+ All Categories
Home > Documents > Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca...

Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca...

Date post: 30-Aug-2019
Category:
Upload: others
View: 6 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
12
REVISTĂ A COMUNITĂȚII LOCALE DIN SATUL VOISLOVA, COMUNA ZĂVOI, JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN PERIODIC AFILIAT ASOCIAȚIEI CULTURALE „GRĂNICERII VĂII BISTREI“ ȘI ASOCIAȚIEI PUBLICIȘTILOR PRESEI RURALE DIN BANAT Nr. 12 v Anul VII v 2018 Glasul Voislovei „Cine ți-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie față de tine, ci o pierdere față de el însuși.“ Nicolae Iorga S timate Domnule Redactor Șef Petru OPRUȚ, felicitându-vă pentru frumoasa Revistă „Glasul Voislovei“ pe care o promovați cu perseverență în săraca publicistică rurală bănățeană (și mai ales cărășană), răspund invitației dumneavoastră de a semna un articol în revistă. Cred că este nimerit să vă ofer spre publicare lucrarea care am prezentat-o la Simpozionul Național „Martiri și mărturisitori ai dreptei credințe în timpul regimului comunist. 70 de ani de la reînființarea Mitropoliei Banatului“, organizat de Mitropolia Banatului în toamna anului trecut. Sper ca subiectul să fie de interes pentru publicul cititor al revistei dumneavoastră. Cu prețuire, Acad. Păun Ion OTIMAN. Dumnezeu m-a ajutat ca, acum, la tre- cerea a peste trei pătrare de veac de viață, să pot prezenta în fața participanților la Simpozionul național „Martiri și mărturisi- tori ai dreptei credințe în anii regimului co- munist“ organizat de Mitropolia Banatului și Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, câ- teva evocări despre mitropoliții Banatului: IPS Vasile Lăzărescu, IPS Nicolae Corneanu, IPS Ioan Selejan, dar și despre PS Episcop Veniamin Nistor, așa cum i-am cunoscut. Pe cei doi înalți ierarhi IPS Vasile și PS Veni- amin i-am văzut prima dată în copilărie, în anii ’48-’50, când au întreprins misiuni re- ligioase prin vizite canonice în Valea Almă- jului, iar pe IPS Nicolae și IPS Ioan am avut șansa, mulți ani la rând, peste jumătate de veac, să mă aflu în preajma înaltei lor păs- toriri a comunității ortodoxe din Mitropolia Banatului. Înalt Prea Sfinția Sa Nicolae Corneanu. IPS Vasile Lăzărescu – Mitropolit al Banatului, 1947-1961 IPS Vasile a efectuat în anul 1952 două vizite canonice în Valea Almăjului, în 7 septembrie în satul Prilipeț și a doua în 20 octombrie în Șopotu-Vechi, satul natal al episcopului Traian Bădescu, aparținător (la acea dată) comunei mele natale, Gârbovăț. La Șopotu Vechi, IPS Vasile a târnosit biserica renovată. La târnosire au participat foarte mulți credincioși din sat dar și din satele din jur. Părintele Iosif Bololoi – parohul bisericii ortodoxe din satul meu – a făcut parte din soborul de preoți care a slujit alături de IPS Vasile la liturghie. Părintele Ioța, cum îi spuneam noi, ne-a luat la slujba arhierească, pe mulți din copii din sat îmbrăcați în straie bisericești. În ochii mei de copil, atunci când Înaltul Vasile a coborât din mașină, imaginea mitropolitului fondator al Mitropoliei Banatului și ctitor al magnificei Catedrale Mitropolitane din Timișoara mi-a rămas întipărită în minte și pe retină până azi. Un bărbat, de peste 50 de ani, înalt, impozant, masiv, impunător din toate punctele de vedere, cu privire pătrunzătoare, care revărsa o voință de fier și o voce baritonală puternică care acoperea, în biserică, întregul sobor de preoți. Această imagine de ierarh puternic și vrednic, rămasă în mintea mea de copil de 8-9 ani, mi s-a întărit, când peste ani, în 1960, ajuns din izolata lume a Văii Almăjului în Timișoara, aveam, ca student, să văd marea operă F pagina 2 MITROPOLIȚII BANATULUI - IPS VASILE LĂZĂRESCU, IPS NICOLAE CORNEANU, IPS IOAN SELEJAN – AȘA CUM I-AM CUNOSCUT – EVOCĂRI
Transcript
Page 1: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

1Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

REVISTĂ A COMUNITĂȚII LOCALE DIN SATUL VOISLOVA, COMUNA ZĂVOI, JUDEȚUL CARAȘ-SEVERINPERIODIC AFILIAT ASOCIAȚIEI CULTURALE „GRĂNICERII VĂII BISTREI“

ȘI ASOCIAȚIEI PUBLICIȘTILOR PRESEI RURALE DIN BANAT

Nr. 12 v Anul VII v 2018

Glasul Voislovei

„Cine ți-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie față de tine, ci o pierdere față de el însuși.“

Nicolae Iorga

Stimate Domnule Redactor Șef Petru OPRUȚ, felicitându-vă pentru

frumoasa Revistă „Glasul Voislovei“ pe care o promovați cu perseverență în săraca publicistică rurală bănățeană (și mai ales cărășană), răspund invitației dumneavoastră de a semna un articol în revistă. Cred că este nimerit să vă ofer spre publicare lucrarea care am prezentat-o la Simpozionul Național „Martiri și mărturisitori ai dreptei credințe în timpul regimului comunist. 70 de ani de la reînființarea Mitropoliei Banatului“, organizat de Mitropolia Banatului în toamna anului trecut. Sper ca subiectul să fie de interes pentru publicul cititor al revistei dumneavoastră. Cu prețuire, Acad. Păun Ion OTIMAN.

Dumnezeu m-a ajutat ca, acum, la tre-cerea a peste trei pătrare de veac de viață, să pot prezenta în fața participanților la Simpozionul național „Martiri și mărturisi-tori ai dreptei credințe în anii regimului co-munist“ organizat de Mitropolia Banatului și Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, câ-teva evocări despre mitropoliții Banatului: IPS Vasile Lăzărescu, IPS Nicolae Corneanu, IPS Ioan Selejan, dar și despre PS Episcop Veniamin Nistor, așa cum i-am cunoscut. Pe cei doi înalți ierarhi IPS Vasile și PS Veni-amin i-am văzut prima dată în copilărie, în anii ’48-’50, când au întreprins misiuni re-ligioase prin vizite canonice în Valea Almă-jului, iar pe IPS Nicolae și IPS Ioan am avut șansa, mulți ani la rând, peste jumătate de veac, să mă aflu în preajma înaltei lor păs-

toriri a comunității ortodoxe din Mitropolia Banatului.

Înalt Prea Sfinția Sa Nicolae Corneanu.

IPS Vasile Lăzărescu – Mitropolit al Banatului,

1947-1961

IPS Vasile a efectuat în anul 1952 două vizite canonice în Valea Almăjului, în 7 septembrie în satul Prilipeț și a doua în 20 octombrie în Șopotu-Vechi, satul

natal al episcopului Traian Bădescu, aparținător (la acea dată) comunei mele natale, Gârbovăț. La Șopotu Vechi, IPS Vasile a târnosit biserica renovată. La târnosire au participat foarte mulți credincioși din sat dar și din satele din jur. Părintele Iosif Bololoi – parohul bisericii ortodoxe din satul meu – a făcut parte din soborul de preoți care a slujit alături de IPS Vasile la liturghie. Părintele Ioța, cum îi spuneam noi, ne-a luat la slujba arhierească, pe mulți din copii din sat îmbrăcați în straie bisericești.

În ochii mei de copil, atunci când Înaltul Vasile a coborât din mașină, imaginea mitropolitului fondator al Mitropoliei Banatului și ctitor al magnificei Catedrale Mitropolitane din Timișoara mi-a rămas întipărită în minte și pe retină până azi. Un bărbat, de peste 50 de ani, înalt, impozant, masiv, impunător din toate punctele de vedere, cu privire pătrunzătoare, care revărsa o voință de fier și o voce baritonală puternică care acoperea, în biserică, întregul sobor de preoți. Această imagine de ierarh puternic și vrednic, rămasă în mintea mea de copil de 8-9 ani, mi s-a întărit, când peste ani, în 1960, ajuns din izolata lume a Văii Almăjului în Timișoara, aveam, ca student, să văd marea operă

F pagina 2

MITROPOLIȚII BANATULUI - IPS VASILE LĂZĂRESCU, IPS NICOLAE CORNEANU, IPS IOAN SELEJAN – AȘA

CUM I-AM CUNOSCUT – EVOCĂRI

Page 2: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

2 Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

– inegalabila ctitorie a Înaltului Vasile – Catedrala Mitropolitană.

Mai târziu, prin anii 1960-1961, ca student, voi afla despre marea dramă prin care a trecut Înaltul Vasile Lăzărescu, „operă“ a comuniștilor și securității. Ce păcat și ce mare rușine!

Dar, totuși, după patru decenii, prin voința Bunului Dumnezeu și grija Înaltului Nicolae, primul Mitropolit al Banatului, Dr. Vasile Lăzărescu, se reîntoarce pentru odihnă veșnică în cripta aflată sub sfântul altar a Catedralei pe care a ctitorit-o.

Câteva cuvinte și despre episcopul PS Veniamin Nistor, pe care l-am întâmpinat, la sfârșitul lunii mai 1948, înainte de Sfintele Sărbători de Rusalii. Întregul sat, de la Podul Merilor, unde a fost întâmpinat de preotul Iosif Bololoi împreună cu alți preoți din parohiile vecine și până la biserică, pe distanța de circa trei kilometri, a fost prezentă o mare de oameni la acest eveniment de o deosebită însemnătate și înălțare pentru parohia Gârbovățului.

Alături de imaginile rămase în mintea mea de copil de 5-6 ani, redau și cele consemnate în Foaia diecezană de redactorul acesteia, prezent la față locului: „Și aici, aceeași entuziastă primire. Călăreți, mulțime de credincioși și copii, verdeață, flori, toate dau un aspect sărbătoresc. În fața unui arc de verdeață, primarul comunei cu pâine și sare întâmpină pe PS Sa, iar preotul E. Chimbir, Îi oferă sf. cruce. De aici PS Sa este condus sub baldachin, cu litia și în cântecele Oastei Domnului spre sf. biserică, unde părintele I. Bololoi, parohul locului, înconjurat de preoții S. Novacovici și P. Bogolevici jun. din Bănia, exprimă marea bucurie ce li s-a prilejuit prin venirea PS Sale în mijlocul lor.

