SUPORT BIBLIOGRAFIC

(READER)

CURSUL:

Uniunea Europeană: procese, instituţii şi interacţiune cu Republica Moldova

Acest suport bibliografic este elaborat în cadrul proiectului „Dezvoltarea curriculumului universitar în domeniul studiilor europene din Republica Moldova”, finanţat de

Fundaţia Soros-Moldova, Programul Buna Guvernare

Chi inș ău, 2012

CUPRINS:

Abordări teoretico-definitori a procesului de integrare european

Argument.....................................................................................................................................5

Iordan Gheorghe Bărbulescu. Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană .-București: Editura Trei, 2001..........................6

Шемятенков В.Г. Европейская интеграция. Учебное пособие-. М.: Междунар. отношения, 2003........................................................................................................................8

Gabriela Carmen Pascariu .Integrare economică europeană.-Iaşi:Universitatea A.I.Cuza, 2006 …………………………………………………………………………………………………11

Teodora Stănescu-Stanciu. Integrarea europeană şi euroatlantică a României/ Ed. a II-a revăzută şi adăugită.- Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007………………..14

Mark A. Pollack. THEORIZING THE EUROPEAN UNION:International Organization, Domestic Politcy, or Experiment in New Governance? .- Annu. Rev. Polit. Sci. 2005………19

Бугров Р.В. Актуальные проблемы европейской интеграции: Учебное пособие. – Нижний Новгород: Издательство Нижегородского госуниверситета, 2006……………..25

Uniunea Europeană: istoric, instituţii,procese decizionale.- Seria Micromonografii - Politici Europene,2003// http://www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf. ..............................................33

Dumitru Mazilu. Sistemul instituţional european –evoluţii consacrate prin tratatul de la lisabona// st. de drept românesc, an 21 (55), nr. 3, p. 227–234, Bucureşti, iulie–septembrie 2009…………………………………………………………………………………………………36

Gabriela Drǎgan.Eonomia integrarii europene.-Bucureşti:ASE,2010………………………….….39

Kristin Archick European Union Enlargement Congressional Research Service, April 4, 2012…42

Structura şi funcţionalitatea instituţilor Uniunii Europene

Privire generală asupra instituţiilor Uniunii Europene//Niţă D., Dragomir E., Instituţiile UE. Comform Tratatului de la Lisabona. Ed. Nomina Lex. Bucureşti, 2010. 743 p...............................................................................................52

Consiliul European//Dragomir E., Niţa D., Tratatul de la Lisabona. Ed. Nomina Lex. Bucureşti, 2009. 466 p.........................................................................................................................................55

Comisia Europeana//http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/european-commission/index_ro.htm. ........61

Parlamentul European//Ispas G-L., UE. Evoluţie, instituţii, mecanisme. Ed. Univers Juridic. Bucureşti, 2012. 221 p.........................................................................................................................................67

Organele şi instituţiile de control//Sauron J-L., Curs de instituţii europene. Ed. Polirom. Iaşi, 2010. 428 p..........................72

Funcţia publică comunitară//Scăunaş S., UE. Construcţie, instituţii, drept. Ed. All Beck. Bucureşti, 2005. 230 p...... .83

Relaţiile interinstituţionale şi procesul decizionalBărbulescu I. Gh., Procesul decizional în UE. Ed. Polirom. Iaşi, 2008. 519 p.................90

Republica Moldova în contextul procesului integraţionist european

Politica externă a Republicii Moldova privind relațiile cu Uniunea Europeană//

CEBOTARI Svetlana, SACA Victor, COROPCEAN Ion . ,,Politica externa a Republicii

Moldova în contextul proceselor integraționiste’’ Inst. Militar al Forțelor Armate. Chișinău,

2008…………………………………………………………………………………97

Cadrul juridic al relațiilor Republica Moldova – Uniunea EuropeanăVictor Chirilă, director executiv, APE........................................................................................112

POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE……………………………………………….137

ACORDUL DE ASOCIERE…………………………………………………………………………..145

Argument

Aşa cum fenomenul integrării europene nu-şi pierde actualitatea atît din punct de vedere teoretic cît şi din punct de vedere practic, el este supus unui studiu tot mai larg şi aprofundat. Integrarea Europenă este un fenomen foarte complex şi variat şi suportul respectiv va cuprinde elementele de bază ale acesteia care includ: studierea cadrului teoretic a principalelor abordări, analiza evoluţiei procesului de integrare, studierea instituţiilor şi mecanismelor Uniunii Europene, a politicilor comune, precum şi a relaţiilor Uniunii Europene cu Republica Moldova.

COMPETENŢE SPECIFICE

Cunoaşterea bazelor fundamentale ale integrării UE

Capacitatea de a solutiona o problemă, de a interpreta un fenomen,de a lua o decizie sau de a efectua o acţiune, rezultanta a cunostintelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor formate în cadrul cursului „Integrarea UE”

Evaluarea relaţiilor RM-UE la etapa actuală

GRILA TEMATICĂ A SEMINARELOR ŞI SUPORTULUI BIBLIOGRAFIC AFERENT

Tematică seminar Suport bibliografic aferentEvoluţia ideii de Europă Unită din perspectivă istorică

Iordan Gheorghe Bărbulescu .Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană.Шемятенков В.Г. Европейская интеграция. Учебное пособие.

Abordări teoretice a conceptului “integrare” - noţiuni şi teorii

Gabriela Carmen Pascariu .Integrare economică europeană.Teodora Stănescu-Stanciu. Integrarea europeană şi euroatlantică a României.Mark A. Pollack. Theorizing the European Union:International Organization, Domestic Polity,or Experiment in New Governance?Бугров Р.В. Актуальные проблемы европейской интеграции: Учебное пособие.

Tratatele constitutive şi de revizuire a UE

Iordan Gheorghe Bărbulescu .Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea EuropeanăUniunea Europeană: istoric, instituţii,procese decizionale.-

Seria Micromonografii - Politici EuropeneDumitru Mazilu. Sistemul instituţional european –evoluţii consacrate prin tratatul de la Lisabona

Extinderea UE Gabriela Drǎgan. Economia integrării europeneKristin Archick. European Union Enlargement

ISTORIA IDEII DE EUROPA

Iordan Gheorghe Bărbulescu Text preluat din „Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de la

Comunităţile Europene la Uniunea Europeană” /Iordan Gheorghe Bărbulescu. – București: Editura Trei, 2001, p.41-45

Europa comunitară nu este doar un spaţiu geografic și economic„Europa este o regiune a lumii în care rădăcinile istorice merg în profunzime“.Europa, comunitatea culturilor a lăsat în istorie urmele voinţei sale unificatoare și, în mod special în acest secol, dorinţa sa permanentă de a o face efectivă. Integrarea europeană nu a fost, deci, o idee originală sau spontană specifică secolului XX, ci o constantă utopie a gândirii europene, așa cum o demonstrează multiplele proiecte ce s-au succedat de-a lungul istoriei. O explicaţie a acestei idei constante de unificare o poate da existenţa comunităţii de culturi, continentul european generând:— cele mai importante mișcări artistice și literare;— o gândire politică omogenă;— rădăcini juridice comune;— o tradiţie umanistă comună;— credinţe religioase comune.Dar, și multe războaie fraticide.

Dacă ne întoarcem la Evul Mediu, întâlnim ideea unei creștinătăţi medievale nostalgice după Imperiul roman, dar organizată conform unor proiecte precum cele ale francezului Pierre Dubois (1306) sau ale lui Raimundo Lulio (1232-1314). Comunitatea culturală a Europei medievale se caracteriza prin limbă și religie comune. Imperiul și Papalitatea ofereau unitate structurală, dar erau politic ineficace. Era vorba, în fapt, despre un tip de „organizare mondială“, pentru că „Lumea era Europa“, conform lui Friedrich3. Europa începe să aibe „conștiinţă de sine“ în secolele al XV-lea și al XVI-lea, odată cu apariţia statului modern, eliberat de tutela Imperiului și a Papalităţii. Această constatare îl face pe Truyol y Serra, un studios dintre cei mai respectabili ai acestei teme, să situeze geneza europeismului în Evul Mediu. Din această epocă avem „Proiectul de Tratat pentru a face ca pacea să fie permanentă între suveranii creștini“, scris de către abatele Saint-Pierre (1658-1743), în care se propunea crearea unei federaţii ale cărei instituţii ar fi fost: un Senat, un Secretariat Permanent și o Armată Confederală. Ideea unei „organizaţii europene“ se dezvoltă, de asemenea, la Kant în lucrarea „Pentru Pacea Eternă“. Pentru el, pacea mondială și, deci, pacea europeană reclama o organizare europeană a statelor și adoptarea, de către acestea, a principiului separării puterilor. Încercările acestuia de organizare a învolburatei hărţi europene a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea erau viciate în conţinut de faptul că exprimau interesul Germaniei și luau drept bază Pacea de la Westfalia din 1648. Secolul al XIX-lea a fost traversat de o contradicţie fundamentală: — în pofida

faptului că era dominat de naţionalism, obscurantismul generat de acesta nu a putut sufoca continuarea utopiei uniunii europene. Aceasta a fost apărată, de exemplu, de către Saint-Simon în opera sa „Organizarea Societăţii Europene sau necesitatea unirii popoarelor Europei într-un singur corp politic conservându-și fiecare independenţa sa naţională“, în care acesta concepea Europa ca un stat federal. La rândul lor, Charles Lemonnier înfiinţa ziarul „Les Etats Unis d’Europe (1867), Auguste Comte (1798-1857) credea într-o Europă federală, iar Victor Hugo (1802-1885) profetiza: „va veni o zi când naţiunile europene, fără să-și piardă specificitatea și glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o unitate superioară constituind fraternitatea europeană“. Primele decade ale secolului al XIX-lea trebuiau însă să suporte însângeratele consecinţe ale Congresului de la Viena (1815) și ale eșecului „Concertului European“ și „Păcii Sfintei Alianţe“ (1815). Era o epocă de puternice presiuni ale forţelor monarhice și conservatoare (în-cheiate fiind războaiele napoleoniene) ca reacţie la mișcările democratice și sociale. Același secol a fost însă, de asemenea, martorul iniţierii cooperării internaţionale formându-se, urmare a voinţei statelor, primele organizaţii internaţionale. Este vorba despre o cooperare voluntară, bazată pe deplinul respect al suveranităţii statelor și având ca scop rezolvarea problemelor comune și satisfacerea intereselor acestora în sectoare precum comunicaţiile și cel tehnico-știinţific. Ne referim la uniunile internaţionale cu caracter știinţific și administrativ precum: Uniunea Poștală Universală (UPU), Uniunea Telegrafică Internaţională (UIT). Secolul al XX-lea începe, ca etapă simbolică a devenirii sale istorice, cu primul război mondial (1914-1918) la care au condus pe fond, naţionalismele epocii. La sfârșitul acestuia, asistăm la iniţierea declinului marilor puteri europene în faţa apariţiei pe scena internaţională a superputerilor. Fără îndoială, faptul că SUA nu a dorit să participe la Societatea Naţiunilor (la a cărei înfiinţare contribuise) și că URSS a fost expulzată din aceasta (ca urmare a invadării Finlandei) a făcut să fie mai puţin vizibilă, pentru un continent ce marcase istoria mondială o bună bucată de vreme, o realitate tristă: — decăderea sa politică. Elitele intelectuale și politice exprimau, în continuare, preocuparea lor pentru realizarea Ideii Europene înţeleasă ca unica cale de „alungare“ a experienţei tragice la care a dus ura de tip naţionalist. Așa se explică faptul că, în perioada interbelică, încep să fiinţeze numeroase asociaţii și publicaţii europeiste și să se difuzeze tezele lor federaliste. De remarcat, proiectul unei „Europe confederale“ a lui Richard Coudenhove- Kalergi (1894-1972), apărut în „Manifestul Paneuropean“ (1923), având un larg ecou în mediile intelectuale. Era o operă profetică ce semnifica „trezirea imediată a mișcării în favoarea unificării europene“, cum spunea Denis de Rougemont. În opinia lui Kalergi, Uniunea Europeană ce urma a se crea se baza pe un sistem bicameral (Consiliul Federal, format dintr-un delegat al fiecărei ţări și o Adunare compusă din delegaţii parlamentelor naţionale), un Tribunal Federal și o Cancelarie sau Guvern, controlate de către cele două Camere. Se recunoștea existenţa unei „cetăţenii europene“ legată de cea naţională și se garanta protecţia, din partea Uniunii a identităţii culturale și naţionale a popoarelor acesteia. Asemănarea acestui proiect cu realitatea comunitară de astăzi nu este o pură coincidenţă, pentru că, așa cum arăta Brugmans, într-o întreprindere precum cea a Uniunii Europene, „doar vizionarii sunt realiști“. Poate tocmai de aceea, „european“ mai însemna și „cel ce vede departe“. Dar, încercarea cea mai importantă din punct de vedere politic a constituit-o propunerea făcută de Franţa, prin ministrul său de externe Aristides Briand, în faţa Societăţii Naţiunilor din 5 septembrie 1929, referitoare la crearea unei federaţii numite „Uniunea Europeană“. Această idee a fost ulterior dezvoltată în „Memorandum-ul Guvernului Francez“ trimis cancelariilor europene și prezentat Societăţii Naţiunilor, la 1 mai 1930. În acesta se propunea coordonarea statelor europene în sânul Societăţii Naţiunilor prin crearea unei „Conferinţe Europene“, având un Comitet Politic Permanent și un Secretariat. Fără îndoială, era vorba despre un proiect politic de creare a unei federaţii bazate pe idea de „uniune“ și nu de „unitate“, dar și pe respectarea independenţei și a suveranităţii naţionale a fiecăreia dintre statele acesteia. Dimensiunea economică a respectivului proiect de Uniune Europeană se baza pe apropierea economiilor statelor europene a căror responsabilitate politică

rămânea, însă, guvernelor. Se poate observa că, definirea politică și economică a Uniunii Europene care se proiecta în anii ’30 era foarte asemănătoare cu ceea ce va fi, după mai bine de 60 de ani, Uniunea Europeană a anului 1992 sau cea a Tratatului de la Maastricht. La acel moment (1930) cel mai favorabil răspuns a venit din partea Spaniei (25.06.1930), iar opoziţia cea mai clară a venit din partea Marii Britanii, dar și din partea Uniunii Sovietice. Această iniţiativă s-a stins datorită crizei economice (marea depresiune din 1929) ce începea să se simtă în Europa, dar și datorită alarmantei ascensiuni a social-naţionalismului german. Criza economică a anilor ’30 și triumful fascismului au favorizat un climat naţionalist ce a dus, în final, la cel de-al doilea război mondial.

Cu toate acestea, proiectele de unificare reapar, „rezistenţa“ și „exilul“ promovând ideea necesităţii găsirii unei formule care să împiedice cataclismele ciclice ce nimiceau Europa. Se propunea ca posibilă soluţie, organizarea unei „structuri federale în Europa“. Acest moment de criză europeană este cel în care, în opinia noastră, ideea europeistă prinde contur la nivelul mișcărilor colective representative pentru ample pături sociale. Unele proiecte concrete de unificare — la scară mică — se realizează chiar în plin război, precum acordurile de creare ale BENELUX- ului (1943), între Guvernele, atunci în exil, ale Belgiei, Olandei și Luxembourg-ului. Această Uniune Economică (realizată de aceste trei ţări după 1945 și care există, încă, formal) avea un precedent în Uniunea Economică Belgo-Luxembourgheză, creată în 1921.

Dar, între timp, „comunitatea ideatică“ a Europei suferise o profundă lovitură deoarece — după 1945 — nu mai exista „aceeași Europă“. Din lupta „naţionalismelor“ a rezultat o Europă „amputată ideologic“ (partea de răsărit rămânând sub dominaţia Moscovei) și „fracturată“. În plus, divizarea politică și penuria economică făceau să persiste „particularismele“ și să se agraveze dezechilibrele, în principal datorită temerii justificate faţă de posibile noi înfruntări armate. În faţa acestor probleme și provocări, necesitatea „reînvierii ideii unităţii europene“ a devenit urgentă ducând la formarea unei mulţimi de mișcări pro-europeiste, în principal în afara iniţiativelor statale, adică de caracter neguvernamental. Erau mișcări ale opiniei publice ce nu corespundeau întotdeauna cu poziţia guvernelor, dintre acestea remarcându- se cele universitare, sindicale cât și cele venite dinspre mari personalităţi ale vieţii intelectuale și artistice. Europeismul se manifesta în toată Europa demonstrând că are o serioasă bază de masă.

Ca întotdeauna în istorie, universităţile devin gazda preferată a acestor dezbateri. De remarcat, în acest sens, Conferinţa lui W. Churchill la Universitatea din Zurich (19.09.1946) în care, după ce deplângea eșecul proiectelor de Uniune din anii ’20-’30, pleda pentru dezvoltarea mișcărilor europeiste și crearea unei organizaţii regionale europene (un „Consiliu al Europei“ sau chiar „Statele Unite ale Europei“) compatibilă cu recent creata ONU. Marea Britanie nu participa însă la acest Consiliu al Europei (datorită intereselor sale economice coloniale) considerându-l însă un exerciţiu util Europei.

Aceste curente sociale și politice transfrontaliere, erau animate de ideile federaliste împărtășite de europeiști prestigioși precum Henri Brugmans, Alexander Marc, Denis de Rougemont, Salvador de Madariagga, Altiero Spinelii etc.

ЕВРОПЕЙСКАЯ ИДЕЯ

Шемятенков В.Г.Text preluat din “Европейская интеграция. Учебное пособие”. М.: Меж-

дунар. отношения, 2003, c.18-24

Итак, с момента своего возникновения западноевропейская цивилизация была отмечена глубокой внутренней противоречивостью. Принцип частной собственности и интенсивный способ хозяйствования стали основой бурного созидания общественного богатства и неограниченного общественного прогресса. Однако одновременно они

порождали замкнутость отдельных ячеек общества и разрушительную рознь между ними. Как резонно заметил известный английский историк, сначала Европы были выкованы на наковальне войны. В свете этого не удивительно, что уже в раннем Средневековье в Западной Европе появляется стремление к объединению европейских народов либо посредством силы, либо путем убеждения. Вполне естественно, что на каждом этапе авторы идеи объединения апеллировали к реалиям своего времени.

Первым объединителем Европы был франкский король Карл Великий, который 25 декабря 800г. был коронован императором Римской империи. Идеал, к которому стремился Карл Великий, это, по сути, поздняя Римская империя с христианством как официальной религией, управляемая варварским королем и варварским папой. Его империя, границы которой в силу исторического случая приблизительно совпадали с границами Европейского сообщества в составе первых шести государств, оказалась недолговечной и распалась со смертью своего создателя. Сходными идеалами руководствовался и один из германских королей Оттон I, создавший спустя полтора столетия (в 962 г.) Священную Римскую империю, просуществовавшую вплоть до 1806 г. Идейной основой Священной Римской империи (с конца XV в. — Священной Римской империи германской нации) был католический универсализм, ее цель —объединение всех католиков, живущих в Европе. Внутри самой империи шло острое противоборство между императорами и папами, а также между императорами и отдельными монархами. Эпоха Возрождения ознаменовала начало ослабления и стагнации Священной Римской империи. У христианского универсализма, опиравшегося на военную силу феодальных правителей, появились соперники — гуманизм и гражданственность.

Первые гуманисты не посягали на авторитет церкви и государей, они лишь пытались убедить их умерить жестокость феодальных порядков и по возможности избегать вооруженных конфликтов. Великий итальянский поэт Данте мечтал о создании идеального государства, основанного на добровольном подчинении людей воли правителя, источником власти которого является воля Господа Бога, а не римского первосвященника. Верховный правитель должен был управлять Европой, опираясь на своего рода федерацию подчиненных ему государств. Появление в Западной Европе сильных национальных государств превратило власть императоров в фикцию. Сторонники европейской идеи были вынуждены считаться с этим фактом. Некоторые из них по-прежнему уповали на достижение согласия между государями с целью установления вечного мира. Вместе с тем они искали такую форму организации, которая сделала бы это согласие достаточно прочным, как сказали бы сегодня, институционализированным. Так, француз Пьер Дюбуа полагал, что самым верным путем к прекращению войн является создание конфедеративной христианской республики. Чех Иржи из Подебрад, развивая идею своего предшественника, предложил детальный проект союза европейских государств. Предвосхищая реалии второй половины XX века, он размышлял о составе союзного собрания и союзного совета, предлагал ротацию мест заседаний союзного собрания, распределение голосов в совете между отдельными государствами, принципы формирования союзного бюджета, коллективные гарантии безопасности. В том же направлении шли и предложения герцога де Сюлли, отставного суперинтенданта французского короля Генриха IV. Он считал целесообразным поделить Европу на шесть наследственных монархий, пять выборных монархий и четыре республики. Пятнадцать европейских государств должны были заключить, между cобой союз, гарантирующий, помимо всего прочего, свободу торговли в Европе. Для управления союзом де Сюлли предлагал создать ренат (или совет). Представительство европейских государств в совете должно было быть пропорционально их размеру и силе. В отличие от других сторонников европейской идеи де Сюлли был прагматиком. Он придерживался мнения, что объединение Европы может быть достигнуто лишь при помощи военной силы. Главным препятствием на

пути осуществления проекта он считал Габсбургов, которых следовало вытеснить из Германии, Италии и Испании коалицией европейских государств во главе с Францией. Франция должна была играть главенствующую роль в Европе и после окончания войны за объединение.

По мере становления гражданского общества в первых буржуазных государствах Европы утверждается идея обуздания честолюбия монархов при помощи закона и общественного контроля. Голландец Гуго Гроций, рассматривая войну как естественное инеустранимое состояние человечества, вместе с тем считал абсолютно необходимым поставить международные отношения, включая и войны между государствами, в строгие рамки закона и тем самым уменьшить страдания людей. Созданная Гроцием система международного права распространялась в первую очередь на Европу. Перед сторонниками европейской идеи встала задача поиска таких форм объединения, которые сделали бы его не просто желательным, но и необходимым. Француз Шарль-Ирине де Сен-Пьер обосновывал необходимость конфедерации европейских государств их сильнейшей взаимозависимостью. Он считал что существует объективное европейское равновесие и задача состоит лишь в том, чтобы ввести его в рамки закона и постоянных институтов. Именно европейское равновесие является залогом прочности конфедерации европейских государств. Для его практической реализации де Сен-Пьер предлагал создать конгресс, на котором были бы представлены все государства-участники, а также арбитраж и суд. В качестве последнего довода должно было использоваться коллективное принуждение. Еще более жесткими были предложения англичанина Уильяма Пенна. Он впервые высказал мысль о том что институты общеевропейского союза должны обладать определенными правами в отношении отдельных европейских государств; Для обеспечения мира и безопасности он предлагал создать общеевропейское собрание. Оно должно было разрешать конфликты между державами в случае, если последние не могли разрешить их сами.

Европейская идея незримо присутствовала и в мышлении победителей Наполеона. Они отчетливо видели необходимость упорядочения международных отношений в Европе. Поэтому вместо стихийного и неустойчивого европейского равновесия ими былсоздан концерт держав. Цель этого концерта была сугубо реакционной — совместная охрана легитимных монархий и подавление революционных движений. Гарантом новой европейской системы был Священный союз Австрии, Пруссии и России, к которым в дальнейшем присоединились и многие другие европейские государства. Альтернативой монархическому европеизму стала идея создания Соединенных Штатов Европы, навеянная успехами демократии в Северной Америке. Эту идею активно поддержали либеральная европейская буржуазия и радикально-националистические круги, боровшиеся за объединение немецкой, итальянской и других разобщенных наций. Буржуазные либералы связывали с объединением Европы расчеты на расширение рынков; националисты надеялись, что в лоне нового, демократического европейского порядка им будет легче добиться освобождения и объединения своих народов. Мечты о создании Соединенных Штатов Европы были разбиты подъемом государств-наций и резко усилившимся соперничеством между ними. Борьба за перекройку политической и экономической карты мира закономерно привела к Первой мировой войне. Война шла под знаменами фанатичного национализма. Характерно, однако, что правители воюющих стран оправдывали свой национальный эгоизм заботой о спасении Европы. Несмотря на беспрецедентные жертвы и разрушения Первая мировая война не привела к дискредитации национализма и войны как средства достижения национальных целей.

Растущей опасности новой мировой войны активно противодействовало мощное движение западноевропейской общественности, сплотившееся вокруг демократического варианта европейской идеи. В 1923 году австриец Рихард Куденхове-Калерги опубликовал

книгу «Пан-Европа» Он предложил стройную систему общеевропейских институтов: Федеральный совет, Состоящий из представителей государств; Федеральную ассамблею, в состав которой национальные парламенты должны были направлять своих представителей; Федеральный суд и Федеральное казначейство. Слабостью проекта Куденхове-Калерги было то, что он предлагал сохранить неограниченный суверенитет государств-участников и тем самым ставил осуществление проекта в полную зависимость от их доброй воли. Значение инициативы Куденхове-Калерги состояло главным образом в том, что оно положило начало панъевропейскому движению.

Больший резонанс вызвал проект, связанный с; идеей французского министра иностранных дел Аристида Бриана. 1 мая 1930 г. он разослал 26 европейским странам — членам Лиги Наций официальный меморандум, в котором предлагались практические шаги в направлении политического объединения Европы. Бриан предлагал своим коллегам начать с проведения регулярных встреч для обмена мнениями по данному вопросу, затем обсудить размеры средств, которые следовало передать будущей общеевропейской организации, и, наконец, подписать Пакт общих принципов Европейской конфедерации. Институциональная структура конфедерации должна была включать представительный, исполнительный и административный оpгaны. Высшая представительная инстанция — Европейская конференция включала бы представителей правительств участвующих стран. Предусматривалась ежегодная ротация председательства на конференции. Из числа делегатов должен был формироваться исполнительный Европейский комитет. Основные принципы конфедерации: •приоритет военной безопасности и политического союза по отношению к союзу экономическому; • принцип гибкой федерации, которая гарантировала бы независимость и национальный суверенитет каждого государства • создание общего рынка, рациональная организация производства и обращения в Европе, прогрессивная либерализация движения товаров, капиталов и людей.

И этот проект постигла неудача. Его автор был убит пулей сербского экстремиста, а предложенная им конференция не состоялась. Начавшаяся вскоре Вторая мировая война в очередной раз положила конец поискам европейского согласия. Однако на этот раз европейская идея не была парализована военными действиями. С одной стороны, большая часть Европы была насильственно объединена в рамках третьего рейха. Гитлеровские идеологи пытались мобилизовать поддержку населения покоренных ими стран под лозунгом коллективного сопротивления азиатскому большевизму и хищному англо-американскому империализму. С другой стороны, в русле освободительной борьбы народов против фашизма слились воедино патриотизм и европеизм, возникли идейные течения, которые противопоставляли Европе принудительного труда и концентрационных лагерей идею демократической объединенной Европы. Среди тех, кто в огне войны выковывал программу достижения европейского согласия, были итальянцы Альтеро Спинелли и Эрнесто Росси, француз Леон Блюм, бельгиец Поль-Анри Спаак. Благодаря их усилиям европейская идея приблизилась наконец к своему практическому осуществлению.

CE ESTE UN PROCES DE INTEGRARE ŞI CARE SUNT PRINCIPALELE TEORIIPRIVIND REALIZAREA INTEGRĂRII ECONOMIILOR

Gabriela Carmen PASCARIU Text preluat din „Integrare economică europeană”

Iaşi:Universitatea A.I.Cuza, 2006, p.29-33

Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente. Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de proces este “ integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale, tehnice şi politice”. La această definiţie Marchal mai adaugă cel puţin încă două : “fuziune progresivă a economiilor naţionale pe toate planurile, în primul rând economic şi apoi, prin forţa lucrurilor, pe plan social şi în final politic” şi “intensificarea (consolidarea) solidarităţii care domneşte sau trebuie să domine între diversele elemente ale unui ansamblu”.

Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un process dinamic, progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de legături de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, “prin forţa lucrurilor”. Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în procesul de integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar : “un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor folosite, deoarece: ”există un spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între diversele sale elemente sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul tuturor“.Aceasta caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat prin integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil.

Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat, Marchal va defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în funcţie de natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică. Integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante; integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari; integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială va fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei domenii. Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul solidarităţii şi criteriul teritorial- confirmate în planul concret al integrării europene.

Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi luată în considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux consideră integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor naţionale şi a echilibrelor între naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara Europei, cu un nou echilibru al unui ansamblu format din naţiunile europene, considerat mai favorabil şi socotit ca stabil în profitul său”. În studiul “Intégration économique. Qui intègre? Au benefice de qui s’opère l’intégration?” Perroux depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în concepţia sa, o teorie general valabilă a integrării regionale. El porneşte de la abordarea comparativă a integrării unei naţiuni şi a integrării unor spaţii economice diferite, urmărind să demonstreze care sunt condiţiile de integrare, necesitatea adoptării unei politici de integrare, consecinţele posibile şi să precizeze modul în care trebuie apreciate rezultatele obţinute. În explicarea integrării la nivelul naţiunii accentul cade pe limitele autoreglării economice pe baza mecanismelor pieţei libere (creştere polarizantă, dezintegrantă) şi a rolului integrator al puterilor publice (prin favorizarea circulaţiei informaţiei şi repartizarea “corectată” a avantajelor obţinute). Concluzia la care ajunge Perroux este că problema fundamentală a integrării unor spaţii economice diferite şi, mai ales, inegal dezvoltate o contituie

evitarea exercitării de către una din părţi a rolului de integrator în beneficiul său şi în dezavantajul celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul respectiv coincide cu cel al ansamblului). Rezultatele obţinute nu se apreciază prin prisma ansamblului, ci a fiecăreia dintre unităţile componente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a ansamblului, respectarea principiului reciprocităţii, eliminarea oricăror raporturi de dominaţie între parteneri şi evitarea polarizării sunt absolut necesare creării unui spaţiu integrat, echilibrat şi solidar.

O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis Philips. El acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea economiilor, considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea comportamente mai concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se defineşte într-o optică pe termen scurt (în care formele de piaţă determină comportamentele); integrarea economiilor este considerată ca fiind procesul prin care se urmăreşte obţinerea unui progres susţinut, implică solidaritate şi reciprocitate şi este concepută într-o optică pe termen lung (în care comportamentele influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât, “rezultatele finale obţinute în scurtă perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi şi, prin acestea, la noi forme de piaţă” Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea schimburilor (integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective (integrare pozitivă).

Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic două mecanisme de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi mecanism. Integrarea negativă constă în “desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulaţii care pot exista în interiorul statelor” sau abolirea graduală a restricţiilor cantitative şi a taxelor de import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării comerciale a ariei integrate. Conform opticii liberale, integrarea este doar “amenajarea spontană a economiilor aşa cum rezultă din ‘legea pieţei’.” Eliminarea barierelor vamale declanşează un proces automat de integrare datorită capacităţii autoregulatoare, de adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă “pseudo-integrare” procesul integrării economiilor prin mecanismul integrării negative. Motivat de principiul solidarităţii, el este un adept al integrării voluntariste, dirijiste, al integrării pozitive. Integrarea pozitivă presupune cel puţin un minim de intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei. Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare negativă şi reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa). Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea pentru un anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a resurselor lor, pentru o dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”. Mijloacele nu se obţin însă automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare.

Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării barierelor din calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi dezvoltării autonome pe termen lung. Perroux propune două mecanisme complementare- integrarea prin investiţii şi integrarea instituţională, deşi fără rigoare ştiinţifică. Integrarea prin investiţii constă în crearea de spaţii industriale ce depăşesc pe cele naţionale pentru creşterea interdependenţei economice între diversele părţi constitutive, probabil în scopul asigurării bazelor solidarităţii. Ea apare însă, mai curând, nu ca un mecanism distinct ci ca un rezultat şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a procesului integrării. Integrarea instituţională este propusă a se folosi concomitent cu celelalte două în procesul integrării unor spaţii inegal dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo unde legile pieţei nu oferă posibilitatea unei dezvoltări autonome; este o integrare pozitivă, absolut necesară în integrarea spaţiilor inegal dezvoltate. Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un proces, deoarece :

- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o politică, pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de coordonare, instrumente, politici etc. (A. Marchal);- dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs de integrare (G. Cevallos).

Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică atât ca proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să ducă la abolirea discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale diferite; considerată ca stare, reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea economiilor naţionale.” Observăm, ca şi la A. Marchal, că există o politică de integrare şi nu o integrare automată, realizată prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor de liberalizarea schimburilor şi lărgirea pieţelor.

Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de declanşare, se va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia constituie una din problemele pe care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care vocea cea mai auzită (punctul de vedere cel mai răspândit şi acceptat în literatura de specialitate) este cea a lui B. Balassa. Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie caracterizată de integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care reprezintă “tot atâtea trepte”. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că cele patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale integrării depline (totale).

Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a doua etapă, adaugă la procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere constituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe. În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice, teoretic, doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) consideră, de exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a unor dispoziţii complementare (privind regulile concurenţei, armonizarea unei politici economice, etc.). Experienţa AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb presupune mai mult decât simpla desfiinţare a barierelor interne din calea schimburilor reciproce; s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a avut loc şi coordonarea limitată a politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de ţările UE. O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt eliminate restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie. Ultima fază, uniunea economică, combină elementele specifice pieţei comune cu armonizarea politicilor economice naţionale şi chiar politici comune. Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu observabile. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate realiza fără politici comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai curând, că piaţa comună impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile naţionale devin deja atât de interdependente încât orice măsură de politică economică luată de unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte spaţiul naţional, impunând coordonarea. Este astfel de înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării după care, odată debutat, procesul continuă natural prin determinare economică până la integrarea politică; evident, dacă există voinţa politică necesară. Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final “unificarea politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii leagă statele membre.”

