-lea mileniu
33
INTRODUCERE Secolul al XX-lea a fost fără îndoială, perioada cea mai dinamică şi densă în derularea faptelor istorice, contradictorie şi complexă, fericită, dar şi dinamică prin consecinţele proceselor şi fenomenelor istorice desfăşurate în plan spiritual, politico-militar, economic şi social, care au condus la propagarea globalizării. Este „secolul extremelor” 1 în care omenirea a experimentat cele mai spectaculoase evoluţii, reuşind atât să comprime timpul şi să scurteze distanţele, cât şi să cunoască cel mai ridicat nivel al dezvoltării economice şi culturale şi, implicit al civilizaţiilor. Dar este şi secolul în care sute de milioane de oameni au fost victimele razboaielor, revoluţiilor din domeniile economic, politic, revoluţiilor tehnice şi ştiintifice, euprarilor etnice sau religioase, al intoleranţelor ideologice sau a devastatoarei saracii cronice. Globalizarea este un concept foarte des utilizat pentru caracterizarea stării actuale a economiei mondiale, însă 1 Hobsbawn, E., Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1998;
Transcript
INTRODUCERE
Secolul al XX-lea a fost fără îndoială, perioada cea mai dinamică şi densă în
derularea faptelor istorice, contradictorie şi complexă, fericită, dar şi dinamică prin
consecinţele proceselor şi fenomenelor istorice desfăşurate în plan spiritual, politico-
militar, economic şi social, care au condus la propagarea globalizării. Este „secolul
extremelor”1 în care omenirea a experimentat cele mai spectaculoase evoluţii, reuşind atât
să comprime timpul şi să scurteze distanţele, cât şi să cunoască cel mai ridicat nivel al
dezvoltării economice şi culturale şi, implicit al civilizaţiilor. Dar este şi secolul în care
sute de milioane de oameni au fost victimele razboaielor, revoluţiilor din domeniile
economic, politic, revoluţiilor tehnice şi ştiintifice, euprarilor etnice sau religioase, al
intoleranţelor ideologice sau a devastatoarei saracii cronice.
Globalizarea este un concept foarte des utilizat pentru caracterizarea stării actuale
a economiei mondiale, însă diferit înţeles de cei care îl caracterizează ca fenomen. Unii îl
percep ca pe o uniformizare completă, alţii, dimpotrivă, ca o diversificare de
proporţii, bazată pe respectarea unor principii comune.
Controversele majore în abordarile actuale ale globalizării vizează cinci
probleme specifice:2
- originea si periodizarea;
- conceptualizarea;
- factorii cauzalii;
- efectele antrenate;
- traiectoriile globalizarii.
Un singur lucru rămâne universal acceptat în faza actuală de dezvoltare: este de
neconceput ca anumite părţi ale lumii să acţioneze fără a ţine seama de celelalte.
1 Hobsbawn, E., Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1998;2 Ion Bari, Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009;
Indiferent de poziţia adoptată, pro sau contra globalizării, suntem cu toţii implicaţi în
acest proces şi îi resimţim efectele. Astfel, globalizarea este percepută ca o extindere,
adâncirea şi accelerarea interconectării la scară mondială în toate aspectele vieţii socio-
economice contemporane, de la finanţe la sfera spirituală sau de la cultură la
criminalitate.
CAPITOLUL I. ORIGINILE GLOBALIZĂRII ECONOMIEI
Deşi prezentată ca un fenomen specific sfârşitului de secol şi de mileniu,
globalizarea - sau cel puţin unele dintre dimensiunile sale - nu este lipsită de o lungă
istorie. Sub acest din urmă aspect, globalizarea reprezintă consecinţa aproape naturală
a cursului tot mai accelerat imprimat istoriei, dacă nu de Renaştere, atunci cel puţin de
prima revoluţie industrială.3
Ceea ce deosebeşte fenomenul contemporan al globalizării de precedentele
- sprijinirea într-o mai mare măsură pe progresul tehnologic decât
înainte, cu impact imediat asupra condiţiilor vieţii cotidiene .
Kevin H. O`Rourke (profesor la universitatea din Dublin) şi Jeffrey G.Williamson
(profesor la Universitatea Havard) şi-au propus, într-o lucrare cu acelaşi nume apărută în
2000, să răspundă la întrebarea: Când a apărut de fapt, globalizarea?