PS Sa, mulțumind pentru cuvintele de binecuvântare și pentru frumoasa primire ce i s-a făcut, intră în sf. biserică, unde săvârșește vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale, care, cu ocazia cădirii, abia a putut străbate biserica ce a devenit neîncăpătoare. Răspunsurile sunt date de corul bărbătesc de sub conducerea pricepută a învățătorului Petru Pistrilă, fiu al satului.

După slujba vecerniei, PS Sa predică despre existența lui Dumnezeu, dovedirea acestei existențe și termină prin sfaturi și îndemnuri adresate credincioșilor, cărora le-a apreciat calitățile frumoase, îndemnându-i să rămână și pe mai departe neclintiți în alipirea lor către sf. biserică.

Ieșind afară, PS Sa împarte copiilor adunați într-un număr mare, iconițe, cruciulițe, și cărți de rugăciune. Cina este servită în casa părintelui Iosif Boloboi, unde corul dă o reușită serenadă în cadrul căreia învățătorul dirijor Petru Pistrilă, asigură pe PS Sa, că acest cor va fi și pe mai departe stâlp al bisericii iar școala pe care o reprezintă ca învățător și dirijor, va fi sora cea mai bună a bisericii, cu care va conlucra în cea mai desăvârșită armonie. Răspunde PS Sa, mulțumind pentru atenție, și laudă armonia și conlucrarea bisericii cu școala și buna înțelegere între conducătorii ei din această comună“ (Foaia diecezană, nr. 27-29, 1948).

Ce mare păcat că, nu peste mult timp, în loc ca PS Veniamin să slujească în biserică, avea să petreacă mulți ani în temnițele comuniste.

Înalt Preasfințitul Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului,

1962-2014

Am mai scris și cu alte prilejuri, dar repet și în această lucrare, la 4 martie 1962, fiind student, am văzut alaiul care venea de la Mitropolie spre Catedrala Mitropolitană pentru slujba de întronizare a Preasfinţitului Episcop Nicolae Corneanu ca Mitropolit al Banatului de către Patriarhul Justinian Marina. În momentul în care l-am văzut întâia oară pe Înaltul Nicolae, cu figura-i distinsă, caldă, calmă, blândă, de o frumuseţe spirituală greu de imaginat, am avut revelaţia pogorârii din ceruri. Iar atunci când, peste ani, am văzut prima dată Capela Sixtină la Vatican, gândul m-a dus la mitropolitul nostru. Am văzut în lumina chipului lui Dumnezeu pictat de Michelangelo în Geneză, un chip uman frumos, luminos, de o bunătate de nemăsurat, lumina Înalt Preasfinţitului Mitropolit Nicolae. Și dacă nu ar fi trecut peste 500 de ani din

momentul pictării Capelei Sixtine, eram tentat să cred că Michelangelo l-a avut în minte, în momentul realizării operei sale, pe mitropolitul nostru.

Cu privire la activitatea de om al cetăţii, trebuie să subliniez, din cunoaștere directă, curajul, spiritul de toleranţă și echilibru referitor la rezolvarea raporturilor dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Greco-Catolică, pe de o parte, și la raporturile generale interconfesionale din Timișoara și din Banat, exemplul de urmat pentru ceilalţi ierarhi din România. Prin înţelepciunea sa proverbială, înaltul echilibru interior, înţelegerea creștină a aproapelui, toleranţa și capacitatea excepţională de dialog, IPS Nicolae Corneanu a avut o contribuţie de necontestat cu privire la ceea ce, îndeobște, numim și trăim în Banat – armonia interconfesională şi interetnică. În fiecare an după Revoluţia din 1989, IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, cu prilejul marilor sărbători ale Paștelor, Crăciunului și ale Anului Nou, ale Rugii Timișoarei a organizat la Mitropolie întâlniri ale conducătorilor tuturor confesiunilor, cu responsabilii vieţii politice, administrative, cultural-știinţifice și academice timișorene. Prin slujbe comune multiconfesionale la Catedrala Mitropolitană a comemorat pe eroii neamului și pe cei ai Revoluţiei din Timișoara și din toată ţara.

Urmare a neobositelor preocupări cărturăreşti, este ales în anul 1992 membru de onoare al Academiei Ro-mâne. Ca membru al Academiei Române, remarc prodigioasa activitate academică a Înalt Preasfinţitului Dr. Nicolae Cornea-nu în cadrul Filialei Timișoara. Prezenţa Domniei Sale în Academia Română, ţinu-ta știinţifică remarcabilă, puntea trainică făurită de Înaltul Nicolae între știinţă și religie, a fost resimţită în permanenţă la toate manifestările știinţifice prilejuite de Zilele Academice Timișorene sau cu alte ocazii, Dr. Nicolae Corneanu prezentând lucrări remarcabile. Iată numai câteva din titlurile prezentate la festivităţile de deschidere ale Zilelor Academice Timișo-rene:

- Cultură și religie în Banat de-a lungul veacurilor, 1991;

- Știinţa și religia, 1993;- Aspecte filosofice ale cercetării raportului

spirit-corp, 1995;- Credinţa și știinţele, 1997;- Bisericile și diviziunea lumii

contemporane, 1999;- Contribuţia unor reprezentanţi ai Bisericii

din Banat la întemeierea și dezvoltarea Academiei Române, 2001;

- Savantul Nicolae Paulescu și religia, 2003;

E pagina 1

F pagina 3

Page 3: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

3Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

E pagina 2

- Perspectivă religioasă privitoare la re-producerea umană asistată, 2005;

- Cărturarul bănăţean Iosif Popovici, 2007.

Am avut ocazia să aflu, în mod direct, părerile despre Mitropolitul Banatului, dr. Nicolae Corneanu, de la cea mai înaltă personalitate a lumii ortodoxe, Prea Feri-citul Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, cu ocazia unei vizite efectuate în Turcia.

În momentul în care m-am prezentat Prea Fericitului Patriarh Ecumenic Bartolo-meu al Constantinopolului și i-am spus că sunt din Timișoara și că reprezint judeţul Timiș în Senatul României, a început să vor-bească în cuvinte calde, admirative despre confratele Nicolae, Mitropolitul Banatului. Pentru noi, cei care reprezentam Timișoa-ra la întâlnirea cu Prea Fericitul Patriarh al Constantinopolului, faptul că a zăbovit în discuţie despre excepţionala lucrare a Înalt Preasfinţitului Nicolae Corneanu, Mitropoli-tul Banatului, a fost un moment de mândrie și de admiraţie faţă de arhipăstorul și con-fratele nostru de la Academia Română.

Înalt Preasfințitul Ioan Selejan, Mitro-polit al Banatului, 2014 şi în prezent

Am avut prilejul și bucuria să-l cu-nosc pe Înalt Preasfințitul Părinte Epi-scop de Harghita și Covasna chiar la Epi-scopia de Miercurea Ciuc și, totodată, să văd la fața locului lucrarea de păstorire a credincioșilor creștini ortodocși timp de două decenii în această (nu simplă) nouă episcopie ortodoxă românească. Am ră-mas profund impresionat de cuvintele enoriașilor, preoților și a unei părți din autoritățile din acea zonă spuse la adresa Părintelui Ioan. Am văzut, cu ochii mei, ce a clădit Părintele Ioan la Mănăstirea de la Izvorul Mureșului și Mănăstirea din Toplița și în multe alte sate și orașe de acolo. Dar cel mai mult m-a marcat profundul re-gret al preoților, preoteselor și măicuțelor când aceștia au aflat despre posibila ple-care a păstorului lor pe alte meleaguri ale pământului românesc.

Părintele Ioan Selejan a ajuns Mitro-polit în Altarul Banatului prin voia Bunului Dumnezeu, răsplătind dorința enoriașilor bănățeni, care, cu credință, au sperat să primească spre așezare în scaunul mitro-politan al Banatului, un demn urmaș al celor trei predecesori de veșnică aducere aminte: al Mitropolitului Sfânt, Iosif de la Partoș, Ocrotitorul Banatului, al Mitropo-litului fondator al Noii Episcopii și Mitro-polii a Banatului și ctitor, dimpreună cu Majestatea Sa Regele Mihai, al Sfintei și magnificei Catedrale a Timișoarei - IPS Va-sile Lăzărescu și al Înaltului nostru, Mitro-politul învățat Nicolae, care ne-a păstorit cu blândețe și luciditate, cu delicatețe și inteligență, cu înțelegere duhovnicească

și aleasă învățătură în Credința Lui Hristos, mai bine de jumătate de veac.

Au dorit credincioșii bănățeni ca În-tâistătătorul Bisericii Noastre, asemenea înaintașilor lui, să fie, în primul rând, un om profund credincios, moral, modest și așezat, deoarece atât Biserica cât mai ales societatea românească, în ansam-blul său au nevoie, acum, mai mult ca oricând, de curățenie și o accentuată stare de moralitate; în al doilea rând, enoriașii bănățeni au dorit ca Întâistătă-torul lor să fie un caracter puternic și cu-rat, deoarece cuvintele marelui filozof român Petru Țuțea: „România are nevoie mai ales de caractere“, sunt mai actua-le azi decât pe vremea sa și, în al treilea rând, au dorit credincioșii bănățeni, ca Întâistătătorul nostru să fie un om tena-ce, inteligent, stăruitor, temeinic și zidi-tor cu cuvântul, cu gândul, făptuitor de lucruri bine făcute și așezate, întru-un cuvânt, să vină, în scaunul de Mitropolit al Banatului, Un Om al Lui Dumnezeu.

Dumnezeu a lucrat ca Înaltpreasfinția Sa, Părinte Ioan, să ajungă la Timișoara, după ce mulți, foarte mulți ani, a urcat o lungă Golgotă, deoarece numai El, Dum-nezeu, știe că doar cel care a urcat drumul greu al Crucii cunoaște adevăratul drum al Vieții și al Credinței.

A coborât sau, mai bine spus, a po-gorât Părintele Ioan, la Timișoara, din în-altul Muntelui Hășmașul Mare, de la iz-voarele celor doi buni frați români, Mu-reșul și Oltul, după ce mai bine de două decenii a mâncat mure în bisericile dis-truse de hortyști, așa cum a afirmat în-tr-un interviu la Radio Timișoara. Aces-te biserici, Părintele Ioan le-a reclădit, după care a zidit multe biserici noi, dar mai presus de toate, a refăcut credința în acei oameni, mulți ani deznădăjduiți și oprimați, redându-le demnitatea de a fi români ortodocși la ei acasă, pe pă-mântul lor natal.