În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt: - declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale;- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;

- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp.

TEORII DESPRE INTEGRAREA EUROPEANĂ

Teodora Stănescu-Stanciu Text preluat din Integrarea europeană şi euroatlantică a României/ Ed. a II-a revăzută şi

adăugită.- Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007,p.106-114

Modelul federalistDin perspectiva integrării europene, chiar şi astăzi, este evidentă atracţia exercitată de

curentul federalist. Un autor precum Andrei Marga este de părere că, dintre multele formule vehiculate de-a lungul timpului, formula federalistă a rămas oarecum cea mai adecvată, în forma „Statelor Unite ale Europei”. În acest sens, el a adus argumentele avansate de Denis de Rougemont: „Federaţia presupune renunţarea la orice idee de hegemonie organizatoare; federalismul înseamnă a aranja un ansamblu şi nu a-l sistematiza; federaţia nu are ca scop ştergerea diversităţii naţiunilor, ci salvgardarea calităţilor lor; federalismul presupune cultivarea complexităţii în locul simplităţii dictate de considerente administrative; federaţia se formează din aproape în aproape, prin adeziunea persoanelor şi grupurilor, şi exclude acţiunea unui centru”. Sau, mai departe, cu privire la statutul statelor mici, analistul sublinia: „Deoarece sunt destul de mici statele naţionale ar trebui să se federalizeze la scară continentală; pentru că sunt destul de mari, ar trebui, de asemenea, să se federalizeze”. De Rougemont a fost şi iniţiatorul unor studii ce încercau să diferenţieze abordările conceptului de regiune, considerând că se impun cel puţin trei aspecte:a) regiune etnică;b) regiune tranfrontalieră;c) spaţii ale participării civice.

Alături de Denis de Rougemont, ideile federaliste au fost împărtăşite şi de alţi gânditori europeni, precum Henri Brugmans, Alexander Marc, Salvador de Madariagga, Altiero Spinelii.Federalismul european, conform lui Brugmans, reclamă o „putere centrală complementară puterilor multiple”. Astfel, obiectivul federalismului nu este constituit de înlocuirea suveranităţii naţionale cu una europeană, ci de crearea unor instituţii adecvate care să fie capabile să răspundă diferitelor problematici ale timpului. La rândul său, un alt reprezentant marcant al mişcării federaliste europene, A. Spinelli, afirma: „Federaliştii plănuiesc să formeze un mic nucleu de nonconformişti care caută să demonstreze că statele naţionale şi-au pierdut drepturile proprii din moment ce nu mai pot garanta siguranţa politică şi economică a cetăţenilor lor. De asemenea, ei insistă că uniunea europeană trebuie să fie înfăptuită de către populaţiile europene, şi nu de către diplomaţi, prin alegerea directă a adunării constitutive europene şi prin aprobarea, prin referendum, a constituţiei pregătite de această adunare.”

Percepţia comună a termenului trimite cu gândul la acel model politic în care autoritatea se împarte în două sau mai multe nivele de guvernare. Astfel, putem spune că, în particular, federalismul poate descrie acele sisteme politice bazate pe o diviziune a autorităţii între guvernul statal central şi cel regional. Susţinătorii formelor federale de guvernământ argumentează că această formulă permite să se îndeplinească sarcini comune, cu maximum de eficienţă, reducându-se astfel descentralizarea şi autonomia. În acest sens, Burgess propune o altă definiţie a federalismului – „formă organizaţională distinctivă care are sarcina de a pune de accord unităţile constitutive ale unei uniuni în cadrul procesului de luare a deciziilor de către guvernul central prin mijloace de consolidare constituţională”.

Pentru a conferi o notă cât mai aparte conceptului în sine, teoreticienii au operat şi distincţia dintre federalism şi federaţie. Din acest nou punct de vedere, federalismul este folosit pentru a descrie ideologia, în timp ce federaţia se referă la principiul de organizare derivat din ideologie. Un analist precum Preston King a identificat trei tendinţe în cadrul ideologiei federalismului: centralistă; decentralizată; echilibrată. Această departajare poate indica faptul că federalismul este un concept foarte cuprinzător, ce acoperă un spectru larg, ceea ce ar putea să explice cauzele pentru care a fost perceput ca un concept atât de flexibil şi controversat. De exemplu, observatorii au atras atenţia asupra percepţiei diferite a federalismului de către guvernul britanic, în raport cu partenerii europeni. Astfel, în cadrul deliberărilor din preajma momentului Maastricht 1991, reprezentanţii englezi au negociat dur pentru îndepărtarea cuvântului „federal” din frazele de început ale Tratatului Uniunii Europene. Totuşi, acceptarea formulării britanice – „uniune tot mai strânsă/unită”– a fost apreciată de unii ca având o notă mult mai centralistă decât formularea iniţială. Istoricul abordărilor federaliste ale problemei integrării europene este lung şi complex. Dintre autorii care s-au preocupat de studiul acestei problematici, îi amintim pe Murray Forsyth (care distingea trei aspecte ale teoriei federaliste: ideea de federaţie ca cea mai sigură formă constituţională de apărare împotriva războiului – filieră Imm. Kant; autoritatea manifestată cât mai aproape de cetăţeni; analiza cadrului şi a mişcărilor sociale care au condus la proiectele de federalizare) sau Charles Pentland (ce distingea două puncte importante de plecare pentru crearea unui stat supranaţional bine definit: unul sociologic şi celălalt constituţional).

În opinia federaliştilor, statul supranaţional este generator de eficienţă prin centralizare. Astfel, apare o confederaţie, în care competenţa politică în problemele sensibile, ce pot afecta suveranitatea, rămâne, într-o mare măsură, în mâinile statelor membre componente. Proiectul federalist implică realizarea unui echilibru între diferitele niveluri de autoritate, în cadrul unui proiect bazat pe eficienţă şi democraţie, proiect rezultat mai degrabă pe cale constituţională, decât prin pârghiile diplomatice tradiţionale. Avantajele majore ale acestui proiect sunt considerate de către federalişti următoarele: prevenirea acaparării unui sistem de un anume grup, federalismul dezavantajând dominaţia; crearea, în faţa ameninţărilor externe, a unei unităţi mai puternice.

Dezavantajele, din punctul de vedere al analiştilor, ar putea fi: reproducerea statului la nivel european, ce conduce fie la concentrarea instituţiilor de guvernare la nivel european, ceea ce poate crea o distanţă periculoasă între cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi, fie la exacerbarea rivalităţilor interregionale. Astfel, a apărut întrebarea cu privire la viitorul unei Uniuni Europene federative. Căci, un asemenea proiect ar putea conduce la transformarea statelor membre existente, urmându-se modelul SUA, al provinciilor canadiene sau al landurilor germane; s-ar putea ajunge totodată la acceptarea unei „integrări diferenţiate”, în care viitoarea Uniune să fie caracterizată prin diverse modele de integrare, iar gradul de integrare a statelor-membre să fie considerabil diferit, de la caz la caz. Teoria s-a dezvoltat în jurul conceptelor prezente în perioada interbelică, mulţi dintre “părinţii Europei” folosindu-se şi de alte mijloace (funcţionaliste) pentru a ridica organizaţiile federaliste visate.Modelul funcţionalist

O opinie interesantă a avut, în prezentarea celor două curente, analistul român Iordan Gheorghe Bărbulescu (UE de la naţional la federal, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005), care considera că „de-a lungul istoriei respectivului proces (al integrării, n.n.) au fost mereu prezente două forţe de semn opus: de o parte, federaliştii, care doreau să se progreseze mai repede şi să se meargă cât mai departe pe calea integrării; de cealaltă, naţionaliştii, care preferau integrării, simpla cooperare interguvernamentală. Progresele succesive pe linia integrării au demonstrat compromisul continuu dintre cele două tendinţe. În opinia noastră, acest compromis dintre federalism şi interguvernamentalism defineşte ceea ce înţelegem prin „sistemul comunitar” (sau Monnet), făcând din Comunitatea Europeană o construcţie „sui generis”, un „hibrid” între federal şi interguvernamental, posibil doar prin aplicarea metodei sectorial-funcţionale Monnet-Schuman,

adică integrarea progresivă prin realizări concrete îndiferite sectoare şi funcţiuni”. În această logică:– „Funcţionalismul” reprezenta „drumul”, „metoda cea mai adecvată”,permiţând „punerea în comun a unor sectoare” şi creând, astfel, „obişnuinţa cooperării politice şi a colaborării economice”; – la rândul său, „Federalismul” reprezenta „spiritul”, „atitudinea”, permiţând apropierea de realitate şi anticipând un stil de organizare socială.

Procesul european reclama o viziune pe termen lung, o strategie, şi acestea se regăseau în „Federalism”; însă acest proces reclama, în acelaşi timp, acţiuni imediate şi pe acestea le oferea „Funcţionalismul”. „Federalismul” reprezenta filosofia, „Funcţionalismul”, metoda. Ambele se bazau pe acţiunea unui om liber, responsabil, democrat, pragmatic şi se situau la mijlocul distanţei dintre „vizionarismul steril” al „federaliştilor puri” şi „pragmatismul pur şi simplu” al „interguvernamentaliştilor”. „Federalismul” şi „funcţionalismul” nu erau contradictorii, ci complementare .„Funcţionalismul” reprezintă una dintre cele mai importante şcoli ale teoriei relaţiilor internaţionale, ce a oferit, în plină perioadă interbelică, o alternativă la curentele tradiţionale.

Analistul considerat emblematic al acestui curent a fost David Mitrany (1888-1975). Dintre lucrările acestuia, reprezentative pentru doctrinele integrării, trebuie amintită A Working Peace System (1943), lucrare în care autorul vorbeşte despre efectele ingineriei sociale. Alături de „federalism”, curentul funcţionalist trebuie văzut ca o parte a mişcării de stopare a conflictelor şi de creare a unui spaţiu intelectual chiar şi într-un climat politic caracterizat prin turbulenţe. În centrul curentului funcţionalist stăteau nevoile umane şi bunăstarea, iar formula sa centrală se baza pe ideea conform căreia „funcţia generează forma” sau „forma este urmare a funcţiei”. Curentul dorea să sublinieze nu forma ideală de societate, ci tocmai funcţiile esenţiale ale acesteia. Mitrany promova apariţia unui „sistem de pace operaţional”, pe care să se bazeze societatea viitorului. “Nu trebuie să credem într-o pace protejată (securitatea colectivă), ci într-o pace care se elaborează” – sublinia Mitrany, amintind astfel de viitoarea securitate societală. Modelul funcţionalist, în varianta propusă de Mitrany, s-a constituit într-una dintre cele mai puternice critici la adresa unor planuri de integrare regională, de genul celor Briand sau Coudenhove-Kalergi. „Funcţionalismul” a fost perceput ca premergător aşa-numitului „neofuncţionalism”, bazat pe următoarele principii: al interdependenţei, al transnaţionalismului şi, respectiv, al guvernării fără guvernământ. Dintre cele mai importante critici aduse la adresa „funcţionalismului”, amintim: excesul de tehnocratism; o anumită abordare naivă, axată pe principiul conform căruia popoarele şi guvernele prezintă o abilitate de a se îndrepta pe direcţiile raţionale; o anume lipsă de rigoare ştiinţifică.Modelul tranzacţionalist

Ca şi celelalte două teorii analizate anterior, tranzacţionalismul s-a impus în aceeaşi perioadă dominată de cel de-al doilea război mondial, tocmai ca o reacţie a unei părţi a societăţii intelectuale de a găsi alte modalităţi de rezolvare a litigiilor dintre state. De astă dată însă, conceptul- cheie al noului curent a fost reprezentat de noţiunea de securitate, războiul fiind exclus din categoria posibilelor soluţii de rezolvare a diferendelor internaţionale. Principalul reprezentant şi fondator al curentului tranzacţionalist a fost praghezul Karl Deutsch, (1919-1992) a cărui operă s-a axat pe: analiza problematicii naţiunilor; abordarea unor noi domenii, precum teoria comunicării şi cibernetica. Reprezentanţii curentului tranzacţionalist utilizează informaţiile legate cu precădere de domeniile economic şi comercial, pentru a putea descrie modelele şi, mai ales, condiţiile în care s-au pus bazele unei comunităţi politice sau de securitate. În opinia lui K. Deutsch, comunitatea de securitate reprezintă acel grup de indivizi care a devenit atât de integrat, încât a realizat, în limitele unui anumit teritoriu, o anumită conştiinţă a comunităţii, dar şi instituţii şi practici destul de puternice şi suficient de extinse, capabile să asigure rezultate pozitive pentru un traiect internaţional bazat pe pace. O comunitate de securitate „este una în care există o certitudine reală că membrii comunităţii nu vor lupta în mod clasic între ei, dar în care disputele între ele se vor rezolva pe alte căi”.

Mergând pe această linie, Deutsch operează şi o distincţie în ceea ce priveşte tipurile de comunităţi de securitate. Astfel, el identifică: a) o comunitate de securitate de tip amalgamat (state într-o fuziune instituţională – federalism); b) o comunitate de securitate de tip pluralist (care nu presupune fuziunea internaţională, nici instituţii supranaţionale, păstrându-se astfel identitatea juridică). Ultima fiind considerată favorită, deoarece prezintă şanse mai mari de punere în practică, iar proiectul propus pare mai de lungă durată.

Ipoteza de bază a tranzacţionaliştilor în domeniul integrării a fost că sentimentul comunităţii între state ar depinde efectiv de nivelul comunicării între acestea; astfel, formarea unei comunităţi internaţionale ar necesita realizarea unei reţele de tranzacţii colective. Tranzacţionalismul a reprezentat unul dintre modelele inovatoare ale secolului XX, deschizând drumul spre vaste programe de cercetare consacrate fie politicilor interne, fie studiilor de securitate, fie teoriei efective a relaţiilor internaţionale.

Dintre criticile aduse tranzacţionalismului amintim pe cele care vizează: existenţa unor limite ale acestuia în domeniul măsurării, cuantificării şi operaţionalizării proceselor internaţionale; neexplicarea efectivă a mecanismului prin care pot fi evaluate anumite procese (de exemplu, modelul de realizare a trecerii de la integrare la amalgamare).Modelul interguvernamentalist

Teoria interguvernamentalistă a apărut pe fundalul oarecum stagnant al integrării europene din anii ’60. Reprezentantul său de marcă a fost profesorul de la Harvard Stanley Hoffman (n. 1928), primul care a sesizat semnificaţia schimbărilor sociale şi a provocărilor aduse statului naţiune de procesul integrării, focalizând atenţia asupra interesului naţional în politica internaţională. Astfel, interguvernamentalismul constituie acea viziune în care rolul preponderent este atribuit instituţiei guvernului fiecărei ţări în parte. În ceea ce priveşte integrarea, Hoffman a propus identificarea a două niveluri de politici: înalte (high); mai puţin importante (low). Graţie acestei distincţii, se poate explica diferenţa de integrare la nivelul anumitor sectoare. Astfel, în domeniile-cheie, unde interesele naţionale pot fi puse în pericol, Hoffman considera că „naţiunile preferă siguranţa sau autocontrolul incertitudinii, prin mijloace naţionale, unei incertitudini necontrolate a unui mecanism netestat”. „Punerea în comun a suveranităţilor” (pooled sovereignty) reprezintă, conform lui Hoffman, conceptul prin care se poate defini formarea unei comunităţi internaţionale. Din această perspectivă, CEE era catalogată ca reprezentând un multiplicator de putere pentru fiecare din statele membre.

În anii ’90, s-a evidenţiat o nouă abordare interguvernamentalistă, promovată de autori precum Stanley Hoffman şi Robert Keohane (lucrare reprezentativă: The New European Community: Decision making and Institutional Change, apărută în 1991). De astă dată, se considera că teama statelor europene de a nu acumula noi întârzieri în domeniul noilor tehnologii a fost determinantă în decizia de integrare şi a condus la asocierea acestor state mai întâi în domeniul cercetării, apoi, prin crearea pieţei unice.

Un alt reprezentat de marcă al anilor ’90 este Andrew Moravcsik, care a introdus ideea interguvernamentalismului liberal. Conform acestuia, deciziile, în organizaţii internaţionale, se bazează tot pe arta negocierilor între state, văzute ca actori raţionali. Interesele în negocierenu reprezintă expresia unui centralism statal, preferinţele naţionale exprimate de state în cadrul aranjamentelor internaţionale de cooperare devenind rezultatul cererilor formulate de către actori sociali, care încearcă să impună opţiunile lor în defavoarea celor ale instituţiilor administrative şi politice. De exemplu, guvernele pot decide punerea laolaltă a suveranităţii pentru a furniza produse alimentare garantate pentru asigurarea securităţii alimentare într-o anumită zonă sau sector (Politica Agricolă Comună).Modelul neofuncţionalist

Acest model a apărut în perioada naşterii principalelor organisme europene de cooperare (CECO, CEE, Euratom), pe structurile deja formate ale funcţionalismului. Analiştii consideră că

există o certă asemănare între „metoda Monnet” de integrare şi propunerile formulate de unii reprezentanţi ai curentului, precum Ernst Haas, ajungându-se chiar să se sublinieze faptul că teoria neofuncţionalistă reprezintă „teoria autorizată a integrării europene”.

Britanicul Ernst Haas (1925-2003) este considerat fondatorul neofuncţionalis- mului, lucrarea sa The Uniting of Europe. Political, Social and Economic Forces 1950-1957 (1958), fiind primul studiu teoretic consacrat începutului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. În 1964, Haas a publicat un al doilea volum (Beyond the Nation-State), care, împreună cu lucrarea lui Leon Linberg The Political Dynamics of European Economic Integration, (1963), reprezintă definirea modelului teoretic neofuncţionalist. Astfel, în 1958, Haas definea neofuncţionalismul ca un „proces prin care actorii politici din numeroase comunităţi naţionale sunt determinaţi să-şi reorienteze loialităţile, aspiraţiile şi acţiunile politice spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă şi cer jurisdicţie asupra statelor naţionale existente. Rezultatul final al acestui tip de proces este crearea unei noi unităţi politice ce reconfigurează unităţile preexistente”. În viziunea neofuncţionalistă, integrarea reprezintă un proces pragmatic, care se realizează treptat, adăugând, una după alta, noi funcţii la aranjamentul iniţial. Odată lansat procesul de integrare, el se extinde şi la alte domenii, printr-un aşa-numit efect de angrenaj (spill-over effect). Acesta descrie, în fond, evoluţia mecanică a integrării. În consecinţă, integrarea se realizează fără ca principalii săi actori (statele) să-şi poată imagina iniţial consecinţele deciziilor lor (principiul numit de Haas indirection). Pe măsura consolidării integrării, apar noi actori, ale căror interese nu mai pot fi definite în termeni naţionali (de exemplu, funcţionarii sau regiunile). Iar aceste strategii ale actorilor implicaţi nu mai sunt identice, ci doar convergente (principiul numit de Haas al consensului); obiectivele integrării nu mai pot fi stabilite dinainte (principiul numit de Haas al consolidării/creşterii incrementalismului).

În opinia lui Haas, „integrarea politică este procesul prin care, în anumite domenii distincte, actorii politici sunt convinşi să-şi modifice loialităţile, aşteptările şi acţiunile politice spre un nou centru, ale cărui instituţii dispun sau exercită jurisdicţia asupra statelor naţionale pre-existente”. Dintre criticile aduse neofuncţionalismului, amintim acordarea unui credit exagerat motivaţiilor utilitariste şi raţionaliste.Modelul instituţionalist şi modelul neoinstituţionalist

Ideea de bază a instituţionalismului este aceea că instituţiile joacă rolul primordial în procesul politic. La rândul său neoinstituţionalismul operează cu distincţii la nivelul tipurilor de instituţii identificate, respectiv: „instituţii formale; instituţii informale şi convenţii; norme şi simboluri incluse în acestea; instrumentele politice şi procedurile”. Din această nouă perspectivă, au putut fi analizate asemenea caracteristici ale UE şi ale procesului de integrare precum: formalităţile procesului legislativ; consecinţele pe termen lung ale deciziilor istorice asupra arhitecturii instituţionale; modalităţile de aranjamente integuvernamentale; culturile instituţionale ale Direcţiilor generale ale Comisiei Europene; activismul instituţional al Curţii Europene Justiţie. Un alt autor, Jeppe Tranholm Mikkelsen, a introdus şi teoria existenţei unei triple ipostaze a efectului de spillover: a) Spillover funcţional (exemplu pentru realizarea potenţialului pieţei unice, apariţia UEM reprezintă o necesitate logică); b) Spillover politic (exemplu, europenizarea politică); c) Cultivated spillover (exemplu, activitatea Comisiei Europene conduse de J. Delors).

THEORIES OF EUROPEAN INTEGRATION

Mark A. PollackText preluat din “THEORIZING THE EUROPEAN UNION:

International Organization, Domestic Policy,or Experiment in New Governance?”.- Annu. Rev. Polit. Sci. 2005, p.358-367

For many years, the academic study of the European Communities (EC)—as they were previously called—was virtually synonymous with the study of European integration. From its humble beginnings with the European Coal and Steel Community in 1951, the initially modest and largely technocratic achievements of the European Communities seemed less significant than the potential that they represented for the gradual integration of the countries of Western Europe into something else: a supranational polity. When the integration process was going well, as it was during the 1950s and early 1960s, neofunctionalists and other theorists sought to explain the process whereby European integration proceeded from modest sectoral beginnings to something broader and more ambitious. When the integration process was going badly, as it was from the 1960s through the early 1980s, intergovernmentalists and others sought to explain why it had not proceeded as smoothly as its founders had hoped. Regardless of the differences among these bodies of theory, the early literature on the European Communities sought to explain the process of European integration (rather than, say, policy-making), and in doing so, it drew largely (but not exclusively) on theories of international relations. From the beginnings of the integration process through the early 1990s, the dominant theoretical traditions in EU studies were neofunctionalism, which saw European integration as a self-sustaining process driven by sectoral spillovers toward an ever-closer union, and intergovernmentalism, which emphasized the gatekeeping role of EU member governments and their resistance to any wholesale transfer of sovereignty from the member states to a new center in Brussels. By the 1990s, however, this debate had largely faded, replaced by a new divide between rationalist approaches, such as liberal intergovernmentalism and rational choice institutionalism, and constructivist approaches, which emphasized the potentially transformative potential of the EU.Neofunctionalism

In 1958, on the eve of the establishment of the European Economic Community (EEC) and Euratom, Ernst Haas published his magisterial text, The Uniting of Europe, setting out a neofunctionalist theory of regional integration. As elaborated in subsequent work by Haas and other scholars (see Haas 1961, Lindberg & Scheingold 1970), neofunctionalism posited a process of functional spillover in which the initial decision by governments to place a certain sector, such as coal and steel, under the authority of central institutions inevitably creates pressures to extend the authority of the institutions into neighboring areas of policy such as currency exchange rates, taxation, and wages. Thus, Haas and other neofunctionalists predicted that sectoral integration would produce the unintended consequence of promoting further integration in additional issue areas. Augmenting this process of functional spillover was a complementary process of political spillover, in which both supranational actors, such as the European Commission, and subnational actors, such as interest groups within the member states, create additional pressures for further integration. At the subnational level, Haas suggested that interest groups operating in an integrated sector would have to interact with the international organization charged with the management of their sector. Over time, these groups would come to appreciate the benefits from integration and would thereby transfer their demands, expectations, and even their loyalties from national governments to a new center, thus becoming an important force for further integration. As a result of such sectoral and political spillovers, according to the neofunctionalists, sectoral integrationwould become self-sustaining, leading to the creation of a new political entity with its center in Brussels. By 1965, however, French President Charles de Gaulle had precipitated the so-called Luxembourg Crisis, insisting on the importance of state sovereignty and rejecting the transfer of additional authority to Brussels. The EEC, which had been scheduled to move to qualified majority voting in 1966, continued to take decisions de facto by unanimity, the Commission emerged weakened from its confrontation with de Gaulle, and the nation-state appeared to have reasserted itself. These tendencies were reinforced by developments in the 1970s, when economic recession led to the rise of new nontariff barriers to trade among EC member states and when the intergovernmental aspects of the Community were strengthened by the 1974 creation of the European Council, a regular

summit meeting of EU heads of state and government. Even some of the major advances of this period, such as the creation of the European Monetary System in 1978, were taken outside the structure of the EEC Treaty, with no formal role for the Commission or other supranational EC institutions.Intergovernmentalism and Liberal Intergovernmentalism

Reflecting these developments, a new intergovernmentalist school of integration theory emerged, beginning with Stanley Hoffmann’s (1966) claim that the nationstate, far from being obsolete, had proven “obstinate.” Most obviously with de Gaulle, but later with the accession of new member states like Britain, Ireland, and Denmark in 1973, member governments made clear that theywould resist the gradual transfer of sovereignty to the Community, and that EC decision making would reflect the continuing primacy of the nation-state. Under these circumstances, Haas himself (1976) pronounced the “obsolescence of regional integration theory,” and other scholars, including Paul Taylor (1983) and William Wallace (1983), argued that neofunctionalists had underestimated the resilience of the nation-state. During the 1990s, intergovernmentalism was substantially reformulated by Andrew Moravcsik (1993, 1998), who put forward a modified liberal intergovernmentalist theory of European integration. By contrast with some authors who saw the relaunching of the integration process as a vindication of earlier neofunctionalist models (Tranholm-Mikkelson 1991, Sandholtz&Zysman 1989, Burley& Mattli 1993), Moravcsik argued that even these steps forward could be accounted for by an intergovernmental model emphasizing the power and preferences of EU member states. Put simply, Moravcsik’s liberal intergovernmentalism is a threestep model combining a liberal theory of national preference formation with an intergovernmental model of EU-level bargaining and a model of institutional choice emphasizing the importance of credible commitments. In the first or liberal stage of the model, national chiefs of government (or COGs) aggregate the interests of their domestic constituencies, as well as their own interests, and articulate their respective national preferences toward the EU. Thus national preferences are complex, reflecting the distinctive economics, parties, and institutions of each member state, but they are determined domestically, not shaped by participation in the EU as some neofunctionalists had proposed. In the second or intergovernmental stage of Moravcsik’s model, national governments bring their preferences to the bargaining table in Brussels, where agreements reflect the relative power of each member state and where supranational organizations such as the Commission exert little or no influence over policy outcomes. By contrast with neofunctionalists, who emphasized the entrepreneurial and brokering roles of the Commission and the upgrading of the common interestamong member states in the Council, Moravcsik and other intergovernmentalists emphasized the hardball bargaining among member states and the importance of bargaining power, package deals, and side payments as determinants of the most important EU decisions. Finally, Moravcsik puts forward a rational choice theory of institutional choice, arguing that EU member states adopt particular EU institutions—pooling sovereignty through qualified majority voting or delegating sovereignty to supranational actors like the Commission and the European Court of Justice (ECJ) —in order to increase the credibility of their mutual commitments. In this view, sovereign states seeking to cooperate among themselves invariably face a strong temptation to cheat or defect from their agreements. Moravcsik argues that pooling and delegating sovereignty through international organizations allows states to commit themselves credibly to their mutual promises by monitoring state compliance with international agreements and filling in the blanks of broad international treaties such as those that have constituted the EC/EU. In empirical terms, Moravcsik argues that the EU’s historic intergovernmental agreements, such as the 1957 Treaties of Rome and the 1992 Treaty on European Union, were not driven primarily by supranational entrepreneurs, unintended spillovers from earlier integration, or transnational coalitions of interest groups, but rather by a gradual process of preference convergence among the most powerful member states, which then struck central

bargains among themselves, offered side payments to smaller member states, and delegated strictly limited powers to supranational organizations that remained more-or-less obedient servants of the member states. In theoretical terms, all three elements of Moravcsik’s argument were placed explicitly into a rationalist framework, which provided a common setof assumptions about the key actors in the process of European integration and the(domestic) sources of their preferences. During the 1990s, Moravcsik’s liberal intergovernmentalism emerged as the leading theory of European integration, yet its basic theoretical assumptions were questioned by international relations scholars coming from two different directions. A first group of scholars, collected under the rubrics of rational choice and historical institutionalism, accepted Moravcsik’s rationalist assumptions but rejected his spare, institution-free model of intergovernmental bargaining as an accurate description of the integration process. By contrast, a second school of thought, drawing from sociological institutionalism and constructivism, raised more fundamental objections to Moravcsik’s theory, rejecting the methodological institutionalism of rational choice theory in favor an approach in which national preferences and identities were shaped, at least in part, by EU norms and rules.The “New Institutionalisms,” Rational Choice and Historical

The rise of institutionalist analysis of the EU did not develop in isolation, but reflected a gradual and widespread reintroduction of institutions into a large body of theories (such as pluralism, Marxism, and neorealism) in which institutions either had been absent or were considered epiphenomenal. By contrast with these institution-free accounts of politics, which dominated much of political science between the 1950s and the 1970s, three primary institutionalisms—rational choice, historical, and sociological or constructivist—developed during the course of the 1980s and early 1990s, each with a distinct definition of institutions and a distinct account of how they matter in the study of politics (Hall & Taylor 1996). The first of these approaches began with the effort by American political scientists to understand the origins and effects of U.S. Congressional institutions on legislative behavior and policy outcomes. Rational choice scholars noted that majoritarian models of Congressional decision making predicted that policy outcomes would be inherently unstable, because a simple majority of policy makers could always form a coalition to overturn existing legislation, yet substantive scholars of the U.S. Congress found considerable stability in Congressional policies. In this context, Kenneth Shepsle (1979, 1986) argued that Congressional institutions, and in particular the committee system, could produce structure-induced equilibrium by ruling some alternatives as permissible or impermissible and by structuring the voting power and the veto power of various actors in the decision-making process. Shepsle and others have since examined the agenda-setting power of Congressional committees; devised principal-agent models of Congressional delegation to regulatory bureaucracies and to courts (Moe 1984, Kiewiet & McCubbins 1991); and, most recently, have pioneered a transaction-cost approach to the design of political institutions, arguing that legislators deliberately and systematically design political institutions to minimize the transaction costs associated with the making of public policy (Epstein & O’Halloran 1999, Huber & Shipan 2002). Although originally formulated and applied in the context of American political institutions, these rationalist institutionalist insights travel to other domestic and international contexts and were quickly taken up by students of the EU. Responding to the increasing importance of EU institutional rules such as the cooperation and codecision procedures, authors including Fritz Scharpf, George Tsebelis, and Geoffrey Garrett sought to model, in rational choice terms, the selection and workings of EU institutions, including the adoption, execution, and adjudication of EU public policies. Although beginning with the study of the EU as an international organization, many of these studies drew increasingly on relevant literatures from comparative politics, and are therefore reviewed in the next section of this review. By contrast with the formal definition of institutions in rational choice terms, sociological institutionalism and constructivist approaches in international relations defined institutions much more broadly to include informal norms and conventions as well as formal rules, and they argued that such institutions could

constitute actors, shaping their identities and hence their preferences in ways that rational choice approaches could not capture (these approaches are examined in the next section). Historical institutionalists took up a position between these two camps, focusing on the effects of institutions over time, in particular the ways in which a given set of institutions, once established, can influence or constrain the behavior of the actors who established them. In its initial formulations (Hall 1986, Thelen & Steinmo 1992), historical institutionalism was seen as having dual effects, influencing both the constraints on individual actors and their preferences, and thereby encompassing the core insights of both the rationalist and constructivist camps. What makes historical institutionalism distinctive, however, is its emphasis on the effects of institutions on politics over time. In a sophisticated presentation of this strand of historical institutionalist thinking, Paul Pierson (2000) has argued that political institutions are characterized by increasing returns, insofar as those institutions and policies create incentives for actors to stick with existing institutions, adapting them only incrementally in response to changing circumstances. Insofar as political institutions are indeed subject to increasing returns, politics should be characterized by certain interrelated phenomena, including: inertia, or lock-ins, whereby existing institutions may remain in equilibrium for extended periods despite considerable political change; a critical role for timing and sequencing, in which relatively small and contingent events at critical junctures early in a sequence shape events that occur later; and path dependence, in which early decisions provide incentives for actors to perpetuate institutional and policy choices inherited from the past, even when the resulting outcomes are manifestly inefficient. In recent years, these insights have been applied increasingly to the development of the EU, with various authors emphasizing the temporal dimension of European integration as a process occurring over time. At its best, this literature does not simply point to the stickiness or the path dependence of EU institutions, but develops and tests specific hypotheses about which types of institutions are subject to lock-ins, how those institutions shape historical trajectories over time, and under what conditions early choices either do—or do not—set the EU down a path from which it is increasingly costly to deviate. Pierson’s (1996) study of pathdependence in the EU, for example, seeks to understand European integration as a process that unfolds over time and the conditions under which path-dependent processes are most likely to occur. Working from essentially rationalist assumptions, Pierson argues that despite the initial primacy of member governments in the design of EU institutions and policies, gaps may occur in the ability of member governments to control the subsequent development of institutions and policies, for four reasons. First, member governments in democratic societies may, because of electoral concerns, apply a high discount rate to the future, agreeing to EU policies that lead to a long-term loss of national control in return for short-term electoral returns. Second, even when governments do not heavily discount the future, unintended consequences of institutional choices can create additional gaps, which member governments may or may not be able to close through subsequent action. Third, Pierson argues, the preferences of member governments are likely to change over time, most obviously because of electoral turnover, leaving new governments with new preferences to inherit an acquis communautaire negotiated by, and according to the preferences of, a previous government. Given the frequent requirement of unanimous voting (or qualified majority—still a high hurdle) to overturn past institutional and policy choices, individual member governments are likely to find themselves “immobilized by the weight of past initiatives” (Pierson 1996, p. 137). Finally, EUinstitutions and policies can become locked in not only as a result of change-resistant institutions from above, but also through the incremental growth of entrenched support for existing institutions from below, as societal actors adapt to and develop a vested interest in the continuation of specific EU policies. At their best, historical institutionalist analyses offer not only the banal observation that institutions are sticky, but also a tool kit for predicting and explaining under what conditions we should expect institutional lock-ins and path-dependent behavior. More specifically, we should expect that, ceteris paribus, institutions and policies will be most resistant to change (a)

where their alteration requires a unanimous agreement among member states, or the consent of supranational actors like the Commission or the European Parliament (EP); and (b) where existing EU policies mobilize cross-national bases of support that raise the cost of reversing or significantly revising them. Both of these factors vary across issue areas, and we should therefore expect variation in the stability and path-dependent character of EU institutions and policies. In sum, for both rational choice and historical institutionalists, EU institutions matter, shaping both the policy process and policy outcomes in predictable ways, and indeed shaping the long-term process of European integration. In both cases, however, the effects of EU institutions are assumed to influence only the incentives confronting the various public and private actors—the actors themselves are assumed to remain unchanged in their fundamental preferences and identities. Indeed, despite their differences on substantive issues, liberal intergovernmentalism, rational choice institutionalism and most historical institutionalism arguably constitute a single rationalist research program: a community of scholars operating from similar basic assumptions and seeking to test hypotheses about the most important determinants of European integration. By contrast, constructivist and sociological institutionalist approaches argue that the most profound effects of EU institutions are precisely in the potential remaking of national preferences and identities in the crucible of EU institutions.Constructivism and the Reshaping of EuropeanIdentities and Preferences