Aceştia au delimitat trei accepţiuni principale ale specialiştilor:
- unii istorici (un reprezentat de seamă fiind William H. McNeill,
1999) asociază big bang-ul globalizării momentalor 1492, când
Cristopher Colombus a atins Americile, şi 1498 când Vasco da
Gamă face ocolul Africii, acestea fiind cele mai importante
evenimente alea istoriei umanităţii;
- alţi istorici (printre care Andre Gunder Franck , 1998) susţin că
procesul globalizării a apărut mult mai timpuriu, fiind asociat unei
pax mongolica. Primii Homo Sapiens erau nomazi, călătorind
3 Ion Bari, Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009;4 Ibidem;
dintr-un loc în altu; triburile de indieni au călătorit cu multe secole
în urmă din Mongolia spre America de Nord. Romă antică stabilise
legături comerciale cu negustorii asiatici care se strângeau la o dată
fixă în Marea Insulă Ceylon, în aşteptarea mării flote romane care
venea dintr-un port de la Marea Roşie; marile descoperiri
geografice din evul mediu au fost rezultatul unor călătorii
intercontinentale. Prin urmare, „fluxurile” umane, de produse şi
simboluri există de foarte mult timp. Dar aceste accepţiuni nu sunt
suficiente pentru a judeca procesul globalizării prin prisma
aspiraţiei generale a omenirii de a poseda instrumente sau tehnici
de cunoaştere şi de stăpânire a lumii;
- o a treia oprire consideră că economia lumii a fost extreme de
fragmentată şi „deglobalizată” înaintea secolului al XIX-lea. Epoca
victoriană a secolului XIX a fost una de mare avânt al globalizării,
manifestându-se prin accentuarea circulaţiei libere a factorilor de
producţie, inclusiv a forţei de muncă, ceea ce nu a împiedicat, la un
moment dat, escaladarea protecţionismului comercial şi , în final,
apariţia Primului Război Mondial. Argumentul pe care l-ar putea
aduce unii ar fi însă că pe atunci nu existau democraţii puternice care
să înlăture sursele de conflict puternic. Realitatea arată că aceste
altercaţii comerciale puternice apar şi între ţările cu democraţii
puternice, că asistăm la apariţia unor blocuri comerciale şi valutare,
precum cel al Uniunii Europene. Ca să nu mai vorbim de relaţia dintre
ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare sau de clivajul Nord – Sud.
Circumspecţia legată de ireversibilitatea fenomenului globalizării
derivă tocmai din obscuritizarea unor procese care provoacă
fragmentarea economică şi socială, care la rândul lor, pot conduce la
retrogresii.
Nici una dintre aceste trei perspective nu a demonstrat în mod explicit
diferenţa dintre expansiunea comerţului mondial pe fondul creşterii cererii şi ofertei
în cadrul partenerilor comerciali naţionali şi expansiunea comerţului indusă de
integrarea pieţelor.
„ Pentru unii, globalizarea este identificată cu americanizarea, alţii asociază
termenul cu creşterea importanţei pieţei mondiale, în timp ce o a treia categorie
utilizează conceptul pentru descrierea unei realităţi ideologice: globalizarea ca victorie
a economiei de piaţă. Pentru cea mai mare parte a autorilor, conceptul dezbătut induce
complexitatea, datorată raţiunilor subadiacente atât de natură politică, cât şi economică şi
socioculturală”.5
1.1. De la Homo oeconomicus la Homo globalus
Lucrul cel mai special în spaţiul nostru global este acela că dependenţele
create prin reţelele la nivel planetar sunt atât de dense încât creează o adevărată
planetă. Ordinea mondială instituţională a dobândit o forţă destul de mare şi are o logică
tot mai clar diferenţiată de configuraţiile locale pe care le străbate. Mişcările şi
interacţiunile din spaţiul global au dobândit un caracter de-a dreptul „standardizat" prin
instituţiile cu caracter global, astfel încât. societăţile locale se simt nevoite să reacţioneze
în sensul implicării ăn configuraţia de natură mondială.
Cea mai cuprinzătoare definiţie a fenomenului globalizarii este indusă de cunoscuta
sintagmă a „satului planetar" („global village") prin care Marshall McLuhan surprindea
acum câteva decenii esenţa fenomenului din zilele noastre, care au condus la răspândirea
de comportamente ce exprimă raţionalitatea unui Homo oeconomicus ce nu cunoaşte
frontiere şi sentimente locale, făcându-şi apariţia Homo globalus:6
Δ tehnologii ale informaţiei care ne pun mai rapid şi mai des în
legătură unii cu alţii;
Δ comprimarea distanţelor prin noi tehnologii;
Δ interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce;
Δ integrarea pieţelor financiare şi de capital;
Δ internaţionalizarea (globalizarea) crescândă a producţiei 5 Ion Bari, Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009;6 Ibidem.
prin intermediul firmelor transnaţionale;
Δ apariţia unor fenomene planetare, care necesită abordari
globale (protecţia mediului înconjurător, protejarea surselor de apă
potabilă, migraţia masivă ilegală cauzată de sărăcie şi de conflicte
interetnice şi militare şi, nu în ultimă instanţă, internaţionalizarea
crimei organizate şi a terorismului internaţional).
Nu putem omite că extinderea procesului de globalizare a avut loc pe fondul a
două procese ale deceniului trecut:7
căderea sistemului comunist, ceea ce a permis extinderea
geografică a sistemelor bazate pe economia de piaţă, inclusiv
revoluţia capitalistă din sistemele cu economie planificaţi (ex.