L-am așteptat și l-am primit la noi, pe Părintele Ioan, pentru că și în Timișoara universitară și academică, în Banatul profund, cel rural, în această întreagă zonă plurietnică, multiconfesională și interculturală,despre care se spune că a intrat de multă vreme în Europa, sunt încă multe de făurit și zidit, în noi și între noi. Ne-am rugat la întronizarea din 27 decembrie, de Sfântul Ștefan, să-L ajute Bunul Dumnezeu pe noul nostru Mitropolit al Banatului, ca timp îndelungat să culeagă florile și fructele frumoase ale credinței curate și ale faptelor ziditoare. I-am urat Părintelui Mitropolit Ioan, dimpreună cu înalții oaspeți prezenți la reședința mitropolitană cu prilejul Anului Nou 2015, al Sfântului Ioan și al începutului de Nou Drum, sincere și calde urări de Sărbători fericite și La Mulți Ani!

Timișoara academică și universitară,

cu prilejul întronizării, i-a dăruit trei cărţi. Este vorba de cartea „Dr. Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului, membru al Acade-miei Române la 90 de ani – Omul și opera“ apărută la Editura Academiei Române, în-grijită de subsemnatul și episcopul nostru vicar, Paisie Lugojanul, a doua carte „Vasile Lăzărescu - Mitropolitul Banatului“, scrisă de vrednicul preot de ţară, Vasile Zamela, din satul Pătaș, de pe Valea Almăjului, și a treia „Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi și Uniunea Europeană sau Drama satului și a ţăranului român în-tr-un secol de iluzii, dezamăgiri și speranţe“ care este discursul meu de recepţie la Academia Română. Cunoscând originea natală a Înaltului Ioan de prin părțile Biho-rului, într-un sat de lângă Beiuș, aplecarea spre problemele satului și ale sătenilor, ne-am gândit că, într-un moment de liniș-te, lectura acesteia îl va purta cu spiritul și gândul către marii noștri corifei ai culturii, filosofiei și literaturii, care, în discursurile lor de recepţie la înalta instituţie, au evo-cat satul nostru, prin Lucian Blaga (Elogiu satului românesc, 1937) și ţăranul gliei strămoșești, prin Liviu Rebreanu (Laudă ţăranului român, 1940).

** *

În final, reamintind faptul că am avut marea șansă a vieții mele, de-a cunoaște direct pe cei trei întâistătători ai Mitropoliei Banatului, pot afirma, în cunoștință de cauză, că Bunul Dumne-zeu a fost și este de o nemărginită dăru-ire cu noi bănățenii, întronizând în Ca-tedrala Mitropolitană din Timișoara trei buni slujitori al Săi și păstori ai noștri: IPS Vasile, IPS Nicolae și IPS Ioan.

Acad. Păun Ion OTIMAN

Page 4: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

4 Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

F pagina 5

Marți, 5 decembrie 2017, regele Mihai I al României și-a încredințat sufletul în mâinile Tatălui ceresc. Vestea

plecării sale la Domnul a îndurerat profund pe toți cei care l-au cunoscut, într-un fel sau altul, pe toți românii care l-au iubit din tot sufletul și au apreciat lupta, dăruirea, jertfa și suferințele sale pentru țara noastră, pentru apărarea și promovarea valorilor credinței și ale moralei creștin-ortodoxe, dar și a valorilor noastre naționale.

În cuvântul rostit la slujba de înmormântare a Majestății Sale, Părintele Patriarh Daniel spunea: ,,Regele Mihai I al României a fost toată viața sa un om profund credincios. Credința sa nu era formală, ci una existențială și practică. Regele l-a simțit pe Dumnezeu prezent și lucrător în viața sa, mai ales în momentele grele ale vieții sale. Credința în Dumnezeu era pentru el lumină și ajutor pentru viață“1.

Credința în Dumnezeu a încălzit și a modelat sufletul regelui Mihai încă din fragedă copilărie, mama sa, regina Elena ocupându-se îndeaproape de formarea sa morală și intelectuală. Crescut în duhul curat al rugăciunii și al evlaviei creștin-ortodoxe, tânărul rege participa, în mod regulat, la sfintele slujbe în bisericile Bucureștiului și în cele din țară,în anul 1940 fiind uns rege al României de către patriarhul Nicodim Munteanu.

Dragostea regelui Mihai pentru Dumnezeu și pentru Biserică s-a concretizat și prin ctitorirea unor lăcașuri de cult, din rândul cărora face parte catedrala mitropolitană ,,Sfinții Trei Ierarhi“ din Timișoara. Prezent la slujba de târnosire a acestui admirabil lăcaș metropolitan (6 octombrie 1946), împreună cu patriarhul Nicodim, cu mitropolitul Vasile Lăzărescu și cu alți ierarhi ai Bisericii noastre, regele Mihai, în calitatea sa de ctitor și unsul lui Dumnezeu, a fost primit de patriarh, care i-a oferit spre închinare Sfânta Cruce, a semnat hrisovul așezat în Sfânta Masă, a avut cinstea de a unge cu Sfântul și Marele Mir icoanele de pe iconostasul catedralei și a participat, împreună cu soborul arhieresc și preoțesc, la procesiunea de înconjurare și de binecuvântare a acestei frumoase biserici.

Ceremonia de târnosire a catedralei mitropolitane, împodobită de prezența regelui ctitor, a fost înălțătoare. ,,Românismul bănățean – nota ,,Biserica Bănățeană“- trăiește momente de mândrie istorică. Freamătă de bucurie în așteptarea mărețului eveniment: solemnitatea sfințirii Catedralei din Timișoara, ce va avea loc Duminică, 6 octombrie 1946, în prezența M.S. Regelui Mihai I, a Înaltului Guvern, a I.P.S. Sale Patriarhului Nicodim, a I.P.S. Sf. Mitropolit Nicolae al Ardealului și a altor Chiriarhi și înalți demnitari și civili“2.

Regele nu a fost invitat la actul de târnosire a catedralei noastre doar în calitatea sa oficială de șef al statului, ci mai ales în calitate de ctitor, pentru că el a ,,ajutat la terminarea bisericii din punct de vedere financiar“, spunea mitropolitul Nicolae Corneanu3 . De asemenea, ca ,,unsul lui Dumnezeu“, a luat parte efectiv ,,la actul sfințirii bisericii“ și a fost alături de patriarh și de ierarhii prezenți la așezarea moaștelor în masa sfântă a altarului4

. În semn de recunoștință, portretul regelui ctitor Mihai I a fost pictat, potrivit rânduielilor creștinești, de către pictorul Anastase Demian în catedrală, pe peretele din dreapta intrării. După instaurarea dictaturii comuniste, peste tabloul regelui și peste cel al mitropolitului Vasile Lăzărescu au fost zugravite alte imagini, înlăturate abia după 1989.

Mitropolitul Nicolae Corneanu l-a invitat pe regele Mihai I la Timișoara, în anul 1992, pentru a se închina în catedrala pe care 1 Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Regele Mihai I al României, în ziarul ,,Lumina“, Ediția de Banat, București, luni, 18 decembrie 2017, nr. 288(2142), Anul VIII, p.5.2 Catedrala Timișorii, în ,,Biserica Bănățeană“, Organul oficial al Episcopiei ortodoxe a Timișoarei, nr. 38-40, Anul VII, 29 septembrie 1946, p.1.

a ctitorit-o, însă autoritățile vremii nu au aprobat vizita și invitația mitropolitului nu și-a produs efectul dorit. Referitor la aceasta, mitropolitul spunea: ,,Nu cred că s-a procedat nici corect, nici bine [...]. De ce să-l oprești să vină în țară [...]. Ce viză să ceară? Omului ăstuia nu-i putea lua decât numai dictatura comunistă dreptul la cetățenie. Pentru că el era român. Dacă ai înlăturat dictatura comunistă și dacă vrei să nu mai fie dictatură și să înlături toate consecințele dictaturii, atunci înlătură-le!“5

Dacă invitația mitropolitului Nicolae s-ar fi concretizat prin venirea regelui la Timișoara, în anul 1992, orașul și Banatul l-ar fi primit cu entuziasm, cu bucurie și cu alese sentimente de dragoste și este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de imaginat, cum ar fi evoluat lucrurile din acel moment.

Voia lui Dumnezeu este, însă, mai presus decât voia conducătorilor noștri vremelnici și, la Paștile anului 1997, regele Mihai I și regina Ana, însoțiți de principesa Margareta și de principele Radu, au venit, în sfârșit, la Timișoara. Mitropolitul Nicolae, amfitrionul acestei vizite regale, împreună cu oficialitățile locale, cu numeroși timișoreni și simpatizanți veniți din toată țara, i-au așteptat la aeroportul ,,Traian Vuia“, ierarhul bănățean adresându-se înalților oaspeți cu alese și calde cuvinte de întâmpinare. De la aeroport și până în oraș, locuitorii Ghirodei, îmbrăcați cu costume tradiționale și timișorenii prezenți în număr mare și-au manifestat sentimentele de simpatie ,,pentru oaspeții regali“26.

Familia regală a României a fost găzduită la reședința mitropolitană și a participat, apoi, la slujba Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos, oficiată în catedrală, în seara zilei de 25 aprilie, ,,într-o atmosferă încărcată de entuziasm în aplauzele și uralele spontane ale celor adunați“7. Înainte de a intra în lăcașul mitropolitan, regele și regina au depus o coroană de flori pentru eroii și martirii Timișoarei, la troița din fața catedralei.

Ziua de 26 aprilie a fost consacrată vizitei Majestăților Lor la Biserica studenților din Timișoara, unde înalții oaspeți au făcut o apreciabilă donație și la mănăstirea Timișeni-Șag, peste tot fiind primiți cu urale și cu sentimente de aleasă bucurie.

Mulțimea credincioșilor și-a manifestat entuziasmul și în Sfânta noapte a Învierii,când regele ctitor, regina, membrii casei

3 Interviu realizat de Ion M. Ioniță și Peter Sragher, în ziarul ,,Adevărul“, nr. 178 (737), joi, 27 august 1992, p. 2, în vol. Mi-tropolit Nicolae Corneanu, Pe baricadele presei bisericești, Timișoara, Ed. Învierea, 2000, p.278.4 Ibidem.5 Ibidem, p. 279.6 Paștile la Timișoara cu unul din ctitorii catedralei, (editorial), în ,,Învierea“, Timișoara, nr. 9 (171), Anul VIII, joi, 1 mai 1997, p.1. 7 Ibidem.

DESPĂRȚIREA DE REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI,CTITOR AL CATEDRALEI MITROPOLITANE DIN TIMIȘOARA

Page 5: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

5Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

E pagina 4

și ai suitei casei regale au venit la îndătinata slujbă. ,,Totul era în stare sărbătorească. Dar – ne place să repetăm – nu în maniera festivistă cu care ne obișnuise dictatura comunistă, sau în stilul electoral al alegerilor […].

În manifestările de simpatie ale celor prezenți, Majestățile Lor au intrat cu greu în catedrala arhiplină. Aici, ca și în seara precedentă, credincioșii au umplut până la refuz balcoanele și naosul sfântului lăcaș...“8.

