Fig 01

CUVÎNT ÎNAINTE

Călăuza de faţă prezintă iubitorilor de drumeţie şi alpinism o regiune a Carpaţilor Orientali de un pitoresc puţin obişnuit pusă în valoare în ultimii ani din iniţiativa comisiilor locale de turism-alpinism şi de către O.N.T. „Carpaţi", datorită interesului tot mai mare manifestat de turişti. Ca urmare, de la un an la altul au fost valorificate regiuni muntoase, în trecut mai puţin frecventate, dar deosebit de frumoase. Staţiunea Lacul Roşu cuprinsă în limitele Masivului Hăghimaş, a cunoscut şi ea o mare dezvoltare, datorită amenajărilor, a efectului curativ şi a frumuseţilor peisagistice evidenţiate de căutările pasionate ale turiştilor şi alpiniştilor.

Frumuseţea Cheilor Bicazului şi a Lacului Roşu, pereţii cărămizii modelaţi de vreme ai Suhardului Mic, sălbăticia şi vuietul apelor în Cheile Bicăjelului sau ale Lapoşului, ca şi traseele alpine stabilite explică interesul tot mai mare acordat acestei regiuni de iubitorii de drumeţie.

Lucrarea cuprinde traseele turistice şi alpine existente precum şi prezentarea staţiunii Lacul Roşu, care constituie pentru vilegiaturişti şi drumeţi cel mai avantajos punct de plecare în excursii. Principalele trasee sînt descrise în ambele sensuri şi pe porţiuni astfel ca turiştii, cu ajutorul hărţii, să-şi poată întocmi itinerarii după dorinţă în limita timpului lor disponibil.

Urmărind oricare din aceste trasee vom constata pitorescul lor deosebit, beneficiind în acelaşi timp de avantajul că fără a fi obositoare ne conduc prin păduri bogate, sau pe lîngă stînci impresionante. Alteori drumul trece prin zmeurişuri înalte, care vara ne reţin îndelung. În golurile pastorale ochiul se odihneşte pe covorul mătăsos de iarbă, unde rariştile ce abundă pe munţii învecinaţi ne îndeamnă să iacem uz de aparatul fotografic.

Alpiniştii, începători sau avansaţi, găsesc în Hăghimaş trasee după puterile lor; unele (pentru cei antrenaţi) obligînd chiar şi la bivuacuri în perete.

Ofer această carte miilor de turişti cu speranţa că îi va călăuzi în descoperirea unor frumuseţi care încă nu le-au fost cunoscute. Totodată ţin să aduc mulţumiri tuturor acelora care prin sprijinul şi sfaturile pe care mi le-au dat au contribuit la întocmirea acestei călăuze turistice.

AUTORUL

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA MASIVULUI HĂGHIMAŞ

Delimitare. În Carpaţii Moldo-Transilvani, însemnată subdiviziune a Carpaţilor Orientali, Masivul Hăghimaş ocupă o poziţie centrală, alcătuind prin multiplele lui valori peisagistice, care culminează cu impresionantele Chei ale Bicazului, una dintre cele mai remarcabile regiuni turistice din munţii noştri şi, totodată, o zonă de interes tehnic-alpin de prim ordin, constituită în principal din marii pereţi care formează cheile sus-amintite.

Către nord1, Hăghimaşul se învecinează cu Masivul Budacului, de care este despărţit prin pîrîul Bistricioara, ale cărui ape scaldă ambele masive, de la confluenţa sa cu pîrîul Putna şi pînă la gura pîrîului Pintec.La est, hotarul Munţilor Hăghimaşului este mai lung şi se desfăşoară tot pe cursuri de ape. Din Valea Bistricioarei, către sud-est, pîrîul Pintec formează pe întregul său parcurs limita dintre Hăghimaş şi Ceahlău (la est), hotar care, trecînd apoi peste Şaua Tabla, se continuă către sud, în lungul Văii Bistra, pînă la confluenţa sa cu pîrîul Jitanului; de aci, hotarul este preluat de firul acestei ultime văi, pînă la vărsarea sa în Bicaz. În continuare, spre sud, pînă la confluenţa Văii Javardi cu pîrîul Fagului, Hăghimaşul se învecinează la est cu Munţii Tarcăului, de care este despărţit prin pîraiele Dămuc şi Fagului. Pe acest parcurs, linia despărţitoare urcă de la 580 m alt. (pîrîul Bicaz) la 610 m (Gura Dămucului) şi la 1300 m (pe cumpăna de

1 Limita geografică a masivului, extinsă la nord pînă în V. Bistricioarei şi la est pînă în văile Pintec — Bistra -Jitanului, este justificată, văile acestea reprezentînd partea cea mai coborîtă dintre masivele Ceahlău şi Hăghimaş. Ultimele trei au o direcţie net longitudinală şi pot fi considerate ca un fel de axă a largului culoar depresionar dintre culmea înaltă de conglomerate şi calcare a Hăghimaşului şi cea a Ceahlăului propriu-zis.

ape dintre Dămuc şi pîrîul Fagului).Limita sudică a Hăghimaşului este determinată de Valea Javardi (în totalitatea ei) şi de pîrîul

Naşcalatului (în cursul lui inferior, de la 984 m alt. şi pînă la vărsarea în Olt), între obîrşia V. Javardi şi cota 984, hotarul care desparte Masivul Hăghimaşului de Munceii Naşcalatului trece peste cumpăna de ape, fără a depăşi 1300 m alt.

În sfîrşit, la vest, vecinii Hăghimaşului sînt Munceii Giurgeului, cu cele două grupe întinse şi de înălţimi minore, constituite din Munceii Voşlăbenilor şi cei ai Ditrăului, de cei dintîi fiind despărţiţi În porţiunea superioară, de obîrşie, a Văii Oltului, pînă la confluenţa cu pîrîul Naşcalatului, iar de Munceii Ditrăului prin pîrîul Putna, de la izvoare şi pînă la vărsarea sa în V. Bistricioarei.

Denumire. Masivul Hăghimaşului şi-a luat numele de la cel mai înalt dintre vîrfurile lui (Hăghimaşul Mare), care atinge altitudinea de 1793 m. Vechea denumire, cunoscută şi astăzi de către foarte mulţi dintre localnici, este Curmătura.

În lucrările de specialitate, editate în 1960, atît masivul cît şi vîrful său cel mai înalt sînt numite Hăghimaş, iar mai recent (1963) se face o precizare, masivul păstrîndu-şi denumirea, numele de Curmătura fiind atribuit culmii principale.

Fig 02Orografie. Masivul Hăghimaşului este constituit, în principal, din două mari culmi şi anume:

Culmea Curmăturii şi Culmea Tulgheş — Valea Rece, aceasta din urmă fiind întreruptă în zona sa centrală de defileul adînc al pîrîului Bicaz.

Culmea Curmăturii formează rama vestică a masivului şi poate fi împărţită turistic în două porţiuni: prima, cuprinsă între Vi Higheş şi Şaua Pîngăraţi, iar cea de a doua, între această şa şi limita sudică a masivului, determinată de pîrîul Naşcalatului.

Versantul vestic al primei porţiuni coboară către firele de obîrşie ale văilor Putna şi Belchia; spre est, Culmea Curmăturii lasă o serie de ramificaţii, care alcătuiesc în ansamblu partea nordică a cununii de munţi din jurul staţiunii Lacul Roşu şi sînt constituite din Muntele Lapoşul, între pîrîul Şugăului (nord) şi pîrîul Lapoşului (sud); Muntele Cupaşul Suhardului, între P. Lapoşului (nord) şi P. Cupaşului; Muntele Suhardul, care se desprinde din punctul culminant (Vf. Licaş — 1676 m) al porţiunii nordice a Culmii Curmătura, între pîrîul Cupaşului (nord) şi pîrîul Licaş (sud) şi care lasă în zona inferioară două ramuri între care curge pîrîul Suhardului; în sfîrşit, Muntele Dănţuraşul, între pîrîul Licaş (nord) şi pîrîul Dănţuraşul (sud), una din ramificaţiile acestui munte coborînd spre sud-est, către punctul de confluenţă al pîraielor ce alimentează dinspre sud Lacul Roşu.

A doua porţiune a Culmii Curmătura se înalţă spre sud, între valea de obîrşie a Oltului la vest şi pîrîul Bicăjelului la est. Ea se desfăşoară începînd din Şaua Pîngăraţilor, trecînd spre sud prin vîrfurile Calului, Ciofronca, Telecul Mare şi culminează cu Vf. Hăghimaşul Mare (1793 m), punct dominant al masivului. Din acest vîrf culmea se continuă în direcţia iniţială, prin Piatra Singuratică, vîrf format dintr-un mănunchi stîncos de o sculpturală frumuseţe.

De-a lungul acestei a doua porţiuni, din Culmea Curmătura se desprind spre nord-est şi nord o serie de ramificaţii, dintre care cea mai importantă din punct de vedere turistic este Culmea Hăghimaşul Negru — Ghilcoş, delimitată la est de pîrîul Bicăjelului, iar la vest de Pîrîul Oilor.

Din Vf. Ghilcoş, această culme se continuă spre nord, formînd peretele din dreapta al Cheilor Bicazului, trece prin vîrfurile Făgetul Ciucului (1182 m) şi Surduc (1267 m), sub care formează două denivelări evidente: Şaua Varascăului şi Şaua lui Ţifrea (traversate de drumurile care fac legătura între văile Bicazului şi Bicăjelului) şi ia sfîrşit cu Vf. Piatra Poienii, situat deasupra confluenţei pîraielor Bicaz şi Bicăjel.

Spre deosebire de Culmea Curmăturii, a cărei linie de creastă, exceptînd uşoara denivelare a Şeii Pîngăraţilor, se desfăşoară neîntrerupt de la nord la sud, Culmea Tulgheş — Valea Rece este fragmentată adînc în zona centrală de spintecătura Cheilor Bicazului. Porţiunea nordică a acestei culmi, de forma unui arc ce se încovoaie spre sud-est, este delimitată la nord-est de pîraiele Pîntecul, Bistra şi .Titanului, care o despart de Masivul Ceahlău, iar la sud-vest de pîrîul Şugăului. De-a lungul porţiunii sale nordice Culmea Tulgheş — Valea Rece cuprinde vîrfurile: Highişul (1505 m), Jitanul (1481 m) şi Criminişului (1375 m).

La sud de Cheile Bicazului se desfăşoară al doilea fragment al acestei culmi, delimitat la vest de Bicăjel şi la est de Dămuc, al cărui fir formează la est hotarul dintre Hăghimaş şi Munţii Tarcăului.

Adăugăm că dintre culminaţiile acestei porţiuni de creastă, cea mai importantă este Vf. „La Surduc" sau „Ciuha", care nu trebuie confundat cu omonimul său, situat în partea stîngă a Văii Bicăjelului.

Hidrografie. În afară de apele menţionate la enunţarea limitelor masivului, două dintre văile Hăghimaşului merită cu prisosinţă să fie amintite aci: a Bicazului şi a Bicăjelului, împreună cu afluenţii lor,

aceste două văi dau faima turistică a Masivului Hăghimaş.Valea Bicazului, orientată de la sud-vest către nord-est, străbate masivul de la un hotar la altul,

împărţindu-l în două părţi aproape egale ca suprafaţă. Obiectivele turistice şi amenajările corespunzătoare (poteci, cabane) se înşiră în lungul acestei văi: Lacul Roşu, munţii Suhardului, Ghilcoş, Surducul, Cupaşul Suhardului, Lapoşul şi impunătoarele Chei ale Bicazului.

Bicăjelui, afluent pe dreapta Văii Bicazului, izvorăşte din sud, de sub Vf. Javardi, curge către nord. „spintecînd" jumătatea sudică a Hăghimaşului şi se varsă în Bicaz, în zona cunoscută sub numele de „Gîtul Iadului". Pe acest parcurs, Bicăjelul străbate o regiune pitorească, iar în final o adevărată salbă de chei de o neîntrecută sălbăticie. Se află în această parte a Hăghimaşului un adevărat tezaur turistic, încă puţin cercetat.

Astfel, demne de a fi cunoscute de drumeţi sînt: cheile afluenţilor Bicazului, între care menţionăm pe cele ale Bicăjelului, Lapoşului şi canionul îngust al văii inferioare a Şugăului.

Dintre principalii afluenţi pe care Bicazul îi primeşte pe stînga, însoţiţi fiind în cea mai mare parte de trasee turistice, cităm: Cupaşul, Lapoşul şi Şugăul. Pe dreapta principalii afluenţi ai Bicazului sînt pîraiele Bicăjel şi Dămuc.

Partea nordică a masivului este brăzdată de numeroase pîraie ale căror ape le adună mai jos Putna şi Pîntecul, afluenţi de nădejde ai Bistricioarei.

Menţionăm în această zonă V. Şumuleului care este însoţită de o potecă ce permite accesul spre Poarta Lapoş şi V. Hagota, a cărei potecă conduce la Piatra Vithoş, munte de calcare de o rară frumuseţe. Pe versantul vestic al Hăghimaşului curg pîraie de mai puţină importanţă, care şi-au dirijat cursul către cele două mari bazine de captare, formate de Olt şi Trotuş. În această zonă cităm V. Javardi şi pîrîul Fagului, tributari ai Trotuşului, care adună o bună parte din pîraiele aflate în această parte a muntelui.

Constituţia geologică. Din punct de vedere geologic, Masivul Hăghimaş face parte din zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali şi astfel în cuprinsul său vom întîlni caracterele generale ale acestor formaţii geologice. Fundamentul Munţilor Hăghimaş este alcătuit din roci cristaline (vechi roci eruptive şi roci sedimentare), mai mult sau mai puţin metamorfozate de căldură şi presiune, agenţi care au schimbat profund caracterele rocilor primare, cristalizîndu-le şi distrugînd fosilele pe care, iniţial, acestea le conţineau. Acestor roci, înălţate ca munţi puternici, li s-au adăugat apoi altele sedimentare, formate în era secundară (mezozoică) şi care n-au mai fost supuse transformărilor suferite de primele. În fîşia centrală a Masivului Hăghimaş, orientată în general nord-sud, cristalinul este acoperit aproape peste tot de depozitele mezozoice.

În cele ce urmează vom menţiona, sumar, alcătuirea geologică a principalelor formaţii oro-hidrografice, întîlnite pe aria Masivului Hăghimaş, considerînd că astfel venim în ajutorul drumeţului ce colindă aceste meleaguri, atît pentru dragostea lui de frumos, dar şi din dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre natură.

Vf. Hăghimaşul Mare, ca şi culmea cu orientarea sud-nord, care — trecînd prin Hăghimaşul Negru — îl leagă de Muntele Ghilcoş, are la bază un masiv sîmbure de şisturi cristaline, foarte mult metamorfozate. Peste acest miez cristalin s-au depus roci sedimentare formate ca recifi marini pe la mijlocul erei secundare (jurasic) sau către sfîrşitul ei (triasic). Ici şi colo apar calcare (albe sau roşii) şi dolomite,, dar, mai ales, jaspuri (roci de duritate mare, verzui sau cafenii-negre), conglomerate şi gresii. Către vestr spre V. Oltului, Culmea Hăghimaşului este sediul unui peisaj carstic, fiind îmbrăcată în calcare cretacice (depuse la sfîrşitul erei secundare) şi marne. Ea apare ca tăiată de paloş, în pereţi înalţi din care cui-g, către depresiunea Gheorghienilor, grohotişuri dispuse în întinse conuri de dejecţie. Astfel de grohotişuri coboară şi pe versantul vestic al Hăghimaşului Negru către firul de apă al Pîrîului Oilor. Faţa răsăriteană a Culmii Hăghimaşului este alcătuită şi ea din conglomerate formate în cretacic, iar Muntele Ghilcoş (piscul nordic al culmii) este format mai ales din calcare jurasice, în care se găsesc cochilii de amoniţi.

Ramificaţia nord-vestică a Culmii Hăghimaşului, cu piscul de 1626 m alt. al Muntelui Calului, prezintă în alcătuirea ei destul de multe formaţii dolomitice. Pe stînga Bicazului, în alcătuirea Culmii Curmăturii întîlnim puternice masive din dolomite cfe vîrstă triasică: Muntele Suhardului, Bîtca Cupaşului, Piatra Roşie etc., sau zone largi de conglomerate cretacice şi formaţii cristaline, ca Muntele Lapoş. Dolomitelor din această zonă li s-au alipit gresii şi conglomerate (Suhardul Mare), roci mai dure decît calcarele recifale. În încheiere amintim că spectaculoasele Chei ale Bicazului şi cele mai mici, ale Şugăului, sînt spintecate, primele în gigantice mase de calcare jurasice, iar celelalte în calcare de vîrstă cretacică. Asocierile de jaspuri, cenuşi vulcanice, conglomerate, marne şi gresii, roci diferit colorate şi variate ca formă şi alcătuire, care se întîlnesc pe traseul Lacul Roşu — Bicazul Ardelean fac ca imensa spintecătură a

Bicazului, pe axa căreia se desfăşoară majoritatea punctelor de atracţie din regiune, să constituie unul dintre cele mai remarcabile itinerare turistice din Carpaţii noştri.

PUNCTE DE PLECARE SPRE STAŢIUNEA LACUL ROŞUŞI CABANA PIATRA SINGURATICĂ

Masivul Hăghimaş include în raza sa două importante centre turistice, către care converg principalele căi de acces şi trasee marcate: staţiunea Lacul Roşu şi cabana Piatra Singuratică.

Primul şi cel mai important centru turistic este staţiunea Lacul Roşu (983 m alt.), situată în zona centrală a masivului. De aci pornesc cele mai multe trasee turistice; traseele cu caracter alpin sînt situate şi ele în imediata sa apropiere.

Căile de acces cele mai uzitate către Lacul Roşu au ca puncte de plecare:— Oraşul Gheorghieni — staţie C.F.R. pe linia Braşov — Miercurea Ciuc — Baia Mare.— Bicaz — staţie C.F.R. pe linia Bucureşti — Piatra Neamţ — Bicaz.

Aceste localităţi sînt legate între ele printr-o şosea, care trece prin staţiune şi către care circulă regulat autobuzele D.G.T.A., mijloace de transport rapide şi comode — căutate acum chiar de cei mai pasionaţi turişti — fac ca celelalte căi de acces către Lacul Roşu să fie foarte rar utilizate.

Dinspre nord-vest un drum marcat cu bandă albastră, ce se parcurge exclusiv cu piciorul, porneşte din satul Hagota (13 km sud-vest de comuna Tulgheş — staţie D.G.T.A.) şi după 8—10 ore de drum, în care timp turistul străbate regiuni de o rară măreţie, ajunge în centrul staţiunii (vezi traseul nr. 14 C).

Cel de al doilea centru turistic către care converg mai multe căi de acces este cabana Piatra Singuratică (1430 m alt.).

Spre acest adăpost porneşte către nord-vest, de la halta C.F.R. Tarcău (staţie pe linia C.F.R. Adjud-Ciceu), peste Vf. Naşcalat, un drum marcat cu bandă roşie (traseul nr. 24).

Alt drum, şi cel mai frecventat, începe de la staţia C.F.R. Izvorul Olt. Între această staţie şi comuna Bălan există o şosea ce permite circulaţia vehiculelor. De aici, însă, drumul marcat cu bandă roşie se parcurge exclusiv cu piciorul.

Din staţia C.F.R. Izvorul Mureş, o potecă marcată cu semnul bandă galbenă conduce pe o distanţă de 10 km pînă în comuna Bălan (traseul nr. 22). Din acest punct, traseul nr. 23 marcat cu bandă roşie na îndrumă pînă la cabana Piatra Singuratică.

Din Gheorghieni sînt două căi de acces către cabana Piatra Singuratică:— Primul, marcat cu triunghi roşu (traseul nr. 21), începe din str. Gropilor (250 m de la autogara din

Gheorghieni) pe şoseaua Gheorghieni—Miercurea Ciuc— Braşov şi parcurge un itinerar lung de cca. 30 km, trecînd pe la peştera Şogo şi V. Oltului.

— Al doilea drum porneşte mai sus de piatra km 4 (şoseaua Gheorghieni—Lacul Roşu) către dreapta, urcînd pe Valea Pîrîului Mogoş. Acest itinerar, marcat cu cruce albastră (traseul nr. 20 A) este mult mai variat. El ne poartă timp de 6 ore prin văi şi pe creste, oferindu-ne peisaje foarte variate şi inedite. Marcajul sfîrşeşte la capătul de sus al Poienii Albe, unde întîlneşte drumul marcat cu bandă roşie, ce duce spre cabana Piatra Singuratică (traseul nr. 15 B); acelaşi marcaj, urmat în coborîre (traseul nr. 15 E), conduce în staţiunea Lacul Roşu.

ITINERARE RUTIERE SPRE STAŢIUNEA LACUL ROŞU.LEGATURI CU MASIVUL CEAHLĂU

GHEORGHIENI—LACUL ROŞU

Staţiunea Lacul Roşu este situată la 26 km nord-est de oraşul Gheorghieni (staţie de cale ferată pe linia Bucureşti—Baia Mare), de care este legată printr-o şosea bine întreţinută ce se continuă mai departe spre Bicaz şi Piatra Neamţ.

Prin oraşul Gheorghieni, deservit de numeroase trenuri, trec cei mai mulţi dintre drumeţii ce vor să-şi petreacă la Lacul Roşu concediul sau să întreprindă excursii şi escalade pe traseele din Hăghimaş. Autobuzele D.G.T.A. au autogara în centrul oraşului şi fac curse de două ori pe zi; în lunile de sezon, iulie-septembrie, sînt programate curse suplimentare, cu plecarea chiar din staţia de cale ferată.

Staţiile de oprire ale autobuzului, din care pornesc diferite trasee turistice descrise de noi, sînt: km 9,300 — cabana Aluniş; Şaua Pîngăraţi: punct de plecare pentru traseele turistice 4 A—17—18—19; km

26: punct de plecare pentru traseele turistice l—2—3—4— 5—6—7—8—9—10—12—13—14—15—16.Din Gheorghieni, şoseaua se îndreaptă către nord-est, însoţind V. Belchiei pe 8,700 km, iar după

ce o traversează, începe să urce pe coastele muntelui, trecînd în dreptul km 9,300 prin faţa cabanei Aluniş1.În continuare şoseaua, a cărei eşarfă albă rămîne tot mai jos în urma noastră, pierdută prin rarişti şi

poieni, continuă să urce, în ocoluri largi, deschizînd asupra munţilor înconjurători un orizont tot mai întins.În Şaua Pîngăraţi ea atinge cel mai înalt punct de pe parcurs — 1250 m alt., traversează Culmea

Curmăturii, cumpănă de ape între bazinele Olt şi Mureş la vest şi bazinul Bistriţei la est, de unde începe să coboare spre Lacul Roşu.

Din Şaua Pîngăraţi pornesc în diferite direcţii următoarele trasee turistice: Şaua Pîngăraţi — Poiana Albă — cabana Piatra Singuratică, traseul nr. 17; Şaua Pîngăraţi — Vf. Tătarul — Pirişca — Gheorghieni, traseul nr. 18; Şaua Pîngăraţi, Ramificaţia spre Vf. Licaş, traseul nr. 19; Şaua Pîngăraţi — Lacul Roşu, traseul nr. 4 A.

Drumeţii ce-şi propun să parcurgă unul din aceste trasee vor coborî din autobuz în Şaua Pîngăraţi, unde acesta are oprire.

De aici, şoseaua spre staţiunea Lacul Roşu urmează în general coastele împădurite ale vîrfurilor Ciutacul şi Dănţuraşul, mărginită în dreapta de albia adîncă a pîraielor Roşu şi Dănţuraşul. Înainte de a intra în staţiune, ea traversează primul pîrîu, lasă în stînga cele două lacuri de baraj, iar după ce ocoleşte prin dreapta culmea împădurită a Bîtcei Cioflogenilor, ajunge în gura văii Pîrîului Oilor (km 24), de unde se desprinde la dreapta drumul spre Vf. Hăghimaş şi cabana Piatra Singuratică, descris la traseul nr. 15.

Dincolo de acest punct şoseaua intră în staţiune, lăsînd în stînga apele liniştite ale Lacului Roşu, iar în dreapta coastele împădurite ce preced Vf. Ghilcoş.

Autobuzul are oprire în centrul staţiunii Lacul Roşu, în faţa birourilor administraţiei, unde se fac repartizări atît pentru cabanele turistice, cît şi pentru vile, acestea din urmă fiind puse exclusiv la dispoziţia vilegiaturiştilor veniţi la odihnă.

BICAZ—LACUL ROŞU ŞI TRASEELE DE LEGĂTURĂ SPRE MASIVUL CEAHLĂU

Pornind de la Piatra Neamţ, pe V. Bistriţei în sus, ultima localitate pînă la care putem călători cu trenul este Bicazul.

Cu ani în urmă, această aşezare, pierdută sub coastele împădurite ale munţilor, nu însemna decît o răscruce de drumuri grele, ce duceau spre Tulgheş — Topliţa, pe la poalele Ceahlăului, spre Poiana Teiului, la Broşteni şi Vatra Dornei, iar către apus, de-a lungul unei şosele greu accesibile, spre obîrşiile Bicazului, prin Cheile Bicazului şi peste cumpăna înaltă a Pîngăraţilor, la Gheorghieni. Astăzi, peisajul cu totul schimbat al acestor locuri ne va atrage într-atîta, încît va trebui să întîrziem multe ore înainte de a porni spre Cheile Bicazului — Lacul Roşu.

Primul drum îl vom face spre Dodeni (linie de autobuze a întreprinderii locale), pentru a admira imensa întindere a „mării", răsărită ca printr-un miracol la poalele acestor munţi, lacul .de acumulare al Hidrocentralei „V. I. Lenin", alimentat de apele multă vreme nestăvilite ale Bistriţei, astăzi preschimbate în izvor nesecat de lumină, prin giganticul efort de muncă al omului.

Reîntorcîndu-ne de la barajul hidrocentralei, ne vom opri în centrul oraşului, pentru a lua autobuzul spre staţiunea Lacul Roşu. Şoseaua, care se desfăşoară pe o distanţă de 35 km, însoţeşte în general firul pîrîului Bicaz, trecînd prin sate ce se ţin lanţ pînă aproape de intrarea în Cheile Bicazului (la al căror capăt opus se situează pitoreasca staţiune Lacul Roşu).

La ieşirea din Bicaz, şoseaua trece prin dreptul fabricii de asbociment, aflată în stînga şi al fabricii de ciment, în dreapta, ale cărei construcţii masive sînt ridicate în apropierea stîncii înalte a Pietrei Corbului.De Piatra Corbului fantezia populară a legat legenda unei întîmplări triste, petrecută pe vremuri la o curte boierească de prin părţile Moldovei de sus: slujea acolo o fată care legase o dragoste vinovată cu stăpînul moşiei, boier chipeş, dar rău. Izgonită de părinţi, ea pribegi piin codrii Bicazului, purtîndu-şi în braţe pruncul, fructul iubirii sale. Aici, într-un luminiş al bungetului, fata întîlni o căprioară, căreia făcîndu-i-se milă de copil îl hrăni cu lapte din ugerul ei. La cîtăva vreme de la izgonirea fetei, boierul, plecînd la vînătoare, ajunse prin părţile Bicazului, unde întîlnind căprioara, înstrună arcul şi o doborî. În clipa aceea

1 O potecă nemarcată coboară din Şaua Pîngăraţi spre cabana Aluniş scurtînd serpentinele şoselei. Ea ne conduce prin fînanţuri şi rarişti de pădure, oferindu-ne în permanenţă privelişti către munţii îndepărtaţi şi mai ales către valea afundă a pîrîului Belchia, unde şoseaua ajunge, după ce a încins în fel şi chip coastele muntelui.

un corb ce se rotea deasupra tihărăilor muntelui croncăni aspru: „De ce ai ucis căprioara care a hrănit copilul născut din nemernicia ta" ? Boierul dădu însă răspuns pe măsura sufletului său. Încă o săgeată porni din arc şi corbul, spintecînd văzduhul, căzu între colţii de stîncă. În cădere, aripile lui clintiră din loc un stei, care, prăvălindu-se, sfărîmă capul boierului.

De atunci, piscului peste care s-a prăbuşit pasărea săgetată i s-a dat numele de „Piatra Corbului".După 10 km de la Bicaz-centru poposim în mijlocul comunei Neagra, la răscruce de drumuri, între

care şi cel turistic ce urcă spre Ceahlău prin V. Negrii — Vf. Văratec — Poiana Maicilor — Ocolaşul Mic — cabana Dochia (marcaj: cruce albastră; timp de mers: 5—6 ore).

În continuare, după ce străbatem satul Chişirig, autobuzul face staţie în Bicazul Ardelean (16 km de la Bicaz-centru), comună ale cărei aşezări înlănţuite de-a lungul văii se unesc cu cele ale satului Bicaz-Chei. Către centrul Bicazului Ardelean, cu puţin înainte de a trece peste pîrîul Bradului, întîlnim stîlpul de marcaj care indică intrarea pe traseul turistic ce urcă spre Ceahlău prin versantul său sudic: Bicazul Ardelean — Gura Bistrei Mari — Piciorul cu Strungile — Curmătura Stănilelor — Jgheabul lui Vodă — cabana Dochia (marcaj: bandă albastră; timp de mers: 7—8 ore).

Staţiile următoare ale autobuzului sînt: în satul Bicaz-Chei; la Gura Bardosului, punct de plecare pentru traseul nr. 10; în faţa cabanei Cheile Bicazului — km 29 şi în centrul staţiunii Lacul Roşu.

Înainte de intrarea în staţiunea Lacul Roşu, şoseaua străbate pe o distanţă de cca. 6 km Cheile Bicazului, săpate într-un impresionant masiv de calcare dolomitice şi socotite, pe drept cuvînt, ca cele mai grandioase din Carpaţii romîneşti (vezi traseul nr. 8).

În staţiune, autobuzul are oprire în faţa birourilor administraţiei, de unde se fac repartizări atît la cabanele turistice, cît şi la vile, acestea din urmă fiind puse exclusiv la dispoziţia vilegiaturiştilor veniţi la odihnă.

DATE GEOGRAFICE DESPRE LACUL ROŞU

Situat în Masivul Hăghimaş, la 983 m alt., Lacul Roşu1 s-a format în spatele unui baraj natural de stînci, în urma alunecării grohotişurilor descompuse de apele infiltrate pe faţa Muntelui Ghilcoş. Fenomenul s-a petrecut în vara anului 1837.

Acest lac este alimentat de pîrîul Suhardului, care coboară dinspre nord-vest şi de Pîrîul Oilor (cu afluenţii săi — pîrîul Licaşului şi Pîrîul Roşu) care, izvorînd din zona înaltă a Masivului Hăghimaş, curge către nord.

Zăgazul ce a închis valea fiind situat imediat în aval de vechea confluenţă a pîrîului Suhard cu Pîrîul Oilor, lacul s-a dezvoltat cu două ramificaţii întinse, respectiv, pe văile celor două pîraie, iar scurgerea sa a dat naştere pîrîului Bicaz.

Din cercetările întreprinse în vara anului 1955 de către I. Pişota şi A. Năstase, rezultă că suprafaţa lacului este de 12,7 ha, axa mare măsoară 1000 m, iar adîncimea lui maximă 12,5 m. Chiar de lîngă oglinda apei, păduri mîndre de molid sau foioase urcă pe versanţii munţilor înconjurători: Suhardul Mare (1507 m) şi Suhardul Mic (1352 m) la nord; Ghilcoşul (1384 m) la est; Bîtca Cioflogenilor la sud şi, în sfîrşit, Dănţuraşul (1627 m) pe o mică porţiune la vest.

Pe stînga lacului, ca şi în zona inferioară a văii Suhardului, malul este abrupt; cel drapt, de formă concavă, coboară însă în pantă lină, în lungul său desfăşurîndu-se şoseaua ce urcă spre Gheorghieni. Pe acest din urmă mal (mai ales către debarcader) îngrămădirea de stînci dispuse în şiruri vălurite, gropile mari, mlaştinile şi bălţile risipite ici şi colo prezintă aspectul caracteristic alunecărilor de teren.

Întinderea şi volumul Lacului Roşu au scăzut simţitor în ultima vreme, la aceasta contribuind probabil debitul de scurgere, care datorită eroziunii întrece cantitatea de apă pe care lacul o primeşte de la pîraiele ce-l alimentează, cît şi colmatarea care s-a făcut treptat de către aluviunile aduse.În prezent s-au luat măsuri pentru înlăturarea colmatării, construindu-se la gura văilor baraje; mai rămîne însă vegetaţia acvatică (sălcii, răchite, rogozuri, ferigi, izmă, brădişuri etc.) care lucrează mult mai încet, dar totuşi progresează.

1 Legenda Lacului Roşu s-a născut din apariţia, în împrejurări atît de neobişnuite, a Lacului Roşu, acolo unde cu puţin timp în urmă curgea un mic pîrîu. În ea, elementele naturii se dezlănţuie năpraznic, pentru a zădărnici planurile necurate ale unui boieraş, pornit prin cotloanele Bicazului, cu gîndul de a cere din nou fecioarei, pe care o surghiunise în aceste pustietăţi, să i se supună. Muntele, înfrăţit cu cei drepţi şi curaţi, l-a îngropat însă, sub prăvălirea a mii de stînci, iar în locul acela, unde fata se logodi cu feciorul de care o legase o dragoste neprihănită, s-a ivit în revărsatul zorilor oglinda nemişcată a apelor Lacului Roşu.

Fenomenul poate fi observat către gura pîraielor Oilor şi Suhard şi pe malul drept al lacului, unde printre cioturile molizilor creşte o vegetaţie luxuriantă.

Prin zăgăzuirea apelor, rezultată din alunecarea grohotişurilor de pe Muntele Ghilcoş, a luat fiinţă lacul ale cărui ape au înecat pădurea. Cioturile copacilor care străpung oglinda apei au adăugat un element peisagistic de seamă, specific acestei regiuni.

Sub raport turistic, Lacul Roşu ocupă un loc de frunte în peisajul munţilor noştri, fiind o adevărată podoabă a Carpaţilor Orientali. Aşezarea sa pe fundul unei deschideri largi, străjuit de munţii care-l apără de curenţi, vastele păduri ce-i chenăruiesc malurile şi mulţimea de flori şi plante caracteristice luncilor subalpine, în sfîrşit oglindirea în apele sale a munţilor din jur, sînt numai cîteva din aspectele pe care Lacul Roşu le înfăţişează privirii îndrăgostiţilor de natură. Aceste caractere proprii, ca şi alte particularităţi care întregesc pitorescul său, au făcut ca regiunea Lacului Roşu să fie declarată rezervaţie peisagistică.

Denumirea. Localnicii au dat Lacului Roşu denumirea de „Tăul". Mai tîrziu, prin analogie cu numele unuia din pîraiele care-l alimentează (Pîrîul Roşu), lacul a început să fie cunoscut sub denumirea de „Tăul Roşu". La aceasta a contribuit poate şi culoarea roşiatică pe care lacul o capătă în amurg, cînd în el se oglindeşte Suhardul Mic, împurpurat de ultimele raze ale soarelui.

Printr-o decizie a Oficiului Naţional de Turism, lacul a căpătat ulterior denumirea de „Lacul Roşu", sub care apare astăzi în documente, în literatură, în lucrările ştiinţifice şi în vorbirea curentă.

LACUL ROŞU — STAŢIUNE CLIMATERICĂ ŞI CENTRU TURISTIC

Aşezare. Staţiunea climaterică Lacul Roşu se situează în rîndul celor mai atrăgătoare locuri de odihnă şi turism din ţara noastră. Ea s-a dezvoltat de-a lungul firului de obîrşie al pîrîului Bicaz şi îşi răsfiră aşezările pitoreşte pe fîşia de tecen situată la poalele ambilor versanţi ai văii, pe cca. 2500 m lungime, între malul răsăritean al Lacului Roşu şi partea dinspre sud-vest a Cheilor Bicazului.

Cele mai apropiate centre deservite de căi ferate şi legate de Lacul Roşu prin şosele naţionale sînt: la vest, Gheorghienii (26 km de staţiune), iar la est, Bicazul (35 km de staţiune).

Altitudinea staţiunii este cuprinsă între 985 m (deversorul natural al lacului) şi 1107 m (cabana Suhard). Spre nord-vest şi nord staţiunea este străjuită de înălţimile Suhardului Mare (1507 m) şi Suhardului Mic (1352 m); în partea opusă (sud-est) regiunea este dominată de Muntele Ghilcoş (1384 m), de pe faţa căruia s-a desprins alunecarea de grohotiş ce a dat naştere Lacului Roşu. Către sud-vest, între Pîrîul Roşu şi V. Oilor se înalţă Muntele Calului şi Bîtca Cioflogenilor (1184 m), despărţite de Valea Calului, iar către est şi nord-est zarea este închisă de pereţii Surducului şi ai Făgetului Ciucului.

Istoric. Prin apariţia tăului în peisajul geografic al regiunii de la izvoarele Bicazului, pitorescul locurilor a sporit considerabil, iar ansamblul Lacul Roşu— Cheile Bicazului a devenit un element de o covîrşitoare însemnătate turistică. A trebuit însă ca de la formarea Lacului Roşu să treacă aproape un secol pentru ca frumuseţea acestor locuri să înceapă să fie pusă în valoare. Pînă către sfîrşitul celui de al doilea deceniu al secolului nostru nu se putea vorbi de nici o amenajare a acestei minunate regiuni de munte.

Căile de acces erau ca şi inexistente; dinspre Gheorghieni urcau pînă aproape de Lacul Roşu numai şleaurile exploatatorilor de păduri şi potecile ciobăneşti, iar prin Cheile Bicazului nu se putea ajunge la “tău" decît făcînd echilibristică pe o cărare, de-a lungul căreia trebuia să lupţi cu prăvălişurile stîncilor şi cu apele învolburate ale Bicazului. Către sfîrşitul anului 1923, prin contribuţia de muncă a localnicilor, s-a amenajat un drum de legătură pe la poalele Bardosului pînă în gura Bicăjelului. Calea aceasta se furişa pe sub munte prin tunel şi cobora, în serpentine, către Gîtul Iadului. Amenajările de mai tîrziu ale acestui drum ca şi ale căilor cu care se lega au permis ca, atunci cînd viiturile Bicazului îngăduiau, străbaterea Cheilor Bicazului şi trecerea pe la Lacul Roşu să se poată face cu vehicule auto uşoare.

În toate drumurile ce aveau ca ţintă regiunea de la poalele Suhardului, un popas de noapte în preajma lacului era necesar; pentru adăpost nu exista însă decît cantonul silvic. Abia în cel de al treilea deceniu al veacului nostru, se clădeşte Căminul Turiştilor, care devine astfel piatra de temelie a viitoarelor amenajări de pe malul Lacului Roşu.

În anul 1931 regiunea a fost declarată staţiune climaterică. Adevărata zi de naştere a staţiunii Lacul Roşu a fost însă aceea în care întregul fond de vile şi de clădiri ridicate au fost naţionalizate, trecînd astfel în folosinţa celor prin truda cărora fuseseră realizate. Lucrările de renovare, întreţinere şi dezvoltare a acestui fond şi cele de modernizare a căilor de comunicaţie au făcut din Lacul Roşu şi Cheile Bicazului unul din cele mai însemnate centre de odihnă pentru oamenii muncii.

CENTRU DE TURISM, ALPINISM, SCHI, CASE DE ADĂPOST, CENTRU DE ODIHNĂ

Munţii ce înconjură staţiunea Lacul Roşu oferă numeroase posibilităţi pentru practicarea turismului, schiului şi alpinismului. Traseele respective sînt descrise în capitolele ce urmează, astfel încît alcătuirea itinerarelor turistice, alegerea pîrtiilor pentru schi sau a traseelor pentru escaladele alpine sînt mult uşurate.

Către piscurile de pe care priveliştea se deschide fără hotar conduc zeci de cărări, special amenajate pentru drumeţie, parte din ele marcate. Traseele turistice stau la îndemîna tuturor oaspeţilor staţiunii, fie ei chiar începători în turism sau alpinişti încercaţi. Ei pot să-şi aleagă itinerarul pe măsura puterilor, îndemînării şi cunoştinţelor însuşite: drumuri scurte sau lungi prin munţii din jur sau către masivele mai îndepărtate; plimbări uşoare sau urcuşuri grele; hoinăreli de-a lungul şoselelor sau pe hăţaşele ce se strecoară prin chei cu frumuseţi nebănuite. Pentru cei mai îndrăzneţi, dornici să întreprindă drumuri ieşite din comun, traseele prezintă porţiuni în care înaintarea se face direct prin apa rece şi limpede a pîraielor de munte. Ori pe unde vor merge, pitorescul locurilor străbătute sau orizontul larg ce-l dezvăluie piscurile urcate îi vor răsplăti din plin.

Alpinism. Pentru pasionaţii stîncii, regiunea din jurul Lacului Roşu este un adevărat paradis, începători sau avansaţi, căţărătorii au la îndemînă tot ce-şi doresc: de la traseele de iniţiere pînă la cele mai dificile din Carpaţii romîneşti.

Schi. Pentru practicarea sportului cu schiurile, staţiunea Lacul Roşu este deosebit de indicată, începătorii dispun de pîrtiile versanţilor uşor înclinaţi şi despăduriţi sau de golurile munceilor. Zona dintre Lacul Roşu şi Şaua Pîngăraţi oferă numeroase pante line, pe care se poate învăţa mersul pe schi. Schiorii cu mai multă experienţă, suficient de antrenaţi şi echipaţi corespunzător, pot ajunge în staţiune venind pe schi de la cabana Piatra Singuratică, din localitatea Valea Strîmbă (peste vîrfurile Ascuţit, Mediaş, Aluniş şi Şaua Pîngăraţi); din gara Izvorul Mureşului (peste vîrfurile Arama, Ascuţit, Mediaş, Aluniş şi peste Şaua Pîngăraţi). Sosiţi la Lacul Roşu, ei îşi pot organiza un minunat program de schi pe pantele versanţilor Ghilcoşului şi Suhardului.

Pe Suhardul Mare, amenajări speciale stau la îndemîna fruntaşilor schiului. Prin pădurea de pe versantul sud-estic al muntelui copacii au fost tăiaţi de-a lungul unei fîşii late de 30 m. Prin acest culoar trece pîrtia de schi, lungă de cca. 2050 m; coborîrea se face pe 550 m diferenţă de nivel. În porţiunea superioară a pîrtiei se pot face coborîri de slalom special. În treimea inferioară, pîrtia prezintă „un zid" ce se depăşeşte prin două ocoluri.

Case de adăpost (cabane). Pentru adăpost, drumeţii, schiorii şi alpiniştii veniţi în Hăghimaş găsesc 5 cabane: 3 în staţiunea Lacul Roşu, una la 9,300 km de Gheorghieni şi alta în imediata apropiere de Piatra Singuratică.

Prima, cabana Turiştilor, este situată în centrul staţiunii, la 985 m alt., pe stînga Văii Bicazului. Ea oferă adăpost pentru 124 turişti, care pot fi găzduiţi în dormitoare comune cu paturi suprapuse. Instalaţia interioară de iluminat este racordată la reţeaua electrică a staţiunii. La cabană, în afară de bufet, funcţionează permanent şi un restaurant-cantină cu autoservire. Cea de a doua cabană — cabana Suhard — se află pe versantul sudic al Suhardului Mic, la 1107 m alt. Cabana este prevăzută cu tot confortul, avînd o capacitate de 80 de locuri. Restaurantul şi bufetul funcţionează în corpul clădirii destinată turiştilor veniţi din alte ţări.

Cea de a treia cabană — cabana Cheile Bicazului — este situată în chei, în imediata apropiere a Turnului Bardosului (km 29, staţie facultativă pentru autobuzele D.G.T.A.). Cabana are 117 locuri, este prevăzută cu bufet şi la cerere prepară pentru grupuri mai mari mîncare caldă.

Cei ce pornesc din Gheorghieni au posibilitatea să înnopteze la cabana Aluniş (740 m alt.), situată la o distanţă de cca. 9,300 km de oraş. Cabana are 14 locuri de dormit şi este prevăzută cu bufet.

Pentru drumeţii care aleg traseul: staţia C.F.R. Izvorul Olt-Bălan-Plrîul Oilor drept cale de acces către Lacul Roşu, cabana Piatra Singuratică oferă avantajul unui popas de noapte la capătul unui drum lung. Cabana este situată la 1430 m alt., în vecinătatea piscului Piatra Singuratică. În dormitoare comune cu paturi individuale pot găsi găzduire 36 de turişti. Apa se ia de la izvorul din apropierea cabanei, iar la bufet se găsesc alimente strict necesare aprovizionării. De la cabană pînă la Lacul Roşu traseul este marcat cu bandă roşie (vezi traseul nr. 15 D).

Centru de odihnă. După trecerea în patrimoniul obştesc a clădirilor şi a amenajărilor de la Lacul Roşu, o iatensă campanie de lucrări a condus la modernizarea tuturor vilelor. Paralel cu aceasta, în staţiune au fost ridicate mai multe construcţii noi, iar căile de acces dinspre Gheorghieni şi Bicaz au fost refăcute, creîndu-se condiţii pentru buna circulaţie a autovehiculelor. Ca urmare, staţiunea Lacul Roşu a devenit unul dintre principalele centre pentru odihnă. Ea funcţionează permanent, primindu-şi oaspeţii în tot cursul

anului. Aceştia găsesc aci tot ceea ce le este necesar pentru petrecerea unui minunat concediu de odihnă.Vile cochete, răspîndite printre pîlcuri de molizi, oferă oaspeţilor un confort desăvîrşit. Un

restaurant şi mai multe bufete (sînt incluse şi cele de la cabane) stau la dispoziţia vizitatorilor, iar o serie de magazine şi servicii de utilitate publică întregesc amenajările din staţiune (magazin alimentar, tonete cu mărfuri diferite, birou de primire, chioşc pentru difuzarea presei, oficiu poştal şi telefonic, ghişee C.E.C. etc.).

Pentru petrecerea timpului liber, vilegiaturiştii au la dispoziţie: clubul staţiunii, biblioteca, sala de dans, iar seara în sala cinematografului sînt programate spectacole, concerte, vizionări de filme etc.; în funcţie de anotimp şi starea vremii se organizează diferite activităţi sportive; se programează excursii în diferite regiuni, iar cei iniţiaţi pot întreprinde excursii sau escalade alpine.