Like rational choice theories, constructivist theory did not begin with the study of the EU. Indeed, as Thomas Risse (2004) points out in an excellent survey, constructivism came to EU studies relatively late, with the publication of a special issue of the Journal of European Public Policy in 1999 as a turning point. Yet constructivist theorists have been quick to apply their theoretical tools to the EU since then, promising to shed light on potentially profound effects of the EU on the peoples and governments of Europe. Constructivism, like rational choice, is not a substantive theory of European integration per se, but a broader metatheoretical orientation with implications for the study of the EU. As Risse (2004, p. 161) explains:. . . [It] is probably most useful to describe constructivism as based on a social ontology which insists that human agents do not exist independently from their social environment and its collectively shared systems of meanings (“culture” in a broad sense). This is in contrast to the methodological individualism of rational choice according to which “[t]he elementary unit of social life is the individual human action” (Elster 1989, p. 13). The fundamental insight of the agency-structure debate, which lies at the heart of many social constructivist works, is not only that structures and agents are mutually codetermined. The crucial point is that constructivists insist on the constitutiveness of (social) structures and agents (Adler 1997, pp. 324–5; Wendt 1999, Ch. 4). The social environment in which we find ourselves, “constitutes” who we are, our identities as social beings. For constructivists, then, institutions are understood broadly to include not only formal rules but also informal norms, and these rules and norms are expected to constitute actors, that is, to shape their identities and their preferences. Actor preferences are not exogenously given and fixed, as in rationalist models, but endogenous to institutions, and individuals’ identities shaped and reshaped by their social environment. Taking this argument to its logical conclusion, constructivists generally reject the rationalist conception of actors as utility-maximizers operating according to a “logic of consequentiality,” in favor of March and Olsen’s (1989,pp. 160–62) conception of a “logic of appropriateness.” In the field of EU studies, a growing number of scholars have argued that EU institutions shape not only the behavior but also the preferences and identities of individuals and member governments (Sandholtz 1996, Jørgensen 1997, Lewis 1998). This argument has been made most forcefully by Thomas Christiansen, Knud Erik Jørgensen, and Antje Wiener in their introduction to a 1999 special issue of the Journal of European Public Policy on “The Social Construction of Europe”: A significant amount of evidence suggests that, as a process, European

integration has a transformative impact on the European state system and its constituent units. European integration itself has changed over the years, and it is reasonable to assume that in the process agents’ identity and subsequently their interests have equally changed. While this aspect of change can be theorized within constructivist perspectives, it will remain largely invisible in approaches that neglect processes of identity formation and/or assume interests to be given endogenously (Christiansen et al., 1999, p. 529). The authors begin with the claim that the EU is indeed reshaping national identities and preferences, and they reject rationalist approaches for their inability to predict and explain these phenomena. Not surprisingly, such claims have been forcefully rebutted by rationalist theorists, including most notably Andrew Moravcsik (Moravcsik 1999, Checkel & Moravcsik 2001). Constructivist theorists, according to Moravcsik (1999) raise an interesting and important set of questions about the effects of European integration on individuals and states. Yet, he argues, constructivists have failed to make a significant contribution to our empirical understanding of European integration, for two reasons. First, constructivists typically fail to construct distinct falsifiable hypotheses, opting instead for broad interpretive frameworks that can make sense of almost any possible outcome and are therefore not subject to falsification through empirical analysis. Second, Moravcsik argues, even if constructivists posit hypotheses that are in principle falsifiable, they generally do not formulate and test those hypotheses in ways that distinguish clearly between constructivist predictions and their rationalist counterparts. Until constructivists test their hypotheses, and do so against prevailing and distinct rationalist models, he argues, constructivism will not come down “from the clouds” (Checkel & Moravcsik 2001). Constructivists might, of course, respond that Moravcsik privileges rational choice explanations and sets a higher standard for constructivist hypotheses (since rational choice scholars typically do not attempt to test their own hypotheses against competing constructivist formulations). Many postpositivist scholars, moreover, dispute Moravcsik’s image of EU studies as science, with its attendant claims of objectivity and of an objective, knowable world. For such scholars, Moravcsik’s call for falsifiable hypothesis testing appears as a power-laden demand that “nonconformist” theories play according to the rules of a rationalist, and primarily American, social science (Jørgensen 1997). To the extent that constructivists do indeed reject positivism and the systematic testing of competing hypotheses, the rationalist/constructivist debate would seem to have reached a metatheoretical impasse in which constructivists and rationalists fail to agree on a common standard for judging what constitutes support for one or another approach. In recent years, however, an increasing number of constructivist theorists have embraced positivism, and these scholars have produced a spate of constructivist work that attempts rigorously to test hypotheses about socialization, norm diffusion, and collective preference formation in the EU (Wendt 1999, Checkel 2003, Risse 2004). Some of these studies, including Liesbet Hooghe’s (2002, 2005) extensive analysis of the attitudes of Commission officials and several studies of national officials participating in EU committees (Beyers & Dierickx 1998, Egeberg 1999), use quantitative methods to test hypotheses about the nature and determinants of officials’ attitudes, including socialization in national as well as European institutions. Such studies, undertaken with methodological rigor and with a frank reporting of findings, seem to demonstrate that that EU-level socialization, although not excluded, plays a relatively small role by comparison with national-level socialization, or that EU socialization interacts with other factors in complex ways. Other studies, including Checkel’s (1999, 2003) study of citizenship norms in the EU and the Council of Europe, and Lewis’s (1998, 2003) analysis of decision making in the EU Committee of Permanent Representatives, utilize qualitative rather than quantitative methods, but are similarly designed to test falsifiable hypotheses about whether, and under what conditions, EU officials are socialized into new norms, preferences, and identities. As a result of these and other studies, the metatheoretical gulf separating rationalists and constructivists appears to have narrowed considerably, and EU scholars have arguably led the way in confronting, and possibly reconciling, the two theoretical approaches. Perhaps most

constructively, three EU scholars (Jupille et al. 2003) have recently put forward a framework for promoting integration of— or at least a fruitful dialogue between—rationalist and constructivist approaches to international relations. Rationalism and constructivism, the authors argue, are not hopelessly incommensurate, but can engage each other through “four distinct modes of theoretical conversation,” namely:1. competitive testing, in which competing theories are pitted against each other in explaining a single event or class of events;2. a “domain of application” approach, in which each theory is considered to explain some subset of empirical reality, so that, for example, utility maximizing and strategic bargaining obtains in certain circumstances, whereas socialization and collective preference formation obtains in others;3. a sequencing approach, in which one theory might explain a particular step in a sequence of actions (e.g., a constructivist explanation of national preferences) while another theory might best explain subsequent developments (e.g., a rationalist explanation of subsequent bargaining among the actors);4. “incorporation” or “subsumption,” in which one theory claims to subsume the other so that, for example, rational choice becomes a subset of human behavior ultimately explicable in terms of the social construction of modern rationality.

Looking at the substantive empirical work in their special issue, Jupille, Caporaso, and Checkel find that most contributions to the rationalist-constructivist debate utilize competitive testing, whereas only a small number (e.g., Schimmelfennig 2003a) have adopted domain of application, sequencing, or subsumptionapproaches. Nevertheless, they see substantial progress in the debate, in which both sides generally accept a common standard of empirical testing as the criterion for useful theorizing about EU politics.

ИНТЕГРАЦИЯ В ТЕОРИИ МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЯХ: ОБЗОР СОВРЕМЕННЫХ ПОДХОДОВ

Бугров Р.В.

Text preluat din „Актуальные проблемы европейской интеграции: Учебное пособие. – Нижний Новгород: Издательство Нижегородского госуниверситета, 2006,p-5-22

Несмотря на то, что оригинальное значение слова «интеграция» несет в себе достаточно простой смысл - получение целого из каких-либо частей,определение этого термина различными специалистами не всегда совпадает. Например, с одной стороны, в экономической науке существует представление о том, что интеграция «развивается на базе интернационализации всей общественной жизни, ускоряемой научно-техническим прогрессом, возрастания взаимозависимости народов и государств», и в основе этих процессов лежат, прежде всего, экономические процессы. По мнению российского исследователя Ю.В. Шишкова, «международные организации интеграционной направленности – это лишь видимая часть айсберга, основная же его часть – это процессы международного разделения труда, опосредуемого торговлей и другими экономическими отношениями на микро- и макроуровне». Из этого следует, что интеграция – «это закономерный процесс, который является следствием постепенного «раскрытия» стран друг другу, в ходе которого несколько моногосударственных макроэкономических организмов шаг за шагом сращиваются в целое полигосударственное хозяйственное пространство, которое со временем структурируется в новый, укрупнённый, более эффективный экономический организм».

С другой стороны, в классическом определении, данном неофукционалистом Э. Хаасом, под интеграцией понимается «процесс, посредством которого лояльность политических акторов нескольких национальных образований смещается в сторону нового наднационального центра принятия решений, который становится центром политической активности. Конечным результатом процесса политической интеграции является новое политическое сообщество». Кроме указанных выше, исследователь теоретических проблем Б. Розамонд определил существование множества оригинальных определений, которые, тем не менее, являются еще более расплывчатыми. Например, М. Ходжес считает, что интеграция – это «формирование новой политической системы из существовавших до этого разделённых систем». К ним же относиться известное определение К. Дойча: «создание сообщества безопасности между государствами региона». По определению У. Уолласа, интеграция - «это создание и поддержание интенсивных и разносторонних систем взаимодействия между ранее автономными частями».Данные нами примеры хорошо высвечивают один из основных вопросов теорий интеграции: что является существом и целью процессов, которые эти теории призваны описать и объяснить? Другими словами, интеграция - это процесс или результат? Кроме этого существуют разногласия по поводу того, что является движущей силой интеграции экономическая выгода или политическая идея. Именно поэтому каждая теория призвана дать свое объяснение процессам региональной интеграции. Единственное, что объединяет все теории так, это согласие в том, что предметом их изучения является мирное и технологически обоснованное объединение независимых государств, осознающих свою взаимозависимость, в единую систему.

Федерализм/неофедерализмФедерализм (или конституционализм) как теоретический подход к интеграции утвердился после Второй мировой войны и с тех пор является одной из ключевых теорий интеграции.Основу теории составляет разработка принципа федерализма. По мнению классика федерализма К. Уиэра, принцип федерализма представляет собой юридический принцип, в соответствии с которым суверенитет законодательно распределен между двумя территориально разделенными уровнями управления. Интеграция, по федерализму, требует создания двух уровней правительства – разделенных, но работающих скоординировано – правительство, стоящее над целым (федеральный уровень) и правительство, регулирующее части (государственный уровень).

Таким образом, предлагается трансформировать государство так, чтобы оно стало одной из ступенек организации власти в человеческом сообществе и, как следствие, перестало быть фактором политической разъединенности мира. Исходя из данного определения, федералисты выделяют три сопутствующих положения. Первое, конституция стоит выше национального правительства. Второе, процесс изменения конституции не может быть осуществлен в одностороннем порядке. Третье, в качестве гаранта конституции должен выступать независимый арбитражный орган, например, конституционный или верховный суд. Целью федерализма является сохранение особого типа отношений между различными политическими образованьями, суть которого состоит в создании «союза без стремления к единению». Таким образом, федеральное государство – это политическое сооружение, призванное «примирить национальное единство и власть с сохранением прав государства» посредством федерального принципа. То есть государства, входящие в федерацию, оставаясь в целом автономными, отдают часть полномочий в пользу общих институтов. С помощью конституционного соглашения федерализм пытается найти оптимальное сочетание единства и независимости, полагая, что это единственный способ обеспечить эффективность и законность управления в плюралистических либерально-демократических обществах. По мнению А. Этциони, политическое сообщество, созданное федерацией, должно обладать

тремя признаками интеграции: а) оно эффективно контролирует средства насилия; б) оно имеет центр принятия решений, влияние которого распространяется на всё сообщество и в) оно является доминирующим центром политической идентификации для большинства населения.

В целом, федерализм предполагает, что возможно создание гармонично функционирующей системы, включающей в себя автономные образования и работающей для общих целей. Такая система может быть создана только путем конституционных преобразований, а не методами традиционной дипломатии или постепенным «переливанием». Федерализм, с точки зрения его сторонников, имеет два основных преимущества перед другими проектами интеграции. Первое, это защищенность системы от захвата власти какой-либо одной политической группой. Второе, федерация более устойчива к внешним вызовам. Кроме этого, необходимо отметить, что федерализм не нацелен на анализ конкретной формы правления. Более того, вряд ли существует государство, форма правления которого полностью соответствует принципу федерализма, так как форма федерального управления находиться в постоянном развитии. Несмотря на то, что идея федерального устройства выглядит достаточно просто, в практическом плане применить принципы федерализма оказалось сложно, так как сама теория не предлагала четкого описания того, как должно осуществляться разделение властных полномочий между федеральным и государственным уровнями.

В то же время федерализм предполагает, что государство-подобное образование, как форма федерального устройства, является единственно возможным вариантом организации власти. Тем самым, не смотря на критику национального государства, федерализм предлагает создание супергосударства, которое будет призвано контролировать входящих в него членов. Причем среди теоретиков нет согласия о методе создания такого супергосударства. С точки зрения одних сторонников федерализма, федерация должна быть создана единым конституционным актом - конституционный подход. Другие же считают, что федерализм должен постепенно завоевать популярность среди населения, которое затем будет голосовать за те преобразования, которые приведут к созданию федерации - социологического подход Современные представители неофедерализма разделились на сторонников коммунитаризма и космополитизма. С точки зрения космополитизма, человеческие ценности имеют универсальный характер, по отношению к которым государство является ненужным ограничителем. Проблема, которую пытаются решить сторонники этого направления, заключается в попытке вместить универсализм в рамки региональной политической интеграции. Сторонники коммунитаризма пытаются наоборот защитить государство, как институт наиболее эффективно представляющий человеческие сообщества. Представительница неофедерализма А. Сбрагия описывает федерализм как «попытку создания институтов, а не воспроизведение существующих институционных форм». Задачей этого созидательного процесса является институционализация территориальных различий между национальными государствами. Соответственно, наилучшим аналитическим инструментом при исследовании интеграционных политических процессов должна выступать сравнительная политология. Необходимо отметить, что в практическом плане идеи федерализма оказывают существенное влияние на процессы региональной интеграции. Например, первоначальный вариант Маастрихтского договора 1992 года, объявлявший о создании Европейского Союза, ставил задачу создания «федеральной Европы». Несмотря на то, что в дальнейшем цель была переформулирована на «создание более близкого союза», многие сторонники неофедерализма убеждены, что федеральный принцип остается лучшим рациональным решением институционных и идеологических проблем стоящих перед интеграционными процессами в Европе.20 Активизация сторонников федерализма последние четыре года идет активное обсуждение конституционного договора. И хотя конституция ЕС,

скорее всего не станет окончательным актом, создающим Европейскую федерацию, сам факт работы над таким документом дает повод заключить, что принципы федерализма будут и в дальнейшем активно задействованы в формировании ЕС.Функционализм/неофункционализм

Функциональный подход стоит у истоков концептуального осмысления феномена интеграции и, являясь важным элементом при изучении международных и негосударственных организаций, внес ощутимый вклад в развитие современных теорий о взаимозависимости и теории режимов. Главная задача, которую пытались решить последователи Д. Митрани, совпадала с той, что ставили перед собой федералисты, но поиск стратегий по достижению продолжительного мира между государствами был начат с других предпосылок. Поскольку капиталистическая модернизация первой половины 20-го века, по мнению Д. Митрани, «сломала экономическую самодостаточность индивида и локальной группы», то решение современных проблем не может быть найдено только в рамках одного территориально ограниченного образования, каковым является государство. По мнению функционалистов, отправной точкой при решении поставленной задачи должен быть не вопрос о том, какой будет форма международного сотрудничества, но какие функциональные задачи могут стать стержнем технического взаимодействия – отсюда и название функционализм. В основе функционального подхода лежит положение о том, что конкретные человеческие потребности или общественное благосостояние должны быть более приоритетными, чем святость государства или доминирование какой-либо идеологии. В отношении государства функционализм выражал сомнение в том, что такая нерациональная форма организации социальной жизни способна эффективно обеспечивать человеческие потребности. Такое недоверие исходило не только из осознания вненационального характера потребностей, но и из того факта, что идеологические и догматические установки мешают государству максимизировать общественное благосостояние. Критика государства со стороны функционалистов строилась на основе двух наблюдений. Во-первых, ошибочно рассматривать мир как сумму формально разделенных суверенных образований, так как необходимо учитывать материальную взаимозависимость государств. Во- вторых, государство-центричный взгляд на мир ограничивает возможности развития системы перспективой перенесения черт государства на глобальный уровень. Несмотря на то, что наиболее известный теоретик неофункционализма, современного варианта функционализма, назвал эту теорию «устаревающей»,многие современные исследователи активно используют логику и понятия неофункционализма в своих исследованиях. Кроме этого неофукнционализм является одной из самых значимых теорий региональной интеграции по степени разработанности и универсальности. По сути, неофункционализм попытался разработать практические рекомендации по развитию интеграции, основу которых составляют следующие положения:1) интеграция должна начинаться постепенно со сфер, не затрагивающих вопросов «высокой» политики, но в то же время являющихся ключевыми секторами экономики;2) необходимо создание соответствующей управляющей структуры, которая была бы максимально независима от конкретных национальных правительств и могла бы стать активным участником дальнейшей интеграции;3) успешная интеграция в конкретных экономических секторах создает функциональное давление на соседние отрасли, что приводит к активизации и расширению интеграции (процесс, известный как «переливание»);4) углубление и расширение интеграционных процессов приведет к развитию общих институтов, таким образом, политическая интеграция становиться неизбежным следствие экономического объединения, что в свою очередь, приведет к укреплению системы мирных взаимоотношений.

Принципы неофункционального подхода были заложены в работах Э. Хааса и Л. Линдберга. Беря за основу модель функциональной организации международной жизни, неофункционалисты обратили внимание на значение политического фактора в процессе интеграции. По их мнению, технические вопросы не могут быть отделимы от политических. Следовательно, интеграция осуществляется не только с функциональной неизбежностью, но ее прогресс во многом зависит и является результатом деятельности конкретных участников, преследующих свои интересы. Здесь неофункционализм стыкуется с плюралистической теорией в политологии, которая рассматривает политический процесс как соревнование между различными группами интересов за влияние. По мнению Э. Хааса, плюралистическая схема внутригосударственных отношений может быть применима и к международным отношениям: «наднациональная схема управления на региональном уровне очень напоминает, по сути, правительство на уровне индустриальной нации».

В центре внимания неофункциональной теории стоял вопрос, каким образом и в силу каких причин государства добровольно ограничивают свой суверенитет, одновременно приобретая новые средства для урегулирования конфликтов между собой. Анализ опыта первых интеграционных проектов привел Э. Хааса к выводу, что интерес, базирующийся только на экономической выгоде, иллюзорен, в силу того, что не имеет «глубоких идеологических или философских корней». В то же время, с точки зрения Э. Хааса формирование наднациональных политических сообществ является отличительным признаком современной международной жизни. Таким образом, экономический аспект интеграции имеет значение только для достижения более высокой цели – политической интеграции. Поскольку политика и управление для Э. Хааса и его последователей состоит, прежде всего, в «администрировании вещей» на основе рационального и научного метода, то одно из ключевых положений неофункционализма не случайно носит чисто функциональный характер: ключевыми сферами интеграции являются те, которые затрагивают реальные материальные потребности людей.

Соглашаясь с принципами функциональной организации управления, Э. Хаас, тем не менее, подверг ревизии принцип автоматичности в процессе развития интеграции посредством «разветвления» (ramification). С точки зрения неофункционалистов, процессы интеграции содержат в себе как функциональную автоматичность, так и целенаправленную деятельность различных участников. Тем не менее неофукциональная модель предполагает возможность нескольких автоматических процессов развивающих интеграцию: 1) успешная интеграция в одном секторе будет втягивать в интеграционную сеть другие смежные отрасли; 2) экономическая интеграция автоматически увеличивает степень взаимодействия во всем регионе; 3) увеличивается количество международных организаций, которые становятся основными сторонниками интеграции. Важнейшей составляющей данной теории интеграции является концепция «переливания» (spillover), которая служила для объяснения динамики развития интеграции. В связи с тем, что Э. Хаас и Л. Линдберг сами настаивали на значении собственных интересов у участников интеграции, то «переливание» должно быть обусловлено целенаправленной деятельностью лиц и организаций, которые, увидев преимущества сотрудничества в одной сфере, решили поддержать такое сотрудничество в других отраслях и сферах. В этом проявляется экспансивная логика «переливания» - «более ранние решения переливаются в новые функциональные контексты, включают все больше и больше людей, требуют все больше и больше контактов и консультаций».31 Такая логика способствует тому, что участники начинают определять свои интересы в более широком интеграционном контексте, то есть их интересы трансформируются под действием интеграции. Тем не менее, переход к политической интеграции требует наличия определенных условий. Во-первых, должны существовать наднациональные институты. Во-вторых, эти институты должны обладать полномочиями по инициированию социальных и

экономических процессов. В-третьих, задачи стоящие перед институтами должны быть по природе «экспансивными». В-четвертых, государства должны видеть взаимосвязь между своими интересами и интеграционным проектом.Транзакционализм

Если целью функционализма и федерализма было сдерживание государства или поиск новых вариантов негосударственного управления, то теория транзакционализма или как еще называют теория коммуникаций или плюралистическая теория предлагала найти способы стабильного и мирного сосуществования имеющихся национальных образований. Основу данного направления заложил К. Дойч, который создал теорию на основе соединения международной политики и национализма. Изучая национализм, К. Дойч пришел к выводу о том, что коммуникация является ключевым механизмом социальной мобилизации, которая в свою очередь является ответственной за развитие национального государства. Такие же процессы, по мнению К. Дойча, происходят и в международной сфере. Посредством коммуникации государства стремятся создать среду или сообщество безопасности вокруг себя. В соответствие с этой теорией, интеграция определяется как достижение безопасности в регионе и мирного взаимодействия государств. Суть транзакционального подхода была изложена в книге «Политические сообщества и Североатлантическая зона: международная организация в свете исторического опыта». Предметом внимания авторов этого проекта были сообщества безопасности – политические сообщества, в которых возможность применения военной силы для разрешения международных споров была приведена к минимуму. Создание таких сообществ было связанно с понятием интеграции, под которой понималось «достижение в рамках определенной территории чувства общности, создание институтов и правил гарантирующих мирное развитие отношений между странами». То есть в данном случае интеграция может считаться успешной, если создано сообщество безопасности. Центральное предположение транзакционализма гласит, что чувство общности между государствами наиболее вероятно там, где существует наиболее активная коммуникация, то есть чем активнее обмен транзакциями (материальными, культурными, политическими) при наличии взаимопонимания, тем больший уровень интеграции может быть достигнут. По мнению современных представителей транзакционализма Э. Адлера и М. Барнетта теория коммуникаций может быть применена к исследованию современных интеграционных процессов, но с учетом некоторых поправок. Как известно теория К. Дойча строилась на базе популярного в 1950-е годы бихевиоризма, поэтому достижение сообщества безопасности предполагалось через взаимодействие между различными нациями. Более того, сторонники этой теории считали, что взаимодействие может быть количественно измерено через подсчет количества международных телефонных звонков, туристов и тп. Современное же приложение принципов транзакционализма должно учитывать социальное происхождение транзакций, процессы социального научения коммуникативного действия, которые помогают акторам произвести взаимное узнавание. Критика транзакционализма строится на том, что этот подход не предлагает четкого описания механизмов, которые обеспечили бы создание сообществ безопасности, а также нет четкого критерия, определяющего степень интегрированности. Более того, в связи с тем, что транзакционализм делает большой упор на понятие безопасности, то процесс интеграции попадает в полную зависимость о того, как проблема обеспечения безопасности воспринимается в конкретный промежуток времени. По справедливому замечанию одного исследователя «обсуждение вопросов безопасности имеет тенденцию к драматизации существующей ситуации, что может понизить уровень существующей безопасности»Межгосударственный подход

Сторонники государство-центричного взгляда на процессы международного сотрудничества объединились под флагом межгосударственного подхода к интеграции,

который с конца 1960-х гг. является основным конкурентом неофункционализма. Один из ярких представителей этого направления С. Хоффманн в своих работах указывал на тот факт, что национальные интересы, понимаемые как «переплетение идей и идеалов, прецедентов и опыта, личных и групповых интересов», имеют решающее значение для реализации процесса интеграции.Также С. Хоффманн отрицал, что логика интеграции следует напрямую за процессами индустриализации и технократии. Наоборот, по его мнению, учет политического фактора должен указывать на то, что функциональные связи не имеют такого решающего значения, какое им придавали неофункционалисты. Основное замечание к неофункционалистам выражалось в том, что они сделали слишком большой упор на процессе, потеряв при этом из вида контекст, в котором этот процесс происходит. С точки зрения С. Хоффманна, международная система так устроена, что она будет создавать больше условий для различия между государствами, а не их слияния, так как основа системы содержит в себе принцип самоопределения наций. Таким образом, интерес государства к интеграции определяется больше его желанием существовать в ситуации большей определенности, нежели действием агентов более сильных, чем государство. Кроме этого С. Хоффманн поставил под сомнение наличие автоматичности в процессе интеграции, особенно его не устраивал характер связи между экономикой и политикой. С его точки зрения, политическая экономика разделена на два уровня, которые существуют автономно друг от друга. Первый уровень – сфера «низкой» политики. Здесь государства готовы пойти на активное сотрудничество. Второй уровень – сфера «высокой» политики. Она включает в себя вопросы, напрямую затрагивающие суверенитет страны. В этой сфере государства не стремятся поступаться своими полномочиями. Межгосударственный подход рассматривает государство как ключевойцентр принятия решений, который действует на основе национального интереса. «Новый» институционализм. Отличительной особенностью институционального подхода к интеграции является то, что он делает особый упор на значении институтов во взаимодействии государств и других акторов. K. Телен и С. Стейнмо указывают на то, что институты, организующие политико-экономическую активность, являются не просто инструментом, но и создают «информационно насыщенные» условия, в которых участникам легче находить положительные решения. Институты действуют в качестве посредников между предпочтениями акторов и результатами политики.

Современный, «новый» институционализм представляет собой достаточно широкую научную парадигму (можно выделить несколько основных направлений: историческое, социологическое и рациональное), поэтому само понятие институтов имеет несколько различных трактовок. Например, в рамках рационального институционализма институты определяются как формально законодательно оформленные образования и система правил принятия решений, которые налагают обязательства на участников интеграционного процесса. Наличие законодательных ограничений во взаимодействии акторов, заставляет последних изменять свои стратегии и тактики в соответствие с требованиями формальных правил. В социологической трактовке под институтами понимают формальные правила, процедуры и стандартные типы взаимодействия, которые структурируют отношения между участниками. Кроме этого в понятие институтов входят нормы неформального взаимодействия и элементы «нормативного социального порядка», такие как традиции и правила поведения. Поскольку действия участников традиционно определяются понятием интереса, то институционалисты разработали свои интерпретации роли институтов для формирования интересов и предпочтений. Например, последователи рационального институционализма считают, что интересы формируются вне институтов и являются результатом личных выборов участников. Поэтому институты могут оказывать только

сдерживающее влияние на выбор стратегий по реализации уже сформированных интересов. Несмотря на то, что такой взгляд снижает роль институтов и лишает их всякой автономности, по мнению У. Сандхольца, он же объясняет, почему государства вообще создают институты –совместные институты помогают государствам снизить стоимость взаимодействия между собой посредством более глубокого понимания взаимных целей и потребностей.

С точки зрения исторического институционализма, роль институтов выглядит более существенной при создании общего контекста для политических и экономических действий. Как следствие, институты способны формировать цели и интересы акторов, и тем самым влиять непосредственно на результаты всего процесса интеграции. Кроме этого государства-участники не могут заранее оценить длительных последствий своего участия в интеграционных институтах, так как в будущем они вынуждены будут действовать в условиях создаваемых новыми институтами. В тоже время, институты своим существованием определяют пути и варианты развития интеграционных процессов. Так, например, было бы нерационально с точки зрения государства отдавать часть своих полномочий в пользу общих институтов и тем самым терять контроль над внутренней ситуацией. Но, если учесть фактор непредвиденных последствий, создаваемый институтами, то можно согласиться с П. Пиерсоном в том, что «решение краткосрочных задач, приведшее к созданию общих институтов, определило в дальнейшем необходимость постепенного ограничения государства». Социологическое направление в институционализме особое вниманиеуделяет изучению институционализированных норм и обычаев. Как отметили П. Холл и Р. Тейлор, институты в данном аспекте рассматриваются с точки зрения их «влияния на поведения через предоставление описаний, категорий и моделей, без которых невозможно действие и его интерпретация». Институты для социологов являются механизмами, через которые социальные акторы обретают смысл окружающего мира. Таким образом, институты выполняют функцию «управления символами», то есть они помогают акторам определить свои интересы по отношению к другим участникам.Таким образом, институционализм предлагает для изучения широкий выбор различных аспектов интеграции: процедуры принятия решений, долговременные результаты институционализации, особенности межгосударственного взаимодействия на формальном и неформальном уровнях. Как следствие, вклад институционализма в исследование интеграции состоит в определении «новых» аспектов и вопросов. Например, Т. Кристиансен при рассмотрении работы Еврокомиссии уделил особое внимание взаимодействию множества организационных потоков в рамках одного института. В результате он выявил внутренние противоречия между тенденциями к политизации и бюрократизации, с одной стороны, и между дипломатией и демократией, с другой. Еще одним преимуществом институционального подхода является учет влияния правовой сферы на процесс интеграции. Институционализация правовых норм создала условия для большей самостоятельности правовой сферы. Соответственно, взаимодействие правовой системы с политической и экономической системами становиться действенным фактором в развитии процесса интеграции и определении направлений и степени объединения. Многие институтционалисты разделяют мнение о приоритетной роли государства в интеграционном процессе, но, тем не менее, отличительным достоинством этого исследовательского направления, по мнению М. Поллака, является учет того, как институты структурируют выбор действующих акторов. Действительно, понять процессы, происходящие в рамках современных интеграционных объединений становиться все труднее, если учитывать только традиционное понятие интереса, относительную силу государств и анализ сделок, совершенных в рамках межгосударственных соглашений.

CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Iordan Gheorghe Bărbulescu Text preluat din „Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de la Comunităţile Europene

la Uniunea Europeană” – București: Editura Trei, 2001,p.50-60

CECO a fost prima dintre Comunităţile Europene și, dacă avem în vedere situaţia dificilă din acea epocă, cea mai curajoasă din punct de vedere politic, chiar dacă limitată sectorial. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial aliaţii stabiliseră, prin Acordurile de la Postdam, un sistem de distribuire a producţiei din regiunea Ruhr-ului în scopul punerii în aplicare a sistemului general de reparaţii pentru daunele provocate de război, dar și al procesului de reconstrucţie europeană. Nu era mai puţin adevărat că se aveau în vedere, în același timp, controlul asupra unei zone de mare valoare strategică, precum și limitarea și monitorizarea nivelului de producţie al industriei germane. În 1947 SUA și Marea Britanie decid transferarea, în zonele controlate de ei, către autorităţile germane a administrării respectivului sistem, ceea ce provoacă protestele și preocuparea Franţei și Benelux-ului. Consecinţa acestei controverse dintre puterile ce-și asumaseră exploatarea zonei Ruhr-ului este decizia din 1949 de „internaţionalizare“ a acesteia prin participarea inegală a Germaniei, în scopul „exploatării și controlului comun al cărbunelui și oţelului“.Plecând de la experienţa acestui „sistem de administrare internaţională a bazinului Ruhr“, Franţa va face un pas înainte propunând o „administrare europeană permanentă“.