După primirea Sfintei Lumini, au participat cu toții la procesiunea pascală prin Piața Victoriei, apoi a fost citită Evanghelia Învierii, de pe treptele catedralei și mitropolitul Nicolae ,,a dat glas bucuriei arhipăstorului Bisericii bănățene de a sărbători sfânta Înviere alături de Majestățile Lor“.

Invitat de mitropolit să se adreseze credincioșilor, regele ctitor Mihai I i-a omagiat și i-a pomenit ,,pe eroii martiri uciși la Timișoara în timpul Revoluției din decembrie 1989, cei fără a căror jertfă un asemenea Paști, petrecut alături de Majestățile Lor, ar fi fost cu neputință“9 și a adresat tuturor credincioșilor urarea ,,Hristos a Înviat!“

Întrebându-se asupra semnificației pe care o are vizita familiei regale la Timișoara, autorul editorialului concluzionează că ,,există o ordine de drept divin a lumii: prezența Majestăților Lor pentru noi ar putea fi o lectio divina, grație căreia să putem redescoperi scara valorică atât de necesară reașezării pe temelii durabile a societății românești actuale, de prea multe ori zguduită și oprită în evoluția ei de sechelele comunismului“10.

Regele, regina, membrii casei regale și ai suitei au participat la Sfânta Liturghie din Duminica Învierii, la finalul slujbei fiind oficiată slujba de Polihroniu. A fost intonat, apoi, imnul regal care, după zeci de ani de interdicție, a putut fi din nou auzit și cântat de oricare din credincioșii aflați la sfânta slujbă“311. În seara zilei de Paști, oaspeții regali au participat în sala Operei Române din Timișoara la concertul festiv oferit de Filarmonica ,,Banatul“, de la a cărei înființare, prin decretul regal din 15 aprilie 1947, s-au împlinit 50 de ani.

Regele Mihai I, regina Ana și membri ai casei regale au revenit la Timișoara la sărbătoarea Paștilor din anul 2002 și în anul 2008, la sărbătoarea Nașterii Domnului. Mitropolitul Nicolae, consilierii eparhiali, preoții catedralei și miile de credincioși i-au înconjurat, de fiecare dată cu dragoste și respect, cu bucurie și recunoștință și l-au cinstit, așa cum se cuvine, pe regele ctitor al catedralei, dar și al altor instituții universitare și culturale din orașul de pe Bega: Filarmonica ,,Banatul“, Universitatea de Vest (1944) și Universitatea de Științe Agricole și de Medicină Veterinară (1945).

Timișoara nu l-a uitat niciodată pe regele Mihai și i-a conferit distincția de ,,Doctor honoris causa“ al Universității de Vest, precum și titlul de ,,Cetățean de Onoare“ al orașului, în zilele de 21-23 mai 2009.

În discursul susținut în Aula Magna a Universității de Vest, regele Mihai I, vădit emoționat, a subliniat faptul că ,,familia mea și cu mine ne-am simțit întotdeauna acasă în fiecare universitate pe care am ridicat-o de-a lungul anilor“, iar la primirea titlului de Cetățean de Onoare a spus: ,,Timișoara este pentru mine un loc însemnat și drag, unde mă întorc întotdeauna cu plăcere“12. De fiecare dată, regele nu a uitat să-i omagieze pe eroii căzuți în decembrie 1989, datorită cărora România are posibilitatea de a înainta pe calea libertății și a prosperității, iar Timișoara și-a dobândit statutul de oraș demn, pe care are datoria de a-l păstra pentru totdeauna.

Emoționantă a fost și întâlnirea regelui Mihai I cu studenții Universității de Vest, după încheierea ceremoniei de conferire a distincției de ,,Doctor honoris causa“. Cu modestia-i recunoscută și unanim apreciată, regele s-a așezat în mijlocul studenților, le-a 8 Ibidem, p. 2.9 Ibidem.10 Ibidem.11 Ibidem.

răspuns la toate întrebările și le-a vorbit despre rolul pe care îl are credința în Dumnezeu în viața lor. I-a sfătuit să iubească valorile morale: cinstea, cumințenia sufletească și respectul față de celălalt și nu a uitat să sublinieze că atmosfera de creștinească armonie și de înțelegere între confesiunile creștine și religiile din Timișoara se datorează, în mare parte spiritului deschis și împăciuitor al mitropolitului Nicolae.

Dragostea, respectul și recunoștința bănățenilor față de regele Mihai I al României au fost arătate și la aflarea veștii că Majestatea Sa și-a încredințat sufletul în mâinile Domnului. Sunetul lung al clopotelor catedralei, pe care regele a ctitorit-o, s-a împletit cu durerea tuturor celor care l-au cunoscut, l-au apreciat și l-au iubit, sute de timișoreni fiind prezenți la slujba de pomenire oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Ioan în catedrală, după sfânta Liturghie din sărbătoarea Sfântului Nicolae. Părintele mitropolit a evidențiat, în cuvinte calde și emoționante, legătura spirituală dintre regele Mihai și bănățeni. ,,În urmă cu 71 de ani - spunea Înaltpreasfinția Sa - Regele Mihai, după ce a contribuit la zidirea acestei catedrale, a fost invitat de bănățeni să contribuie la sfințirea ei. Dacă atunci l-au așteptat cu inimile deschise și cu dangătul de clopot, astăzi, credincioșii din părțile Banatului îi petrec sufletul până la porțile cerului, în rugăciune și în dangăt de clopot. Am făcut astăzi această pomenire pentru regele Mihai, pentru tot ce a făcut pentru țară și Banat, de a ridica o asemenea catedrală, mândria Banatului și a țării. Am făcut această pomenire în amintirea prieteniei sincere pe care a avut-o regele Mihai cu Părintele mitropolit Nicolae... De acum, amândoi se vor întâlni în ,,patria“ de Sus. Dumnezeu sa-l ierte și să-i răsplătească însutit pentru tot ceea ce a făcut pentru bănățeni, pentru toți românii și pentru țară“, a spus, în încheiere, Înaltul ierarh. Sub portretul regelui din catedrală a fost pusă o masă pe care au fost așezate flori, candele și cartea de condoleanțe în care au semnat Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Ioan, personalități ale Banatului și sute de bănățeni.

Clopotele catedralei mitropolitane și ale tuturor bisericilor din Arhiepiscopia Timișoarei și-au răspândit sunetul încărcat de durerea despărțirii peste Timișoara și Banat, în ziua morții regelui Mihai, în zilele de doliu național și în ziua înmormântării fostului rege al României, 16 decembrie 2017.

Rugăciunile de pomenire pentru regele ctitor Mihai I al României nu vor înceta niciodată la altarul impunătoarei catedrale mitropolitane din Timișoara, iar în fața portretului său, așezat în locul rânduit pentru ctitori, generații de preoți și de credincioși îi vor cinsti memoria și faptele deosebite pe care, ca rege ortodox, le-a săvârșit pentru poporul și țara noastră, pentru Biserică și pentru Banatul căruia i-a dăruit toată dragostea sa.

Obligat de oameni fără Dumnezeu să abdice, umilit și batjocorit, nevoit să părăsească țara, acuzat, în mod cu totul nedrept, de către politrucii propagandei comuniste - atee, că a plecat cu zeci de vagoane în care se afla toată averea țării, regele și-a păstrat credința curată și nădejdea nezdruncinată, a suportat cu demnitatea-i recunoscută sărăcia, privațiunile și suferințele îndelungatului său exil, a lucrat zi și noapte pentru a-și întreține familia și pentru a-și trimite copilele la școli și nu a încetat să-și iubească poporul și țara în care s-a născut și a fost uns rege.

După revoluția din decembrie 1989 a încercat să vină în țară, pentru a se reculege la mormintele strămoșilor regali, dar a fost întors de pe autostradă ori de la scara avionului. Biserica în care a fost botezat și care l-a uns rege, l-a invitat din nou, l-a primit cu dragoste și l-a cinstit după cuviință, l-a tratat cu respectul și recunoștința datorate unui uns al lui Dumnezeu, care rămâne în conștiința românilor și în istoria noastră ca un om credincios și demn, modest și cinstit, un adevărat reper de moralitate pentru generațiile de acum și pentru cele viitoare.

Dumnezeu să-i așeze sufletul în ceata drepților Săi. Preot dr. Ionel POPESCU

Page 6: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

6 Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

Unul dintre cărturarii bănățeni cu un aport deosebit la cultura românească a fost dr. Corneliu Diaconovici. Se

naște la 18.02.1859 în Bocșa Montană. Clasele primare le face la Viena și la Reșița, iar cele secundare la Lugoj, Carei, Timișoara. Studiile de Drept la Oradea și la Budapesta. În 1883 devine doctor în Drept. Între 1884-1885, este redactor la ,,Viitorul“ din Timișoara, iar între 1885-1894 editează ,,Romanische Revue“, la Budapesta, Reșița, Viena, Sibiu, Timișoara. În intervalul 1890-1898, Corneliu Diaconovici funcționează ca secretar al Băncii Albina din Sibiu. În 1893 îl regăsim ca membru al ASTREI, iar în 1894 fondează ziarul ,,Dreptatea“, la Timișoara. Capacitățile sale de ,,neântrecut organizator“ – cum l-au apreciat contemporanii – îl recomandă ca în 1895 să devină prim-secretar al ASTREI (unde va fonda un muzeu și o bibliotecă) și director al revistei ,,Transilvania“ din Sibiu. În 1897 propune ridicarea Casei Naționale a ASTREI. Corneliu Diaconovici trece în neființă la 17.08.1923 la Reșița.

Două sunt momentele care constituie principalele argumente ale posterității lui Corneliu Diaconovici:

1. Momentul ,,Romanische Revue“;2. Momentul tipăririi Enciclopediei Române.Cel dintâi consacră un important organ de presă care, în

epocă, făcea o bună propagandă cauzei românești, culturii noastre în general. Publicația a apărut în iulie 1885 la Budapesta, ca ,,revistă literară românească scrisă în limba germană“, editată apoi între 1886-1888 la Reșița, între 1888-1892 la Viena, 1893 la Sibiu și 1894 la Timișoara. Din 1887, revista devine organ oficial al Comitetului Național Român.

După cum se știe, termenul de ,,enciclopedie“ își are originea în greaca veche, ,,en-cyclos-paideia“ traducându-se, în limba română, prin ,,învăţătură în cerc, continuă“. Este tocmai ceea ce ne propune Enciclopedia Română coordonată de Corneliu Diaconovici, o carte de tip instituţie, un proiect ambiţios, elitist, de dimensiuni vaste, care n-ar fi existat fără aportul colectiv al echipei, un eveniment cultural și științific de excepţie.