Staţiunea Lacul Roşu este foarte mult căutată pentru cadrul său geografic, ca şi pentru efectul binefăcător al climatului. Într-un cuvînt, peisajul (munte, ape, păduri), bogăţia şi varietatea florei şi faunei, un climat plăcut (altitudine în jurul a 1000 m, raze ultraviolete, aerul ozonat şi bogat în aerosoli produşi de coniferele pădurilor ce înconjură staţiunea, temperatura medie anuală de cca. 9°C, cu veri răcoroase şi ierni „adevărate"; multe zile cu soare; umiditatea mai scăzută decît la şes sau în regiunile deluroase înconjurătoare; lipsa curenţilor puternici etc.), toate acestea au o minunată înrîurile asupra sănătăţii celor veniţi la odihnă. În sfîrşit, un serviciu medical asigură o atentă asistenţă celor ce locuiesc la Lacul Roşu sau sînt oaspeţi ai staţiunii.

TRASEE TURISTICE

Fig 031. LACUL ROŞU — VF. SUHARDUL MICMarcaj: triunghi albastru. Timp: 2-3 ore dus şi întors.

Deşi vîrful său nu este cel mai înalt, Suhardul Mic (1352 m) este muntele care stăpîneşte prin măreţia lui întregul peisaj din jurul staţiunii Lacul Roşu.

Avînd o poziţie centrală, prezentînd în partea de sud un perete puternic fisurat şi ornamentat de ţancuri şi creste de un contur îndrăzneţ, Suhardul Mic impresionează prin bogăţia de culori a stîncăriilor şi prin forma lui de bloc masiv, încununat de o culme aproape netedă, de la înălţimea căreia privirea cuprinde întreaga staţiune şi uriaşa îngrămădire de munţi ce se succed, ca o mare încremenită, pînă-n adîncul zării.Traseul spre creasta acestui munte care datorită masivităţii lui este numit uneori, cu totul eronat, Suhardul Mare (nume ce aparţine în realitate vîrfului împădurit din stînga — NV) începe din centrul staţiunii, traversează iniţial podul peste pîrîul Bicaz şi după cîteva sute de metri ajunge în faţa Cabanei Turiştilor, pe care o lasă în dreapta.

De aci, drumul marcat cu triunghi albastru urcă în lungul unei păşuni întinse, punctată cu rarişti de molid, iar după cîteva ocoluri se abate la dreapta, străbătînd pe un parcurs scurt o zonă împădurită, care ia sfîrşit în apropierea cabanei Suhard.

Lăsînd în dreapta această cabană, poteca trece din nou prin rarişti şi, după un urcuş în pantă domoală, pătrunde în Poiana Suhardului, a cărei lizieră este limitată în dreapta de peretele cu bogate reflexe de roşu ale Suhardului Mic, pe desfăşurarea căruia sînt cunoscute 11 trasee alpine descrise la indicele nr. 25. Adăugăm că aceste trasee, accesibile numai alpiniştilor bine pregătiţi, sînt pitonate.

Continuîndu-ne drumul, poteca ne conduce prin marginea din dreapta a poienii pînă în curmătura dintre cele două vîrfuri ale Suhardului — Şaua Suhardului, de unde se orientează către dreapta, urcînd în diagonală pe coastele bogat împădurite ale versantului vestic al Suhardului Mic.

Către sfîrşitul urcuşului drumul iese la gol,_Jasă în stînga o pantă abruptă, descrie apoi un ocol larg către dreapta, urcînd în pantă domoală prin pădure şi ajunge pe platforma aproape plană de pe linia de creastă, într-un punct de unde se poate admira întreaga panoramă a ţinutului.

În dreapta, către sud, zărim staţiunea şi lacul, închise de cununa munţilor bogat împăduriţi şi dominaţi în această direcţie de Vf. Calului şi de creasta ce se alungeşte către stînga peste Vf. Ciofronca pînă în Vf. Hăghimaşul Mare.

În partea opusă, spre nord-est distingem Cheile Bicazului, silueta ciudată a Turnului Bardosului şi stîncăriile Munticelului, unde se află micile chei ale .Şugăului; departe, orizontul este închis de culmea înaltă a Ceahlăului.

La înapoiere urmăm acelaşi drum sau, din Şaua Suhardului, traseul nr. 13 (în sens invers

descrierii), care conduce prin V. Cupaşului şi apoi, pe o distanţă de 1700 m prin Cheile Bicazului, în staţiune.

2. LACUL ROŞU — VF. SUHARDUL MARE

Marcaj: triunghi albastru pînă în Şaua Suhardului, apoi drum fără marcaj. Timp: dus şi întors 3 ore.

Deasupra Lacului Roşu, către nord, din umbra marilor păduri de molid ce-l acoperă, se înalţă Vîrful Suhardului Mare (1507 m). Ascensiunea vîrfului, foarte uşoară, se face pe pîrtia de schi (2050 m lungime; 550 m diferenţă de nivel) de pe versantul său sud-estic. (Vezi schiţa traseului nr. 2 de la pag. 28.)După cum am mai arătat, acestui vîrf, deşi mai înalt, i se atribuie uneori denumirea de Suhardul Mic, iar acestuia din urmă, datorită faptului că domină întregul peisaj al staţiunii Lacul Roşu — numele eronat de Suhardul Mare.

Traseul începe din centrul staţiunii, traversează iniţial podul peste apa Bicazului, iar după cîteva sute de metri ajunge în faţa Cabanei Turiştilor, pe care o lasă în dreapta. În continuare, drumul nostru, marcat cu triunghi albastru, urcă printr-o păşune presărată cu rarişti de molizi şi după cîteva ocoluri scurte se orientează către dreapta, străbătînd pe o mică distanţă o zonă împădurită care sfîrşeşte în apropierea cabanei Suhard (1107 m alt).

Lăsînd în dreapta cabana, poteca ne conduce din nou prin rarişti şi după un urcuş în pantă domoală pătrunde în Poiana Suhardului, a cărei întindere este mărginită la dreapta de peretele de culoare cărămizie al Suhardului Mic, pe desfăşurarea căruia au fost stabilite 11 trasee alpine.

Traseele alpine, prevăzute cu pitoane, sînt accesibile numai alpiniştilor bine pregătiţi şi sînt descrise la traseul nr. 25.

Continuîndu-ne drumul, poteca trece prin marginea din dreapta a poienii pînă în curmătura dintre cele două vîrfuri ale Suhardului — Şaua Suhardului. De aci, drumul se îndreaptă spre stînga, părăsind marcajul, iar după ce lasă în dreapta poteca ce duce În Valea Cupaşului, pătrunde, urcînd prin rarişti, într-o poiană largă, acoperită cu păşune.

De la capătul de sus al poienii drumul se abate uşor la dreapta, străbate de-a lungul unei culmi un culoar tăiat prin pădure şi ajunge într-un punct de unde se aştern pînă la vîrf păşuni bogate ce acoperă faţa înclinată a muntelui; de-a lungul acestora, pe traseul pîrtiei de schi, ajungem pe Vf. Suhardul Mare, în jurul căruia se deschide un orizont larg asupra întregii regiuni înconjurătoare. Distingem, pe rînd, peretele viu colorat al Suhardului Mic, dincolo de care se înalţă către stînga uriaşa piramidă a Pietrei Altarului şi toate detaliile spintecăturii sălbatice a Cheilor Bicazului; mai jos, la capătul lor, noianul de turnuri şi pereţi calcaroşi ai Munticelului, deasupra cărora se înalţă Vf. Piatra Glodului, iar în contrast izbitor cu acesta, către stînga, plaiurile domoale acoperite cu păşuni ale Lapoşului şi Bîrnadului.

Coborîrea de pe vîrf urmează acelaşi itinerar.

3. CIRCUITUL LACULUI ROŞUMarcaj: cruce roşie. Timp: 1—1½ oră.

Circuitul Lacului Roşu, unul din cele mai frumoase itinerare „de luare de contact" cu împrejurimile imediate ale staţiunii, prezintă mai puţin caracterul unei excursii propriu-zise şi mai mult pe acela al unei plimbări. Desfăşurîndu-se pe un parcurs aproape orizontal, cu excepţia unei foarte scurte porţiuni (60— 80 m), în care urcă o diferenţă de nivel de cca. 25 m, acest circuit este cel mai accesibil dintre drumurile ce pot fi întreprinse în imediata apropiere a staţiunii.

Fig 04Marcajul cruce roşie, care ne conduce pe acest circuit, începe din centrul staţiunii. De la magazinul

Alimentara, drumul traversează către stînga piaţa destinată parcării automobilelor, după care pătrunde într-o rarişte de molizi şi urcă în pantă domoală de-a lungul unui drum larg, pînă la un mic platou cu cîteva chioşcuri. În acest punct, apar în faţă apele Lacului Roşu, „împunse" de cioturile arborilor distruşi o dată cu inundarea acestei regiuni.

De aici, poteca marcată ne conduce către dreapta (N), traversează pe o punte pîrîul Bicaz, a cărui obîrşie, Lacul Roşu, este la cca. 60—80 m mai sus, şi intră în pădure descriind două serpentine largi care constituie singurul urcuş de pe întregul parcurs. La capătul acestui pasaj întîlnim, venind din dreapta, poteca marcată cu bandă albastră, ce duce spre Vf. Licaş — Piatra Vithoş — Hagota şi care ne va însoţi

pînă la capătul de nord al lacului (traseul nr. 14).La mică distanţă de acest punct, într-un loc anume amenajat pentru popas, numit „La Bănci",

avem de la înălţime o perspectivă completă asupra Lacului Roşu. În continuare, drumul începe să coboare, paralel cu lacul, ascuns după o perdea subţire de pădure, întreruptă din loc în loc de mici ferestre naturale ce deschid asupra lui perspective „surpriză". Din aceste puncte se văd mai bine decît din oricare alt loc arborii răsturnaţi sau cu cioturile înălţate mult deasupra oglinzii apei. Curînd drumul intersectează o vale din care se prelinge şuviţa subţire a unui izvor de munte, trece pe sub linia de curent electric şi ajunge la capătul de nord al lacului, năpădit în această parte de o vegetaţie caracteristică apelor stătătoare.

La dreapta se deschide larg gura Văii Suhard, care adună din depărtări apele pîraielor pentru a le dărui lacului. Aci traseul marcat cu bandă albastră se abate către dreapta.

Trecînd podeţul peste pîrîul Suhard şi orientîndu-ne către stînga, vom întîlni pitorescul drum forestier, săpat în coasta muntelui, care ne va purta pe sub arcadele pădurii, pe malul opus (vestic) al lacului, unde pe o distanţă de cîteva sute de metri marcajul este întrerupt. Din loc în loc trecem peste fire de apă ce vin din dreapta, prin făgaşe săpate adînc în coastele Suhardului. Întîlnim pe această porţiune bănci aşezate în locuri ce oferă minunate privelişti atît în faţă, peste lac, unde, dincolo de aşezările staţiunii, se înalţă Vf. Ghilcoş, cît şi în stînga, asupra complexului de forme şi culori ale stîncăriilor Suhardului Mic.

La capătul de sud al lacului, acolo unde zărim şoseaua care vine de la Gheorghieni, drumul nostru se orientează către stînga, descriind un ocol larg. Să ne oprim aci cîteva clipe, pentru a urmări mai în amănunt principalii tributari ai Lacului Roşu, cele trei pîraie (Pîrîul Oilor, Pîrîul Roşu şi pîrîul Licaş). Privind spre şoseaua Gheorghienilor, distingem în dreapta crescătoria de păstrăvi a Ocolului Silvic Gheorghieni, construcţie modernă, ridicată În gura Văii Licaş. Ea are ca scop creşterea păstrăvilor pentru repopularea apelor de munte, precum şi aprovizionarea staţiunii cu o însemnată cantitate de peşte.

În faţă se înalţă barajul din gura Pîrîului Roşu; în stînga acestuia, cu creştetul rotunjit şi pantele împădurite, străjuind parcă intrarea în staţiune, se înalţă Bîtca Cioflogenilor; în sfîrşit, mai la stînga, putem observa deschiderea largă a văii Pîrîului Oilor, ce-şi despleteşte firele pe versantul nordic al Hăghimaşului. Drumul nostru, care se continuă spre nord, face un ocol larg către stînga, traversează fundul lacului secat în această parte, lăsînd în dreapta confluenţa pîraielor amintite mai sus, iar după trecerea peste Pîrîul Oilor urmează malul estic al lacului, avînd în dreapta coastele împădurite ce culminează cu Vf. Ghilcoş.

În partea finală a drumului, evitînd şoseaua, vom avea putinţa să contemplăm în linişte apele lacului, cu minunatele lor reflexe, precum şi detaliile de relief ale peretelui Suhardului Mic; pentru aceasta vom urma ultima alee din stînga, care străbate lungi culoare de pădure, întrerupte de poieni luminoase, ce sfîrşesc la debarcader, unde excursia în jurul lacului ia sfîrşit.

4. LACUL ROŞU — ŞAUA PÎNGĂRAŢIMarcaj: cruce roşie, şosea fără marcaj, bandă albastră. Timp: 2 ore.

Şaua Pîngăraţi, situată la 9 km vest de staţiunea Lacul Roşu, pe culmea despărţitoare a bazinelor Bistriţei (est) şi Olt, Mureş (vest), este cel mai înalt punct (1250 m alt.) pe care-l atinge şoseaua naţională între Gheorghieni şi Piatra Neamţ şi totodată o însemnată răscruce de drumuri turistice. Munţii din jurul staţiunii Lacul Roşu pot fi identificaţi cu uşurinţă din această şa, dînd drumeţului o imagine aproape deplină asupra configuraţiei şi valorilor peisagistice ale regiunii.

Din staţiunea Lacul Roşu urmăm şoseaua naţională ce duce la Gheorghieni, pînă în dreptul magazinului Alimentara. De aci părăsim şoseaua către dreapta, traversăm locul pentru parcarea automobilelor şi intrăm într-o rarişte de pădure pe care o străbatem, urmînd drumul marcat cu cruce roşie. (Vezi schiţa traseului nr. 15 de la pag. 91.)

Înaintînd pe malul estic al Lacului Roşu, trecem pe lîngă debarcader, după care, conduşi de aceleaşi semne, ajungem la capătul sudic al lacului, unde poteca părăseşte marcajul cruce roşie, acesta abătîndu-se către dreapta spre păstrăvărie.

În continuare, drumul nostru nemarcat pe această porţiune străbate o zonă ce a fost cîndva fundul lacului, iar astăzi, prin retragerea apelor, punct de confluenţă al pîraielor care-l alimentează din această parte; după un urcuş scurt ajungem în şoseaua naţională ce duce spre Şaua Pîngăraţi, strînsă la început între coastele împădurite ale vîrfurilor Dănţuraşul (dreapta) şi Bîtca Cioflogenilor (stînga). Tăiată în malul Pîrîului Roşu, şoseaua ne poartă pe marginea celor două lacuri de baraj, traversează un pod peste apa pîrîului citat mai sus. după care lasă în stînga deschiderea largă a văii Calului. În dreptul km 22,300 întîlnim pe stîlpii de telefon (stînga) primele semne ale drumului ce-l vom urma — bandă albastră verticală.Acesta traversează iniţial Pîrîul Roşu şi ne conduce, urcînd în diagonală către dreapta, pînă în dreptul

cimitirului, pe care-l vom ocoli prin partea de sus, unde întîlnim vechiul terasament al unei linii ferate înguste.

Curînd poteca trece pe sub linia de curent electric ai cărei stîlpi metalici, cu silueta lor elegantă, risipesc nota de sălbăticie a acestor locuri. Ceva mai sus, unde întîlnim o a doua linie de curent electric cu stîlpi de lemn, drumul nostru se depărtează de şosea, care rămîne mult în dreapta şi pătrunde într-o zonă împădurită unde apa şi muntele înfrăţite împletesc un minunat peisaj de munte.

Culoarele de pădure alternează cu poienile însorite şi luminoase, străbătute de undele limpezi ale Pîrîului Roşu, care adună de pe versantul nordic al Muntelui Calului cîteva pîraie săpate adînc în coasta lui. În general, pe această porţiune, poteca ne conduce (de-a lungul fostului terasament al liniei ferate) fără să se abată de la direcţia iniţială (vest). Parcursul, neaccidentat, se întrerupe într-un punct unde probabil a fost un pod, obligîndu-ne să coborîm şi apoi să urcăm o viroagă şi după cîteva ocoluri mici, traversăm Pîrîul Roşu pe malul său stîng, în apropierea locului unde acesta primeşte din stînga un afluent.

De aci drumul devenit gloduros însoţeşte valea pe o distanţă de cca. 500 m, lasă apoi în stînga un alt afluent şi urcînd pieptiş de-a lungul unui tăpşan situat între cele două pîraie confluente intră în pădure, unde întîlneşte drumul de căruţe care în acest punct se adînceşte între maluri.

Ultima parte a itinerarului nostru străbate o zonă împădurită, urcînd în pantă accentuată spre linia de culme care începe să se vadă încă de la mare distanţă, înainte de a ajunge în şosea, drumul descrie un ocol larg de la stînga la dreapta, trecînd la cca. 150 m de stîna din Pîngăraţi, după care, abătîndu-se la dreapta, atinge culmea îji Şaua Pîngăraţi, chiar în punctul unde un stîlp marchează staţia autobuzelor D.G.T.A.

Din Şaua Pîngăraţi se deschide o perspectivă largă asupra regiunii muntoase din jurul staţiunii Lacul Roşu. Spre sud distingem cu uşurinţă în lungul văii şi pe ultimul plan stîncăriile albe ce preced din această parte Vf. Ghilcoş; în dreapta acestuia se înalta Vf. Mic al Calului, punctat la poale de stîlpii metalici ai unei linii de curent electric; în sfîrşit, mai la dreapta, unduiesc, pierzîndu-se în zare, culmile împădurite ale Hăghimaşului. În stînga, nu departe de şa, acoperit de întinse goluri pastorale şi rarişti de pădure, se înalţă Vf. Pîngăraţi, iar pe linia crestei, către Lacul Roşu, conturat puternic şi punctat cu ţancuri albe de calcar, Ciutacul se profilează parcă mai înalt decît ceilalţi munţi.

Legături din Şaua Pîngăraţi spre:— Lacul Roşu prin Pîrîul Roşu 4 A. — Lacul Roşu prin poiana Ciofronca — V. Ciofronca — Pîrîul Oilor 16 A.— Cabana Piatra Singuratică prin Poiana Ciofronca — Poiana Albă 17 — 17 A — 15 B.— Gheorghieni prin Şaua Nergheşului — Vf. Tătarul — Frişca 18—18 A.

4 A. ŞAUA PINGĂRAŢI - LACUL ROŞUMarcaj: bandă albastră; şosea fără marcaj; cruce roşie. Timp: 2 ore.

Prima porţiune a traseului, marcat iniţial cu bandă albastră, începe din Şaua Pîngăraţi şi sfîrşeşte în şoseaua naţională Gheorghieni — Lacul Roşu, în dreptul km 22,300 (Vezi schiţa traseului nr. 15 de la pag. 91.) Reperul de început al drumului este stîlpul ce marchează staţia pentru autobuzele de pe linia Gheorghieni — Piatra Neamţ, aflată pe culme, în Şaua Pîngăraţi.

Din acest loc, unde converg şi traseele nr. 17—18—19 coborîm direct către pădure peste parapetul şoselei, pe care o lăsăm în stînga, şi întîlnim curînd un drum săpat adînc de ape, pe care-l urmăm către E—NE, lăsînd în dreapta, la cca. 150 m, Stîna din Pîngăraţi.

La intrarea în pădure vom întîlni primul marcaj — bandă albastră — pe un molid din dreapta drumului. Din acest loc drumul, tot mai adîncit între maluri, coboară descriind un mic ocol şi iese la gol, străbătînd un tăpşan ce ia sfîrşit în punctul unde Pîrîul Roşu (stînga) primeşte din dreapta alt pîrîu.

Urmează un parcurs gloduros de-a lungul Pîrîului Roşu, după care drumul traversează valea, conducîndu-ne în coborîre uşoară pe malul ei drept. După ce trecem pe sub linia de curent electric, sprijinită pe stîlpi de lemn, lăsăm în dreapta o ramificaţie a drumului, traversînd în acelaşi timp un nou afluent al pîrîului, apoi înaintăm, parcurgînd pe marginea din dreapta o poiană, după care poteca coboară uşor, încingînd Muntele Calului pe la nord.

Ultima parte a drumului marcat cu semnul bandă albastră străbate o zonă împădurită şi, după ce depăşeşte prin partea de sus cimitirul, începe să coboare în diagonală către dreapta, prin golul unei poieni ce sfîrşeşte pe malul Pîrîului Roşu.

După traversarea apei ieşim pe şoseaua naţională (km 22,300), unde marcajul ia sfîrşit. Din acest loc, urmînd şoseaua în coborîre, trecem după 600 m prin dreptul punctului unde Pîrîul Roşu primeşte din

dreapta apele Văii Calului.Ceva mai jos, şoseaua traversează Pîrîul Roşu, trece pe lîngă cele două lacuri de baraj, strînse între

coastele împădurite ale vîrfurilor Bîtca Cioflogenilor, (dreapta) şi Dănţuraşul (stînga) şi pătrunde în deschiderea largă a văii, ocupată de apele limpezi ale Lacului Roşu. În stînga apar clădirile şi bazinele Păstrăvăriei Ocolului Silvic Gheorghieni, iar în ultimul plan, şi dincolo de lac, ridicîndu-se semeţ peste fruntea pădurilor, zidul masiv al Suhardului Mic.

Pentru a scurta drumul, părăsim şoseaua, urmînd o potecă ce coboară spre lac; aceasta ne conduce printr-o zonă în care confluează apele pîraielor Licaş, Pîrîul Roşu şi Pîrîul Oilor, alimentînd din această parte lacul şi, printr-un ocol scurt către dreapta, ajunge pe malul estic al acestuia, unde întîlneşte drumul marcat cu cruce roşie (traseul nr. 3).

Călăuziţi pe marginea lacului de aceste semne şi urmînd apoi un drum aflat în dreapta şi nu departe de malul Bicazului, a cărui obîrşie este Lacul Roşu, ajungem în staţiune.

4B. LACUL ROŞU - VÎRFUL GHILCOŞ (UCIGAŞUL)Marcaje succesive: bandă galbenă, triunghi roşu. Timp: dus şi întors 3 ore.

Din dreptul podului ce trece peste pîrîul Bicaz (centrul staţiunii Lacul Roşu), urmînd şoseaua spre Gheorghieni (NV) cca. 100 m, întîlnim în stînga un drum — vechea cale de trecere între Gheorghieni şi Bicaz-Chei. (Vezi schiţa traseului nr. 6 de la pag. 44). Acesta este marcat iniţial cu semnul bandă galbenă (traseul nr. 6), care însoţeşte un drum prin V. Bicăjelului spre Surduc.

Orientîndu-ne către est (stînga), începem urcuşul pe acest drum, trecînd prin faţa spitalului, lăsăm în stînga clădirile din centrul staţiunii, în care sînt birourile administrative şi ajungem curînd în marginea de sus a poienii largi şi luminoase, denumită Raza Soarelui sau poiana Ghilcoş.

Cu cca. 50 m înainte ca drumul marcat cu bandă galbenă să ajungă pe linia unei creste, cumpănă de ape între V. Bicazului şi V. Bicăjelului, vom observa în partea dreaptă a drumului un bloc compact de calcare, înalt de cîţiva metri. Din dreptul acestuia apucăm la dreapta, spre sud-est, trecem un hotar de păşune îngrădit cu bîrne şi urmăm un drum de căruţă ce străbate poieni întinse şi presărate cu flori. Marcajul, cu triunghi roşu, nu apare iniţial, dar îl vom întîlni ceva mai sus. Călăuziţi de el, urcăm pe marginea unor fînaţuri împrejmuite, de unde apare în stînga, în toată măreţia ei, V. Bicăjelului.

Pe măsură ce urcăm peisajul devine tot mai variat, drumul trecînd prin puncte care oferă spre nord perspective largi asupra munţilor înconjurători, profilaţi pe fondul masiv al Ceahlăului.

La marginea pădurii, de care ne apropiem, vom schimba direcţia spre dreapta (vest) şi urmînd drumul larg şi bolovănos, care pe măsură ce urcă se transformă într-o alee largă, umbrită de copaci înalţi, cu coroanele simetrice, ajungem în dreptul unui gol alpin.

După ce depăşim golul alpin rămas din defrişare observăm în dreapta ramificaţia a două potecuţe ce sfîrşesc după 100 m la şipotul unui izvor ascuns în umbra deasă a pădurii, pe care-l vesteşte inscripţia încrustată pe un fag bătrîn din dreapta drumului nostru, mai sus de cele două ramificaţii amintite.

În continuare urcuşul devine ceva mai greu, iar după cca. 400 m sfîrşeşte în marea poiană de sub Vf. Ghilcoşului numită Poiana din Dosul Ghilcoşului, care ocupă o mare întindere din acest munte, trecînd peste creasta lui şi revărsîndu-se pe versantul estic. Traversăm poiana către dreapta şi pe la marginea de jos, lăsînd în stînga două grajduri, după care, urcînd uşor, pătrundem în rariştea de pădure presărată cu stîncării albe de calcar, ieşite din pămînt şi pe care vom identifica marcajele drumului.

Pe măsură ce înaintăm, linia crestei, stîncoasă şi acoperită de pădure, se profilează tot mai mult, constituind un excelent reper pentru orientare, deoarece poteca marcată poate fi pierdută foarte uşor.

Ajunşi pe creastă, vom înainta de-a lungul ei către dreapta (NV), pînă în punctul unde întîlnim baliza. De aci putem admira o panoramă de o singulară măreţie, cuprinzînd întreaga regiune pînă în depărtări nebănuite.

Într-adevăr de pe Vf. Ghilcoşului apare, ca din nici un alt loc, întreaga comoară de frumuseţi alpine din jurul staţiunii Lacul Roşu. Jos, în vale, staţiunea cu vilele ascunse prin desişul arborilor, lacul cu apele lui limpezi, eşarfa sinuoasă a şoselei şi aleile de legătură, toate par o machetă în care detaliile sînt atît de minuscule şi de delicate, încît ai senzaţia că acolo jos, în vale, este o ţară a piticilor din poveşti.

Stînd cu faţa spre lac, putem privi în stînga şi înapoi culmea voluminoasă, acoperită de negrul pădurilor de molid, a Hăghimaşului, cu toate vîrfurile lui; la dreapta, turnul de piatră al Vf. Ciofronca ce se ridică din pădure; după el Muntele Calului, iar pe primul plan, la capătul lacului, ţuguiul împădurit Bîtca Cio-flogenilor, în dreapta căruia pătrunde în munţi, aşternîndu-se ca o panglică albă, şoseaua ce duce spre Şaua Pîngăraţi.

Dincolo de şosea se conturează Dănţuraşul şi Vf. Licaş, cel mai înalt vîrf din această zonă; mai către dreapta, Suhardul, Cupaşul, Piatra Altarului, turnurile de calcar ale Munticelului, care adăpostesc micuţele Chei ale Şugăului; în sfîrşit, departe, înconjurat de zeci de obcine şi arşiţe, Ceahlăul, măreţ şi grav ca un adevărat stăpînitor al munţilor, îşi profilează crestele, închizînd orizontul spre nord-est.

Înainte de a începe coborîrea ne vom întoarce pe linia crestei către sud-est şi o vom străbate în întregime, poteca conducîndu-ne la început prin pădure, iar apoi prin Poiana din Dosul Ghilcoşului.

De pe creastă putem coborî şi pe versantul opus (sudic); drumul fiind însă nemarcat şi prezentînd cîteva porţiuni în care orientarea este mai grea, recomandăm tot itinerarul urmat la ducere, parcursul lui oferind în acelaşi timp posibilitatea de a admira în amănunt larga panoramă a munţilor dinspre Ceahlău.

6. LACUL ROŞU — V. BICĂJELULUI — SURDUC — LACUL ROŞUMarcaj: bandă galbenă. Timp: 3—4 ore.

Din centrul staţiunii înaintăm pe şoseaua către Gheorghieni cca. 100 m, pînă în punctul din care se ramifică spre stînga un drum de munte, veche cale de trecere între Gheorghieni şi Bicaz-Chei, unde identificăm cu uşurinţă săgeata indicatoare şi marcajul cu bandă galbenă.

Părăsind şoseaua, ne abatem la stînga, urcînd pe drumul mărginit de clădirile administraţiei staţiunii şi de cele ale spitalului. Urcînd în pantă domoală, drumul străbate în diagonală coasta Muntelui Ucigaşul, ajungînd în şaua ce desparte V. Bicazului de V. Bicăjelului, numită Şaua Varaşcăului.

În acest punct lăsăm în dreapta, la cca. 50 m mai jos, poteca ce conduce la Vf. Ucigaşul (traseul nr. 5); din stînga, străbătînd poiana Raza Soarelui, vine drumul marcat cu triunghi roşu (traseul nr. 7).

Dincolo de şa, drumul podit cu piatră de rîu şi mărginit de garduri coboară în pantă domoală şi după ce lasă la cca. 80 m în urmă un cuptor de var se ramifică: la stînga şi de-a coasta traseul nr. 7, marcat cu triunghi roşu, iar la dreapta, în coborîre, drumul nostru, al cărui semn — bandă galbenă — îl identificăm pe stîlpul ce susţine cablurile liniei electrice. Ceva mai jos de acest reper, drumul devine mocirlos, ceea ce ne obligă la ocoluri mici prin fînaţuri.

Peisajul odihnitor se desfăşoară pînă departe În faţa noastră. V. Bicăjelului, pe malurile căx'eiâ sînt răsfirate aşezările satelor Bicăjelul de Jos şi Bicăjelul de Sus, este un adevărat tablou; un perete de calcar se ridică pe malul drept al Bicăjelului, denumit Piatra Surducului, dincolo de care se înalţă Vf. Ciuha, flancat în dreapta de Vf. Făgeţelul sau Piatra Luciului, ambele cu stîncării pe vîrf, ce par ruinele unor cetăţi a căror glorie este de mult apusă.

Urmînd drumul strîns între garduri, ocolim în .serpentine largi fînaţurile presărate cu colibe şi printr-un ocol către stînga ajungem pe malul Bicăjelului. De aci, spre stînga, urmînd cca. 300 m în jos malul stîng al pîrîului, întîlnim punctul ce permite trecerea prin Cheile Bicăjelului, obiectiv turistic foarte interesant, care se parcurge însă pe anumite distanţe prin apă. Pentru Cheile Bicăjelului vezi traseul nr. 9 descris în sens invers.

Continuîndu-ne itinerarul, trecem apa Bicăjelului prin vad şi apoi urcăm pe un drum de munte, care străbate în ocoluri largi Poiana Căprăriei. În faţă şi către dreapta avem Vf. Făgeţelul, iar în stînga, Sur-ducelul, împădurit.

Pe linia de culme părăsim drumul de munte şi după ce trecem un gard începem coborîrea prin Cîmpul Surducului, vastă poiană pentru păşune şi fînaţ, presărată cu cîteva colibe şi stîne. După ce am traversat albia unui pîrîu ce străbate poiana, urcăm din nou şi, aproape de-a coasta, înaintăm pînă în punctul în care pădurea închide poiana. Aci, către stînga, drumul începe să coboare, trecînd prin luminişuri. De jos ajunge pînă la noi vuietul apelor ce se rostogolesc peste bolovanii din Cheile Bicăjelului, care nu sînt departe de punctul în care ne aflăm.

Abătîndu-ne uşor la dreapta, poteca ne conduce peste un loc mlăştinos, după care traversează un pîrîu a cărui apă formează mai sus cîteva cascade firave, ascunse privirii de o vegetaţie abundent/i. Acelaşi pîrîu dă naştere mai jos, la cîteva sute de metri de punctul în care ne aflăm, unei cascade, peste care îşi aruncă apele voiniceşte spre albia afundă a Bicăjelului, aflată la cca. 40 m. Cascada, de obicei cu apă puţină, poate fi văzută de cei care parcurg traseul prin Cheile Bicăjelului.

Mergînd de-a coasta şi apoi în coborîre printr-o pădure cu mult mesteacăn, ne apropiem de albia Bicăjelului. Curînd lăsăm în stînga poteca de intrare pe traseul nr. 9, ce ne conduce prin Cheile Bicăjelului, după care la cca. 300 m mai jos ajungem pe malul apei în punctul unde trebuie s-o traversăm. După această porţiune anevoioasă, poteca pătrunde într-o zonă mai deschisă, de unde pereţii Cheilor Bicazului apar în toată măreţia lor. Sîntem la confluenţa Bicazului cu Bicăjelul. La dreapta se înalţă Peretele Turnuleţului, ce aparţine de Piatra Surducului. În faţă se înalţă Peretele Poliţele Bardosului, dominat de turnul uriaş, de

culoare gălbuie, punctat în partea de sus de patru surplombe, peste care trece cel mai greu traseu tehnic din regiune: Traseul Santinela de la Gîtul Iadului; la stînga se înalţă Piatra Poienii, în peretele căreia au fost stabilite de asemenea cîteva trasee alpine.

Fig 06După ce traversăm Pîrîul Bicazului, ieşim în şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ, unde marcajul

ia sfîrşit. Sîntem în Cheile Bicazului, în partea finală a porţiunii a doua din acest traseu (vezi traseul nr. 8).Pentru înapoiere în staţiune urmăm drumul prin Cheile Bicazului, în sens invers.

7. LACUL ROŞU — DEALUL VARAŞCĂULUl - DRUMUL POIANA VĂRĂRIILOR — ŞAUA LUI ŢIFREA — CABANA CHEILE BICAZULUI — LACUL ROŞUMarcaj: triunghi roşu. Timp: 2—3 ore.

Din centrul staţiunii coborîm spre Cheile Bicazului pînă în dreptul poştei (km 26,500), unde întîlnim săgeata indicatoare şi marcajul triunghi roşu. (Vezi schiţa traseului nr. 6 de la pag. 44). Din acest punct, la dreapta, urmăm poteca, însoţită de semnul nostru, ce urcă spre sud-est, trecem peste un gard de sîrmă ghimpată, de-a lungul căruia urcăm, avînd în dreapta şi în faţă deschiderea largă a Poienii Ghilcoş sau Raza Soarelui, iar la stînga, la cca. 200 m, peretele sudic al Vf. Făgetul Ciucului.

După cîteva sute de metri sîntem în Şaua Varaşcăului, cumpănă de ape între V. Bicazului şi V. Bicăjelului, care desparte Făgetul Ciucului (stînga, 1182 m) de Vf. Ucigaşului (numit şi Ghilcoş, 1384 m, dreapta).

Aci întîlnim, venind din dreapta, vechiul drum al Surducului, marcat cu bandă galbenă (traseul nr. 6), care cu mulţi ani în urmă era calea de trecere între Bicaz-Chei şi Gheorghieni, înaintînd pe acest drum, marcat acum cu ambele semne, ne apare în faţă valea Bicăjelului cu aşezările satelor Bicăjelul de Jos şi Bicăjelul de Sus. răsfirate de-a lungul luncilor.

Din dreptul cuptorului de ars var, pe care-l vom întîlni imediat, mai înaintăm cca. 80 m, după care se ramifică spre stînga, către nord-est, un drum de munte numit de localnici „Drumul Poienii Vărăriilor", pe care-l urmăm; marcajul triunghi roşu îl găsim la cca. 30 m pe o piatră de pe margime. El ne conduce pe versantul nordic şi apoi vestic al vîrfurilor Făgetul Ciucului şi Surduc, pe care le avem în stînga. Drumul este uşor şi trece de-a coasta prin pajişti liniştite, oferind, mai ales către dreapta, o perspectivă largă asupra regiunii.

La stînga, în direcţia în care înaintăm, se văd stîncăriile albe ale versantului sudic al Vf. Piatra Poienii: jos, în vale, dincolo de fînaţuri şi peste V. Bicăjelului. se înalţă în primul plan peretele masiv al Pietrei Surducului, iar pe planul din fund, culmea domoală a Surducului, presărată cu . goluri alpine şi rarişti de pădure şi punctată din loc în loc de cîteva vîrfuri proeminente. Cel mai din fund şi din stînga este „Ciuha", numele corect al vîrfului fiind „La Surduc" (1233 m). Schimbarea se datoreşte faptului că pe acest vîrf există de multă vreme o baliză căreia oamenii din partea locului îi spun „ciuhă". Vîrful ,.La Surduc" a .devenit astfel în vorbirea localnicilor vîrful „La Ciuhă". Vîrful următor este Făgeţelul, numit şi Piatra Luciului sau, prin greşita lui transcriere în hărţi, Piatra Suciului. După acesta, în fund şi mult către dreapta se înalţă Vf. Stînjenii, uşor de identificat după cupola împădurită a vîrfului său, precedat la poale de un gol pastoral întins.

După cca. 20 min de mers de la cuptorul de var ajungem în Şaua lui Ţifrea, aflată între culmea vîrfurilor Făgetul Ciucului şi Surduc — stînga şi Piatra Poienii — dreapta (unii locuitori mai spun acestui loc Poiana Florilor şi Şaua lui Răzbu, nume neîntîlnite însă în lucrările de specialitate).

Din Şaua lui Ţifrea începem coborîrea spre V. Bicazului, la sud-vest, avînd în faţă uriaşul turn ai Bardosului (Piatra Altarului), poate cel mai falnic din munţii noştri. El stăpîneşte întreaga regiune prin măreţia lui aspră, impresionînd pe vizitatori şi făcînd să vibreze inimile a mii de tineri, dornici să escaladeze vîrful despre care există nenumărate legende.

Coborîrea, în serpentine domoale, se face prin pădure şi sfîrşeşte deasupra cabanei Cheile Bicazului, în dreptul km 28,600—28,700, unde şoseaua trece prin poarta foarte îngustă, Poarta de Piatră, săpată În peretele de stîncă al Surducului (1267 m).

Din acest loc putem admira larga deschidere a V. Bicazului, care şi-a croit drum pe sub Poliţele Bardosului, ai cărei pereţi imprimă peisajului o notă mai viguroasă, mai tinerească. Sus, pe Turnul Bardosului, steaua simbolică se înalţă deasupra golurilor imense, dominînd de la mare distanţă această regiune, devenită pentru alpinişti unul dintre cele mai remarcabile centre alpine din ţară.

O dată ajunşi în şosea, unde identificăm şi săgeata indicatoare a traseului nostru, drumul poate fi întrerupt pentru un mic popas la cabana Cheile Bicazului, aflată în dreptul km 29, sau continuat către stînga

(nord-vest), cum privim în vale, spre staţiunea Lacul Roşu prin Cheile Bicazului (traseul nr. 8).Pornind spre staţiune, şoseaua urcă uşor printre pereţii Cheilor Bicazului. În stînga se înalţă Piatra

Vărăriei, vîrf secundar ce se leagă cu Surducul şi Făgetul Ciucului. În dreapta, Muntele Cupaş, se întinde din V. Lapoşului, aflată în imediata apropiere a cabanei Cheile Bicazului, pînă în V. Cupaş, pe care o întîlnim ceva mai sus pe drumul nostru (km 27,700), la confluenţa ei cu Bicazul. Din acest punct distingem în dreapta Suhardul Mic, cu creasta lui tabulară, de sub care scapă pînă în fundul văii prăvălişul impresionant al peretelui său sud-estic, atît de caracteristic stratificat. La km 26,500 ajungem în dreptul Oficiului Poştal, unde circuitul se închide; itinerarul nostru ia sfîrşit mai sus, în centrul staţiunii Lacul Roşu.

8. TRASEUL PRIN CHEILE BICAZULUIFără marcaj. Timp: 3—3½ ore dus şi întors.

O dată ajunşi în staţiunea Lacul Roşu, alegerea primului drum pe care-l vom întreprinde nu este uşoară; împrejurimile lacului, încununate de un larg cerc de munţi, prezintă prin ineditul şi frumuseţea lor numeroase puncte de atracţie. Totuşi, datorită faimei lor, Lacul Roşu şi Cheile Bicazului vor fi primele obiective către care ne vom îndrepta.

Privit de pe şosea sau de la debarcader, Lacul Roşu nu-şi va dezvălui decît în parte frumuseţea şi particularităţile lui; va trebui să urmăm în întregime drumul care-l înconjură (vezi traseul nr. 3), pentru a avea o imagine deplină a farmecului acestui lac.

Cu totul alta va fi impresia pe care o vom trăi pătrunzînd în Cheile Bicazului, spintecătură adîncă, sculptată în mii şi mii de ani de încleştarea apelor cu stînca dură a acestor munţi.

Cheile Bicazului încep din dreptul km 26,500 (limita estică a staţiunii Lacul Roşu) şi iau sfîrşit mai jos de km 32,200. Pe această distanţă se succed numeroase puncte de ramificaţie pe itinerarele turistice descrise în această lucrare, precum şi intrările pe traseele alpine, stabilite de o parte şi de alta a văii, pe desfăşurarea abrupturilor severe şi înalte ce o mărginesc. (Vezi schiţa traseelor alpine din harta Masivului Hăghimaş.)

Cheile Bicazului sînt împărţite în trei mari subdiviziuni, individualizate de băştinaşi prin denumiri diferite: „Între Chei", „Poliţele Bardosului" şi „Gîtul Iadului".

Sectorul I — „Între Chei". Din marginea staţiunii, mai jos de Oficiul Poştal şi pînă în dreptul km 28,700 deasupra cabanei Cheile Bicazului, defileul poartă denumirea „între Chei". Locul care limitează în aval această porţiune este uşor de identificat, şoseaua desfăşurîndu-se printr-o trecătoare îngustă, săpată special şi denumită „Poarta de Piatră".

Chiar de la intrarea în chei, Bicazul curge înghesuit de şosea, prin bolovănişul căzut din peretele sud-estic al Suhardului Mic, ale cărui straturi orizontale îi dau aspectul unui uriaş zid de cetate. În dreptul km 27,700 Bicazul primeşte din stînga pîrîul Cupaşului, punct din care, pe această vale, către stînga, se ramifică drumurile turistice descrise la traseele nr. 12—131.

Fig 07Dincolo de această confluenţă, peretele din stînga văii aparţine de muntele Cupaşul Suhardului,

din al cărui abrupt împădurit „ţîşnesc" ici-colo turnuri de forme bizare, modelate în piatră albă. Pe dreapta V. Bicazului, în peretele foarte frămîntat, se deschid chiar lîngă şosea grote de dimensiuni mici, iar sus, pe coastele în parte împădurite, cîteva arcade şi guri de peşteră. Deasupra lor, vîrful de-abia bănuit al Surducului (1267 m) lasă către vale un pinten stîncos, în care s-a săpat pentru şosea o trecătoare denumită de localnici „Poarta de Piatră".

După 20—30 m de aici (km 28,700) se ramifică la dreapta drumul marcat cu triunghi roşu ce se îndreaptă prin Şaua lui Ţifrea spre staţiunea Lacul Roşu (vezi traseul nr. 7 descris în sensul Lacul Roşu—Şaua Varaşcăului — Şaua lui Ţifrea —Lacul Roşu).

Sectorul II — „Poliţele Bardosului". Dincolo de poarta susamintită, care delimintează porţiunea superioară a defileului (denumită „între Chei") de porţiunea centrală (denumită „Poliţele Bardosului"), valea se deschide dintr-o dată. Silueta maiestuoasă a Pietrei Altarului, monolit uriaş ce domină întregul peisaj, pădurea de foioase, pinii cu ramurile în formă de steag, crescuţi la mare înălţime pe turnuri şi creste,

1 Pe versantul nord-estic al Suhardului Mic, deasupra şi în imediata apropiere a punctului de confluenţă dintre pîrîul Bicaz şi pîrîul Cupaşului, se află Peştera Suhardului, foarte puţin cunoscută. Grota, lipsită de concreţiuni, prezintă o galerie lungă de cca. 35 m.

zgomotul apelor şi lumina ce se revarsă pretutindeni aduc o schimbare bruscă a decorului, dînd drumeţului o clipă de destindere, după spectacolul copleşitor al marilor pereţi pe sub care a trecut pînă aici.

Curînd, în dreptul km 29, pe stînga văii, risipite printre rarişti, se văd clădirile cabanei Cheile Bicazului. Un pod peste apa Bicazului permite trecerea către aceste aşezări, iar în continuare, la dreapta, spre Cheile Lapoşului, drumul descris în sens invers la traseul nr. 10. Tot de aici porneşte marcajul cu punct roşu, care ne conduce pe creasta Muntelui Cupaş pînă pe Muchia Figheşului (vezi traseul nr. 11), unde întîlnim drumul de creastă al Lapoşului (traseul nr. 14).

Pe măsură ce coborîm prin Cheile Bicazului pereţii se îndepărtează tot mai mult, iar valea se adînceşte. La cca. 300 m mai jos de cabană, aruncîndu-se în cascade învolburate, apa Lapoşului, scăpată din strînsoarea cheilor cu acelaşi nume, coboară din stînga, unindu-se cu apele Bicazului.

În această zonă largă şi luminoasă, flancul stîng al Bicazului este format din Poliţele Bardosului, iar cel drept din Piatra Poienii, care, ca şi Surducul, trimite în calea şoselei un pinten puternic; acesta a fost sfredelit de mîna omului, permiţînd astfel şoselei să treacă printr-un tunel lung de cca. 60 m.

Dincolo de el, cîteva serpentine tăiate îndrăzneţ în coasta muntelui se înscriu în curbe graţioase şi repezi, coborînd pe o distanţă de cca. l km. La capătul de jos drumul devine aproape orizontal, strîns, alături de apa Bicazului, între doi pereţi înalţi. În stînga se înalţă peretele Poliţele Bardosului, pe al cărui abrupt vertical se succed în jos traseele alpine descrise la indice 26.

Înainte de podul care trece peste Bicaz, în dreapta văii se înalţă ca o strajă neclintită Turnul Negru, denumire dată după culoarea stîncilor din care este alcătuit.

La mică distanţă în aval, după ce şoseaua descrie o serpentină scurtă, valea se deschide din nou. În dreapta, întîlnim posibilitatea de a trece către Cheile Bicăjelului, itinerar turistic cu privelişti de o rară varietate, nemarcat, descris la traseul nr. 9, şi traseul marcat cu bandă galbenă, descris la traseul nr. 6.