Procesul de integrare europeană, care se năștea prin crearea CECO, a fost declanșat prin istorica „Declaraţie Schuman“prezentată de către Ministrul de Externe francez, Robert Schuman, la 9 mai 1950, însă concepută și elaborată de către Jean Monnet, Comisar al Planului de Modernizare și Echipamente. Unele fragmente ale acestei propuneri istorice se regăsesc în Preambulul Tratatului CECO, exprimând practic esenţa complexului process numit „integrare europeană“: „Europa nu se va realiza dintr-o dată și nici nu va fi o construcţie completă; se va face prin realizări concrete, creând la început o solidaritate de fapt“. Se avea în vedere punerea în comun a producţiei franco-germane a cărbunelui și oţelului, dar și acceptarea: „unei Înalte Autorităţi a cărei decizie să devină obligatorie pentru Franţa, Germania și celelalte ţări care vor adera“. Cum recunoștea chiar Schuman, scopul politic era acela de a pune capăt antagonismului franco-german combinând acest obiectiv politic cu unul economic. Pentru el „unificarea politică“ se realiza de o formă implicită derivând din obţinerea „solidarităţii de fapt“, prin „fuziunea intereselor create între naţiunile europene“. În acest sens, „punerea în comun a producţiei“ asigura: „stabilirea imediată a bazelor comune de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei Europene și schimbarea destinului acestor regiuni, mult timp dedicate fabricării de arme, cărora tot ele le cădeau, apoi, constant victime“. Inspiraţia politică a procesului era evidentă stimulându-se, la fel cum se făcuse cu Planul Marshall sau OECE, un nou spirit de convieţuire și solidaritate destinat viitorului Europei Occidentale. Pe această linie de gândire, în Preambulul CECA, parafrazându-se Declaraţia Schuman, se spunea că „cei șase“ sunt: „deci și să substituie rivalităţile seculare printr-o fuziune a intereselor lor esenţiale, să creeze, prin instaurarea unei comunităţi economice, primele baze ale unei comunităţi mai ample și mai profunde între popoare aflate mult timp opuse prin divizări sângeroase și să pună bazele unor instituţii capabile să orienteze un destin de aici înainte comun“.La „chemarea“ lui Schuman au răspuns

Franţa, Germania, Italia și cele trei state care formau Benelux-ul. Marea Britanie a declinat invitaţia — un lucru obișnuit în epocă — motivând „interesul său pentru colonii“.

Tratatul s-a semnat la 18 aprilie 1951 la Paris și a intrat în vigoare la 23 iunie 1952, Jean Monnet devenind Președintele Înaltei Autorităţi (Comisia de astăzi). Cu Planul Schuman se punea punct regimului de internaţionalizare a bazinului Ruhr, aducându-se Germania pe „picior de egalitate“ în exploatarea acestuia însă, și mai imporatant, se crea CECA și se deschidea drumul construcţiilor comunitare viitoare.

Pilierii de bază ai CECA erau: — crearea unei pieţe comune; — existenţa unor obiective comune; — construirea unor instituţii comune având puteri efective și imediate.

Resursele ce făceau obiectul administrării comune erau:— cărbunele și oţelul; — huila, cocsul, lignitul, fierul, magneziul, oţelul lichid și laminat, produse finite din oţel și fier. Piaţa Comună, conform art. 4 CECO, se baza pe interzicerea:— oricăror taxe de intrare sau ieșire și a oricăror restricţii cantitative în scopul asigurării liberei circulaţii a produselor și persoanelor ce lucrau în aceste sectoare; — oricăror măsuri sau practici ce discriminau producătorii, cumpărătorii sau utilizatorii referitoare la condiţiile de preţ sau de preluare, dar și la tarifele de transport cât și la orice alte măsuri sau practici care împiedicau libera alegere de către cumpărător a furnizorului; — subvenţiilor și ajutoarelor atribuite de către stat sau a impozitelor speciale; — practicilor restrictive referitoare la distribuirea sau exploatarea pieţelor.

Obiectivele CECO, conform art. 3 TCECO, erau:— să vegheze la regularitatea aprovizionării;— să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie;— să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; — să îmbunătăţească capacitatea și calitatea producţiei și să promoveze o politică de exploatare raţională a resurselor naturale; — să îmbunătăţească condiţiile de muncă și viaţă ale muncitorilor; — să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce. Planul era foarte ambiţios prevăzând regularizarea, încă de la început, a unificării regimului salariilor, a asigurărilor sociale, a fiscalităţii, armonizarea preţurilor și a condiţiilor de transport.

Se poate aprecia că noua Comunitate a avut succesul politico-economic scontat, un indiciu constituindu-l semnarea, de către Marea Britanie, la 21 decembrie 1954, a unui Acord de Asociere. Sistemul instituţional, în versiunea sa din 1951, se compunea din: — Înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din șase persoane numite de comun acord de către guvernele celor șase state membre și care avea ample puteri cvasi-legislative și executive, deciziile acesteia având validitate și aplicabilitate imediată în toate statele membre. Înalta Autoritate era asistată de către un Comitet Consultativ de Reprezentare Socio-Economică și era responsabilă politic în faţa Adunării Parlamentare; — un Consiliu, format din miniștrii (fără puteri importante), ce reprezenta statele membre și a cărei misiune era aceea de a coordona acţiunea statelor cu acţiunea CECA;— o Adunare Parlamentară formată din parlamentari desemnaţi de către parlamentele naţionale, având competenţe limitate în ceea ce privește controlul politic specific unui Parlament; — o Curte de Justiţie care veghea asupra protecţiei juridice a subiecţilor CECA, a legalităţii acţiunilor Înaltei Autorităţi și a respectării separării atribuţiilor dintre CECA și statele membre. Cu CECA se iniţia, astfel, un proces ireversibil de „federalizare parţială“ sau „funcţională“ bazată pe „progresivitatea unor sectoare concrete și limitate“, dar decisive în strategia economică și politică a statelor fondatoare.

În iunie 1955 s-a creat un „Comitet Intreguvernamental de Experţi“, prezidat de Spaak. Raportul acestuia („Raportul Spaak“), la care s-a adăugat un proiect de Tratat (prezentate, la 21 aprilie 1956, la Veneţia), au constituit baza negocierilor desfășurate la castelul Val Duchese (Bruxelles) și au condus la semnarea, la Roma, la 25 martie 1957, a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice Europene“ (CEE) și a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice“ (EURATOM sau CEEA). Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, cuprinzând aceleași șase ţări ca și CECA și fără a o substitui pe aceasta. Obiectivele generale

ale CEE erau: — promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe întreg teritoriul Comunităţii; — expansiunea continuă și echilibrată; — stabilitatea crescândă a statelor membre și a Comunităţii pe ansamblu său; — creșterea nivelului de trai; — realizarea unor relaţii mai strânse între statele membre.Mijloacele generale ce făceau posibilă realizarea unor asemenea obiective erau: — stabilirea unei pieţe comune; — apropierea progresivă a politicilor lor economice.

Noţiunea de „Piaţă Comună“ se baza (și se bazează) pe cele „patru libertăţi fundamentale“ ale pieţei:— libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă și loială;— libera circulaţie a persoanelor și serviciilor;— libera circulaţie a capitalurilor;— libertatea cetăţenilor comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele acesteia.

Realizarea acestor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însemna mai mult decât, deja amintita, Uniune Vamală. Comunitatea Economică Europeană nu era doar o simplă Uniune Vamală, asigurând nu numai libera circulaţie a bunurilor, dar și protecţia acestora faţă de „exterior“ prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire de CEE, o zonă de liber schimb — precum EFTA/AELC (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) — se limita la asigurarea liberei circulaţii a bunurilor între parteneri, fără asigurarea protecţiei externe specifice CEE. Comunitatea Economică Europeană era, în plus, și o „Piaţă Comună“ incluzând toţi factorii de producţie, integrând unele politici (politicile agricole, transportul și comerţul) și coordonând și completând altele (politica socială sau fiscală). Piaţa Comună prevedea, în plus, acţiunea comună a membrilor săi în vederea depășirii eventualelor dificultăţi legate de balanţele de plăţi, dar și o politică economică comună. La rândul său, CEEA sau EURATOM avea (și are, încă) ca obiectiv general stabilirea condiţiilor necesare pentru formarea și creșterea rapidă a industriilor nucleare. Cu această finalitate, Comunitatea se angaja să dezvolte cercetarea și difuzarea cunoașterii tehnice în domeniu, să stabilească norme uniforme de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei și a muncitorilor, să faciliteze investiţiile, să vegheze asupra aprovizionării regulate cu energie, să garanteze utilizarea pașnică a materialelor nucleare și să creeze o piaţă comună care să garanteze libera circulaţie a materialelor și echipamentelor cât și a capitalului necesar investiţiilor nucleare.

Sistemul instituţional al acestor tratate era independent. Fiecare din ele avea propria Comisie, Consiliu și Adunare Parlamentară precum și propria Curte de Justiţie. Competenţele acestor patru instituţii, în versiunea lor originală, erau următoarele:

ComisiaEra formată din personalităţi numite, de comun acord, de către statele membre54, având iniţiativa normativă (legislativă), dar și unele atribuţii de gestiune, execuţie și control al îndeplinirii Tratatelor și a hotărârilor instituţiilor comunitare. Interesant de observat este că, Comisia Europeană (ce va substitui ulterior Înalta Autoritate a CECA) va avea mult mai puţină putere decât aceasta, chiar dacă, prin compensaţie, va putea acţiona în toate sectoarele socio-economice depășind, astfel, caracterul sectorial al Înaltei Autorităţi. Această „instituţie colegială“, garant al Tratatelor, nu va mai avea niciodată competenţele Înaltei Autorităţi.

ConsiliulEra (și este) instituţia comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora. Dispunea de putere de decizie și de coordonare a politicii economice în general.

Adunarea ParlamentarăEra formată din deputaţi desemnaţi de către parlamentele naţionale. Dispunea de anumite competenţe de control politic, incluzând capacitatea de a depune moţiune de cenzură asupra Comisiei, și trebuia consultată, în puţinele cazuri prevăzute în Tratatele fundamentale, anterior adoptării normelor comunitare.

Curtea de Justiţie

Avea (și are) ca misiune garantarea protecţiei generale în faţa legii, respectarea legalităţii comunitare și controlul interpretării și aplicării uniforme a Tratatelor și a actelor de drept derivat. Astfel, deci, se constituiau cele trei Comunităţi Europene ce există și în actualitate. Evident, de-a lungul timpului, au fost efectuate modificări progresive, cea mai semnificativă fiind cea din 1967 când au fost unificate instituţiile celor trei Comunităţi, astfel încât astăzi, deși avem în continuare trei Comunităţi, avem doar o Comisie, un Consiliu, un Parlament și o Curte de Justiţie (la care s-a adăugat Curtea de Conturi) pentru toate cele trei Comunităţi. Au fost schimbate, de asemenea, competenţele unora, puterea acestora cât și sfera lor de acţiune. În cazul CEE, începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992, aceasta și-a schimbat și denumirea, acum existând formal Comunitatea Europeană, adică CE.

ADÂNCIREA INTEGRĂRII EUROPENE

Text preluat din “Uniunea Europeană: istoric, instituţii,procese decizionale.- Seria Micromonografii - Politici Europene,2003,p.7-16//

http://www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. În urma unui preambul ce exprima intenţia statelor membre (SM) de a transforma Comunitatea Economică întro Uniune Politică (intenţie care se va concretiza câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse următoarele inovaţii:- instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii;- introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor deciziilor care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică şi socială şi politicii cercetării;- întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM şi acordurile de asociere;- înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe, alături de Curtea Europeană de Justiţie(CEJ);- creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială;- stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale).

Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993. Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.

Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO şi Euratom. Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depăşeşte marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:

-continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul);-continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);-crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii SM pot circula şi se pot stabili în alte SM; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi pentru PE în SM de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terţ şi în care SM naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);-instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE).

Al doilea pilon.Odată cu instituirea celui de–al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi se pun bazele unei cooperări sistematice între SM. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe de consens şi care limitează SM în politica lor externă. PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care au puteri şi proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de importanţă strategică pentru SM şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului).

Al treilea pilon. Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între SM, în domeniul justiţiei şi afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfăşura pe bază de acorduri internaţionale ocazionale ( un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimităţii). Aspectele acoperite de această politică şi reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaţionale.

Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinţei Inter-guvernamemtale (CIG) iniţiate la Torino în 1997 şi prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât şi Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt: - instituţionalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări (existentă în unele SM) cu nevoia respectării dorinţei altor SM de a nu fi implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să îşi păstreze suveranitatea naţională); acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu următoarele condiţii: să aibă în vedere promovare obiectivelor UE şi să fie aplicat ca o ultimă variantă; să nu pună în pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligaţiile şi interesele SM neparticipante; să se refere la majoritatea SM şi să fie deschis tuturor celorlate SM, în orice moment. Acest principiu al unei Europe „cu două viteze” a fost aplicat încă dinaintea dobândirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării: 1) Acordului Schengen (în 1985, numai de către Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda), 2) Cartei Sociale (Marea Britanie refuzând semnarea, în 1993, a angajamentului de armonizare a politicilofr sociale, însă fiind incluse reguli cu caracter relativ şi

obligatorii pentru celelate SM), 3) uniunii economice şi monetare (la care nu au aderat Danemarca, Suedia şi Marea Britanie)

- Primul pilon – dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte: crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă: SM vor considera promovarea ocupării forţei de muncă drept o chestiune de interes comun şi îşi vor coordona acţiunile în cadrul Consiliului –acesta din urmă elaborând annual un set „Direcţii de ocupare a forţei de muncă”, ce vor fi urmărite de guvernele SM în adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă; mai mult, Consiliul poate emite recomandări guvernelor naţionale prin majoritate calificată şi poate adopta – în co-decizie cu Parlamentul – măsuri de promovare a acţiunilor inovatoare în doemniul ocupării; integrarea conţinutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către Marea Britanie; extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei); extinderea listei drepturilor civice ale cetăţenilor europeni; întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie aconsumatorului.

- Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întărit cu privire la: posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică externă ale SM; introducerea principiului „abţinerii constructive”, prin care se permite unui SM să se abţină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; astfel, respectivul SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune şi trebuie să se abţină de la orice acţiune ce poate veni în conflict cu acţiunile UE bazate pe decizia în cauză; înfiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare14 responsabilă cu monitorizarea evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi situaţii ce pot afecta securitatea UE; oferirea poziţiei de „Înalt Reprezentant pentru probleme de PESC” Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Preşedenţiei Uniunii în probleme referitoare la PESC şi pentru sprijin în formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor politice de către Consiliu; „Înaltul Reprezentant” poate purta discuţii politice cu părţi terţe, în numele Consiliului şi la cererea Preşedenţei; includerea „misiunilor Petersberg”15 în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că la baza priorităţilor de acţiune ale UE stă dorinţa comună de a apăra securitatea europeană prin acţiuni de ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.

-Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viză şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulaţie a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie - de la metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară (comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii”.

Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o adoua Conferinţă Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt: schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere: deşi, pentru noile SM, numărul de

locuri în PE, numărul voturilor alocate în cadrul Consiliului şi pragurile aplicabile în cadrul procedurii majorităţii calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli, ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri;

două inovaţii majore privind procesul de decizie:- extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, facilitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor, cooperarea judiciară pe probleme civile,

încheierea de acorduri internaţionale în domeniile comerţului, serviciilor şi aspectelor comerciale ale proprietăţii individuale – cu unele excepţii, etc.);- extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe probleme civile, măsuri specifice de sprijin industrial, acţiuni de coeziune desfăşurate în afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor politice europene şi aspecte legate de imigraţie, de acordarea de vize şi de azil;

revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări:-numărul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze întărite de cooperare este, ceea ce înseamnă că după a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea SM;-înlăturarea posibilităţii utilizării dreptului de veto cu privire la cooperarea strânsă în domeniile aflate sub incidenţa primului şi celui de-al treilea pilon şi înlocuirea acesteia cu dreptul SM de a supune problema Consiliului European, care poate decide prin majoritate calificată (mai mult, dacă problema aparţine unuia din domeniile în care se aplică procedura co-deciziei, este necesar acordul PE);-introducerea posibilităţii de stabilire a unei „cooperări strânse” în domeniul PESC, în scopul implementării de acţiuni sau poziţii comune (dar exceptând chestiunile cu implicaţii militare sau care ţin de problema securităţii); introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii - procedură ce deja permite

Consiliului European să facă publică orice încălcare serioasă şi persistentă a drepturilor fundamentale de către un SM – instrument ce dă posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului în cauză; dezvoltarea capacităţii militare a UE, prin crearea unor structuri politice şi militare permanente şi prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a atribuţiilor de management al crizei corespunzătoare Uniunii Europei Occidentale. Comitetul Politic şi de Apărare este organismul ce poate primi autorizare din partea Consiliului pentru a lua deciziile potrivite în cadrul pilonului al doilea, în vederea asigurării controlului politic şi conducerii strategice a operaţiunilor de management al crizei. -înfiinţarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate; Eurojust reprezintă o unitate formată din magistraţi, a căror sarcină este de a contribui la coordonarea autorităţilor naţionale responsabile cu procedurile din domeniu; extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acţiunile SM din domeniile politicii sociale, a educaţiei şi formării profesionale; este vorba despre lupta împotriva excluziunii sociale şi reforma sistemelor de protecţie socială. Pe lângă acestea, a fost infiinţat un Comitet de Protecţie Socială - organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea între SM şi Comisia Europeană. Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica atât SM, cât şi statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declaraţie sunt: delimitarea responsabilităţilor între UE şi SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE, simplificarea tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al UE.

SISTEMUL INSTITUŢIONAL EUROPEAN –EVOLUŢII CONSACRATE PRIN TRATATUL DE LA LISABONA

DUMITRU MAZILU

Text preluat din “Sistemul instituţional european –evoluţii consacrate prin tratatul de la Lisabona// st. de drept românesc, an 21 (55), nr. 3, p.

227–234, Bucureşti, iulie–septembrie 2009

Construcţia Europei Unite presupune un sistem instituţional eficient, în măsură să răspundă exigenţelor dezvoltării democratice a Uniunii, în ansamblul său, şi a fiecărui stat membru în parte1. În urma eşecurilor răsunătoare ale procesului de ratificare a Tratatului Constituţional prin respingerea de către francezi şi olandezi în cele două referendumuri şi prin amânarea sine die a referendumului programat în Marea Britanie, liderii europeni au reevaluat procesul instituţional, gândit – înaintea elaborării Tratatului – a fi un sistem federativ şi au optat pentru un sistem confederativ, pregătind şi adoptând, la Lisabona, la 19 octombrie 2007, un Tratat de Reformă. În această comunicare ştiinţifică vom încerca să răspundem la trei întrebări: mai întâi, a fost oportună abandonarea procesului de promovare a unui sistem instituţional federativ în Europa integrată?; apoi, se cuvine să răspundem la întrebarea dacă sistemul instituţional confederativ reprezintă opţiunea cea mai adecvată pentru progresul şi prosperitatea popoarelor europene? şi, în al treilea rând, va veni oare o vreme când naţiunile europene vor renunţa la identităţile lor proprii şi vor accepta topirea acestor identităţi într-o identitate comună, cea europeană, sau procesul instituţional va fi construit astfel încât identitatea comună europeană va permite menţinerea şi chiar o mai deplină afirmare a identităţii naţionale a popoarelor componente într-o Uniune concepută ca un sistem de instituţii în serviciul naţiunilor componente şi al tuturor cetăţenilor europeni şi nu drept un mecanism suprastatal prin care statele mai mari şi mai puternice din punct de vedere economic să subordoneze naţiunile mai mici, cărora să le impună anumite decizii care să le defavorizeze?

Tratatul de reformă – adoptat la Lisabona de la 19 octombrie 2007 – dă răspunsuri adecvate, în acest moment al dezvoltării instituţionale, la întrebările formulate în această analiză şi la multe altele, care preocupă nu numai cetăţenii celor 27 de state membre în prezent, dar şi pe cetăţenii ai căror state aşteaptă să dobândească acest statut într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Această concluzie este susţinută de cele zece măsuri de reformă – negociate şi adoptate prin Tratat: a. Termenii care ar putea induce ideea că Uniunea este o federaţie, precum cel de „Constituţie” sau simbolurile „drapel”, „imn”, „deviză” – chiar dacă aceste simboluri continuă să existe – au fost eliminate din Tratat; b. Parlamentele naţionale pot să ceară Comisiei – în baza prevederilor Tratatului – să revizuiască o propunere, dacă ele consideră că această propunere impietează asupra competenţelor lor; c. Se conferă un caracter obligatoriu dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului în statele membre. Menţionăm că Marea Britanie şi Polonia au obţinut o derogare de la acest caracter; d. După ratificarea Tratatului, Uniunea devine persoană juridică, având capacităţi de reprezentare pentru toate statele membre; e. Au fost extinse atribuţiile Parlamentului European; f. Din anul 2014, Executivul European va avea un număr de comisari egal cu două treimi din numărul de state, ceea ce înseamnă că nu fiecare stat va avea un comisar; g. Din anul 2014 va intra în funcţiune votul cu dublă majoritate, ceea ce înseamnă că la sută din statele membre – reprezentând 65 la sută din populaţie – vor putea lua decizii valabile pentru toate statele membre. În cazul în care un singur stat se împotriveşte votului cu dublă majoritate, adoptarea acestei măsuri poate fi amânată până în anul 2017; h. Preşedintele Consiliului European va fi ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, renunţându-se la preşedinţia semestrială a Uniunii, consacrată în prezent; i. Prin Tratat a fost creată funcţia de Înalt Oficial pe Probleme de Securitate; s-au instituit politici europene de apărare şi securitate, care stabilesc modalităţi de ajutor între statele membre în caz de agresiune, calamităţi etc.; j. Prin Tratat sunt mai bine reglementate drepturile cetăţenilor europeni, stipulându-se o mai adecvată reprezentare a lor în instituţiile europene. Din măsurile de Reformă – incluse în Tratatul adoptat la Lisabona – rezultă că liderii europeni au optat pentru un sistem instituţional confederativ şi nu pentru unul federativ.

Amintim, în acest sens, că atribuţiile viitorului Preşedinte al Consiliului European au fost reduse, iar ideea instituirii funcţiei de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii a fost abandonată, optându-se pentru funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă şi de Securitate. După cum observa actualul Preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao

Barroso – prin dispoziţiile Tratatului – în mai multe domenii „centrul de putere a fost mutat de la instituţiile Uniunii spre statele membre”. Jean Monnet – încă din anii ’50 ai secolului trecut – atrăgea atenţia că „Încercarea de a promova o structură federativă va întâmpina o rezistenţă atât de puternică din partea statelor, încât orice astfel de iniţiativă va fi sortită eşecului”, iar Generalul Charles de Gaulle – combătând tezele federalizării Continentului – a demonstrat că se impune să se construiască o „Uniune a statelor independente şisuverane, care să-şi păstreze şi perpetueze identitatea şi tradiţiile proprii”5. Charles de Gaulle aprecia că opţiunile federaliste nu sunt realiste, contravenind concepţiei europenilor cu privire „la modul în care ar dori să convieţuiască în Europa Unită”. Rolul Parlamentului European potrivit Tratatului de Reformă

Valorificând experienţa acumulată pe parcursul anilor, în timpul negocierilor de la Lisabona s-au făcut unele precizări privind rolul Parlamentului European. În Tratatul de Reformă se stipulează că Parlamentul European exercită – împreună cu Consiliul – „funcţiile legislativă şi bugetară”. S-a convenit ca Parlamentul European să exercite „funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate”. În privinţa compoziţiei Parlamentului European s-a stabilit ca acesta să fie alcătuit din „reprezentanţii cetăţenilor Uniunii”11. Numărul membrilor Parlamentului European „nu poate depăşi şapte sute cinci zeci, plus preşedintele”.Se precizează că reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Cu privire la modul în care sunt aleşi membrii, în Tratatul de la Lisabona se consacră alegerea „prin vot universal direct, liber şi secret”, mandatul având o durată de cinci ani”. În cursul negocierilor s-a convenit că Parlamentul European „îşi allege Preşedintele şi biroul dintre membrii săi”. Potrivit punctelor de vedere exprimate în dezbateri, „liderii statelor membre au decis că Preşedintele Parlamentului European nu va mai avea drept de vot”, decizie contestată de Hans-Gert Pöttering, actualul Preşedinte al Parlamentului European. Argumentele prezentate de Preşedintele în funcţiune al Parlamentului European s-au dovedit întemeiate, iar – la definitivarea textului – s-a recunoscut că îşi va păstra dreptul de vot. „Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale”

Tratatul de Reformă debutează – în precizarea rolului Consiliului European – prin introducerea articolului 9B. Este de apreciat modul explicit în care Tratatul stipulează poziţia Consiliului European în sistemul instituţional.

Textul convenit în Tratatul de la Lisabona este de natură să clarifice atât locul, cât şi rolul Consiliului European în relaţia cu celelalte instituţii ale Uniunii, dar şi în procesul general al construcţiei Europei Unite. Precizând că „nu exercită funcţii legislative”, ci „oferă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii, definindu-i orientările şi priorităţile politice generale”, Tratatul de Reformă recunoaşte rolul important care revine şefilor de stat şi/sau de guvern ai statelor membre care compun Consiliul European. În privinţa deciziilor pe care le adoptă, Tratatul a consacrat procedura consensului „cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel”. Reglementări explicite au fost incluse în Tratat cu privire la Preşedintele Consiliului European. „Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată”.Negocieri laborioase au avut loc cu privire la mandatul Preşedintelui Consiliului European. Astfel, s-a convenit ca Preşedintele Consiliului European: să prezideze şi impulsioneze lucrările Consiliului European; să asigure pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; să acţioneze pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European; să prezinte Parlamentului European un Raport după fiecare reuniune a Consiliului European.Consiliul „exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară”

Tratatul de la Lisabona a făcut precizări şi cu privire la rolul Consiliului în sistemul instituţional al Uniunii Europene. Stipulându-se că exercită – împreună cu Parlamentul European – funcţiile legislativă şi bugetară, se stabileşte că revine Consiliului misiunea de a exercita „funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate”. În privinţa compoziţiei Consiliului, Tratatul precizează că – în alcătuirea sa intră „câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot”.Deciziile în Consiliu sunt adoptate „cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel”. Se precizează că, începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată „se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55 la sută din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 la sută din populaţia Uniunii”.„Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop”

Tratatul de la Lisabona defineşte – pe baza experienţei acumulate în decursul anilor – rolul Comisiei Europene, îndrituită să asigure „aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora”. „Comisia – se stipulează în Tratat – supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene”. „Comisia execută bugetul şi gestionează programele. Ea exercită funcţii de coordonare, de executare şi administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate”.O competenţă importantă a Comisiei este aceea de a propune actele legislative. Tratatul stipulează în mod expres că „actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel” Mandatul Comisiei este stabilit pentru o perioadă de cinci ani, iar membrii Comisiei sunt aleşi „pe baza competenţelor lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă”.Curtea de Justiţie a Uniunii Europene „asigură respectareadreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”

Tratatul de la Lisabona precizează că principala instanţă a Uniunii este Curtea de Justiţie care cuprinde „Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele speciale”.Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă „din câte un judecător pentru fiecare stat membru”. Judecătorii trebuie să întrunească criteriile de competenţă şi imparţialitate stipulate în tratate. Curtea este asistată de avocaţi generali.Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele: cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice; cu titlu preliminar – la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale – cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii; în celelalte cazuri prevăzute de tratate.

În concluzie, la Bruxelles, în iunie 2007 şi la Lisabona, în octombrie 2007 – în confruntarea dintre „federalişti” şi „suveranişti” – a triumfat raţiunea, optându-se pentru un sistem instituţional în care toate popoarele să-şi vadă garantate interesele legitime, deoarece europenii doresc o Uniune a statelor în care identităţile lor naţionale să nu fie abandonate ...Liderii europeni şi-au declarat satisfacţia pentru soluţiile convenite prin Tratatul de la Lisabona.

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Gabriela Drǎgan

Text preluat din “Eonomia integrarii europene”.-Bucureşti:ASE,2010, p.44-50

Extinderea spre Nord, 1973: Marea Britanie, Danemarca, IrlandaTemerile Franţei, că Marea Britanie va juca rolul „calului troian” în interiorul

CEE,reprezentând de fapt interesele SUA, o vor determina să facă uz de dreptul său de veto, chiar dacă avizul celorlalţi cinci parteneri era pozitiv. Astfel, Generalul de Gaulle s-a opus succesiv candidaturii depuse de Marea Britanie, începand cu 1961 si continuand în ianuarie 1963 şi noiembrie 1967. Alegerea lui George Pompidou, la 15 iunie 1969, va determina o modificare în poziţia Franţei, care, de astă dată, nu se va mai opune cererii britanice. In acelasi an, alături de Marea Britanie, au mai depus cereri de aderare Norvegia, Danemarca şi Irlanda. Negocierile se vor desfăsura relativ rapid (iunie 1970-iunie 1971), iar tratatele de aderare se vor semna în ianuarie 1972 şi vor intra efectiv în vigoare in ianuarie 1973. În trei dintre potenţialele noi state membre, tratatele de aderare au fost supuse referendumurilor. Daca in Irlanda şi Danemarca aderarea primeste aprobarea populaţiei, în Norvegia opozanţii obţin 54% din voturi si aderarea este astfel respinsa. În Marea Britanie ratificarea a fost făcută printr-un vot al Camerei Comunelor. In mod particular, se poate aprecia ca aderarea Marii Britanii a adus procesului de integrare paricularitati nebanuite pana atunci:

Pe de o parte, leaderii englezi, in marea lor majoritate, au pus sub semnul întrebării caracteristicile construcţiei europene si ale procesului de integrare. Ca atare, desi au aparut atat confuzii cat si întârzieri, Uniunea a fost obligata sa avanseze numai prin proiecte care sa-si demonstreze atat coerenta cat si eficacitatea. Exemplele sunt numeroase, putand fi acum amintite atat criza bugetara care a paralizat Comunitatea între 1981-1984 (UK considera contribuţia sa la bugetul comunitar mult prea ridicată, datorită modului de calcul al TVA) dar si de rezervele manifestate de UK in cazul negocierii Tratatului Constitutional si, mai apoi, a Tratatului de reforma;

Pe de alta parte, aderarea UK a dus si la creşterea forţei economice şi politice a Comunităţii, la ameliorarea relaţiilor cu SUA, la deschiderea de noi perspective cu ţările din Commonwealth. De asemenea, Marea Britanie a jucat un rol pozitiv în relansarea Pieţei Unice, unul din artizanii acesteia fiind lordul Cockfield. Astfel, datorita pragmatismul britanic a triumfat principiul recunoaşterii reciproce a normelor şi a pregătirii profesionale, eliminându-se astfel munca titanică legată de armonizarea reglementărilor naţionale folosită până atunci.

Toate acordurile de aderare au impus o perioadă de tranziţie unică, de cinci ani, care s-a derulat între 1 ianuarie 1973 şi 31 decembrie 1977.

Extinderea spre SUD:

1981, Grecia Unii autori (B.Huchet, H.Malosse, 1996) au asemuit poziţia Greciei în domeniul politicii externe, cu cea a unui călăreţ singuratic, atât datorită ataşamentului său faţă de Lumea a treia cât şi datorită poziţiei geografice specifice, în interiorul Balcanilor si la porţile Orientului Mijlociu. Intrarea Greciei în Comunitate a avut în principal raţiuni politice şi sentimentale (Grecia antică, leagăn al democraţiei), trecându-se cu relativă uşurinţă peste obstacolele reale şi evidente, generate de rămânerea sa în urmă din punct de vedere economic şi social sau de poziţia sa geografică excentrică. Deşi Grecia devenise ţară asociată la 1 noiembrie 1962, in „perioada coloneilor” (1967-1974), perioadă care a urmat loviturii de stat militare din aprilie 1967, relaţiile sale externe cu Europa de Vest au fost extrem de reci. După revenirea la un regim democratic, la 12 iunie 1975 Grecia şi-a prezentat candidatura iar negocierile încep la 27 iulie 1976. Tratatul de aderare va fi semnat la 28 mai 1979 şi va intra în vigoare la 1 ianuarie 1981. Grecia a beneficiat de o perioadă tranzitorie de cinci ani, extinsă pentru

produsele agricole şi circulaţia lucrătorilor, la şapte ani. În ciuda unor transferuri financiare importante, de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri structurale, ea a rămas o „lanternă roşie” pentru UE, cu rezultate economice încă nesatisfăcătoare.