Lucrare-creuzet, cu vocaţie integratoare, totalizantă, Enciclopedia Română are meritul de a se concentra pe specificul național, în contextul europenizării, un preambul la ceea ce astăzi numim dispariţiei graniţelor geografice, dar și identitare.

Corneliu Diaconovici și-a legat numele de una dintre cele mai prodigioase opere științifice și patriotice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În calitate de secretar al ,,Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român“ de la Sibiu, el a fost inițiatorul și realizatorul Enciclopediei Române care s-a impus ca lucrarea de acest gen având proporții și un nivel nemaiântâlnite până atunci în cultura românească. Meritele lui Corneliu Diaconovici pe terenul slujirii cauzei românești vor fi amplificate și prin acea realizare de excepție care a fost ,,primul lexicon român“ apărut sub egida ASTRA: vol.I-1898, vol.II-1900, vol.III-1904. Lucrarea nu marca un gest de pionierat, însă arăta că o nouă generație de luptători ai idealului național își consacră astfel maturitatea, demonstrând o conștiință culturală națională solidă.

Deși problema editării unei astfel de lucrări enciclopedice a constituit o preocupare mai veche a promotorilor culturii românești din Transilvania, ea a început să prindă contur abia după 3 ianuarie 1895, când Corneliu Diaconovici, în calitate de prim-secretar al Asociațiunii, a prezentat, în ședința comitetului central, un proiect pentru o nouă publicație, ,,în scopul lățirii științelor și artelor în cercuri cât mai largi la poporul nostru, anume prin editarea unei enciclopedii române, sub forma așa-numitelor lexicoane de conversațiune.“ (Arh. St. Sibiu, fond Astra, doc. Nr.13/1895)

Comitetul ASTREI, luând act de această însemnată inițiativă, cu toate că nu dispunea de mijloacele materiale pretinse de o asemenea lucrare enciclopedică, numește o comisie pentru studierea proiectului lui Corneliu Diaconovici, formată din Ilarion Pușcariu, Zaharia Boiu, Partenie Cosma, Leontin Simionescu și Corneliu Diaconovici. La 7 februarie 1895, pe baza raportului comisiei însărcinate cu cercetarea proiectului, comitetul ASTREI hotărăște ,,editarea unei enciclopedii române poporale în două tomuri de câte 60 cole’ de tipar, cu o mie de pagini.“ (Arh.St.Sibiu, fond Astra, doc.76/1895)

Totodată, s-a decis numirea lui Corneliu Diaconovici în calitate de redactor responsabil al acestei prime enciclopedii românești, omul cel mai competent în materie, fiindcă ,,a colaborat la mai multe enciclopedii mari germane și a avut ocaziunea a face studiile necesare pe acest teren.“ (Arh. St. Sibiu, fond Astra, doc.76/1895)

Pentru a sprijini concret acțiunea de elaborare a Enciclopediei Române, comitetul ASTREI ia hotărârea să publice un apel în revista ,,Transilvania“ și în alte periodice românești, în care aduce la cunoștința publicului însărcinarea primită de Corneliu Diaconovici, ,,cerând să fie sprijinit în lucrarea sa de cercurile competente.“ (Ibidem, doc.76/1895)

F pagina 7

Monumentalia: Corneliu DIACONOVICI și prima Enciclopedie Română

Page 7: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

7Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

F pagina 8

E pagina 6

Enciclopedia Română, expresie a datoriei morale împlinite, mărturie peste generaţii, cu rol de ,,testament“ simbolic (de unde obligaţia de a duce mai departe munca de pionierat a iniţiatorilor), reprezintă un fel de ,,biblie“ culturală necanonică și, în același timp, un atestat de mândrie naţională, un act de legitimare autentic, o formă de autoidentificare.

În afara articolelor de specialitate trimise de colaboratorii externi, peste 60.000 de titluri de articole, din care au rămas definitive, după selecționare, numai 37.622, redacția a folosit, pentru informare, biblioteca ASTREI, care număra câteva mii de volume, biblioteca personală a lui Corneliu Diaconovici, de peste 5.000 de opere, și cărțile cumpărate special pentru redactarea Enciclopediei: ,,…pentru realisarea primei Enciclopedii Române am început această lucrare, menită a da publicului cetitor român un laconic dar credincios călăuz multum în parvo în toate chestiunile de interes general, și îndeosebi un inventar cât mai complet al avuțiilor și forțelor noastre naționale. Ideea conducătoare a Enciclopediei Române a fost și este deci: a deschide o nouă și bogată resursă pentru înavuțirea culturii și întărirea consciinței noastre naționale…“

Enciclopedia Română, ce apare sub egida ASTRA, este structurată după cum urmează: ,,Tomul I – A – Copenhaga (cuprinzând 10.401 articole cu 9 hărți, planuri și anexe și 111 ilustrațiuni în text) – Sibiu, 1898.

Tomul II – Capdebo – Keman (cuprinzând 8.402 articole, cu o hartă, 2 anexe și 20 ilustrațiuni în text) – Sibiu, 1900.

Tomul III – Kernet – Zymotic (cuprinzând 18.819 articole, cu 2 hărți, 2 anexe și 16 ilustrațiuni în text) – Sibiu, 1904, toate cele trei volume fiind publicate sub redacția lui Corneliu Diaconovici, în Editura și tiparul lui W. Krafft.“

Enciclopedia Română editată de Corneliu Diaconovici este deținătoarea unor performanțe deloc de neglijat: prima enciclopedie românească, prima lucrare de acest gen din spațiul sud-est european, a patra în lume, medaliată cu aur la Expoziția Științifică, București, 1903: ,,Având în vedere lipsa totală a scrierilor enciclopedice române, și importanța acestora, mai ales pentru un popor care divisat prin multe hotare politice, este lipsit de o conducere unitară în desvoltarea sa națională-culturală, [Asociațiunea] a inițiat încă de la anul 1895 publicarea unui dicționar real, care pe lângă popularisarea sciințelor și lățirea cunoscințelor folositoare în sinul poporului român, să dee o atențiune deosebită istoriei și geografiei țerilor locuite de acest popor, literaturei sale naționale, bisericilor române și preste tot instituțiunilor culturale, sociale și economice ce le are, și prin această parte a publicațiunilor sale să întărească în popor consciința unității sale culturale, încrederea în viitorul seu și însuflețirea pentru idealurile sale naționale.” (Dr. C. Diaconovici. Prefață la tomul I, Sibiu, august 1898)

Enciclopedia Română, carte de tip oglindă, ,,hartă“ culturală și științifică, ,,forma“ care își propune și reușește să înglobeze ,,fondul“, fixează coordonatele culturale ale toposului românesc, având rol coagulant.

În fruntea colaboratorilor Enciclopediei s-au aflat numeroși membri ai Academiei Române, ai universităților de la București și Iași, fruntașii ,,Asociațiunii“, figurile reprezentative ale istoriei literaturii și artei, ale istoriei politice și geografice, ale medicinei și tehnicii, ale matematicilor, ale științelor biologice și fizico-chimice, ale finanțelor, ale dreptului. Amintim câteva nume de referință ale vremii care s-au numărat printre colaboratori: Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, D. Onciul, Ovid. Densușianu, M. Dragomirescu, A. C. Popovici, A. Saligny, Grigore Antipa, Vicențiu Babeș, Victor Babeș, C. Rădulescu-Motru, Atanasie Marienescu, Teodor Burada,

Partenie Cosma, Ion Micu Moldovan ș.a. Elementele legate de istoria locală a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului au fost relevate de erudiții din această parte a pământului românesc: Augustin Bunea (Sălaj), Silvestru Moldovan (Sibiu), Ion Pușcariu (Făgăraș), Vincențiu Grozescu (Lugoj), Tit Bud (Maramureș), Ștefan Saghin, T. Tarnavschi (Bucovina) ș.a. Dintre colaboratorii militari menționăm: col. I. D. Aronovici, comandantul școlii speciale de artilerie și geniu din București, col. G. Ionescu, comandantul Regimentului I geniu, mr. Ioan Gărdescu, trimis la studii la Paris, lt. Victor I. Vlad, din marina de război ș.a. Lista poate fi completată și cu o serie de personalități străine, cu care ASTRA a avut strânse legături de colaborare: Alphons Tuor (Elveția), Urban și Hartwik Iarnik (Cehia), Gustav Weigand (Germania).

Acceptând invitația lui Corneliu Diaconovici la colaborare, Titu Maiorescu îi răspundea: ,,Mă cred dator a primi propunerea d-voastră: cum să pot refuza colaborarea la o așa de însemnată intreprindere națională?“

Cele trei volume din Enciclopedia Română cuprind o mare bogăție de informații, sistematizată de cei aproape 200 de colaboratori în circa 40.000 de articole. I. D. Suciu: ,,operă de o însemnătate epocală în istoria culturii noastre în care se oglindește puterea de muncă a intelectualilor noștri din secolul trecut.“

Ca și alte valori culturale, Enciclopedia Română a avut semnificația unei demonstrații a avuției spirituale, a capacităților creatoare ale poporului român și, ca atare, în acele momente, a putut deveni un instrument al luptei pentru unitate națională. Ea a fost expresia culturală cea mai înaltă a conștiinței naționale a poporului român în momentul respectiv: ,,Encilopedia Română este fără îndoială cea mai vastă și mai complicată dintre toate publicațiile apărute până azi în limba română.“

În Enciclopedia Română, Corneliu Diaconovici, pe lângă titlurile articolelor de interes special românesc , în care a cuprins istoria și geografia românilor din diferite țări, așezămintele lor, instituțiile lor sociale și de drept, terminologia populară în diferitele ocupații, etc., n-a neglijat să includă în lucrare nici referințele esențiale despre populațiile conlocuitoare din Transilvania, despre sași, unguri și secui: ,,…acest valoros monument literar al unității culturale a întreg poporului român la care au conlucrat scriitorii noștri fără deosebire de hotare politice.“ (T, XXXIV, 1903, Dr.C.Diaconovici, O dare de seamă, p.218)

Deși au trecut 118 ani de la apariția primului volum din Enciclopedia Română, lucrarea rămâne un reper incontestabil, fiind redactată cu o competență și cu un sentiment de responsabilitate vrednice de urmat. Prin inteligența sa creatoare, prin talentul său de organizator, prin energia sa inepuizabilă, Corneliu Diaconovici a fost unul din cei mai activi oameni de cultură ai timpului său.

Realizarea primei Enciclopedii Româneşti printr-o muncă de pionierat, ne-a așezat, chiar și în contextul european, în fruntea a numeroase popoare, conferindu-ni-se o anume prioritate cronologică, dar și calitativă.

Enciclopedia Română ,,a fost publicată în întindere de 200 coale de tipar a 32 columne, deci în total pe 6.400 columne cu câte 70 șiruri, litere petit.