Urmînd şoseaua în continuare spre Piatra Neamţ, lăsăm în stînga peretele de o măreţie uimitoare al Poliţelor Bardosului, care, depăşind în acest punct verticala, pare gata să se prăvălească peste larga deschidere, acoperită cu bolovăniş, de la confluenţa apelor Bicazului şi Bicăjelului. Dincolo de aceste pîraie, spre dreapta, se înalţă Piatra Surducului, ai cărei pereţi depăşesc în unele puncte 300 m înălţime.

Sectorul III — „Gîtul Iadului". În dreptul km 31 intrăm în porţiunea denumită „Gîtul Iadului", unde, pentru a dă şoselei, care se abate la stînga, o lărgime mai mare, s-a săpat în coasta muntelui un larg pasaj în boltă. Pereţii, foarte apropiaţi în acest loc, curentul rece ce se face tot mai simţit, zgomotul apelor şi automobilele ce apar la cotituri, toate ne dau o senzaţie cu totul aparte, neîntîlnită pînă aci.

După cca. 300 m, şoseaua traversează apa Bicazului. Dincolo de acesta, ceva mai jos, sub tavanul ce spînzură pe stînga, deasupra şoselei, ne vom opri pentru a privi înapoi şi puţin către stînga, spre impunătorul perete denumit Piatra Surducului; vom distinge cu uşurinţă pe verticala lui despicătura adîncă a unui horn, avînd în partea superioară înfăţişarea unei furci ale cărei braţe alcătuiesc cele două trasee alpine de mare dificultate: Fisura Artei şi Traseul Surducului Mare.

Tot din acest punct, peste parapetul şoselei (în dreapta cum coborîm), apele limpezi ale unui izbuc, cu o excelentă apă de băut, ies din pieptul muntelui, revărsîndu-se înspumate peste bolovănişul năpădit de muşchi. În acest loc se termină porţiunea denumită „Gîtul Iadului".

Ceva mai jos valea se deschide, iar apele Bicazului, scăpate din strînsoarea pereţilor, îşi mai domolesc cursul alunecînd peste prundişuri largi. Curînd lăsăm în stînga firul sec al V. Bardosului, ascuns de perdeaua unei păduri; mai jos, la Gura Bardosului (km 32,200, staţie D.G.T.A. a autobuzelor Piatra Neamţ — Lacul Roşu — Gheorghieni), întîlnim drumul ce se ramifică din şosea către stînga şi care conduce în V. Lapoş— Cheile Lapoş — cabana Cheile Bicazului — Lacul Roşu, descris la traseul nr. 10. În acest loc putem considera terminat itinerarul prin Cheile Bicazului.

Pentru cei care doresc să cunoască V. Bicazului în continuare redăm în linii mari cîteva obiective ce merită a fi vizitate.

De la Gura Bardosului peisajul devine mai puţin sălbatic. La intrarea în comuna Bicaz-Chei, în stînga, apar stîncile golaşe ale Munticelului, străjuite de coloana înaltă a Pietrei Glodului. La poalele ei, Bicazul primeşte din stînga şuvoiul Şugăului, al cărui fir, deşi firav, a săpat în stînca muntelui o cheie îngustă, prin care se pătrunde anevoie. Totuşi, un pod construit de-a lungul acestei spintecături permite trecerea localnicilor care îşi au aşezările dincolo de chei.

Mai jos de Piatra Glodului, valea se deschide tot mai mult, înşirînd pe malurile ei salba de case a satelor, ce sfîrşesc după 35 km de la Lacul Roşu, în oraşul Bicaz, unde apele pîrîului se varsă în Bistriţa, a cărei albie aproape secată prin ridicarea barajului de la Izvorul Muntelui, prinde din nou viaţă.

9. TRASEUL PRIN CHEILE BICĂJELULUIFără marcaj. Durata: 4 ore.

Pîrîul Bicăjelului curge de-a lungul unei văi largi care străbate de la sud la nord o depresiune ce formează în cuprinsul aceluiaşi masiv hotarul dintre Culmea Curmăturii la vest şi Culmea Tulgheş-Valea Rece la est.

De-a lungul văii, aşezările Bicăjelului de Sus şi Bicăjelului de Jos, risipite pe coaste şi funduri de vîlcele, păstrează neschimbat caracterul satelor de sub munte, evocînd în .special pe cele ale regiunii Branului (Ţara Bîrsei); farmecul celor dintîi se întregeşte prin prezenţa buciumelor1, a căror chemare nostalgică şi prelungă pluteşte peste munţi şi văi, pînă în depărtări ce nu pot fi cuprinse decît cu gîndul.

Aproape de vărsarea în Bicaz, apele Bicăjelului formează o cheie2 de o sălbăticie rar întîlnită, de-a lungul căreia apa se înlănţuie într-o salbă de cascade şi ochiuri adînci, strînse între pereţi înalţi şi uneori foarte apropiaţi. Pentru parcurgerea cheilor vom dă preferinţă traseului ce duce către obîrşie (din aval în amonte); drumul este astfel mai uşor, trecînd unori prin apă.

Intrarea în Cheile Bicăjelului este situată la o distanţă de cca. 4 km de Lacul Roşu — la km 30,600 de pe şoseaua ce străbate Cheile Bicazului spre Bicaz — Piatra Neamţ (vezi traseul nr. 8. pînă la semnalarea în text a Cheilor Bicăjelului). Aci identificăm marcajul cu bandă galbenă (traseul nr. 6), care ne va însoţi pe o distanţă de cca. 660 m. (Vezi schiţa traseului nr. 6 de la pag. 44.)

Iniţial, după ce am traversat pîrîul, poteca se continuă pe o distanţă de cca. 300 m, avînd în stînga Bicăjelul şi sfîrşeşte într-un punct unde trecem prin vad pe malul opus.

De aici, urcînd cca. 360 m de-a lungul văii, ajungem în punctul din care, părăsind poteca marcată cu bandă galbenă, urmăm către dreapta un hăţaş ce coboară în mici ocoluri pînă în .firul Bicăjelului.

Este locul în care traseul iese din comun, el desfăşurîndu-se direct prin apă, din care cauză drumeţii mai impresionabili fac calea întoarsă. Cei perseverenţi însă, trecînd peste „emoţiile" provocate de zgomotul cascadelor şi de înălţimea pereţilor, ca şi peste senzaţia noi prea plăcută a primului contact cu apele reci ale Bicăjelului, se conving repede că parcursul nu este nici periculos şi nici dăunător.

Iniţial, adîncimea apei foarte limpezi nu trece mult peste genunchi, ceea ce permite traversarea de pe un mal pe altul sondînd-o fie cu piciorul, fie cu privirea. După cca. 35—40 m de mers prin defileul îngust format de pereţi înalţi (60—70 m) şi netezi ajungem într-un loc unde valea se lărgeşte, descriind un ocol către dreapta; în acest punct, părăsind firul apei, urcăm pe malul din dreapta văii, conduşi de o potecă, pînă la o terasă situată la cca. 20 m înălţime deasupra pîrîului. Urmînd-o pe o mică distanţă, către dreapta, ajungem într-un punct de unde putem reveni pe firul văii.

Curînd trecem un mic bazin în care apa foarte liniştită ajunge pînă la brîu; dincolo de acesta, deşi cheile se îngustează vizibil, apa nu trece de genunchi.

După cca. 200 m valea se deschide dintr-o dată, apa curgînd prin haosul de stînci care caracterizează această porţiune. Mici hăţaşuri ocolesc diferitele obstacole ale parcursului, purtîndu-ne de-a lungul unui pasaj sălbatic, mărturie a luptei milenare dintre apă şi stîncă.

Urmează un gang cu apele învolburate şi talvegul plin de bolovani alunecoşi, mai ales în partea finală. Iniţial traversăm firul spre dreapta (cum urcăm), iar după 25 m revenim, continuînd înaintarea de-a lungul unei poteci din stînga văii, care după 50 m ajunge într-un punct de răscruce:

a) către stînga şi în amonte distingem o potecă ce evită ultima parte a cheilor; aceasta face un ocol larg prin pădure pînă sub linia de curent electric pe care o urmează în coborîş. Apoi trece apa Bicăjelului, mai sus de chei, după care, în diagonală spre dreapta, urcă prin fînaţuri în Şaua Varaşcăului, situată deasupra staţiunii Lacul Roşu;

b) traversînd apa Bicăjelului pe malul lui stîng, întîlnim o potecă ce urcă în diagonală către dreapta prin pădure, descriind cîteva ocoluri pe coasta muntelui. În cele din urmă drumul iese la gol şi se pierde după o vreme prin fînaţurile ce podesc regiunea pe suprafeţe largi. Avînd ca reper stîlpii liniei de curent electric, urcăm aproape paralel cu aceştia şi întîlnim curînd drumul ce iese în Şaua Varaşcăului, situată deasupra staţiunii Lacul Roşu.

Itinerarul nostru prin chei urmează în continuare hăţaşul de pe malul din stînga (cum urcăm). El urcă uşor prin pădure, evitînd firul văii, în această parte inaccesibil. La cca. 200 m de la punctul de ramificaţie, poteca coboară o porţiune înclinată şi dispusă în trepte, ajungînd după 8 m în firul văii. De aici

1 Local — buşen.2 A devenit o tradiţie ca administraţia staţiunii Lacul Roşu să organizeze cu fiecare serie de vizitatori veniţi la odihnă excursii în Cheile Bicăjelului.

începe ultima şi cea mai interesantă porţiune a drumului prin chei.Cu pereţii apropiaţi uneori la 3 m, culoarul final este complet inundat de apă, prezentînd pe

parcurs şi două puncte în care aceasta depăşeşte un metru adîncime.În partea finală întîlnim un lac adînc (inaccesibil), din dreptul căruia, îndreptîndu-ne spre dreapta,

urcăm o prispă de piatră, situată în dreapta văii (cum urcăm) deasupra cheilor. De pe o creastă mică, ne abatem spre stînga, coborînd pînă pe terasa din imediata apropiere a pîrîului. În continuare şi către dreapta (sudvest) urmăm o potecă ce străbate o zonă acoperită cu păşuni, care sfîrşeşte după 100 m în dreptul stîlpilor de lemn ce susţin firele liniei de curent electric; aici întîlnim semnele bandă galbenă ale traseului nr. 6, care urmat în sus şi către dreapta ne conduce în Şaua Varaşcăului deasupra staţiunii Lacul Roşu.

Precizăm că adîncimea apelor, dată în această descriere, corespunde numai cu perioadele de secetă, cînd ele sînt mai scăzute.

Recomandăm, pentru parcurgerea acestui itinerar, o încălţăminte adecvată (eventual pantofi de tenis etc.) care să asigure un mers uşor pe porţiunile în care traseul trece direct prin albia pîrîului.

10. LACUL ROŞU — GURA BARDOSULUI — VALEA LAPOŞ — CHEILE LAPOŞ - LACUL ROŞUFără marcaj. Durata: 4—5 ore.

La cca. 3 km de staţiunea Lacul Roşu, V. Bicazului primeşte pe stînga un al doilea afluent, Lapoşul. Acesta îşi adună apele din vest, de sub Muchia Figheşului, străbate un ţinut împădurit, udînd poalele Munţilor Lapoş şi Cupaşul Suhardului şi pătrunde într-un defileu îngust, mărginit de pereţi înalţi de sute de metri, care alcătuiesc cele mai interesante chei din perimetrul turistic al staţiunii Lacul Roşu.

Fără a fi obositor, parcursul ne poartă prin locuri pitoreşti, dîndu-ne totodată posibilitatea să luăm contact cu localnicii bicăjeni, ale căror aşezări de vară sînt risipite de-a lungul văii, atît pe coastele Lapoşului, cît şi pe cele ale Cupaşului. Folclorul, portul şi obiceiurile acestor oameni blajini, cu vorba lor domoală şi caldă, vor rămîne, alături de frumuseţile peisajului, amintiri plăcute pentru drumeţi.

Parcursul prin Cheile Bicazului, descris la traseul nr. 8, fiind comun cu cel al acestui itinerar, îl vom urma pînă în dreptul km 32,200 de pe şoseaua Lacul Roşu-Piatra Neamţ. De la acest punct se ramifică în stînga şoselei un drum cunoscut sub numele de Gura Bardosului. (Vezi schiţa traseului nr. 8 de la pag. 52) Se poate veni şi cu autobuzul D.G.T.A., care are staţie în acest loc.

Părăsind şoseaua naţională, ne orientăm către stînga (sud-sud-vest) şi începem urcuşul pe Muntele Bardosu, lăsînd în dreapta, chiar de la plecare, albia seacă a pîrîului Chişcului, a cărui vale este năpădită de pădure.

După 10—15 min ajungem în locul numit „La Bănci", de unde zarea se deschide larg spre sud şi sud-vest. Jos, în vale, apele Bicazului, scăpate din strînsoarea cheilor şi parcă ameţite de atîta frămîntare, continuă să vuiască, rostogolindu-se învolburate printre bolovani. Dincolo de rîu, agăţate pe o terasă înclinată, se văd cîteva sălaşe risipite prin poieni, iar deasupra lor, creasta împădurită a Surducului, din care se înalţă ca o cetate fantastică Vf. Ciuha (1233 m alt.), cunoscut sub numele adevărat de Surduc.

Mai la dreapta putem admira peretele de nord al Pietrei Boilor sau Piatra Surducului, pe care alpiniştii au stabilit o serie de trasee alpine de mare dificultate, dintre care cîteva pot fi uşor identificate. Din punctul „La Bănci", drumul se îndreaptă spre nord-nord-vest avînd în stînga V. Bardosului, a cărei albie seacă, puternic erodată de ape, prezintă forme caracteristice carstului. Valea, care însoţeşte pe o bună distanţă drumul nostru, este în cea mai mare parte a anului lipsită de apă. Totuşi, în treimea ei inferioară vom întîlni porţiuni unde un fir subţire se prelinge peste săritorile văii sau se ascunde clipocind prin paturi de grohotiş.

Pe măsură ce urcăm, drumul devine tot mai sălbatic, strîns între pereţii văii, atît de apropiaţi, încît au aspectul unor chei. După ce traversează valea pe care o lasă în dreapta, drumul trece printr-o mică poiană şi ajunge în Poiana Bardosului (nume dat şi altor două poieni ce le întîlnim pe parcurs pînă în V. Lapoşului) lîngă gospodăria singuratică a unui localnic. De la capătul de sus al ogrăzii acestuia se ramifică către dreapta (cum urcăm) — est — o potecă ce ne conduce pe Bîrnadul, munte asemănător ca înfăţişare cu Lapoşul şi Ciurgăul, de care este despărţit prin pîrîul Ciurgăului.

Purtîndu-ne prin rarişti de pădure, drumul părăseşte definitiv firul văii, fără apă în aceste locuri, şi pătrunde în ceea de a doua Poiană a Bardosului, unde întîlnim noi aşezări omeneşti. De aci, printr-un ocol larg către stînga, drumul ajunge în dreptul unor stîncării, pe care le lasă în dreapta, trece prin faţa altor aşezări din cea de a treia Poiană a Bardosului şi ajunge pe o cumpănă de ape de unde coboară în V. Lapoşului, a cărei deschidere largă se aşterne la picioarele noastre.

Mulţimea de case răsfirate pe întinsele păşuni ale Lapoşului, lunca înverzită a pîrîului ce curge în meandre, sălciile care-i tivesc malurile, precum şi pereţii de stîncă ce se înalţă în stînga noastră se împletesc într-un tot armonios care răsplăteşte cu prisosinţă oboseala drumeţului.

De pe linia crestei pe care ne aflăm, coborîm fără să mai urmăm drumul, în firul văii. Aci ne îndreptăm la stînga (S-E) şi coborînd pe lîngă apă intrăm pe nesimţite în Cheile Lapoşului, care pe măsură ce înaintăm îşi apropie malurile, iar pereţii devin tot mai înalţi. După cca. 600 m de la punctul unde am început coborîrea pe vale ajungem în cea mai impresionantă parte a cheilor. Din acest punct trecerea prin chei este posibilă:

a) coborînd direct pe firul văii; b) urmînd hăţaşul aflat pe malul său drept. Varianta a. Itinerarul mult mai interesant, îl recomandăm numai turiştilor care, dorind să

cunoască toate aspectele acestui defileu îngust şi sălbatic, nu vor ezita să treacă uneori direct prin apă. Parcursul, uşor accidentat la început, ne dă pe această porţiune şi posibilitatea de a face mici ocoluri. Mai jos valea fiind strînsă apoi între pereţi înalţi şi foarte apropiaţi, sîntem nevoiţi să înaintăm prin apă.

Fără să fie adîncă (nu atinge niciodată un metru), aceasta este limpede, foarte rece şi curge liniştit printre bolovanii care în perioadele secetoase uşurează trecerea pe o mare distanţă. Mai jos, valea se deschide, lăsînd în stînga un perete de o măreţie rar întîlnită, înalt şi vertical el îşi unduieşte creasta coborînd la un moment dat şi formînd o şa acoperită cu vegetaţie ca apoi să se înalţe din nou şi mai viguros, culminînd către sud-est, cu o succesiune de trei turnuri, care în ansamblu formează Piatra Altarului; ultimul turn impresionează prin forma lui de monolit gigantic ce domină întregul peisaj, mai ales cînd este privit din Valea Bicazului.

După ce străbatem pe la poale aproape două treimi din lungimea acestui perete, uşor de recunoscut după steaua simbolică aşezată pe ultimul său turn, deosebim în dreapta poteca ce ne conduce de-a coasta prin pădure. Locul nu ne poate scăpa, deoarece în punctul de ramificaţie valea este întreruptă de o săritoare de 12—15 m care nu poate fi trecută decît prin căţărare (din acest punct cele două variante au parcurs comun). Aşadar, de la capătul de sus al săritorii, către dreapta, urmăm poteca ce ne conduce de-a coasta pe malul drept al văii Lapoşului şi apoi coborîm de-a lungul unei creste pînă într-un punct unde acesta se îngustează. Aci, orientîndu-ne din nou către dreapta, părăsim creasta sus-amintită şi, conduşi de un hăţaş, coborîm printre stînci şi vegetaţie pînă În firul unei văi seci, unde întîlnim un drum pentru căruţe, care, urmat în coborîre, ne conduce la cabana Cheile Bicazului. Pentru a încheia traseul nostru vom coborî de la cabană cca. 300 m pe V. Bicazului pînă în punctul de confluenţă cu V. Lapoşului.

Aruncîndu-se cu zgomot peste cîteva cascade, apele înspumate ale Lapoşului se unesc cu cele ale Bicazului, căruia îi dă forţe noi, pentru a înfrunta mai departe îndărătnicia Bardosului şi a Surducului, ce strîng de aici în jos malurile printre care şi-a tăiat drum cu trudă şi migală în decurs de milenii.De la confluenţa Lapoşului ne îndreptăm către staţiunea Lacul Roşu, unde ajungem după 3 km de mers pe şosea.

Varianta b. Cel de-al doilea drum care străbate Cheile Lapoşului începe din acelaşi punct cu varianta a şi se desparte de aceasta chiar în locul unde pereţii s-au apropiat mult. De aici, traversînd firul apei, deosebim pe malul drept un hăţaş care iniţial urcă şi apoi unduieşte pe la baza pereţilor, depărtîndu-se treptat de talvegul văii cu apele înspumate, al cărui vuiet de abia se mai aude.

Urcînd şi coborînd pe malul drept al văii, escaladînd mulţimea de copaci doborîţi de vînt, urmăm drumul, care uneori trece pe sub pereţi înalţi şi puternic surplombanţi, spintecaţi de hornuri adînci şi umede, ce probabil nu au fost călcate niciodată de picior de om. După o vreme poteca se abate uşor către stînga şi prin ocoluri mici se apropie de firul văii, coborînd în albia acesteia pe o pantă foarte înclinată.

În continuare urmăm albia Văii Lapoşului, avînd în stînga marele perete al Pietrei Altarului (Turnul Bardosului) pe a cărui creastă, către sud-est, sînt înşirate trei turnuri înalte. În acest loc drumul se întîlneşte cu varianta a (care a coborît pe firul văii), avînd în continuare traseu comun.

11. CABANA CHEILE BICAZULUI — MUCHIA FIGHEŞULUIMarcaj: punct roşu. Timp: 4—5 ore.

Traseul străbate, de la est la vest, Muntele Cupaşul Suhardului pe un drum ce se menţine, în general, pe sub linia de creastă, purtîndu-ne prin locuri sălbatice, întrerupte de o înlănţuire de poieni şi locuri deschise, de unde ni se înfăţişează un orizont larg peste valurile împietrite ale munţilor înconjurători.Marcajul începe din dreptul km 29, situat în Cheile Bicazului (traseul nr. 8) chiar din faţa cabanei cu acelaşi nume.

Fig 06După ce trecem podul peste Bicaz, parcurgem pajiştea ce înconjoară clădirile cabanei Cheile

Bicazului, urcînd prin mici rarişti spre gospodăria unui localnic, după care poteca intră în pădure. Urcînd din greu şi făcînd ocoluri scurte ce ne uşurează înaintarea, ajungem după cca. 30 min în culmea muntelui, unde întîlnim, venind din stînga, din V. Cupaşului, marcajul cruce roşie, care ia sfîrşit aici (traseul nr. 12).

În continuare, marcajul ne conduce prin două poieni luminoase, dar de un aspect nu prea atrăgător, din cauza făgaşelor de căruţe, adîncite de ape şi devenite cu vremea adevărate şanţuri. În cea de a doua poiană pămîntul musteşte, semnalînd prezenţa unui izvor pe care-l vom întîlni ceva mai sus. Din acest punct, după ce trecem rariştea de molizi, ajungem în poiana Cupaşului, îngrădită cu gard de sîrmă şi traversată de la sud-vest la nord-est de linia funicularului. Pe creastă, lîngă funicular, se află un canton. Din acest loc, priveliştea foarte largă ne permite să urmărim în stînga şi în spate noianul de munţi ce închide orizontul către vest, formînd în jurul staţiunii Lacul Roşu o barieră naturală care adăposteşte adevărate comori de frumuseţi turistice.

În primul plan, Culmea Curmăturii cu spinările răsfirate îşi ridică vîrfurile, punctînd din loc în loc, prin masivitatea lor, linia crestei. În faţă, ca o santinelă, stă Vf. Ucigaşului, cu piscul împădurit. În dreapta şi foarte aproape, despărţit doar de V. Bicazului, zărim versantul nordic al celor două vîrfuri ale Suhardului, pe la poalele cărora curge Cupaşul.

În partea cealaltă a crestei pe care ne aflăm, către dreapta (orientaţi în sensul de mers), apar peste V. Lapoşului culmile dezgolite ale Lapoşului, Ciurgăului şi Bîrnadului. De pe întinsul lor, în lunile de vară, ajung pînă aici sunetele prelungi şi nostalgice ale buciumelor şi tălăngilor numeroaselor turme ieşite la păscut.

După ce trecem pe sub linia funicularului urcăm puţin şi coborîm apoi pînă în şaua înierbată a Cupaşului, de unde drumul nostru marcat cu punct roşu se abate la stînga, iar altul, nemarcat, către dreapta (nord), spre V. Lapoşului. Traversînd culmea prin Şaua Cupaşului către stînga, trecem pe versantul sudic al muntelui, înaintînd în diagonală spre dreapta prin poiana ce se deschide larg în faţa noastră.

După ce am lăsat în urmă apa unui izvor prinsă în cîteva jgheaburi, ne abatem la dreapta şi ajungem într-un punct cu stîncării, de unde începem să coborîm către marginea din stînga a pădurii. Pe un drum larg, presărat cu luminişuri, înaintăm pe linia de cumpănă a muntelui, pînă într-un punct, unde o săgeată ne indică schimbarea de direcţie către stînga. Trecînd peste o împrejmuire, pătrundem într-o zonă defrişată, pe care o traversăm de-a coasta, aproape de limita pădurii. După cca. 15 min poteca se abate la dreapta, coborînd pînă la un izvor prins în căuş.

Din acest loc începe un urcuş lung în diagonală pe coasta împădurită a muntelui, printr-o zonă sălbatică. Pasajul sfîrşeşte într-o defrişare din care putem admira, către stînga, coastele dezbrăcate de haina pădurii ale Suhardului Mare, iar ceva mai la dreapta, culmea masivă a Vf. Suhard, cu coastele covîrşite de pădure.

După un ocol către dreapta ajungem într-o mică poiană, de unde urcăm către stînga, străbătînd o înlănţuire de luminişuri, acoperite cu ierburi înalte. Lăsăm în urmă cîteva ramificaţii, după care poteca noastră trece pentru multă vreme pe versantul nordic al Muntelui Cupaşul Suhardului, evitînd în acest fel accidentaţiile crestei. Astfel, depăşim pe rînd cota 1512 şi 1501, după care, printr-un ocol către stînga, ieşim într-o poiană situată pe linia de creastă, la cca. 200 m mai jos de cota 1501.

Perspectiva se deschide fără hotar în faţa noastră, oferindu-ne prilejul de a face popas după urcuşul atît de obositor.

Către stînga se înalţă Vf. Licaşului, ale cărui coaste împădurite coboară pînă în V. Cupaşului; urmează Muchia Figheşului, punct final al drumului nostru, iar în dreapta se conturează Culmea Curmăturii; deasupra acesteia şi mai la dreapta se vede Piatra Vithoşului, cu coastele dezgolite de haina pădurii, însă punctată de ţancuri albe de calcar, ce o fac să iasă din comun.

Coborînd, traversăm prin mijloc o poiană plantată de curînd cu puieţi de molid, în stînga căreia, la marginea pădurii, remarcăm o amenajare pentru fînul căprioarelor pe timpul iernii. Urcăm din nou, călăuziţi prin pădurea fără potecă numai de marcajul nostru. Curînd ajungem în dreaptul unei împrejmuiri ce delimitează pădurea de o zonă defrişată şi năpădită de zmeuriş. Ceva mai sus, poteca se abate pe versantul nordic, corespunzător V. Lapoşului, unde întîlneşte un drum larg de munte pe care-l urmăm prin culoarul verde al pădurii, pînă în Culmea Curmăturii, în Poiana „La Vincli", unde întîlneşte „Drumul Lapoşului" (traseul nr. 14).

Legături din poiana „La Vincli" spre:— Lacul Roşu prin Ramificaţia spre Vf. Licaş 14 D—14 E.— Şaua Pîngăraţi prin Ramificaţia spre Vf. Licaş— Şaua Nergheşului 14 D—19 A.

— Satul Hagota pe la Piatra Vithoş 14 B.

11 A. MUCHIA FIGHEŞULUI — CABANA CHEILE BICAZULUIMarcaj: punct roşu. Timp: 4—4½ ore.

Traseul, mai mult în coborîre, poate fi folosit de turiştii ce urcă din satul Hagota (traseul nr. 14 C); de cei care vin de la Lacul Roşu peste Vf. Licaş (traseul nr. 14—14 A) sau prin Şaua Nergheşului (traseul nr. 19).

Primul marcaj de pe parcurs se află la sud-est, pe un molid, În marginea poienii „La Vincli" (poiana este uşor de identificat după stîlpii de beton ai unei vechi linii de funicular). Lăsînd în dreapta culmea împădurită a Figheşului (1478 m) (vezi schiţa traseului la pag. 67) urmăm poteca ce intră în pădure, coborînd în pantă domoală pe coasta nordică a Muntelui Cupaşul Suhardului. În vale, ascunsă de perdeaua pădurii, V. Lapoşului strînge apele tuturor pîraielor ce brăzdează versantul nordic al acestui munte.

Pe măsură ce coborîm, drumul se deschide tot mai larg, arcadele pădurii apărînd în faţa noastră, ca un tunel înverzit şi luminos. Linia de culme pe care o întîlnim după cca. 15 min ne dă posibilitatea să privim în partea dreaptă, versantul fiind, defrişat şi năpădit de zmeuriş. Jos, în vale, curge Cupaşul, însoţit de o şosea forestieră. Dincolo de vale se înalţă vîrful masiv al Licaşului cu pantele acoperite de vaste păduri, iar mai la stînga, Suhardul, defrişat.

Coborînd mereu, drumul de munte dispare, iar poteca uşor conturată ne poartă printr-o pădure deasă, foarte sălbatică. În dreapta ne însoţeşte pe o mare distanţă o împrejmuire. După acest pasaj ajungem într-o poiană plantată cu puieţi de molid, pe care o străbatem, urcînd din greu. În dreapta acesteia deosebim amenajarea unui loc pentru nutreţ şi bolovani de sare destinate căprioarelor. La capătul de sus al urcuşului, înainte cu cca. 200 m de vîrful ce-l avem în faţă (cota 1501) ne acordăm un mic repaus, prilej pentru a admira munţii lăsaţi în urmă.

În primul plan apare Muchia Figheşului, acoperită de pădure, la stînga, mai înalt decît toţi, Licaşul; la dreapta, Piatra Vithoş, dezgolită şi cu creasta punctată de stînci albe de calcar; mai la dreapta, Lapoşul şi Ciurgăul, întinsă zonă pastorală, ce pare acoperită de un uriaş covor de catifea verde.

Reluînd drumul, traversăm în diagonală către stînga culmea dezgolită de pădure şi, conduşi de marcajul cu punct roşu, coborîm pe o , potecă îngustă, ocolind vîrful pe care am poposit. Mergînd astfel, poteca evită pe la nord vîrfurile intermediare, lăsînd în urmă şi cota 1512 m. Depăşim cîteva ramificaţii, ajutaţi şi de marcajul ce ne indică drumul şi pe care, uneori, trebuie să-l căutăm cu atenţie. După traversarea cîtorva luminişuri acoperite cu ierburi înalte, drumul se abate uşor către dreapta şi iese într-o zonă defrişată, situată pe versantul sudic al muntelui, corespunzător V. Cupaşului.

Din acest punct şi pe o mare distanţă poteca coboară în diagonală coasta muntelui, purtîndu-ne prin locuri de o sălbăticie neobişnuită. Un izvor, întîlnit ceva mai jos marchează punctul din care începem urcuşul pe o distanţă scurtă, după care poteca se îndreaptă brusc către stînga, străbătînd de-a coasta o faţă defrişată. La capătul acestui pasaj lung trecem o împrejmuire şi ajungem pe linia culmii principale a muntelui, presărată cu mici luminişuri.

Înaintînd către dreapta, ieşim din pădure după cca. 10 min, urcînd prin poiana din Şaua Cupaşului, care se alungeşte şi pe versantul opus al muntelui. Traversarea poienii se face iniţial către dreapta; din mijlocul ei ne abatem uşor către stînga, trecînd pe lîngă un izvor cu apa prinsă în jgheaburi, dincolo de care se conturează drumul de munte pînă în Şaua Cupaşului.

După ce lăsăm în stînga un drum de munte ce traversează de-a coasta o defrişare şi coboară către V. Lapoşului, urcăm din greu prin pădure, pe coastele unui vîrf ce-l avem în dreapta. Ieşind la gol, ne apare deodată linia funicularului ce vine din V. Cupaşului (dreapta) şi coboară în V. Lapoşului (stînga). Coborîm prin poiana Cupaşului, împrejmuită cu gard de sîrmă şi, în continuare, mai trecem prin două poieni brăzdate cu făgaşe adînci, ajungînd într-un punct din care marcajul nostru părăseşte culmea, îndreptîndu-se către stînga, pe versantul nordic al muntelui. Către dreapta coboară din punctul de ramificaţie marcajul cruce roşie, ce conduce în V. Cupaşului.

Drumul nostru, marcat cu punct roşu, coboară în pantă accentuată printr-o pădure deasă, şi după cca. 15 min lasă în urmă gospodăria unui localnic, pătrunzînd în zona ocupată de complexul de clădiri ce aparţin cabanei Cheile Bicazului, unde marcajul ia sfîrşit. Din acest punct, către Lacul Roşu urmăm traseul prin Cheile Bicazului (vezi traseul nr. 8) descris în sens invers.

12. LACUL ROŞU — VALEA CUPAŞULUI —CREASTA CUPAŞULUIMarcaj: cruce roşie. Timp: l oră.

Acest itinerar reprezintă o mică plimbare prin regiunile atît de liniştite din jurul staţiunii Lacul Roşu şi dă posibilitatea celor care-l parcurg să aibă, în mic, satisfacţia unei ascensiuni pe munte. Traseul marcat cu cruce roşie sfîrşeşte într-un punct de pe culmea Muntelui Cupaşul Suhardului, unde întîlneşte traseul nr. 11 marcat cu punct roşu.

Pentru amatorii unei excursii în circuit, coborîrea pe la cabana Cheile Bicazului este foarte indicată, parcursul fiind marcat cu semnul punct roşu. Coborîrea ia sfîrşit la cabana Cheile Bicazului, în dreptul km 29 de pe şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ; din acest punct pînă în staţiune mai sînt 3 km.

Plecînd din centrul staţiunii, urmăm pe o distanţă de cca. 1700 m şoseaua Lacul Roşu—Piatra Neamţ, pînă în punctul unde întîlnim, coborînd, în stînga, primul afluent al Bicazului, pîrîul Cupaş. (Vezi schiţa traseului nr. 11 de la pag. 67.) îndreptîndu-ne către stînga, părăsim şoseaua şi urcăm pe drumul forestier, marcat cu semnul cruce roşie. După ce lăsăm în dreapta un mic canton, valea îşi adună malurile, îngustîndu-se tot mai mult. La 500 m de la confluenţa sus-amintită, părăsim şi drumul forestier, marcajul conducîndu-ne pe un drum de munte care se ramifică în dreapta. Urcăm astfel pe coastele împădurite ale muntelui Cupaşul Suhardului către creasta ce coboară de undeva din Muchia Figheşului.

Drumul continuă în pantă domoală şi curînd ne scoate la gol, unde zărim în stînga aşezările forestiere şi staţia de funicular din V. Cupaşului, dincolo de care se înalţă, formînd malul drept al acestei văi, cele două Suharduri, dezgolite de haina pădurii. Pe măsură ce urcăm, din drumul nostru se desprind spre dreapta ramificaţii care uşurează în bună parte urcuşul, descriind ocoluri mari prin pădure. Noi vom urma însă fidel drumul cel mai din stînga, acesta oferind aproape în permanenţă un orizont larg. Uneori, şi mai ales din luminişuri, putem observa pe creasta Cupaşului stîlpii liniei de funicular ce duc în Poiana Cupaşului. Cînd am atins linia de creastă, marcajul cu cruce roşie ia sfîrşit. Din acest punct în continuare putem urma traseul nr. 11 sau nr. 11 A, marcat cu punct roşu.

13. LACUL ROŞU — VALEA CUPAŞULUI — ŞAUA SUHARDULUI — CABANA SUHARD — LACUL ROŞUMarcaj: Lacu Roşu — Valea Cupaş — Şaua Suhardului — fără marcaj, din Şaua Suhardului pînă la Lacul Roşu marcaj — triunghi albastru. Timp 2-2½ ore.

Din centrul staţiunii urmăm şoseaua Lacul Roşu-Piatra Neamţ, coborînd pe apa Bicazului, trecem pe lîngă Oficiul Poştal, unde lăsăm în dreapta marcajul triunghi roşu ce conduce prin Şaua Varaşcăului—Şaua lui Ţifrea la cabana Cheile Bicazului şi pătrundem în defileul propriu-zis al Cheilor Bicazului, În zona numită „Între Chei".

Avem în dreapta marele perete nord-vestic care cade din Vîrful Făgetul Ciucului, iar în stînga, dincolo de apa pîrîului, peretele sud-estic al Suhardului Mic, intens colorat şi cu straturile dispuse în trepte orizontale. Pe măsură ce coborîm, cheile se îngustează, iar pereţii, mai ales cel din dreapta, se apropie tot mai mult de verticală.

După 1700 m de la ieşirea din staţiune, valea se lărgeşte brusc, iar Bicazul primeşte din stînga un afluent: Cupaşul. Un pod şi un indicator vestesc că în această direcţie putem urma un drum forestier marcat cu cruce roşie, traseul nr. 12, ce sfîrşeşte în creasta M. Cupaş, unde întîlneşte drumul de creastă marcat cu punct roşu, descris la traseele nr. 11 şi 11 A.

Trecînd podul, intrăm pe valea amintită şi mergem în susul ei către nord-vest, conduşi de semnele: cruce roşie. În stingă şi peste apă se înalţă, acoperit de o plantaţie tînără, versantul nord-estic al Suhardului, iar în dreapta, înconjuraţi de o pădure deasă de molid, pereţii de calcar ai Muntelui Cupaşul Suhardului. Chiar de la intrarea pe vale, peisajul se schimbă dintr-o dată; el nu mai este atît de apăsător, deschiderea între versanţi fiind mai largă, iar apele mai puţin zgomotoase.

La 200 m pe firul văii apare, pe piciorul care formează spre sud-est creasta cea mai înaintată a Muntelui Cupaş, un canton de o construcţie simplă, care întrerupe pentru o clipă singurătatea locurilor. După cca. 500 m de mers părăsim marcajul cruce roşie, care se abate către dreapta continuîndu-ne urcuşul pe lîngă pîrîu. (Vezi schiţa traseului nr. 11 de la pag. 67.) Malurile văii se apropie foarte mult, formînd o mică cheie. Pentru a pătrunde mai uşor prin această poartă naturală s-au făcut lucrări speciale şi s-a amenajat pentru şosea un terasament, albia rîului fiind drenată pe un jgheab îngust. Astfel, Cheile Cupaşului nu mai păstrează decît o mică parte din frumuseţea lor naturală. Dincolo de ele, valea se deschide larg: în dreapta apar instalaţiile unui funicular, iar mai sus, construcţii forestiere şi grajduri. În dreptul acestora din urmă, situate în partea de jos a aşezărilor, zărim în stînga o punte, peste care vom trece pîrîul.

Dincolo de acest punct şi în diagonală către dreapta, un drum larg ne conduce pe versantul nordic al Muntelui Suhard, numit „Dosul Suhardului". Urcuşul prin tăietura de pădure, năpădită de tufe şi zmeuriş, este o adevărată încîntare, mai ales în perioada cînd culesul zmeurei atrage în aceste locuri sute de fete, care umplu valea cu larma şi cîntecul lor.

După cca. 35 min de mers de la trecerea pîrîului Cupaş, ajungem la capătul de jos al marii poieni ce se deschide în faţa noastră pînă sus în Şaua Suhardului şi se continuă şi pe versantul opus. În acest loc, În stînga drumului cum urcăm, la umbra unui molid înalt, se află un izvor cu apă bună de băut.

Şaua Suhardului este un important punct de ramificaţie. În stînga, spre est, se desprinde poteca marcată cu triunghi albastru, care conduce pe Suhardul Mic, traseul nr. l; în dreapta, o potecă largă, nemarcată, duce de-a coasta, prin lăstăriş, pînă în V. Cupaşului Mic, iar de aici mai departe. Tot în dreapta, deasupra primei poteci, urcă în diagonală către dreapta (cum privim spre staţiunea Lacul Roşu), printr-o rarişte de molizi, o altă potecă, nemarcată, spre Vf. Suhardului Mare, de-a lungul pîrtiei de schi (traseul nr. 2).

Drumul nostru, începînd din Şaua Suhardului, coboară de-a lungul poienii Suhardului Mic, urmînd poteca marcată cu triunghi albastru. În stînga se înalţă impresionant peretele Suhardului Mic, pe verticala căruia au fost stabilite 11 trasee alpine, care urcă direct pe creasta tabulară a acestui munte şi sînt descrise la traseul nr. 25.

Pe măsură ce coborîm, peisajul se schimbă. În stînga, peste coama cabanei Suhard (1107 m), care apare printre molizi, se conturează culmile domoale ale Surducului, iar în dreapta şi în faţă Vf. Ghilcoş (Vf. Ucigaşului), profilat pe spinările îndepărtate şi acoperite cu păduri ale Hăghimaşului. Din dreptul cabanei Suhard, drumul coboară în pantă tot mai repede, trece pe la Cabana Turiştilor, pe care o lasă în stînga şi ajunge în centrul staţiunii, traversînd apa Bicazului.

LACUL ROŞU —VF. LICAŞ —RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞ -POIANA „LA VINCLI”- PIATRA VITHOŞ- HAGOTAPorţiuni componente: 14 — 14 A — 14 B. Timp: 9—10 ore.

14. LACUL ROŞU — VF. LICAŞ — RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞMarcaj: bandă albastră. Timp: 3-3½ ore.

Pornind din centrul staţiunii, către Gheorghieni, înaintăm cca. 100 m, călăuziţi de marcajul bandă albastră, după care traversăm Bicazul, înaintînd pe malul său stîng. Urcînd în pantă domoală, intrăm în pădure, unde întîlnim, venind din stînga, drumul marcat cu semnul cruce roşie (traseul nr. 3). La mică distanţă de punctul de întîlnire a drumurilor sus-amintite, într-un loc special amenajat, numit „La Bănci", avem de la înălţime o perspectivă completă asupra Lacului Roşu.

Fig 08În continuare, drumul începe să coboare paralel cu marginea lacului, ale cărui ape sînt ascunse de

perdeaua pădurii. La capătul de sus — către vest — lacul primeşte din dreapta prinosul de ape aduse de V. Suhardului. Traversînd pîrîul, pe partea lui dreaptă, începem urcuşul către dreapta şi după ce lăsăm în urmă cantonul Ocolului Silvic Gheorghieni şi o gospodărie, continuăm drumul pe V. Suhardului.

Pe aici, marcajul bandă albastră ne conduce pe un drum de munte ce urcă pe malul văii, prin care pîrîul îşi aruncă apa în mici cascade. Pe măsură ce înaintăm, locurile sînt tot mai sălbatice. Apa pîrîului scade mult, iar malurile încep să fie năpădite de brusturi. Curînd drumul se abate de pe malul văii şi urcă din greu prin pădure pînă într-o şa. În faţă, dincolo de şa, se vede V. Cupaşului, în dreapta se înalţă coastele, ce privesc spre vest şi sud, ale Vf. Suhardul Mare.

Din acest loc, către stînga, o potecă de vînătoare conduce prin pădure, trece un zmeuriş înalt, şi după ce lasă în urmă un izvor şi cîteva buturugi amenajate special cu sare pentru căprioare, începe să urce în serpentine scurte pe coastele defrişate ce aparţin Suhardului. Străbătînd în continuare, către dreapta, coasta acestui munte, urcăm domol şi intrăm în pădure, unde poteca abia se conturează. După un urcuş mai accentuat ne abatem la stînga ieşind în şaua dintre Suhard şi Licaş. În dreapta se zăreşte stîna din Licaş, iar în stînga, valea adîncă a Licaşului, ce coboară spre Lacul Roşu.

O poiană întinsă se alungeşte pe coasta muntelui pînă aproape de vîrf. De-a lungul ei drumul marcat cu bandă albastră ne conduce pînă pe creasta ce precede vîrful. Ultima porţiune punctată cu stîncării se parcurge mai anevoie şi sfîrşeşte pe Vf. Licaş (1676 m).

De pe Vf. Licaş putem cuprinde întreaga regiune înconjurătoare: distingem astfel de la stînga la dreapta (aşezaţi cu faţa în direcţia stînei din Şaua, Licaş-Suhard): Piatra Vithoşului cu coastele dezgolite şi

punctate de creste şi ace de calcar; în ultimul plan şi în aceeaşi direcţie, vîrful ascuţit şi acoperit cu păşuni al Higheşului (1505 m); în sfîrşit, către dreapta, coama masivă a Ceahlăului, precedată de culmile domoale ale Ciurgăului şi Bîrnadului, aflate foarte aproape de punctul din care privim.La cca. 200 m dincolo de Vf. Licaş (jumătate la dreapta, spre nord-est) întîlnim o mică platformă înconjurată de pădure, în mijlocul căreia se deschide gura largă a urmi aven (formă carstică de înfăţişarea unei pîlnii) cu diametrul de cca. 8 m1. Acest fenomen face ca vîrfului să i se spună uneori şi Vf. Gaura Licaşului.

Călăuziţi de marcaje, revenim pe creastă şi printre stînci coborîm de pe vîrf, abătîndu-ne uşor către dreapta, pînă în poteca ce traversează de-a coasta faţa sud-estică a Licaşului. De aici înaintăm către dreapta pînă în şaua dintre Vf. Licaş — dreapta — şi Dăn-ţuraşul — stînga. Trecînd curmătura, începem coborîrea de cealaltă parte a muntelui, lăsînd în stînga un drum-ramificaţie (nemarcat). Semnul nostru, bandă albastră, coboară în pantă foarte înclinată şi după cca. 10 min ajunge în „Drumul Lapoşului" la punctul denumit Ramificaţia spre Vf. Licaş, unde către stînga se ramifică traseul nr. 19 A, marcat cu semnul punct albastru.

Legături de la Ramificaţia spre Vf. Licaş spre:— Şaua Pîngăraţi prin Şaua Nergheşului 19 A.— Satul Hagota prin poiana „La Vincli" şi Piatra Vithoş 14 A—14 B.— Lacul Roşu prin poiana „La Vincli"—Muchia Figheşului — cabana Cheile Bicazului 14 A—11 A.

14 A. RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞ — POIANA „LA VINCLI"Marcaj: bandă albastră. Timp: 1½ oră.

Din punctul de ramificaţie a marcajelor itinerarul nostru se desfăşoară către dreapta pe „Drumul Lapoşului", vechi traseu de creastă, ce începe din Şaua Pîngăraţi, străbătînd în lung Culmea Curmăturii pînă la Poarta Lapoşului, de unde coboară peste Bîrnad în comuna Bicaz Chei. Drumul urcă şi coboară mici diferenţe de nivel, încingînd pe la vest Licaşul. Poieni şi luminişuri se succed neîntrerupt şi nu o dată drumeţi mai puţin gălăgioşi au întîlnit în aceste locuri minunate exemplare de căprioare şi păsări.

O împrejmuire aflată în stînga urcă o dată cu drumul nostru; înainte de a ieşi la gol trecem printr-o poartă făcută pentru oprirea animalelor ce pasc în această regiune. Un peisaj de o rară frumuseţe se deschide privirii odată ajunşi în poiana „La Vincli". În faţă, către dreapta, se profilează Ceahlăul, precedat de puzderia de arşiţe şi obcine ce-l înconjură; la stînga, Piatra Vithoş dezgolită de pădure, izolată şi strînsă din flancuri de văile Hagota şi Şumuleul, pare un promontoriu ce priveşte în depărtări către V. Putnei.

În cuprinsul poienii, către dreapta, se văd primele semne cu punct roşu ce duc pe Muchia Figheşului spre cabana Cheile Bicazului. Ceva mai jos şi în mijlocul poienii ajungem „La Vincli", punct al unei vechi linii de funicular, din care au mai rămas doar stîlpii de beton. Poiana, în care se vad aceste ruine, este numită local „La Vincli".