China, sfârşitul anilor '70);
reformele de natură neoliberală care au avut loc în ţările
Europei Occidentale, îndeosebi în Marea Britanie, în America
Latină şi în Asia Sud-Estică. Aceste mutaţii în domeniul politicilor
publice au fost încurajate de organismele specializate
internaţionale care au pledat prin aşa-numitul Consens de la
Washington pentru deschiderea pieţelor financiare interne,
privatizarea masivă, liberalizarea comerţului etc.
1.2. Ce este globalizarea economică?
Complexitatea fenomenului globalizării necesită o anumită abstractizare pentru
conceptualizarea sa, trebuind să distingem între cauzele iniţiatoare ale curentului, formele
de manifestare şi consecinţele induse, precum şi posibilele sale relansări, într-o lume în
care graniţele naţionale devin din ce în ce mai puţin relevante.
Termenul „globalizare" a intrat pentru prima oară într-un dicţionar
(Webster) în 1961. De la mijlocul anilor '80 câştigă o circulaţie considerabilă: el se
alătură ca adjectiv altor termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă,
comunicaţii, migraţie, legi, fabrici, război, conferinţe, societate civilă, evenimente şi 7 Ion Bari, Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009.
riscuri.8 Daniel Yering face diferenţa între globalizare ca proces de expansiune a
comerţului şi investiţilor şi globalitate, care este o stare sau o condiţie, o realitate dincolo
de globalizare: „intrarea într-o lume a globalităţii”.9
Una dintre cele mai uzitate definiţii ale conceptului de globalizare este
următoarea:10
„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un
factor tot mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfronialiere de
natură economică, politică şi socioculturală. Reţelele de relaţii şi dependenţele
dobândesc un potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale".
Această posibilitate de extindere a relaţiilor pe plan internaţional implică o serie
de termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În această definiţie sunt cuprinse atât aspectele
obiective, cât şi cele subiective pe care le implică conceptul de globalizare:
Pe de o parte, „geografia" pierde din relevanţă datorită
noilor tehnologii, noilor strategii ale actorilor economici, precum şi
politicilor acestora, atât de ordin naţional, cât şi internaţional;
Pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică
datorită faptului că oamenii au început să simtă tot mai clar noile
oportunităţi deschise de utilizarea tehnologiilor noi, precum şi de
punerea în practică a noilor strategii şi politici.
Atunci când se acţionează în concordanţă cu dinamica globalizării are loc
exact crearea procesului de globalizare.
În acelaşi timp, temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului sunt, de
asemenea, realităţi simţite de indivizi. În această definiţie se reduce importanţa distanţei
geografice, dar nu dispare. Prin urmare, relaţiile la nivel internaţional sunt mai uşor de
stabilit şi oamenii, mărfurile şi simbolurile sunt eliberate de contextul geografic. Într-un
sistem global, acestea se mişcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară
ideea că indivizii şi societăţile sunt tot mai puţin protejaţi de graniţe. Definiţia
accentuează, de asemenea, şi ideea creşterii posibilităţii de extindere a reţelelor la nivel
8 Jan Aart Scholte, Globalization and social change. Transnational Associations, traducere Ion Bari, Bruxelles, 1998;9 Coautorul cărţii The Cammanding Heights, 1998, face această precizare cu ocazia fuzionării companiilor Daimler Chrzsler. prezente ca un fenomen al globalităţii. Newsweek, May, 1998;10 Barrie A., The Global System, Economics, Politics and Culture, St. Martin Press, New Zork, 1995.
global. Aspectul potenţialităţii rezidă în rolul pe care realităţile de ordin sociocultural le
au în determinarea „logicii globalizării". O cultură puternic orientată spre
conservatorism şi izolare, regimurile politice dictatoriale, existenţa unei ordini mondiale
puternic fragmentate, o regionalizare cu caracter defensiv etc. pot influenţa evoluţia
globalizării în mod semnificativ.
Tehnologia, evoluţiile ideologiilor politice şi transformările economice au
declanşat acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în
stabilirea şi susţinerea legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor economice, politice şi
socioculturale internaţionale pe care le considerăm a fi esenţa globalizării. Oamenii au
devenit conştienţi de acest lucru. De aici, toate reţelele, relaţiile şi dependenţele
interumane şi statale au devenit virtual mondiale. Această internaţionalizare potenţială
a relaţiilor şi dependenţelor cauzează deficite pe plan democratic, ecologic, social şi al
securităţii şi produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor şi deficienţe administrative.
Globalizarea nu este un fenomen în totalitate negativ. El este un factor de integrare a
omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfăşurare noilor sisteme de
guvernare globală şi unei societăţi civile globale.
noua diviziune internaţională a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord,
noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţionalizarea
statului, făcând din state agenţii unei lumii globalizate”.11
Lumea devine tot mai mult un supermarket global în care ideile şi produsele pot
fi găsite peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul
obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea
individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea
es ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, colonizare. Globalizarea se
referă? procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi
graniţe, în aşa încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi
văzute ca loc unic.
Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic
viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu" al
11 Ion Bari, Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009.
globalizării înseamnă nu numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi
segmente de piaţă deja dobândite. Termenul de globalizare a dobândit o forţă emoţională
destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte benefice - o adevărată soluţie pentru
viitoarea dezvoltare economică mondială -, dar, în acelaşi timp, majoritatea autorilor
consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel spus, se afirmă că orice s-ar
întâmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil al
globalizării prin care avantajele ar depăşi costurile induse. Remarcăm aici un anume
determinism tehnologic, prin care integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilor
transnaţionali sunt puse, în principal, pe seama progresului tehnologic. Fără nici un dubiu
că acest din urmă proces este continuu, deşi nu cu acelaşi ritm de creştere, dar nu se poate
asuma o evoluţie instituţională lineară, de nestopat. Totodată, nu putem omite nici faptul
că globalizarea poate provoca fragmentare socială şi economică, care, la rândul ei ,poate
conduce la retrogresii.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind:
„Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele
naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai
largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având
drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale,
cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând globală decât naţională”.12
1.4. Dimensiunea fenomenului globalizării
Perspective pe termen lung13: în perioada 1.000.000 î.Chr. şi 1500 d.Chr.,
produsul mondial brut pe cap de locuitor (în preţuri constante, dolari 1990) a crescut
foarte încet - de la circa 90 USD, la aproximativ 140 USD. Aproape toată populaţia
globului trăia în mizerie. între 1500 şi 1900, PIB mondial pe cap de locuitor a crescut de
la 140 USD, la 680 USD. Majoritatea populaţiei trăia în sărăcie. între 1900 şi 2000, PIB
mondial pe cap de locuitor a explodat de la 680 USD, la 6.500 USD.
12 Ion Bari, Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009;
13 Sursa: www.iie.com, 2004.
Cine trăieşte mai bine şi cine nu? Populaţia globului este în prezent de circa 6.3
miliarde. Dintre aceştia, 0,9 miliarde trăiesc în ţările dezvoltate (OECD) şi au un standard
de viaţă ridicat (PIB pe locuitor: 28.000 USD, în preţuri constante dolari 2000). 1,8
miliarde de oameni trăiesc în Asia de Est, având un PIB pe locuitor de 4.600 USD, iar 0,5
miliarde în America Latină, având un PIB pe locuitor de 7.200 USD. Peste un miliard de
cetăţeni ai Indiei, cu un PIB pe locuitor de 1.900 USD fac progrese. Aproximativ două
miliarde de oameni trăiesc în zone cu venituri reduse (PIB pe locuitor: 2.900 USD). Mulţi
dintre aceştia se confruntă cu reducerea veniturilor pe cap de locuitor - fosta URSS,
majoritatea continentului African, Iraq, Iran, Afganistan, Pakistan, Bangladesh sau
Burma.14
Câştigători şi perdanţi. Majoritatea statelor lumii, perdante ale secolului al XX-
lea, au în comun următoarea caracteristică: au respins legăturile economice
internaţionale, fie în mod explicit (fosta URSS sau noua Burma), fie implicit (majoritatea
ţărilor africane). Majoritatea statelor câştigătoare s-au raliat, în comun, la economia
internaţională: Japonia, Coreea, Taiwan, Spania, Irlanda, Grecia etc. Caracteristicile
comune ale noilor câştigători ai secolului al XXI-lea au în comun tendinţa de integrare
cât mai rapidă în economia internaţională (după putinţele fiecăreia): Chile, Argentina,
Brazilia, Mexic, China, India, Polonia, Ungaria, Cehia etc.
Importanţa frontierelor naţionale s-a redus, însă relevanţa lor este încă
semnificativă. Toate tranzacţiile economice sunt mai intense la nivel intranaţional, decât
la nivel internaţional (datorită şi variabilelor precum: distanţa geografică, dimensiunea
pieţei, nivelul veniturilor, limba comună).15
Decalajele dintre ţările bogate şi sărace. Aceste decalaje nu s-au accentuat peste
tot în lume. Ţările sărace care au optat pentru integrarea în economia internaţională au
cunoscut o reducere a decalajelor faţă de media ţărilor OECD.16
Decalajele dintre populaţia bogată şi săracă. Analizele întreprinse pe un
eşantion de 80 de ţări şi pe o perioadă de 40 de ani au relevat că decalajele între veniturile
populaţiei sărace şi bogate se reduc cu 1% pe măsura creşterii economice cu 1%. Efectele
creşterii economice asupra distribuţiei veniturilor nu prezintă caracteristici diferite între 14 World Development Resort 2000-2001, în traducere de Ion Bari, Editura Economică, 2009;15 John Helliwell, Globalization: Myths, Facts, and Consequences, Benefactors Lecture, C. D. Howe Institute, 2000;16 Angus Maddison, Monitoring the World Economz 1820-1995, 1998.