Ea cuprinde laolaltă 37.622 articole.Registrul titlilor a fost compus de biroul Enciclopediei

(constituit atunci din 6-8 persoane), cu ajutorul colaboratorilor externi. Această lucrare a fost făcută pe baza dicționarului german Meyer’ Conversationslexicon, din care au fost extrași

Page 8: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

8 Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

E pagina 7

F pagina 9

titlii pe bilete separate, înzestrate cu un chestionar. Aceste bilete, arangiate după diferitele ramuri științifice, au fost trimise la colaboratorii specialiști, au fost controlate și întregite de aceștia și apoi prevăzute cu titlul corespunzător românesc.

Paralel cu această lucrare, o parte a colaboratorilor, și anume fiecare în specialitatea sa, au compus, tot pe bilete singuratice, un registru separat al titlilor de interes special românesc, cari nu se găsesc în dicționare străine. Îndeosebi au fost considerate la această lucrare: istoria și geografia românilor din diferitele țări, bisericile și așezămintele lor, instituțiunile lor speciale și de drept, terminologia poporală în diferitele ocupațiuni etc. În vederea legăturilor ce există între o mare parte a poporului român și între maghiari și sașii din Transilvania, a fost compus separat un registru și pentru aceste două popoare.

Cu ajutorul tuturor acestor bilete, arangiate din nou după alfabet, a fost alcătuit registrul general, controlat în urmă și cu dicționarul francez de Larousse. Acest registru cuprindea aproape 60.000 cuvinte, dintre cari, după eliminarea repetițiunilor și a articolelor de mai puțină însemnătate, au trecut în registrul definitiv 37.622 titli.

Din registrul definitiv titlii articolelor au fost extrași împreună cu diferitele note explicative, invitațiuni, trimiteri etc. Pe bilete de manuscript, care apoi au fost trimise colaboratorilor specialiști pentru redigiarea articolelor.

Acest sistem de lucrare, ce e drept, a reclamat o muncă mare și costisitoare, dar în schimb s-a dovedit pe deplin corespunzător scopului urmărit și ne-a asigurat posibilitatea de a da publicului cetitor un dicționar relativ destul de complet.“, notează Corneliu Diaconovici.

În fața criticilor și reproșurilor (firești și inevitabile la oricare dicționar), Corneliu Diaconovici precizează că Enciclopedia i-a reclamat o muncă imensă de opt ani. În raportul său către comitetul ASTREI, despre terminarea publicației, în ședința din 31 martie 1904, a declarat că ,,m-am conformat angajamentelor luate cu toată rigoarea și cunoștința.“ Și tot el spune: ,,m-am ferit cu extremă vigoare de orice considerațiuni personale“, și de aceea, ,,mi-am înstrăinat multă lume…“

Demn de subliniat este faptul că, la cumpăna dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea, nici una din națiunile aflate pe cuprinsul imperiului austro-ungar – nici cehii, nici slovacii, nici sârbii, nici polonezii- nu au reușit să-și alcătuiască o enciclopedie națională. În aceeași situație, se aflau bulgarii, grecii și albanezii. Doar Rusia începuse, cu puțin înainte, în 1890, să-și realizeze prima

ei enciclopedie, printr-o colaborare Brockhaus-Efrons, vreme de 16 ani. În acest caz, Enciclopedia Română, editată de ASTRA, poate fi socotită și prima enciclopedie națională, realizată în acel timp în răsăritul Europei.

,,În ciuda tuturor greutăților întâmpinate, inerente muncii de pionierat în domeniul lexicografiei enciclopedice românești și cu toate privațiunile materiale, deși se resimte lipsa unității stilistice și ortografice a limbii literare folosite la alcătuirea acesteia, Enciclopedia Română, realizată de dr.Corneliu Diaconovici, la Sibiu, prin colaborarea fructuoasă a oamenilor de cultură de pe întreg pământul românesc, este o lucrare cu caracter de largă popularizare, continuând tradiția iluminismului românesc. În ciuda unor limite ideologice, Enciclopedia Română reprezintă o mărturie a devotamnetului intelectualității timpului față de idealul unității culturale și politice al poporului român, însemnată operă de sintetizare a valorilor culturii noastre.“ (cf. Dicționar enciclopedic român, vol. II, p. 264, Editura Politică, 1964)

Enciclopedia Română, ,,valoros monument literar al unității culturale a întreg poporului român“ (Corneliu Diaconovici), carte de vizită onorantă pentru spațiul carpato-danubiano-pontic, este ilustrarea modului cum uneori cultura și știința reușesc să facă istorie. Valoros instrument de lucru, ghid spiritual, carte cu rol mărturisitor, cu vocaţia monumentalului, carte care se ambiţionează să ţină pasul cu vremurile de odinioară și care nu are pretenţia că și-a epuizat (re)sursele (de unde și strânsa legătură cu evoluţia societăţii), Enciclopedia Română aduce cu metamorfozele lui Proteu. Fără tăgadă, este un proiect cu caracter recuperator, deschis, niciodată terminat, care permite glosarea pe marginea acestuia, de unde aspectul de șantier perpetuu, de construct, disponibilitatea racordării la nou, la (sur)plusul de informaţie care merită a fi consemnată.

Act de culegere de informaţie, de punere laolaltă și apoi în operă (opera omnia), Enciclopedia Română esenţializează, condensează și organizează, fiind o lucrare cu timp, derulată în timp, menită să reziste timpului.

Carte a purtării de grijă, carte celebratoare, paradoxală (fragmentul ce aspiră la întreg), flexibilă, de tip acoladă, blazon sau caleidoscop, construită după reţeta rigorismului știinţific, Enciclopedia Română coordonată de Corneliu Diaconovici, pe lângă rolul paideic și popularizator, manifestă o rară ,,generozitate“ de a (cu)prinde între paginile sale, fiind expresia lui a fi în și prin cultură.

dr. Florin-Corneliu POPOVICI

CARL MADERSPACH un pionier al construcţiilor de poduri metalice din Banat

Fără îndoială o personalitate remarcabilă din domeniul ştiinţei,

de la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost inginerul Carl Maderspach (1791-1849, în maghiară Károly). A trăit 58 de ani, dintre care ultimii 26 de ani la Rusca Montană, ca proprietar al uzinelor metalurgice pe care le-a condus. El s-a remarcat în domeniul metalurgiei, chimiei dar în primul rând al construcţiei de poduri.

Anul 1716 a fost un an de răscruce în istoria Banatului. După ce timp de 164 de ani

Imperiul Otoman a stăpânit acest teritoriu, turcii au fost înfrânţi după un asediu al orașului Timişoara, ce a durat mai bine de o lună și jumătate, urbea intrând din 12 (data capitulării), respectiv 17 (data evacuării turcilor din cetate) și 18 octombrie 1716 (data intrării prințului Eugeniu de Savoya și a trupelor, în Timișoara) în componența Imperiului Habsburgic. Una dintre primele măsuri luate de eliberatorii austrieci, a fost să descopere şi să exploateze resurse minerale necesare dezvoltării industriale.

Astfel, după efectuarea de prospecțiuni miniere, realizate de ingineri imperiali, se construiesc furnale la Oraviţa (1718), Bocşa (1719), Luncani (1720), Dognecea (1722). În anul 1728 se deschide o mină pentru neferoase (cupru, plumb şi argint) la Moldova Nouă, iar în 1771 se pun în funcţiune la Reşiţa primele două furnale. Apariţia localităţilor Rusca Montană, Ruschiţa şi Ferdinand se datorează tot descoperirii resurselor minerale în această

Page 9: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

9Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

zonă, dar mult mai târziu, în anul 1803. Prima colonizare a Banatului a avut

loc între 1719-1739. Atunci a venit în Banat şi familia Maderspach, în 1720, din provincia austriacă Tirol. Mai multe generații ale familiei au lucrat în industria minieră. Aveau experiența necesară pentru a reporni minele distruse de către turci şi au continuat tradiţiile legate de minerit şi în Banat.

Unul dintre membrii mai renumiți ai acestei faimoase familii, atestate deja documentar la mijlocul secolului al XVI-lea, a fost Georg Maderspacher (numele său în forma sa originală, Mudersbach) născut în 1687. El l-a avut ca fiu pe Leonard von Maderspach, bunicul lui Carl, (născut în 1716 la Leoben, Steiermark, Austria - decedat în 1768 la Balta). Leonard a fost maistru de mină la Băiţa (Rézbánya), a avut 5 fete şi un băiat: pe Johann I Maderspach (1759-1813, în maghiară I. János), tatăl lui Carl, care a fost administrator şef al minelor din Oraviţa. Johann I. Maderspach a avut trei băieţi: cu prima soţie Theresia Hofmann (în maghiară Teréz) pe Carl Maderspach (1791 Oraviţa – 1849 Rusca Montană) şi pe Franz Maderspach (1793 Oraviţa-1849 Jimbolia, în maghiară Ferencz), iar cu a doua soţie Maria Lhotka pe Ludwig Maderspach (1809-1884, în maghiară Lajos).

Maderspach János împreună cu doi cumnaţi ai săi, fraţi cu soţia sa, Anton Hofman (în maghiară Antal) şi Franz Hofmann (în maghiară Ferencz) au înfiinţat o forjă, care însă nu a dat rezultate. Aceasta s-a înfiinţat cam în acelaşi timp, adică 1796, an în care un anume Martinschitz a înfiinţat o forjă la Ohaba Bistra. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestor instalaţii nu au fost mulţumitoare.

La 14 octombrie 1803 fraţii Anton și Franz Hoffmann semnează cu comandantul Regimentului de graniţă valaho-ilir nr. 13, cu sediul în Caransebeş, ca reprezentant al Trezoreriei Miniere, un contract referitor la folosirea pădurilor cu scopul de a construi o uzină metalurgică pentru producerea fierului la Rusca Montană. Iniţial contractul a fost conceput pentru o perioadă nelimitată (“für immerhinige Zeiten”), însă administraţia imperială (prin intermediul consiliului militar - “Hofkriegsrat”), limitează în documentul final valabilitatea contractului, aprobat la 16 mai 1804, la 28 de ani, cu observaţia că, dacă la finele perioadei contractul nu se prelungeşte, trezoreria este obligată să cumpere instalaţiile şi clădirile construite de proprietari.