Legături din poiana „La Vincli" spre: — Satul Hagota pe la Piatra Vithoş 14 B.— Cabana Cheile Bicazului prin Muchia Figheşului 11 A.

14 B. POIANA „LA VINCLI" — PIATRA VITHOŞ — HAGOTAMarcaj: bandă albastră. Timp: 4 ore.

Din poiana „La Vincli" drumul urcă şi coboară, urmînd în general linia de cumpănă a crestei. Patru poieni punctate de rarişti dau o notă mai luminoasă peisajului care, pe măsură ce înaintăm, se deschide tot mai mult. Ici, colo, apele mustesc din pămînt, vestind prezenţa unor izvoare, într-o poiană mai deschisă (a 5-a), drumurile se ramifică: înainte şi de-a coasta în coborîre uşoară spre Poarta Lapoş se continuă drumul nemarcat; la stînga, către Piatra Vithoşului, drumul nostru, marcat cu bandă albastră.

Părăsind drumul principal (Drumul Lapoşului), ne orientăm către dreapta, călăuziţi de marcaj, înaintînd pe linia unei creste secundare spre Piatra Vithoş, obiectiv principal al traseului. Poteca este

1 Adîncimea acestui aven, cercetat de speologul Pleşa Cornel de la Institutul de Speologie din Cluj, ajutat de apliniştii A.S. Armata Braşov, este de cca. 80 m. Coborîrea se face în două etape. Prima măsoară 40 m şi sfîrşeşte pe un gheţar, a cărui grosime nu depăşeşte 10 m. Printr-o galerie ce străpunge calota acestuia se coboară în continuare încă 30 m. Galeria finală sfîrşeşte cu o îngrămădire de pietre şi bolovani căzuţi, care blochează definitiv înaintarea.

mărginită în dreapta de un gard, dincolo de care se găseşte un izvor cu apă foarte rece. Curînd sosim în poiana Smida Maicilor, de unde, coborînd în pantă domoală, ajungem după cîteva sute de metri la poalele Pietrei Vithoş. Apariţia neaşteptată a acestui munte, răsărit ca din pămînt, impresionează prin dantelăria calcarelor ce-l constituie şi care evocă înfăţişarea îndepărtatei creste a Pietrei Craiului.

De la poalele Pietrei Vithoş putem ajunge pe vîrful acestui munte în cca. 45 min, urcînd una din potecile nemarcate. De sus de pe culme, privind către nord (dreapta) vom identifica pe rînd: în dreapta, cu faţa dezgolită pînă la vîrf, Capul Jitanului, încins în partea de jos de drumul ce se ramifică din punctul denumit Poarta Lapoşului, coborînd spre poiana Tulgheş. Pe ultimul plan şi în stînga acestuia, acoperit pînă la vîrf de întinse păşuni alpine, se înalţă gurguiul ascuţit al Higheşului (1505 ni) sau Highişul Ascuţit, dominînd peisajul cu silueta lui zveltă ce iese din comun.

Cu Vf. Higheşului, Culmea Tulgheş — Valea Rece, ce aparţine de Hăghimaş, atinge cea mai mare altitudine din latura nordică a masivului, fiind în această parte un străjer înaintat, la fel ca fratele lui din latura sudică, Vf. Javardi (1445 m).

Pentru acei care nu vor să urce pe Vf. Pietrei Vithoşului, drumul continuă aproape de-a coasta pe versantul sud-vestic al Vithoşului şi, după o porţiune mai lungă prin pădure iese la gol, traversînd pantele acoperite cu grohotiş. Dincolo de ele pătrundem în Poiana Mare a Vithoşului, punctată din loc în loc de rarişti. Coborînd continuu pe sub culmea muntelui, mărginit de o îngrădire, ajungem într-o defrişare pe care o traversăm de-a coasta. Urmează apoi Poiana Mică a Vithoşului, în stînga căreia se află o stînă. Din dreptul acesteia, drumul descrie un ocol larg către stînga şi, după cîteva sute de metri, intră în pădure (spre dreapta), lăsînd în urmă un izvor. În pantă tot mai repede, cu făgaşe adînci şi bolovănoase, drumul ne poartă prin pădure, lăsînd ramificaţii ce se îndreaptă în diferite direcţii. Ajunşi în aceste puncte e bine să căutăm cît mai atent marcajul, altfel riscăm un ocol mare prin locuri necunoscute.

Partea finală a drumului, presărată cu poieni, mai ales către stînga, sfîrşeşte în capul unei uliţe care, urmată În coborîre, ne conduce către satul Hagota. În şoseaua forestieră la care ajungem curînd, ne orientăm către dreapta şi coborîm cale de un kilometru paralel cu apa pîrîului Putna Întunecoasă. La Cooperativa sătească părăsim acest drum şi, către stînga, pe uliţa satului, înaintăm cca. 250 m, după care, trecînd podul peste pîrîul Putna Noroioasă, ajungem la staţia de autobuze D.G.T.A. de pe linia Gheorghieni — Tulgheş, care trece prin satul Hagota. Aci drumul nostru marcat cu bandă albastră ia sfîrşit.

HAGOTA — PIATRA VITHOŞ — POIANA „LA VINCLI" — RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞ— VF. LICAŞ- LACUL ROŞUPorţiuni componente 14 C — 14 D — 14 E Timp: 8—10 ore.

14 C. HAGOTA — PIATRA VITHOŞ — POIANA „LA VINCLI"Marcaj: bandă albastră. Timp: 4—4½ ore.

Satul Hagota aparţine administrativ de comuna Tulgheş şi este aşezat la confluenţa pîraielor Putna Noroioasă şi Putna Întunecoasă. Pînă în acest sat circulă în ambele sensuri autobuze D.G.T.A. ce fac legătură între Gheorghieni şi Tulgheş pe la Ditrău. Staţia autobuzelor se află în centrul satului, de unde porneşte şi marcajul bandă albastră. (Vezi schiţa traseului nr. 14 de la pag. 79.) Pe săgeata indicatoare sînt prevăzute pentru distanţa Hagota — Piatra Vithoş — Vf. Licaş — Lacul Roşu 10—12 ore.

Coborînd de-a lungul drumului ce însoţeşte malul stîng al pîrîului Putna Noroioasă, traversăm la foarte mică distanţă podul peste această apă, mergînd către Cooperativa sătească. Din dreptul acesteia drumul marcat cu bandă albastră se abate la dreapta, urcînd paralel cu apa pîrîului Putna Întunecoasă, care confluează cu Putna Noroioasă ceva mai jos de cooperativă, formînd pîrîul Putna. Mergînd cale de l km pe această şosea (forestieră), ajungem în punctul unde marcajul traversează pîrîul Putna Întunecoasă, urcînd cca. 200 m pe lîngă gospodării şi culturi, pînă în dreptul unui cuptor de ars var. Din acest punct drumul se abate la stînga, trece prin faţa unei gospodării, din dreptul căreia coteşte la dreapta, iar 100 m mai sus se îndreaptă din nou către stînga pe o uliţă mărginită de case, urcînd spre poienile şi rariştile ce preced intrarea în pădure.

Un drum de munte bolovănos urcă prin pădure, trecînd prin luminişuri ce apar la diferite intervale, bun prilej pentru odihnă şi identificarea regiunii înconjurătoare. Ramificaţiile întîlnite le depăşim numai după ce ne-am convins că marcajul nostru urmează acest traseu. Atenţie ! Semnele aşezate defectuos pe copaci nu sînt întotdeauna vizibile de la distanţă şi nici nu marchează, de regulă, punctele de răscruce.

Partea finală a urcuşului, destul de înclinată, sfîrşeşte în Poiana Mică a Vithoşului, întinsă zonă de păşune, în mijlocul căreia, către dreapta, apare şi o stînă. Traversarea poienii se face prin partea de sus,

după care, printr-o defrişare, înaintăm paralel cu o împrejmuire aflată în stînga.Mergem aproape de-a coasta, apropiindu-ne mult de Muntele Piatra Vithoşului, care de aci apare

în toată măreţia lui. Deşi dezgolit de pădure, acest munte impresionează prin turnurile lui de calcare albe, prin crestele crenelate şi acele sale de forme atît de variate; aceste minunate detalii se completează cu grohotişurile prăvălite pînă în marginea pădurii, cu poieni acoperite de un covor de iarbă catifelată şi derariştile care le punctează din loc în loc. În sfîrşit, culmile ce cad spre V. Hagota sînt de o linie atît de armonioasă, încît acest impresionant complex peisagistic răsplăteşte din plin efortul celor două ore de drum.

După ce am traversat porţiunea defrişată despre care am vorbit, intrăm în Poiana Mare a Vithoşului, dincolo de care drumul cu uşoare denivelări traversează coasta acoperită de grohotişuri a Vithoşului, intrînd apoi în pădure pentru un timp mai lung. De partea cealaltă a pădurii ieşim la gol, lăsînd în urmă muntele pe la poalele căruia am traversat şi urcăm din nou, paralel cu o împrejmuire, pînă sus pe culme, în poiana Sminda Maicilor.

De aici drumul se abate uşor către dreapta şi întîlneşte, venind din stînga, „Drumul Lapoşului", nemarcat, pe care-l continuă de aici şi marcajul drumului nostru, bandă albastră. Urcăm aproape pe linia de cumpănă a muntelui şi după cca. l oră de mers (de la Piatra Vithoş), în care timp traversăm succesiv patru poieni, ajungem „La Vincli". punct al unei vechi linii de funicular din care n-au rămas decît stîlpii de beton. În stînga acestora, pe sub coastele împădurite ale Vf. Figheş se ramifică drumul peste Muntele Cupaşul Suhardului, marcat cu semnul punct roşu, care ne conduce în cca. 4½ ore la cabana Cheile Bicazului, situată 3 km mai jos de staţiunea Lacul Roşu (vezi traseul nr. 11 A).

Un peisaj nemărginit se deschide din punctul „La Vincli", în urmă, către dreapta, din noianul de arşiţe şi obcine joase se înalţă Ceahlăul şi culmile atît de caracteristice de pe linia sa de creastă.

14 D. POIANA „LA VINCLI", RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞMarcaj: bandă albastră. Timp: 1—1½ oră.

Din poiana „La Vincli", după ce lăsăm la stînga, spre sud, poteca marcată cu punct roşu (traseul nr. 11 A), drumul intră în pădure, închizînd orizontul pentru multă vreme. Totuşi, el nu devine monoton, întîlnind pe parcurs numeroase 'poieni însufleţite de zborul cocoşilor de munte şi de fuga căprioarelor ieşite din pădure la soare. După cca. l oră de mers de la poiana „La Vincli" drumul coboară uşor, traversînd cam la 250 m diferenţă de nivel faţa vestică a Vf. Licaş şi ajunge în punctul unde marcajul nostru părăseşte „Drumul Lapoşului", urcînd la stînga direct pe coasta muntelui.

Din acest punct, denumit Ramificaţia spre Vf. Licaş, „Drumul Lapoşului" este marcat în continuare, pînă în Şaua Nergheşului cu semnul punct albastru. O săgeată indicatoare arată marcajele ce se succed: punct albastru şi triunghi roşu.

Legături de la Ramificaţia spre V/. Licaş spre:— Lacul Roşu peste Vf. Licaş 14 E.— Şaua Pîngăraţi prin Şaua Nergheşului 19 A.— Gheorghieni prin Şaua Nergheşului — Vf. Tătaru — Vf. Frişca 18 A.

14 E. RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞ — VF. LICAŞ —LACUL ROŞUMarcaj: bandă albastră. Timp: 3—3½ ore.

Din punctul denumit Ramificaţia spre Vf. Licaş, călăuziţi de marcajul bandă albastră către stînga, urcăm din greu pe o pantă înclinată, care ne conduce în şaua ce desparte Vf. Licaş — stînga, de Vf. Dănţuraşul — dreapta. Drumul nostru traversează această curmătură, îndreptîndu-se către stînga, pe faţa estică a Licaşului. După cca. 250 m de mers de-a coasta ne orientăm către stînga (nord-vest), urcăm pieptiş o porţiune fără potecă pe coastele acoperite cu păşuni ale muntelui şi, călăuziţi de marcaje, ajungem curînd pe creastă, a cărei linie o urmăm, urcînd hăţaşul ce ne poartă printre stîncării pînă pe Vf. Licaş (1676 m).

De pe vîrf distingem de la stînga la dreapta (orientaţi cu faţa în direcţia stînei din Şaua Licaş — Suhard: Piatra Vithoşului, vîrf proeminent, înconjurat de stînci albe de calcar de forma unor turnuri; în ultimul plan şi în aceeaşi direcţie gurguiul ascuţit şi acoperit de păşune al Higheşului (1505 m); în sfîrşit, către dreapta, spre nord-vest, coama masivă a Ceahlăului. În faţă, la picioarele noastre, se deschide larg V. Licaşului, a cărei obîrşie se află pe versantul vestic al muntelui pe care ne aflăm.

La cca. 200 m dincolo de Vf. Licaş (jumătate la dreapta, spre nord-est) întîlnim o mică platformă, în mijlocul căreia se deschide gura largă a unui aven. De la aven, marcajul ne conduce în coborîre pînă în

Şaua Licaş — Suhard. Aici lăsăm în stînga, stîna din Licaş şi în diagonală către stînga traversăm creasta, trecînd pe versantul nordic al Muntelui Suhard, ce priveşte .spre V. Cupaşului, pe malul căreia se vede şoseaua forestieră. Mergînd aproape de-a coasta, străbatem o porţiune împădurită care sfîrşeşte după cca. 15 min într-o zonă defrişată şi năpădită de zmeuriş. După un parcurs aproape orizontal, poteca marcată cu bandă albastră coboară în sperpentine scurte şi intră în pădure.

La mică distanţă întîlnim un izvor şi cîteva buturugi amenajate special, în care se pun bulgări de sare pentru căprioare. Urmează din nou un zmeuriş înalt ce ia sfîrşit într-o şa a cărei pantă se înalţă în faţa noastră, către nord, sfîrşind pe Vf. Suhardului Mare (1507).

Din această şa către dreapta, poteca începe să coboare şi curînd se transformă într-un drum larg de munte. În dreapta apar primele izvoare ale V. Suhardului, care pe măsură ce coborîm îşi măreşte debitul. Locurile sînt sălbatice, coastele văii fiind acoperite de o pădure deasă, din care arareori se aude .cîntecul vreunei păsări. În partea de jos a văii, înainte ca aceasta să-şi dea prinosul de ape Lacului Roşu, trecem prin faţa unei gospodării şi a Cantonului silvic Gheorghieni, după care ajungem la capătul de vest al lacului.De aici traversăm pîrîul Suhard către stînga şi conduşi de marcajul nostru urcăm uşor panta ce mărgineşte lacul în partea sa de nord (pe această porţiune întîlnim şi marcajul cruce roşie, traseul nr. 3). Peisajul de o rară frumuseţe, oferit din luminişuri către apa limpede a lacului, dincolo de care se înalţă munţii împăduriţi ce-l înconjură, poate fi admirat cu de-amă-nuntul, mai ales că de aici pînă în staţiune drumul devine mai uşor.

Partea finală a traseului, după o coborîre scurtă, se desfăşoară pe malul stîng al Bicazului, pînă aproape de centrul staţiunii, unde-l traversează pe o punte.

LACUL ROŞU - PÎRÎUL OILOR - RAMIFICAŢIA SPRE VF. CIOFRONCA - POIANA ALBĂ - CABANA PIATRA SINGURATICĂ — COMUNA BĂLAN — STAŢIA C. F. R IZVORUL OLTPorţiuni componente 15 —15 A — 15 B — 15 C — 15 D Timp: 7—8 ore.

15. LACUL ROŞU—PÎRÎUL OILOR-RAMIFICAŢIA SPRE VF. CIOFRONCA

Din centrul staţiunii Lacul Roşu urmăm şoseaua naţională spre Gheorghieni pînă dincolo de km 24, unde se ramifică spre stînga şoseaua forestieră ce urcă pe valea largă prin care curge Pîrîul Oilor. La început marcajul însoţeşte şoseaua forestieră care urmează pe o distanţă de cca. 350 m malul estic al lacului de baraj format de apele zăgăzuite ale pîrîului. Depăşindu-l, drumul nostru urmează valea, lasă în dreapta o şosea-ramificaţie şi după ce trece pe sub linia de curent electric traversează o poiană, în cuprinsul căreia se află şi cantonul de vînătoare al Ocolului Silvic Gheorghieni.

Fig 09După cca. 3 km de la staţiune, pătrundem în poiana Hăghimaşului, în cuprinsul căreia cîteva

căsuţe locuite de bicăjeni înveselesc cu linia lor simplă, dar atît de armonioasă, caracteristică construcţiilor moldoveneşti, decorul întunecat al muntelui acoperit de pădure.

Din capătul de jos al poienii, drumul traversează de 3—4 ori apa pîrîului, apoi iese în deschiderea largă rămasă din defrişare. După a doua traversare a pîrîului apare spre dreapta Vf. Ciofronca. În stînga (cum urcăm), pe coasta muntelui, nu departe de drumul nostru, se vede stîna Bicăjenilor, iar în dreapta, ceva mai departe pe vale, o casă destinată lucrătorilor forestieri. Din dreptul ei (locul este denumit Ramificaţia spre Vf. Ciofronca) drumurile se ramifică: spre dreapta, către sud, drumul marcat cu cruce roşie, care conduce spre poiana şi Vf. Ciofronca; spre stînga, către sud-sud-est, drumul marcat cu bandă roşie, care conduce spre Poiana Albă.

Legături din Ramificaţia spre Vf. Ciofronca spre:— Cabana Piatra Singuratică prin Poiana Albă 15 A — 15 B— Spre Vf. Ciofronca prin Valea Ciofronca 16

15 A. RAMIFICAŢIA SPRE VF. CIOFRONCA — POIANA ALBĂMarcaj: bandă roşie. Timp: 1—1½ ore.

Din punctul de răscruce unde identificăm marcajul nostru pe un stîlp metalic, ne abatem jumătate la stînga. Urcînd pieptiş prin defrişare către culmea din faţă, ajungem în colţul unei păduri de conifere. Ghidaţi de un stîlp de marcaj aşezat mai sus, intrăm în pădure unde ne abatem la dreapta, pe un drum asemănător unei alei. Punctul de maximă altitudine de pe acest parcurs (1340 m) îl atingem într-un luminiş,

din care, coborînd şi apoi urcînd prin brădet, ieşim la gol, trecînd pe lîngă ultimii copaci ai pădurii.Zarea se deschide larg; în faţă se întinde, uşor vălurit, plaiul acoperit de păşuni bogate; în dreapta

noastră, nu prea departe, se înalţă din mijlocul pădurilor Vf. Ciofronca (1608 m), iar spre nord-est — stînga — la cca. 4 km distanţă, Vf. Hăghimaşul Negru (1774 m), precedat de o creastă de calcare cu reflexe cărămizii.

Continuîndu-ne drumul, urcăm aproape de-a coasta pînă la un izvor prins în scoc de lemn, cu jgheab pentru adăpatul oilor, trecem pe lîngă un stîlp de marcaj şi străbatem o zonă mlăştinoasă, din care se adună firele de obîrşie ale Pîrîului Oilor. Lăsăm în urmă încă un izvor, după care, ceva mai sus, la trei ore de la plecarea din staţiunea Lacul Roşu, ajungem în dreptul unor molizi, unde se află o săgeată indicatoare pentru drumul marcat cu bandă galbenă, spre Vf. Ciofronca (iy2 oră), Pasul (Şaua) Pîngăraţi (3y2 ore), traseul nr. 17 B — 17 C.

Continuînd urcuşul, depăşim un stîlp indicator cu săgeţi, dincolo de care, în dreptul unui izvor prins în căuş, ne putem acorda un repaus. Reluînd drumul, străbatem o zonă cu bolovăniş şi rarişti, situată între terasa de jos a Poienii Albe, prin care am trecut, şi terasa de sus a acesteia, la care ajungem. Traversînd în diagonală către dreapta, prin poiana situată în terasa de sus, ajungem în dreptul ultimelor colibe, situate pe partea dreaptă şi aproape de liziera pădurii, unde se ramifică la dreapta, în coborîre, traseul nr. 20 A, marcat cu cruce albastră, spre Gheorghieni.

Legături din Poiana Albă spre:— Cabana Piatra Singuratică peste Vf. Hăghimaşul Mare 15 B.— Şaua Pîngăraţi prin poiana Ciofronca 17 B — 17 C.— Gheorghieni pe la Izvorul Olt — Pîrîul Mogoş 20 A.

15 B. POIANA ALBĂ —CABANA PIATRA SINGURATICAMarcaj: bandă roşie. Timp: 2-2½ ore.

Din punctul de ramificaţie marcat cu cruce albastră care duce spre Gheorghieni, urmăm semnul bandă roşie care urcă către un pîlc de pădure pe o distanţă relativ mică, după care urmează un urcuş în pantă mai înclinată, ce străbate pădurea. La gol, înaintăm de-a coasta către dreapta, pe plaiul jalonat cu stîlpi, pînă pe culme. Pe această porţiune ne apar succesiv munţii din stînga şi apoi din dreapta crestei.

Priveliştea, de o excepţională întindere, cuprinde către stînga munţii Rodnei, Călimanului şi Tarcăului, iar în partea cealaltă a crestei putem distinge, cînd zările sînt limpezi, Ciucaşul şi Bucegii. Jos, la picioarele noastre, către est, se deschide valea adîncă a Bicăjelului, iar către vest coastele largi ale V. Oltului. În faţă, spre sud-est, pe Culmea Curmăturii, se înalţă turnurile de calcare albe ale Pietrei Singuratice (1608 m) şi cele ale piscului Ecem (1707 m) care evocă Vărăria şi Detunata Ceahlăului.

Din acest loc, cu privelişti atît de minunate, ne orientăm jumătate la dreapta şi coborînd domol, aproape de-a coasta, ocolim un fir de vale; orientaţi apoi de un stîlp de marcaj, intrăm într-o pădure, dirijîndu-ne către stînga; coborîm astfel pînă la un nou stîlp de marcaj, de unde se desfăşoară o privelişte impresionantă asupra V. Oltului şi a versantului sud-estic al Culmii Curmătura, din care se desprinde mai vizibil Vf. Ecem.

În continuare stîlpii de marcaj se înşiră către sud-est, coborînd prin marginea unei fîşii înguste de pădure, şi ajung într-o poiană, care se întinde la poalele unui vîrf ce formează două şei. Din prima şa urcăm lăsînd în stînga o stînă, dincolo de care întîlnim imediat un stîlp cu săgeţi indicatoare: 10 min pînă la cabana Piatra Singuratică, 5 ore la Lacul Roşu.

De la stîlp ne orientăm la dreapta, în unghi drept, coborînd uşor prin şa (a doua). Urcăm apoi în diagonală către dreapta şi într-un timp apropiat celui indicat pe săgeată ajungem la cabana Piatra Singuratică (1430 m alt.).

Legături de la cabana Piatra Singuratică spre:— Comuna Bălan — staţia C.F.R. Izvorul Olt 15 C. — Halta C.F.R. Tarcău peste Vf. Naşcalat 24 A.— Gheorghieni prin V. Oltului — Vf. Şipoş — Peştera Şogo 21.

15 C. CABANA PIATRA SINGURATICĂ — COMUNA BĂLAN —STAŢIA C.F.R. IZVORUL OLTMarcaj: bandă roşie pentru distanţa cabana Piatra Singuratică — Bălan; fără marcaj din comuna Bălan — staţia C.F.R. Izvorul Olt. Timp: 3— 3½ ore.

Pornind de la cabana Piatra Singuratică (1430 m) spre comuna Bălan (vezi schiţa traseului nr. 23 de la pag. 130), traversăm poiana din faţa adăpostului, după care coborînd o coastă repede (de-a lungul căreia întîlnim cîţiva stîlpi de marcaj), intrăm curînd în pădure, unde poteca trece peste un mic pîrîu.După cca. 10 min de la plecare, drumul nostru iese în rarişti din care putem admira silueta impresionantă a Pietrei Singuratice şi a Ecemului. Blocul masiv al Pietrei Singuratice rămîne tot mai mult în urma noastră; coborînd apoi prin pădure şi prin mici luminişuri, ajungem după aproape 25 min de la plecare într-o poiană, de unde zărim, pentru ultima oară în drumul nostru, albele stîncării ale aceluiaşi vîrf, care de aci par mai frumoase. După un coborîş repede urmează o porţiune mai uşor înclinată; în continuare, poteca bine marcată cu semnul bandă roşie coboara din ce în ce mai mult.

Ieşind din pădure, În faţa noastră se deschide valea adîncă a pîrîului Covaci, în lungul căruia sînt risipite aşezările pitoreşti ale comunei Bălan. Ultima parte a drumului coboară un plai înclinat, după care, alăturîndu-se firului văii, trece prin sat, marcajul luînd sfîrşit în apropierea bisericii.

De la Bălan la staţia de cale ferată Izvorul Olt, o şosea raională însoţeşte Oltul pe o distanţă de 12 km. Adăugăm că pe această distanţă circulă autobuzele D.G.T.A.

CABANA PIATRA SINGURATICĂ - POIANA ALBĂ - RAMIFICAŢIA SPRE VÎRFUL CIOFRONCA – PÎRÎUL OILOR — LACUL ROŞUPorţiuni componente;15D — 15E — 15F Timp: 5—6 ore.

15 D. CABANA PIATRA SINGURATICĂ — POIANA ALBĂMarcaj: bandă roşie. Timp: 1½—2 ore.

De la cabana Piatra Singuratică către staţiunea Lacul Roşu drumul continuă cu acelaşi semn care vine din comuna Bălan. (Vezi schiţa traseului nr. 15 de la pag. 91.) La început poteca coboară în pantă domoală, depăşind două mici înşeuări, după care urcă, străbătînd un gol alpin, iar în final intră în pădure pe o distanţă mai lungă. Cînd ieşim la gol, sîntem aproape de punctul de altitudine maximă atins de acest itinerar, 1620 m, de unde priveliştea ce se desfăşoară de jur împrejur răsplăteşte cu prisosinţă efortul urcuşului. În dreapta se vede valea adîncă a Bicăjelului cu casele răsfirate de-a lungul ei; în stînga V. Oltului, dincolo de care se înalţă Munceii Voşlăbenilor, ale căror creste înalte privesc către Depresiunea Ciucului.

Reluîndu-ne drumul, coborîm îndelung, trecînd alternativ peste întinse goluri pastorale, prin păduri sau rarişti pînă în Poiana Albă (terasa a II-a), însemnat punct de ramificaţie. De la capătul de sus al poienii, din dreptul primelor colibe întîlnite pe stînga, începe drumul marcat cu cruce albastră care duce spre Gheorghieni, trecînd pe la Izvorul Oltului (traseul nr. 20).

Din acest punct drumul marcat cu bandă roşie străbate, coborînd în diagonală către dreapta, etajul superior al Poienii Albe, după care, printre bolovăniş şi rarişti, ajunge la un izvor prins în uluc, punct pe care-l putem considera începutul terasei I a Poienii Albe.

Din dreptul unui stîlp cu săgeţi pe care-l întîlnim imediat, coborîm uşor, abătîndu-ne către stînga, şi după cîteva sute de metri întîlnim, fixată pe un molid, săgeata care indică drumul spre Poiana Ciofronca— Şaua Pîngăraţi (traseul nr. 17 B —17 C.

15 E. POIANA ALBĂ — RAMIFICAŢIA SPRE VF. CIOFRONCAMarcaj: bandă roşie. Timp: 1—1½ oră.

Din Poiana Albă, în continuare, drumul străbate cîteva poieni, despărţite de mici perdele de pădure, aşternute la poalele marilor pereţi cu roca de culoare cărămizie, ce preced Vf. Hăghimaşului Negru, aflat în dreapta. După cca. 35 min ieşim într-o zonă defrişată. De la marginea pădurii coborîm pînă în firul Pîrîului Oilor. În acest punct, denumit Ramificaţia spre Vf. Ciofronca, către stînga, pe firul apei, se ramifică, trecînd pe lîngă o casă forestieră, drumul marcat cu cruce roşie, care conduce pe Vf. Ciofronca (traseul nr. 16). Primul marcaj al acestui traseu îl identificăm pe un paltin izolat, aflat pe malul pîrîului.

15 F. RAMIFICAŢIA SPRE VF. CIOFRONCA — PÎRÎUL OILOR—LACUL ROŞUMarcaj: bandă roşie. Timp: 1¾ -2 ore

În continuare itinerarul urmează iniţial un drum de căruţă, ce devine tot mai uşor înclinat. El traversează deschiderea largă a golurilor rămase din defrişare şi de cîteva ori pîrîul, iar după ce lasă în

dreapta „Stîna Bicăjenilor", aşezată pe coasta muntelui, ajunge în Poiana Hăghimaşului, în cuprinsul căreia întîlnim cîteva aşezări.

De aici, drumul pe alocuri gloduros străbate pe un parcurs scurt o zonă împădurită, după care se transformă într-o şosea forestieră. Ceva mai jos, acesta trece printr-o a doua poiană, în cuprinsul căreia se află şi cabana de vînătoare a Cantonului silvic Gheorghieni. Partea finală a drumului însoţeşte firul văii şi apoi malul lacului de baraj pînă în şoseaua Gheorghieni — Lacul Roşu. De aici, urmînd şoseaua către dreapta, ajungem după cca. 20 min în centrul staţiunii.

16. LACUL ROŞU—PÎRÎUL OILOR-V1RFUL CIOFRONCAMarcaje succesive: bandă roşie; cruce roşie. Timp: 2½—3 ore.

Vîrful Ciofronca, unul dintre cele mai reprezentative elemente de relief ale acestei regiuni, prin aşezarea şi forma lui ciudată, este situat în partea de nord-vest a staţiunii Lacul Roşu pe Culmea Curmăturii, care separă în această zonă, de o parte, bazinul Oltului şi Mureşului, la vest, iar de alta, al Bistriţei, la est. Înălţîndu-se dintr-o dată din umbra marilor păduri, acest vîrf, constituit dintr-un complex de ace calcaroase, oferă o largă privelişte de ansamblu asupra regiunii.

Pentru a ajunge pe Vf. Ciofronca urmăm şoseaua naţională spre Gheorghieni pînă în dreptul km 24,200' unde întîlnim un stîlp de marcaj care indică drumul marcat cu bandă roşie, ce se îndreaptă spre stînga, nord, urcînd pe valea Pîrîului Oilor la cabana Piatra Singuratică. (Vezi schiţa traseului nr. 15 de la pag. 91.) La început, marcajul urmează şoseaua care este mărginită, pe o distanţă de 350 m, în stînga, de lacul de baraj, format din apele zăgăzuite ale Pîrîului Oilor. Dincolo de acesta, drumul nostru, care urmează valea, trece pe sub linia de curent electric, lasă în stînga cantonul de vînătoare, iar în dreapta cîteva case şi apoi strîns între maluri urcă în pantă domoală, transformîndu-se curînd într-un drum greu de munte, gloduros şi cu făgaşe adînci, lăsate de căruţe.

După cca. 3 km de la plecare pătrundem în poiana Hăghimaşului. Din capătul de sus al poienii drumul traversează de 3—4 ori apa pîrîului, apoi pătrunde într-o deschidere largă, rămasă din defrişare şi urcă în pantă domoală pe lîngă apă. În stînga (cum urcăm) pe coasta muntelui şi nu departe de drumul nostru se vede „Stîna Bicăjenilor", iar în dreapta, ceva mai sus, acolo unde marcajul bandă roşie părăseşte definitiv Pîrîul Oilor, o casă clădită pentru muncitorii forestieri, punct din care drumurile se ramifică (locul este denumit Ramificaţia spre Vf. Ciofronca).

Spre stînga, către sud-sud-est se desprinde drumul marcat cu linie roşie, iar spre dreapta, către sud, drumul nostru, marcat în continuare cu cruce roşie. Pînă aci traseul parcurs măsoară cca. 5 km, ceea ce reprezintă aproximativ 1—1¼ oră de mers.

În continuare, drumul urcă de-a lungul Pîrîului Oilor, trecînd uneori direct pe talvegul său bolovănos; cîteva sute de metri mai sus intră în pădure şi după o mică distanţă părăseşte firul apei, ocolind prin dreapta o trecătoare îngustă, cu aspectul unei chei, săpată de apele văii. După cca. 60 m revenim pe firul văii, iar puţin mai sus ajungem în punctul de confluenţă al pîrîului Ciofronca (dreapta, cum urcăm) cu Pîrîul Oilor (stînga).

Orientîndu-ne către dreapta, spre vest, urcăm de-a lungul pîrîului Ciofronca, urmînd hăţaşul de pe vale care ne poartă prin locuri umbrite de pădure, al căror decor se împleteşte cu micile cascade, peste care trec în salturi apele limpezi ale pîrîului. Mai sus, în treimea mijlocie a văii, apa dispare. În această porţiune hăţaşul traversează valea de cîteva ori, evitînd micile obstacole produse de eroziune. Adăugăm că pe această distanţă talvegul văii este strîmt; în perioada de viituri, pe timp ploios, sîntem obligaţi să facem ocoluri scurte pe coastele ei împădurite.

În continuarea traseului, apele văii curg din nou la suprafaţă, reflexele de argint şi susurul lor dînd farmec acestor locuri şi îndemnîndu-tne la drum. Valea ceva mai luminoasă prezintă un talveg bolovănos, după care, pe o distanţă de cca. 20—30 m, este întreruptă de o treaptă cu roca netedă şi de culoare albă, peste care apele coboară în mici cascade. Urmează un urcuş mai înclinat pe o distanţă de cca. 50 m, după care ne orientăm către dreapta, vest-nord-vest, şi urmînd atent marcajul ne strecurăm printre copacii tot mai deşi ai pădurii. Adăugăm că pe această porţiune poteca se pierde, mai ales prin micile luminişuri năpădite de vegetaţie, în care numai semnele de pe copaci, uneori anevoie de găsit, sînt singurele călăuze de nădejde.Pe nesimţite, şi tocmai acolo unde panta este mai înclinată, ieşim la gol, în marginea de jos a poienii Ciofronca, nu departe de firul de obîrşie al văii cu acelaşi nume, de unde marcajul, pînă aci orientat uşor către stînga — spre sud — se abate jumătate la dreapta, străbătînd în diagonală poiana'. Pe liziera din dreapta şi de sus a poienii Ciofronca apar, precedate de o rarişte de pădure, stîncăriile care alcătuiesc Vf. Ciofronca.

Înainte de a începe urcuşul pe acest vîrf, poteca intersectează drumul de creastă, marcat cu bandă galbenă, care vine dinspre Şaua Pîngăraţi (dreapta) şi ia sfîrşit în Poiana Albă (stînga) traseul nr. 17—17 A. Din punctul de intersecţie urcăm în pantă accentuată hăţaşul^ conducîndu-ne printre cioturi uscate şi rarişti de molid pînă pe vîrf, unde ascensiunea ia sfîrşit după cca. 3 ore de la plecare din staţiunea Lacul Roşu.

De pe vîrf se deschide o privelişte largă, dominată spre nord-est de culmea masivă a Ceahlăului, în stînga lui lumea de ţancuri a Pietrei Vithoşului, iar pe plan mai îndepărtat, piramida graţioasă a Highe-şului. Jos, în primul plan şi foarte aproape de noi, se zăresc cele două vîrfuri ale Suhardului, iar în dreapta Vf. Ghilcoş, la poalele căruia sînt ascunse lacul şi staţiunea Lacul Roşu.

De pe Vf. Ciofronca revenim în punctul de intersecţie cu drumul marcat cu bandă galbenă, de unde avem pentru înapoiere în staţiunea Lacul Roşu mai multe posibilităţi.Legături din poiana Ciofronca spre:— Lacul Roşu prin pîrîul Ciofronca — Pîrîul Oilor 16 A. — Lacul Roşu prin Şaua Pîngăraţi — Pîrîul Roşu 17 C — 4 A. — Lacul Roşu prin Poiana Albă — Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Pîrîul Oilor 17 A — 15 E — 15 F.

16 A. VÎRFUL CIOFRONCA — PÎRÎUL OILOR — LACUL ROŞUMarcaje succesive: cruce roşie, bandă roşie. Timp: 2½ ore.

De pe Vf. Ciofronca coborîm către est şi după cca. 10—15 min intersectăm drumul de creastă marcat cu bandă galbenă, pe care-l întîlnim în partea stîngă a poienii Ciofronca (cum coborîm). Din punctul de intersecţie identificăm la cca. 50 m distanţă către vale pe un molid tînăr, primul semn al marcajului cruce roşie. (Vezi schiţa traseului nr. 15 de la pag. 91.) De la acesta către est, la vale, la cca. 50 m distanţă se află al doilea semn pe o stîncă. De aici, În aceeaşi direcţie şi uişor către dreapta, coborîm prin poiana Ciofronca, intrăm în pădurea deasă de molid şi conduşi de potecă prin mici luminişuri ajungem în valea pîrîului Ciofronca. Pentru a evita o eventuală abatere de pe linia traseului este indicat ca pe această porţiune să urmărim cu atenţie marcajul.

Coborînd pe firul văii, întîlnim după 50—60 m o săritoare cu piatra albă şi vălurită, peste care apa coboară în mici cascade; de aici, puţin mai jos, valea se îngustează, iar apa dispare, infiltrîndu-se în pămînt. Talvegul bolovănos şi puternic erodat de torent ne obligă să continuăm drumul traversînd mereu de pe o parte pe alta pentru a evita micile accidente de teren. Mai jos apele pîrîului reapar, mărindu-se pe nesimţite, prin colectarea numeroaselor izvoare ce le adună în drumul său.

În continuare, poteca marcată ne conduce printr-un culoar larg şi umbrit; tăiat prin pădure, la capătul căruia întîlnim o porţiune puţin accidentată, ce ia sfîrşit la confluenţa pîrîului Ciofronca cu Pîrîul Oilor.

Din acest loc poteca urmează malul stîng al văii, ocoleşte o mică cheie săpată de ape şi ajunge la drumul de căruţe, pe care-l urmăm pînă dincolo de o casă a Ocolului silvic, unde întîlnim marcajul cu bandă roşie, care vine de la Lacul Roşu şi conduce în urcuş la cabana Piatra Singuratică, trecînd prin Poiana Albă (traseul nr. 15 A). Punctul este denumit Ramificaţia spre Vf. Ciofronca.

În continuare itinerarul nostru, marcat cu bandă roşie, coboară către stînga, urmînd iniţial un drum de căruţă uşor înclinat. Ceva mai jos acesta traversează deschiderea largă a golurilor rămase din defrişare şi de cîteva ori firul apei, iar după ce lasă în dreapta „Stîna Bicăjenilor", aşezată pe coasta muntelui, ajunge în poiana Hăghimaşului, în cuprinsul căreia sînt cîteva aşezări.

De aici drumul, pe alocuri gloduros, străbate pe un parcurs scurt o zonă împădurită, după care se transformă într-o şosea forestieră. Coborînd mereu, trecem printr-o a doua poiană, după care urmînd firul văii şi apoi malul lacului de baraj, ajungem în şoseaua Gheorghieni — Lacul Roşu. De aici, către dreapta, urmăm şoseaua pînă în centrul staţiunii.

ŞAUA PÎNGĂRAŢI — POIANA CIOFRONCA -POIANA ALBĂPorţiuni componente: 17—17 A. Timp: 3—3½ ore.

17. ŞAUA PÎNGĂRAŢI — POIANA CIOFRONCAMarcaj: bandă galbenă. Timp: 2—2¼ ore.

Parcursul întregului itinerar (inclusiv porţiunea poiana Ciofronca — Poiana Albă) se desfăşoară între Şaua Pîngăraţi şi Poiana Albă, urmînd de la nord la sud linia de creastă a Culmii Curmătura, care separă în această parte bazinul V. Oltului de cel al Bistriţei. (Vezi schiţa traseului nr. 15 de la pag. 91.)

Drumul străbate o regiune sălbatică în cuprinsul căreia întîlnim cîteva vîrfuri (Vf. Calului, Vf. Ciofronca) de pe care avem o privelişte larg deschisă spre Munţii Giurgeului şi Munţii Bistriţei Moldovene, dominaţi în partea centrală de Masivul Ceahlău.

În Şaua Pîngăraţi, de unde începe drumul nostru, putem ajunge cu autobuzele ce fac curse pe distanţa Lacul Roşu — Gheorghieni, ele avînd aci staţie, iar pe jos, urmînd traseul nr. 4.

Prima porţiune a drumului nostru începe de pe linia de culme, către sud (spre dreapta cum privim către Lacul Roşu), punctul de pornire fiind marcat printr-o săgeată indicatoare. Parcursul urmează iniţial drumul forestier cel mai de sus, care conduce în urcuş domol de-a lungul versantului apusean al muntelui. Pînă la linia de curent electric, pe sub care trecem, după cca. 15 min de la plecare, marcajul bandă galbenă nu apare decît o singură dată. Adăugăm că pe această distanţă vom întîlni ici şi colo semnele cruce roşie — urme ale unui vechi marcaj — de care însă nu vom ţine seama. Pe măsură ce urcăm, zările se deschid tot mai larg peste puzderia de vîrfuri şi creste ce încing orizontul din toate părţile. După cca. 300 m (de la linia de curent electric) drumul se ramifică, lăsînd în dreapta, spre nord-vest, o potecă nemarcată ce duce spre Vf. Mediaş. Din acest loc traseul (marcat cu bandă galbenă) descrie un ocol larg către stînga (E—NE), traversînd de-a coasta o zonă împădurită.

Pe această porţiune drumul îşi schimbă de cîteva ori direcţia, unduind pe coasta nordică a muntelui, trece pe la un izvor îngrijit şi prevăzut cu bănci pentru odihnă, după care, în urcuş uşor, ajunge în punctul unde se ramifică spre stingă, în coborîre, o poteca nemarcată, ce duce pe Vîrful Mic al Calului.

În continuare, drumul se abate la dreapta şi de-a coasta; peisajul este dominat în stînga de coama împădurită şi punctată la poale de stîncării de calcare ale Vîrfului Mare al Calului (Lohavaş). Curînd ajungem în dreptul unei colibe în apropierea căreia, pe firul văii, la un izvor prins în căuş de lemn, facem un mic popas. De aci urcăm spre obîrşia văii, urmînd hăţaşul ce străbate prin mijloc o zonă defrişată; sub linia de creastă, la cca. 100 m, ne abatem uşor către stînga, intrînd într-o pădure de molid, unde întîlnim drumul marcat ce se desfăşoară pe versantul opus în stînga crestei (cum urcăm). Dintr-un luminiş ce se deschide în dreapta drumului zărim în depărtare> despărţit de o pădure vastă, gurguiul Vf. Ciofronca. Singuratic şi dezgolit de pădure, el pare de la distanţa vîrful unui vulcan, deşi în realitate este alcătuit din colţi de calcar şi o aglomerare de stîncării.

Linia de culme, presărată cu rarişti de molid, de-a lungul căreia înaintăm, se dirijează către stînga, spre est, şi la scurtă distanţă se lărgeşte, formînd o mică platformă dezgolită de pădure, ce ia sfîrşit sub coastele Vf. Calului. Cele două mameloane care alcătuiesc acest vîrf sînt despărţite printr-o şa întinsă, acoperită cu păşuni, către care urcă, desprinzîndu-se din traseul nostru, un vechi drum forestier. Recomandăm această deviaţie de pe linia traseului, deoarece dincolo de şa şi către vîrful din stînga vom avea o întinsă privelişte peste Munceii Giurgeului şi Munţii. Bistriţei Moldovene, cu noianul de culmi şi de vîrfuri ce se împletesc ca o cunună uriaşă, închizînd orizontul într-un cerc larg.

Zărim astfel, în stînga, colţii de calcar alb ai Vf. Ciutacul, după care urmează Licaşul (1676 m) cu păşuni ce se revarsă din vîrf, spre est, iar pe al doilea plan turnurile cu reflexe de argint ale Pietrei Vithoş (1589 m), care domină întreaga regiune; urmează către dreapta o înşiruire de vîrfuri împădurite ce se termină în ultimul plan cu vîrful ascuţit al Higheşului (1505 m), a cărui formă piramidală, înconjurată de vîrfuri cu creştetul rotunjit, o distingem cu uşurinţă. În sfîrşit în zare se profilează linia caracteristică a Ceahlăului, pînă la care privirea noastră trece pe rînd peste Culmea Suhardului şi stîncăriile ciudate ale Bardosului şi Munticelului.

Reluînd drumul marcat, înaintăm de-a coasta pe poteca ce încinge pe la vest Vf. Calului, după care ajungem într-un punct unde reapare Vf. Ciofronca. De aici, prin poieni însorite şi rarişti de molid drumul nostru se menţine tot timpul aproape de linia crestei. Este un detaliu ce trebuie reţinut, deoarece după cca. 1500 m de la Vf. Calului vom întîlni un drum nemarcat care se ramifică coborînd către dreapta.

După 10 min de la ramificaţia amintită, drumul se transformă într-o alee largă, mărginită de copaci bătrîni, care dau locului înfăţişarea unui parc imens, suspendat la mare înălţime. În părea finală a aleii se înalţă peste fruntea pădurii cîteva din ţancurile de calcar ale Vf. Ciofronca. Din acest punct, drumul coboară pe o mică distanţă şi apoi printr-un ocol larg către dreapta urcă pînă în dreptul unor izvoare captate în cîteva căuşe de lemn. La cca. 100 m de acestea ieşim în poiana Ciofronca, unde intersectăm drumul marcat cu cruce roşie.

Legături din poiana Ciofronca spre:— Poiana Albă 17 A. — Vf. Ciofronca 16. — Lacul Roşu prin pîrîul Ciofronca 16 A. — Cabana Piatra Singuratică prin Poiana Albă 17 A — 15 B.

— Lacul Roşu prin Poiana Albă — Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Pîrîul Oilor 17 A — 15 E — 15 F.

17 A. POIANA CIOFRONCA — POIANA ALBĂMarcaj: bandă galbenă. Timp: 1— 1½ oră.

Traversînd poiana Ciofronca, urmăm direcţia de mers iniţială (SE), trecem pe lîngă stîna din poiana Ciofronca şi curînd întîlnim în stînga, pe un molid, marcajul bandă galbenă, întrerupt pe o mare distanţă, deşi această zonă formează o însemnată răscruce de drumuri.