1986, Spania şi Portugalia Ca şi alte ţări AELS, Portugalia încheiase în

1972, paralel cu prima lărgire a Comunităţii, un acord prin care se prevedea între 1973 şi 1977 realizarea progresivă a unei zone de liber schimb pentru produse industriale şi acordarea de concesii pentru anumite produse agro-alimentare. Izolată datorită regimului autoritar promovat de către Salazar, Portugalia cunoaşte în 1974 aşa numita „revoluţie a garoafelor roşii” prin care se restabileşte treptat un regim democratic în ţară. Cererea sa de aderare va fi depusă la 28 martie 1977 iar negocierile vor începe în noiembrie 1977. Spania, nu a fost nici ţară asociată, asemeni Greciei, nici membră AELS, precum Portugalia, fiind legată de Comunitate numai printr-un acord comercial preferenţial, în vigoare de la 1 octombrie 1970. Şi în cazul Spaniei, regimul generalului Franco a menţinut Spania într-o relativă izolare. Revenirea regelui Juan Carlos, la 22 noiembrie 1975, a marcat debutul unor noi relaţii cu Europa de Vest. Cererea privind aderarea a fost depusă la 28 iulie 1977 iar negocierile au început la 5 februarie 1979. La 12 iunie 1985, cele doua state se vor semna la Madrid şi, respectiv, Lisabona tratatele privind aderarea. Ca şi în cazul aderărilor precedente a fost prevăzută o perioadă tranzitorie, de regulă de 7 ani (deşi în cazul primei lărgiri, fusese de 5 ani), această perioadă urmând a lua sfârşit la 1 ianuarie 1993, momentul intrării în vigoare a pieţei unice interne. Ritmul dezarmării tarifare urma a fi uşor mai rapid pentru Spania decât pentru Portugalia; erau prevăzute dispoziţii aparte pentru anumite produse industriale (automobile, textile, tutun, petrol, produse siderurgice) ca şi pentru produsele agricole. Noua lărgire spre Centru şi Nord, 1995: Austria, Suedia, Finlanda Ţările AELS au negociat cu ţările comunitare crearea unui Spaţiu Economic European (tratatul de la Porto, 2 mai 1992). Doi ani mai târziu, ele cer şi obţin, deplina aderare la UE (cu excepţia Elveţiei, care, prin referendum, respinge tratatul privind SEE la 6 decembrie 1992). Tratatele de aderare cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda au fost semnate la 30 martie 1994. După ce au fost supuse referendumurilor (Austria, 12 iunie 1994, Finlanda, 16 octombrie 1994, Suedia, 13 noiembrie 1994 şi Norvegia, 27-28 noiembrie 1994), tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. Norvegia nu a devenit membră UE nici de astă dată, datorită rezultatului negativ obtinut la referendum: 52% din voturi împotrivă. Această noua extindere are numeroase conotaţii pozitive:

- Noile state membre erau ţări cu economii stabile şi puternice, care nu reprezentau o povară pentru bugetul comunitar;

- Ponderea economică şi influenţa politică a UE a crescut substanţial. Cu toate acestea, noua extindere, care a crescut numarul statelor membre de la 12 la 15, a implicat si anumite riscuri, cel mai important fiind riscul paraliziei decizionale, datorat faptului că extinderea nu a implicat în paralel si o reformă instituţională.

Extinderea spre Est: 2004/2007Între 1991-1994, UE semneaza cu fostele tari socialiste din Europa Centrala si

de Est (TECE) asa-numitele Acorduri Europa, care erau in fapt acorduri de asociere intre acestea si UE. Astfel, între 1991- 1993 sunt semnate asemena acorduri cu 6 state, respectiv Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria, iar în 1994 cu Ţările Baltice (Letonia, Lituania şi Estonia) şi Slovenia. Toate aceste acorduri au intrat în vigoare în intervalul 1994-1996. Cipru şi Malta au depuse cererile de aderare în 4 iulie şi respectiv 16 iulie 1990. Candidatura Ciprului a părut a ridica probleme mai mari datorită situaţiei politice din zonă (ocuparea de către Turcia a mai mult de o treime, ceea ce a generat un conflict care a opus Grecia, Turciei, încCaracteristicile procesul de extindere catre Centrul si Estul Europei. Caracteristicile procesul de extindere catre Centrul si Estul Europei Căderea zidului Berlinului (1989) a permis UE să restabilească cu rapiditate relaţii diplomatice cu TECE, fiind semnate cu relativă rapiditate

Acorduri de comerţ şi cooperare economică cu Bulgaria, fosta Cehoslovacie, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Slovenia. În perspectiva favorizării unei integrări cât mai rapide a ţărilor din est, Uniunea a semnat Acorduri de asociere specifice cu TECE, precum şi cu ţările Baltice, acorduri care se bazau pe articolul 310 (fostul articol 238) al Tratatului UE. „Acordurile europene” sunt acorduri mixte şi acoperă atât domenii de competenţă naţională cât şi comunitară. Acordurile europene de asociere

Reprezintă un nou tip de document, conceput de Comunitate imediat după transformările din 1989 din Europa Centrală şi de Est Acordurile Europene au fost precedate de Acordurile interimare, care permiteau aplicarea anticipată a aspectelor comerciale şi economice ale asocierii. Intrarea în vigoarea Acordurilor de asociere (Acordurile Europa) a avut loc după ratificarea lor de către Parlamentul European, urmata de ratificarea realizata de catre Parlamentele ţărilor membre şi cele ale tarilor asociate.ă din 1974). Acordurile Europene încheiate cu toate TECE au avut la bază acelaşi model tip de Acord, clauzele fiind similare în conţinut (clauze privind domeniul, natura şi volumul concesiilor, perioada de tranziţie, etc.), deosebirile apărând însă în anexele care însoţesc Acordurile. In aceste anexe, de pilda, sunt cuprinse produsele care se vor bucura de o protecţie mai ridicată în prima parte a perioadei de tranziţie (de 10 ani), precum şi nivelul contingentelor pentru unele produse (textile, agricole, siderurgice). Acordurile instituie asocierea între TECE, pe de o parte, şi UE, pe de altă parte, în scopul atingerii obiectivului politic şi economic propus, respectiv pregătirea graduală a acestor ţări pentru integrarea în UE, prin dezvoltarea schimburilor comerciale şi a relaţiilor economice de ansamblu, dar şi prin stabilirea de instituţii adecvate punerii în practică a asocierii. Principalele capitole ale acestor acorduri vizau:

-Libertatea schimburilor şi libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor;

- Cooperarea economică, financiară, culturală;

- Dialogul politic.

Principalul obiectiv economic îl reprezintă crearea unei zone de liber schimb (ZLS), prin reducerea tarifară graduală a taxelor vamale, astfel încât, în final, mărfurile să poată circula liber între cele două părţi. Deoarece cele două părţi se află în stadii de dezvoltare economică diferită, s-a introdus noţiunea de perioadă de tranziţie, estimată la 10 ani. Pe parcursul acestei perioade acordarea reciprocă a concesiilor se va face pe baza principiului asimetriei: concesiile oferite de UE vor fi acordate, în general, la începutul perioadei de tranziţie, iar cele acordate de TECE spre finele acestei perioade. În legătură cu produsele considerate de UE drept „sensibile”, acordurile conţin reglementări speciale, în cazul acestor produse liberalizarea schimburilor urmând a respecta un alt calendar. Pentru a beneficia de concesiile acordate de UE, produsele exportate trebuiau să demonstreze că sunt originare din ţara asociată, originea mărfurilor fiind definită în funcţie de locul în care se realizează transformarea substanţială a produselor. Pentru ca un produs să beneficieze de statutul de „origine”, trebuie ca valoarea componentelor de import, cu excepţia celor provenind din UE, să nu depăşească 40% din valoarea finală a produsului, sau, cu alte cuvinte, conţinutul local să reprezinte 60%. Acordurile prevăd şi posibilitatea recurgerii la măsuri de salvgardare, în cazul în care importurile din ţara parteneră produc sau ameninţă să producă un prejudiciu serios produselor naţionale direct concurente. În acest caz, fiecare din cele 2 părţi poate recurge la măsuri adecvate de protejare a pieţei interne (măsuri ce vor trebui să aibă un caracter provizoriu). Acordurile precizau faptul că ţările asociate vor beneficia de sprijin financiar din partea UE, fie prin fonduri nerambursabile în cadrul programului Phare, fie prin împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiţii. În afara prevederilor privind aspectele comerciale, Acordurile Europene includ şi alte domenii precum: dialogul politic, parlamentar, cultural, circulaţia muncitorilor, dreptul de stabilire, circulaţia serviciilor, plăţile, concurenţa, apropierea legislaţiilor. Pentru

asigurarea dialogului politic, Acordul prevede înfiinţarea unui Consiliu de asociere, format din reprezentanţi ai ambelor părţi, care urmează a se reuni la nivel ministerial, cel puţin o dată pe an; el va avea sarcina să supravegheze îndeplinirea Acordului şi, în anumite domenii, să ia decizii care să oblige părţile.

Procesul de aderare către centrul si estul Europei a fost un proces de natură evolutivă şi inclusivă, toate ţările candidate fiind admise în UE pe seama aceloraşi criterii, cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”. „Criteriile de la Copenhaga” au în vederea respectarea următoarelor condiţii: 1. condiţii politice, referitoare la stabilitatea instituţiilor care garantează buna funcţionare a democraţiei, respectarea drepturilor omului, a minorităţilor, etc. 2. condiţii economice, referitoare în principal la existenţa şi buna funcţionare a unei economii de piaţă, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale specifice pieţei unice (condiţie care echivalează cu a solicita atingerea unui grad de dezvoltare economică apropiat de al ţărilor membre UE);

3. condiţii instituţionale, referitoare la capacitatea ţării respective de a-şi asuma obligaţiile de membru, acest lucru incluzând acceptarea acquis-ului comunitar (drepturi, obligaţii, prezente şi potenţiale, ale sistemului comunitar şi ale cadrului internaţional), fapt concretizat în introducerea unei legislaţii compatibile cu cea UE; 4. existenţa unui cadru juridic şi administrativ care să urmărească punerea în practică şi modul în care este respectată această legislaţie;

Criteriilor enunţate mai sus, şi care vizează condiţiile care trebuie respectate de TECE, li s-a mai adaugă unul, care viza de astă dată Uniunea, şi care se referă la capacitatea acesteia de a absorbi noi membri, capacitate care va depinde atât de rezultatele reformelor sale instituţionale cât şi de evoluţia propriilor politici.

EUROPEAN UNION ENLARGEMENT

Kristin Archick

Text preluat din:”European Union Enlargement” Congressional Research Service, April 4, 2012, p.4-11

Process of Enlargement According to the Maastricht Treaty, any European country may apply for EU membership if it meets a set of core political and economic criteria, known as the “Copenhagen criteria.” These criteria for EU membership require candidates to achieve “stability of institutions guaranteeing democracy, the rule of law, human rights and respect for and protection of minorities; a functioning market economy, as well as the capacity to cope with competitive pressure and market forces within the Union; the ability to take on the obligations of membership, including adherence to the aims of political, economic, and monetary union.” In addition, the EU must be able to absorb new members, so the EU can decide when it is ready to accept a new member. When a country submits an application to join the EU, it triggers a complex technical process and a sequence of evaluation procedures. At the same time, EU enlargement is very much a political process; most all steps on the path to accession require the unanimous agreement of the existing member states. As such, a prospective EU candidate’s relationship or conflicts with individual member states may significantly influence a country’s EU accession prospects and timeline.

Following the submission of a given country’s application, the European Commission first issues a formal opinion on the aspirant country, after which the Council of Ministers decides whether to accept the application. Following a positive unanimous decision by all 27 member states

in the Council of Ministers to accept a given country’s application, that country becomes an official EU candidate. Accession negotiations, a long and complex process in which the candidate country must adopt and implement a massive body of EU treaties, laws, and regulations, may then begin. The Commission and the Council of Ministers (acting unanimously) must also approve the actual opening of accession negotiations and a negotiating framework, which establishes the general guidelines for the enlargement talks. The EU’s 80,000 pages of rules and regulations are known as the acquis communautaire. The acquis is divided into 35 subject-related chapters that range from free movement of goods to agriculture to competition. Accession negotiations on each chapter begin with a screening process to see to what extent the applicant meets the requirements of each chapter; detailed negotiations take place at the ministerial level to establish the terms under which applicants will adopt and implement the rules in each chapter. The European Commission proposes common negotiating positions for the EU on each chapter, and conducts the negotiations on behalf of the EU. Enlargement policy and accession negotiations are directed and led by the EU Commissioner for Enlargement and European Neighborhood Policy, currently Stefan Füle. In all areas of the acquis, the candidate country must bring its institutions, management capacity, and administrative and judicial systems up to EU standards, both at national and regional levels. During negotiations, applicants may request transition periods for complying with certain EU rules. All candidate countries receive financial assistance from the EU, mainly to aid in the accession process. Chapters of the acquis can only be opened and closed with the unanimous approval of all 27 existing EU member states acting in the Council of Ministers. Periodically, the Commission issues “progress” reports to the Council of Ministers and the European Parliament assessing the achievements in the candidate countries. Once the Commission concludes negotiations on all 35 chapters with an applicant state, the agreements reached are incorporated into a draft accession treaty, which must be approved by the Council of Ministers and the European Parliament. After the accession treaty is signed by the EU and the candidate country, it must then be ratified by each EU member state and the candidate country; this process can take up to two years. Current EU Acceding Countries and Candidates. Croatia, which is scheduled to join the EU in 2013, is currently recognized in EU terminology as an “acceding country.” Five other countries are considered by the EU as official candidates for membership: Iceland, Macedonia, Montenegro, Serbia, and Turkey. All are at different stages of the accession process, and face various issues and challenges on the road to EU membership

Croatia Croatia is one of the six countries

that made up the former Yugoslavia. In 2001, within a decade of gaining independence, Croatia concluded a Stabilization and Association Agreement (SAA) with the EU to govern relations, including financial and technical assistance geared toward helping Croatia meet the political and economic criteria for EU accession. Croatia submitted its application to join the EU in February 2003. In June 2004, the EU named Croatia as an official candidate for membership. At the time, the EU asserted that Croatia still needed to make further progress on some of the political preconditions for membership related to issues such as minority rights, judiciary reform, and the apprehension of war criminals stemming from the Balkan conflicts of the 1990s. In December 2004, the EU announced it would open accession negotiations with Croatia in March 2005, provided that Croatia demonstrated “full cooperation” with the International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia (ICTY). The start of accession talks was delayed, however, because some EU members were not convinced that Croatia was cooperating sufficiently with the ICTY in apprehending a prominent war crimes suspect. EU accession talks with Croatia were eventually opened in October 2005, following a determination that Croatia was in full compliance with the ICTY. Croatia’s accession talks stalled, however, in December 2008 when neighboring EU member Slovenia began blocking the opening and closing of several chapters of the acquis amid a border dispute. In September 2009, Slovenia

agreed to resolve the border issue separately, detaching it from Croatia’s EU membership bid and thereby allowing accession negotiations to continue. In June 2011, the EU concluded accession negotiations with Croatia. The EU and Croatia signed the Treaty of Accession in December 2011. Croatia is expected to become the 28th member of the Union on July 1, 2013, following the completion of the ratification process in both Croatia and in all existing 27 member states. The EU noted Croatia’s transformation over the past two decades into a stable democracy with a functioning market economy and commended Croatia on the considerable progress it has made in bringing its laws, regulatory frameworks, and administrative practices into line with those of the Union; at the same time, the EU asserted that Croatia must continue with its reforms, especially those related to tackling corruption, increasing judicial transparency, and doing more to help disadvantaged minorities. On January 22, 2011, Croatian voters approved the country’s EU accession in a national referendum, with 66% in favor.

Iceland Although Iceland has close and extensive ties with the EU, it resisted joining the EU

for decades. In July 2009, however, Iceland applied for EU membership in the wake of the 2008 financial crisis that led to the collapse of its banking system and the devaluation of its national currency. Many Icelandic officials believed that membership in the Union would significantly bolster Iceland’s ability to recover from its economic recession. The EU named Iceland as an official candidate in June 2010, and began accession negotiations with Iceland in July 2010.Iceland has a stable democratic government and open market economy. Iceland and the EU have a free trade agreement dating back to 1972, and Iceland has been a member of the European Economic Area (EEA) since 1994. Through the EEA, Iceland participates in the EU’s single market and a significant number of EU laws already apply in Iceland. Also, Iceland is a member of the Schengen area, which enables Icelanders to work and travel freely throughout the EU, and participates in a number of EU agencies and programs in areas such as enterprise, the environment, education, and research. Given Iceland’s existing integration with the EU, many observers expected accession talks to proceed quickly. As of the end of 2011, talks had been opened on 11 chapters, and 8 of these provisionally closed. However, several challenges remain for Iceland. These include resolving differences with the EU on fisheries and whaling policies, and settling an ongoing dispute over repaying the British and Dutch governments for debts incurred when Iceland’s online bank—Icesave—failed in 2008. Furthermore, it is unclear at present whether Icelanders would support EU membership in a national referendum; Iceland’s political parties are divided on the benefits of EU accession and recent public opinion polls suggest that a strong “no” camp exists. Experts assert that late 2013 is probably the earliest date by which Iceland would be ready to join the EU

Macedonia Macedonia, once part of the former Yugoslavia, concluded a Stabilization and

Association Agreement with the EU in 2001. It applied for EU membership in March 2004. The EU named Macedonia as an official EU candidate in December 2005, but it has not yet secured a start date for accession negotiations. Since 2009, the European Commission has recommended that the EU open membership talks with Macedonia. The Commission has asserted that Macedonia is sufficiently fulfilling the political and economic criteria for membership, although it continues to urge Macedonia to complete necessary reforms aimed at improving the electoral process, protecting freedom of expression, promoting the independence of the judiciary, and strengthening anti-corruption efforts. Some EU officials and leaders also remain concerned about inter-ethnic tensions in Macedonia, especially with respect to its Albanian minority. Accession negotiations with Macedonia, however, have largely been delayed by a long-running and ongoing disagreement with Greece over the country’s official name. Macedonia maintains the right to be recognized internationally by its constitutional name, the Republic of Macedonia, but Greece asserts that it implies territorial claims to the northernmost Greek province of the same name. As a result of this

dispute, Greece continues to block the opening of EU accession talks with Macedonia. EU officials acknowledge that progress on resolving the issue of the country’s name is crucial in order to further Macedonia’s EU membership bid. Currently, the EU refers to Macedonia in official documents as the Former Yugoslav Republic of Macedonia (FYROM), a provisional name coined in 1993 to enable Macedonia to join the United Nations. Montenegro

After ending its union with Serbia and gaining independence in June 2006, Montenegro and the EU began talks on a Stabilization and Association Agreement. The SAA was signed in October 2007. Macedonia applied for EU membership in December 2008 and was granted candidate status in December 2010. In October 2011, the European Commission assessed that Montenegro had achieved the necessary degree of compliance with the political and economic criteria for accession talks to begin. At their December 2011 summit, EU leaders announced that they hoped to open accession negotiations with Montenegro in June 2012, provided that the European Commission finds that Montenegro is making sufficient progress in implementing its reform agenda. EU leaders emphasized that they would pay particular attention to Montenegro’s efforts in the areas of rule of law, fundamental rights, and the fight against corruption and organized crime. Serbia

Until relatively recently, Serbian-EU relations were difficult and Serbia’s path toward eventual EU membership faced several obstacles. Most EU member states and EU officials viewed Serbia as bearing the bulk of responsibility for the violent dissolution of the former Yugoslavia in the 1990s and for the 1999 conflict over its former province of Kosovo. Many in the EU considered Serbia as being slow to implement necessary political and economic reforms, largely uncooperative in tracking down Serbian war crimes suspects indicted by the International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia, and resistant to normalizing relations with Kosovo (which declared independence from Serbia in 2008, but which is not recognized by Serbia). Over the last few years, however, Serbia has made considerable progress in modernizing its political and economic system. As part of EU efforts to boost pro-Western political forces in the country, the EU concluded a Stabilization and Association Agreement with Serbia in April 2008. In December 2009, Serbia submitted its formal application for EU membership. In the summer of 2011, Serbia’s accession prospects improved significantly following the arrest and extradition of two high-profile war crimes suspects wanted by the ICTY. In October 2011, the European Commission recommended EU candidate status for Serbia, provided that it continued to work on improving relations with Kosovo in EU-brokered talks. Although many observers had expected that the EU would name Serbia as an official candidate country at its December 2011 summit, EU leaders postponed the decision. Some EU member states asserted that Serbia had not yet made sufficient progress in normalizing relations with Kosovo; EU leaders were also particularly concerned about the outbreak of violence in Serb-dominated northern Kosovo in 2011. In February 2012, Serbia concluded two accords with Kosovo aimed at addressing some key EU concerns; Serbia agreed to conditions under which Kosovo may participate in Western Balkans regional institutions, and on the technical parameters for jointly managing its border with Kosovo (which EU officials hope will reduce tensions in northern Kosovo). In light of these accords, the EU named Serbia as an official candidate in March 2012. Analysts note, however, that the EUexpects Serbia to achieve further steps in normalizing its relations with Kosovo before accession negotiations can be opened, and that even once such discussions begin, Serbia will not be ready to join the EU for many years. Experts also assert that ultimately, it is unlikely that the EU would admit Serbia as a member until Kosovo’s status is fully resolved.

Turkey Turkey has a long-standing bid for EU membership, but the relationship between Turkey and

the European project has been characterized historically by a series of ups and downs. Although EU member states have always supported a close association with Turkey, divisions have and continue to exist among member states over whether Turkey should be allowed to join the Union given concerns about its political system, human rights record, economy, and large Muslim population. The status of Turkey’s membership application is a frequent source of tension between Turkey and the EU. Turkish EU aspirations date back to the 1960s. Turkey and the European Economic Community concluded an association agreement (known as the Ankara Agreement) in 1963, which was aimed at developing closer economic ties. The Ankara Agreement was supplemented by an Additional Protocol, signed in 1970, preparing the way for a customs union. Nevertheless, Turkey’s 1987 application for full membership in the European Community was essentially rejected. In 1995, the customs union between the EU and Turkey entered into force, allowing most goods to cross the border in both directions without customs restrictions. In 1997, the EU declared Turkey eligible to become a member of the Union, but did not set a clear timeline for accession. In 1999, the EU finally recognized Turkey as an official candidate country; at the same time, the EU asserted that Turkey still needed to comply fully with the political and economic criteria for membership before accession talks could begin. In 2001, the EU adopted its first “Accession Partnership” with Turkey, setting out the political and economic priorities Turkey needed to address in order to adopt and implement EU standards and legislation. Ankara had hoped that the EU would set a firm date for starting negotiations at its December 2002 summit, but was disappointed; several EU members argued that although Turkey had undertaken significant reforms—such as abolishing the death penalty and increasing civilian control of the military—it still did not fully meet the membership criteria. Some member states also remained concerned about Turkey’s stance toward Cyprus, which has been divided since 1974 between the internationally recognized Republic of Cyprus administered by the Greek Cypriot government in the island’s south, and the Turkish Republic of Northern Cyprus, controlled by Turkish Cypriots. Turkish troops remain stationed in northern Cyprus, and Turkey does not recognize the Republic of Cyprus under the Greek Cypriot government. In December 2004, the EU asserted that Turkey had made sufficient progress on legislative, judicial, and economic reforms to allow accession talks to begin in October 2005, provided Turkey met two conditions by that time: bringing into force several additional pieces of reform legislation; and agreeing to extend Turkey’s existing agreements with the EU and its customs union to the 10 new EU member states, including Cyprus. Turkey met both of these requirements by July 2005. In pledging to extend its EU agreements and the customs union, however, Turkey asserted that it was not granting diplomatic recognition to the Greek Cypriot government. After some contentious debate among EU members over issues related to Turkey’s lack of formal recognition of Cyprus and whether a “privileged partnership” short of full membership for Turkey should be retained as a future option, the EU opened accession talks with Turkey in October 2005. The negotiating framework effectively requires Turkey to continue working toward normalizing relations with Cyprus and asserts that “if Turkey is not in a position to assume in full all the obligations of membership, it must be ensured that Turkey is fully anchored in the European structures through the strongest possible bond.” The EU maintains that the “shared objective of the negotiations is accession,” but that it will be an “open-ended process, the outcome of which cannot be guaranteed beforehand. ”In other words, despite agreeing to open accession talks, Turkey is still not ensured eventual full EU membership. Detailed negotiations between the EU and Turkey on the acquis began in 2006. Since then, the EU has opened talks on 13 chapters of the acquis (one of these was provisionally closed in June 2006), but progress has been slow and negotiations have been complicated by Cypriot-related issues. According to the EU, Turkey’s continued refusal to open its ports and airports to ships and planes from the Greek Cypriot part of the island, as required by the 1970 Additional Protocol and the customs union, is a major stumbling block. In December 2006, the EU decided to delay the opening of eight chapters dealing with areas affecting the customs union

pending Turkey’s compliance with applying the Additional Protocol to Cyprus. Although negotiations on other chapters would be allowed to continue or be opened when ready, the EU also asserted that no further chapters would be provisionally closed without resolution of the issues related to the Additional Protocol. In December 2009, the EU reaffirmed the freeze on the opening of the eight chapters affecting the operation of the customs union. Cyprus and France have also put holds on opening several other chapters of the acquis. Although accession talks between Turkey and the EU are expected to continue in 2012, many observers view the process as largely stalled. No new chapters of the acquis were opened in 2011, and little progress appears to have been made in the chapters already under negotiation. Experts contend that this slow pace suits some EU governments and many EU citizens who remain wary about the implications of Turkey’s accession on the Union’s institutions and finances given Turkey’s size (with nearly 80 million people, Turkey would rival Germany as the largest EU country in terms of population), and the relatively large portion of Turks considered poor in economic terms. Despite Turkey’s improving and increasingly vibrant economy, some in the EU still fear an influx of Turkish laborers, who would have the right to live and work in existing EU member states should Turkey accede to the Union. Many EU leaders and publics also worry that Turkey’s predominantly Muslim culture would fundamentally alter the character, policies, and identity of the Union. In addition, EU concerns persist about the status of Turkish political reforms, the independence of its judiciary, women’s rights, the degree of media freedoms, and the extent to which religious and ethnic minorities are protected. Analysts predict that at best, Turkish membership in the EU is at least another decade away. Moreover, they note that it is highly unlikely that Turkey would be able to join the EU without a political settlement on the divided island of Cyprus. A number of observers point out that some Turkish policymakers and citizens are also increasingly questioning the value of and need for Turkish accession given the EU’s current financial woes and sovereign debt crisis, ongoing European concerns about Turkey’s potential membership, and the perceived stalemate in Turkey’s accession negotiations.

Prospects for Future Rounds of EU Enlargement As noted previously, the EU asserts that the

enlargement door remains open to any European country that is able to meet and implement the political and economic criteria for membership. The remaining Western Balkan states of Albania, Bosnia-Herzegovina, and Kosovo are all recognized as potential EU candidates but their accession prospects and timetables vary (see text box for more information); most analysts believe that it will likely be many more years before any of these countries are ready to join the EU. Nevertheless, the EU hopes that the possibility of membership will help accelerate reforms and promote greater stability in these and other states interested in eventual EU accession. Countries such as Ukraine and Georgia have also expressed long-term EU aspirations. On the other hand, “enlargement fatigue” in the wake of the recent addition of 12 new members has become a serious issue in Europe. Although the EU is moving ahead with enlargement to include Croatia and probably some of the other Western Balkan countries and Iceland, experts assert that a number of European leaders and many EU citizens remain cautious about further EU enlargement. This is especially true with respect to Turkey or the countries of “wider Europe,” usually considered to include Ukraine, Moldova, and the southern Caucasus (Georgia, Armenia, and Azerbaijan). EU officials increasingly stress that the process of enlargement must take into account the Union’s “integration capacity.” In other words, acceding countries must be ready and able to fully assume the obligations of EU membership, and additional EU enlargement must not endanger the ability of the EU’s institutions to function effectively or render EU financing arrangements unsustainable.

Structura şi funcţionalitatea instituţilor Uniunii Europene

Privire generală asupra instituţiilor Uniunii Europene2.1. Sistemul instituţional comunitar. Aspecte generale

„Nimic nu este posibil jură indivizi, nimic nu este durabil fam instituţii", arăta Jean Monnet, unul dintre arhitecţii construcţiei europene. Această convingere s-a reflectat în modul în care aufost create instituţiile CECO, mod solid care şi-a păstrat forma şi structură aproape asemănătoare şi acum/la peste jumătate de secol după. Astfel, structura instituţională a Uniunii Euro-pene este fondată pe o organizare cvadripartită care nu corespunde însă, principiului separaţiilor puterilor, în locul acestuia aplicându-se un principiu specific comunitar, şi anume, cel alreprezentării intereselor, potrivit căruia fiecare instituţie a UE reprezintă un interes distinct. Astfel:

Consiliul reprezintă interesele statelor membre;

Comisia apără interesul Comunităţilor, în ansamblul lor; Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre; Curtea de Justiţie asigură respectarea regulilor de drept; Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.

2.2. Evoluţii istorice privind structura instituţională comunitarăSistemul instituţional, în versiunea sa din 1951, se compunea din: înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din nouă persoane numite de

comun acord de către guvernele celor şase state membre, Franţa, Germania şi Italia având câte doi reprezentanţi, celelalte trei state numai câte unul. Ea avea ample puteri cvasi-legislative şi executive, deciziile acesteia având validitate şi aplicabilitate imediată în toate statele membre. înalta Autoritate era asistată de către un, Comitet Consultativ de Reprezentare Socio-Eco-nomică şi era responsabilă politic în faţa Adunării Parlamentare;

Consiliul Special de Miniştri (art. 27 din Tratat), era o altă instituţie specifică a CECO, care reprezenta şi coordona guvernele şi politicile naţionale ale statelor membre. Consiliul era instituţia înzestrată cu putere de decizie, reprezentanţii statelor membre adoptând acte care le angajau fără a mai fi nevoie de aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant pe unul dintre membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. în acest fel, instituţia îndeplinea şi o funcţie de legătură între acţiunile înaltei Autorităţi şi cele ale guvernelor naţionale, responsabile cu politica economică a ţărilor lor.

Consiliul dădea un „aviz conform" sau, cu alte cuvinte, aproba deciziile importante ale înaltei Autorităţi. în anumite situaţii, instituţia era abilitată să determine priorităţile de utilizare şi de repartiţie între industriile interesate, precum şi resursele de cărbune şi oţel;

- Adunarea Comună (art. 7 şi 20-25 din Tratat) era compusă din 78 de delegaţi desemnaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre. Potrivit prevederilor înscrise în Tratat, membrii Adunării erau fie numiţi, fie aleşi prin „sufragiu . ; - universal, direct, după procedura 'fixată de fiecare înaltă Parte Contractantă"' (art. 21). în fapt,doţi membrii Adunării erau delegaţi ai parlamentelor naţionale. Potrivit stipulaţiilor din Tratat, Adunarea se întrunea cel puţin o dată pe an, prilej cu care se punea în discuţie şi un raport general prezentat de înalta Autoritate. Adunarea putea vota şi adopta cu o majoritate de două treimi o moţiune de cenzură care putea duce la demisia colectivă a înaltei Autorităţi. Membrii înaltei Autorităţi trebuiau să răspundă şi la eventualele interpelări puse de către Adunare;

- Curtea de Justiţie, înfiinţată în virtutea art. 31-45 din Tratat, era cea de-a patra instituţie CECO. Ea îşi exercita competenţele care îi erau atribuite, efectuând cu toată independenţa un control judiciar asupra actelor înaltei Autorităţi şi ale statelor comunitare. Ea mai era însărcinată cu supravegherea respectării Tratatului şi cu soluţionarea diferendelor dintre ţările membre sau dintre particulari şi înalta Autoritate.

Sediul Curţii a fost stabilit la Luxemburg, ea fiind compusă din 7 judecători şi 2 avocaţi generali numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de şase ani. Curtea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.

O transformare a sistemului instituţional a apărut la 25 martie 1957, când, odată cu semnarea tratatelor CEE şi CEEA, a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor şi astfel:

Adunarea Comună a CECO s-a unificat cu celelalte Adunări ale CEE şi CEEA într-o Adunare unică, sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană;

Curtea de Justiţie a CECO s-a unificat cu cele două Curţi ale CEE şi CEEA, într-o Curte de Justiţie unică;

- Cele trei Consilii de Miniştri şi cele două Comisii CEE şi CEEA au continuat să coexiste; înalta' Autoritate şi-a, continuat existenţa.; în acelaşi timp, pentru CEE şi CEEA a devenit

comun şi uri organ (nu instituţie) Comitetul Economic şi Social (art. 193 CEE şi 165 CEEA). Forma instituţională de mai sus intra în conflict cu faptul că obiectivele urmărite de cele- trei Comunităţi erau însă, cam aceleaşi, şi anume: o piaţă comună largă, o apropiere progresivă a politicilor economice ale statelor membre/ o dezvoltare şi o expansiune continuă şi echilibrată pe întregul ansamblu al Comunităţilor, o stabilitate şi o ridicare continuă a nivelului de trai. De aceea, în anii ce au urmat au fost efectuate modificări progresive, cea mai semnificativă fiind cea din 1967 când s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru toate cele trei Comunităţi europene, astfel încât de aici înainte, deşi aveam în continuare trei Comunităţi, aveam doar o Comisie, un Consiliu, un Parlament şi o Curte de Justiţie pentru toate cele -trei.

Reformele introduse prin AUE au privit instituţiile comunitare, după cum urmează:s-a formalizat Consiliul European, care făcea acum parte din structura tratatelor constitutive,

fără a avea; însă, statut de instituţie propriu-zisă;Consiliul European se consolida, astfel, ca şi „categorie de drept internaţional'', fiind simultan

„reuniune a şefilor de stat şi guvern" şi „Conferinţa Inter guvernamentală";s-au realizat noi transferuri de competenţe, de la state către Comunităţi.

Pentru a reuşi o şi mai mare democratizare a procesului legislativ, AUE a mărit capacitatea de influenţă a PE asupra Consiliului, prin introducerea sistemului de cooperare. Reformele au afectat şi Curtea de Justiţie. Astfel, se introducea posibilitatea flexibilizării statutului acesteia, dar şi noua instituţie a „Tribunalului de Primă Instanţă", complementară Curţii de Justiţie, ale cărei competenţe se refereau atât la persoane juridice cât şi fizice. Tratatul de la Maastricht a fost acela care a adăugat celor patru iristituţii încă una şi anume, Cui-tea de Conturi.