Acest act scris poate fi considerat actul de naştere al localităţilor Rusca

Montană şi Ruschiţa. Potrivit relatărilor lui Livius Maderspach, unul dintre cei cinci copii ai lui Carl Maderspach, din cartea „Tragedia soţiei lui Maderspach Károly şi date despre istoria Ruscăi Montane“, în 1804 s-a construit la Rusca o singură casă de locuit, la care se adăugau câteva clădiri simple din lemn. Până în 1807 populaţia comunei număra circa 200 locuitori, aceasta datorită primilor colonişti care s-au stabilit la Rusca Montană, majoritatea germani, printre ei numărându-se însă şi români, maghiari, slovaci, italieni şi cehi. Germanii proveneau din judeţele Hont şi Nógrad (comitate ale Ungariei de atunci), din Steiermark (Austria), dar şi din satul cărăşan Steierdorf, slovacii din judeţul Borsod, (pe atunci comitat al Ungariei), maghiarii din diferite judeţe, românii în special olteni, numiţi bufeni, au venit din alte centre miniere din Banat precum Oraviţa, Anina, Bocşa, dar şi din localităţile învecinate şi din judeţul Hunedoara.

În acelaşi timp mai mulţi membrii ai familiei Hofmann cutreierau Munţii Poiana Ruscăi cu scopul de a realiza prospecţiuni

miniere. Fiind şi rude – bunica lui Carl era o Hofmann – ei au apelat la Carl pentru a afla compoziţia diferitelor roci colectate. Rocile culese în munţi conţineau un procent mare de argint, astfel că fraţii Anton și Adam Hofmann au răscumpărat în 1823 de la Trezorerie terenurile din Rusca Montană şi toate instalaţiile industriale concesionate şi dezvoltate cu două decenii în urmă. Fraţii mai mici, Zakarias şi Ernest, au fost trimişi la Academia Minieră de la Schemnitz. Contractul cu Trezoreria a fost semnat la 14 august 1823, iar în toamnă s-a înfiinţat „Compania Minieră a Fraţilor Hofmann şi a lui Carl Maderspach“ din Rusca Montană (în germană, titlul oficial înregistrat al firmei era: Gewerkschaft „Brüder Hofmann und Karl Maderspach“, iar în maghiară: „Hofmann testvérek és Maderspach Károly ruszkabányai bányatársulat“). Câştigul şi veniturile provenite din exploatarea acestui zăcământ erau enorme. Banii relativ uşor câştigaţi se şi cheltuiau la fel de uşor, astfel că bogăţiei din Rusca Montană i s-a dus vestea. Zakarias Hofmann se căsătoreşte cu Antonia Buchwald, fata unui doctor renumit din Arad, iar sora sa Franziska se căsătoreşte în 1828 cu Carl Maderspach. Din căsătoria lor au rezultat cinci copii – patru băieţi şi o fată – Johann II (1832), Viktor (1833), Antonia (1837), Livius (1840) şi Alexander (1842, în magh. Sándor). În acelaşi an, (1828), s-a construit la Ruschiţa primul furnal Andreas, furnal de topit fier şi forja Ferdinand, pentru ca mai apoi să se construiască încă un furnal, turnătoria, tâmplăria şi atelierul mecanic. Fonta obţinută se turna în piese direct din furnal sau era retopită. La Rusca Montană în anul 1824 se construieşte o uzină pentru obţinerea plumbului, apoi patru furnale şi trei cuptoare de pudlaj. Primul furnal se pune în exploatare în anul 1830. La început cuptoarele de topit au funcţionat numai cu mangal, dar începând din 1830 s-a folosit huila descoperită în Valea Loznişoara. În 1832 societatea minieră a cumpărat furnalul de la Luncani, iar în 1839 au cumpărat uzina siderurgică şi topitoriile de minereu din Ferdinandsberg (Oţelu – Roşu) de la proprietarul lor Jakob von Hansovitz .

Fonta produsă de societatea minieră era de foarte bună calitate, astfel încât Carl Maderspach a folosit pentru podurile pe care le-a conceput doar material de la fabrica de la Rusca Montană. El a introdus în construcţia podurilor metalice arcuite un element nou: tirantul forjabil numit de specialişti „ruska“. Carl Maderspach a fost, din acest punct de vedere, un adevărat

E pagina 8

F pagina 10

Carl Maderspach şi-a făcut studiile superioare începând cu 1811, la Academia Minieră şi Silvică Montanistică, secţia mine de la Schemnitz (în germană Schemnitz, în maghiară Selmecbánya), astăzi Banská Štiavnica în Slovacia. La înscriere tatăl său a plătit pentru studii importanta sumă de 430 florini. Tot aici şi-au urmat studiile şi alţi şase membrii ai familiei Hofmann; cu patru dintre ei va întemeia ulterior o firmă minieră la Rusca Montană. După terminarea celor trei ani de studiu se va angaja la Oraviţa pe post de laborant chimist.

Page 10: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

10 Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

F pagina 11

E pagina 9

vizionar. Abia peste 50 de ani noutăţile folosite de el au fost introduse pe larg în construcţia podurilor. El a construit între 1833-1842 trei poduri din fontă: la Lugoj, Băile Herculane şi Caransebeş, iar în 1836 a proiectat un pod peste Dunăre, între Buda şi Pesta.

Podul de la Lugoj este primul pod proiectat de Carl Maderspach şi construit de firma de la Rusca Montană la aproximativ 500 de stânjeni distanţă spre Caransebeş, de la sediul central al vărmeghiei de mai târziu, judeţul Severin.

Podul s-a aflat pe râul Ştiuca, la vărsarea în râul Timiş. A fost construit în 1833 şi a rezistat 12 ani, până în 1845. A avut o deschidere de 18,50 m şi o înălţime (săgeata arcului) de 2,60 m. Podul era construit din două arce de cerc ce se sprijineau pe malurile apei, capetele fiecărui arc fiind legate de tiranţi din fier forjat. Arcele de cerc erau formate din mai multe elemente de fontă cu sectiunea pătrată, legate între ele prin şuruburi. Ideea de a-l construi din elemente cu secţiunea pătrată şi nu circulară a venit de la un meşter lăcătuş, Karl Renner, fapt pentru care acesta a şi fost angajat la Rusca. Lăţimea podului era de 4 m. Construcţia a făcut o impresie favorabilă și a evidenţiat pe lângă aceasta sloganul: „Depinde de mine”. Acest pod a avut o perioadă de probă de doi ani, în conformitate cu toate cerințele contractului. Nu se cunoaşte cauza prăbuşirii sale, dar se spune că nenorocirea s-a datorat lovirii violente cu ciocanele, a patru elemente ale podului, fapt care a dus la prăbuşirea lui sub greutatea unei turme de 107 bivoli.

Podul de la Lugoj, construit în 1833

Podul de la Băile Herculane. Podul a fost construit în anul 1837 la cererea Regimentului Valaho-Ilir Nr. 13 şi constituie o perfecţionare a planului podului de la Lugoj. Avea o lungime de 41 m şi o lăţime de 5,45 m. Construcţia a avut de data aceasta 4 arce din fontă de secţiune circulară aşezate câte două în fiecare margine a podului. Între cele două arce erau două trotuare cu lăţimea de 1,34 m fiecare. Săgeata arcelor era de 4,30 m. El a fost o adevărată podoabă a staţiunii şi a fost admirat mulţi ani, fiind o construcţie mult mai solidă şi estetică decât podul de la Lugoj.

Podul a fost prezentat în numeroase picturi dintre care se remarcă o cromolitografie a lui Alois Leykum, apărută la Viena în 1840 şi reprodusă mai jos. Într-un decor idilic, având în fundal crestele munţilor luminate de soarele de la apus, iar în prim plan un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi în costume populare, stând de vorbă în timp ce femeia torcea dintr-un fus, podul ocupă doar o parte a peisajului, dar prin aceasta i se vede şi mai mult măreţia şi frumuseţea.

Într-un articol apărut în ziarul Allgemeine Bauzeitzung nr. 45/1838 din Viena, podul construit de Maderspach era foarte apreciat atât prin planul său, cât şi prin invenţia noii structuri a unui pod arcuit. Constructorul său a fost prezentat ca inginer de poduri austriac.

Podul a rezistat chiar şi cutremurului ce a avut loc la 23 ianuarie 1838 şi care a avut magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter. Obiectul a avut o viaţă lungă, de 59 de ani şi a fost demolat abia în ianuarie 1896, fiind înlocuit cu un pod din oţel construit la Reşiţa.

Podul de la Băile Herculane – gravură, Viena, 1840

Proiectul podului între Buda şi Pesta.

Capitala Ungariei nu a avut un pod permanent care să lege cele două maluri ale Dunării, Buda şi Pesta, până în 1849. După crearea noii legi privind podurile permanente, a fost înființată la 10 iunie 1836 o subcomisie subordonată Delegației Naționale sub președinția lui Széchenyi István. Pentru a se construi un pod suspendat, care să lege cele două maluri, s-au prezentat două proiecte aparţinând inginerilor: William Tierney Clark (englez) şi Carl Maderspach. Clark a prezentat un proiect la o scară de trei ori mai mare, al unui pod construit la Londra peste Tamisa: podul Marlow, cu o deschidere de 235 picioare (72 m), construit în 1832. Faţă de acesta, podul de la Budapesta avea 666 picioare, adică 202 m.

Maderspach a prezentat un proiect cu două variante, depus la comisie în 3 august 1838. Prima variantă avea 4 deschideri

egale, de aproximativ 50 m fiecare, iar a doua variantă trei deschideri una mai mare la mijloc de 114m şi două mai mici de 44 m.

Maderspach și Hoffmann au proiectat o arcadă de 60 de stânjeni (114 m) pentru podul de la Budapesta. Ei aveau ca argument construirea podurilor de la Lugoj, în 1833, cu o deschidere de 18 metri şi a podului peste Cerna, la Băile Herculane, cu o deschidere de 40 de metri.

Deși aceste poduri nu sunt mai mari decât podul construit de Clark, proiectul Maderspach a reprezentat o amenințare gravă la adresa proiectului inginerului englez. O parte dintre membrii comisiei erau de partea lui Maderspach. Alţii au susținut construirea podului, nu ca un act de patriotism, ci doar ca o mare afacere izvorâtă din dorința de profit a băncii lui George Sina, care susţinea proiectul lui Clark. Principalele argumente ale susţinătorilor proiectului lui Maderspach au fost: 1. utilizarea produselor interne și, astfel, sprijinirea industriei metalurgice interne; 2. sprijinirea unui inginer, specialist compatriot; 3. valoarea scăzută (ieftină) a proiectului. Lucrarea a fost câştigată de Clark, podul construit în 1849 fiind vestitul pod cu lanţuri, care poate fi admirat şi astăzi la Budapesta. Azi ne putem întreba: cum ar fi fost dacă ar fi câştigat proiectul Maderspach?

Podul de la Caransebeş. Planurile podului din Caransebeş au fost semnate de maiorul Berni, director arhitect, ca reprezentant al Regimentului de graniţă Valaho-Bănăţean, la 20 octombrie 1839, apoi, la 21 septembrie 1840, s-a semnat un contract pentru construirea efectivă a podului.