În continuare drumul de creastă, larg, străbate o porţiune împădurită, iar după ce trece prin faţa unei aşezări, pierdută în mijlocul acestei singurătăţi, iese într-o poiană ce se alungeşte pe creastă pînă în curmătura pe sub care se deschid afund, către dreapta, obîrşiile Oltului. După un urcuş uşor, drumul pătrunde în altă poiană, pe care o traversează prin marginea din stînga (S—SE) şi intră într-un molidiş des. Parcursul sfîrşeşte după o coborîre lungă într-o poiană ce precede Poiana Albă, în incinta căreia se află cîteva colibe. Aici, drumul nostru, cu marcajele puse pe cioturi uscate, traversează poiana prin mijloc, înscriindu-se în urcuş uşor pe coasta muntelui. În faţă şi către dreapta apar cîteva ace de calcar ale Vf. Te-lec, iar în stînga, după un ocol mic în această direcţie, peretele de culoare cărămizie ce se înalţă din Poiana Albă, formînd în partea sa superioară creasta ce se alungeşte către est, culminînd cu Vf. Hăghimaşului Negru (1774 m).

Ultima porţiune a drumului străbate către stînga un gol alpin, pe întinderea căruia mustesc cîteva izvoare şi după un urcuş în diagonală sfîrşeşte în Poiana Albă.

Legături din Poiana Albă spre:— cabana Piatra Singuratică 15 B. — Lacul Roşu prin Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Pîrîul Oilor 15 E — 15 F. — Gheorghieni prin Poiana Albă — Izvorul Olt— Pîrîul Mogoş 20 A.

POIANA ALBA — POIANA CIOFRONCA — ŞAUA PÎNGĂRAŢIPorţiuni componente: 17 B — 17 C. Timp: 3—3½ ore.

În Poiana Albă se poate ajunge venind de la Lacul Roşu pe traseele descrise la 15 — 15 A.

17. B. POIANA ALBĂ — POIANA CIOFRONCAMarcaj: bandă galbenă. Timp: 1—1¼ oră.

Din Poiana Albă se ramifică spre dreapta poteca marcată cu bandă galbenă. (Vezi schiţa traseului nr. 15 de la pag. 91.) Iniţial drumul coboară în diagonală o poiană mărginită de cîteva izvoare din obîrşiile Pîrîului Oilor ce mustesc în tot locul. După această porţiune, traseul se abate uşor către stînga, urcă un mic piept şi face apoi un ocol spre dreapta, ieşind într-o poiană unde se află cîteva colibe.

După ce traversăm poiana prin mijloc, călăuziţi de marcajele puse pe cîteva cioturi uscate, intrăm în pădure unde drumul urcă uşor pînă într-o altă poiană, pe care o traversează prin dreapta. Dincolo de aceasta, la scurtă distanţă şi după o mică coborîre, ajungem în în şaua din care apare în stînga deschiderea afundă a obîrşiei Oltului. Trecînd, în continuare, printr-o a treia poiană, iar de la capătul acesteia printr-un ţinut împădurit, coborîm în poiana Ciofronca, în cuprinsul căreia îşi are aşezarea o veche stînă. În stînga, cu poalele acoperite cu cioturi uscate şi rarişti de pădure, se înalţă colţii de stîncă ce caracterizează Vf. Ciofronca.

După ce traversăm poiana Ciofronca, distingem în marginea ei şi în dreapta potecii, la cca. 50 m, un molid tînăr, cu marcajul cruce roşie, aparţinînd traseului 16.

Legături din poiana Ciofronca spre:— Şaua Pîngăraţi 17 C. — Lacul Roşu prin pîrîul Ciofronca—Pîrîul Oilor 16 A. — Vf. Ciofronca 16.

17 C. POIANA CIOFRONCA — ŞAUA PÎNGĂRAŢIMarcaj: bandă galbenă. Timp: 2—2¼ ore.

Continuîndu-ne drumul, conduşi de semnele bandă galbenă, după ce lăsăm în urmă traseul marcat cu semnul cruce roşie, înaintăm spre nord-vest şi întîlnim curînd un şipot cu uluc. Din acest punct traseul

coboară descriind un ocol larg de la dreapta la stînga şi după un parcurs scurt începe să urce printr-o zonă împădurită. Urmînd aproape tot timpul linia de creastă, el trece printr-o regiune în care se succed numeroase poieni şi rarişti de molid, lasă în stînga o ramificaţie nemarcată şi pătrunde într-un ţinut mai luminos, dominat în dreapta de cele două mameloane ale Vîrfului Mare al Calului.

Pînă aici, poteca a urmat versantul vestic al muntelui; după ce ajunge însă sub şaua ce desparte aceste vîrfuri, ea se orientează către stînga, traversează o poiană mare, lăsînd în dreapta stîncăria şi acele de calcar de la poalele Vîrfului Mare al Calului şi trece pe versantul estic intrînd curînd într-o rarişte de pădure, risipită pe linia de creastă. După cîteva sute de metri poteca iese la gol într-o zonă defrişată, de-a lungul căreia coboară în direcţia unei colibe situată pe versantul stîng al unui vîlcel.

Lîngă un şipot din imediata apropiere a acestei aşezări izolate facem un mic popas, după care, urcînd poteca ce traversează de-a coasta flancul stîng al văii, ajungem după un scurt răstimp în punctul de unde se ramifică spre dreapta, în coborîre, o potecă nemarcată, ce duce pe Vîrful Mic al Calului. În. acest loc poteca noastră se orientează către stînga, şi după un ocol larg pe versantul nordic al muntelui ajunge la un izvor prevăzut cu cîteva bănci pentru odihnă.

De aici, la mică distanţă, poteca lasă în stînga o nouă ramificaţie nemarcată, ce duce pe Vf. Mediaş, după care trece pe sub linia de curent electric şi, în coborîş uşor pe sub creastă, sfîrşeşte în Şaua Pîngăraţi, pe şosea, la ultimul marcaj galben fixat în imediata apropiere a staţiei de autobuze Gheorghieni — Lacul Roşu.

Legături din Şaua Pîngăraţi spre:— Lacul Roşu prin Pîrîul Roşu 4 A. — Lacul Roşu prin Ramificaţia spre Vf. Licaş — Vf. Licaş 19 — 14 E.— Gheorghieni peste Vf. Tătarul — Prişca 18 — 18 A.— Hagota pe la Piatra Vithoş 19 — 14 A — 14 B.

ŞAUA PÎNGĂRAŢI — ŞAUA NERGHEŞULUI - VF. DEŞELATUL (NERGHEŞ) - VF. TĂTARUL - VF. PRIŞCA — GHEORGHIENIPorţiuni componente: 18—18 A. Timp: 8 ore.

18. ŞAUA PÎNGĂRAŢI — ŞAUA NERGHEŞULUIMarcaj: triunghi roşu. Timp: l oră.

Culmea care formează de la nord la sud rama vestică a Hăghimaşului, denumită Culmea Curmăturii, este traversată de şoseaua Pitra Neamţ — Gheorghieni prin Şaua Pîngăraţi, situată la cca. 17 km est de Gheorghieni şi 9 km vest de staţiunea Lacul Roşu. În acest punct putem ajunge fie cu autobuzele D.G.T.A. care circulă între localităţile amintite, fie urmînd din Lacul Roşu traseul nr. 4.

Drumul ce-l înfăţişăm mai jos începe din Şaua Pîngăraţi şi sfîrşeşte în Gheorghieni. (Vezi schiţa traseului nr. 14 de la pag. 79.) Pe o mică porţiune, el se desfăşoară pe teritoriul Masivului Hăghimaş, după care se îndreaptă către nord-vest, de-a lungul culmii înalte a Munceilor Ditrăului, care se integrează în Masivul Giurgeului. Traseul neavînd nici o cabană turistică, se recomandă numai turiştilor capabili să parcurgă cei cca. 30 km ai săi într-o singură zi sau celor ce posedă echipament de bivuac. Prin desfăşurarea sa, drumul este indicat în special turiştilor din Gheorghieni care la înapoiere nu au de rezolvat problema înnoptatului. Ceilalţi drumeţi vor înnopta la hotelul din Gheorghieni, uneori foarte aglomerat, sau vor parcurge cei 9,300 km pe şosea spre Lacul Roşu pînă la cabana Aluniş (vezi pag. 14).

De la staţia de autobuz, situată pe linia de cumpănă a Culmii Curmătura, distingem săgeata indicatoare a drumului nostru, marcat cu semnul triunghi roşu, care ne conduce către nord, la dreapta (cum privim spre Gheorghieni), urmînd şoseaua forestieră denumită de localnici „Drumul Lapoşului". Drumul descrie iniţial un ocol larg încingînd un vîrf pe la est, după care traversează creasta printr-o şa, pe versantul vestic, lăsînd în dreapta Vf. Ciutac, presărat cu stîncării golaşe, asemănătoare cu cele ale Pietrei Vithoş. Oferind un decor cu totul nou, şoseaua, de-a lungul căreia înaintăm în general spre nord, traversează pe o mare distanţă versantul vestic al Muntelui Dănţu-raşul, ale cărui coaste, covîrşite de păduri, se pierd către stînga pînă în fundul Pîrîului lui Gheorghe. Bine întreţinută şi înzestrată cu şipote de apă de-a lungul întregului parcurs, şoseaua ajunge după cca. 3 km într-un însemnat punct de răscruce, denumit „Şaua Nergheşului", unde distingem în dreapta o cabană forestieră, iar în stînga o stînă.

Drumurile se despletesc aici în patru direcţii: la stînga şi în coborîre, pe Pîrîul lui Gheorghe, pînă în V. Belchiei — drum nemarcat; înainte, pe linia de creastă în urcuş, drumul nostru marcat cu triunghi roşu, care atinge succesiv vîrfurile Deşelatul, Tătarul, Prişca şi ajunge la Gheorghieni; la dreapta şi înainte,

În coborîre, spre pîrîul Putna Întunecoasă, drum nemarcat şi, în sfîrşit, Drumul Lapoşului, marcat în continuare cu semnul punct albastru, pe care-l părăsim, el abătîndu-se către dreapta, pe sub Vf. Dăn-ţuraşul, pînă la poalele Vf. Licaş, în punctul denumit „Ramificaţie spre Vf. Licaş". Adăugăm că în această zonă drumul marcat cu punct albastru nu e prea bine definit, fiind în acelaşi timp închis de o îngrădire.

Legături spre:— Gheorghieni peste vîrfurile: Deşelatul, Tătarul, Frişca 18 A.— Lacul Roşu prin Ramificaţia spre Vf. Licaş — Vf. Licaş 19, 14 E.— Satul Hagota pe la Ramificaţia spre Vf. Licaş — poiana „La Vincli" — Piatra Vithoş 19—14 A, 14 B.

18 A. ŞAUA NERGHEŞULUI — VF. DEŞELATUL (NERGHEŞUL) — VF. TĂTARUL — VF. FRIŞCA — GHEORGHIENIMarcaj: triunghi roşu. Timp: 6—7 ore.

Din Şaua Nergheşului urcăm pe o mică distanţă coasta înierbată a muntelui pînă în rariştea de molizi crescută pe culme. Aici identificăm marcajul nostru, triunghi roşu, care ne conduce în continuare prin locuri înveşmîntate în păşuni întinse şi bogate.

În stînga, muntele este fragmentat de văi adînci, ale căror ape coboară spre V. Belchiei; în dreapta distingem uşor valea adîncă a pîrîului Putna Întunecoasă, care, la fel ca şi prima, adună toate pîraiele ce brăzdează în această parte coastele dezgolite de pădure ale munţilor, năpădite de zmeuriş şi buruienişuri luxuriante. Pentru a evita urcarea şi coborîrea vîrfurilor secundare, înşirate pe linia de creastă, marcajul, care urmează un drum de munte bine conturat, le ocoleşte de-a coasta, trecînd cînd pe versantul dinspre V. Putna Întunecoasă, cînd pe cel dinspre V. Belchiei.

Prima ramificaţie (un drum de munte foarte circulat) o întîlnim după un coborîş uşor. Acest drum vine din dreapta şi se abate către stînga. Marcajul nostru îl însoţeşte pe o mică distanţă (cca. 300 m către stînga), după care îl părăseşte, urmînd în continuare linia de creastă dezgolită de haina pădurii şi cunoscută local sub numele de poiana Nergheşului.

Atenţie ! Marcajul fiind rar, sîntem tentaţi să urmăm din greşeală drumul de căruţă ce merge de-a coasta spre o colibă.

Dincolo de poiană şi după un urcuş scurt prin pădure ajungem într-o zonă mai liniştită, plantată cu molizi. Trecerea acestui pasaj, asemănător cu aleea unui parc, mărginit în stînga de un gard viu, este pentru drumeţ un prilej de reculegere şi admiraţie; de o parte avem pădurea bătrînă, de cealaltă, puieţii de molid ce abia depăşesc 2 m înălţime.

Dintr-un mic luminiş ne abatem uşor către dreapta şi la scurtă distanţă drumul ajunge în marginea superioară a unei defrişări ce se alungeşte în jos către dreapta pe coasta muntelui. Pîrîul Benţel, care îşi are izvoarele de obîrşie în aceste locuri, îşi poartă apele la vale pînă în pîrîul Putna Întunecoasă, al cărui talveg adînc ocoleşte prin sinuozităţi largi toate picioarele de munte ce le întîmpină în cale.

Marcajul triunghi roşu, călăuză de nădejde prin aceste locuri, însoţeşte drumul de munte care uneori, pe mici porţiuni, se înfundă în pădurea de molid, iar alteori, ieşind la lumină, străbate culmea despădurită. Două funiculare instalate la mică distanţă de Vf. Deşelatul (1490 m) transportă lemnele de pe versantul estic al muntelui, dincolo, către vest, în V. Belchia şi la Gheorghieni.

După ce depăşim ultimul funicular, se ramifică spre dreapta, de-a coasta, un drum de munte nemarcat, ce coboară în V. Putnei întunecoase. În continuare drumul nostru îl identificăm cu dificultate, fiind acoperit de păşune înaltă; el se abate uşor către stînga, urcînd din greu prin marginea unui molidiş tînăr. Către dreapta peisajul se deschide larg, dînd ochiului putinţa să hoinărească pînă dincolo de pîrîul Putna Întunecoasă către nord-est şi de-a lungul culmii vălurite a Curmăturii, care închide zarea la mare înălţime. Vf. Licaş (1676 m), Muchia Figheşului şi Piatra Vithoş (cea mai din stînga) împodobesc cu silueta lor masivă acest peisaj măreţ şi sălbatic. În depărtare se înalţă, cu crestele irizate, despărţit parcă de lumea noastră, Ceahlăul.

Pe Vf. Aurorei (1421 m), la care ajungem curînd, facem un popas după cca. 2½ ore de la plecarea din Şaua Pîngăraţi. Vîrful, uşor de identificat după baliza construită pe el, este plantat cu puieţi de molid, iar către nord şi vest coastele lui sînt acoperite cu pădure.

Urmează o coborîre în pantă accentuată. Zmeurişul, buruienişurile şi plantaţia tînără au năpădit pe această porţiune poteca, obligîndu-ne să o căutăm cu atenţie, ţinînd linia de cumpănă a muntelui, mărginită de ambele părţi de o pădure deasă.

În partea de jos, după coborîre, străbatem pe o scurta distanţă un pasaj împădurit, conduşi de marcajele care urmează un drum de munte clar şi ajungem în cea mai sălbatică porţiune a drumului. O

defrişare vastă, ce se alungeşte către dreapta (nord-est), năpădită de un zmeuriş înalt şi foarte des, înfrăţit cu buruienişuri fac din această zonă, în lungime de cca. 3 km, adăpostul a numeroase sălbăticiuni ce trăiesc prin partea locului. Pe această porţiune, marcajul apare foarte rar pe cîte o buturugă; în schimb întîlnim la tot pasul rîmăturile adînci şi culcuşurile în care s-au tolănit mistreţii, urme care fac pe drumeţii ce străbat aceste locuri să-şi grăbească paşii. Uneori poteca străbate cîte o mică porţiune de pădure sau urcă pe culmea dezgolită, ceea ce constituie un bun prilej de destindere după tensiunea produsă de marea sălbăticie a drumului lăsat în urmă.

După cca. 3½ ore de la plecare urcăm uşor prin poiana largă ce sfîrşeşte sub Vf. Tătarul. La capătul de sus al poienii, dincolo de gardul ce o înconjură, părăsim drumul de munte şi, fără potecă, conduşi în coborîre către stînga de marcajul nostru, intrăm într-un molidiş bătrîn, unde întîlnim un alt drum. Coborînd mereu prin rarişti şi poieni, traversăm firul unui pîrîu, după care drumul se abate uşor către dreapta, coborînd prin mijlocul unei poieni plantate cu puieţi de molid. În marginea de jos a poienii, înainte de a intra în pădure, traversăm un al doilea pîrîu, după care începem un urcuş ceva mai lung prin pădure, intersectînd pe parcurs cîteva drumuri nemarcate. Partea finală a acestui pasaj, lipsit de perspective, se desfăşoară pe linia de creastă a muntelui, conducîndu-ne în continuare prin marginea de sus a unei zone defrişate. Avem astfel posibilitatea să privim coastele muntelui ce se înalţă pe dreapta Văii Belchia, vale al cărei talveg adînc îl ghicim jos în stînga noastră.

Ici, colo apar la distanţe mai mici sau mai mari colibe şi stîne care îndeamnă drumeţii să străbată prin păduri şi peste golişti ultimele pante ce-i conduc de-a lungul unui drum bolovănos, spre Vf. Prişca (1545 m). Drumul nu iese însă direct la vîrf. El se abate uşor către stînga şi pătrunde în poiana largă a muntelui, în cuprinsul căruia se află un izvor, cu apa prinsă în trei jgheaburi aşezate în cascadă, iar ceva mai la dreapta, stîna din Prişca. Sîntem în acest punct după cca. 5½ ore de la plecare.

Drumul marcat străbate în continuare poiana Prişca, coborînd pe lîngă o colibă părăsită, lasă în dreapta jgheaburile amintite, iar mai departe şi în aceeaşi direcţie, stîna. O dată cu începerea urcuşului intrăm în pădure, urmînd un drum larg de munte. La cîteva sute de metri lăsăm în dreapta o ramificaţie, după care parcursul nostru se abate imediat către stînga, coborînd prin pădure. Curînd ieşim pe coasta defrişată a muntelui Prişca, unde zărim cîteva pîlcuri de zmeuriş crescute printre plantaţii. Pe această porţiune şi ceva mai jos, drumul se ramifică în diferite direcţii. Este un detaliu foarte important de reţinut, singura noastră călăuză rămînînd marcajul. Cum semnele sînt aşezate defectuos, recomandăm căutarea lor cu răbdare, altfel riscăm să ajungem în locuri ce ar necesita un ocol mai mare pînă la punctul de destinaţie Gheorghieni. Pe măsură ce coborîm, pădurea rămîne în urmă, peisajul fiind dominat de culmi acoperite cu păşuni întinse şi punctate de rarişti. Parcursul, foarte odihnitor, urmează în general linia de cumpănă a culmilor, trecînd uneori pe la izvoare cu ape limpezi.

Ultimii 8 km ai traseului, măsuraţi din dreptul liniei de funicular pe sub care trecem, străbat de fapt dealurile ce se înalţă deasupra Gheorghienilor, oraş ale cărui aşezări le zărim cînd şi cînd, pe cîmpia de la poalele munţilor. Drumul ia sfîrşit în Gheorghieni, nu departe de centru.

19. ŞAUA PÎNGĂRAŢI — ŞAUA NERGHESULUI — RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞ (PE DRUMUL LAPOŞULUI)Marcaje succesive: triunghi roşu, punct albastru. Timp: 2 ore.

Cel mai înalt dintre vîrfurile care punctează marginea nordică a Culmii Curmătura este Vf. Licaş (1676 m), care oferă prin aşezarea şi altitudinea sa o impresionantă vedere asupra regiunii înconjurătoare.Punctul de plecare pe acest itinerar se află în Şaua Pîngăraţi (vezi schiţa traseului nr. 14 de la pag. 79) unde ajungem cu autobuzele D.G.T.A. (care au aci oprire), ce fac curse între Lacu Roşu şi Gheorghieni sau urmînd din Lacul Roşu traseul nr. 4.

Din Şaua Pîngăraţi către nord-vest (în stînga cum privim spre Lacul Roşu) urmăm o şosea forestieră, denumită de localnici „Drumul Lapoşului", de-a lungul căreia înaintăm cca. 3 km, călăuziţi de marcajul triunghi roşu (pentru această porţiune vezi traseul nr. 18, pînă la semnalarea în text a Ramificaţiei spre Vf. Licaş).

Din Şaua Nergheşului părăsim marcajul triunghi roşu, urmînd către dreapta, pe lîngă casa forestieră, „Drumul Lapoşului", marcat cu punct albastru. În această parte, drumul nu se defineşte prea bine şi este închis în acelaşi timp de o îngrădire. Trecînd peste aceasta, fiindcă poarta este uneori legată, urmăm drumul ce urcă şi coboară uşor pe sub coastele Muntelui Dănţuraşul, avînd în faţă culmea înaltă, precedată de pădure, a Vf. Licaş.

După cca. 10 minute de mers pe acest drum întîlnim în dreapta o potecă (ramificaţie nemarcată) ce

urcă în diagonală coasta muntelui, spre Vf. Licaş. Depăşind ramificaţia, continuăm să mergem pe drumul larg, conduşi de marcajele cu punct albastru. După l km marcajul nostru ia sfîrşit în punctul denumit Ramificaţia spre Vf. Licaş, unde întîlneşte semnul cu bandă albastră, care, urmat spre dreapta, ne conduce spre Vf. Licaş şi staţiunea Lacul Roşu, iar înainte în satul Hagota.

Legături spre:— Satul Hagota pe la poiana „La Vincli" — Piatra Vithoş 14 A, 14 B.— Lacul Roşu pe la Vf. Licaş 14 E.

19 A. RAMIFICAŢIA SPRE VF. LICAŞ — ŞAUA NERGHEŞULUI — ŞAUA PÎNGĂRAŢIMarcaje succesive: punct albastru, triunghi roşu. Timp: 2 ore.

Din punctul denumit Ramificaţia spre Vf. Licaş, „Drumul Lapoşului", marcat în continuare cu punct albastru, încinge aproape de-a coasta Muntele Dănţuraşul, pe sub care se strecoară cale de cca. 2 km pînă în Şaua Nergheşului. Pe această porţiune, în dreapta, mascată de perdeaua unei păduri întinse, curge, adunînd apele pâraielor, Putna Întunecoasă.

Semnul punct albăstrii, care ne conduce prin aceste locuri, ia sfîrşit în dreptul unei case forestiere, în Şaua Nergheşului, unde întîlnim semnul triunghi roşu. Urmat către stînga pe un parcurs de oca. 3 km, drumul marcat cu acest semn ne conduce pe coasta vestică a Dănţuraşului lăsînd în dreapta valea afundă a Pîrîului lui Gheorghe, trece prin Şaua dintre Vf. Ciutacu (stînga) şi un vîrf fără nume şi ajunge în Şaua Pîngăraţi, la staţia de autobuze D.G.T.A. (curse între Gheorghieni şi Lacul Roşu).

Legături spre:— Lacul Roşu prin Pîrîul Roşu 4 A.— Poiana Albă prin poiana Ciofronca 17—17 A.

20. POIANA ALBA — PÎRÎUL MEDIAŞ — IZVORUL OLT — PÎRÎUL MOGOŞ — GHEORGHIENIMarcaj: cruce albastră. Timp: 6 ore.

La limita superioară a Poienii Albe (poiană care se alungeşte mult în sus spre Vf. Hăghimaşului Mare — nord-est), din dreptul ultimelor colibe aflate în stînga, drumul marcat cu bandă roşie, care coboară de la cabana Piatra Singuratică (traseul nr. 15 D) lasă în stînga ramificaţia marcată cu cruce albastră traseul descris mai jos, ce conduce spre Gheorghieni.

Fig. 10Iniţial, poteca cu acest semn coboară către albia de obîrşie a pîrîului Fagul Oltului, pe care o

traversează, lăsînd-o în stînga. Marcajul se abate în diagonală către dreapta pe lîngă o împrejmuire, în incinta căreia se văd cîteva colibe.

La capătul acesteia, întîlnim un drum de munte ce coboară spre pădure; la intrare remarcăm în ambele părţi ale drumului două ace de calcar care se înalţă din pădure ca doi străjeri ai acestor locuri. Coborînd în pantă repede, ajungem la ramificaţia drumurilor, unde marcajul nostru cruce albastră se continuă către dreapta, tot în coborîre, de-a lungul unei poteci care, ceva mai jos, devine foarte largă. După cîteva ocoluri pătrundem într-o rarişte mărginită în partea dreaptă de pereţii de culoare cărămizie ai Vf. Telec.

De aci, şi după ce admirăm măreţia acestor locuri, pentru care intenţionat s-a făcut o buclă a drumului, ne orientăm către stînga şi coborînd direct prin pădure, întîlnim la scurtă distanţă drumul de munte părăsit mai sus. După cca. 45 min de la Poiana Albă, drumul pătrunde într-o zonă defrişată, de aspectul unei poieni, în cuprinsul căreia întîlnim o stînă. Pe la marginea din stînga coborîm, pînă ce ieşim din poiană şi pătrundem într-un culoar de pădure, de-a lungul căruia înaintăm pe o distanţă mai lungă.

Locurile sînt foarte sălbatice, iar poteca se pierde pe alocuri prin vegetaţia ce acoperă acest culoar. Cînd vom întîlni, în sfîrşit, un drum ce duce de-a coasta către dreapta, vom fi atenţi la marcaj, acesta abătîndu-se la stînga, iar după o mică distanţă la dreapta, coborînd printr-o perdea de molizi foarte apropiaţi, care închid aproape complet trecerea.

La scurtă distanţă după depăşirea acestui punct, pătrundem din nou într-o poiană, în lungul căreia coborîm iniţial prin dreapta, iar spre sfîrşit, după o mică traversare, spre stînga. La intrarea în pădure, întîlnim un drum de munte ce ne conduce în diagonală către dreapta, coborînd pînă în punctul de confluenţă a două pîraie, unde ajungem după cca. 1½ oră de mers de la Poiana Albă.

Din acest loc mai multe drumuri se ramifică. Drumul nostru, marcat cu cruce albastră, coboară în

lungul văii, prin mijlocul căreia curge apa celor două pîraie confluente şi care formează în continuare Pîrîul Fierului.

Un drum mai accesibil urmează pe o mare distanţă malul drept al apei, străbătînd lunca înverzită şi uneori punctată de arboret. Peisajul deschis, apa şi pădurea de molid ce acoperă coastele muntelui, se îmbină atît de armonios, încît prin aceste locuri ne vom acorda, înainte de a porni la vale, cîteva momente de odihnă.

După ce am traversat pîrîul pe malul său stîng, mai înaintăm cca. 500 m şi ajungem, la confluenţa acestuia cu pîrîul Mediaş, care vine din dreapta — nord; traversăm peste apa Pîrîului Fierului şi înaintăm în susul pîrîului Mediaş pe şoseaua forestieră care urcă din comuna Bălan.

La mică distanţă, marcajul ne arată punctul de traversare peste pîrîul Mediaş, dincolo de care începem un urcuş greu, înaintînd pe o potecă ce ocoleşte în fel şi chip pe lîngă o împrejmuire. Această porţiune sfîrşeşte într-o zonă plantată cu molizi şi pini, prin care marcajul urmează două variante; semnele acestora, puse de obicei pe stînci, ne conduc printre copaci şi ajung în final din nou la o îngrădire, în lungul căreia urcăm în continuare multă vreme.

La ieşirea din această zonă, poteca este închisă de o poartă, prin care vom pătrunde în poiana Mediaş, întins loc pentru fînaţ şi culturi, printre care se văd şi cîteva colibe. Traversînd fînaţul, întîlnim un izvor şi gospodăria unui localnic, după care înaintăm de-a coasta pe un drum ce descrie un ocol mare de la dreapta la stînga, încingînd faţa muntelui. În vale, către stînga, se desfăşoară, ca o panglică de argint, şoseaua forestieră, construită pe malul Oltului, al cărui izvor poate fi atins din punctul în care ne aflăm după un drum de cca: 30—40 min. În dreapta se înalţă culmea înaltă a muntelui, culminînd foarte aproape de noi cu Vf. Mediaş (1452 m).

Înapoi, în direcţia din care am venit, marile vîrfuri ale Hăghimaşului se înşiră de-a lungul Culmii Curmăturii, ale cărei vîrfuri sînt delimitate precis. Avem în faţă Hăghimaşul Mare, cu creasta punctată de pădure, cel mai înalt vîrf al masivului (1793 m) privind peste noianul de vîrfuri ce-l înconjură. În urma lui se vede Curmătura cu stînci şi colţani, după care urmează pereţii ruinaţi de culoare roşiatică ai Ecemului {1707 m), iar în dreapta acestuia, strajă neclintită a masivului, Naşcalatul (1566 m).

Reluînd drumul nostru, ajungem în punctul denumit Culmea Covaci Petre, unde cîteva aşezări locuite se încadrează armonios cu peisajul. Pe lîngă împrejmuirile acestora, înaintăm pînă în punctul de obîrşie al Văii lui Cari, pe care fără marcaj începem să coborîm. În această porţiune semnele drumului nostru lipsesc pe o mare distanţă. De aceea, fără ezitare, vom coborî urmînd drumul care se abate către dreapta adîncit mult între maluri. Ceva mai jos, unde întîlnim şi marcajul, drumul devine mai bun, iar în dreapta, pe vale, distingem două aşezări. În acest punct Pîrîul lui Cari primeşte din stînga un afluent. Mult mai jos, la oca. 20 min, în care timp urmăm un drum de munte gloduros, pîrîul mai primeşte un afluent, tot pe stînga: pîrîul Rez, ambele formînd în continuare pîrîul Mogoş.

În stînga Văii Mogoşului se înalţă culmea împădurită denumită Dealul Cizerului, a cărui culme înveşmîntată de pădure se înalţă pînă în Vf. Sipoş (1568 m), cel mai înalt punct al Munceilor Voşlăbeni-lor, ce aparţin de Giurgeu.

În dreapta se conturează culmea Muntelui Fagul Înalt. Această porţiune deschisă mult o parcurgem de-a lungul drumului de munte ce însoţeşte valea, dar pe care, din dreptul unui loc mlăştinos şi inundat, îl părăsim.

Abătîndu-ne spre dreapta, întîlnim o potecă ce se desfăşoară de-a lungul unei păduri de pini şi după ce lăsăm în stînga cîteva bălţi de mici dimensiuni, intrăm pe drumul de munte parcurgînd ultimele sute de metri prin lunca Văii Belchia. În final trecem podul peste această vale şi ajungem în şoseaua naţională Gheorghieni — Lacul Roşu — Piatra Neamţ, ceva mai sus de km 4. De aci, către stînga pe şosea,, ajungem în cca. l oră în centrul oraşului Gheorghieni sau către dreapta şi tot în cca. l oră, la cabana Aluniş..Pentru cabana Aluniş vezi pagina nr. 14.

20 A. GHEORGHIENI — PÎRÎUL MOGOŞ — IZVORUL OLT —PÎRÎUL MEDIAŞ — POIANA ALBĂMarcaj: cruce albastră. Timp: 6 ore.

Marcajul acestui traseu începe din dreptul km 4,200-al şoselei Gheorghieni — Lacul Roşu.O săgeată fixată pe stîlpul de telefon aflat în dreptul podului care traversează pîrîul Belchia spre V. Mogoş indică: Izvorul Olt — 2 ore, Poiana Albă — 4 ore..

Intrînd pe V. Mogoş, larg deschisă în faţa noastră,, înaintăm conduşi de marcajul cruce albastră pe drumul de munte ce însoţeşte apa pîrîului, care curge în dreapta noastră.

Pe stînga, cu coastele împădurite de molizi şi pini,, se profilează culmea Muntelui Fagul Înalt, care însoţeşte valea pînă sus în Culmea Covaci. Pe dreapta, dealul Cizerului închide orizontul în această parte, înălţîndu-şi culmea înveşmîntată de pădure pînă în Vf. Ascuţit (Sipoş) (1568 m).

După un răstimp, pentru a evita porţiunile mlăştinoase şi inundate de apa pîrîului, părăsim drumul şi înaintăm pe coastele din stînga (cum urcăm), de-a lungul unei poteci.

Evitînd astfel şi un cot al pîrîului ajungem în dreptul casei Ocolului silvic Gheorghieni, dincolo de care valea se bifurcă. Noi urmăm firul din stînga noastră, Valea lui Cari, de-a lungul căreia drumul adîncit între maluri urcă cînd prin rarişti cînd prin locuri luminoase.

Ajunşi din nou la o bifurcaţie a văii, vom continua drumul în urcuş pe firul pîrîului din stînga, acesta fiind marcat cu semnul nostru (cruce albastră). Cînd ieşim la culme, într-o zonă mai deschisă, sîntem în Culmea Covaci Petre, unde identificăm gospodăriile cîtorva localnici.

În faţă avem V. Oltului dincolo de care apar vîrfurile masive ale Hăghimaşului, Curmăturii şi Ecemului, iar în dreapta acestuia din urmă, Naşcalatul. Urmînd drumul nostru, ocolim de-a coasta, de la stînga la dreapta, valea de obîrşie a Oltului şi ajungem în poiana Mediaş.

Cîteva colibe risipite printre culturi înfrumuseţează aceste locuri izolate. Jos, în dreapta, se desfăşoară şoseaua forestieră ce duce spre izvorul Oltului, la care putem ajunge din punctul în care ne aflăm, în cel mult 40 min. Călăuziţi de marcaj, traversăm ograda unui gospodar şi după ce lăsăm în urmă coliba, intrăm într-o pădure de molid prin care coborîm pe o distanţă mai lungă.

Drumul pe acest parcurs este mărginit în dreapta de o împrejmuire ce ne însoţeşte pînă jos în valea pîrîului Mediaş. Aci, după ce traversăm apa, ne orientăm către dreapta şi în coborîre pe şoseaua forestieră ce duce spre Bălan înaintăm o distanţă foarte mică pînă în dreptul podului ce traversează Pîrîul Fierului, afluent pe stînga al pîrîului Mediaş.

Din acest punct, părăsim şoseaua forestieră şi către stînga urcăm pe Pîrîul Fierului, a cărei vale se deschide tot mai mult în faţa noastră. După ce am traversat pîrîul pe partea lui dreaptă, drumul devine foarte odihnitor şi plăcut.

Susurul apei de munte, pădurea şi poienile ce se ţin lanţ, constituie după aproape 4 ore de drum un bun prilej de contemplare şi odihnă. Reluînd dinamul, continuăm urcuşul în acelaşi fel pînă în punctul în care valea se bifurcă. Drumul nostru, după ce traversează apa, se abate uşor la dreapta, urcînd pe culmea dintre pîraie. Curînd ieşim într-o poiană deschisă prin care marcajul ne conduce pînă în partea ei superioară. Un urcuş greu, de-a lungul unui culoar de pădure îngust, ne permite să străbatem cea mai sălbatică porţiune a drumului. În final ieşim într-o poiană mare, în stînga căreia se vede aşezarea unei stîne.

Reintrînd în pădure, urcăm o mică distanţă pe un drum de munte, după care marcajul nostru ne conduce către stînga în urcuş, pînă într-un luminiş mai mare, din care ni se înfăţişează peretele multicolor al Telecului. Ţancurile de calcar în culori roşiatice sau cărămizii, grotele din perete, muchiile ascuţite ce se profilează ca lama unui ferăstrău, în sfîrşit rariştea de molid ce precede peretele sînt o surpriză pentru drumeţul care pînă aci nu a avut de admirat decît vîrfuri împădurite, văi cu pîraie zglobii sau poieni strînse împrejur de perdeaua deasă a pădurii.

Printr-un ocol către dreapta şi apoi în urcuş către stînga înaintăm, întîlnind ceva mai sus cîteva drumuri ale căror făgaşe se adîncesc tot mai mult. Curînd apar două ţancuri de calcar ce flanchează drumul ca două santinele, după care ajungem la gol. În faţă, cu spaţiul împărţit de împrejmuiri, se vede Poiana Albă.

Drumul nostru, marcat cu cruce albastră, ne conduce către dreapta pe lîngă împrejmuiri şi după cîteva schimbări de direcţie ajunge în dreptul talvegului abia conturat al văii prin care curge mai jos pîrîul Fagul Oltului.

Dincolo de acesta, ajungem în dreptul ultimelor colibe aflate în partea de sus şi pe dreapta a Poienii Albe, unde marcajul nostru ia sfîrşit întîlnind drumul marcat cu bandă roşie.

Legături spre:— Cabana Piatra Singuratică peste Vf. Hăghimaş 15 B.— Lacul Roşu prin Poiana Albă 15 E —15 F.— Şaua Pîngăraţi prin poiana Ciofronca 17 B — 17 C.

21. GHEORGHIENI — PEŞTERA ŞOGO — VF. ŞIPOŞ — V. OLTULUI — PÎRÎUL SCAUNULUI (SEC POTOC) — CABANA PIATRA SINGURATICĂMarcaj: triunghi roşu. Timp: 7 ore.

Traseul marcat cu triunghi roşu începe din str. Gropilor, la cca. 250 m de autogara din

Gheorghieni pe şoseaua Gheorghieni — Ciceu — Braşov. Desfăşurat de-a lungul a cca. 30 km, marcajul ne poartă prin locuri sălbatice, în general împădurite.

Din str. Gropilor traseul se continuă pe str. Ghiocelului, după care printre culturi se îndreaptă către crestele împădurite ale Munceilor Voşlăbeni, ce ţin de Giurgeu, atingînd vîrful cel mai înalt, Vf. Şipoş (1568 m). De pe vîrf avem o privelişte frumoasă către Masivul Hăghimaş a cărui creastă se înalţă dincolo de V. Oltului.

Coborînd pe Culmea Lungă, ajungem în V. Oltului, în imediata apropiere de punctul de confluenţă cu V. Şipoş. Urmînd şoseaua forestieră de pe V. Oltului, marcajul ne conduce în coborîre cca. 4 km pînă în dreptul Pîrîului Scaunului (Sec Potoc), după care se abate la stînga şi urcă prin păduri, de data aceasta pe coastele Masivului Hăghimaş pînă la cabana Piatra Singuratică.Legături spre:— Lacul Roşu prin Poiana Albă 15 D, 15 E, 15 F. — Halta C.F.R. Tarcău peste Vf. Naşcalat 24 A. — Comuna Bălan — staţia C.F.R. Izvorul OU 15 C.

22. STAŢIA C.F.R. IZVORUL MUREŞ - COMUNA BĂLANMarcaj: bandă galbenă. Timp: 2—2½ ore.

De la staţia C.F.R. Izvorul Mureş, situată pe linia Braşov — Ciceu — Baia Mare, porneşte un drum marcat cu bandă galbenă, care ne conduce peste culmile împădurite ce caracterizează regiunea pînă în comuna Bălan.

Marcajul ia sfîrşit în faţa bisericii din această comună unde se află o săgeată indicatoare ce arată drumul „spre cabană" (cabana Piatra Singuratică) marcat cu bandă roşie.

Pentru traseul comuna Bălan - cabana Piatra Singuratică vezi traseul nr. 23.

23. STAŢIA C.F.R. IZVORUL OLT — COMUNA BĂLAN — CABANA PIATRA SINGURATICĂMarcaj: staţia C.F.R. Izvorul Olt — comuna Bălan (12 km) fără marcaj, Comuna Bălan — cabana Piatra Singuratică: bandă roşie. Timp: 3—3½ ore.

Itinerarul începe din staţia C.F.R. Izvorul Olt, de pe linia Braşov — Gheorghieni — Baia Mare, care deserveşte comuna Sîndominic.

Din spatele gării, autobuzele ce fac curse regulate ne vor duce cale de 12 km pînă în comuna Bălan, de unde începe drumul marcat cu bandă roşie spre cabana Piatra Singuratică (timpul de mers dat mai sus corespunde parcurgerii acestei distanţe pe jos).

Fig 11Iniţial, şoseaua traversează comuna Sîndominic, ale cărei case sînt răsfirate pe o mare distanţă.La 8 km de gară depăşim pe rînd dealul Fragilor, iar mai departe Muntele Hati (966 m), care

rămîne în stînga noastră. Curînd apar în dreapta, spre nord-est, primele înălţimi ce depăşesc 1000 m, dintre care distingem cu uşurinţă Vf. Pastor (1109 m), iar spre nord-vest, peste vale, Dealul Arama Oltului (1074 m), acesta din urma lăsînd spre sud-est un abrupt puternic înclinat. Aci, Oltul ocoleşte muntele printr-un cot larg, iar şoseaua traversează apa pe malul opus, rămînînd pe această parte pînă în comuna Bălan.

De lîngă biserica acestei comune, unde se află un stîlp de marcaj, pe săgeata căruia citim indicaţia: „spre cabana Piatra Singuratică", începe ascensiunea noastră.

Urcînd către nord-est în lungul pîrîului Covaci, parcurgem uliţa ce iese din sat, dincolo de care poteca, marcată cu bandă roşie, se conturează tot mai bine, iar semnele înşirate pe un picior de rnunte pot fi urmărite pînă la mare distanţă.

Urcuşul la cabana Piatra Singuratică se desfăşoară printr-o vastă pădure de molid, întreruptă din loc în loc de luminişuri, din care avem uneori o frumoasă perspectivă spre Vf. Ecem.

În ultima parte, poteca ne conduce de-a lungul unor pante înclinate, ieşind uneori la locuri deschise, unde apare şi silueta impunătoare a Pietrei Singuratice. Cu cca. 15 min înainte de a ajunge la cabană, acolo unde drumul pare mai greu, întîlnim un izvor prins în uluc, bun prilej pentru odihnă după efortul depus pe această ultimă porţiune a drumului.

Ultimele sute de metri ce ne despart de cabana Piatra Singuratică le parcurgem mai uşor după acest popas, iar peisajul înconjurător, care devine tot mai interesant, îl putem admira în voie.

Cabana poate găzdui 36 persoane şi este prevăzută cu bufet.

Legături de la cabana Piatra Singuratică spre:— Lacul Roşu prin Poiana Albă — Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Pîrîul Oilor 15 D, 15 C, 15 F.— Gheorghieni prin V. Oltului — Vf. Şipoş — Peştera Şogo 21.— Halta C.F.R. Tarcău peste Vf. Naşcalat 24 A.

24. HALTA C.F.R. TARCĂU - COMUNA LUNCA DE JOS — VF. NAŞCALAT — POIANA TARCĂU — CABANA PIATRA SINGURATICAMarcaj: bandă roşie. Timp: 1 ore.

Halta C.F.R. Tarcău se află pe linia Adjud-Ci-ceu, la 120 km de Adjud şi 29 km de Ciceu.Această cale de acces spre Masivul Hăghimaş este cu deosebire accesibilă turiştilor din regiunea

Bacău. Distanţa de la centrele muncitoreşti Gheorghe Gheorghiu-Dej, Borzeşti, Moineşti, Bacău pînă la halta Tarcău este foarte mică, iar drumul spre cabana Piatra Singuratică, comparat ca lungime şi dificultate, nu depăşeşte traseele de munte obişnuite.

Fig 12Primele semne, bandă roşie, ale drumului nostru încep din faţa staţiei C.F.R. şi conduc iniţial pe o

potecă ce se strecoară printre împrejmuiri. După ce traversăm un loc pentru fînaţ, ieşim pe uliţa comunei Lunca de Jos, care pe o mică distanţă în urcuş însoţeşte pîrîul Trotuş.

După ce traversăm apa, drumul se abate la dreapta, părăseşte V. Trotuşului şi pătrunde pe Valea întunecoasă al cărei fir îl intersectăm imediat mai sus.

Cu malurile înalte şi acoperite de pădure, valea se încadrează minunat în peisajul montan, lăsînd ochiului posibilitatea de a cerceta întreaga regiune, pînă sus pe culmile înalte ce se ridică dezgolite deasupra pădurii.

Casele arătoase şi de regulă înconjurate de grădini inundate cu flori se înşiră cale de 4 km de-a lungul drumului, care iese în final pe poarta de nord a comunei, făcîndu-şi loc pe malul pîrîului cu care împarte uneori spaţiul îngust al văii.

Urcînd astfel, depăşim cîteva pîraie confluente, din gura cărora pornesc de regulă şi drumuri laterale. Marcajul nostru ne este însă călăuză bună. El ne conduce de-a lungul văii principale şi după cca. 1½ oră de la plecare ajungem într-un loc mai deschis, punct de confluenţă a două pîraie şi totodată de ramificaţie a drumurilor.

Din stînga (cum urcăm) vine pîrîul Moghioroş, iar din dreapta pîrîul Hotarului. Urcînd de-a lungul celui din urmă pe o potecă situată pe malul din stînga noastră (drumul fiind inundat), ajungem curînd în dreptul unei porţi. După ce am depăşit-o traversăm apa şi urcînd în diagonală pe coasta muntelui ne apropiem de o colibă, în spatele căreia întîlnim un pîrîu cu apă bună de băut.

Urmează un urcuş prin pădure şi apoi de-a coasta printr-un ocol, de la dreapta la stînga, care sfîrşeşte într-o poiană mică, în cuprinsul căreia deosebim două izvoare prinse în căuş. Din acest punct drumul urcă în pantă accentuată prin pădure, descriind ocoluri scurte. Partea finală a acestui pasaj, în care drumul se deosebeşte foarte puţin, se desfăşoară prin rarişti şi sfîrşeşte pe linia de cumpănă a muntelui.

Orientaţi către dreapta şi conduşi de marcajul bandă roşie, înaintăm pe un drum de munte ce urcă domol spre un pîlc de pădure.

Dincolo de acesta, drumul, bolovănos şi cu făgaşe adînci, se abate uşor spre dreapta, urcînd în diagonală pînă pe linia crestei acoperită de păşuni, în punctul denumit „Chinga Şeii", unde se află o cruce de lemn „Crucea Kondra".

De aci, către stînga, muntele este acoperit de o păşune întinsă, regiunea fiind caracterizată printr-o intensă activitate pastorală. Stîne, aşezate de regulă sub linia de creastă, se văd la tot pasul, iar cîinii acestora, uneori foarte numeroşi, dau de lucru drumeţilor.

Drumul ne conduce prin aceste locuri mai mult de-a coasta, trecînd cînd pe un versant cînd pe altul, evitînd denivelările crestei.