Pasul determinat de trecerea la Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht, a reclamat atribuirea unor noi competenţe, aparent economice, în realitate de mare importanţă politică. Aceste noi competenţe trebuiau, însă, administrate de instituţii cu şi mai mari responsabilităţi politice. Toate acestea făceau ca, de această dată, să se reclame o şi mai profundă reformă instituţională în care, la loc de cinste, trebuia să stea codecizia PE-Consiliu, CE având nevoie, pentru a-şi legitima deciziile, de un protagonism crescând al PE. Astfel, s-a ajuns ca Tratatul să reprezinte un salt calitativ serios în procesul de integrare europeană, deschizând „breşe" importante în „anchilozatul" sistem comunitar, precum:

recunoaşterea puterii de co-decizie legislativă a PE; democratizarea şi realizarea efectivă a controlului PE asupra Comisiei; atribuirea de competenţe nou-createi Uniuni Europene; raţionalizarea utilizării competenţelor comune;- crearea cetăţeniei Uniunii, complementară celei naţionale. Ultimele trei Tratate comunitare care au intrat în vigoare, au adus şi ele schimbări asupra modului de funcţionare al instituţiilor europene, în sensul că: s-a modificat ponderea statelor membre în Consiliu; s-a îmbunătăţit ponderea în luarea deciziilor; s-a modificat structura Comisiei; s-a modificat puterea reală a PE; s-a extins votul prin majoritate calificată şi s-a redus corespunzător cel prin unanimitate; s-a instituţiorializat cooperarea întărită.

2.4. Principii care guvernează activitatea instituţiilor europene2.4.1. Principiul autonomiei instituţiilor comunitare

În cadrul atribuţiilor lor, instituţiile au capacitatea de a seorganiza în mod liber. Principiul autonomiei instituţiilor comunitare, în condiţiile în care aceste instituţii nu au personalitate juridică,, rezultă chiar din Tratatele institutive. Este vorba de recunoaşterea competenţei fiecărei instituţii de a-şi hotărî propriul regulament sau de a-şi desemna funcţionarii publici Comunitari ş.a. Astfel, spre deosebire de ONU, unde funcţionarii săi sunt numiţi

de către Secretarul General, în cadrul instituţiilor comunitare ei sunt numiţi de către fiecare instituţie, aceasta stabilindu-şi propriile reguli privind stătutul acestora. Totuşi, această libertate nu trebuie percepută ca fiind una absolută, ea având limitele date de dispoziţiile cu caracter de principiu conţinute de tratatele europene, atunci când se referă la problematica instituţională.

După cum arată doctrina de specialitate, autonomia instituţiilor s-a manifestat şi atunci când s-a pus problema alegerii sediului Parlamentului European. Tratatele au precizat numai că „sediul instituţiilor comunitare este fixat de comun acord cu guvernele statelor membre". Statele membre au avut măi multe propuneri şi, ca urmare, nu ă putut fi luată nicio decizie în acest sens. Curtea de Justiţie, sesizată, a arbitrat între puterea de autoorganizare a Parlamentului European şi necesitatea respectării dispoziţiilor din tratate. Decizia Curţii a fost luată în sensul păstrării autonomiei Parlamentului, cu alte cuvinte, în respectarea competenţei acestuia de a-şi „regla organizarea internă".

2.4.2. Principiul atribuirii de competenţePrincipiul atribuirii de competenţe este enunţat în Tratatul CEE, articolul 4, unde se spune că

„fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite". Altfel spuâ, instituţiile comunitare nu au competenţe generale, ci doar competenţe atribuite expres prin Tratatele institutive. Curtea de Justiţie a refuzat să accepte o teorie a atribuţiilor implicite, aşa cum aceasta ar rezulta din Tratatul CECO, dar nu a menţinut aceeaşi poziţie de principiu în cadrul CEE. Intr-o altă speţă, Curtea a precizat: „Competenţa Comisiei deăirge în mod implicit din competenţa pe care Consiliul i-a conferit-o pentru a adopta măsuri speciale de intervenţie [...]".

2.4.3. Principiul echilibrului instituţionalAcest principiu nu evocă ideea, potrivit căreia tratatele ar fi stabilit o repartizare echilibrată a

puterilor între instituţii, ci numai faptul că, organizarea comunitară este reflectarea unui echilibru al intereselor după importanţa pe care statele au conferit-o fiecăruia dintre acestea. Acest principiu s-a impus Ia nivel comunitar mai ales datorită modului în care este construită arhitectura instituţională, cu instituţii care reprezintă în mod direct interesul guvernelor statelor membre, cu o instituţie care se doreşte a fi în deplină independenţă iată de nivelul naţional şi una care reprezintă în mod direct cetăţenii europeni. Este un principiu de natură constituţională cu caracter ambivalent: este un echilibru de promovat, dar şi un echilibru căruia trebuie să i se asigure respectarea. Sub primul aspect, trebuie văzut ca fiind dinamic şi deci poate fi înţeles în termeni de separare dar şi de colaborare între puteri.

Echilibrul instituţional, conceput ca separare a puterilor, înseamnă, în primul rând, că o instituţie nu va renunţa să îşi exercite competenţa care i-a fost conferită prin Tratat, transferând exercitarea acesteia unei alte instituţii sau unui organ extraco-munitar. în acelaşi mod, o instituţie cpmunitară nu va încălca competenţele conferite altor instituţii.

Echilibrul instituţional, conceput ca o colaborare a puteri:-lor, exprimă existenţa unei relaţii care uneşte fiecare instituţie. Această colaborare se manifestă cu deosebire la nivelul participării fiecărei instituţii la elaborarea de norme comunitare. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie există mai multe precizări, ca de pildă cea referitoare la procedura de cooperare instaurată de art. 7 din Actul Unic European2, în care se spune că obiectul acesteia, este consolidarea participării Parlamentului European la procesul legislativ al Comunităţii.

2.4.4. Principiul transparenţeiConform art. 15 TFUE: „(1) în scopul promovării unei bune guvernări şi asigurării participării

societăţii civile, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii acţionează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenţei.

(2) Parlamentul European se întruneşte în şedinţe publice, de asemenea şi Consiliul în cazul în care dezbate şi votează un proiect de act legislativ.

(3) Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică, care are reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are drept de acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi

agenţiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente, sub rezerva principiilor şi condiţiilor care vor fi stabilite în conformitate cu prezentul alineat.

Principiile generale şi limitele care, din motive de interes public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de acces la documente, se stabilesc prin regulamente de către Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară. Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenţie, asigură, transparenţa lucrărilor lor şi elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziţii speciale privind accesul la propriile documente, în conformitate cu regulamentele menţionate la al doilea paragraf.

Dispoziţiile prezentului alineat se aplică Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Băncii Centrale Europene şi Băncii Europene de Investiţii, numai în cazul în care exercită funcţii administrative.

Parlamentul European şi Consiliul asigură publicarea documentelor privind procedurile legislative, în condiţiile prevăzute de regulamentele menţionate la al doilea paragraf.

Сonsiliul European2.2.1 Statutul de instituţie

Cu privire la Consiliul European, Tratatul lămureşte odată pentru todeauna o problemă ce a fost dezbătută de multe ori în doctrină, respectiv caracterul de instituţie a Uniunii a acestuia. Astfel, textul îi confirmă în mod clar Consiliului European apartenenţa la sistemul instituţional european. In acelaşi timp, în cadrul art. 9B (devenit art. 15 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană) se subliniază: „Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative".

2.2.2. Componenţă şi funcţionare Consiliul European este format conform reglementărilor Lisabona, din şefii de stat sau de guvern ai

statelor membre precum şi din preşedintele sau şi preşedintele Comisiei. Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate participă laJucrările Consiliului Europeanj Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui săujAtunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului Euro-jjean poate decide sj fie asistat de un ministru în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, un membru al Comjsieiţi Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

Un alt element important adus de noul Tratat este reglementarea, cel puţin parţială, a modului în care Consiliul European funcţionează. Dat fiind faptul că, până la momentul Lisabona, Consiliul European lipsea din enumerarea oficială făcută de Tratate cu privire la instituţii, şi regulile privind funcţionarea acestuia lipseau, anterior apelându-se mai ales la normele cutumiare ce au apărut şi s-au consolidat de-a lungul timpului..Consiliu European se pronunţă prin consens cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel.în caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din partea unui singur alt membru.

In cazul în care hotărăşte cu majoritate calificată, Consiliului European i se aplică articolul 16 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, în cazul în care Consiliul European se pronunţă prin vot, preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu participă la vot.

Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea deliberărilor Comisiei European pentru care este necesar unanimitatea. Preşedentele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul European pentru a fi audiat.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va participa la lucrările Consiliului European.

Consiliul European hotărăşte cu majoritate sirnplă în chestiuni de procedură precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură.

Consiliul European este asistat de Secretariatul General al Consiliului. Consiliul European adoptă cu majoritate calificată: o decizie de stabilire a listei formaţiunilor Consiliului, altele decât cea Afaceri Generale şi cea

Afaceri Externe, în conformitate cu articolul 16 alineatul (6) din Tratatul privind Uniunea Europeană;

o decizie referitoare la preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia formaţiunii „Afaceri Externe", în conformitate cu articolul 16 alineatul (9) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

2.2.3. AtribuţiiÎn lipsa unor dispoziţii clare cu privire la natura juridică a Consiliului European, acesta apărea ca fiind ceva asemănător unui comitet de direcţie sau unui consiliu al directorilor: dezbătea problemele principale şi obiectivele UE lăsând celorlalte instituţii să rezolve detaliile'. Datorită Lisabonei s-au creionat mai exact atribuţiile Consiliului European. Astfel, conform art. 22 din TUE: „Consiliul European identifică interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii.Deciziile Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica externă şi de"securitate comună, precum şi celelalte domenii ale acţiunii externe a Uniunii. Deciziile pot să privească relaţiile Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică. Acestea precizează durata lor şi mijloacele care urmează a fi puse la dispoziţie de Uniune şi statele membre.Consiliul European hotărăşte în unaminitate, la recomandarea Consiliului, adoptă de aceasta în conformitate cu normele prevăzute pentru fiecare domeniu în parte. Consiliului European sunt puse in aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate.Deciziile cu privire la Politica Externă şi de Securitate Comună se adoptă de către Consiliul European şi de către Consiliu hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care TUE dispune altfel.

Statele membre se pun de acord în cadrul Consiliului European şi Consiliului în orice chestiune de interes general în domeniul de politică externă şi de securitate în vederea definirii unei abordări comune. înainte de a întreprinde orice acţiune pe scena internaţională sau de a-şi asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă celelalte state în cadrul Consiliului European şi al Consiliului.; Statele membre asigură, prin convergenţa actiunilor lor Uniunea îşi poate promova interesele şi valorile pescena internaţională» Statele membre sunt solidare între ele.

în cazul în care Consiliul European sau Consiliul a definit o abordare comună a Uniunii, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre îşi coordqriează activităţile în cadrul Consiliului.

Misiunile diplomatice ale statelor membre şi delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale cooperează între ele şi contribuie la formularea şi la punerea în aplicare a abordării comune.în ceea ce priveşte domeniul cooperării poliţieneşti şi juridice în materie penală, Conform art. 68 TFUE: „Consiliul European defineşte orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie ".

Prevederile comunitare care acordă un rol specific Consiliului European în materie de politică economică şi monetară, pe de o parte, şi în materie de ocupare a forţei de muncă, pe de altă parte, sunt trasate în mod similar. Consiliul European concluzionează şi decide în materie de politici economice, stabilind liniile directoare de urmat de către statele membre, după cum adoptă concluzii în materie de ocupare a forţei de muncă comunitare. Consiliul de Miniştri va fi, mai apoi, cel care va asigura implementarea acestor linii directoare trasate de către Consiliu.

Rolul Consiliului European este deosebit de important atunci când se are în vedere modificarea TUE. Astfel, guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.

Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după consultarea Par-. lamentului European şi a Comisiei, precum şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul monetar. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.

în cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene sau cele ale titlului V din TUE prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Aceste prevederi nu se aplică deciziilor care au implicaţii militare sau în domeniul apărării.

In cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

Orice iniţiativă luată de Consiliul European pe modelul celor prezentate mai sus se transmite parlamentelor naţionale în cazul opoziţiei unui parlament naţional, notificate în termen de sase luni de la această transmitere, decizia nu se adoptat In absenţa oricărei opoziţii, Consiliul European poate adopta respectiva decizie.

In problemele citate, Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun.

Tratatul de la Lisabona a adus o importantă modificare în cadrul funcţio-nării Uniunii prin acordarea posibilităţii statelor membre de a se retrage dinaceasta. Şi în cadrul acestei noi proceduri, Consiliul European are un rol deprim rang. Astfel, art. 50 TUE arată că: Orice stat membru poate hotărî, înconformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Sta-tul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului Euro-pean. In baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheiecu acest stat un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama decadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază în confor-mitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificare, cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen

Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în cauză.

2.2.4. Preşedintele Consiliului European Poate că cea mai importantă noutate adusă în domeniul Consiliului European este aceea a renunţării

la sistemul de preşedenţiei rotativă în favoarea unui post de Preşedinte al Consiliului European. Aceasta este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Conciliului European şi de a găsi soluţii care să conducă

la obţinerea consensului Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional. Conform art. 9B, introdus la Lisabona, Preşedintele Consiliului European are următoarele atribuţii:

prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European; asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu

preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional.Noul post este deosebit de important atât pentru că prin crearea lui se va da o continuitate de

acţiune la nivelul Consiliului European, cât şi pentru simbolistica ce o reprezintă existenţa unui om investit cu funcţia de Preşedinte al Consiliului EuroBgan^

Liderii celor 27 de state membre UE, reuniţi pe 19 noiembrie 2009 într-un Summit extraordinar la Bruxelles, au decis desemnarea premierului belgian HennanJVanjlonyniy în noua funcţie de preşedinte al Consiliului European.

Van Rompuy s-a născut la 31 octombrie 1947 în Etterbeek fiind un politician flamand belgian, membru al Partidului Creştin Democrat. La data de 28 decembrie 2008 el a fost însărcinat de către regele Albert al II-lea cu formarea unui nou guvern în condiţiile în care, precedentul guvern condus de către Yves Leterme îşi dăduse demisia. Anterior a ocupat postul de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, camera inferioară a parlamentului belgian. A fost ales ca prim-ministru la data de 30 decembrie 2008.

Alegerea lui Van Rompuy pentru postul de Preşedinte al Consiliului European s-a făcut în urma unui compromis, în care se pare că rolul determinant 1-a avut poziţia comună a Franţei şi Germaniei. Multe voci din Uniune au criticat această alegere ca fiind una a unei figuri politice şterse pe plan internaţional care nu poate aduce substanţă noului post de „Preşedinte al Uniunii Europene". într-adevăr, Van Rompuy s-a remarcat mai mult pe plan intern, în Belgia, prin politicile sale în domeniul financiar fiscal, atât în momentul în care a fost ministru bugetului în perioada 1993 - 1999, cât şi în perioada când a deţinut mandatul de prim ministru. Pe lângă poziţia ştearsă pe plan internaţional i se reproşează şi poziţia destul de partizană pe care o are în unul dintre cele mai dificile dosare cu care se confruntă Uniunea în prezent, cel al posibilei aderări a Turciei la UE. Astfel, el a declarat că „ Turcia nu este Europa şi nu va fi niciodată Europa ".

Controversa cu privire la alegerea primului ministru belgian pentru postul de preşedinte al Consiliului European s-a adâncit şi datorită legăturilor pe care acesta le are cu Grupul Bilderberg, o organizaţie acuzată de încercarea de creare a unui guvern mondial.

Media occidentală arată că Van Rompuy are cu privire la Uniunea Europeană o privire federalistă dorind ca aceasta să se dezvolte după asemănarea Statelor Unite ale Americii şi ca ea să poată stabili taxe comunitare care să fie plătite de cetăţenii europeni.

§ 2.3. Consiliul2.3.1. Aspecte generale

Unul din primele aspecte care apar atunci când se analizează impactul Lisabonei asupra acestei instituţii este schimbarea numelui ei în „ConsjJjuJ". De-a lungul timpului s-a utilizat: „Consiliul Special al Miniştrilor" în cazul C.E.C.O.; „Consiliul Comunităţii Economice Europene" şi „Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice" în cazul celorlalte două Comunităţi; apoi „Consiliul de Miniştri" până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, iar apoi „Consiliul Uniunii Europene".

Această instituţie reprezintă în continuare guvernele statelor membre.Rolul său rămâne în mare măsură neschimbat. Consiliul va continua săîmpartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul centralîn materie de politică externă şi de securitate comună (PESC şide coordonare a politicilor economicelor

2.3.2. Procesul de decizieMarea noutate în cadrul problematicii Consiliului adusă de Tratatul de la Lisabona este

reprezentată de modul în care se desfăşoară procesul de decizie. Astfel, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. în practică, odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune. Astfel, procedura votului cu majoritate calificată va înlocui regula unanimităţii în numeroase domenii în care aceasta este aplicabilă în prezent. Se va realiza cea mai amplă extindere a majorităţii calificate operate până acum.

Trecerea la majoritate calificată priveşte atât domenii tehnice, cât şi anumite subiecte aparţinând unor domenii foarte sensibile, precum controlul frontierelor, azilul sau migraţia. Alte domenii importante în care Tratatul stabileşte regula majorităţii calificate sunt: dreptul de stabilire, transporturile, politica spaţială, energie, sport, turism, proiecte civile, cooperarea structurilor permanente în domeniul apărări. Numeroase domenii rămân totuşi guvernate de regula unanimităţii.

Cu toate acestea, în toate aceste domenii (mai puţin în ceea ce priveşte deciziile având implicaţii militare sau în domeniul apărării), Consiliul European poate, în baza unui vot unanim, să împuternicească Consiliul să adopte măsuri cu majoritate calificată. Această aşa-numită clauză-pasarelă este menită să evite modalitatea greoaie de modificare a regulii de vot prin amendarea tratatelor.

Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se defineşte după cum urmează: Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului

reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor state. Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puţin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35% din populaţia statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită, (b)

Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia respectivelor state.

Conform Tratatului de la Lisabona, până la 31 octombrie 2014 rămân în vigoare următoarele dispoziţii: „Pentru deliberările Consiliului European şi ale Consiliului, carenecesitămajoritate calificată, voturilemembrilorsuntponderate după cum urmează: Belgia 12; Bulgaria 10; Republica Cehă 12; Danemarca 7; Germania 29; Estonia 4; Irlanda 7; Grecia 12; Spania 27; Franţa 29; Italia 29; Cipru 4; Letonia 4; Lituania 7; Luxemburg 4; Ungaria 12; Malta 3; Olanda 13; Austria 10; Polonia 27; Portugalia 12; România 14; Slovenia 4; Slovacia 7; Finlanda 7; Suedia 10; Regatul Unit 29.

Deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor, în cazul în care, în temeiul tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei, în celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile exprimate de cel puţin două treimi dintre membri.

Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita, la adoptarea, cu majoritate calificată, a unui act de către Consiliul European sau de către Consiliu, să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii, în cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este adoptat.

Până la 31 octombrie 2014, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toţi membrii Consiliului participă la vot, respectiv în cazurile în care se face trimitere la majoritatea calificată definită în conformitate cu articolul 205 alineatul (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, majoritatea calificată se defineşte ca fiind aceeaşi proporţie de voturi ponderate şi aceeaşi proporţie a numărului de membri ai Consiliului, precum şi, dacă este necesar, acelaşi procentaj al populaţiei statelor membre menţionate ca şi cele prezentate mai sus.

între 1 noiembrie 2014 şi 31 martie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând:a. cel puţin trei pătrimi din populaţie; saub. cel puţin trei pătrimi din numărul statelor membrenecesare pentru a constitui o minoritate de blocare rezultând din aplicarea articolului 16 alineatul

(4) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană sau a articolului 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene îşi exprimă opoziţia faţă de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra chestiunii în cauză.

In cursul acestor deliberări, Consiliul depune toate eforturile pentru a ajunge, într-un termen rezonabil şi fără a aduce atingere termenelor obligatorii stabilite de dreptul Uniunii, la o soluţie satisfăcătoare, care să răspundă preocupării exprimate de membrii Consiliului menţionaţi mai sus.

în acest scop, preşedintele Consiliului, asistat de Comisie şi în conformitate cu regulamentul de procedură al Consiliului, întreprinde toate iniţiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze mai largi în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului îşi dau concursul în acest sens.

începând cu 1 aprilie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând:a. cel puţin 55 % din populaţie; saub. 'cel puţin 55 % din numărul statelor membrenecesare pentru a constitui o minoritate de blocare rezultând din aplicarea articolului 16 alineatul

(4) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană sau a articolului 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene îşi exprimă opoziţia faţă de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra chestiunii în cauză.

în cursul acestor deliberări, Consiliul depune toate eforturile pentru a ajunge, într-un termen rezonabil şi rară a aduce atingere termenelor obligatorii stabilite de dreptul Uniunii, la o soluţie satisfăcătoare, care să răspundă preocupării exprimate de membrii Consiliului menţionaţi mai sus.

în acest scop, preşedintele Consiliului, asistat de Comisie şi în conformitate cu regulamentul de procedură al Consiliului, întreprinde toate iniţiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze mai largi în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului îşi dau concursul în acest sens.

2.3.4.Acţiunea externăîn cadrul reglementărilor privind Consiliul, Tratatul aduce o întărire a modului de acţiune externă

a Uniunii, prin reglementarea unui serviciu european de acţiune externă ce va acţiona în sprijinul înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale.

Comisia Europeana

Comisarul european nu reprezintă statul al cărui cetăţean este, nu reprezintă partidul din care face parte şi nici un prezumtiv grup de interese.

Comisarului îi este interzis ca pe perioada mandatului să fie membru al guvernului naţional sau al parlamentului naţional sau membru în oricare altă instituţie comunitară. Pe perioada mandatului, nu are dreptul de a primi foloase materiale directe sau indirecte.

în exercitarea atribuţiilor lor, membrii comisiei nu au dreptul de a solicita sau de a accepta instrucţiuni din partea guvernelor statelor membre sau a altor instituţii.

Pe perioada mandatului, comisarii europeni se bucură de imunitate de jurisdicţie pe teritoriul Uniunii Europene. Ei primesc o indemnizaţie fixă, având privilegii în privinţa taxelor şi impozitelor datorate.

Mandatul Comisiei Europene este de 5 ani. Calitatea de comisar poate să înceteze în următoarele cazuri:

la împlinirea termenului; prin demisie; din oficiu ca urmare a unei moţiuni de cenzură a Parlamentului European; prin deces.în cazul decesului, al demisiei voluntare, al demiterii din oficiu, statele membre desemnează un

alt reprezentant, candidat la funcţia de membru al Comisiei.în cazul demiterii din oficiu, schimbarea apare ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele

membre, chiar dacă este vorba de un cetăţean al acelui stat. Această sancţiune poate fi propusă şi aprobată de Consiliul Uniunii Europene sau de Comisie în plenul său.

Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi cere acest lucru.Membrii Comisiei au următoarele privilegii şi imunităţi: imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin; scutirea de impozite şi alte drepturi băneşti acordate;

Funcţionarea ComisieiComisia Europeană funcţionează după principiul colegialităţii şi nu poate lua decizii decât în

cazul existenţei cvorumului de şedinţă.Membrilor Comisiei le este repartizată responsabilitatea pentru un anumit portofoliu cu

importanţa generală şi care nu corespunde în mod prioritar serviciilor administrative. Membrii Comisiei sunt responsabili sectorial de pregătirea lucrărilor Comisiei, de aplicarea deciziilor care sunt luate.

Comisia este convocată de Preşedinte şi îşi desfăşoară activitatea de regulă, o dată pe săptămână. Comisia adoptă programul anual de lucru, inclusiv pe agende trimestriale. Ordinea de zi a şedinţei este propusă de către preşedintele Comisiei Europene, însă orice membru al său are dreptul de a propune pentru sectorul său de activitate teme pe care le consideră a fi prioritare.

Şedinţele Comisiei sunt secrete, în timp ce dezbaterile sunt confidenţiale. Pot participa, cu drept de vot, numai persoanele care îndeplinesc calitatea de membri ai Comisiei. Membrii Comisiei sunt obligaţi să fie prezenţi la toate şedinţele. în cazul în care un membru al Comisiei nu poate participa la şedinţă, acesta îl informează pe preşedinte, în timp util, cu privire la motivele absenţei sale. Preşedintele apreciază fiecare situaţie care ar putea conduce la nerespectarea acestor obligaţii. în absenţa unui comisar european, poate participa la dezbateri şeful său de cabinet, care, la cererea preşedintelui comisiei, poate expune poziţia titularului. Pentru o corectă edificare, comisia poate decide să audieze orice persoană care poate furniza informaţii importante.

în plenul Comisiei se dezbat cele mai importante probleme, în timp ce subiectele care vizează un anumit domeniu de activitate pot fi soluţionate de către comisarii interesaţi.

în îndeplinirea atribuţiilor specifice, Comisia adoptă decizii în conformitate cu o serie de proceduri decizionale, după cum urmează:

a. în şedinţele Comisiei, prin procedura orală, pe baza propunerilor formulate de unul sau mai mulţi membri ai Comisiei. Orice propunere formulată, precum şi variantele modificate sau actualizate de iniţiatori sau de preşedintele Comisiei, se supune la vot. Orice propunere se consideră

adoptată dacă a fost votată de majoritatea numărului de membri care compun Comisia. Preşedintele are sarcina de a constata votul exprimat, rezultatul deliberărilor şi de a consemna decizia în procesul-verbal întocmit la acea şedinţă.

b. prin procedura scrisă, în conformitate cu următoarele reguli, stipulate în articolul 12 din regulamentul de procedură:

După obţinerea avizului juridic exprimat de Serviciul Juridic şi după îndeplinirea procedurilor de avizare a actelor, membrii Comisiei îşi pot exprima prin procedură scrisă acordul asupra unui proiect prezentat de unul sau mai mulţi membri iniţiatori;

Avizul favorabil şi/sau acordul pot fi înlocuite cu un acord între membrii Comisiei atunci când, la propunerea preşedintelui, colegiul decide în şedinţă lansarea unei proceduri scrise de finalizare. în acest scop, textul proiectului se comunică în scris tuturor membrilor Comisiei, în condiţiile stabilite de către aceasta în conformitate cu normele de punere în aplicare, împreună cu termenul-limită până la care aceştia trebuie să comunice eventualele rezerve pe care le au sau modificări pe care doresc să le propună.

Orice membru al Comisiei poate solicita în cursul procedurii scrise ca proiectul să facă obiectul unei dezbateri. Membrul Comisiei adresează preşedintelui o cerere motivată în acest sens. •

în cazul în care niciun membru al Comisiei nu a formulat sau nu a menţinut o cerere de suspendare a unui proiect în termenul stabilit pentru procedura scrisă, acest proiect se consideră a fi adoptat de către Comisie.(c) prin procedura de abilitare, în conformitate cu următoarele reguli, stipulate în

articolul 13 din Regulamentul de procedură: Comisia poate, cu condiţia respectării depline a principiului răspunderii colegiale, abilita

pe unul sau mai mulţi dintre membri săi să ia măsuri de gestionare sau de administrare în numele său, în limitele şi în condiţiile stabilite de aceasta.

Comisia poate, cu acordul preşedintelui, să însărcineze pe unul sau mai mulţi membri să adopte textul definitiv al unui act/propunerii care urmează a fi înaintat celorlalte instituţii, al cărui conţinut s-a stabilit deja în cadrul deliberărilor.

Competenţele astfel atribuite pot face obiectul unei subdelegări către directorii generali şi şefii de serviciu, cu condiţia ca decizia de abilitare să nu interzică acest lucru în mod expres.

Aceste dispoziţii se aplică fără a aduce atingere normelor privind delegarea în domeniul financiar şi competenţelor acordate autorităţii învestite cu competenţa de desemnare şi autorităţii abilitate să încheie contracte de muncă.

(d) prin procedura de delegare, prin transmiterea de competenţă în adoptareamăsurilor de gestionare a treburilor administrative sau curente directorilor generali şi

şefilor de serviciu, în limitele şi în condiţiile stabilite de răspunderea colegială.Autentificarea actelor adoptate de către Comisie este stipulată în art. 17 din Regulamentul de

procedură, care dispune următoarele:1. Actele adoptate în cadrul unei şedinţe se ataşează astfel încât să nu poată fi separate, în limba

sau limbile în care sunt autentice, unei note de sinteză întocmite în cadrul şedinţei Comisiei în cursul căreia acestea au fost adoptate. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile preşedintelui şi secretarului general, aplicate pe ultima pagină a notei de sinteză.

2. Actele fără caracter legislativ ale Comisiei menţionate la articolul 297 alineatul (2) din TFUE şi adoptate prin procedura scrisă sunt autentificate prin semnăturile preşedintelui şi secretarului general, aplicate pe ultima pagină a notei de sinteză menţionate la alineatul precedent, cu excepţia cazului în care aceste acte trebuie publicate şi trebuie să intre în vigoare la o dată care nu poate aştepta următoarea şedinţă a Comisiei, în scopul autentificării, la nota de sinteză menţionată la

alineatul precedent se ataşează, astfel încât să nu poată fi separată, o copie a notelor zilnice menţionate la articolul 16 din prezentul regulament de procedură. Celelalte acte adoptate prin procedura scrisă şi actele adoptate prin procedura de abilitare se ataşează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile autentice. Aceste acte sunt autentificate prin semnătura secretarului general, aplicată pe ultima pagină a notei zilnice.

3. Actele adoptate prin procedura de delegare sau prin subdelegare se ataşează astfel încât să nu poată fi separate, cu ajutorul aplicaţiei informatice create în acest scop, în limba sau limbile autentice. Aceste acte sunt autentificate prinfivo declaraţie de autocertificare semnată de funcţionarul delegat.

4. în sensul regulamentului de procedură, „act" înseamnă unul dintre actele menţionate la articolul 288 din TFUE.

5. în sensul regulamentului de procedură, „limbi autentice" înseamnă toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, fără a aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 920/2005 al Consiliului, în cazul actelor de aplicare generală, şi limba sau limbile destinatarilor, în cazul altor acte.

Limbile principale de lucru sunt: engleză, germană şi franceză. Toate documentele oficiale ale Comisiei Europene se traduc în toate limbile oficiale.

Atribuţiile Comisiei EuropeneAtribuţiile Comisiei Europene vizează, în primul rând, elaborarea şi

propunerea normelor de drept ale Uniunii Europene. Comisia îşi păstrează şi dupăintrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona monopolul iniţiativei legislative. Cu toateacestea, prin prezentarea programului legislativ anual, prin stabilirea priorităţilor pentruanul următor şi prin posibilitatea conferită Parlamentului de a cere Comisiei să vină înfaţa sa cu un proiect de act legislativ într-un anumit domeniu, Comisia este determinată capriorităţile să nu fie unilaterale, ci în consens cu Parlamentul şi Consiliul. Totodată,Consiliul poate cere Comisiei să facă toate studiile necesare pentru realizarea obiectivelorcomune şi să i se propună măsuri corespunzătoare.

Elaborarea unei propuneri a comisiei are, în general, trei etape: etapa de colectare a datelor, care este iniţiată de un membru al comisiei, de o direcţie

generală sau ca urmare a unei solicitări/reclamaţii formulată de persoanele interesate; etapa de consultare, internă, în care comisarii sau direcţiile generale pot îmbunătăţi

iniţiativa, şi externă, în care statele, companiile, cetăţenii sau alte instituţii ale Uniunii pot aduce amendamente preliminare;

• elaborarea propunerii, ca formă finală a actului propus de Comisie.Comisia elaborează şi directive, recomandări şi avize destinate statelor membre sau locuitorilor acestora. Comisia verifică şi monitorizează modul în care ţările membre respectă legislaţia unională şi modul în care statele derulează programele cu finanţare europeană, din instrumente structurale nerambursabile.Comisia poate propune măsuri de sancţionare a statelor care încalcă reglementările dreptului Uniunii, având drept de a introduce acţiuni în faţa Curţii de Justiţie pentru a se sancţiona statele care încalcă normele interne ale Uniunii.Conform art. 258 TFUE, dacă Comisia constată încălcarea de către un stat a uneia din obligaţiile care îi revin ca urmare a aplicării unui tratat, demarează o procedură precontencioasă care constă în transmiterea unei scrisori de avertizare, în care expune ce încălcare s-a produs şi acordă un termen de remediere sau de formulare a observaţiilor. Ulterior, dacă răspunsul statului nu este mulţumitor, Comisia emite un aviz motivat în care sunt cuprinse motivele de drept şi de fapt pentru care se consideră că a fost încălcat dreptul Uniunii, un rezumat al motivelor care au creat Comisiei convingerea că a fost încălcată norma de drept, măsurile care sunt considerate a fi necesare şi

termenul de remediere. Dacă statul nu pune în aplicare avizul motivat, Comisia demarează procedura contencioasă, prin introducerea unei acţiuni în faţa Curţii de Justiţie.

în conformitate cu dispoziţiile art. 260 alin (2) TFUE, Comisia poate cere Curţii de Justiţie sancţionarea statului şi cu o sumă forfetară sau cu penalităţi cu titlu cominatoriu.Comisia are atribuţia de a sancţiona, în aplicarea normelor concurenţiale, întreprinderile prin impunerea de sancţiuni pecuniare.Comisia are prerogativa de a autoriza o derogare de la normele dreptului european, prin activarea de către unul sau mai multe state a unor clauze de salvgardare. Statele nu pot fi autorizate ca, în mod unilateral şi fără o autorizare externă, să dispună măsuri de salvgardare, deoarece ar fi generate abuzuri şi create excepţii, care ar pune în discuţie egalitatea dintre cetăţeni şi întreprinderi pe spaţiul Uniunii.