ţările bogate şi sărace. Beneficiile comerţului internaţional resimţite de populaţia săracă
sunt similare cu cele resimţite de întreaga economie. Creşterea veniturilor celor mai
bogaţi 10% oameni din SUA în anii '90 nu este reprezentativă pentru întreaga economie
mondială.17
Veniturile pe cap de locuitor sunt puternic corelate cu libertatea economică.
The Heritage Foundation defineşte libertatea economică în termenii libertăţii comerciale,
taxe şi impozite, reglementări guvernamentale, investiţii straine directe şi alţi indicatori
similari. În anul 2000, media veniturilor pe cap de locuitor ale celor mai libere 15
economii era de 21.200 USD, în timp ce media celor mai închise 81 de economii era de
2.800 USD.18
Diseminarea cunoştinţelor. De ce este economia globală avantajoasă pentru atât
de mulţi, în special pentru cei săraci? în lumea lui Ricardo (circa 1840), ţările
comercializau doar vin şi îmbrăcăminte. In economia globală, majoritatea factorilor de
producţie sunt mobili, inclusvi tehnologiile, capitalul şi forţa de muncă specializată. În
anii 5000 î.Ch., când erau cu toţii izolaţi, a fost nevoie de mii de ani pentru ca ideile
generatoare de progres, ca de exemplu roata şi suliţa, să se răspândească între regiuni. În
zilele noastre, ideile noi circulă rapid, prin intermediu Internetului.
Perdanţi. Argumentele anterioare vizau schimburile de bunuri şi servicii cu aport
pozitiv la progresul economic şi uman, însă nu toate formele de schimburi induc efecte
benefice. D exemplu, pojarul, sifilisul, SIDA, rabia; gripă asiatică, encefalopatia bovină
(sau, în limbaj popular, boala vacii nebune) etc. Chiar şi revoluţia industrială a avut
perdanţii săi. La fel şi era globalizării. Anxietatea generată de imposibilitatea de a ieşi
câştigători din competiţia cu liderii mondiali sau cu forţa de muncă foarte ieftină a
caracterizat atât producătorii din ţările sărace, cât forţa de muncă din ţările dezvoltate.
Aproximativ 25% din forţa de muncă americană care şi-a pierdut locurile de muncă în
industriile manufacturiere se confruntă cu reduceri ale veniturilor salariale de circa 30%
în următoarele lor locuri de muncă19.
Reforma Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), Băncii Mondiale (BM)
şi a Fondului Monetar Internaţional (FMI). Organizaţiile internaţionale au capacitatea
17 Marin Dinu, Economie contemporană. Ce este globalizarea?, ed. Economică, Bucureşti, 2000;18
19
de a gestiona mai eficient probelemele globale? Desigur. însă acestea nu vor putea
continua să promove. concomitent valorile sociale americane în întreaga lume:
standardele de mediu, standardele muncă, drepturile omului etc. şi nici să devină instituţii
care permit SUA să ignore normele internaţionale atunci când propriile sale norme sunt
neconforme.
CAPITOLUL II. STRUCTURA SISTEMULUI ECONOMIEI GLOBALE
Sistemul economiei mondiale a cunoscut transformări majore în contextul
globalizării Aceste mutaţii globale se resimt atât în mecanismul de funcţionare şi a noilor
reguli ale jocului, cât şi în natura jucătorilor globali. Astfel, caracteristicile sistemice ale
B. mutaţii în formele de manifestare ale proceselor economice;
C. dezvoltarea societăţii informaţionale şi a cunoaşterii.
2.1. Internaţionalizarea legii, democraţiei şi creşterea rolului
instituţiilor internaţionale
După cel de-al Doilea Război Mondial, numărul statelor independente a
crescut foarte mult. Aceste state naţionale democratice de pe tot globul aveau nevoie
de reguli comune pentru a reglementa procesele şi activităţile care se desfăşurau
dincolo de graniţe sau pe plan interstatal. Această necesitate a condus la un proces
de internaţionalizare a dreptului. Reglementările internaţionale întruchipate în
instituţii ca Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Organizaţia Mondială a
Comerţului, precum şi în tratatele internaţionale care acoperă domenii variate
(ecologie, protecţia mediului, standarde de muncă, sănătate), limitează
suveranitatea statelor naţionale. Totuşi, acest lucru are loc numai după ce statele
însele au acceptat reglementările respective şi după ce respectivele tratate au fost
ratificate de Parlament. Mai mult, statele joacă un rol hotărâtor în implementarea
tratatelor în ţările lor. Un pas istoric a fost făcut când instanţele de judecată (pentru
a sprijini implementarea dreptului internaţional) nu numai că au pronunţat
hotărâri cu privire la state - practicarea drepturilor pe verticală, dar şi pe orizontală -
între cetăţeni, între unităţile sociale responsabile. Astfel, statele permit autorităţii
judiciare externe să „intre în contact" cu cetăţenii sau instituţii naţionale. Astfel,
statele renunţă (cel puţin parţial) la pretenţia de teritorialitate, respectiv pretenţia
de suveranitate teritorială.