După ce depăşim o stînă, aflată în stînga noastră şi ceva mai jos, urcăm direct la creastă, lăsînd în stînga Vf. Salomaş (1555 m). Coborîm apoi în pantă mai înclinată şi din nou în urcuş străbatem un pasaj bolovănos, punctat în stînga de cîţiva colţani albi de calcar, dincolo de care se înalţă Vf. Naşcalatului (1566 m), pe care ajungem.

De pe vîrful acestuia orizontul se deschide larg. Către dreapta (orientaţi în direcţia noastră de mers), se vede V. Trotuşului cu satele răsfirate de-a lungul ei. Munţii Trotuşului, deşi micuţi, sînt presăraţi cu poieni chenăruite de negrul pădurilor de molizi, ceea ce dă o notă armonioasă peisajului, iar colibele răspîndite pretutindeni par nişte jucării risipite la întîmplare.

De cealaltă parte, către stînga, chiar de sub vîrful pe care ne aflăm, coboară păşunile pînă în fundul Văii Naşcalat, dincolo de care mulţimea de gurguie împădurite îşi trimite picioarele pînă spre Depresiunea Ciucului.

Cîmpia presărată cu sate şi împînzită simetric de hotarul culturilor se întinde plană pînă departe către sud şi către vest, unde zarea este închisă de culmea masivă a Harghitei şi Baraoltului.

În faţă, în direcţia în care mergem, urcînd şi coborînd, se mlădiază culmea pe care continuă drumul nostru, care în partea finală, acolo unde zarea se închide, este dominată de cele mai înalte vîrfuri ale sale. Astfel, eşalonaţi simetric, deosebim: Tarcăul, Ecemul, Curmătura şi Vf. Hăghimaşului, ultimul fiind ceva mai la dreapta. Peste ele, în dreapta, izolat şi mai înalt decît toate, se înalţă Ceahlăul.

Continuînd drumul, coborîm de pe vîrf, urmînd pe o distanţă mai lungă poteca ce încinge pe la vest şi de-a coasta versantul muntelui pînă sub cel de al doilea vîrf al Naşcalatului (1475 m) pe care nu-l atingem.

Cînd ajungem pe linia de creastă ce precede din dreapta al doilea vîrf al Naşcalatului, ne orientăm la stînga şi înaintăm în coborîş cîteva sute de metri pînă întîlnim posibilitatea de a ne abate spre dreapta prin păşunea întinsă, în cuprinsul căreia deosebim aşezările a două stîne.

Conduşi de marcaj, lăsăm în stînga stînele şi în urcuş către dreapta ajungem pe linia unei creste, pe care o intersectăm continuîndu-ne apoi drumul în coborîre. Fără să întîmpinăm prea multe dificultăţi în orientare, străbatem o zonă despădurită, lăsînd în dreapta cîteva colibe.

Dincolo de ele intrăm într-o rarişte de pădure, prin care urmăm un drum de munte gloduros. La capătul acestuia ajungem la limita de sus a unei poieni în pantă, în cuprinsul căreia, către stînga, se vede o colibă.

Coborînd — călăuziţi de marcajul aşezat pe doi molizi dispuşi simetric pe direcţia de mers — ajungem în partea de jos a poienii, unde pe cîteva lespezi reîntîlnim semnele marcajului. La ieşirea din poiană drumul se abate uşor către stînga şi după ce străbate o pădure rară iese la gol în Poiana Tarcăului. Înaintînd de-a lungul acesteia pe lîngă poala pădurii aflată în stînga şi mai sus ajungem după un ocol mic către stînga, pe o culme punctată de colţani de stîncă albă.

De aci coborîm în diagonală către dreapta, străbatem un pîlc de pădure şi ceva mai jos întîlnim unul din cele mai frumoase drumuri din regiune, care vine din V. Oltului (comuna Bălan) — stînga, traversează creasta principală a muntelui, ramificîndu-se puţin mai sus în diferite direcţii, între care cea din stînga coboară pe la „Trei Fîntîni" în V. Bicăjelului, ajungînd la Lacul Roşu

Urmăm pe o mică distanţă acest drum către dreapta, pînă în dreptul unei împrejmuiri, de unde, orientaţi la stînga, începem un urcuş în diagonală pe un drum de munte1.

În stînga se înalţă vîrful, în parte împădurit şi punctat de cîteva stînci, al Tarcăului (vîrf care în afara numelui nu are nimic comun cu cel situat la cca. 20 km est în Munţii Grinduşului). În dreapta, săpate adînc pe coastele muntelui, se văd pîraiele de obîrşie, care se unesc în punctul denumit „Trei Fîntîni", formînd în continuare Bicăjelul.

Urcînd şi doborînd prin întinsele păşuni punctate de rarişti, ce caracterizează aceste locuri, ajungem în dreptul unor aşezări pastorale, aflate în stînga, dincolo de care drumul străbate o zonă în parte împădurită.

Din loc în loc se deschid poieni ce se alungesc către stînga pînă pe Vf. Ecem (1707 m), cel mai înalt punct atins în drumul nostru şi care lasă către vest, spre V. Oltului, un abrupt de stîncă foarte spectaculos.

Ultima porţiune a drumului coboară prin pădure, parcurge apoi un gol de pe linia crestei şi cînd începe să urce din nou se abate către stînga, intrînd în pădure. Pe o potecă bolovănoasă înaintăm conduşi de marcajul care mai jos se abate la stînga şi ajungem în dreptul unui izvor. Trecînd pe sub turnurile de calcare ale Pietrei Singuratice, sosim după 250 m la cabana Piatra Singuratică.

Legături de la cabana Piatra Singuratică spre:— Comuna Bălan — staţia C.F.R. Izvorul Olt 15 C. — Gheorghieni prin Poiana Albă — Pîrîul Mediaş — Izvorul Olt — Pîrîul Mogoş 15 D— 20.— Gheorghieni prin Pîrîul Scaunului (Sec Po-toc) — V. Oltului — Vf. Şipoş — Peştera Şogo 21.— Lacul Roşu prin Poiana. Albă — Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Pîrîul Oilor 15 D — 15 E—15 F.

24 A. CABANA PIATRA SINGURATICĂ — POIANA TARCĂU — VF. NAŞCALAT —

1 Prin drum de munte (spre deosebire de „potecă" sau „hăţaş") se înţelege o arteră mai largă — cca. 1,50 m—2 m — în cea mai mare parte accesibilă căruţelor.

COMUNA LUNCA DE JOS —HALTA C.F.R. TARCĂUMarcaj: bandă roşie. Timp: 7 ore.

Din faţa cabanei Piatra Singuratică, marcajul bandă roşie se ramifică în trei direcţii: spre comuna Bălan, către sud-vest, traseul nr. 15 C; spre Lacul Roşu, către nord-vest, traseul nr. 15 D; spre Vf. Naşcalat, către sud-est, traseul nostru. Drumul spre Vf. Naşcalat este pe o mică porţiune comun cu cel marcat cu bandă albastră, care duce la izvorul de sub Piatra Singuratică.

Poteca noastră bine conturată ne conduce iniţial prin pădurea de molid, coborînd printre bolovanii căzuţi din marile turnuri oe alcătuiesc în ansamblu Piatra Singuratică. După cca. 250 m ajungem la izvorul amintit, pe care-l lăsăm în dreapta şi urcăm către stînga, prin rarişti, făcînd un ocol pentru a evita o zonă mlăştinoasă. Pe măsură ce urcăm, marcajul bandă albastră, care conducea cîndva la Vf. Ecem, apare tot mai rar, peste el fiind vopsit semnul recent, bandă roşie, care trece pe lîngă acest vîrf.

Urcînd o pantă bolovănoasă, străbătută de numeroase hăţaşuri, intrăm în pădure şi după un urcuş greu ieşim pe linia de creastă, unde drumul se abate la dreapta printr-o poiană. Reintrînd în pădure, urcăm pînă în apropierea celui mai înalt punct al traseului nostru, Vf. Ecem (1707 m) pe care-l depăşim, lăsîndu-l în dreapta după cca. l oră de mers. Mergînd mai mult de-a coasta şi în coborîre, străbatem o zonă de păşune, închisă din loc în loc de pîlcuri de molizi.

La capătul acestui pasaj ieşim în partea de sus a unei poieni de mari dimensiuni, unde deosebim cîteva aşezări, printre care şi o stînă.

Zona înaltă în care ne aflăm ne permite să privim împrejurimile, identificînd numeroase vîrfuri peste care trece drumul nostru sau altele aflate în depărtări. Astfel, în stînga, se vede săpată adînc în coasta muntelui albia pîraielor de obîrşie ce se adună în punctul numit „Trei Fîntîni", formînd de aci în jos Bicăjelul. Către stînga şi pe direcţia în care mergem deosebim în depărtări Vf. Tarcăul Mare (1642 m) şi Grinduşul (1662 m), iar în dreapta acestora, mai mici şi cu vîrfurile punctate de rarişti, vîrfurile: Javardi (1445 m) şi Naşcalatul (1475 m), ultimul avînd un frate mai mare, înalt de 1566 ro, dar care nu se zăreşte din acest punct.

În partea dreaptă, către vest şi către sud, dincolo de V. Oltului, privirea poate cuprinde toată Depresiunea Ciucului, închisă în această direcţie de culmea masivă a Harghitei.

Reluînd drumul nostru, lăsăm în urmă aşezările pastorale şi coborîm pe versantul estic al muntelui, identificînd cînd şi cînd, pe stîncile ce punctează golurile pastorale, marcajul cu bandă roşie.

Ocolind înălţimile culmii şi trecînd de la o şa la alta, ajungem după un urcuş în dreptul Vf. Tarcău, uşor de recunoscut după abruptul calcaros ce-l lasă spre V. Oltului (vîrful — exceptînd numele — nu are nimc comun cu cel situat la cca. 20 km est în Munţii Grinduşului). De aci şi după o cobox'îre care se abate uşor spre dreapta ajungem în poiana Tarcăului, unde întîlnim unul dintre cele mai frumoase drumuri din regiune.

Acesta urcă din comuna Bălan (dreapta, spre vest) şi traversează creasta principală a muntelui, lăsînd o ramificaţie spre V. Bicăjelului şi alta spre V. Trotuşului. În poiana Tarcăului sînt răspîndite stîne, colibe şi o cabană a G.A.S.-ului, unde în caz de nevoie se poate înnopta.

Aria poienii, foarte întinsă, este împărţită de numeroase împrejmuiri, ce feresc ca fînaţurile să fie păscute. Pentru a continua traseul, ocolim o îngrădire, urcînd pe o mică porţiune către dreapta, drumul ce conduce în V. Oltului — vest. La capătul împrejmuirii identificăm marcajul bandă roşie, destul de rar în acest punct de răscruce. El ne conduce mai departe, către stînga, pe un drum ce străbate un pîlc de pădure, păstrînd aceeaşi orientare, şi urcă pieptiş pînă pe o creastă punctată de stîncării.

Fără să căutăm drumul, năpădit în continuare de păşunile poienii Tarcăului, coborîm către rariştea ce o vedem în faţă şi după ce lăsăm în stînga talvegul unei văi, orientată spre est, începem să urcăm. La scurtă distanţă intrăm pe poarta unei împrejmuiri, dincolo de care identificăm la cca. 100 m în dreapta o colibă. Marcajul este din nou greu de identificat, fiind aşezat pe cîteva stînci ce nu se ridică prea mult de la firul ierbii.

În felul acesta străbatem poiana, ocolind-o de la stînga la dreapta, avînd pînă la limita pădurii, eşalonaţi, doi molizi tineri. În pădure deosebim un drum de munte, de-a lungul căruia înaintăm pînă pe culmea dezgolită a muntelui.

Urcînd în pantă domoală, ne abatem către stînga şi după ce depăşim cîteva aşezări intersectăm linia de cumpănă a unei creste, după care coborîm. În faţă se văd pantele înierbate ce preced primul vîrf, acoperit cu pădure, al Naşcalatului (1475 m), iar spre dreapta, răspîndite în dezordine, aşezările a două stîne. Semnele marcajului bandă roşie ne arată direcţia de mers: întîi coborîm, apoi urcăm către dreapta şi după ce prindem linia crestei ne abatem la stînga pînă ajungem la limita pădurii ce precede Vf. Naşcalat.

De aci, marcajul, fără să atingă vîrful, se abate la dreapta, conducîndu-ne de-a lungul unei poteci ce încinge pe o mare distanţă versantul vestic al muntelui. În dreapta se văd coastele acoperite de păşuni ce se alungesc pînă jos în V. Naşcalat, dincolo de care muntele se înalţă din nou, lăsînd picioare împădurite pînă departe către Depresiunea Ciucului.

Tot în această direcţie, valea este închisă de culmea masivă a Harghitei şi Baraoltului.Partea finală a acestui pasaj urcă pe al doilea vîrf al Naşcalatului (1566 m), pe care-l atingem după

cca. 4 ore de mers de la cabana Piatra Singuratică. De aci, perspectiva se completează către vest cu V. Trotuşului şi cu satele răsfirate În salba de-a lungul malurilor, valea putînd fi urmărită pînă departe. Culmile domoale ale Munţilor Trotuşului, presărate de vaste goluri pastorale, se îmbină armonios cu pădurea dînd peisajului o notă odihnitoare, caldă.

Continuînd, drumul de creastă ne conduce mai mult de-a coasta, trecînd cînd pe un versant, cînd pe altul, şi ferindu-se parcă să mai depăşească un alt vîrf. Din imensa păşune ce acoperă muntele nu lipsesc stînele, ale căror aşezări sînt foarte apropiate de linia crestei şi nici cîinii, aceşti adversari ai drumeţului.

După cca. 40 min de la Vf. Naşcalat, din dreptul unei cruci de lemn denumită local Crucea Kondra părăsim drumul de creastă, coborînd către dreapta cca. 800 m pînă într-un punct, din care către stînga coborîm în V. Hotarului. Marcajul iniţial pe această vale aşezat pe o piatră este singurul indiciu de început al drumului în această direcţie.

Pe măsură ce coborîm, panta îşi pierde din înclinaţie, iar poteca se conturează tot mai mult prin pădure. După un răstimp ea se transformă într-un drum de munte, ce se abate de-a coasta către stînga. Curînd lăsăm în urmă două izvoare prinse în căuşe ce formează împreună cu altele, întîlnite mai jos, obîrşia pîrîului Hotarului.

Din dreptul unei colibe aflate pe dreapta drumului coborîm în diagonală pe o potecă pînă jos în firul văii, unde întîlnim o poartă prin care trecem. Valea, cu malurile foarte strînse, este inundată de apă pe o mare distanţă, ceea ce ne obligă să părăsim drumul de munte, urmînd coborîrea din nou pe o potecă aflată pe malul drept. Ceva mai jos, pîrîul Hotarului confluează cu pîrîul Moghioroş, formînd Valea Întunecoasă.

În continuare, drumul însoţeşte valea, lăsînd arareori în urmă cîte o colibă izolată. După cca. 2 km încep să apară primele case ale comunei Lunca de Jos, unde drumul nostru, însoţind şi mai departe firul pîrîului, ne conduce la confluenţa acestuia cu pîrîul Trotuşului, pe care-l întîlneşte venind din dreapta. Din acest punct părăsim drumul şi, conduşi de marcaje, trecem peste cîteva împrejmuiri ce se succed, poteca conducîndu-ne prin fînaţuri îngrădite; partea finală a traseului se desfăşoară de-a lungul unui culoar îngust, mărginit de garduri, ce sfîrşesc în faţa haltei C.F.R. Tarcău de pe linia Adjud-Ciceu.

TRASEE ALPINE

VALOAREA TRASEELOR DE CĂŢĂRARE PE STÎNCI DIN MASIVUL HĂGHIMAŞ

Traseele alpine stabilite în cuprinsul Masivului Hăghimaş, respectiv în Suhardul Mic, Turnul Bardosului, Poliţele Bardosului, Piatra Surducului etc. sînt în centrul atenţiei alpiniştilor, ele fiind considerate, alături de cele din Bucegi şi Piatra Craiului, cele mai frumoase din Carpaţii noştri. Regiunea de stîncă a Hăghimaşului prezintă pereţi înalţi de 200—300 m cu roca din calcar sănătoasă şi relieful foarte variat, înălţimea şi înclinaţia apreciabilă a pereţilor, mai ales în Cheile Bicazului, a limitat multă vreme escaladele în această zonă.

Prin ridicarea continuă a nivelului tehnic, fruntaşii sportului alpin au întreprins în ultimii ani şi în Cheile Bicazului numeroase escalade în premieră, unele dintre ele punînd probleme de căţărare complicate, nemaiîntîlnite în ţara noastră.

Hornurile, fisurile şi surplombele de toate dimensiunile, întîlnite de regulă pe trasee, constituie un element de atracţie pentru alpinişti, iar pasajele de căţărare liberă, suspendate la mare înălţime, le dau prilejul să guste din plin frumuseţea sportului alpin.

Astfel Masivul Hăghimaş a devenit o bază alpină de prim ordin, adăpostind în cuprinsul lui trasee pentru toate categoriile de alpinişti.

Cabanele din masivul Hăghimaş, printr-o întîmplare fericită sînt plasate în imediata apropiere a traseelor de escaladă, ceea ce constituie un mare avantaj, alpiniştii fiind scutiţi de marşul de apropiere.

Fig. 1325. PERETELE SUDIC AL SUHARDULUI MICRamificaţii pe artera de bază a peretelui: 1) Traseul Genţianei; 2) Traseul Fisurii Centrale; 3) Hornul Roşu; 4) Creasta Hornului Roşu; 5) Faţa Hornului Roşu; 6) Creasta Frumoasă; 7) Creasta Ienuperilor; 8) Pintenul Suhardului; 9) Traseul Spintecăturii; 10) Traseul Diedrul Cuiburilor de Şoimi.

Generalităţi. Din Culmea Curmăturii, ale cărei înălţimi se desfăşoară de la sud la nord pe o lungime de aproape 20 km, alcătuind ramura vestică, a Masivului Hăghimaş, se despletesc în toate direcţiile numeroase creste acoperite de păduri întinse şi despărţite între ele prin văi adînci şi sălbatice. Din zona mediană a acestei culmi şi anume, din Vf. Licaş se desprinde către est creasta împădurită a Suhardului, la poalele căruia se aştern aşezările pitoreşti ale staţiunii Lacul Roşu.

Printre vîrfurile ce se înalţă deasupra acesteia, Suhardul Mic este cel mai reprezentativ, atît prin masivitatea şi înfăţişarea sa distinctă, cît şi prin multiplele lui obiective, care alcătuiesc în ansamblu o bază turistică şi alpină restrînsă ca suprafaţă, însă completă şi deosebit de atrăgătoare.

Peretele Sudic al Suhardului Mic se înalţă pe o diferenţă de nivel ce nu depăşeşte 180 m, desfăşurîndu-se în general de la est la vest pe o distanţă de aproximativ un kilometru —. Între Creasta Ascuţită (la est) şi Şaua Suhardului (la vest).

În limitele arătate mai sus sînt cunoscute 10 trasee alpine, pe care le vom descrie în continuare.Jumătatea estică a peretelui, mai frămîntată şi acoperită pe mari suprafeţe de o vegetaţie

abundentă, este foarte săracă în elemente cu caracter alpin. Singurul traseu stabilit în această zonă (Creasta Ascuţită) a rămas aproape anonim, parcursul său fiind lipsit de detalii tehnice deosebite, fapt ce ne-a determinat şi pe noi să-l omitem.

În schimb, zona centrală, unde peretele se înalţă brusc, devenind aproape vertical, cu forme de relief mai variate, a permis stabilirea unui număr remarcabil de trasee alpine, iar o dată cu acestea, apariţia unei noi şi bogate toponimii.

Porţiunea centrală a peretelui este dominată de o proeminenţă stîncoasă, încununată de un mic turn, din vîrful căruia spintecătura liniară a traseului denumit Fisura Centrală brăzdează peretele pe toată înălţimea lui.

În dreapta şi în stînga acestei proeminenţe peretele este străbătut de cîteva brîuri suspendate la mare înălţime, mai evidente în partea stîngă, către vest. Distingem apoi, în aceeaşi direcţie, Hornul Roşu, canion uriaş cu roca de culoare roşiatică, ce se sculptează adînc în perete. Dincolo de acest horn se conturează Creasta Frumoasă, de înfăţişarea unui contrafort, din care ţîşnesc cîteva turnuri înalte, mărginite

în stînga de poiana suspendată, denumită Padina Suhardului. În partea superioară a padinei, pereţii, punctaţi din loc în loc de grote mici, formează un amfiteatru întrerupt în stînga de Creasta Ienuperilor, a cărei muchie teşită se defineşte numai în porţiunea sa finală.

În sfîrşit, către stînga, peretele devine mai frămîntat, fiind dominat de cîteva ţancuri ascuţite, Între care şi Pintenul Suhardului; mai departe, el se înalţă din nou, prezentînd o zonă caracterizată printr-o rocă puternic colorată în roşu. În cuprinsul acesteia se situează Traseul Spintecăturii şi Diedrul Cuiburilor de Şoimi, ultimul încheind seria itinerarelor alpine stabilite în acest perete.

Descrierea arterei de bază. Traseul care conduce în poiana Suhardului începe din centrul staţiunii, traversează iniţial podul peste pîrîul Bicaz şi după cca. 150 m ajunge în faţa cabanei Turiştilor, pe care o ocoleşte, lăsînd-o în dreapta. De aici, drumul marcat cu triunghi albastru urcă în lungul unei păşuni întinse, punctată cu rarişti de molid, iar după cîteva ocoluri scurte se abate la dreapta, străbătînd pe un parcurs scurt o zonă împădurită, care ia sfîrşit în apropierea cabanei Suhard.

Lăsînd în dreapta această cabană, poteca trece din nou prin rarişti şi, după un urcuş în pantă, pătrunde în Poiana Suhardului. Urmînd atent poteca, distingem, după cca. 15—18 m în dreapta drumului, un bloc de calcar de mici dimensiuni (2 m), pe care-l vom folosi ca reper de bază pentru identificarea traseelor din Peretele Sudic al Suhardului Mic, ce se înalţă în imediata apropiere. Din dreptul acestui reper înaintăm către sud-est, în diagonală către dreapta, urcînd o pantă acoperită cu grohotiş pînă la baza peretelui.

Pe măsură ce înaintăm pe verticala peretelui se defineşte tot mai clar o fisură în formă de arc cu deschiderea către creastă. Partea inferioară a fisurii se prelungeşte în jos printr-un prag de piatră, pînă în dreptul unui intrînd al peretelui, de unde începe escalada Traseului Genţianei.

Pentru Traseul Genţianei vezi indice 25 A.

În stînga acestui traseu şi pe la baza peretelui, către stînga (cum privim spre perete), urmînd un mic hăţaş, observăm pe faţa peretelui, după cca. 40 m, o zonă acoperită cu vegetaţie şi punctată cu ienuperi, care marchează intrarea pe Traseul Fisura Centrală.

Pentru Traseul Fisura Centrală vezi indice 25 B.

Din această zonă hăţaşul descrie un mic ocol peste un dîmb şi după ce trece pe lîngă cîţiva molizi, ajunge în dreptul unui horn adînc ce spintecă în zona centrală Peretele Suhardului Mic. Hornul constituie intrarea comună în traseele: Hornul Roşu, Creasta Hornului Roşu şi Faţa Mare din Hornul Roşu.

Pentru Hornul Roşu vezi indice 25 E.Pentru Creasta Hornului Roşu vezi indice 25 D.Pentru Faţa Mare din Hornul Roşu vezi indice 25 C.

La o distanţă de 8 m de la baza Hornului Roşu hăţaşul ajunge în punctul de intrare pe Creasta Frumoasă.

Pentru Creasta Frumoasă vezi indice 25 F.

Străbătînd în continuare o coastă acoperită cu grohotişuri mobile, hăţaşul ne poartă cca. 80 m pe la baza marelui perete, caracterizat prin forme sculpturale deosebit de variate şi ajunge în dreptul unui scoc covîrşit de grohotişuri cărămizii şi care pătrunde adînc în pieptul muntelui, pînă la baza unei feţe cu roca de aceeaşi culoare. Din acest punct, în diagonală către dreapta, identificăm în perete o mică colonie de răşinoase, compusă din şapte pîlcuri de ienuperi, dintre care cel din mijloc, situat mai sus, marchează intrarea pe Traseul Creasta Ienuperilor.

Pentru Creasta Ienuperilor vezi indice 25 G.

Din acest punct poteca se strecoară pe la baza peretelui şi după cca. 100 m ajunge în dreptul unui intrînd ce formează un mic amfiteatru. Părăsind poteca, pătrundem în amfiteatru, urcînd pînă în dreptul a doi molizi, între care observăm pe verticala peretelui o fisură surplombantă, obstacol iniţial al Traseului Pintenul Suhardului.

Pentru Pintenul Suhardului vezi indice 25 H.

Din dreptul amfiteatrului hăţaşul are cîteva denivelări, făcînd mici ocoluri pe la baza peretelui,

păstrînd direcţia iniţială, iar după cca. 60 m iese într-un al doilea amfiteatru, cu o deschidere mai mare, a cărui pantă în trepte este acoperită cu o vegetaţie scundă şi cu exemplare izolate de molid. În partea centrală, şi puţin către stînga, se zăresc de la distanţă marile spintecături de culoare cărămizie, dispuse vertical în perete, ce alcătuiesc linia Traseului Spintecăturii.

Pentru Traseul Spintecăturii vezi indice 25 I.

Ultimul traseu stabilit în această zonă, Diedrul Cuiburilor de Şoimi, este situat în stînga intrării cum privim spre perete în amfiteatrul sus-amintit. Indicăm ca reper suplimentar pentru intrarea pe Traseul Diedrul Cuiburilor de Şoimi molidul crescut solitar pe vîrful unui pinten, la o înălţime de cca. 20 m în perete, la care ajungem în cursul primei lungimi de coardă.

Pentru Traseul Diedrul Cuiburilor de Şoimi vezi indice 25 J.

25 A. TRASEUL GENŢIANEIGeneralităţi. Traseul Genţianei constituie unul dintre primele escalade întreprinse în porţiunea

centrală a Peretelui Sudic al Suhardului Mic. Fără a fi prea dur, parcursul său prezintă pasaje de căţărare fină, mai ales în cea de a doua L.C. şi totodată o complicată manevră de corzi.

Escalada începe de la limita superioară a unui mic intrînd pe care peretele îl face în această parte. (Vezi schiţa traseului la pag. 144.)

Grad de dificultate: 4 B. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 25 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu pînă la baza traseului: 25 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Traseului Genţianei.

Descrierea traseului. Iniţial ne căţărăm în diagonală către dreapta, pe o faţă ce ia sfîrşit la baza unei despicături care se desfăşoară aproape orizontal, descriind în continuare pe faţa peretelui un mare arc cu deschiderea în afară.

În porţiunea centrală, la cca. 20 m, fisura se înclină tot mai mult, sfîrşind într-o zonă frămîntată de aspectul unui scoc, pe verticala căruia ne căţărăm; în final acest obstacol se pierde, escalada continuînd de-a lungul unei feţe uşor friabile, punctată în dreapta de cîţiva ienuperi. Deasupra acestora şi către stînga întîlnim o platformă de regrupare, situată exact la 40 m de la plecare. Adăugăm că acest pasaj comportă o complicată manevră de corzi.

Înaintînd pe un prag înclinat oblic către stînga, ajungem după cca. 8 m într-un punct unde peretele este puternic fisurat. Călăuziţi spre dreapta de linia fisurilor, executăm o traversare oblică pînă într-un scoc vertical. Porţiunea finală a acestei traversări prezintă un punct dificil, a cărui trecere comportă uneori întrebuinţarea pitoanelor suplimentare.

Continuînd escalada, întîlnim după cca. 10 m o surplombă, pe care o depăşim direct sau printr-o trecere scurtă către dreapta; dincolo de aceasta, escalada urmează fără dificultăţi pînă la înălţimea unei platforme pe care ne regrupăm după cea de a 2-a L.C.

Ultima L.C. (a 3-a) se desfăşoară pe linia de cea mai mare înclinare a peretelui, prezentînd multiple posibilităţi de căţărare. În partea finală, la cca. 30 m de la pornire, executăm o traversare scurtă către dreapta şi curînd ajungem la nivelul unui pîlc de jnepeni, unde escalada ia sfîrşit.

Ieşirea din traseu, pînă la linia crestei principale, urmează o faţă înierbată, care ia sfîrşit după cca. 80 m pe platoul ce formează În această partea culmea Suhardului Mic.

Trasee de legătură. Urmînd spre stînga Creasta Suhardului Mic, intrăm în pădure, coborînd, conduşi de marcajul cu triunghi albastru. După un scurt parcurs ajungem la limita vestică a muntelui care lasă în această direcţie un clin dezgolit de pădure; din dreptul acestuia schimbăm direcţia, coborînd în pantă repede către stînga, pînă în Şaua Suhardului. De aci, tot spre stînga, străbatem poiana Suhardului, pe la baza marelui perete escaladat, iar puţin mai jos întîlnim cabana Suhard. Urmînd către dreapta poteca marcată care ne conduce prin rarişti său drumul accesibil vehiculelor, ajungem după scurt timp în staţiunea Lacul Roşu.

25 B. TRASEUL FISURA CENTRALĂGeneralităţi. Privită din faţă, uriaşa îngrămădire de turnuri şi creste, puternic fisurate, care intră în

alcătuirea Peretelui Sudic al Suhardului Mic, formează în ansamblu un decor de o complexitate aproape unică, ni cărui joc de forme şi culori exercită asupra drumeţului o atracţie cu totul deosebită. Două brîuri

situate la diferite nivele încing Peretele Suhardului de la un capăt la altul, prezentînd în cîteva puncte denivelări accentuate.

Ele sînt întrerupte brusc de o coamă de piatră care fragmentează acest perete în porţiunea centrală în două sectoare bine individualizate. O fisură verticală, aproape continuă, care spintecă această coamă din creastă şi pînă jos, constituie linia de escaladă a traseului denumit Fisura Centrală. (Vezi schiţa traseului la pag. 144.)

Grad de dificultate: 4 A. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 25 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu pînă la baza traseului: cca. 25 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Traseului Fisura Centrală.

Descrierea traseului. De pe hăţaşul care ne călăuzeşte pînă la baza traseului, escalada primei L.C. urmează oblic către dreapta o faţă înierbată, iar pe alocuri acoperită cu ienuperi ce ia sfîrşit după cca. 30 m pe o platformă largă, la baza marii fisuri care spintecă peretele pînă la creastă.

După regrupare, reluăm escalada căţărîndu-ne iniţial pe faţa din dreapta, iar 6 m mai sus intrăm printr-un pas lateral către stînga în „fisura centrală", pe care o urmăm 15 m. Pentru a evita un pasaj surplombant traversăm în dreapta, căţărîndu-ne pe faţa peretelui cca. 8 m, după care, reintrînd pe linia fisurii, o urmăm pînă la platforma de regrupare aflată în dreapta noastră.

Revenind în fisură, înaintăm de-a lungul ei, escaladînd o succesiune de obstacole, care fiind uneori blocate de mici proeminenţe, le depăşim prin dreapta. După cca. 30 m întîlnim în dreapta o excelentă platformă de regrupare, marcată prin două pitoane pentru asigurare, unde ne regrupăm.

De-a lungul ultimei L.C. (a 4-a) trecem peste cîteva obstacole surplombante, eşalonate pe cca. 20 m. În partea finală a traseului parcurgem un pasaj sinuos, căţărîndu-ne şi dirijînd cu atenţie corzile; este o recomandare ce trebuie reţinută, deoarece În partea finală traversăm spre dreapta un prag fisurat, care conduce după 4 m în imediata apropiere a unui pîlc de jnepeni, unde escalada propriu-zisă ia sfîrşit. De aici, urcînd pe o distanţă de cca. 80 m o padină înierbată, ieşim cu uşurinţă pe micul platou din culmea Suhardului Mic.

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 25 A.

25 C. TRASEUL FAŢA MARE DIN HORNUL ROŞUGeneralităţi. Faţa Mare din Hornul Roşu este o variantă a Traseului Hornul Roşu din Peretele

Sudic al Suhardului Mic. (Vezi schiţa traseului la pag. 144.) Parcursul prezintă 6 lungimi de coardă, dintre care cele mai dificile sînt lungimile a 2-a şi a 6-a, a căror escaladă se efectuează la coardă dublă, folosind în acest scop pitoanele fixate pe traseu.

Primele 4 lungimi de coardă sînt comune cu Traseul Hornul Roşu.Grad de dificultate: 3 B. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată.

Materiale: 2 corzi a 40 m, 15 carabiniere, 3—4 pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 25 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Traseului Faţa Mare din Hornul Roşu.

Descrierea traseului. Prima L.C. urmează despicătura adîncă a unui horn, surplombant, în partea centrală. El se escaladează prin ramonaj pe o distanţă de cca. 25 m şi ia sfîrşit într-o zonă mai deschisă, în apropierea unui perete cu roca de culoare cărămizie.

După regrupare, escalada celei de a 2-a L.C. ne conduce de-a lungul unei feţe puternic frămîntate, evitînd prin stînga marele horn, care surplombează accentuat pe această porţiune. Partea finală a feţei, blocată de cîteva surplombe mici, se parcurge prin ocoluri scurte către dreapta, care conduc în interiorul hornului, unde ne regrupăm.

Obstacolul iniţial al celei de a 3-a L.C. Îl constituie hornul în care ne-am regrupat. Acest obstacol vertical îl escaladăm prin opoziţie, folosind pentru asigurare un piton fixat în perete, pe faţa din stînga, după care ieşim în deschiderea largă a unui vîlcel plin cu grohotiş, în lungul căruia înaintăm pînă la consumarea celor 40 m de frînghie.

Urcînd obstacolele vîlcelului, în cea de a 4-a L.C. Întîlnim după 10 m o săritoare denumită ..Săritoarea cu Bolovan", uşor surplombantă, pe care o trecem direct.

Deasupra acestui punct ne regrupăm, după care, reluînd escalada (a 5-a L.C.), urcăm faţa puternic înclinată a peretelui ce se înalţă în stînga noastră (cum urcăm). Roca friabilă, prizele rare şi mici, precum şi înclinarea accentuată a peretelui sînt caracteristice acestui pasaj ce ia sfîrşit după 40 m.

În cea de a 6-a L.C. escaladăm în continuare faţa peretelui care prezintă iniţial un pasaj proeminent ce ia sfîrşit puţin mai sus, pe o muchie ascuţită. Din acest punct, către sînga, continuăm escalada peste obstacolele friabile ale muchiei, care se termină după 40 m pe creasta de formă tabulară a Suhardului Mic.

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 25 A.

25 D. TRASEUL CREASTA HORNULUI ROŞUGeneralităţi. Creasta Hornului Roşu se numără printre cele mai frumoase trasee de căţărătură din

Peretele Sudic al Suhardului Mic. Deşi este considerată ca o variantă a Traseului Hornul Roşu, aceasta nu diminuează cu nimic valoarea în sine a parcursului care prezintă în partea finală caractere aproape similare cu primele trei lungimi de coardă din traseul iniţial.

Escalada se desfăşoară pe 5 lungimi de coardă, luînd sfîrşit într-un punct de pe Creasta Frumoasă, de unde efectuînd trei rapeluri revenim la baza peretelui. (Vezi schiţa traseului la pag. 144.)

Grad de dificultate: 3 B. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, 3—4 pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 25 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Traseului Crestei Hornului Roşu.

Descrierea traseului. Prima L.C. urmează despicătura adîncă a unui horn, surplombant în partea centrală. El se escaladează prin ramonaj pe o distanţă de cca. 25 rn şi ia sfîrşit într-o zonă mai deschisă, la baza unui perete cu roca de culoare cărămizie.

După regrupare, escalada celei de a 2-a L.C. conduce de-a lungul unei feţe puternic frămîntate, evitînd prin stînga marele horn care pe această porţiune surplombează accentuat. Partea finală a feţei, blocată de cîteva mici surplombe, o parcurgem prin ocoluri scurte către dreapta, care ne conduc în interiorul hornului, unde ne regrupăm.

Primul obstacol al celei de a 3-a L.C. este format dintr-un horn vertical, pe care-l escaladăm prin opoziţie, folosind pentru asigurare un piton fixat în perete, pe faţa din stînga. Dincolo de acest pasaj întîlnim un vîlcel, în stînga căruia ne regrupăm pe o mică brînă.

Înaintînd în cea de a 4-a L.C. de-a lungul acestei brîne către stînga, ajungem în dreptul unei fisuri sinuoase ce spintecă peretele pe linia de cea mai mare pantă. Cu ajutorul pitoanelor fixate pe traseu depăşim printr-o escaladă complicată şi obositoare o serie de pasaje ce surplombează de cîteva ori. În final, după o uşoară abatere la dreapta, ajungem într-o mică strungă pe Creasta Frumoasă, unde ne regrupăm.

Din această strungă, parcursul celei de a 5-a L.C. urmează linia crestei către dreapta, desfăşurîndu-se de-a lungul unor obstacole aeriene, întrerupte de mici ţancuri, peste care trecem direct. Traseul ia sfîrşit într-un punct din care înaintarea nu mai este posibilă, fiind blocată de un perete înalt şi lipsit de fisuri. La baza acestuia deosebim cu uşurinţa o linie orizontală trasă cu vopsea roşie, care marchează terminarea traseului.

În acest punct un prim piton de rapel ne va servi pentru începerea coborîrii pe care o vom continua prin alte două rapeluri, pe faţa vestică a crestei (în dreapta cum privim spre Lacul Roşu). Adăugăm că pitoanele, perfect vizibile şi fixate la aproximativ 35 m unul de altul, sînt prevăzute cu inele mari, prin care corzile se recuperează cu uşurinţă.

25 E. HORNUL ROŞUGeneralităţi. De cum pătrundem în poiana Suhardului, venind dinspre staţiunea Lacul Roşu,

privirea ne este atrasă de spintecătura adîncă a Hornului Roşu, care determină limita vestică a muchiei scurte şi puternic înclinate, străbătută frontal de Traseul Fisurii Centrale.

Individualizîndu-se printr-o deschidere largă şi prin roca de culoare roşiatică ce se accentuează în treimea sa mijlocie, Hornul Roşu a exercitat o mare atracţie, conducînd la stabilirea a două noi variante alpine şi anume: Faţa Mare din Hornul Roşu şi Creasta Hornului Roşu.

Traseul propriu-zis al Hornului Roşu (vezi schiţa traseului la pag. 144) se desfăşoară peste o serie de hornuri şi este întrerupt pe alocuri de feţe frămîntate sau de jgheaburi largi şi pline de grohotiş.Grad de dificultate: 3 B. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 15 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu pînă la baza traseului: cca. 25 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Hornului Roşu.

Descrierea traseului. Prima L.C. urmează despicătura adîncă a unui horn ce surplombează în

partea centrală. Acesta se escaladează prin ramonaj, pe o distanţă de cca. 25 m şi ia sfîrşit într-o zonă mai deschisă, la baza unui perete cu roca de culoare cărămizie, unde ne regrupăm. Escalada celei de a doua L.C. urmează o faţă foarte frămîntată, de-a lungul căreia evităm prin stînga hornul, care pe această porţiune surplombează puternic. Partea finală a feţei, blocată de cîteva mici surplombe, o parcurgem prin ocoluri scurte către dreapta, după care reintrăm în horn, unde ne regrupăm.

Obstacolul iniţial al celei de a 3-a L.C. constă dintr-un horn vertical pe care-l escaladăm prin opoziţie, folosind pentru asigurare un piton fixat în perete, pe faţa din stînga. Dincolo de el ieşim în deschiderea largă a unui vîlcel, acoperit de grohotişuri mobile, în lungul căruia înaintăm pînă la capătul celor 40 m de frînghie.

Trecînd în cea de a 4-a L.C. peste obstacolele vîlcelului, întîlnim după cca. 10 m de la pornire o săritoare uşor surplombantă, denumită „Săritoarea cu Bolovan", pe care o escaladăm direct. Dincolo de aceasta parcursul pierde din asperitate, iar vîlcelul se îngustează. După consumarea celor 40 m de coardă ne regrupăm pe un mic prag.

Pe desfăşurarea celei de a 5-a L.C. vîlcelul reia înfăţişarea unui horn, prin interiorul căruia înaintăm cca. 15 m, după care pe un parcurs uşor accidentat, ce se abate la dreapta, ieşim pe o muchie cu roca friabilă, unde ne regrupăm.

Din acest punct, orientaţi spre stînga, escaladăm în aceeaşi direcţie un scoc cu roca friabilă; în partea finală acest obstacol se îngustează vizibil, îngreunînd înaintarea. Porţiunea celei de a 6-a L.C., pronunţat dificilă, sfîrşeşte după 40 m pe creasta Suhardului Mic, de unde se deschide o impresionantă privelişte asupra regiunilor înconjurătoare.

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 25 A.

25 F. CREASTA FRUMOASĂGeneralităţi. Premiera Crestei Frumoase s-a efectuat în anul 1956, cu ocazia organizării

Campionatului republican de alpinism de către Comisia centrală de turism-alpinism de pe lîngă U.C.F.S. Mărginită la vest de Padina Suhardului, poiană înaltă, suspendată în perete, iar la est de spintecătura adîncă şi cu roca viu colorată a Hornului Roşu, Creasta Frumoasă se identifică uşor atît prin aspectul său de contrafort puternic, cît şi prin linia sa elegantă, ornamentată în partea finală de cîteva turnuri.Punctul de intrare pe traseu se situează la cca. 8 m în stînga platformei de pornire în escalada Hornului Roşu. (Vezi schiţa traseului la pag. 144.)

Traseul nu parcurge integral linia de creastă, el terminîndu-se aproximativ la jumătatea acesteia, într-un punct distinct, de unde coborîm prin 3 rapeluri la baza peretelui.

Grad de dificultate: 3 B. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, 6—8 pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 30 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Crestei Frumoase.

Descrierea traseului. Prima L.C., depitonată, se desfăşoară pe un parcurs sinuos, urmînd la început o fisură deschisă ce surplombează uşor după 6—8 m. Dincolo de acest pasaj înaintăm pînă la nivelul unui brîu subţire, pe care ne regrupăm.

Urmînd acest brîu către stînga (a 2-a L.C.), ajungem în dreptul unei fisuri cu roca de culoare roşiatică, de-a lungul căreia ne căţărăm folosind pitoanele fixate în perete. Curînd intersectăm linia crestei şi continuăm escalada pe faţa din stînga peste un obstacol în diedru. Acesta ia sfîrşit după cca. 10 m, la nivelul unei platforme, unde ne regrupăm. La mică distanţă, în dreapta acestei platforme, putem prinde linia Crestei Frumoase, în lungul căreia parcurgem ultima L.C. (a 3-a). Muchia ascuţită şi aeriană, pasajele uşor friabile, precum şi cîteva ţancuri ce le trecem direct, ne obligă să luăm o serie de măsuri de asigurare suplimentare pe această porţiune, care este şi cea mai frumoasă de pe întregul traseu.

Escalada ia sfîrşit la baza unui turn înalt de pe creastă. Cîteva linii trasate cu vopsea roşie, precum şi pitonul de rapel marchează în acest loc terminarea traseului. Coborîrea se efectuează prin trei rapeluri pe faţa din dreapta crestei (cum privim spre Lacul Roşu).

Pitoanele, perfect vizibile, se găsesc la cca. 35 m unul de altul şi sînt prevăzute cu inele mari, prin care corzile pot fi recuperate cu uşurinţă.

25 G. CREASTA IENUPERILORGeneralităţi. Prin forma ei teşită, aproape rotundă, Creasta Ienuperilor nu se conturează prea

evident pe faţa muntelui, ceea ce face ca linia sa de escaladă să fie mai greu de identificat de la distanţă în

peretele atît de frămîntat al Suhardului Mic.Obstacolele traseului, eşalonate de-a lungul a 5 lungimi de coardă, urmează în general o coamă ce se defineşte mai puternic numai în treimea sa mijlocie, unde prezintă aspectul unei muchii ferăstruite.Parcurgerea Crestei Ienuperilor ne dă prilejul să cunoaştem cel mai sălbatic sector al Peretelui Suhardului Mic, în care nenumăratele ace şi creste de un colorit atît de ciudat îi dau aspectul unei lumi împietrite, în care n-a pătruns încă picior de om.Unghiurile de perspectivă asupra staţiunii Lacul Roşu şi a regiunii înconjurătoare sînt cu totul inedite, decorul întrunind în această parte elemente de o rară complexitate şi frumuseţe.

Fig 14Grad de dificultate: 3 B. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată.

Materiale: 2 corzi a 40 m, 15 carabiniere, 3—4 pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 30 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Crestei Ienuperilor.

Descrierea traseului. Primul obstacol al parcursului constituie o fisură sinuoasă ce se continuă după cca. 20 m cu un diedru, surplombant În partea finală. Urmează o porţiune uşor înierbată care sfîrşeşte cu o excelentă platformă de regrupare, situată pe creasta ce începe să se contureze tot mai clar.

A 2-a L.C. ne conduce de-a lungul liniei de creastă care lasă în dreapta Padina Suhardului, înconjurată de turnuri înalte şi pereţi cu grote mari necunoscute încă de alpinişti, iar în stînga lumea de ţancuri şi pereţi, din mijlocul cărora se înalţă Pintenul Suhardului.

După regrupare, continuăm escalada de-a lungul unor obstacole în parte acoperite cu iarbă, presărate ici-colo cu puncte greu accesibile, eşalonate pe desfăşurarea a 3 lungimi de coardă. Această porţiune, uşor friabilă, este prevăzută cu pitoane şi ia sfîrşit pe Creasta Suhardului Mic, în imediata apropiere a pădurii.

Trasee de legătură: vezi traseul indice 25 A.

25 H. PINTENUL SUHARDULUIGeneralităţi. Privit din poiana Suhardului, Pintenul Suhardului se distinge greu, pierzîndu-se în

lumea de ţancuri care-l înconjură. Totuşi, la anumite ore şi mai ales dimineaţa, el se profilează clar, la limita vestică a peretelui, ca un pion de o formă cu totul deosebită. (Vezi schiţa traseului la pag. 159.) Cel mai favorabil unghi sub care pote fi privit îl oferă un punct situat pe potecă, în dreptul cabanei Suhard.

Grad de dificultate: 4 A. Traseul, de dificultate accentuată, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, 5—6 pitoane, scăriţe. Durata pentru 3 echipieri: 3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 30 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Traseului Pintenul Suhardului.