Lucrările au fost finalizate în 1842, însă podul a trebuit fi refăcut datorită marilor inundaţii din acel an, astfel că inaugurarea a avut loc abia la 13 august 1844, construcţia având o perioadă de garanţie de 8 ani. Deschiderea acestui pod era de 55,2 m, iar săgeata de 6,60 m. Podul era format din 4 arce de cerc cu elemente

Page 11: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

11Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

F pagina 12

E pagina 10

circulare din fontă, produse de fabrica de la Rusca Montană. A fost de fapt un pod dublu cu un trotuar pe mijlocul lui. Între arcele exterioare era o distanţă de 10,85 m, iar cele interioare asigurau o lăţime a benzii de circulaţie de 4,35 m pentru fiecare sens, cu un trotuar pe mijloc de 2,15 m. Elementele arcelor erau din fontă, cu lungimea de 0,63 m, diametrul interior de 0,23 m şi grosimea de 1,3 cm. Legătura dintre arcele de cerc şi baza podului era asigurată de bare şi tiranţi orizontali, oblici şi verticali confecţionaţi din fier forjat.

Podul de peste Timiş de la Caransebeş

Construcţia podului nu ar fi fost posibilă fără depunerea unei garanţii de 40.000 florini. Partenerii lui Maderspach, fraţii Hofmann, nu au avut încredere în reuşita proiectului, aşa că întreaga sumă a fost garantată prin ipotecarea moşiei de la Dombegyház (azi în Ungaria) din judeţul Arad, a soţiei lui Carl, Franziska Maderspach.

Podul din Caransebeş pe două vederi din 1902

După reuşita construcţiei, fraţii Hofmann l-au acuzat pe Maderspach că îşi revendică singur gloria, fapt care a dus ca podul să obţină brevet pe numele firmei. Constrcuţia a fost demontată în octombrie 1902 de Uzinele din Reşiţa, doar pentru a construi un pod din oţel, deşi elementele sale erau în perfectă stare. În momentul demolării podului, muncitorii de la Reșița au constatat că materialul din care s-a construit podul este foarte durabil

și au folosit și la noul pod o parte dintre materialele acestuia.

Astăzi, în România mai există decât câteva poduri din fontă: unul se află la Băile Herculane, peste Cerna, în faţa Băii ,,Neptun“ şi datează de la începutul sec. XX. Un al doilea se găseşte la Sibiu, el fiind vestitul ,,pod al minciunilor“ (Lügenbrücke), cu o deschidere de 10,40 m, construit în 1859 de firma Friedrichshütte din regiunea Hessen, Germania. (Alte surse afirmă că podul din Sibiu ar fi fost turnat la turnătoria de la Filia, jud Covasna. Conform lui Emil Sigerus, în „Chronik der Stadt Hermannstadt“, într-un document din 24 noiembrie 1771, se menționa că „trecerea pe sub Podul Minciunilor este iluminată noaptea de trei lanterne și păzită de trei santinele“. Podul din fontă a fost turnat în 1859, în turnătoria din Filia şi a fost montat la Sibiu în anul următor, fiind deschis în mod oficial la 17 decembrie 1860).

În timpul Revoluţiei din 1848-1849, Carl Maderspach s-a situat de partea trupelor revoluţionare maghiare, ajutând armata rebelă cu tunuri şi muniţie, fapt care a dus, după înfrâgerea revoluţionarilor de către trupele austriece, la urmări catastrofale. Franziska Maderspach a fost condamnată la bastonare publică, ordin dus la îndeplinire de soldaţii austrieci, iar soţul ei, din cauză că a fost profund dezonorat prin acest fapt, s-a sinucis la data de 23 august 1849, fiind înmormântat în cimitirul din Rusca Montană.

Placa comemorativă pe casa familiei Maderspach - Mormântul lui Carl

Maderspach în cimitirul din Rusca Montană.

Urmaşii familiei nu au uitat sacrificiul făcut şi au înălţat în 1909 un monument de marmură, având în centru bustul de bronz al doamnei Franziska Maderspach. La 22 aprilie 2004, la 200 de ani de la naşterea doamnei Franciska Maderspach, s-a organizat la Timişoara la Facultatea de Construcţii şi Arhitectură o conferinţă festivă cu tema ,,Drumul Culturii Fierului în Banat. Istoria Metalurgiei şi a Prelucrării Fierului în Banat“ şi s-a lansat volumul ,,Maderspach“ semnat de domnii Jancsó Árpád şi Syekernyés János și publicat paralel într-o ediţie maghiară şi una română. La 23 aprilie 2004, la Rusca Montană, s-a dezvelit o placă comemorativă trilingvă: română, germană şi maghiară, amplasată pe casa în care a trăit familia Maderspach, cu următorul text: ,,În această casă a locuit Maderspach Károly şi soţia sa Buchwald Franciska, personalităţi marcante ale dezvoltării industriei şi a fierului din secolul al XIX-lea“. Au participat la acest eveniment doamnele Kinga şi Katalin Maderspach, urmaşe din partea lui Johann II. (János II), fiul lui Carl Maderspach (adică stră-stră nepoatele lui Carl/ Károly).

În ultimii ani Carl Maderspach a fost omagiat şi la Budapesta, unde între 6 iunie - 3 august 2014, a fost deschisă în cadrul Muzeului de Tehnologie și Transport din Ungaria, o expoziţie legată de familia Maderspach şi activitatea acestui ilustru inginer.

De asemenea, două urmaşe ale sale, doamnele Kinga şi Katalin Maderspach, împreună cu un urmaş al familiei Hofmann, dl. Tamás Kipke şi d-na Katalin Buchwald, o urmaşă a familiei Franziskăi Maderspach, născută Buchwald, au vizitat în anul 2016 comuna Rusca Montană, au donat cărţi şcolii din localitate şi au depus coroane la Monumentul Eroilor (cândva monumentul Franziskăi Maderspach), la fosta casă Maderspach şi la mormântul lui Carl.

Astăzi, la Rusca Montană stau faţă în faţă două clădiri: casa familiei Maderspach (fost sediu al Ocolului Silvic) şi casa familiei Hofmann (actualul Cămin Cultural). În anul 2017 Căminul Cultural ,,a fost reabilitat, modernizat şi dotat la cele mai ridicate standarde“, dar casa Maderspach este încă în paragină. Poate că restaurarea casei Maderspach, unde s-ar putea amenaja un muzeu al metalurgiei de pe aceste meleaguri, ar fi un gest de recunoaştere al acestui vestit inginer şi pionier al construcţiei de poduri metalice arcuite din Banat.

Page 12: Glasul Voislovei - banaterra.eu · vecernia. Credința cea mare a credincioșilor nu i-a lăsat ca să nu se îngrămădească, a se atinge măcar, dacă nu a săruta hainele PS Sale,

12 Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

Colegiul de redacţieRedactor-şef: Ec. Petru Opruţ

Redactori: Prof. Ioan Traia, Prof. Univ. Dr. Dumitru Jompan, Lect. Dr. Ovidiu Roşu,Jurist Firuţ Mihuţ, Drd. Claudiu Călin, Etnolog Aristida Gogolan

Adresa redacţiei: Str. Viorelelor, Bl. D14, Sc. B, Ap.3, Timişoara, Jud. TimişTelefon: 0740.195.236, e-mail: [email protected]

vTiparul executat la Editura şi Tipografia DAVID PRESS PRINT

Str. Şt. O. Iosif bl. 8/A. Tel. 0256-229.121; 0741-142.978; 0742-084.745e-mail: [email protected]; www.davidpressprint.ro

TIMIŞOARA; ROMÂNIAISSN 2285-9853

Glasul Voislovei, Nr. 12 v anul VII v 2018

Asociația Publiciștilor din Banat la ceas aniversar

Sâmbătă, 14 Prier, de la orele 10.00 s-a desfășurat la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara întâlnirea membrilor Asociației Publiciștilor din Presa Rurală din Banat. Cu acest prilej a fost aniversată împlinirea a 10 ani de la înființarea acesteia pe 10 Aprilie 2018 la inițiativa prof. Ioan Traia, membru fondator, secretar și apoi președintele Asociației. Au fost evidențiați toți membrii Asociației prin acordarea de ,,Diplome de Merit“.

Cu acest prilej a fost lansată monumentala monografie Ferendia. Satul de pe șapte coline, Editura Eurostampa, Timișoara, 2018, 486 p. Autorul, muzeograful Ioan Traia mărturisește: ,,… Ferendia un sat ca oricare altul și totuși… Și totuși e locul minunat unde m-am născut și am copilărit, aici m-am impregnat din belșug cu acel spirit al locului al cărui parfum rar îl simt cu intensitate de acum…“ (p. 7). Cred eu că această mărturisire constituie forța expresivă a acestei scrieri a locului. Despre această reușită editorială au vorbit

prof. Gheorghe Rancu, dr. Florin Popovici și prof. Iosif Marius Circa care au scos în priveliște valoarea textului și contribuțiile inedite în ceea ce cuprinde alcătuirea sumarului volumului.

În partea a doua a întâlnirii au fost luate hotărâri cu privire la bunul mers al Asociației: aprobarea candidațiilor pentru Diploma de Exelență pe 2018. Au fost nominalizați: prof. Traian Galetaru (Comloșu Mare), Dimitrie Miclău (Seleuș) și Lazăr Severică (Giroc). A fost lansată cu acest prilej de dl. Vasile Barbu invitația participării la Simpozionul ,,Oameni de seamă ai Banatului“ care se va desfășura pe 21 aprilie la Uzdin (Banat, Serbia). Au fost primiți cu această ocazie noi membrii în Asociație. A fost premiată revista ,,Arhanghelul“ din Birda la împlinirea a 5 ani de apariție neîntreruptă.

Întâlnirea s-a încheiat cu tradiționala agapă.Preot Valentin BUGARIU

Bibliografie:Jancsó Árpád, Szekernyés János,

Maderspach, Ed. Artpress, Timişoara, 2004.Livius Maderspach, Maderspach

Károlyne tragédiája és adatok Ruszkabánya történetéhez (Trad: Tragedia soţiei lui Maderspach Károly şi date

despre istoria Ruscăi Montane), Zólyom (azi Zvolen, Slovacia), 1909.

Maderspach Kinga, Hidakat épített… Maderspach Károly hídépítő mester élete, (Trad: Constructor de poduri… Viaţa maestrului constructor de poduri Maderspach Károly) Budapesta, 2014.

Volker Wolfmann, Patrimoniu preindustrial și industrial în România, Ed. Honterus, Sibiu, vol. V, 2017.

Prof. Viorel FLOREA Rusca Montană, 24 ianuarie 2018

E pagina 11


Recommended