Autoritatea statului este legată de apartenenţa la un anumit teritoriu. în cazul
globalizării, graniţele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în
prezent, un caracter transfrontalier, unele nici măcar nu pot fi localizate (deoarece
provin din „realitatea virtuală"). Statelor le este greu, dacă nu imposibil să
reglementeze aceste procese care au, uneori, chiar efecte îngrijorătoare asupra
economiei, societăţii şi/sau politicii naţionale. Statele îşi recâştigă însă o parte din
capacitatea de guvernare prin afirmarea autorităţii la un nivel superior, în instituţii
politice regionale şi în organizaţii interguvernamentale.
Globalizarea vieţi economice
2.2. Societatea informaţională şi a cunoaşterii
Noutatea economiei globale derivă tocmai din apariţia şi potenţarea unui nou
factor economic: cunoaşterea20. In ultimii 500 de ani, factorii de producţie au fost
pământul, munca şi capitalul, neglijându-se rolul cunoaşterii ca factor distinct de
producţie. James W. Michaels21 prezintă astfel erele prin care a trecut şi trece
omenirea:
• era pietrei;
• era fierului;
• era agriculturii;
• era industriei;
•era tehnologiei;
• era cunoaşterii;
Grafic, le prezintă sub forma unor unde în timp, care se întrepătrund, fiecare
având o porţiune de creştere, urmată de una de descreştere în favoarea noii
unde care se ridică. Ultima undă (eră) luată în considerare este aceea a
cunoaşterii, căreia îi prevede creşterea fără a arăta ce se poate întâmpla mai
departe. Aceste ere se înscriu pe o scară ascendentă privind valoarea creată,
cea mai eficientă din acest punct de vedere fiind era cunoaşterii. Consideraţiile
lui James W. Michaels reprezintă, probabil, prima încadrare conceptuală
teoretică a societăţii cunoaşterii în mersul istoriei omenirii. Ar putea să
surprindă lipsa erei informaţiei care nu apare explicit, dar ea se împarte, foarte
probabil, în viziunea autorului, între era tehnologiei şi era cunoaşterii, care
este partea superioară a erei informaţiei. De fapt, omenirea se găseşte, după
părerea noastră, într-o eră a informaţiei având ca faze succesive:
societatea informaţională
20Dale Neef (coord.), „The Economic Impact of Knowledge ", Butterworth-Heinemann, Boston, 1998.21James W. Michaels, How New is the New Economy? Forbes, October 11, 1999.
■societatea cunoaşterii
■societatea conştiinţei.
Au fost delimitate câteva stadii esenţiale ale cunoaşterii tehnologice, care, cu
cât sunt mai avansate, cu atât cunoaşterea tehnologică este mai aproape de ştiinţă şi
poate fi din ce în ce mai bine gestionată22:
1. Ignoranţa completă asupra naturii procesului.
2. Luarea la cunoştinţă despre process: analogii cu alte procese, aducerea de
cunoaştere din afara organizaţiei; această cunoaşterea este tacită şi
localizată în mintea lucrătorilor; producţia este mai mult o artă;
problemele se rezolvă prin încercări succesive/iterative („trial and error").
3. Stadiul de măsurare: variabilele pot să fie măsurate, dar nu încă
controlate; acest stadiu pregăteşte stadiul următor, fiind stadiul
pretehnologic, cunoaşterea este propoziţională, scrisă, dar şi orală.
4. Controlul variabilelor, dar nu cu mare precizie, în jurul unui nivel mediu,
cunoaşterea fiind scrisă sau/şi cuprinsă în hardware; învăţarea are loc prin
experimente, ca metodă ştiinţifică, dar organizarea este mecanistică.
5. Variabilele pot fi controlate cu precizie pentru o gamă mare de valori: se
folosesc]
manuale de operare, iar rolul muncitorilor se schimbă- se trece la rezolvarea de
probleme.]
6. Caracterizarea şi identificarea proceselor: se cunoaşte cum variabilele
afectează] rezultatele, dacă se produc mici variaţii ale variabilelor; procesul se
reglează fin, sej pot introduce sisteme de reacţie (feedback) pentru control,
rezolvare de problemei prin metode ştiinţifice experimentale ghidate de teorii
adecvate şi simulări; acum are] loc îmbunătăţirea procesului prin învăţare
(„learning and improving"); cunoaşterea] tehnologică se găseşte în baze de date
şi în software, iar organizarea este îndreptata spre învăţare.
22
7. Stadiul nivelului ştiinţific prin care se ştie de ce: se dispune de modelul
ştiinţific a| procesului şi cum anume operează pe o gamă extinsă, încât include
efecte nelineare şi-de interacţiune a unor variabile cu altele; procesul se poate
optimiza, iar controlul procesului poate fi lăsat în seama microprocesoarelor şi
se poate automatiza - acest stadiu este numit şi stadiul de automatizare.