Descrierea traseului. Parcursul primei L.C., uşor surplombant, măsoară 40 m şi este marcat prin 14 pitoane fixate în perete pentru asigurare. El urmează o fisură verticală, situată pe faţa peretelui central al unui amfiteatru şi flancată la intrare de doi molizi, indicaţi ca reper de bază la descrierea arterei de pătrundere.

După ce traversam brîul pe care ne-am regrupat, ajungem la limita inferioară a pintenului, pe faţa căruia distingem o fisură în diedru, ce se alungeşte vertical pînă sub vîrf şi care formează linia de escaladă a celei de a doua L.C. Pasajul, înalt de 40 m, este prevăzut cu 13 pitoane.

Escalada la coardă dublă şi întrebuinţarea frecventă a scăriţelor caracterizează acest pasaj dur, ce ia sfîrşit în vîrf, pe Pintenul Suhardului. Adăugăm că pentru efectuarea acestui traseu sînt necesare 5—6 pitoane suplimentare.

De pe vîrf urmăm pe o distanţă de cîţiva metri linia unei creste foarte ascuţite, ce sfîrşeşte într-o mică şa; din dreptul acesteia, către dreapta (cum privim spre perete) identificăm un brîu lat, care, urmat în coborîre, ne conduce în apropierea punctului de regrupare din prima L.C. a traseului. Folosind pentru coborîrea în rapel unul din pitoanele aflate în acest punct, ajungem după 40 m la baza peretelui, de unde nu este departe Poiana Suhardului.

25 L TRASEUL SPINTECĂTURIIGeneralităţi. La extremitatea sa nord-vestică, peretele Suhardului Mic prezintă o zonă puternic

frămîntată, constituită din mici amfiteatre ce se adîncesc în perete, precedate de rarişti de molid a căror perdea le ascunde pe alocuri de privirile drumeţilor. Dintre acestea, ultimul amfiteatru este înconjurat pe

două treimi de un perete înalt, cu roca de o culoare cărămizie foarte pronunţată. Pe verticala acestuia au fost stabilite în ultimii ani cîteva itinerare alpine, între care şi Traseul Spintecăturii (denumit iniţial Fisura Roşie), al cărui parcurs prezintă pasaje de escaladă liberă, foarte expuse, accesibile numai alpiniştilor temeinic pregătiţi.

Fig 15Grad de dificultate: 4 A. Traseul, de dificultate accentuată, prezintă 4 lungimi de coardă.

Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 30 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Traseului Spintecăturii.

Descrierea traseului. Prima L.C. se desfăşoară de-a lungul unui horn, pe care-l escaladăm prin ramonaj; după 25 m ne regrupăm pe un prag de piatră. Urmînd linia unei fisuri, situată în stînga, ne căţărăm cca. 3 m şi apoi printr-o traversare de 4 m spre dreapta reuşim să prindem o spintecătură adîncă, ce brăzdează vertical peretele. Obstacolul, lipsit de prize, culminează în partea finală cu un pasaj surplombant, dincolo de care executăm regruparea pe o prispă largă, aproape orizontală.

În cea de a 3-a L.C. escaladăm iniţial, cu ajutorul câtorva pitoane fixate în perete, un obstacol proeminent, după care traversăm 3—4 m către dreapta, vizînd o fisură puternic înclinată; aceasta se dirijează către stînga pe faţa peretelui, lăsînd în dreapta un pîlc de ienuperi ce spînzură deasupra golului şi ia sfîrşit după un pasaj surplombant pe şaua unui mic pinten.

Ultima L.C. (a 4-a) se desfăşoară pe o creastă către stînga şi ia sfîrşit pe un mamelon, marcat de alpinişti cu o mică piramidă de pietre. Din acest punct urcăm prin pădure, către dreapta pînă întîlnim creasta principală a muntelui; nu departe poteca marcată cu triunghi albastru ne conduce în poiana Suhardului.

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 25 A.

25 J. DIEDRUL CUIBURILOR DE ŞOIMIGeneralităţi. Traseul este situat la extremitatea nord-vestică a peretelui Suhardului Mic (vezi

schiţa traseului Ja pag. 162) acolo unde acesta se înalţă parcă mai impresionant decît în oricare alt sector, oferind alpiniştilor noi elemente de escaladă, după care în apropiere şi mai sus se pierde în umbra pădurii de molid.

Relevăm, ca o particularitate a acestei zone, coloritul contrastant al rocilor, limitat brusc de Traseul Spintecăturii, în stînga, peretele înalt şi brăzdat de numeroase fisuri cu roca cărămizie, în dreapta, mulţimea de ţancuri cenuşii, iar în unele părţi cu variate nuanţe de galben. Din acest complex de forme se detaşează cu deosebire Pintenul Suhardului, încins pe la poale de brîne largi, smălţate cu flori.

Grad de dificultate: 4 B. Traseul, dificil, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m., 20 carabiniere, pitoane, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu pînă la baza traseului: 35 min. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 25, pînă la semnalarea în text a Traseului Diedrul Cuiburilor de Şoimi.

Descrierea traseului. Prima L.C. se desfăşoară peste obstacolele frămîntate ale unei feţe cu prize solide. Pitoanele pentru asigurare, fixate pe traseu, conduc pe un brîu subţire, situat la cca. 20 m mai sus de punctul de plecare, unde ne regrupăm. Lăsînd în stînga pintenul pe care creşte un molid solitar, înaintăm oblic către dreapta, vizînd un scoc puternic, adîncit în perete, a cărui limită inferioară o atingem în cea de a 2-a L.C.

De pe platforma înierbată unde ne-am regrupat, înaintăm vertical, urmînd linia scocului foarte deschis. În interiorul acestuia, roca este friabilă, iar pasajele proeminente ne obligă foarte des să executăm mici devieri pentru a le depăşi. După desfăşurarea completă a celor 40 m de coardă, ne regrupăm din cea de a 3-a L.C. pe un prag îngust. În continuare, scocul se deschide mult, iar după 4—5 m este blocat de o surplombă pe care o ocolim printr-o traversare de 3 m către stînga; avem astfel posibilitatea de a intra într-un alt scoc, mai înalt, pe desfăşurarea căruia scăriţele, pe care le vom folosi frecvent, ne vor ajuta să trecem cu mai multă uşurinţă numeroasele obstacole proeminente.

După un parcurs de cca. 30 m de-a lungul scocului ajungem pe o muchie unde ne regrupăm.Pornind în cea de a 5-a L.C., traversăm spre stînga 2—3 m, căutînd să prindem linia de creastă,

după care înaintînd peste obstacolele acesteia, cca. 35 m, ajungem în dreptul unei grote care adăposteşte cuiburile unor păsări răpitoare. Lăsînd această grotă în dreapta, continuăm escalada pe ultima porţiune a traseului, ieşind după un parcurs uşor, pe creasta principală a muntelui şi apoi în poteca marcată.

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 25 A.

26. TURNUL BARDOSULUI (PIATRA ALTARULUI)Ramificaţii din artera de bază: pe faţa sud-estică: Traseul Creasta sudică din Piatra Altarului; pe faţa sud-vestică: Traseul Petriu din Piatra Altarului; pe faţa nord estică: Traseul Clasic din Piatra Altarului

Generalităţi. Deşi peisajul ce se desfăşoară încă de la plecare, de-a lungul şoselei care se îndreaptă spre Cheile Bicazului, este de o rară varietate şi frumuseţe, nu ne lasă nici măcar să bănuim măreţia vastelor alcătuiri de piatră ce le vom întâlni mai departe, după 3 km de drum din centrul staţiunii Lacul Roşu către nord-est (vezi traseul 8).

Fiecare frîntură de drum aduce surpriza unei schimbări a decorului cheilor, ascunse pînă aci de pădurile ce acoperă Cupaşul Suhardului (în stînga) şi de contrafortul stîncos al Surducului (în dreapta). Trecînd printr-o poartă de piatră, şoseaua iese, de cealaltă parte, în lumea de basm a marilor chei.

Priveliştea se deschide dintr-o dată, peste cuprinsuri largi şi luminoase, dominate de imensa coloană a Turnului Bardosului (Piatra Altarului), promontoriu ce se desprinde din Poliţele Bardosului spre sud-est, alcătuind o creastă îngustă şi în parte stîncoasă, întreruptă în porţiunea centrală de o curmătură acoperită de pădure. Dincolo de această linie creasta se înalţă din nou, formînd o muchie îngustă ornamentată de trei turnuri; ultimul şi cel mai bine individualizat este cel pe al cărui vîrf alpiniştii din Tg. Mureş au pus o stea vizibilă de pe şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ.

Limita vestică a turnului o formează Valea Lapoş, care a săpat cu migală între acesta şi Piatra Cupaşului trecătoarea adîncă a Cheilor Lapoşului. Către nord-est hotarul său nu se defineşte clar; putem considera însă că limita turnului în această parte este determinată de Vîlcelul Grohotişului, dincolo de care Poliţele Bardosului se alungesc pînă în Valea Bardosului; către sud-est acest gigant de piatră se delimitează — între Valea Lapoş şi Vîlcelul Grohotişului — cu pîrîul Bicaz; iar spre nord-vest, cu creasta uşor pronunţată ce se leagă cu Ciurgăul şi care constituie în această zonă cumpăna de ape dintre Bicaz şi cursul superior, din amonte de chei, al Văii Lapoş.

Adăugăm că Turnul Bardosului sau Piatra Altarului a fost primul dintre vîrfurile regiunii care a reţinut atenţia alpiniştilor, ascensiunea sa1 rămînînd pînă astăzi o problemă tehnică ce nu poate fi soluţionată decît de către căţărătorii pregătiţi, ce posedă materiale speciale pentru escaladă.

Descrierea arterei. Din dreptul km 29, de pe şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ, se ramifică spre stînga drumul ce traversează apa Bicazului. Dincolo de aceasta, urmînd drumul ce trece pe lîngă cabana Cheile Bicazului (situată în stînga) întîlnim la cca. 40 m o ramificaţie ce se abate spre dreapta (nord) şi pe care o urmăm în coborîre.

Din dreptul unei clădiri, drumul începe să urce uşor, orientîndu-se spre stînga, lasă în dreapta o ramificaţie şi intră în pădure. După cca. 60 m (din dreptul clădirii) drumul se bifurcă din nou: traseul direct îndreptîndu-se spre Cheile Lapoş — vezi traseul 10 — noi continuăm să mergem la dreapta spre Turnul Bardosului.

Coborîm prin pădure în talvegul Văii Lapoş, dincolo de care poteca urcă din greu pînă sub marele turn al Bardosului, despicat în dreapta de o fisură deschisă.

PERETELE SUD-ESTIC AL PIETREI ALTARULUIDescrierea arterei de bază. Ajunşi sub marele perete al turnului, drumurile se despart. Hăţaşul

îngust din stînga ne conduce pe sub Peretele Sud-Estic, iar după ce trece prin dreptul cîtorva surplombe de mari dimensiuni, iese la gol, într-un punct în care, privind jumătate la dreapta, vom descifra cu uşurinţă linia traseului denumit Creasta Estică din Piatra Altarului.

Pentru Creasta Estică vezi indice 26 A.

PERETELE SUD-VESTIC AL PIETREI ALTARULUIDescrierea arterei de bază. Din punctul de intrare pe traseu, denumit Creasta Estică din Piatra

Altarului, poteca străbate către stînga (cum privim spre perete) o zonă sălbatică şi, după ce coboară prin pădure, trece pe sub tavanul unei surplombe uriaşe, lungă de cca. 50 m. La capătul de jos al acesteia înaintăm oblic către stînga, fără să coborîm în Valea Lapoş, folosind pragurile înierbate ce se succed în

1 Prima ascensiune pînă pe vîrf s-a efectuat de către o echipă de alpinişti din Braşov în anul 1935.

urcuş pînă la limita pădurii. Din acest punct identificăm cu uşurinţă pe faţa peretelui (dreapta) primul obstacol al Traseului Petriu, format dintr-o fisură înclinată oblic către stînga.

Pentru traseul Petriu din Peretele Sud-vestic al Pietrei Altarului vezi indice 26 B.

PERETELE NORD-ESTIC AL PIETREI ALTARULUIDescrierea arterei de bază. Din primul punct de ramificaţie spre traseele din pereţii sud-estic şi

sud-vestic al Pietrei Altarului, urcăm prin pădure, conduşi de poteca ce se abate către dreapta, pînă în Vîlcelul Grohotişului, al cărui talveg este năpădit complet de bolovăniş şi pe malul căruia urcăm. Cu cca. 100 m înainte de a ajunge pe creasta acoperită de pădure (aflată în stînga vîlcelului, cum urcăm) fără alt reper, părăsim poteca, orientîndu-ne către stînga spre Peretele Nord-Estic al Pietrei Altarului.

Iniţial, hăţaşul pe care-l vom urma în continuare nu este prea bine definit; curînd însă el devine tot mai clar, sfîrşind într-o potecă ce se strecoară către dreapta pe la baza marelui perete. În acest punct deosebim cu uşurinţă, către stînga, un brîu, la început împădurit, ce urcă în diagonală pe faţa peretelui şi care constituie punctul de intrare pe Traseul Clasic.

Pentru Traseul Clasic din ' Peretele Nord-Estic al Pietrei Altarului vezi indice 26 C.

26 A. TRASEUL CREASTA ESTICĂ DIN PIATRA ALTARULUIGeneralităţi. Creasta Estică din Piatra Altarului, situată în peretele sud-estic, constituie singurul

traseu ce permite escalada directă pe versantul care priveşte spre şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ. Porţiunea finală a escaladei urmează linia unei fisuri, situată În dreapta peretelui (pe faţa estică) şi constituie punctul de maximă dificultate.

Fig 16Grad de dificultate: 4 A. Traseul, dificil, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată.

Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 1½ oră. Traseul are 4 lungimi de coardă şi este prevăzut cu pitoane.

Descrierea traseului. Părăsind hăţaşul ce ne-a condus la baza traseului, urcăm în diagonală către dreapta, pe faţa tot mai înclinată, căutînd să ajungem pe linia crestei din dreapta, de-a lungul căreia continuăm escalada. Evitînd prin mici ocoluri punctele inaccesibile, înaintăm vertical, alegînd cu atenţie prizele, această zonă fiind extrem de friabilă. Ultimul obstacol al traseului îl constituie o fisură vizibilă Încă de pe platforma pe care ne aflăm, la care vom ajunge printr-o traversare către dreapta, ea fiind situată pe faţa estică a turnului.

Linia pitoanelor fixate pe fisura finală, care nu depăşeşte 30 m înălţime, ne conduce într-un punct situat pe creastă în imediata apropiere a stelei de metal înălţată pe vîrf.

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 26 B (Traseul Petriu din Peretele Sud-Vestic al Pietrei Altarului).

26 B. TRASEUL PETRIU DIN PERETELE SUD-VESTIC AL PIETREI ALTARULUIGeneralităţi. Traseul Petriu, situat în Peretele Sud-Vestic al Pietrei Altarului, constituie unul dintre

cele mai frumoase itinerare ce duc spre vîrf şi totodată cel mai dificil din această zonă. (Vezi schiţa traseului la pag. 171.) Roca foarte friabilă cere multă atenţie în timpul escaladei.

Grad de dificultate: 4 B. Traseul, accentuat dificil, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 3—4 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 2 ore. Traseul are 5 lungimi de coardă şi este prevăzut cu pitoane.

Descrierea traseului. De la limita pădurii urmăm linia unei fisuri înclinată oblic către stînga, înaintînd pe faţa peretelui pînă întîlnim marele brîu ce încinge treimea inferioară a întregului versant.

Din acest punct ne orientăm către dreapta, avînd ca reper baza unei fisuri deschise, situată pe latura din dreapta a peretelui. Ajunşi în punctul vizat, continuăm escalada de-a lungul fisurii pînă aproape de vîrf, unde aceasta se deschide mult, luînd aspectul unui scoc. Partea finală a traseului pierde din asperitate; cum ea se desfăşoară însă la mare înălţime, escalada comportă o mare atenţie, cu atît mai mult cu cît roca este foarte friabilă.

Traseul ia sfîrşit după 5 lungimi de coardă, pe platforma uşor împădurită a Vîrfului Pietrei Altarului.

Trasee de legătură (coborîrea). Din dreptul stelei de pe vîrf coborîm către stînga (cum privim spre şosea), urmînd în această direcţie un prag înierbat care se strecoară de-a coasta pe sub peretele ce se

alungeşte către nord-vest, formînd o creastă înaltă şi ascuţită.Trecînd frînghiile după pitonul aflat în punctul cel mai de jos, la care ajungem coborînd

neasiguraţi, executăm un rapel ce sfîrşeşte după 35 m, pe o platformă situată în imediata apropiere a unui brîu (din care începe escalada propriu-zisă a Traseului Clasic).

Din acest punct continuăm coborîrea oblic, de-a lungul brîului care după cca. 80 m este întrerupt de o ruptură de pantă stîncoasă şi verticală, înaltă de 15 m. Printr-un nou rapel, dirijat uşor către dreapta, depăşim acest obstacol, dincolo de care brîul continuă încă 50 m şi ia sfîrşit la baza Peretelui Nord-Estic al Pietrei Altarului. De aci, traversînd de-a coasta prin pădure, întîlnim Vîlcelul Grohotişului, al cărui talveg plin de bolovăniş îl deosebim cu uşurinţă.

Din dreptul acestuia urmăm o potecă ce coboară în pantă repede prin pădure, orientîndu-ne către dreapta; astfel, fără a ne abate din drum, ajungem în firul Văii Lapoş. Urcînd malul opus al văii, întîlnim curînd un drum de căruţă, care urmat în coborîre conduce la cabana Cheile Bicazului.

26 C. TRASEUL CLASIC DIN PERETELE NORD-ESTIC AL PIETREI ALTARULUIGeneralităţi. Aşa după cum rezultă din datele cunoscute, prima escaladă a Pietrei Altarului s-a

efectuat în anul 1935 de către o echipă de alpinişti din Braşov, pe itinerarul denumit astăzi Traseul Clasic. Grad de dificultate: 4 A. Traseul, dificil, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată.

Materiale:2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 2 ore. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 26, pînă la semnalarea în text a Peretelui Nord-Estic al Pietrei Altarului.

Descrierea traseului. Prima porţiune a Traseului Clasic se desfăşoară de-a lungul unui brîu, lung de 130 m, ce străbate peretele de la nord-vest la sud-est; la cca. 50 m de la plecare, acesta este întrerupt de o treaptă stîncoasă care se escaladează prin căţărare liberă.

La capătul superior al brîului întîlnim o platformă largă, de unde începe propriu-zis escalada tehnică a traseului, primul obstacol, situat în dreapta brîului (cum urcăm), fiind constituit dintr-o faţă verticală întreruptă de un punct uşor surplombant. În continuare, parcursul urmează o fisură deschisă, dar cimentată, pe desfăşurarea căreia pitoanele sînt fixate slab. În treimea superioară întîlnim un punct proeminent, greu accesibil, după care, orientaţi către stînga, întîlnim o bună platformă de regrupare.

Ultima lungime de coardă a traseului ne conduce printr-un scoc înclinat oblic către stînga, pînă la platforma împădurită a vîrfului.

Trasee de legătură (coborîrea): vezi traseul de legătură indice 26 B (Traseul Petriu).

Fig 1727. PERETELE POLIŢELE BARDOSULUIRamificaţii pe artera de bază a peretelui: 1) traseul „7 Noiembrie"; 2) Faţa Mare din Peretele Poliţele Bardosului; 3) Hornul Mare din peretele Poliţele Bardosului; 4) Traseul Santinela de la Gîtul Iadului; 5) Surplomba de la Gîtul Iadului; 6) Traseul Începătorului

Generalităţi. Numim „Poliţele Bardosului" zona de munte care formează abruptul din stînga pîrîului Bicaz, între Valea Lapoş la vest-sud-vest şi Valea Bardosului la est-nord-est, în limitele de mai sus Poliţele Bardosului adăpostesc principalele obiective alpine din Masivul Hăghimaş, comparabile cu cele mai redutabile trasee din lanţul Carpaţilor romîneşti.

Ele n-au fost însă puse în valoare decît în ultimii ani, cînd atît alpiniştii, cît şi turiştii, cercetînd tot mai amănunţit Cheile Bicazului, au descoperit aci adevărate comori peisagistice, în parte de un puternic caracter alpin.

Turnul Bardosului, cunoscut şi sub numele de Piatra Altarului, este primul element de relief care atrage atenţia drumeţului, de cum ajunge în această parte a Cheilor Bicazului, înalt, cu creştetul teşit, înconjurat de pereţi sălbatici, el strîneşte admiraţia vizitatorilor prin izolarea şi măreţia sa. Către vest, turnul lasă un abrupt de cîteva sute de metri, formînd împreună cu Peretele Estic al Pietrei Cupaşului cele mai interesante chei ale regiunii — Cheile Lapoşului. Înguste, dar accesibile turiştilor în perioada secetoasă a anului, ele rămîn unice prin frumuseţea lor sălbatică.

Din dreptul Vîlcelului Grohotişului, care limitează spre est zona alpină a Pietrei Altarului, se înalţămarele perete, denumit Poliţele Bardosului. El formează limita de sud-est a muntelui de la care îşi trage numele şi prezintă în treimea sa mijlocie, cuprinsă între km 30,400 şi 31,230, elemente de relief de un

deosebit interes tehnic alpin.Pe această porţiune au fost stabilite în ultimii ani cele mai dificile trasee alpine din regiune, a căror

escaladă cere o înaltă măiestrie sportivă, dublată, de un curaj împins uneori pînă la temeritate.

Descrierea arterei de bază. De la cabana Cheile Bicazului, situată pe malul stîng al pîrîului Bicaz, în dreptul km 29 (staţie facultativă pentru autobuzele D.G.T.A.), coborîm pe şosea, avînd la stînga, peste apa Bicazului, coastele împădurite ce preced urcuşul spre Piatra Altarului, al cărui turn singuratic se înalţă deasupra întregii regiuni (vezi traseul 26).

Curînd, liniştea văii este tulburată de zgomotul apelor învolburate ale Lapoşului, care, scăpate din strînsoarea cheilor cu acelaşi nume, se prăvălesc formînd un lanţ nesfîrşit de cascade în albia Bicazului, adîncită mult în această parte.

Dincolo de tunelul prin care trece şoseaua, coborîm serpentinele tăiate îndrăzneţ în coasta muntelui, pe desfăşurarea cărora întîlnim piatra kilometrului 30. Încă de aci pereţii cheilor se apropie tot mai mult, iar Poliţele Bardosului, pînă acum împădurite, se dezgolesc treptat, lăsînd către vale un perete înalt de peste 250 m, spintecat în partea superioară, către interiorul cheilor, de Hornul Mare din Peretele Poliţele Bardosului.

La capătul de jos al serpentinelor, în dreptul km 30,400 peretele devine vertical; la baza acestuia, şi anume în punctul său de inflexiune (SE—NE), distingem, peste pîrîul Bicaz, o fisură în diedru, care constituie intrarea pe Traseul „7 Noiembrie".

Pentru Traseul „7 Noiembrie" vezi Indice 27 A.

În continuare, pe un parcurs aproape orizontal, şoseaua ne conduce prin chei cca. 250 m, pînă la primul pod peste pîrîul Bicaz. Dincolo de acesta, către stînga, înaintăm urcînd în lungul malului opus al apei şi după 25—30 m întîlnim două blocuri stîncoase de mici dimensiuni, prăvălite din perete. Primul, şi cel mai mic, marchează intrarea pe Traseul Faţa Mare din Peretele Poliţele Bardosului.

Pentru Traseul Faţa Mare din Peretele Poliţele Bardosului vezi indice 27 B.

După acest reper, la o distanţă de cca. 70 m în aval şi tot pe malul stîng al apei, distingem în perete o fisură în diedru, pe linia căreia sînt fixate primele pitoane din Traseul Hornul Mare din Peretele Poliţele Bardosului.

Pentru Traseul Hornul Mare din Peretele Poliţele Bardosului vezi indice 27 C.

Din acest punct peretele formează o influxiune către nord-est. Aci, şoseaua, printr-un ocol scurt, coboară în pantă accentuată chiar pe sub perete, devenit acum şi mai înalt. Din punctul în care distingem în dreapta şoselei parapetul văii (km 30,750), privind spre perete, deosebim cu uşurinţă, în partea lui dreaptă şi ceva mai sus, un brîu subţire, ce urcă oblic spre dreapta, alungindu-se către linia unei creste aproape verticale.

După ce înaintăm cca. 20 m pe acest brîu, îl părăsim, urcînd În direcţia opusă pe un prag de piatră, pe care înaintăm 5—6 m. La capătul lui, deasupra, deosebim în perete o dală nu prea înaltă, obstacol iniţial al Traseului Santinela de la Gîtul Iadului.

Pentru Traseul Santinela de la Gîtul Iadului vezi indice 27 D.

Urmînd şoseaua în continuare, lăsăm în dreapta, deschiderea largă şi presărată haotic de stîncării, prin care, venind din direcţii diferite, confluează Bicazul cu Bicăjelul. În stînga, Peretele Poliţele Bardosului, înclinat mult în afară, deasupra şoselei, formează pe o distanţă apreciabilă o adevărată streaşină de piatră, sub care îşi pot găsi adăpost, în caz de ploaie, cîteva vehicule.

În dreptul km 30,850 (la cca. 250 m de la podul pe care l-a traversat mai sus), în stînga -şoselei şi chiar la baza peretelui distingem cu uşurinţă un uriaş bloc de piatră. La cca. 6—7 m mai jos de acesta, o fisură închisă, de abia vizibilă, este punctată cu pitoane ce servesc pentru escalada uriaşei surplombe, înaltă de 75 m, şi care constituie primul obstacol al Traseului Surplomba de la Gîtul Iadului.

Pentru Traseul Surplomba dr la Gîtul Iadului vezi indice 27 E.

Din acest punct peretele mai prezintă cîteva posibilităţi de escaladă, încă neefectuate; el continuă avînd aceeaşi orientare pînă în dreptul km 31, punct din care cheile se îngustează mult, formînd cel mai

sălbatic defileu, denumit Gîtul Iadului.În partea stîngă a Bicazului, întinerit de apele dăruite de Bicăjel, cu care s-a unit ceva mai sus,

peretele Poliţele Bardosului se continuă printr-o schimbare de direcţie, lăsînd privirii o faţă complet spălată, pe care în zadar au fost căutate posibilităţi de escaladă.

Ceva mai jos, la km 31,230, peste apa pîrîului, peretele îşi pierde din asperitate, devenind mai frămîntat.. În această zonă identificăm cu uşurinţă pe faţa lui o nişă uriaşă, din gura căreia se alungeşte în jos către apa pîrîului un mic jgheab fisurat. Acesta constituie primul obstacol al Traseului începătorului.

Pentru Traseul începătorului vezi indice 27 F.

27 A. TRASEUL „7 NOIEMBRIE"Generalităţi. Traseul „7 Noiembrie" se desfăşoară în Peretele Poliţele Bardosului, începînd din

dreptul kilometrului 30,400, situat la capătul de jos al marilor serpentine ce le descrie în această zonă şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ.

Grad de dificultate: 4 A. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, 5—6 pitoane. Durata pentru 3 echipieri 2—3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: l oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 27, pînă la semnalarea în text a Traseului „7 Noiembrie".

Descrierea traseului. Platforma de pornire în escaladă se află pe malul stîng al Bicazului, la cca. 15 m mai jos de locul unde începe taluzul zidit de pe malul opus al apei. Obstacolul iniţial îl formează o fisură în diedru, marcată prin cîteva pitoane; mai sus, în apropierea primul punct de regrupare, întîlnim o mică placă memorială, fixată de apliniştii Asociaţiei Metalul-Bucu-reşti, pe faţa din dreapta (cum urcăm).

Traseul prezintă 3 lungimi de coardă şi se escaladează la coardă dublă. Pe parcurs, în prima şi a 2-a L.C., trecem peste cîteva obstacole surplombante cu ajutorul scăriţelor de frînghie. Ajunşi în creastă ne abatem la dreapta (cum privim spre vale), de-a lungul unui hăţaş ce coboară întîi pe creastă şi apoi oblic peste o faţă acoperită cu grohotiş, care ne conduce pe malul stîng al pîrîului, nu departe de intrarea pe traseu.

27 B. FAŢA MARE DIN PERETELE POLIŢELE BARDOSULUIGeneralităţi. Traseul situat în Peretele Poliţele Bardosului, nu departe de primul pod peste Bicaz,

se caracterizează printr-un parcurs dur, în care căţărarea liberă alternează cu pasaje de escaldă la coardă dublă. El prezintă în porţiunea inferioară o traversare de cca. 80 m către dreapta; partea superioară a traseului, extrem de dificilă, impune o atentă dirijare a corzilor, care din cauza sinuozităţii fisurii finale sînt supuse unei frecări excesive.

Grad de dificultate: 5 A. Traseul, dificil, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 25 carabiniere, pitoane, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 3—4 ore. De la Lacul Roşu pînă la baza traseului: l oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 27, pînă la semnalarea în text a Traseului Faţa Mare din Peretele Poliţele Bardosului.

Descrierea traseului. Din dreptul primului bloc mai mic, fixat ca reper de bază şi menţionat la artera de pătrundere, începe escalada traseului denumit Faţa Mare din Peretele Poliţele Bardosului, care măsoară 9 lungimi de coardă.

Primele obstacole ale traseului încep pe o faţă lipsită de fisuri, pitoanele fiind fixate în mici alveole. După cca. 12 m întîlnim o prispă punctată de arboret, din dreptul căreia se alungeşte către dreapta (cum privim spre perete) un brîu de piatră, pe care-l urmăm 2 lungimi de coardă pînă în dreptul unei mari surplombe, situată pe linia unui jgheab suspendat în perete.

Fig 18De aci, traseul, prevăzut cu pitoane, se abate în diagonală către stînga şi după ce trece peste o serie

de obstacole greu accesibile, ajunge la baza unei fisuri bine definite, caracterizată în dreapta de tavanul enorm, de culoare gălbuie, al unei surplombe. Conduşi de pitoanele fixate în această despicătură, parcurgem ultimii 80 m ai traseului, care ocoleşte marile surplombe de culoare gălbuie printr-o traversare lungă la stînga. Punctul de plecare pe acest pasaj este marcat de un pin mic din dreptul căruia, iniţial, coborîm cca. 2—3 m şi apoi ne angajăm în marea traversare. Pasajul ia sfîrşit pe creasta împădurită. De aci către stînga, pe linia crestei, vom identifica cu uşurinţă un hăţaş, care, urmat în această direcţie, ne va conduce în punctul de coborîre.

Trasee de legătură: vezi traseele de legătură de la indice 27 D.

27. C. HORNUL MARE DIN PERETELE POLIŢELE BARDOSULUIGeneralităţi. Traseul este situat pe faţa sudică a Peretelui Poliţele Bardosului, în punctul în care

acesta se abate printr-o inflexiune uşoară către nord-est, formînd cea mai înaltă zonă a sa. (Vezi schiţa traseului de la pag. 182.) În cursul celor 10 lungimi de coardă, traseul este extrem de dur, mai ales în partea finală, unde, pe o distanţă de cca. 120 m, urmează un horn surplombant şi lipsit de prize.

Grad de dificultate: 5 B. Traseul, foarte dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire superioară. Materiale: 2 corzi a 40 m, 25 carabiniere, pitoane, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 5—6 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. l oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 27, pînă la semnalarea în text a Traseului Hornului Mare din Peretele Poliţele Bardosului.

Descrierea traseului. Primul obstacol îl formează o fisură în diedru, uşor surplombantă, înaltă de cca. 15 m, dincolo de care întîlnim un prag înclinat în afară, pe care înaintăm pînă în dreptul unor arbuşti. După regrupare continuăm escalda către stînga, peste un pasaj vertical, foarte expus şi frămîntat; în partea finală, după trecerea unei mici proeminenţe, efectuăm o traversare în aceeaşi direcţie, pînă în dreptul unui scoc adînc, ce-şi sapă făgaşul pe faţa peretelui. Acesta ne conduce de-a lungul a 5 lungimi de coardă pînă la baza unui mare horn, înalt de cca. 120 m, care se escaladează de-a lungul a 3 lungimi de coardă; prezentînd puncte surplombante, strînse între pereţi, trecerea lui se efectuează printr-un ramonaj lung şi obositor, cu frecvente ieşiri în afară.

Traseul ia sfîrşit într-o zonă uşor împădurită, de unde serpentinele şoselei şi o parte din defileul Bicazului apar la picioarele noastre sub un unghi cu totul neobişnuit.

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 27 D.

27 D. TRASEUL SANTINELA DE LA GÎTUL IADULUIGeneralităţi. Santinela de la Gîtul Iadului este numele atribuit celui mai greu dintre traseele alpine

din Masivul Hăghimaş. Obstacolele, extrem de dificile, depăşesc pe cele ale Fisurii Artei, al cărei grad de dificultate — 6 B — i-a fost dat anterior noului Regulament de clasificare a traseelor alpine, elaborat de către Comisia centrală de turism-alpinism.

Prin linia sa directă şi bine definită, Santinela de la Gîtul Iadului este unul dintre cele mai remarcabile trasee din munţii noştri şi credem că va rămîne mult timp singurul care va necesita pentru majoritatea corzilor 14 ore de escaladă. Traseul nu depăşeşte cu mult înălţimea de 250 m şi se efectuează pe desfăşurarea a 12 lungimi de coardă.

Grad de dificultate: 6 A. Traseul, de extremă dificultate, este accesibil exclusiv alpiniştilor cu o pregătire superioară şi o condiţie fizică desăvîrşită. Materiale: 2 corzi a 40 m, 30 carabiniere, pitoane, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 10—14 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: l oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 27 pînă la semnalarea în text a Traseului Santinelei de la Gîtul Iadului.

Descrierea traseului. De pe platforma de intrare pe traseu escaladăm iniţial o dală uşor surpombantă ce se continuă peste un pasaj dispus în 2 trepte, după care o fisură bine conturată pe faţa peretelui ne conduce pe o platformă înierbată.

Fig 19De aci, fără să prezinte complicaţii de orientare, linia traseului, prevăzută cu pitoane, se orientează

uşor către dreapta, de-a lungul unui diedru, prinzînd în porţiunea centrală linia muchiei ce o formează acest perete. În treimea superioară întîlnim o faţă de culoare cărămizie, uşor friabilă, şi cu prize puţine, ceea ce comportă o căţărătură de mare fineţe. Pasajul ia sfîrşit la nivelul celui de al treilea tavan de piatră, aflat în stînga, ce spînzură la cca. 200 m deasupra cheii şi şoselei.

Printr-o escaladă oblică către stînga parcurgem peretele deasupra tavanului enunţat, depăşind prin mici traversări, către stînga, trei obstacole proeminente.

Duritatea escaladei pe această ultimă porţiune, precum şi senzaţia de gol, provocată de pozifia peretelui, este apreciată de alpiniştii care au efectuat acest traseu ca fiind punctul cel mai dificil şi extenuant de pe parcurs. Partea finală, orientată către dreapta, sfîrşeşte pe vîrful cel mai din faţă al peretelui, care de jos apare ca cel mai înalt.

Trasee de legătură. De pe linia de creastă — către stînga (faţă de direcţia ce am urmat-o în escaladă) — străbatem prin pădure un hăţaş şi după cca. 40 m trecem prin punctele unde se termină traseele: Surplomba de la Gîtul Iadului şi Hornul Mare din Peretele Poliţele Bardosului. În continuare

hăţaşul ne conduce cu mici ocoluri pînă deasupra punctului unde sfîrşeşte Traseul Faţa Mare din Peretele Poliţele Bardosului. Din acest loc poteca străbate o zonă împădurită şi ajunge la gol; de aci observăm în stînga marile serpentine ale şoselei ce preced intrarea in tunel. Coborînd panta dezgolită de pădure şi podită în parte cu grohotiş, ajungem după cîteva sute de metri pe malul stîng al pîrîului Bicaz, dincolo de care întîlnim şoseaua Lacul Roşu — Bicaz. Aceasta, urmată în urcuş, ne conduce după un parcurs de 4 km în staţiunea Lacul Roşu.

27 E. SURPLOMBA DE LA GÎTUL IADULUIGeneralităţi. Confluenţa pîraielor Bicazului şi Bicăjelul formează o deschidere largă, plină de

stîncării, în care, aparent, avem impresia că defileul ia sfîrşit. Trei pereţi înalţi şi verticali, despărţiţi de albiile celor două pîraie, dăltuiţi de ape în decurs de milenii, adăpostesc pe verticala lor cele mai redutabile şi mai spectaculoase trasee de căţărătură din întreg masivul şi egale celor mai dificile trasee din munţii noştri.

Dintre acestea, traseul denumit Surplomba de la Gîtul Iadului se situează în frunte, ca o escaladă artificială. Prin obstacolul său iniţial, de o înfăţişare cu totul singulară, Surplomba de la Gîtul Iadului prezintă un caracter prin excelenţă tehnic şi nu este accesibilă decît căţărătorilor cu o condiţie fizică desăvîrşită şi perfect cunoscători ai escaladelor la coardă dublă. Înaintarea se efectuează pe cca. două treimi din parcurs cu ajutorul scăriţelor şi prin tracţiune la coardă dublă, iar traseul măsoară 6 lungimi de coardă.

Grad de dificultate: 6 A. Materiale: 2 corzi a 40 m, 35 carabiniere, pitoane, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 6—8 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: l oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 27, pînă la semnalarea în text a Surplombei de la Gîtul Iadului.

Descrierea traseului. Peretele Poliţele Bardosului prezintă pe faţa estică, în punctul de confluenţă al Bicazului cu Bicăjelul, un pasaj surplombant de dimensiuni neobişnuite. Partea centrală a acestei uriaşe streaşine este marcată de un bolovan căzut din perete, dincolo de care la 6—7 m în aval distingem fisura închisă, punctată printr-o serie de pitoane, ce servesc pentru asigurare şi escaladă în prima lungime de coardă a traselui Surplomba de la Gîtul Iadului. Primele două lungimi de coardă se desfăşoară peste această surplombă, înaltă de cca. 75 m, care formează punctul de maximă dificultate al parcursului.

Fig 20În continuare traseul se orientează uşor către dreapta, urmînd o succesiune de obstacole, puternic

înclinate, ce sfîrşesc după cca. 80 m pe un brîu larg, nu departe de un molid. De pe platforma de regrupare, ultimele două lungimi de coardă urcă pe faţa din stînga (orientaţi pe linia de escaladă), iar după ce trec peste cîteva obstacole proeminente, traseul ia sfîrşit pe creastă, nu departe de hăţaşul ce-l vom urma pentru coborîre către dreapta (faţă de direcţia ce-am urmat-o în escaladă).

Trasee de legătură: vezi traseul de legătură indice 27 D (Santinela de la Gîtul Iadului).

27 F. TRASEUL ÎNCEPĂTORULUIGeneralităţi. Traseul este situat pe faţa sud-estică a Peretelui Poliţele Bardosului, acolo unde

acesta îşi pierde din asperitate, prezentînd în aval o zonă împădurită. Parcursul caracterizat printr-o rocă uşor friabilă se-desfăşoară de-a lungul a 3 lungimi de coardă.

Grad de dificultate: 3 A. Traseul, dificil, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 15 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 2 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 1 oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 27, pînă la semnalarea în text a Traseului începătorului.

Descrierea traseului. În dreptul km 31,230 de pe şoseaua Lacul Roşu — Bicaz distingem pe malul stîng al Bicazului o grotă de proporţii neobişnuite, situată la cca. 10 m deasupra pîrîului.

Pentru a ajunge la ea, traversăm firul Bicazului, după care ne angajăm pe un scoc pietros al cărui talveg fisurat ne permite înaintarea. Ultima porţiune a scocului, blocată de cîţiva arbuşti, este plină cu pămînt. Regruparea se face sub tavanul marii surplombe.

În cea de a 2-a L.C., care măsoară 40 m, începem escalada printr-o piramidă ce uşurează prinderea pitonului de pornire. Printr-o traversare spre stînga (cum urcăm) ieşim pe faţa puternic frămîntată a peretelui, unde întîlnim cîteva pitoane. După 15 m ne abatem spre dreapta, vizînd baza unui scoc înierbat, pe care-l urmăm în continuare. Partea superioară a acestuia are înfăţişarea unui horn şi ia sfîrşit pe un brîu larg, unde ne regrupăm.

Din dreptul unui molid, pasajul celei de a. 3-a L.C. se desfăşoară mai întîi de-a lungul brîului 8 m

către dreapta, după care, pe linia de cea mai mare pantă, înaintăm, escaladînd o faţă frămîntată ce sfîrşeşte pe un ţanc. Din acest loc, de-a lungul unui vîlcel, aflat În stînga cum privim spre şosea, începem coborîrea, care sfîrşeşte printr-un prag de piatră în imediata apropiere a şoselei (25 m de la ultimul pod peste Bicaz, la ieşirea din chei).

28. PIATRA SURDUCULUIRamificaţii pe artera de bază în peretele Turnuleţului: l) Traseul Turnuleţului; 2) Traseul de

Traversare. În peretele Pintenilor din Piatra Surducului; 3) Traseul Pintenilor din Piatra Surducului. În Peretele Nordic al Pietrei Surducului; 4) Fisura Artei; 5) Fisura Surducului Mare; 6) Fisura Strungii cu Mesteacăn; 7) Traseul Pintenul lui Cătălin

Generalităţi. Din Vîrful Hăghimaşului Mare se desprind către nord două culmi, axate pe Valea Bicăjelului, de-a lungul căreia coboară paralel, luînd sfîrşit în Valea- Bicazului. Prima ramură se desfăşoară pe stînga Văii Bicăjelului şi sfîrşeşte cu Vf. Poienii, iar cea de a doua, care se înalţă pe dreapta aceleiaşi văii, este dominată de un al doilea vîrf, numit Surduc (1233 m), denumit de localnici ,,Ciuha". Din acesta se detaşează către văile Bicazului şi a Bicăjelului un pinten masiv, denumit Piatra Surducului.

Privită în ansamblu, Piatra Surducului prezintă aspectul unui bloc voluminos, constituit din trei feţe bine individualizate, cărora li s-au dat, potrivit specificului lor, denumiri diferite.

Astfel, de-a lungul Văii Bicăjelului, aproape de confluenţa sa cu Bicazul, se înalţă, dezgolite de pădure, spinările înalte, spintecate de hornuri şi vîlcele adînci ale abruptului vestic al Pietrei Surducului, denumit Peretele Turnuleţului, pe desfăşurarea căruia au fost stabilite: 1) Traseul Turnuleţului, şi 2) Traseul de traversare din Peretele Turnuleţului.

Din dreptul km 31, acest colos de calcare, schimbîndu-şi orientarea, formează către nord-vest, în porţiunea denumită Gîtul Iadului, dincolo de şosea, flancul drept al Bicazului. În acest abrupt, denumit Peretele Pintenilor din Piatra Surducului, care alcătuieşte a doua faţă a prismei, a fost descifrat un traseu de mare dificultate: Traseul Pintenilor din Piatra Surducului, cel mai înalt din toată regiunea (peste 300 m diferenţă de nivel).

La ieşirea din chei, înainte ca şoseaua să traverseze apa Bicazului, peretele face o inflexiune puternică către est. Iniţial el este acoperit pe o diferenţă de nivel de cca. 100 m de pădure, care ascunde căile de acces la baza redutabilelor trasee alpine, ce se desfăşoară pe această faţă de o singulară asperitate şi măreţie.

Orientat către nord, abruptul denumit Peretele Nordic al Pietrei Surducului (a treia faţă a prismei), impresionează prin masivitatea şi verticalitatea lui, apărînd ca un bloc compact, spintecat simetric de un horn uriaş care i-a atras denumirea de „Surduc" (în vorbirea populară surduc înseamnă horn), de-a lungul căruia Traseul Fisura Artei1 şi varianta acestuia, Fisura Surducului Mare, se situează în rîndul traseelor de mare dificultate.

În ultimii ani în acest perete, ca de altfel îri întreaga regiune, au fost escaladate în premieră o serie de trasee de extremă dificultate, care atestă nivelul tot mai ridicat al pregătirii alpiniştilor noştri; printre acestea sînt şi Traseul Fisura Strungii cu Mesteacăn şi Traseul Pintenul lui Cătălin, din Piatra Surducului (Peretele Nordic).

PERETELE TURNULEŢULUI DIN PIATRA SURDUCULUIDescrierea arterei de bază. Din dreptul km 30,700 de pe şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ

distingem cu uşurinţă posibilitatea de a traversa pîrîul Bicaz, conduşi de marcajul cu bandă galbenă al traseului nr. 6.

După 200 m urcînd pe malul drept al V. Bicăjelului, traversăm şi apa acestui pîrîu prin vad, după care, orientîndu-ne către stînga, urcăm prin rarişti şi grohotiş pînă la baza peretelui, unde distingem cu uşurinţă deschiderea largă a unui scoc puternic înclinat, care sfîrşeşte pe un turn înalt. Privit din faţă, el pare detaşat de perete, deşi în realitate face corp comun cu acesta. Scocul constituie primul obstacol al traseului Fisura Turnuleţului, nume dat şi Peretelui Vestic al Pietrii Surducului.

1 Denumirea nu se referă, după cum pare la prima vedere, la „Arta din R.P.R.", ci la faptul că efectuarea lui a constituit tehnic o adevărată artă; în tot cazul, denumirea este cu totul inadecvată şi unică în nomenclatura alpină universală.

Pentru Traseul Fisura Turnuleţului vezi indice 28 A.

Revenind, coborîm pe şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ; cu 50 m înainte de piatra kilometrului 31, traversăm pe malul drept al apei, pînă la baza peretelui. Fără multă greutate distingem aici un horn format din spărturi surplombante ce spintecă peretele pe linia lui de maximă înclinaţie. Acest horn este primul obstacol al Traseului de Traversare din Peretele Turnuleţului.

Pentru Traseul de Traversare din Peretele Turnuleţului vezi indice 28 B.

PERETELE PINTENILOR DIN PIATRA SURDUCULUIDescrierea arterei de bază. Din dreptul km 31 pătrundem în cea mai impresionantă porţiune din

Cheile Bicazului, denumită Gîtul Iadului. În stînga, peste apa Bicazului, se înalţă Peretele Poliţele Bardosului, iar în dreapta Peretele Nord-Vestic al Pietrei Surducului, denumit Peretele Pintenilor, care pe această porţiune depăşeşte 300 m diferenţă de nivel.