Pentru a preveni încălcarea normelor dreptului uniunii, Comisia are dreptul de a cere statelor informaţii relevante. De altfel, art. 337 TFUE stipulează dreptul Comisiei ca, în îndeplinirea atribuţiilor conferite, să solicite şi să primească toate informaţiile necesare şi să întreprindă verificările pe care le consideră utile. Comisia exercită o supraveghere extinsă şi, anual, publică un raport privind aplicarea dreptului uniunii.

Comisia execută bugetul aprobat al Uniunii Europene şi răspunde de corectaangajare şi efectuare a plăţilor. Descărcarea de gestiune a Comisiei pentru bugetul anuluianterior se face după ce Curtea de Conturi publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europeneraportul asupra gestiunii financiare a Uniunii.

ComponenţăCei 27 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează direcţiile politice ale

Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către preşedinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acţiune.Preşedintele actual al Comisiei Europene este José Manuel Barroso, care şi-a început cel de-al doilea mandat în februarie 2010.Preşedintele este desemnat de Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi comisari, cu acordul preşedintelui desemnat.Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe durata mandatului, comisarii răspund pentru acţiunile lor în faţa Parlamentului, singura instituţie abilitată să demită Comisia. Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului - administratori, jurişti, economişti, traducători, interpreţi, secretari etc - organizaţi în departamente numite „direcţii generale” (DG). Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 27 de comisari, cât şi la personalul său permanent sau la instituţia propriu-zisă.

RolReprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează şi pune în aplicare politicile UE:

propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului gestionând bugetul UE şi alocând fonduri aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie) reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind acordurile

dintre UE şi alte ţări.1. Proiecte legislative noiComisia are „drept de iniţiativă” - poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel doar în situaţiile în care o măsură eficientă nu poate fi luată la nivel naţional, regional sau local (principiul subsidiarităţii).Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă experţii din cadrul diferitelor comitete şi grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări publice.

Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului şi Parlamentului care, după ce îl dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.2. Gestionarea bugetului UE şi alocarea de fonduriÎmpreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în materie de cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agenţiile şi autorităţile naţionale şi regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat de către Curtea de Conturi.Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu, agricultură şi dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus (schimburi de studenţi).3. Aplicarea dreptului comunitarÎn calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în mod corect legislaţia europeană.În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă obligaţiile în acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze situaţia. În ultimă instanţă, Comisia poate înainta cazul Curţii de Justiţie. Curtea poate impune sancţiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile europene.4. Reprezentarea UE pe scena internaţionalăComisia se exprimă în numele tuturor ţărilor UE în cadrul organismelor internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului.De asemenea, negociază acorduri internaţionale în numele UE, precum Acordul de la Cotonou (privind ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific şi derularea schimburilor comerciale cu acestea).LocaţiiComisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg. De asemenea, arereprezentanţe în fiecare ţară a UE şi delegaţii în capitale din lumea întreagă.misia Europeană este alcătuită din mai multe departamente (direcţii generale - DG) şi servicii. Pe această pagină, DG-urile sunt clasificate pe domenii de activitate. Serviciile Comisiei se ocupă cu probleme administrative de ordin general sau au un mandat specific, de exemplu combaterea fraudei sau realizarea de statistici.Departamente (DG-uri)

Afaceri economice şi financiare (ECFIN)  Afaceri Interne (HOME)  Afaceri maritime şi pescuit (MARE) Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI)  Ajutor umanitar (ECHO)  Buget (BUDG) Centrul Comun de Cercetare (JRC)  Cercetare şi inovare (RTD) Combaterea schimbărilor climatice (CLIMA)  Comerţ (TRADE)  Comunicare (COMM)  Concurenţă (COMP)  Dezvoltare și Cooperare EuropeAid (DEVCO) DG Rețele de Comunicare, Conținut și Tehnologie (CNECT) Educaţie şi cultură (EAC)  Energie (ENER)  Eurostat (ESTAT) 

Extindere (ELARG) Foreign Policy Instruments Service (EEAS)  Impozitare şi uniune vamală (TAXUD)  Informatică (DIGIT) Interpretare (SCIC) Întreprinderi şi industrie (ENTR) Justiție (JUST) Mediu (ENV)  Mobilitate şi Transporturi (MOVE)  Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune (EMPL) Piaţa internă şi servicii (MARKT)  Politica regională (REGIO) Resurse umane şi securitate (HR)  Sănătate şi consumatori (SANCO)  Secretariatul-General (SG) Traduceri (DGT) 

Servicii Arhive istorice  Biblioteca centrală Biroul Consilierilor de Politică Europeană (BEPA)  Infrastructură şi logistică - Bruxelles (OIB)  Infrastructură şi logistică - Luxemburg (OIL)  Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale (PMO) Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)  Oficiul pentru Publicaţii (OP) Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene  Serviciul de audit intern (IAS)  Serviciul juridic (SJ) 

Componenţa Comisiei Europene pentru mandatul 2009-2014 José Manuel Barroso - Preşedinte Catherine Ashton - Vicepreşedinte, înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi

politica de securitate Viviane Reding - Vicepreşedinte Justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie Joaquin Almunia - Vicepreşedinte Concurenţă Siim Kallas - Vicepreşedinte Transport Neelie Kroes - Vicepreşedinte Agenda digitală Antonio Tajani - Vicepreşedinte Industrie şi antreprenoriat Maros Sefcovic - Vicepreşedinte Relaţii interinstituţionale şi administraţie Olli Rehn - Vicepreşedinte Afaceri economice şi monetare şi moneda euro Janez Potocnik - Mediu Andris Piebalgs - Dezvoltare Michel Barnier - Piaţa internă şi servicii Androulla Vassiliou - Educaţie, cultură, multilingvism şi tineret Algirdas Semeta - Impozitare şi uniune vamală, audit şi antifraudă Karel De Gucht - Comerţ John Dalii - Sănătate şi protecţia consumatorilor Măire Geoghegan-Quinn - Cercetare, inovare şi ştiinţă Janusz Lewandowski - Programare financiară şi buget Măria Damanaki - Afaceri maritime şi pescuit

Kristalina Georgieva - Cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacţia la situaţii de criză

Giinther Oettinger - Energie Johannes Hahn - Politica regională Connie Hedegaard - Combaterea schimbărilor climatice Ştefan Fiile - Extindere şi politica de vecinătate Lăszlo Andor - Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune Cecilia Malmstrom - Afaceri interne Dacian Cioloş - Agricultură şi dezvoltare rurală

PARLAMENTUL EUROPEAN

13.1. Reglementarea din Tratatul privind Uniunea EuropeanăArt. 14 din tratat stipulează că:„(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.

Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.

(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii.Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentareacetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şasemembri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult denouăzeci şi şase de locuri.

Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.

(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şisecret, pentru un mandat de cinci ani.

(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi."13.7. Parlamentarul european

în 1976 principiul alegerii reprezentanţilor în Adunare a fost limitat de reguli minimale:1. votul este unic;2. perioada de desfăşurare a alegerilor este aceeaşi în toate statele;3. au drept de vot persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani.Statele au dreptul de a stabili reguli specifice de vot, tipul de vot, cu condiţia respectării

regulilor minimale şi a actelor Parlamentului European prin care sufragiul universal direct să se desfăşoare uniform în toate statele membre.

Orice persoană care este aleasă în cadrul scrutinului naţional pentru alegerea membrilor Parlamentului European devine membru al acestuia. Articolul 1(2) din Regulamentul Parlamentului European stabileşte care va fi denumirea membrilor acestuia, în funcţie de limba oficială a statului membru. Cetăţenii români, membri ai acestuia, poartă denumirea de „deputaţi în Parlamentul European".

Alegerile pentru Parlamentul European au suferit o evoluţie firească, de la desemnarea reprezentanţilor de către parlamentele statelor naţionale şi până la alegerea prin scrutin general, făcută după reguli uniforme, respectate la nivelul tuturor statelor membre. Toate deciziile instituţiilor comunitare au fost adoptate ca urmare a analizării fiecărui tip de experienţă naţională în procesul de alegere a delegaţilor în Parlamentul European. Cele mai importante discuţii au vizat patru componente:

Reprezentarea proporţională, ca sistem electoral adoptat în toate statele membre, pentru a preîntâmpina dezechilibrarea artificială a raportului de forţe politice din interiorul Parlamentului;

Organizarea alegerilor în circumscripţii regionale sau o singură circumscripţie naţională; Modul în care cetăţenii pot alege un parlamentar care să îi reprezinte, prin încurajarea votului

preferenţial; Stabilirea unui prag electoral minim, care să fie aplicat atât partidelor politice, cât şi

candidaţilor independenţi.Procesul de uniformizare a alegerilor a fost finalizat ca urmare a negocierilor dintre

Parlamentul European şi Consiliu, astfel încât, începând cu mandatul 2004-2009, alegerile urmau a se desfăşura pe baza reprezentării proporţionale, prin vot pe liste sau vot unic transferabil. Ca urmare a acestei dispoziţii legale, unele state au decis organizarea unei singure circumscripţii la nivel naţional, în timp ce altele au stabilit organizarea alegerilor în circumscripţii regionale. Legislaţiile naţionale au stabilit şi posibilitatea instituirii unui prag electoral minim, sub care nu poate fi obţinut un mandat de parlamentar, cum, de altfel, au stabilit şi organizarea alegerilor pe bază de listă, cu ordine prestabilită de partidele participante la alegeri sau pe bază de listă cu vot preferenţial.13.8.Organizare şi funcţionare internă

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele institutive şi în Regulamentul Parlamentului European, adoptat cu majoritate de voturi de către acesta.

Conform dispoziţiilor tratatelor, alegerea sediului Parlamentului European nu aparţine acestuia, ci guvernelor statelor membre. Acestea au ajuns la un acord în anul 1992, iar înţelegerea, întemeiată pe dispoziţiile articolului 216 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi pe articolul 189 din Tratatul EURATOM, a fost cuprinsă într-un Protocol privind stabilirea sediilor unor instituţii, organisme şi servicii ale Comunităţilor Europene, precum şi a sediului Europol, anexat Tratatului de la Amsterdam, care prevede că: „Parlamentul European îşi are sediul la Strasbourg, unde se vor desfăşura cele douăsprezece şedinţe plenare lunare, inclusiv cele pentru stabilirea bugetului. Plenarele suplimentare se vor întruni la Bruxelles. Secretariatul general şi departamentele sale rămân la Luxemburg". Existenţa a trei sedii pentru Parlamentul European generează costuri financiare şi umane impresionante. Faptul că o instituţie trebuie să aibă trei sedii, dintre care două să găzduiască întruniri plenare, duce la o birocraţie care afectează bugetul Uniunii. Rivalităţile istorice, dorinţa de a păstra vechile reglementări, orgoliul şi interesul statelor membre pe teritoriul cărora se regăsesc sediile au făcut imposibil un acord pentru stabilirea unui sediu unic al Parlamentului European. Parlamentul are de suferit atât din punctul de vedere al eficienţei, cât şi din punctul de vedere al influenţei şi imaginii publice.13.9.Organizarea internă a Parlamentului

13.9.1.Din punct de vedere al organizării interne, Parlamentul Europeancuprinde:

un Birou Conferinţa preşedinţilor Comisii permanente, temporare şi ad-hoc Grupuri politice parlamentare.13.9.2.Biroul. Preşedintele, 14 vicepreşedinţi şi 6 chestori sunt aleşi de către

Parlament prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul,în cadrul căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative şifinanciare legate de membri şi de statutul acestora. Nominalizările pentru funcţia depreşedinte se fac de grupurile politice parlamentare sau de un număr de minimum 40 deeurodeputaţi. Pentru alegerea preşedintelui este necesară obţinerea majorităţii absolute avoturilor exprimate (art. 14 din Regulamentul Parlamentului European). în cazul în care

după trei tururi de scrutin nu se îndeplineşte această condiţie, în al patrulea tur de scrutinvor participa doar primii doi clasaţi.

a) Preşedintele Parlamentului European coordonează ansamblul activităţilor Parlamentului, prezidează sesiunile plenare, reuniunile Biroului şi ale Conferinţei preşedinţilor grupurilor parlamentare şi confirmă formal adoptarea bugetului. Totodată, reprezintă Parlamentul European în relaţiile internaţionale şi în relaţia cu alte instituţii comunitare. întrucât mandatul preşedintelui este de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea de reînnoire, noi alegeri au loc la jumătatea mandatului.

Competenţele Preşedintelui Parlamentului European, conform art. 20 din Regulamentul Parlamentului European, sunt:

1.Preşedintele coordonează toate activităţile Parlamentului şi ale organelor acestuia în condiţiile prevăzute de regulament. Preşedintele este mandatat să prezideze lucrările Parlamentului şi să se asigure că acestea se desfăşoară conform regulamentului. Preşedintele poate schimba ordinea de vot a documentelor.

2.îndatoririle Preşedintelui sunt să deschidă, să suspende şi să închidă şedinţele, să hotărască dacă amendamentele aduse, întrebările adresate Consiliului şi Comisiei sau rapoartele prezentate sunt conforme sau nu cu regulamentul. în timpul şedinţei, Preşedintele trebuie să menţină ordinea în sala de plen, să se asigure că regulamentul este respectat, să supună la vot subiectele incluse pe ordinea de zi şi să anunţe rezultatul votului, să informeze comisiile despre orice comunicare care face referire la activitatea acestora.

3.Preşedintele poate interveni într-o dezbatere numai pentru a rezuma discursul intervenientului sau pentru a face apel la restabilirea ordinii. Dacă vrea să participe la dezbatere, va trebui să părăsească prezidiul, unde nu va reveni înainte de încheierea dezbaterii.4. Parlamentul va fi reprezentat în relaţiile internaţionale, la ceremonii şi în cepriveşte aspecte administrative, legale sau financiare de către preşedinte, care poatedelega aceste sarcini.

în practică, Preşedintele nu prezidează toate şedinţele, ci numai şedinţa inaugurală a sesiunilor plenare, reuniunile formale (în timpul cărora şefi de stat sau lideri politici se adresează Parlamentului reunit în plen) şi cele în care au loc dezbateri importante sau se supun la vot proiecte sensibile. în rest, vicepreşedinţii sunt delegaţi să prezideze reuniunile sau să asigure reprezentarea Parlamentului în vizitele în străinătate.

Rolul preşedintelui este mai vast decât indică în mod explicit Regulamentul, aşa cum a fost citat mai sus. Preşedintele semnează adoptarea bugetului Uniunii Europene şi este cosemnatar, împreună cu preşedintele Consiliului, la toate actele legislative adoptate în cadrul procedurii de codecizie4. Preşedintele Parlamentului prezidează Conferinţa Preşedinţilor, întâlnirile Biroului şi conduce delegaţia Parlamentului European în Comitetul de Conciliere, deşi această sarcină poate reveni deseori unuia dintre vicepreşedinţi.

b) Vicepreşedinţii, în număr de 14, sunt aleşi ulterior alegerii preşedintelui. Ierarhia acestora se stabileşte în funcţie de numărul de voturi primit. Competenţele lor sunt de:

a. a prezida şedinţele în locul preşedintelui;b. a reprezenta instituţia în relaţiile internaţionale şi vizitele oficiale;c. a lua parte la şedinţele biroului şi de a îndeplini atribuţiile conferite.c) Chestorii se ocupă de afacerile administrative direct legate de deputaţii europeni. Ei pot

prezenta propuneri pentru modificarea regulamentului adoptat de Birou. Chestorii se întâlnesc, de obicei, o dată pe lună. Parlamentul European alege chestorii după alegerea Preşedintelui şi a celor 14 vicepreşedinţi.

13.9.3. Conferinţa Preşedinţilor este alcătuită din preşedintele Parlamentului şipreşedinţii grupurilor politice parlamentare.

Conferinţa este responsabilă pentru direcţiile politice generale, atât în latura internă de activitate, cât şi în relaţiile internaţionale şi externe ale Parlamentului. Funcţiile Conferinţei preşedinţilor:

• Asumă obligaţiile atribuite de drept de Regulament; Statuează asupra organizării lucrărilor Parlamentului şi asupra problemelor aferente

programării legislative; Este organul competent în problemele cu privire la relaţiile cu alte organe şi instituţii ale

Uniunii Europene, precum şi cu parlamentele naţionale. Biroul desemnează doi vicepreşedinţi cu privire la relaţiile cu parlamentele naţionale, raportând regulat activităţile lor în acest domeniu Conferinţei preşedinţilor;

Este organul competent în problemele cu privire la relaţiile cu statele terţe şi cu instituţiile şi organizaţiile din afara Uniunii;

Elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare;

Face propuneri Biroului cu privire la problemele administrative şi bugetare ale grupurilor politice.

13.9.4. Grupurile politice în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Regulamentul Parlamentului European, deputaţii se pot

organiza în grupuri, pe baza afinităţilor politice. Constituirea unui grup politic se realizează prin declaraţie, care se înaintează preşedintelui Parlamentului. Această declaraţie trebuie, în condiţiile stipulate prin regulament, să cuprindă numele grupului, numărul membrilor şi preşedintele grupului. Din punct de vedere istoric, acestea au fost prevăzute încă din 1953, iar primele grupuri politice au fost cel al socialiştilor, al creştin-democraţilor şi al liberalilor.

Deputaţii din Parlamentul European se constituie în grupuri pe baza afinităţilor politice, şi nu în funcţie de naţionalitate. Prima condiţie pentru constituirea unui grup politic este ca acesta să fie format din deputaţii aleşi în ce puţin o cincime din statele membre, numărul minim de deputaţi necesar pentru un grup politic fiind de 20. Aceştia nu pot face parte din mai multe grupuri politice. Cei 785 de europarlamentari sunt repartizaţi în 7 grupuri politice care reprezintă ansamblul mişcărilor ideologice. Deputaţii care nu aparţin niciunuia dintre aceste grupuri se numesc „deputaţi neafiliaţi". Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a unui birou şi a unui secretariat. De asemenea, grupurile îşi recrutează propriul personal, iar deputaţii au asistenţi parlamentari.

Numai în cadrul acestor grupuri politice se constituie subgrupuri naţionale. Principiul dominant este acela potrivit căruia ideologia transcende naţionalitatea. El este concordant cu principiul care afirmă că în cadrul UE sunt încurajate toate formele de concurenţă, cu excepţia concurenţei naţionale. De aceea, în PE nu există şi nu poate exista un „grup al europarlamentarilor români", dar există, în cadrul principalelor grupuri politice, o delegaţie europarlamentară română.

Grupurile politice sunt cele care decid care sunt chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea, introduce amendamente la rapoartele care sunt votate. Cu ocazia săptămânilor de grup care, în general, preced perioadele de sesiune, fiecare grup politic coordonează şi formulează poziţii pe care le va susţine ulterior în faţa Parlamentului, cu privire la fiecare dintre subiectele aflate pe ordinea de zi. Deciziile în cadrul grupului se iau în urma.unor dezbateri şi niciun membru nu poate fi obligat să voteze altfel decât doreşte.

în Parlamentul European nu există majoritate şi opoziţie. De aceea, pentru promovarea unor acte normative sau poziţii politice conforme ideologiei grupurilor politice se procedează la negocieri permanente menite a conduce la constituirea unor majorităţi ad-hoc. Asemenea negocieri se poartă de şi între grupurile politice, pornindu-se de la poziţiile stabilite în cadrul fiecăruia. Ele conduc inevitabil la formule de compromis.

Coordonarea în cadrul grupului politic este impusă de nevoia asigurării coerenţei în acţiunea sa politică şi a utilizării maxime a forţei sale de vot. în acest sens, înaintea sesiunilor (mini)plenare toţi membrii fiecărei familii politice se reunesc pentru a stabili linia politică în cadrul dezbaterilor plenare şi la vot. în cazul unor teme mai delicate sau mai controversate, discuţiile în plenul grupului sunt precedate de întâlnirea Biroului acestuia cu şefii delegaţiilor naţionale.

Grupurile politice au un rol important în organizarea şi în procesul decizional al Parlamentului European, desemnând membrii unităţilor funcţionale (Comisii, Delegaţii interparlamentare, Grupuri de lucru etc.) şi stabilind componenţa diferitelor structuri ale Parlamentului, asigurând o reprezentare echilibrată sub aspect politic, ideologic, naţional, de gen etc. la nivelul acestora. De asemenea, grupurile pot depune amendamente şi rezoluţii spre examinare în şedinţa plenară şi pot solicita, prin intermediul preşedinţilor lor, suspendarea sau ridicarea unei şedinţe sau votul prin apel nominal. Ele îşi stabilesc reprezentanţii în negocieri şi dezbateri.

13.9.5. Parlamentul, în vederea organizării şi desfăşurării activităţii sale, înfiinţează comisii permanente.

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, parlamentarii se specializează pe anumite domenii. Aceştia sunt delegaţi de grupurile de care aparţin, în cele 20 de comisii permanente şi cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate şi care sunt reprezentative pentru tendinţele politice ale Parlamentului. O comisie permanentă este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi europeni şi are un birou şi un secretariat. Fiecare comisie îşi alege un preşedinte şi patru vicepreşedinţi pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles şi, în concordanţă cu politica de transparenţă susţinută de Parlament, dezbaterile acestora sunt publice.

Pe lângă aceste comisii, Parlamentul mai poate înfiinţa şi comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum şi comisii de anchetă care investighează cazurile de încălcare sau de aplicare defectuoasă a dreptului comunitar. Comisiile parlamentare unite întreţin relaţiile cu parlamentele statelor cu care Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemenea, delegaţiile interparlamentare fac acelaşi lucru pentru parlamentele multor altor ţări şi pentru organizaţiile internaţionale.

Activitatea deputaţilor în cadrul comisiilor parlamentare constă în elaborarea, modificarea şi adoptarea de propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. în plus, aceştia examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare. Aceştia emit, de asemenea, avize pentru alte comisii.

De asemenea, Parlamentul poate înfiinţa comisii temporare, pentru o perioadă de 12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenţei lor printr-o decizie a Parlamentului.

Atribuţiile, competenţa şi mandatul acestor comisii temporare vor fi stabilite la data deciziei de constituire, Parlamentul neavând posibilitatea să decidă ulterior restrângerea ori extinderea atribuţiilor acestora.

Cu titlu de exemplu, pot fi enumerate câteva comisii temporare care au fost constituite în următoarele domenii: Refacerea economică europeană (1983), Reuşita Actului Unic european (1987), Ocuparea forţei de muncă (1994-1995), Genetica umană (2001) etc.

în prezent, în cadrul Parlamentului funcţionează 2 comisii speciale, respectiv Criza financiară, economică şi socială - CRIS şi Comisia privind provocările politice - SURE.

13.10. Funcţionarea Parlamentului EuropeanO legislatură se întinde pe o perioadă de 5 ani. Parlamentul se reuneşte într-o sesiune anuală de

plin drept în a doua zi de marţi din luna martie (cu excepţia lunii august) şi organizează, uneori, şi sesiuni suplimentare mai scurte.

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în şedinţă plenară, timp de o săptămână pe lună, la Strasbourg. Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a uşura contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de a treia săptămână este rezervată

întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru şedinţa plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are şi întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei şi din iniţiativa unei treimi din membrii săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar General, numit de Birou, care îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate în toate consecinţele.

Organele şi instituţiile de control

Planul capitoluluiSecţiunea 1: Instanţa comunitară: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul

de Primă Instanţă § 1: Componenţa şi numirea § 2: Organizarea § 3: Competenţele § 4: Statisticile

Secţiunea 2: Curtea de Conturi§ 1: Statutul şi organizarea Curţii de Conturi§ 2: Competenţele Curţii de Conturi (articolul 248 din TCE)

Secţiunea 3: Ombudsmanul§ 1: Numirea şi statutul Ombudsmanului § 2: Atribuţiile

Sec ţ i unea 1Instanţa comunitară: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi

Tribunalul de Primă Instanţă§1 Componenţa şi numirea

Instanţa comunitară include Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi, din 1988, Tribunalul de Primă Instanţă. Ambele îşi au sediul la Luxemburg. Aceste două instanţe sunt comune celor două Comunităţi Europene (CE şi CECO).

Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru {articolul 221 din TCE). Articolul 224 din TCE prevede că Tribunalul de Primă Instanţă este format din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru.

Articolul 223 din TCE prevede că „judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, aleşi dintre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute, sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de şase ani. La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, în condiţiile prevăzute de Statutul Curţii de Justiţie.

Judecătorii desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Justiţie, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou.

(...) Curtea de Justiţie îşi stabileşte regulamentul de procedură. Acest regulament se supune aprobării Consiliului hotărând cu majoritate calificată".

Formularea din articolul 222 din TCE prevede că ea este asistată de opt avocaţi generali şi că numărul lor poate fi mărit printr-o decizie a Consiliului care hotărăşte cu unanimitate. Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie au fiecare câte un avocat general; restul de patru posturi suplimentare de avocat general revin prin rotaţie celorlalte state. Avocatul general trebuie „să prezinte în şedinţă publică, cu deplină imparţialitate şi în deplină' independenţă, concluziile motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie, necesită intervenţia sa". Un prim avocat general este desemnat pentru o perioadă de un an de către judecătorii şi avocaţii generali reuniţi. Avocatul general este în acelaşi timp gardian al unei anumite stabilităţi a jurisprudenţei, dar şi „passeur" al unor etape ale acesteia, însărcinat să anticipeze evoluţia jurisprudenţei astfel încât să se armonizeze mai bine cu necesităţile construcţiei comunitare.

Dar nu toate cauzele necesită intervenţia viitoare şi sistematică a avocatului general. Articolul 222 din TCE trimite la prevederile statutului în ceea ce priveşte determinarea cauzelor care necesită intervenţia avocatului general. Ultimul paragraf al articolului 20 din statut precizează că CJCE se poate pronunţa fără concluziile avocatului general atunci când consideră că respectiva cauză „nu ridică nici o problemă nouă de drept". Decizia de a se pronunţa în absenţa concluziilor avocatului general trebuie luată „după audierea avocatului general".

O nouă funcţie a fost conferită de Tratatul de la Nisa {articolul 62 din statut) primului avocat general al Curţii: aceea de a iniţia un control al Curţii de Justiţie cu privire la hotărârile pronunţate de TPI în ceea ce priveşte trimiterile preliminare (în temeiul articolului 225 din TCE) sau acţiunile formulate împotriva hotărârilor camerelor jurisdicţionale (articolul 225 A din TCE), camere care sunt instanţe specializate subordonate TPI.

Judecătorii din cadrul TPI sunt numiţi în acelaşi mod, cu aceeaşi durată a mandatului şi cu acelaşi mod de înlocuire parţială ca şi în cazul judecătorilor Curţii de Justiţia» în schimb, nu există un avocat general desemnat special pentru această funcţie. întrunit în plen, TPI poate decide desemnarea unui judecător care să îndeplinească funcţia de avocat general, pe de o parte, atunci când Tribunalul se întruneşte în şedinţă plenară şi, pe de altă parte, atunci când se întruneşte în camere, în cauzele care, datorită dificultăţii lor în drept sau* a complexităţii lor în fapt, justifică acest lucru (articolele 17, 18 şi 19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului). în plus, TCE prevede pentru Consiliu posibilitatea de a crea, dacă hotărăşte cu unanimitate, posturi de avocaţi generali pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.

Fiecare judecător şi fiecare avocat general sunt asistaţi de trei referenţi pe care i-a ales în mod liber. Curtea îşi numeşte grefierul pentru o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită. Acesta intervine în desfăşurarea procedurii judiciare şi asigură managementul administrativ al Curţii şi al personalului acesteia. Fiecare judecător din cadrul Tribunalului dispune de doi referenţi. Tribunalul îşi numeşte grefierul pentru o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită.

§2 Organizarea Creşterea efectivului membrilor Curţii (determinată de extindere) este însoţită de măsuri care permit

garantarea eficienţei instanţei şi a coerenţei dreptului comunitar prin adoptarea unor măsuri care ierarhizează circuitul decizional intern al CJCE şi TPI.

O „Mare Cameră" (prevăzută la articolul 221 din Tratat şi prezentată la articolul 16 din statut) reprezintă completul superior de judecată. Statele membre şi instituţiile nu mai pot solicita întruniri în şedinţă plenară, ci doar în Marea Cameră. Totuşi, Curtea se va putea pronunţa în „şedinţă plenară" în cazurile excepţionale („în cazul în care consideră că o cauză, cu care este sesizată, are o

importanţă excepţională, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului general, să trimită cauza la şedinţa plenară", ultimul paragraf al articolului 16 din statut). Cvorumul este de 11 judecători. Curtea se întruneşte în şedinţă plenară pentru speţe cu caracter necontencios: cererea Parlamentului European de demitere a Ombudsmanului (articolul 195, alineatul 2, din TCE), cererea Consiliului sau a Comisiei de pronunţare a retragerii, în temeiul articolului 213 din TCE, a dreptului la pensie sau a altor avantaje echivalente membrilor Comisiei care nu şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite de această dispoziţie sau destituirea din funcţie, în temeiul articolului 216 din TCE, a oricărui membru al Comisiei care nu mai corespunde condiţiilor necesare exercitării funcţiilor sale sau care a comis o greşeală gravă, respectiv cererea Curţii de Conturi de destituire din funcţie a unor membri saii de a-i declara decăzuţi din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente, în temeiul articolului 247, alineatul 7, din TCE, atunci când aceştia au încetat să mai corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor.

În temeiul articolului 16 din statut, „Marea Cameră" este alcătuită din unsprezece judecători (preşedintele Curţii, preşedinţii camerelor de cinci judecători, judecătorul raportor şi un număr de judecători necesari pentru a atinge cifra de unsprezece, articolul 11 b din RP), corespunzând astfel actualei „mici plenare", cu un cvorum de nouă judecători (articolul 17 din statut). Numărul de membri ai Marii Camere ar trebui să crească odată cu extinderile, dar nu trebuie să depăşească numărul 15 care, chiar şi într-o Europă cu 25 de membri, rămâne compatibil cu dorinţa de a face ca Marea Cameră să nu cuprindă mai puţin de jumătate din membrii Curţii. Spre deosebire de actuala adunare plenară, Marea Cameră nu include neapărat câte un judecător care să aibă naţionalitatea fiecărui stat membru.

Tot cu scopul de a consolida coerenţa şi unitatea dreptului comunitar şi stabilitatea jurisprudenţei sale, ca şi în cazul Preşedintelui CJCE, preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani, iar mandatul lor poate fi reînnoit o dată. în plus, ei vor fi membri ai „Marii Camere') Dispoziţiile corespunzătoare au fost incluse la articolul 16 din statut. Dispoziţii echivalente au fost prevăzute pentru Tribunalul de Primă Instanţă la articolul 50 din statut (acest articol prevede posibilitatea ca TPI să se întrunească în Marea Cameră în cazurile şi în condiţiile prevăzute de regulamentul de procedură).

Preşedinţii camerelor de trei judecători sunt aleşi pentru un an. Această diferenţă de tratament este consolidată de rolul preşedinţilor camerelor de cinci judecători în cadrul Marii Camere. Combinaţia (alegerea pentru trei ani şi participarea la Marea Cameră) duce la o structurare puternică a diferitelor complete de judecată: complete de judecată care hotărăsc cu privire la orice cauze care le sunt sesizate (camerele de trei judecători), cele care hotărăsc cu privire la orice cauze care le sunt sesizate (camerele de cinci judecători) şi completul care arbitrează modificările bruşte ale jurisprudenţei între camerele formate din cinci judecători. Folosirea Marii Camere pentru a evita sesizarea adunării plenare este inspirată din funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Totuşi, sesizarea Marii Camere depinde de iniţiativa statelor membre sau a unei instituţii comunitare, şi nu de cea a Preşedintelui CJCE sau a preşedinţilor camerelor de cinci judecători. În cadrul TPI, preşedintele este ales de judecători şi dintre aceştia pentru o perioadă de trei ani, care poate fi reînnoită. Camere compuse din trei şi cinci judecători şi o Mare Cameră cu unsprezece judecători sunt înfiinţate în cadrul TPI.

§3 Competenţele Articolul 225 din TCE afirmă clar principiul competenţei de drept comun a TPI pentru a judeca toate

tipurile de recurs, cu excepţia trimiterilor preliminare, a acţiunilor în neîndeplinirea obligaţiilor şi a acţiunilor menţionate la articolul 237 din TCE (decizii ale Băncii Europene de Investiţii, acţiuni ale Băncii Centrale Europene împotriva băncilor centrale naţionale).

Alineatul 1 al articolului 225 din TCE prevede că statutul poate rezerva Curţii judecarea anumitor cauze în domeniile în care TPI este în principiu competent. în acest temei, articolul 51 din statut

rezervă Curţii de Justiţie acţiunile formulate de statele membre şi de instituţiile Comunităţii Europene. Acest alineat permite de asemenea extinderea competenţelor TPI la noi domenii prin modificarea statutului.

Alineatul 3 al articolului 225 din TCE acordă TPI competenţa de a judeca anumite trimiteri preliminare în domenii specifice. Pentru a realiza un astfel de transfer, statutul lui'va fi modificat de Consiliu, care hotărăşte cu unanimitate, printr-o decizie ce va stabili domeniile încredinţate competenţei TPI.

Pentru a evita două grade de jurisdicţie în materie de trimiteri preliminare, un mecanism, garantează că speţele în care va putea fi sesizată Curtea de Justiţie cu privire la o chestiune ca urmare a unei hotărâri a TPI vor fi cât mai puţine posibil.