Cunoaşterea nu poate fi măsurată, numai efectele ei. S-a conturat ideea cunoaşterii
câ nefiind un stoc, ci un flux, şi tocmai în acest flux se manifestă amestecul de experienţă
şi inspiraţie al oamenilor care creează cunoaştere pe care o aplică în procese tehnologice
şi în conducere: afacerilor. într-o companie creatoare de cunoştinţe noi („knowledge-
creating company") cunoaşterea nu este o activitate specializată a departamentului de
cercetare şi dezvoltare. Este ui mod de comportare, un mod de a fi. într-o asemenea
companie, fiecare este un lucrător â cunoaşterii (knowledge worker"), ceea ce îi conferă
şi caracterul de antreprenor.
Cunoaşterea, ca informaţie cu înţeles (prin ea însăşi), poate avea o formă pasivă sau
c formă dinamică (activă) dacă acţionează singură. Programul informatic, fără inteligenţă
artificială întrucât acţionează pe baza unei cunoaşteri care a fost înmagazinată de
programator în el, este c cunoaştere dinamică (activă). Un asemenea program informatic
nu este o informaţie cu înţeles dar este o formă de cunoaştere. La fel stau lucrurile şi cu
informaţia organizaţională, care, daci acţionează singură, este o formă de cunoaştere. Se
poate observa cât de mult se poate extinde § teoretic noţiunea de cunoaştere, care capătă
o mare importanţă pentru societate în toate formele ei de manifestare. Aceste consideraţii
sunt elemente introductive care ne deschid perspectivi unei înţelegeri mult mai generale
şi mai largi a noţiunii de societatea cunoaşterii.
Societatea cunoaşterii reprezintă mai mult decât societatea informaţională şi
societate* informatică. De fapt, acestea două din urmă sunt înglobate în societatea
cunoaşterii. DiJ momentul în care intervine Internetul cu marile avantaje pe care acesta le
aduce (e-mail, come! electronic şi tranzacţii electronice, piaţa Internet), prin cuprinderea
în sfera informaţiei electronici a unui număr cât mai mare de cetăţeni se trece la
societatea informaţională. Cunoaşterea estt informaţie cu înţeles şi informaţie care
acţionează. De aceea, societatea cunoaşterii nu este posibila decât grefată pe societatea
informaţională şi nu poate fi separată de aceasta. în acelaşi timp, M este mai mult decât
societatea informaţională prin rolul major care revine informaţiei - cunoaşteri în societate.
Cel mai bun înţeles al societăţii cunoaşterii este, probabil, acela de societăţi
informaţională şi a cunoaşterii.
poate formula cerinţe faţă de tehnologie şi chiar faţă de ştiinţă, pentru a satisface, în
perspectivi nevoile societăţii, stabilind o serie de funcţii sociale pe care sistemele tehnice
urmează să 1 îndeplinească, cercetând modul în care aceste funcţii pot fi realizate. De
aceea, ea se adresează şf oamenilor de ştiinţă, şi creatorilor de tehnologie şi sisteme
tehnice. Aşadar, tehnologia politici cuprinde două mari aspecte: unul care se adresează
modului de conducere a societăţii, iar altul modului de inovare. Ea reuneşte socialul şi
tehnologicul:
> cum anume socialul poate favoriza acele tehnologii care contribuie cel mai mult
1| progresul economic şi social;
> cum ştiinţa şi tehnologia trebuie să-şi îndrepte eforturile pentru a satisface marile
cerinţ île societăţii în devenire.
Societatea cunoaşterii presupune:
1. O extindere şi aprofundare a cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului despre
existenţă!
2. Utilizarea şi managementul cunoaşterii existente sub forma cunoaşterii
tehnologice)
şi organizaţionale.
3. Producerea de cunoaştere tehnologică nouă prin inovare.
4. O diseminare fără precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace
noii
folosind cu prioritate Internetul şi cartea electronică („e-book") şi folosirea
metodelor de|
învăţare prin procedee electronice „e-learning").
Un termen tot mai utilizat în ultimul timp este acela de noua economie. Se ştie că în|
societatea informaţională se dezvoltă economia Internet. In societatea cunoaşterii se
formează cu adevărat o nouă economie, care înglobează şi economia Internet. De aceea,
economia nouă| este economia societăţii informaţionale şi a cunoaşterii.
5. Societatea cunoaşterii reprezintă o nouă economie în care procesul de
inovare!
i capacitatea de a asimila şi converti cunoaşterea nouă pentru a crea noi servicii şi
produse)|
devine determinant.
Inovarea, în societatea cunoaşterii, urmăreşte a îmbunătăţi productivitatea, nu
numai productivităţile clasice în raport cu munca şi capitalul, ci şi productivităţile noi în
raport cui resursele energetice şi materiale naturale, cu protecţia mediului. De aceea, noua
economţel presupune încurajarea creării şi dezvoltării întreprinderilor inovaţive cu o
structură de cunoaştere proprie. Asemenea întreprinderi se pot naşte prin cooperarea
dintre firme, universităţi şi institute de cercetare guvernamentale sau publice (inclusiv
academice).