Unduind uşor o dată cu şoseaua, pentru care s-a săpat loc în coasta lui, peretele surplombează puternic în prima sa porţiune, pe o lungime de cca. 60 m, după care se retrage, prezentînd la cca. 80 m deasupra şoselei un brîu împădurit, denumit „Brîul Lumii Pierdute", dincolo de care se înalţă din nou, rămînînd vertical pînă la linia de creastă.

La km 31,160 peretele prezintă o mică grotă de forma unei firide verticale, care constituie punctul de pătrundere pe Traseul Pintenilor din Piatra Surducului.

Pentru Traseul Pintenilor din Piatra Surducului vezi indice 28 C.

PERETELE NORDIC AL PIETREI SURDUCULUIDescrierea arterei de bază. Înainte de a traversa podul din dreptul km 31,300, ne abatem către

dreapta, coborînd la nivelul apei; urmînd un hăţaş ce ne conduce prin bolovăniş în aceeaşi direcţie, începem urcuşul în pantă tot mai accentuată de-a lungul unui vîlcel ce cade perpendicular pe malul drept al Bicazului. Fără alt reper urcăm către sud-vest, conduşi de talvegul vîlcelului, pînă intrăm în pădurea deasă. De aci, la cca. 40 m mai sus, întîlnim un hăţaş bine definit pe faţa muntelui, pe care-l urmăm de-a coasta către dreapta (spre sud-vest) pînă la baza marelui perete ce se înalţă dintr-o dată deasupra pădurii sălbatice care-l precede.

Peretele este despicat pe toată înălţimea de un horn uriaş, care constituie linia Traseului Fisura Artei, din care se desprinde în treimea centrală, către dreapta, varianta denumită Fisura Surducului Mare.Porţiunea iniţială a traseului se caracterizează printr-o boltă stîncoasă, de forma unui arc de mari proporţii. Intrarea pe traseu este situată în partea stîngă (cum privim spre perete) a acestei bolţi.

Pentru Traseul Fisura Artei şi Traseul Fisura Surducului Mare vezi indicii 28 D şi 28 E.

Înaintînd de-a lungul brîului ce se alungeşte către dreapta (cum privim peretele), oca. 40 m, ajungem în dreptul unei fisuri în diedru, a cărei linie surplombantă spintecă peretele pe mai bine de 80 m. Aceasta marchează primul obstacol al Traseului Fisura Strungii cu Mesteacăn.

Pentru Traseul Fisura Strungii cu Mesteacăn vezi indice 28 F.

Dincolo de acest punct, la cca. 30 m spre dreapta, peretele este alcătuit dintr-o zonă de stîncării înalte, spintecată de un horn adînc, înainte de acesta, în stînga pe faţa peretelui, se defineşte o mică platformă înierbată, care constituie punctul de plecare pe Traseul Pintenul lui Cătălin.

Pentru Traseul Pintenul lui Cătălin vezi indice 28 G.

28 A. TRASEUL FISURA TURNULEŢULUIGeneralităţi Traseul Fisura Turnuleţului se situează în rîndul escaladelor clasice, linia lui clară şi

obstacolele frecvente de căţărare liberă, care alternează cu pasajele de escaladă dură, întrunind toate caracterele traseelor de acest fel.

Situat în porţiunea centrală a Peretelui Turnuleţului, acest traseu este demarcait printr-o fisură continuă şi înclinată oblic către stînga, care uşurează orientarea în cursul escaladei, precum şi identificarea lui de la marea distanţă.

Grad de dificultate: 4 A. Traseul, dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 6—8 pitoane, 20 carabiniere. Durata escaladei pentru 3 echipieri: cca. 3—4 ore.

De la Lacul Roşu la baza traseului: l oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 28, pînă la semnalarea în text a Traseului Fisura Turnuleţului.

Descrierea traseului. Pe desfăşurarea celor 20 m cît măsoară prima L.C. Înaintăm de-a lungul unui jgheab pietros, uşor înierbat, blocat într-un punct de un pasaj inaccesibil ce ne obligă să-l ocolim prin stînga, după care ne regrupăm.

Revenind pe linia jgheabului, printr-o traversare către dreapta, înaintăm în continuare pe linia fisurii principale şi după cca. 35 m ne regrupăm într-o mică grotă. Urmînd linia aceleiaşi fisuri, cca. 15 m (a 3-a L.C.), ajungem într-un punct dificil, pe care-l evităm printr-o traversare de cca. 5 m către stînga, prinzînd astfel o muchie ce ne conduce pînă pe Vîrful Turnuleţului, unde ne regrupăm.

Conduşi de linia marii fisuri ce spintecă peretele în diagonală către stînga, escaladăm obstacolele celei de a 4-a L.C., utilizînd micile proeminenţe din stînga fisurii principale, graţie cărora evităm un pasaj foarte friabil, lung de 20 m. Înainte de a reintra pe fisura principală, secunzii vor executa o regrupare intermediară pe o platformă situată la jumătatea acestui pasaj. Sfîrşind această manevră, continuăm escalada, ajungînd după cca. 30 m de căţărare pe o platformă largă, pe care executăm regruparea după cea de a 4-a L.C.

Parcursul celei de a 5-a L.C. prezintă, după 6 m de la plecare, un punct proeminent ce se evită printr-o traversare de cca. 4 m spre stînga; prin intermediul unei fisuri continuăm apoi escalada vertical şi după 6—7 m avem posibilitatea de a reveni pe linia traseului aflat în dreapta, caracterizat pînă la regrupare printr-un pasaj ce se escaladează prin opoziţie, precum şi printr-o fisură înclinată oblic către stînga.

În cea de a 6-a L.C. efectuăm o traversare de cca. 10 m către stînga, pînă la baza unei fisuri înalte. Urmînd linia acesteia, peste o faţă foarte friabilă, depăşim printr-o traversare către stînga un pasaj proeminent, după care înaintăm pînă ce fisura se pierde. Printr-o trecere de cca. 5 m spre dreapta, ajungem pe platforma incomodă de regrupare a celei de a 7-a L.C., unde secundul nu-şi va găsi loc decît după ce capul de coardă se va deplasa 2 m mai sus.

Printr-o fisură verticală şi două traversări (stînga-dreapta), evităm un pasaj surplombant, după care „prindem" un horn pe care-l escaladăm prin ramonaj cca. 20 m. În final părăsim hornul, abătîndu-ne către dreapta şi ne regrupăm pe o mică muchie. Cea de a 9-a L.C. urmează muchia de-a lungul unor obstacole friabile, extrem de periculoase, pînă în dreptul unui pin scund.

Ultima lungime (a 10-a), se desfăşoară pe porţiunea finală a aceleiaşi muchii, care după 25 m ia sfîrşit; apoi, printr-un horn ruinat, ajungem, după cca. 15 m, într-un vîlcel, unde escalada tehnică propriu-zisă se termină. Pentru a ajunge pe creastă, urcăm pe talvegul vîlcelului, o distanţă de cca. 80 m pînă în creasta împădurită, de unde putem coborî, urmînd unul din hăţaşele ce conduc către dreapta, în coborîre, pînă în Valea Bicăjelului. De aci, coborînd pe poteca ce însoţeşte malul drept al pîrîului, ajungem curînd La confluenţa cu Valea Bicazului.

28 B. TRASEUL DE TRAVERSARE A PERETELUI TURNULEŢULUIGeneralităţi. Fără să aibă o linie de escaladă bine definită, Traseul de Traversare a Peretelui

Turnuleţului este foarte apreciat de alpinişti, întrucît punctele mai puţin redutabile de pe parcurs au fost evitate.

Linia lui sinuoasă, obstacolele frecvent surplombante, precum şi marea traversare ce se execută la o înălţime apreciabilă implică o complicată manevră a corzilor. În plus, trebuie să reţinem că rolul secundului este foarte dificil, echilibrul său fiind cu totul nesigur dat fiind pasajele foarte expuse care dintr-o mică neatenţie îi pot provoca pendularea. Traseul are 10 lungimi de coardă şi este prevăzut cu pitoane.

Grad de dificultate: 6 A. Traseul, foarte dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire superioară. Materiale: 2 corzi a 40 m, 3—4 pitoane, 25 carabiniere, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 6—7 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 1 oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 28, pînă la semnalarea în text a Traseului de Traversare a Peretelui Turnuleţului.

Descrierea traseului. Primele pitoane sînt fixate pe faţa din dreapta (cum privim spre perete) a marelui horn surplombant ce caracterizează această parte a peretelui. Prin ocoluri mici depăşim în prima L.C. cîteva puncte surplombante, ce le întîlnim mai ales în partea superioară a pasajului, care măsoară exact 40 m.

Printr-o escaladă oblică către stînga prindem o fisură ce ia sfîrşit la înălţimea unui prag înierbat. Cea de a 3-a L.C. marchează punctul din care, prin mici traversări către dreapta, ajungem la începutul despicăturii orizontale în lungul căreia se desfăşoară marea traversare. Următoarele două L.C. urmează

orizontal această despicătură, pe care o părăsim după cca. 60 m, continuînd escalada vertical peste un obstacol în diedru. În continuare, traseul prezintă cîteva puncte surplombante foarte dificile, înşirate pe următoarele trei L.C.

Fig 21La înălţimea unui brîu situat aproape de linia de creastă, parcursul îşi pierde din asperitate; el se

desfăşoară pînă la creastă de-a lungul unui scoc, în parte acoperit cu vegetaţie.Coborîrea. Urmînd către dreapta un hăţaş ce-l identificăm cu uşurinţă, coborîm pînă pe malul

drept al Bicăjelului de unde, continuînd coborîrea, ajungem după cca. 500 m în punctul de confluenţă cu Valea Bicazului.

28 C. TRASEUL PINTENILOR DIN PIATRA SURDUCULUIGeneralităţi. Traseul este situat pe faţa nord-vestică a Pietrei Surducului, denumită Peretele

Pintenilor. Intrarea se află la cca. 160 m distanţă în aval de piatra km 31, în porţiunea din chei numită Gîtul Iadului. Traseul are 12 lungimi de coardă, este prevăzut cu pitoane şi măsoară o înălţime de 330 m. El prezintă pe parcurs numeroase obstacole greu accesibile, care-l situează în rîndul escaladelor de mare dificultate.

Grad de dificultate: 6 A. Traseul, foarte dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire superioară. Materiale: 2 corzi a 40 m, 3—4 pitoane, 30 carabiniere, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 6—7 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: l oră. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 28, pînă la semnalarea în text a Traseului Pintenilor din Piatra Surducului.

Descrierea traseului. Escalada începe chiar din şosea, urmînd linia unei fisuri deschise, înclinată oblic către stînga, care în final ia aspectul unui horn. Următoarele două lungimi de coardă se desfăşoară de-a lungul unor obstacole înclinate, năpădite în partea superioară de o vegetaţie bogată. Un brîu împădurit, „Brîul Lumii Pierdute", care încinge peretele pe o mare porţiune, întrerupe escalada pe cca. 30 m; dincolo de acesta peretele se înalţă din nou, prezentînd două fisuri aproape paralele, pe verticala cărora desfăşurăm o bună parte a escaladei.

Iniţial, înaintarea pe porţiunea ce urmează este îngreunată de lipsa prizelor şi a unor fisuri propice pentru fixarea pitoanelor, ceea ce a făcut ca unele echipe să abandoneze traseul. Dincolo de acest pasaj, obstacolele devin surplombante şi pe o distanţă apreciabilă parcursul este lipsit de posibilităţi de regrupare.În cea de a 7-a L.C. se părăseşte linia fisurii printr-o traversare către dreapta, ajungînd la baza celei de a doua fisuri, care are aspectul unui horn înalt, care spintecă peretele pe cca. 50—60 m.

Pereţii spălaţi şi deschiderea mare în unele puncte a hornului îngreunează escalada prin ramonaj, punînd problema siguranţei în înaintare, de care va trebui să ţinem seama, cu atît mai mult cu cît acest pasaj constituie punctul de maximă dificultate al traseului.

La capătul hornului, care în partea superioară se dirijează uşor către stînga, ajungem pe un pinten înierbat. O faţă spălată, prevăzută cu pitoane, ne permite să înaintăm în continuare în diagonală către dreapta, iar după 40 m să ne regrupăm. Printr-o abatere către stînga, pe versantul nordic al Pintenului lui Cătălin, înaintăm în diagonală pînă pe vîrful acestuia.

Un rapel de cca. 18 m executat în partea opusă a pintenului sfîrşeşte în Strunga cu Mesteacăn; de aci, executăm un al doilea rapel de cca. 8 m, care ne dă posibilitatea să prindem un brîu, în lungul căruia înaintăm către dreapta (orientaţi cu spatele spre Pintenul lui Cătălin). În acest fel depăşim cu ajutorul cîtorva pitoane un pasaj spălat şi apoi, printr-o succesiune de trepte şi jgheaburi, ieşim după un parcurs de 80 m pe creastă.

Coborîrea, înaintînd către stînga prin pădure, ajungem la gol, de unde, orientaţi în aceeaşi direcţie, coborîm de-a lungul unor hăţaşe ce se succed pînă în şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ, pe care o avem tot timpul în faţă.

28 D. FISURA ARTEIGeneralităţi. Traseul Fisura Artei este situat pe faţa nordică a Pietrei Surducului şi prezintă una

din cele mai distincte linii de escaladă din zonele alpine ale munţilor noştri.Avînd aspectul unui horn înalt, ceea ce i-a atras peretelui pe care-l despică numele de Surduc

(horn), Traseul Fisura Artei se situează printre itinerarele alpine de mare dificultate; obstacolele lui se rezolvă în mare parte prin căţărare interioară, ceea ce constituie, chiar pentru căţărătorii noştri fruntaşi, o excepţie, ei fiind obişnuiţi mai ales cu escaladele exterioare. Traseul are 210 m înălţime şi se escaladează în salturi de 15—35 m pentru fiecare lungime de coardă.

Grad de dificultate: 6 B. Traseul, foarte dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire superioară. Materiale: 2 corzi a 40 m, 3—4 pitoane, 25 carabiniere, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 5—6 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 2 ore. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 28, pînă la semnalarea în text a Traseului Fisura Artei şi a Traseului Fisura Surducului Mare.

Descrierea traseului. Primele două L.C. urmează latura din stînga marii arcade ce caracterizează peretele în partea de jos. În porţiunea centrală a celei de a 2-a L.C. Întîlnim un punct dificil ce se soluţionează printr-un pas lateral foarte deschis, executat către stînga. După acesta intrăm pe linia marelui horn, prin interiorul căruia ne căţărăm prin ramonaj de-a lungul a 4 L.C. scurte (15—20 m). Pe această distanţă întîlnim pasaje surplombante greu de soluţionat, pitoanele fiind fixate, la distanţe accesibile căţărătorilor înalţi.

Fig 22A 5-a L.C. prezintă un cămin, prin interiorul căruia ne căţărăm şi care constituie punctul

„surpriză" al traseului. La capătul celei de a 6-a L.C., unde pereţii se depărtează mult, iar hornul este colmatat cu pămînt, se desprinde către dreapta varianta traseului, denumit Fisura Surducului Mare.

Pentru Traseul Fisura Surducului Mare vezi indice 28 E.

În continuare, escaladăm pe o mică distanţă faţa din stînga hornului (cum urcăm) şi curînd întîlnim o fereastră ce ne permite să intrăm în cel de al doilea cămin, prin care înaintăm cca. 20 m. În partea finală a acestuia ieşim la lumină, regrupîndu-ne pe o mică treaptă, foarte incomodă. Traversînd către dreapta (cu faţa la perete) pe sub marele tavan ce-l avem deasupra capului, ajungem în dreptul unui horn înalt, format de o diaclază adîncă.

Pereţii spălaţi şi golul afund, rămas sub noi, fac ca acest obstacol, ce nu pune propriu-zis probleme tehnice, să fie considerat ca foarte dur. În partea finală, el este blocat de o mică proeminenţă, ceea ce determină pe mulţi alpinişti să aleagă o trecere foarte obositoare şi incomodă, printr-o fereastră care prezintă numeroase concreţiuni calcaroase; astfel fiind escalada directă a proeminenţei e cu mult mai indicată. În timpul depăşirii acestui obstacol vom utiliza pentru asigurare un mic bloc aflat mai sus, peste care vom trece una din frînghii.

Dincolo de acest obstacol, traseul devine înierbat şi se termină pe creasta acoperită cu pădure.Urmînd către stînga un hăţaş pînă pe vîrf, întîlnim curînd posibilitatea de a coborî în aceeaşi

direcţie; printr-o înlănţuire de cărări, ajungem în şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ, pe care o zărim în tot timpul coborîrii în faţă.

28 E. TRASEUL FISURA SURDUCULUI MAREGeneralităţi. Traseul Fisura Surducului Mare, care începe după escalada a 6 lungimi de coardă din

traseul denumit Fisura Artei (vezi schiţa traseului la pag. 202) este situat în peretele nordic al Pietrei Surducului. El se dirijează în diagonală către dreapta, formînd în perete o furcă perfect vizibilă din şosea şi constituie o variantă a primului traseu, spre deosebire de care prezintă numeroase pasaje de escaladă exterioară, extrem de dificile.

Grad de dificultate: 6 B. Traseul, foarte dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire superioară. Materiale: 2 corzi a 40 m, 3—4 pitoane, 25 carabiniere, scăriţe. Durata de escaladă a întregului traseu (inclusiv cele 6 lungimi de coardă ale Traseului Fisura Artei): 5—6 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 2 ore. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 28, pînă la semnalarea în text a Traseului Fisura Artei şi Traseului Fisura Surducului Mare.

Descrierea traseului. După ce am escaladat cele 6 lungimi de coardă din Traseul Fisura Artei, descris la indice 28 D, ne abatem către dreapta, începînd escalada variantei traseului sus-amintit.

Prima L.C. Începe de pe platforma colmatată cu pămînt, aflată 10 m mai jos de intrarea ce precede hornul final al traseului Fisura Artei.

Parcursul prezintă o faţă verticală, blocată după 12 m de o surplombă lipsită de fisuri. Trecerea acestui punct se face prin dreapta, utilizînd pentru sprijin un mic prag de piatră. În continuare, fisura se deschide, iar obstacolele, surplombante, sînt dispuse îh diagonală către dreapta. Regruparea urmează la baza unor lespezi ascuţite, ce surplombează deasupra noastră.

A 2-a L.C. trece peste obstacolul surplombant amintit mai sus, după care ieşim complet pe faţa peretelui, peste care înaintăm cca. 30 m. La capătul acestora ne regrupăm într-o grotă de proporţii mari, în interiorul căreia observăm gura unui mic „sifon", care pe timpul ploilor este activ.

A 3-a L.C. se desfăşoară chiar de la plecare peste un obstacol surplombant şi uşor înclinat către dreapta care îngreunează mult escalada. În continuare, fisura foarte deschisă este lipsită de puncte de sprijin; aceasta ne obligă să trecem 2 m în dreapta pe faţa netedă a peretelui, care prezentînd foarte puţine posibilităţi de escaladă ne va obliga să utilizăm scăriţele, pe care le vom fixa, fie în pitoane, fie, uneori, pe mici proeminenţe de piatră.

Partea finală, uşor surplombantă, sfîrşeşte cu un horn, de-a lungul căruia înaintăm, căţărîndu-ne prin ramonaj. O grotă de formă ovală prezintă În interior o bună platformă de regrupare.

A 4-a L.C. Începe către stînga, printr-o traversare scurtă care ne permite să ieşim pe linia unei fisuri, ce ia sfîrşit mai sus, într-un horn, ale cărui obstacole sînt elementare. După 40 m ne regrupăm într-o zonă complet acoperită de vegetaţie.

Ultima L.C., a 5-a, foarte uşoară, ne conduce pe linia împădurită a crestei, unde escalada ia sfîrşit.Coborîrea. Urcăm către stînga, pînă pe vîrf, de unde în aceeaşi direcţie, printr-o înlănţuire de

poteci, ajungem în şoseaua pe care o avem tot timpul în faţă şi către stînga.

28 F. TRASEUL FISURA STRUNGII CU MESTEACĂNGeneralităţi. Fisura Strungii cu Mesteacăn, situată în dreapta traseului denumit Fisura Artei, îşi

desfăşoară obstacolele de-a lungul peretelui de nord al Pietrei Surducului. (Vezi schiţa traseuliui la pag. 202.) Prezentînd un parcurs extrem de variat şi cu obstacole grele (pasaje de gradul 6), traseul nu este accesibil decît exclusiv alpiniştilor bine pregătiţi.

Avînd însă o diferenţă de nivel de 210 m, el nu a putut fi încadrat, potrivit Regulamentului de clasificare într-un grad de dificultate mai mare.

Grad de dificultate: 5 B. Materiale: 2 corzi a 40 m, 3—4 pitoane, 50 carabiniere, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 5—6 ore. Traseul are 7 lungimi de coardă şi este prevăzut cu pitoane. În porţiunea iniţială pitoanele tubulare nu au inele, ceea ce comportă o cantitate dublă de carabiniere pentru escalada. De la Lacul Roşu la baza traseului: 2 ore. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 28, pînă la semnalarea în text a traseului Fisura Strungii cu Mesteacăn.

Descrierea traseului. Primele două lungimi de coardă se desfăşoară de-a lungul unei fisuri în diedru, ce surplombează pe o lungime de cca. 25 m. Lipsa prizelor şi înclinarea peretelui îngreunează mult escalada, care se execută pe această distanţă numai cu ajutorul scăriţelor.

În continuare traseul urmează pe o mică distanţă un horn, după care se abate pe faţa din dreapta, urmînd-o pînă la întîlnirea unei mari platforme situate în stînga (cum urcăm).

A 4-a L.C. se desfăşoară în interiorul hornului părăsit mai jos; după un pasaj surplombant, extrem de dificil, ieşim într-o zonă deschisă, pe verticala căreia înaintăm executînd trei schimbări de direcţie (stînga-dreapta-stînga), care ne permite să ajungem la baza unei fisuri în diedru.

Penultima L.C. a traseului este cea mai dificilă. Fisura şi apoi faţa acestui obstacol sînt surplombante, iar prizele extrem de mici; ele periclitează mult echilibrul în înaintare. După 40 m ajungem în Strunga cu Mesteacăn, de unde, călăuziţi de pitoane, către stînga, urmăm linia unei muchii puternic înclinate pînă în zona înaltă a Pietrei Surducului, unde escalada ia sfîrşit.

Coborîrea. Urmînd către stingă un hăţaş ce urcă pe vîrf, ajungem într-un punct din care, coborînd în aceeaşi direcţie, de-a lungul unor cărări, ieşim în şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ, pe care o avem tot timpul în faţă şi către stânga.

28 G. PINTENUL LUI CĂTĂLINGeneralităţi. Traseul Pintenul lui Cătălin este situat la extrema dreaptă a Peretelui Nordic al

Pietrei Surducului. (Vezi schiţa traseului la pag. 202.) Prin linia directă a escaladei şi frecvenţa problemelor ce le pune, acest traseu direct la Vf. Pintenul lui Cătălin prezintă un parcurs dintre cele mai variate, care satisface din plin chiar şi pe căţărătorii cei mai exigenţi.

Grad de dificultate: 5 B. Traseul, foarte dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire superioară: Materiale: 2 corzi a 40 m, 3—4 pitoane, 25 carabiniere, scăriţe. Durata pentru 2 echipieri: 4—5 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: 2 ore. Itinerar pînă la baza traseului: vezi artera indice 28, pînă la semnalarea în text a Traseului Pintenul lui Cătălin. Traseul este pitonat şi are 12 lungimi de coardă.

Descrierea traseului. Prima L.C. trece peste o serie de trepte ce permit o escaladă în diagonală către dreapta, pînă la baza unui horn în care ne regrupăm, după 40 m. A 2-a L.C. urmează o faţă puternic înclinată, avînd în final un pasaj fisurat, de forma unei furci şi cu roca de culoare roşiatică.

După regrupare, a 3-a L.C. Începe cu o trecere către stînga, care permite apoi înaintarea de-a lungul unor obstacole fisurate ce sfîrşesc pe vîrful unui mic pinten. În a 4-a L.C. urmăm linia unei fisuri, care se deschide după 6 m. Din acest punct, traversînd către stînga prindem un mic prag, de pe care, înaintând vertical, ajungem după cîţiva metri în interiorul unui horn de o înfăţişare cu totul neobişnuită prin poziţia sa, prin interiorul căruia înaintăm pînă în punctul unde se închide.

Printr-o trecere foarte expusă către stînga (a 5-a L.C.). depăşim pasajul surplombant ce închide hornul în partea finală, după care ne regrupăm la baza unei fisuri ce spintecă o faţă surplombantă. Urmînd această despicătură îngustă, ajungem după 20 m pe vîrful unui al doilea pinten, a cărui platformă înierbată permite o bună regrupare.

A 7-a L.C. începe cu un pasaj spălat, pe care-l depăşim cu ajutorul cîtorva pitoane, urcînd în diagonală către dreapta, şi care se continuă cu o serie de praguri ce conduc la înălţimea unui pin, la baza căruia ne regrupăm.

De la plecarea în cea de a 8-a L.C. ne orientăm către stînga, trecînd pe partea opusă (nord) a vîrfului final şi, urcînd cu destulă prudenţă pasajele foarte expuse, ajungem pe Vîrful Pintenul lui Cătălin. De aci, coborîm printr-un rapel de 18 m în „Strunga cu Mesteacăn", de unde un al doilea rapel de 8 m ia sfîrşit pe un brîu. Din acest punct traversăm cu ajutorul cîtorva pitoane un obstacol spălat, situat pe faţa peretelui, după care continuăm escalada în diagonală către dreapta, pe o distanţă de cca. 80 m de-a lungul unor obstacole dispuse în trepte. Traseul ia sfîrşit pe creasta împădurită a Pietrei Surducului.

Coborîrea. Urcînd prin pădure către stînga ajungem după cîteva sute de metri la gol, de unde coborîm în aceeaşi direcţie, iar după multe ocoluri prin lăstărişuri ieşim în şoseaua Lacul Roşu — Piatra Neamţ.

29. TRASEE ÎN COMPLEXUL ALPIN FĂGETUL C1UCULUI-SURDUC-VF. PIATRA POIENIIRamificaţii pe artera de bază a complexului: 1) Traseul Mic (Traseul Fetelor); 2) Hornul cu Fereastră; 3) Fisura Neagră; 4) Fisura Grotelor

Generalităţi, începînd din Vf. Ghilcoş şi pînă în unghiul de confluenţă al pîraielor Bicaz şi Bicăjel, se desfăşoară în direcţia nord-vest o culme nu prea înaltă însă masivă, fragmentată de curmăturile denumite Şaua Varaşcăului şi Şaua lui Ţifrea, în trei zone distincte: prima, cuprinsă între Vf. Ghilcoş şi Şaua Varaşcăului, este lipsită, în general, de elemente de interes alpin; a doua porţiune, dominată de vîrfurile Făgetul Ciucului (1182 m) şi Surduc (1267 m), se înalţă între Şaua Varaşcăului, traversată de un drum local de legătură între pîraiele Bicaz şi Bicăjel şi Şaua lui Ţifrea, pînă la care se întind, dinspre est, fînaţuri, presărate cu sălaşe bicăjene şi peste care trece, de asemenea, un drum ce leagă pîraiele sus-amintite; în sfîrşit, ultima porţiune, cuprinsă între Şaua lui Ţifrea şi confluenţa Bicaz — Bicăjel, culminează cu Vf. Piatra Poienii (1251 m), din care coboară către nord o muchie împădurită şi pe alocuri stîncoasă, la extremitatea căreia se înalţă Turnul Negru. Acesta este înconjurat de versanţi abrupţi, dintre care cel nordic este spintecat de o fisură uriaşă, de-a lungul căreia se desfăşoară traseul alpin, denumit Fisura Neagră.

Versantul nord-vestic al crestei, cuprins între Făgetul Ciucului, Surduc şi Piatra Poienii, de înfăţişarea unui abrupt, în parte dezgolit de pădure, formează pe malul drept al pîrîului Bicaz (dincolo de şosea) unul din pereţii cheilor cu acelaşi nume.

Versantul opus, estic, limitat în această parte de pîrîul Bicăjel, prezintă două zone bine individualizate prin unele caractere de relief proprii şi anume: a) porţiunea Şaua Varaşcăului — Şaua lui Ţifrea, cu pante domoale, acoperite de fînaţuri întinse; b) porţiunea Şaua lui Ţifrea — Valea Bicăjelului, cu pereţi înalţi şi abrupţi, acoperiţi pe unele suprafeţe de păduri sălbatice, dincolo de care, săpat în stînca dură, curge, formînd Cheile Bicăjelului, pîrîul cu acelaşi nume.

Încheind această scurtă prezentare geografică, adăugăm că versantul sudic al Vf. Făgetul Ciucului lasă între Şaua Varaşcăului şi punctul de intrare în Cheile Bicazului un perete abrupt, denumit Peretele Sudic al Vf. Făgetul Ciucului, în care a fost stabilit un itinerar alpin de dificultate medie, denumit Traseul Mic.

PERETELE SUDIC AL VF. FĂGETUL CIUCULUIDescrierea arterei de bază. Din dreptul Oficiului Poştal aflat la capătul de nord-est al staţiunii se

desprinde din şosea către dreapta (orientaţi cu faţa către vale) un hăţaş care urcă pe lîngă clădirea citată mai sus spre Şaua Varaşcăului.

După ce am depăşit împrejmuirea unei poieni, ne abatem în diagonală către stînga, părăsind

hăţaşul şi pe un parcurs scurt ajungem la baza peretelui de sud al Vf. Făgetul Ciucului. În porţiunea sa centrală distingem cu uşurinţă o fisură, pe desfăşurarea căreia sînt fixate numeroase pitoane care marchează linia de escaladă a Traseului Mic (Traseul Fetelor).

Pentru Traseul Mic (Traseul Fetelor) vezi indice 29 A.

PERETELE NORD-VESTIC AL VF. FĂGETUL CIUCULUIDescrierea arterei de bază. Urmînd şoseaua naţională Lacul Roşu-Piatra Neamţ pătrundem în

Cheile Bicazului imediat după ultimele clădiri ale staţiunii, avînd în dreapta Peretele Nord-Vestic al Vf. Făgetul Ciucului, iar în stînga Peretele Suhardului Mic. Iniţial dezgolit, Peretele Făgetul Ciucului pierde curînd din înclinaţie şi este acoperit de o pădure de molizi, iar dincolo de km 27, punct din care se dezgoleşte din nou, prezintă pe unele porţiuni feţe complet spălate şi puternic surplombante în partea superioară.

În dreptul km 27,600 peretele este spintecat de un horn adînc, la baza căruia un prag înclinat, care ia sfîrşit în marginea şoselei, marchează intrarea pe Traseul Hornul cu Fereastră.

Pentru Traseul Hornul cu Fereastră vezi indice 29 B.

PERETELE NORD-ESTIC AL VF. PIATRA POIENIIDescrierea arterei de bază. În continuare, coborîm de-a lungul şoselei prin chei, pînă la km

30,540; cu cca. 60 m înainte de punctul în care aceasta traversează primul pod peste Bicaz, ne abatem către dreapta, urcînd cca. 25 m o pantă punctată de mari blocuri de piatră, prăvălite din perete.

În faţa noastră se înalţă un perete vertical cu roca de nuanţă neagră, spintecat în dreapta, din creastă şi pînă la bază, de o fisură bine pronunţată, care constituie linia de escaladă a traseului Fisura Neagră.

Pentru Traseul Fisura Neagră, vezi indice 29 C.

Pe acelaşi perete, rezemat de el, identificăm în stînga punctului de intrare pe Traseul Fisura Neagră un bloc uriaş. Dincolo de acesta distingem cu uşurinţă la cca. 2 m înălţime un prag înierbat, iar 3 m mai sus un alt prag aproape orizontal. Din partea centrală a acestuia din urmă se defineşte pe faţa peretelui o spintecătură verticală (marcată prin cîteva pitoane), pe linia căreia se desfăşoară primul obstacol al Traseului Fisura Grotelor.

Pentru Traseul Fisura Grotelor vezi indice 29 D.

29 A. TRASEUL MIC (TRASEUL FETELOR)Generalităţi. Situat în imediata apropiere a staţiunii Lacul Roşu, Traseul Mic este escaladat în

mod curent mai ales de alpinişti din regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.Grad de dificultate: 3 A. Traseul este accesibil alpiniştilor pregătiţi. Materiale: 2 corzi a 40 m, 20

carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: l—2 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 15 min.

Descrierea traseului. Prima L.C. are 40 m şi se escaladează la coardă dublă, de-a lungul a 2 fisuri aproape paralele, înclinate oblic către dreapta. După regrupare linia traseului se abate uşor către stînga şi ia sfîrşit pe muchie, unde întîlnim o bună platformă pentru regrupare.

Coborîrea se efectuează prin două rapeluri de-a lungul acestei muchii.

29 B. HORNUL CU FEREASTRAGeneralităţi. Hornul cu Fereastră a fost multă vreme traseul cel mai circulat din cuprinsul cheilor,

el prezentînd pasaje de mare spectaculozitate, ceea ce dădea satisfacţie căţărătorilor şi spectatorilor.Fig 23Grad de dificultate: 2 B. Traseul este accesibil alpiniştilor pregătiţi. Materiale: 2 corzi a 40 m, 15

carabiniere, 6—8 pitoane. Durata pentru 3 echipieri: cca. 3 ore. Traseul este în parte depitonat. De la Lacul Roşu la baza traseului: cca. 25 min.

Descrierea traseului. Primele obstacole ale Hornului cu Fereastră se desfăşoară de-a lungul unui prag şi a unei fisuri înclinate oblic către dreapta; printr-o trecere în aceeaşi direcţie, linia escaladei depăşeşte un pasaj proeminent, se orientează către stînga şi ajunge după 6—8 m într-un horn. Din interiorul

acestuia traseul urmează (a 2-a L.C.) faţa din dreapta (cum urcăm) şi ia sfîrşit într-o zonă împădurită.Coborîrea printr-un rapel de 40 m ia sfîrşit în şosea. Pentru orice eventualitate alpiniştii vor avea

asupra lor pitoane de rapel.

29. C. FISURA NEAGRĂGeneralităţi. Traseul orientat spre nord-est prezintă o succesiune de fisuri şi hornuri verticale care

se înşiruie pe faţa unui perete înalt de 110 m. Pasajele, uneori surplombante, se escaladează numai la coardă dublă, iar ultima porţiune, foarte dificilă şi rar pitonată, prin opoziţie.

Grad de dificultate: 5 B. Traseul, foarte dificil, este accesibil numai alpiniştilor cu o pregătire superioară. Materiale: 2 corzi a 40 m, 25 carabiniere, pitoane. Durata pentru 2 echipieri: 2—3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: l oră.

Descrierea traseului. Prima L.C. urmează linia fisurii ce brăzdează talvegul unui scoc înierbat. Pitoanele, la început mai rare, sînt totuşi suficiente pentru asigurare. După 18 m ne regrupăm la baza unui horn. A 2-a L.C. urmează acest horn care în partea superioară surplombează. La ieşire, traseul se abate uşor către dreapta. După cîţiva metri sîntem pe un pasaj bolovănos şi fisurat, care urcă în trepte, pînă sub o surplombă străbătută pe mijloc de o fisură. În acest punct ne regrupăm.

În cea de a 3-a L.C. escaladăm direct surplomba sub care ne-am regrupat, după care printr-o fisură verticală ajungem într-o zonă frămîntată şi pe alocuri acoperită cu vegetaţie scundă. Urcînd peste o serie de trepte stîncoase, ne regrupăm la baza unei fisuri largi, a cărei rocă, năpădită de licheni, are o culoare neagră.Obstacolele celei de a 4-a L.C. sînt mult mai dificile decît cele precedente. Traseul urmează linia directă a „fisurii negre", care surplombează uşor chiar de la plecare. După 6—8 m atingem un punct care ne dă posibilitatea de a trece pe faţa din dreapta, înaintînd astfel de-a lungul unei fisuri secundare.

Un piton din ţeava, bătut chiar în fisura principală (din stînga), ne indică locul unde, traversînd, putem prinde linia ascensională a fisurii. La sfîrşitul acestui pasaj întîlnim un prag orizontal, excelent punct de regrupare şi odihnă.

Ultima L.C. se desfăşoară de-a lungul unei fisuri în diedru, ce spintecă faţa peretelui devenit spongios. Escalada, destul de dificilă, prezintă pasaje de căţărare prin opoziţie, de-a lungul unei porţiuni înalte de 18 m, în care sînt fixate 6 pitoane.

Pentru reuşita escaladei credem că întrebuinţarea unui număr de pitoane suplimentare este imperios necesară. La capătul acestui obstacol dificil întîlnim un prag, de unde continuăm escalada pînă la creastă, fără a ne mai regrupa.

Coborîrea urmează un traseu accidentat prin pădure, către dreapta (cum coborîm), de-a lungul unui vîlcel. Ultima porţiune străbate un canion plin cu grohotiş şi ia sfîrşit în şosea.

29 D. FISURA GROTELORGeneralităţi. Traseul Fisura Grotelor, deşi prezintă pasaje foarte dure, nu a reuşit să-şi cîştige

faimă din cauza liniei lui discontinue. După prima lungime de coardă fisura se întrerupe cu un brîu împădurit, lung de 70 m, ceea ce îi diminuează mult din valoare.

Grad de dificultate: 4 B. Traseul, accentuat dificil, este accesibil alpiniştilor cu o pregătire avansată. Materiale: 2 corzi a 40 m, 20 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 3 ore. De la Lacul Roşu la baza traseului: l oră.

Descrierea traseului. Prima L.C. urmează o fisură de cca. 15 m pînă la înălţimea unor surplombe, pe sub care efectuăm o traversare de cca. 8 m către stînga. După regrupare urmăm în aceeaşi direcţie un brîu lung de 70 m, pînă în dreptul unui pasaj vertical aflat în dreapta, unde ne regrupăm.

Din acest punct, printr-o escaladă de 18 m, ajungem în dreptul unei grote, după care depăşind o serie de obstacole dificile, eşalonate de-a lungul a două lungimi de coardă, ieşim la creastă pe lîngă o lespede înaltă şi ascuţită, care de jos prezintă aspectul unui ţanc.

Înapoierea. Din creastă ne îndreptăm către stînga, coborînd muchia plină de stîncării pînă În pădure. De aci înaintăm de-a coasta către dreapta — spre SV — urmînd unul din hăţaşe şi după cca. 20 min ajungem în şoseaua naţională Lacul Roşu-Gheorghieni, pe care o întîlnim înainte de tunel mai sus de km 30, de unde distanţa pînă la staţiunea Lacul Roşu este de cca. 4 km.

CUPRINS

Cuvînt înainteScurtă privire asupra masivului Hăghimaş

Puncte de plecare spre staţiunea Lacul Roşu şi cabana Piatra SinguraticăItinerare rutiere spre staţiunea Lacul Roşu. Legături cu Masivul Ceahlău

Gheorghieni — Lacul RoşuBicaz — Lacul Roşu şi traseele de legătură spre Masivul Ceahlău

Date geografice despre Lacul RoşuLacul Roşu — staţiune climaterică şi centru turistic

Centru de turism, alpinism, schi, case de adăpost, centru de odihnă

Trasee turistice1 Lacul Roşu — Vf. Suhardul Mic2 Lacul Roşu — Vf. Suhardul Mare

3 Circuitul Lacului Roşu4 Lacul Roşu — Şaua Pîngăraţi

4 A Şaua Pîngăraţi — Lacul Roşu5 Lacul Roşu —Vf. Ghilcoş (Ucigaşul)

6 Lacul Roşu — V. Bicăjelului — Surduc — Lacul Roşu7 Lacul Roşu — Dealul Varaşcăului — Drumul Poiana Vărăriilor — Şaua lui Ţifrea — Cabana Cheile

Bicazului — Lacul Roşu8 Traseul prin Cheile Bicazului

9 Traseul prin Cheile Bicăjelului10 Lacul Roşu — Gura Bardosului — V. Lapoş — Cheile Lapoş — Lacul Roşu

11 Cabana Cheile Bicazului — Muchia Figheşului11 A Muchia Figheşului — Cabana Cheile Bicazului12 Lacul Roşu —V. Cupaşului — Creasta Cupaşului

13 Lacul Roşu — V. Cupaşului — Şaua Suhardului—Cabana Suhard — Lacul RoşuLacul Roşu —Vf. Licaş — Ramificaţia spre Vf. Licaş — Poiana „La Vincli" — Piatra Vithoş-Hagota

14 Lacul Roşu — Vf. Licaş — Ramificaţia spre Vf. Licaş14 A Ramificaţia spre Vf. Licaş —Poiana „La Vincli"14 B Poiana „La Vincli" — Piatra Vithoş — Hagota

Hagota — Piatra Vithoş — Poiana „La Vincli" — Ramificaţia spre Vf. Licaş —Vf. Licaş — Lacul Roşu .....14 C Hagota — Piatra Vithoş — Poiana „La Vincli"

14 D Poiana „La Vincli" — Ramificaţia spre Vf. Licaş14 E Ramificaţia spre Vf. Licaş — Vf. Licaş — Lacul Roşu

Lacul Roşu —Pîrîul Oilor — Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Poiana Albă —Cabana Piatra Singuratică — Comuna Bălan _ staţia C.F.R. Izvorul Olt.

15 Lacul Roşu —Pîrîul Oilor — Ramif icaţia spre Vf. Ciofronca15 A Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Poiana Albă

15 B Poiana Albă — Cabana Piatra Singuratică 15 C Cabana Piatra Singuratică — Comuna Bălan—staţia C.F.R. Izvorul Olt .

Cabana Piatra Singuratică — Poiana Albă — Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Pîrîul Oilor — Lacul Roşu 15 D Cabana Piatra Singuratică — Poiana Albă 15 E Poiana Albă — Ramificaţia spre Vf. Ciofronca

15 F Ramificaţia spre Vf. Ciofronca — Pîrul Oilor — Lacul Roşu16 Lacul Roşu — Pîrîrul Oilor — Vîrful Ciofronca

16 A Vîrful Ciofronca — Pîrîul Oilor — Lacul RoşuŞaua Pîngăraţi — Poiana Ciofronca —Poiana Albă

17 Şaua Pîngăraţi — Poiana Ciofronca . 17 A Poiana Ciofronca — Poiana Albă .Poiana Albă — Poiana Ciofronca — Şaua Pîngăraţi

17 B Poiana Albă — Poiana Ciofronca17 C Poiana Ciofronca — Şaua Pîngăraţi

Şaua Pîngăraţi — Şaua Nergheşului — Vf. Deşelatul (Nergheş) — Vf. Tătarul —Vf. Frişca — Gheorghieni

18 Şaua Pîngăraţi — Şaua Nergheşului18 A Şaua Nergheşului — Vf. Deşelatul (Nergheşul) —Vf. Tătarul —Vf. Frişca — Gheorghieni

19 Şaua Pîngăraţi — Şaua Nergheşului — Ramificaţia spre Vf. Licaş (pe Drumul Lapoşului)19 A Ramificaţia spre Vf. Licaş — Şaua Nergheşului — Şaua Pîngăraţi

20 Poiana Albă — Pîrîul Mediaş — Izvorul Olt — Pîrîul Mogoş — Gheorghieni20 A Gheorghieni — Pîrîul Mogoş — Izvorul Olt — Pîrîul Mediaş — Poiana Albă

21 Gheorghieni — Peştera Şogo — Vf. Şipoş — — Valea Oltului — Pîrîul Scaunului (Sec Potoc) — Cabana Piatra Singuratică

22 Staţia C.F.R. Izvorul Mureş — Comuna Bălan23 Staţia C.F.R. Izvorul Olt —Comuna Bălan — Cabana Piatra Singuratică

24 Halta C.F.R. Tarcău — Comuna Lunca de Jos — Vf. Naşcalat — Poiana Tarcău — Cabana Piatra Singuratică

24 A Cabana Piatra Singuratică — Poiana Tarcău — Vf. Naşcalat — Comuna Lunca de Jos —Halta C.F.R. Tarcău

Trasee alpineValoarea traseelor de căţărare pe stînci din Masivul Hăghimaş

25 Peretele Sudic al Suhardului Mic25 A Traseul Genţianei

25 B Traseul Fisura Centrală25 C Traseul Faţa Mare din Hornul Roşu

25 D Traseul Creasta Hornului Roşu25 E Hornul Roşu

25 F Creasta Frumoasă25 G Creasta Ienuperilor25 H Pintenul Suhardului25 I Traseul Spintecăturii

25 J Diedrul Cuiburilor de Şoimi26 Turnul Bardosului (Piatra Altarului)

26 A Traseul Creasta Estică din Piatra Altarului26 B Traseul Petriu din Peretele Sud-Vestic al Pietrei Altarului26 C Traseul Clasic din Peretele Nord-Estic al Pietrei Altarului

27 Peretele Poliţele Bardosului27 A Traseul „7 Noiembrie"

27 B Faţa Mare din Peretele Poliţele Bardosului27 C Hornul Mare din Peretele Poliţele Bardosului

27 D Traseul Santinela de la Gîtul Iadului27 E Surplomba de la Gîtul Iadului

27 F Traseul Începătorului28 Piatra Surducului

28 A Traseul Fisura Turnuleţului28 B Traseul de Traversare al Peretelui Turnuleţului

28 C Traseul Pintenilor din Piatra Surducului28 D Fisura Artei

28 E Traseul Fisura Surducului Mare28 F Traseul Fisura Strungii cu Mesteacăn

28 G Pintenul lui Cătălin29 Trasee în complexul alpin Făgetul Ciucului— Surduc — Vf. Piatra Poienii

29 A Traseul Mic (Traseul Fetelor)29 B Hornul cu Fereastră

29 C Fisura Neagră29 D Fisura Grotelor

Redactor responsabil: EUGENIA MAGDA Tehnoredactor: NESTOR PANAITIDEDat la cules 10.02.1965 Bun de tipar 30.03.1965. Apărut 1965. Comanda nr. 471.

Tiraj 12.000 + 120 ex. legate vinilin. Hîrtie scris II A 80 g/m2. Ft. 32/70x92. Coli editoriale 11,21.

Coli tipar 7, 2 hărţi ofset. T nr. 19388/1964. C. Z. pentru bibliotecile mici 796 R.Tiparul executat sub comanda nr. 271 la Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918",

str. Grigore Alexandrescu, nr, 93—95, Bucureşti — R.P. R.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui Sergiu Babei.