într-un raport al Comisiei Comunităţilor Europene din anul 2001 se arată că, pentru a
obţine beneficii din noua economie, sunt necesare un Internet din ce în ce mai
performant şi reforme structurale adecvate în societate, administraţie şi economie.
Influenţa Internetului ca piaţă în societatea informaţională şi recunoaşterea importanţei
valorii bunurilor (activelor - „assets") intangibile, în special cunoaşterea, reprezintă
caracteristici ale noii economii.
caracterizează astfel diferenţa dintre vechea şi noua economie: în prima contează
bunurile tangibile, în a doua, activele intangibile care creează valoare. Intangibilul
este nematerial, greu de descris şi mai ales de cuantificat şi măsurat. Activul (bunul)
intangibil are valoare şi creează valoare.
6. Societatea cunoaşterii este fundamental necesară pentru a se asigura o
societate sustenabilă din punct de vedere ecologic, deoarece fără cunoaştere
ştiinţifică, cunoaştere tehnologică şi managementul acestora nu se vor putea
produce acele bunuri, organizări şi transformări tehnologice (poate chiar biologice)
şi economice necesare pentru a salva omenirea de la dezastru, în secolul XXI.
Societatea cunoaşterii este atunci societatea informaţională şi sustenabilă. Un alt
mod pentru sustenabilitate, în afara societăţii cunoaşterii, va fi greu de găsit.
7. Societatea cunoaşterii are caracter global şi este un factor al globalizării.
Prin ambele componente, informaţională şi sustenabilă, societatea cunoaşterii va
avea un caracter global. Cunoaşterea însăşi, ca şi informaţia, va avea un caracter
global.
8. Societatea cunoaşterii va reprezenta şi o etapă nouă în cultură. Pe primul
plan va trece cultura cunoaşterii, care implică toate formele de cunoaştere, inclusiv
cunoaşterea artistică, literară etc. Astfel se va pregăti terenul pentru ceea ce a fost
numit societatea conştiinţei, a adevărului, moralităţii şi spiritului.
Dacă societăţii informaţionale i se aplică vectorii societăţii cunoaşterii, chiar în
timpul dezvoltării societăţii informaţionale, atunci este posibil să se câştige timp. De
aceea, pentru ţara noastră, acţiunile pentru societatea cunoaşterii ar trebui să se
desfăşoare simultan cu cele privind trecerea de la starea de subdezvoltare
informaţională la dezvoltare informaţională. Nu in primai rând societatea
informaţională şi apoi societatea cunoaşterii, ci urmărirea ambelor obiective trebuie
să fie îmbinată de la bun început. Numai astfel se poate ajunge la o societate
Monnaţkwală şi a cunoaşterii dezvoltată!
Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este
posibil ca în viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial.
Globalizarea se numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se
confruntă lumea de azi. Multe dintre problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele
ecologice sau evitarea unei confruntări militare la scara mondială sunt, în ceea ce priveşte
scopul, de importanţă mondială. În ciuda creşterii accentuate a interdependenţei
economice şi culturale, sistemul mondial este caracterizat prin inegalităţi şi divizat într-un
,,mozaic" de state, ale căror preocupări pot fi comune însă şi divergente. Nu există o
dovadă clară a unui consens politic, în viitorul apropiat, care va depăşi interesele
conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urmă, însă
aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat.În multe sensuri lumea devine
mai unită, iar unele surse de conflicte între naţiuni tind să dispară. Totuşi, diferenţele
mari între societăţile puternic dezvoltate şi cele sărace se pot constitui cu uşurinţă în
sursele unor conflicte internaţionale. Astfel, încă nu există nici o ,,agenţie" mondială care
să poată controla eficient aceste tensiuni sau să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi
păcii în lume.
Consider că cel mai mare pericol (semnalat şi de către unii teoreticieni ai globalizării) pe
care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi
înghite pur şi simplu. Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea
globalizată trăieşte în acelaşi timp, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un
dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării
societăţii viitorului. Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol
şi marfă (mcdonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa
invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau globalizat, omul
centrat doar economic riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie
şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă.
Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii sau “ultimul om” anunţat de A.
Kojeve în 1947 si F. Fukuyama în 1992. În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem
evita sau elimina globalizarea. Singura şansă care ne rămâne este să încercăm să
dobândim o viziune echilibrată asupra globalizării, care să ne ajute în plan concret să-i
fructificăm din plin avantajele şi oportunităţile, iar de cealaltă parte să-i sesizăm
pericolele pentru a le putea atenua din timp efectele. Globalizarea, ca toate fenomenele
umane, nu este nici ceva bun în sine, nici ceva rău în sine. Putem spune că prezintă chiar
mai multe aspecte pozitive decât negative. Însă idolatizându-i excesiv principiile şi uitând
de ceea ce înseamnă la nivel personal factorul uman, globalizarea poate deveni un agent
al sfârşitului civilizaţiei umane în forma în care aceasta a evoluat de-a lungul timpului.