Mecanismul prevăzut la articolul 62 din statut se va baza pe puterea de care dispune primul avocat general al Curţii de Justiţie de a propune reexaminarea unei hotărâri: în cazul în care cel din urmă consideră că prin hotărârea TPI există un risc grav pentru unitatea sau coerenţa dreptului comunitar, el poate propune Curţii reexaminarea hotărârii Tribunalului. Această posibilitate este inclusă într-un termen foarte strâns (o lună de la pronunţarea hotărârii TPI) şi se prevede ca, în termen de o lună de la propunerea avocatului general, Curtea să decidă cu privire la iniţierea procedurii.

Articolul 225 A din TCE permite Consiliului, care hotărăşte cu unanimitate la propunerea Curţii după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei sau la propunerea Comisiei după consultarea Parlamentului European şi a Curţii, crearea unor camere jurisdicţionale, care, în conformitate cu articolul 220 din TCE, sunt „pe lângă TPI".

în conformitate cu articolul 225 A din TCE, decizia de creare a unei camere jurisdicţionale va preciza sfera competenţelor şi componenţa acesteia din urmă. Competenţele încredinţate camerei jurisdicţionale nu vor putea depăşi competenţele acordate Curţii de Justiţie în temeiul tratatelor. Articolul 225 A din TCE prevede ca decizia de creare a camerei jurisdicţionale să precizeze dacă hotărârile ei pot face, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă, obiectul unui recurs limitat la chestiuni de drept sau şi la chestiuni de fapt. Marja de manevră a părut necesară ţinând seama de relativa incertitudine privind natura şi amploarea domeniilor în care vor putea fi create astfel de camere jurisdicţionale.

Crearea de camere jurisdicţionale nu este prevăzută, pe termen scurt, decât în domeniul contenciosului funcţiei publice comunitare. TPI ar putea judeca atunci doar recursuri limitate la problemele de drept împotriva hotărârilor acestei camere jurisdicţionale. Membrii camerelor jurisdicţionale sunt „numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu unanimitate" : numirile pot face obiectul unor acţiuni judiciare în faţa TPI ca decizie comunitară, spre deosebire de numirile judecătorilor CJCE (şi avocaţilor generali) şi ai TPI, care sunt numiţi „de comun acord de guvernele statelor membre", adică printr-o decizie interguvernamentală ce nu poate fi supusă unei acţiuni în faţa instanţei comunitare. Va trebui să fie vorba de persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi care au capacitatea necesară de a exercita funcţii jurisdicţionale.

B. Cu privire la TPIPentru a evita instaurarea a trei grade de jurisdicţie, mecanismul folosit este acelaşi ca şi pentru

trimiterile preliminare: primul avocat general al Curţii propune reexaminarea de către Curte a hotărârilor, în cazul în care consideră că ele implică un risc grav pentru unitatea sau coerenţa dreptului comunitar (articolul 62 din statut).

Astfel, Curtea de Justiţie dispune de patru modalităţi de îndeplinire a misiunii sale de reglementare hotărând: cu privire la cauzele în cazul cărora este sesizată ca primă şi ultimă instanţă; cu privire la recursurile dirijate împotriva hotărârilor TPI. Astfel, cel de-al doilea paragraf al

alineatului 1 de la articolul 225 din TCE prevede că „deciziile pronunţate de Tribunalul de Primă

Instanţă în temeiul prezentului alineat pot face obiectul unui recurs introdus la Curtea de Justiţie, limitat la chestiuni de drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de statut". Aceste ultime cuvinte vor permite, pe viitor, aplicarea unei proceduri de filtrare a recursurilor;

cu privire la acţiunile iniţiate de primul avocat general în ceea ce priveşte trimiterile preliminare judecate de TPI sau hotărârile TPI privind hotărârile camerelor jurisdicţionale (articolul 62 din statut); .

cu privire la trimiterile preliminare în cazul cărora a fost sesizată, trimise de TPI atunci când acesta din urmă „consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă de a aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului comunitar" (articolul 225 din TCE, alineatul 3, al doilea paragraf).

Nici în cadrul CJCE, nici în cadrul TPI nu pot fi formulate opinii divergente.

Sec ţ i unea 2 Curtea de Conturi

Curtea de Conturi Europeană a fost creată prin Tratatul din 22 iulie 1975. Sediul Curţii de Conturi este la Luxemburg. Aceasta asigură controlul gestionării fondurilor publice comunitare şi urmăreşte „obiectivele specifice ale controlului finanţelor publice care sunt utilizarea corespunzătoare şi eficientă a fondurilor publice, dezvoltarea unei gestiuni financiare riguroase, regularitatea acţiunii administrative şi informarea puterilor publice şi a populaţiei prin publicarea unor rapoarte obiective".

§1 Statutul şi organizarea Curţii de ConturiA. Statutul Curţii de Conturi

Curtea de Conturi Europeană este o instituţie comunitară (articolul 7 din TCE). Dispoziţiile TCE care o vizează sunt incluse la articolele 246-248 din TCE.

Ea poate formula acţiuni în anulare împotriva unui act de drept secundar dacă această acţiune vizează protejarea prerogativelor sale (articolul 230 din TCE). De asemenea, (ca instituţie) poate să formuleze o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva Comisiei, a Parlamentului European sau a Consiliului (articolul 232 din TCE).

B. Organizarea Curţii de Conturi (articolul 247 din TCE)Articolul 247 din TCE include ansamblul dispoziţiilor privind statutul membrilor Curţii de Conturi.

I - Desemnarea membrilor Curţii de Conturi„Curtea de Conturi se compune din câte un cetăţean al fiecărui stat membru.

Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre persoanele care fac ori au făcut parte, în ţările lor, din instituţiile de control financiar extern ori au o calificare deosebită pentru această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă.

Membrii Curţii de Conturi se numesc pentru o perioadă de şase ani. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. Mandatul membrilor Curţii de Conturi poate fi reînnoit.

Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Conturi pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit."

II - Drepturile şi obligaţiile membrilor Curţii de Conturi „în afară de schimbarea ordinară şi de deces, funcţiile membrilor Curţii de Conturi încetează în mod

individual, prin demisie sau prin destituire declarată de Curtea de Justiţie." Membrii Curţii beneficiază, de asemenea, de protecţiile prevăzute de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene. Pentru exercitarea funcţiilor de control, sunt constituite grupuri de audit ce

repartizează respectivele competenţe între membrii care le compun şi au ca funcţie principală pregătirea deliberărilor Curţii de Conturi.

Dispoziţiile tratatelor (articolul 247 din TCE) au scopul de a asigura independenţa şi imparţialitatea membrilor în exercitarea funcţiilor lor, întrucât ele stipulează că: „Membrii Curţii de Conturi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii. în îndeplinirea îndatoririlor lor, aceştia nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un alt organism". Tratatul adaugă: „Pe durata mandatului lor, membrii Curţii de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, ei se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia obligaţiile impuse de mandat, în special obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta după încetarea mandatului anumite funcţii sau avantaje". Formula este identică celei aplicate comisarilor (articolul 213 din TCE).

Textele comunitare prezintă condiţiile de decădere din drepturi a unui membru care nu mai îndeplineşte obligaţiile: „Membrii Curţii de Conturi pot fi destituiţi din funcţiile lor sau pot fi declaraţi decăzuţi din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente numai în cazul în care Curtea de Justiţie constată, la cererea Curţii de Conturi, că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor".

Numărul total al locurilor de muncă (permanente şi temporare) pentru toate categoriile profesionale este de aproximativ 760 de persoane în iulie 2004.

III - Puterile preşedintelui Curţii de Conturi Preşedintele Curţii este desemnat de colegii, săi pentru o perioadă de trei ani, iar mandatul său poate

fi reînnoit. La 16 ianuarie 2002, Fabra Valles a fost numit Preşedinte al Curţii de Conturi Europene. Mandatul său se va încheia la 15 ianuarie 2005. Modalităţile de alegere a preşedintelui sunt stabilite de articolul 9 din Regulamentul de procedură (aşa cum a fost adoptat de Curte la 31 ianuarie 2002).

Preşedintele dispune de competenţe (articolul 10 din Regulamentul de procedură) în ceea ce priveşte procedura: el convoacă şi prezidează reuniunile colegiului şi asigură buna desfăşurare a dezbaterilor. în conformitate cu articolul 19 din Regulamentul de procedură, preşedintele adoptă proiectul de ordine de zi al fiecărei şedinţe. El trebuie comunicat membrilor Curţii, cel târziu cu cinci zile lucrătoare înainte de reuniune. Şedinţele Curţii sunt prezidate de preşedinte şi, în caz de imposibilitate de exercitare sau de absenţă a acestuia din urmă, sunt prezidate de un membru, desemnat în conformitate cu regulile precedenţei (articolul 20 din Regulamentul de procedură), care asigură interimatul. în al doilea rând, preşedintele dispune de competenţe executive şi administrative definite de articolul 10 din Regulamentul de procedură al Curţii de Conturi. Aceste competenţe executive sunt prezentate în termeni foarte generali: preşedintele „asigură aplicarea deciziilor Curţii". Din punct de vedere administrativ, preşedintele trebuie să asigure „buna funcţionare a serviciilor, activităţi ale Curţii". In sfârşit, el este însărcinat cu reprezentarea Curţii de Conturi în toate relaţiile sale externe. De asemenea, preşedintele desemnează agentul însărcinat cu reprezentarea Curţii în toate procedurile contencioase în care este ea implicată.

IV - Relaţiile Curţii de Conturi cu celelalte instituţii comunitarea) Relaţiile cu Comisia Europeană

în conformitate cu articolul 85 din Regulamentul financiar (Regulamentul nr. 1605/ 2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene, JOCE, L 248 din 16 septembrie 2002), fiecare instituţie dispune crearea unei funcţii de audit intern care trebuie îndeplinită cu respectarea standardelor internaţionale adecvate. Curtea de Conturi are numeroase contacte cu controlorul financiar al Comisiei, din moment ce aceasta din urmă este responsabilă de execuţia cheltuielilor de intervenţie, cele mai importante din punct de vedere cantitativ.

Auditul intern al Comisiei se realizează prin intermediul Direcţiei Generale de Control Financiar care întreţine în mod necesar contacte strânse cu Curtea.

Competenţele generale ale auditorului intern sunt definite de articolul 85 din Regulamentul financiar. El dispune, după exemplul Curţii de Conturi, de putere de verificare a înscrisurilor şi de cercetare la faţa locului.b) Relaţiile cu Parlamentul European

Pentru Parlament, Curtea de Conturi reprezintă un important organ de informare. Contactul se realizează în principal prin intermediul Comisiei pentru control bugetar (articolul 248 din TCE). Comisia pentru control bugetar este competentă în chestiuni privind analizarea rapoartelor şi avizelor Curţii de Conturi şi relaţiile cu aceasta şi numirea membrilor săi (Anexa VI la RP, punctul V dedicat Comisiei pentru control bugetar).

§2 Competenţele Curţii de Conturi (articolul 248 din TCE)A. Competenţele de controlI - Controlul executării bugetului

a) Domeniul de aplicare a controlului exercitat de Curtea de Conturi„Curtea de Conturi examinează totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Comunităţii. De

asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control."

Controlul vizează nu doar bugetul general al Uniunii, ci şi împrumuturile, veniturile şi cheltuielile Fondului European de Dezvoltare, ale Centrului European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale, ale Fundaţiei Europene pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, ale Agenţiei de Aprovizionare a EURATOM, ale proiectului comun de cercetare Joint European Torus, ale Şcolilor Europene şi ale altor organisme, inclusiv ale noilor rganisme-satelit. De asemenea, Curtea este invitată să verifice utilizarea, de către organismele externe instituţiilor, a fondurilor comunitare primite cu titlu de subvenţie pe baza articolului 142, alineatul 5, din Regulamentul financiar din 2002, care stipulează că „finanţările din bugetul comunitar către beneficiarii din afara instituţiilor necesită acordul în scris al beneficiarilor sau, în lipsa acordurilor acestora, al contractanţilor sau subcontractanţilor, cu privire la auditul efectuat de Curtea de Conturi vizând utilizarea finanţărilor acordate".

Curtea de Conturi examinează conturile veniturilor şi cheltuielilor comunitare, controlează legalitatea şi corectitudinea celor din urmă şi se asigură că există o bună gestiune financiară (articolul 248, alineatele 1 şi 2, din TCE).

1. Controlul conturilorObiectivul controlului conturilor este de a se asigura că ceea ce se datorează Uniunii şi ceea ce ea

datorează este constatat, contabilizat, perceput sau plătit în mod exact. Dar acesta permite şi verificarea faptului că ansamblul operaţiunilor efectuate este susţinut de documente justificative şi că informaţiile disponibile permit autorităţilor responsabile cu gestiunea şi controlul să îşi îndeplinească în mod eficient misiunea.

Tratatele prevăd efectuarea controlului veniturilor pe baza constatărilor, precum şi a vărsămintelor veniturilor Comunităţii, în timp ce controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor, ca şi a plăţilor. De asemenea, ele precizează că «aceste controale pot fi efectuate înainte de încheierea conturilor exerciţiului financiar avut în vedere". Articolul 140, alineatul 2, din Regulamentul financiar prevede că, „la cererea Curţii de Conturi, fiecare instituţie autorizează organismele financiare deţinătoare de depozite comunitare să permită Curţii de Conturi să se asigure de feptul că datele externe corespund situaţiei contabile".

2. Controlul legalităţii şi corectitudinii veniturilor şi cheltuielilorEste vorba despre verificarea conformităţii veniturilor şi cheltuielilor cu actele cu putere de lege

şi cu normele administrative aplicabile (legislaţie sectorială, convenţii, mandate, acorduri, contracte) şi despre controlarea legalităţii lor în raport cu tratatul şi cu sursele dreptului secundar (bugetul şi nomenclatura sa, Regulamentul financiar, reglementarea internă în materie de gestiune).

3. Examinarea bunei gestiuni financiareIntenţionează să stabilească dacă obiectivele de gestiune au fost atinse şi, dacă este cazul, în ce

măsură şi cu ce preţ. Nu este suficientă deţinerea unor credite disponibile în cadrul unei liniifbugetare, ci ele trebuie folosite în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare. Articolul 27, alineatul 1, din Regulamentul financiar din 2002 prevede: „Creditele bugetare se utilizează în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, adică în conformitate cu principiile economiei, eficienţei şi eficacităţii".

b) Modalităţile de control exercitat de Curtea de Conturi „în îndeplinirea funcţiei sale, Curtea de Conturi poate consulta, în condiţiile menţionate la articolul

142, toate documentele şi informaţiile privind gestiunea financiară a ceea ce priveşte operaţiunile finanţate sau cofinanţate de Comunităţi. Curtea de Conturi are competenţa de a audia orice funcţionar responsabil de o operaţiune de venituri sau de cheltuieli şi de a utiliza oricare dintre procedurile de audit adecvate departamentelor sau organismelor menţionate anterior" (articolul 140, alineatul 2, din Regulamentul financiar din 2002, vezi şi articolul 248, alineatul 3, din TCE).

în orice moment şi după efectuarea anumitor operaţiuni bugetare, Curtea de Conturi poate trimite scrisori cu observaţii statelor membre, corespondenţă sectorială adresată unui membru, unei Direcţii Generale sau Comisiei. Aceste mijloace de exprimare rămân confidenţiale. Ea poate contacta, dacă este necesar, un stat membru, în conformitate cu articolul 248 din TCE, „în statele membre controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. Curtea de Conturi şi instituţiile naţionale de control ale statelor membre practică o cooperare bazată pe încredere şi pe respectarea independenţei acestora. Aceste instituţii sau servicii informează Curtea de Conturi în cazul în care intenţionează să participe la control".

Raporturile dintre Curtea de Conturi Europeană şi instituţiile superioare naţionale de control (ISC) s-au dezvoltat progresiv şi s-au instituţionalizat sub diferite forme. La începutul anilor '80, Curtea a creat în cadrul său o divizie responsabilă de contactul cu agenţii curţilor naţionale şi de organizarea reuniunilor semestriale („Relaţii externe instituţionale şi relaţii publice"). Curtea a mai stabilit circuite de cooperare şi de schimb de informaţii, programe de verificare comune care generează comunicări reciproce cu instituţiile superioare de control ale statelor membre.II - Controlul după executarea bugetuluia) Rapoartele anuale

Raportul anual cel mai important este, bineînţeles, raportul anual privind executarea bugetului Uniunii Europene. După încheierea fiecărui exerciţiu, Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual. Acesta include observaţii grupate în opt categorii: resursele proprii, Politica Agricolă Comună, acţiunile structurale, politicile interne, ajutoarele externe, cheltuielile administrative, instrumentele financiare şi activităţile bancare. De asemenea, include şi declaraţia de asigurare privind activităţile care intră sub incidenţa bugetului general, precum şi declaraţia de asigurare privind activităţile Fondului European de Dezvoltare. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, împreună cu răspunsurile instituţiilor la observaţiile Curţii de Conturi. Regulamentul financiar defineşte în mod strict procedura şi calendarul de adoptare a raportului anual. Astfel, articolul 143 din Regulamentul financiar prevede că, până la data de 15 iunie a anului următor celui executării bugetului, „Curtea de Conturi transmite Comisiei şi instituţiilor interesate orice observaţii care, după părerea sa, sunt de natură să figureze în raportul anual" (documentul trebuie să rămână confidenţial, nefăcând obiectul nici unei publicări). Aceste observaţii ale Curţii de Conturi sunt trimise Direcţiei Generale pentru Bugete, astfel încât aceasta să poată transmite extrase diferitelor entităţi şi instituţii comunitare în cauză pentru a primi răspunsurile lor în cursul lunii septembrie. Răspunsurile instituţiilor trebuie adresate Curţii de Conturi înainte de cel târziu 30 septembrie. Perioada cuprinsă între 15 iunie şi 30 septembrie reprezintă o etapă de procedură contradictorie între Curte şi celelalte instituţii în vederea redactării

definitive a raportului. Regulamentul financiar prevede că instituţiile sunt obligate să prezinte un raport privind măsurile luate în lumina observaţiilor Curţii de Conturi (articolul 147 din Regulamentul financiar).b) Rapoartele speciale

„Curtea de Conturi notifică instituţiilor în cauză toate observaţiile care, în opinia sa, sunt de natură să apară într-un raport special. Ele trebuie să rămână confidenţiale" (articolul 144 din Regulamentul financiar din 2002). Rapoartele speciale prezintă rezultatele controalelor efectuate, în general, pe mai multe exerciţii şi în domenii specifice de gestiune. Procedura urmată este asemănătoare celei instituite pentru raportul anual.c) Declaraţia de asigurare şi de veridicitate a conturilor

După Tratatul de la Maastricht (şi intrarea sa în vigoare la 1 noiembrie 1993), Curtea de Conturi furnizează Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare privind veridicitatea conturilor, precum şi legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi, care este publicată în JOCE (articolul 248 din TCE). Aceasta are scopul de a da o asigurare globală cu privire la faptul că banii contribuabililor europeni au fost folosiţi aşa cum trebuia.

Declaraţia de asigurare şi de fiabilitate a conturilor face obiectul, după exemplul raportului anual, al unei proceduri contradictorii între Curtea de Conturi Europeană şi serviciile de gestiune, iar aceasta se traduce prin răspunsuri din partea instituţiilor controlate. Curtea a decis prezentarea a două declaraţii de asigurare dedicate activităţilor care intră sub incidenţa bugetului general, respectiv FED.

Raportul anual al Curţii de Conturi, rapoartele speciale pe care aceasta le-a putut întocmi şi declaraţia de asigurare de la articolul 248 din TCE reprezintă elementele fundamentale pe baza cărqjfa Parlamentul European acordă descărcarea de gestiune Comisiei (articolul 276 din TCE). Acestor elemente li se adaugă contul de gestiune, analiza gestiunii financiare, bilanţul financiar furnizat de Comisie (articolul 275 din TCE) şi recomandarea Consiliului. Parlamentul examinează un raport din partea comisiei competente pe fond privind descărcarea cel târziu la 30 aprilie în anul următor adoptării raportului anual al Curţii de Conturi (Anexa V a RP).

B. Competenţele consultativeI - Consultarea obligatorie

Consultarea obligatorie a Curţii de Conturi Europene este prevăzută cu ocazia „consultării legislative" (Regulamentul financiar, articolul 144, alineatul 2). în temeiul articolului 279 din TCE, Consiliul are puterea de a adopta textele care intervin în domeniul bugetar. Pentru aceasta, hotărăşte cu unanimitate, la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi după obţinerea avizului Curţii de Conturi. Ea trebuie consultată în cazul în care financiare consacrate în special modalităţilor privind stabilirea şi executarea bugetului, precum şi celor privind prezentarea şi verificarea conturilor. Consultarea obligatorie este de asemenea necesară atunci când Consiliul stabileşte modalităţile şi procedura conform cărora veniturile bugetare prevăzute în regimul resurselor proprii ale Comunităţii sunt puse la dispoziţia Comisiei şi când acesta defineşte măsurile care trebuie aplicate pentru a face faţă, dacă este cazul, nevoilor Trezoreriei. în sfârşit, Consiliul trebuie să ţină seama de avizul Curţii de Conturi atunci când stabileşte normele privind responsabilitatea controlorilor financiari, a ordonatorilor de credite şi a contabililor.Avizul formulat de Curtea de Conturi nu este în nici un caz un aviz conform.

II - Consultarea facultativă Curtea poate „emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Comunităţii" (articolul 248,

alineatul 4, din TCE). Doar instituţia care a solicitat avizul Curţii primeşte comunicarea. Curtea de Conturi nu transmite astfel de avize.

Sec ţ i unea 3 Ombudsmanul

Ombudsmanul a fost instituit de Tratatul de la Maastricht, iar dispoziţiile care îl vizează sunt incluse în articolul 195 din TCE.Articolul 195, alineatul 4, prevede că Parlamentul European, cu aprobarea Consiliului şi după

avizul Comisiei, poate adopta reguli de aplicare. Dispoziţia acordă puteri extinse Parlamentului European pentru stabilirea statutului Ombudsmanului şi ţine astfel seama de legăturile instituţionale extrem de strânse dintre Parlamentul European şi Ombudsman. în cadrul acestei proceduri legislative, Parlamentul European dispune nu doar de dreptul de adoptare, ci şi, cu titlu excepţional, de dreptul de iniţiativă. Comisia nu dispune în acest caz decât de un drept de consultare. Dispoziţiile specifice privind Ombudsmanul se regăsesc la articolele 194-196 din RP.

Pe baza articolului 195, alineatul 4, Parlamentul European a adoptat Decizia din 9 martie 1994 privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor Ombudsmanului (JOCE, L 113, 4.05.1994, p. 15) şi modificată prin Decizia Parlamentului din 14 martie 2002 (JOCE, L 92, 9.04.2002). în ceea ce îl priveşte, Ombudsmanul a adoptat Decizia din 8 iulie 2002 şi modificată prin Decizia Ombudsmanului European din 5 aprilie 2004 privind adoptarea dispoziţiilor de executare. Cele două texte sunt reluate în Anexa X la RP.

§1 Numirea şi statutul OmbudsmanuluiA. Numirea şi încetarea funcţiilor I - Numirea

Ombudsmanul este numit de Parlamentul European pentru un mandat care corespunde duratei mandatului Parlamentului European, adică de cinci ani (articolul 195 din TCE). Mandatul său poate fi reînnoit. Numirea se face prin decizie cu majoritatea voturilor exprimate. Detaliile procedurii de numire sunt stabilite în articolul 194 din RP.Condiţiile personale care trebuie îndeplinite pentru a fi numit sunt stabilite la articolul 6, alineatul 2, din Decizia din 9 martie 1994 modificată privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a atribuţiilor Ombudsmanului: el trebuie să fie cetăţean al Uniunii şi să se bucure de deplinătatea drepturilor sale civile şi politice. De asemenea, candidaţii trebuie să ofere toate garanţiile privind independenţa şi să ' îndeplinească condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celor mai ? înalte funcţii jurisdictional sau să dispună de o experienţă şi de competenţe recunoscute pentru exercitarea atribuţiilor de Ombudsman.

Odată numit, Ombudsmanul, ca şi membrii Comisiei şi cei ai Curţii de Conturi, se angajează solemn în faţa Curţii de Justiţie că îşi va exercita atribuţiile în condiţii de deplină independenţă şi imparţialitate şi că va respecta obligaţiile care decurg din acestea (articolul 9, alineatul 2, al Deciziei din 9 martie 1994 modificată privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a atribuţiilor Ombudsmanului). Depunerea jurământului se face în faţa Curţii.

Parlamentul European 1-a numit în 1995 pe Jacob Magnus Soderman (finlandez) ca prim Ombudsman (cf. Decizia W 12 iulie 1995 de numire a Ombudsmanului Uniunii Europene: JOCE, L 225, 22 septembrie 1995). La 27 octombrie 1999, Soderman a fost învestit de Parlamentul European cu un al doilea mandat. Actualul Ombudsman este Nikiforos Diamandouros, numit la 15 ianuarie 2003.

Ombudsmanul este asistat de un secretariat, în fruntea căruia numeşte un Secretar General. în chestiunile care vizează personalul, Ombudsmanul este asimilat principalelor organe ale Comunităţilor. Secretariatul este alcătuit din 15 funcţionari. Sediul Ombudsmanului este la Strasbourg. Biroul Ombudsmanului şi secretariatul său au fost instalate în clădirile Parlamentului European din Strasbourg. Secretariatul Ombudsmanului dispune de asemenea de o sucursală alcătuită din doi funcţionari în clădirile Parlamentului European la Bruxelles.II - Încetarea funcţiilor

în conformitate cu articolul 195 din TCE, funcţia Ombudsmanului încetează de regulă la încheierea mandatului sau prin destituirea sa de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului European, în cazul în care Ombudsmanul nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării atribuţiilor sale sau se face vinovat de o abatere gravă. Articolul 7 al Deciziei din 9 martie 1994 modificată privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a atribuţiilor Ombudsmanului menţionează şi demisia voluntară ca motiv de încetare anticipată a funcţiilor sale.

urmare a încheierii mandatului şi prin demisie voluntară, titularul rămâne în funcţie până la numirea succesorului său. Cu toate acestea, succesorul Ombudsmanului care îşi încheie funcţiile în cursul mandatului nu este numit decât pentru perioada rămasă până la încheierea legislaturii (articolul 7 al Deciziei din 9 martie 1994 modificată).

O revocare nu este posibilă în conformitate cu articolul 195, alineatul 2, din TCE decât prin hotărârea Curţii de Justiţie la cererea Parlamentului European. Procedura de destituire a unui Ombudsman este iniţiată printr-o cerere prezentată de o zecime dintre deputaţii Parlamentului European. Sesizarea Curţii de Justiţie necesită o decizie din partea Parlamentului European adoptată cu majoritatea voturilor exprimate, Preşedintele Parlamentului asigurându-se, înainte de începerea votului, ca cel puţin jumătate dintre membrii care compun Parlamentul să fie prezenţi (articolul 196 din RP).B. Statutul Ombudsmanului

Principiile generale ale statutului Ombudsmanului sunt stabilite la articolul 195 din TCE, completate de Decizia Parlamentului European din 9 martie 1994 modificată privind statutul Ombudsmanului.

Ombudsmanul îşi exercită atribuţiile în condiţii de deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor şi al cetăţenilor Uniunii. Pe parcursul mandatului său, Ombudsmanul nu poate exercita nici un alt tip de funcţii politice sau administrative ori activităţi profesionale, remunerate sau nu (articolul 195, alineatul 3, din TCE şi articolul 9 al Deciziei din 9 martie 1994 modificată). în privinţa remuneraţiei, a indemnizaţiilor şi a pensiei de vechime, Ombudsmanul este asimilat unui judecător al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (articolul 10 al Deciziei din 9 martie 1994 modificată).

§2 AtribuţiileA. Dreptul de a sesiza OmbudsmanulI - Domeniul de aplicare a dreptului de sesizare

Dreptul de a sesiza Ombudsmanul presupune dreptul de a-i prezenta plângeri şi de a fi informat cu privire la urmarea dată acestora (articolul 195, alineatul 1, din TCE).

Articolul 2, alineatul 9, al Deciziei din 9 martie 1994 modificată prevede o obligaţie generală de informare a reclamantului cu privire la cursul dat plângerii sale. Articolul 2, alineatul 6, al Deciziei din 9 martie 2004 modificată precizează că plângerile adresate Ombudsmanului nu întrerup termenele de apel din cadrul procedurilor judiciare sau administrative. O petiţie înaintată Ombudsmanului de către Parlamentul European cu acordul petiţionarului se consideră plângere. în acelaşi mod, Ombudsmanul poate trimite, cu acordul reclamantului, o plângere Parlamentului European pentru ca aceasta să fie considerată petiţie (articolul 2 al Deciziei din 8 iulie 2002 modificată).II - Condiţiile de admisibilitate a plângerilora) Drepturile reclamanţilor

în conformitate cu articolul 195, alineatul 1, din TCE, orice cetăţean al Uniunii, adică orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru, are dreptul de a sesiza Ombudsmanul independent de domiciliul său. Acest drept este acordat oricărei persoane fizice sau juridice având domiciliul sau sediul social într-un stat membru. Domeniul de aplicare a dreptului de sesizarea a Ombudsmanului corespunde astfel celui de aplicare a dreptului de a înainta o petiţie Parlamentului European.

b) Obiectul plângerii în conformitate cu articolul 195, alineatul 1, din TCE, cazurile de administrare defectuoasă în

activitatea organismelor şi a instituţiilor comunitare pot face obiectul unor plângeri examinate de Ombudsman. în afară de activitatea principalelor organisme ale Comunităţii menţionate la articolul 7 din TCE, plângerile pot viza şi activităţile altor instituţii create în baza celor trei^tratate comunitare. Ele se pot raporta la activităţile instituţiilor direct prevăzute de tratate, dar şi la instituţii create pe baza dispoziţiilor dreptului comunitar secundar. în schimb, activităţile instituţiilor bazate pe dispoziţiile TUE în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună şi al cooperării în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne nu pot face obiectul unor plângeri. De asemenea, Consiliul European este o instituţie a Uniunii, dar nu o instituţie a Comunităţilor. în consecinţă, activitatea sa nu este supusă controlului Ombudsmanului. După şase luni de activitate, Ombudsmanul a putut trasa profilul solicitărilor primite: „Deciziile adoptate cu întârziere, informaţiile eronate, refuzul de a transmite anumite documente, problemele legate de accesul la locuri de muncă în cadrul instituţiilor". Majoritatea plângerilor sunt trimise de cetăţeni, şi mai puţin de întreprinderi sau organisme reprezentative.

Activitatea autorităţilor statelor membre este de asemenea exclusă. Acţiunea Ombudsmanului trebuie să contribuie cu prioritate la buna funcţionare a instituţiilor comunitare, şi nu la aplicarea dreptului comunitar.

Obiectul plângerii trebuie să fie un caz de administrare defectuoasă. Aceasta presupune nu doar orice comportament ilegal al unei instituţii comunitare, ci şi încălcări ale principiilor unei bune gestiuni fără a încălca neapărat actele normative, în raportul anual din 1995, Ombudsmanul a oferit următoarea definiţie a administrării defectuoase: „Există administrare defectuoasă atunci când o instituţie ori un organism al Comunităţii nu acţionează în concordanţă cu tratatele şi cu actele comunitare care i se aplică sau când încalcă normele şi principiile de drept stabilite de Curtea de Justiţie sau de Tribunalul de Primă Instanţă".

în conformitate cu articolul 195, alineatul 1, din TCE, activităţile CJCE şi TPI, în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale, sunt excluse în mod expres din sfera de acţiune a Ombudsmanului. Totuşi, activitatea administrativă a celor două organe este inclusă.

în conformitate cu articolul 195, alineatul 1, al doilea paragraf din TCE, alegaţia unor fapte care fac sau au făcut obiectai unei proceduri judiciare nu este supusă examinării procedurile în faţa instanţelor statelor membre, cât şi procedurile în faţa instanţei comunitare (CJCE, TPI). Excluderea nu este efectivă decât atunci când procedura judiciară vizează aceleaşi circumstanţe concrete care fac şi obiectul unei plângeri.

Iniţierea altor proceduri la nivelul Comunităţii (de exemplu, procedurile de înaintare a unei petiţii, procedurile comisiei de anchetă, controlul Curţii de Conturi) sau la nivelul statelor membre nu exclude nici dreptul de a depune plângeri, nici examinarea faptelor de către Ombudsman.

III - Termenul de sesizare a Ombudsmanului Reclamantul trebuie să introducă o plângere în termen de doi ani de la data la care a ştiut despre

faptele care o justifică şi după sesizarea prealabilă a instituţiei comunitare vizate, dându-i ocazia de a remedia ea înseşi plângerea (articolul 2, alineatul 4 al Deciziei din 9 martie 1994 modificată). Totuşi, cum nu există un termen corespunzător pentru procedurile din proprie iniţiativă, introducerea tardivă a unei plângeri nu împiedică examinarea faptelor în cazul în care Ombudsmanul consideră că o anchetă este justificată.

IV - Forma plângerii O acţiune poate fi adresată Ombudsmanului direct sau prin intermediul unui membru al

Parlamentului European. Obiectul plângerii şi identitatea reclamantului trebuie să fie cunoscute. Dacă doreşte ca plângerea să rămână confidenţială, reclamantul trebuie să solicite acest lucru în mod

expres (articolul 2, alineatul 3, al Deciziei din 9 martie 1994 modificată). Ombudsmanul poate face acest lucru din proprie iniţiativă, în cazul în care îl consideră necesar pentru protejarea intereselor reclamantului sau ale unui terţ (articolul 10, alineatul 1, al Deciziei din 8 iulie 2002 modificată).

Pe scurt, condiţiile de admisibilitate a plângerilor sunt următoarele:1. Autorul şi obiectai plângerii trebuie să fie cunoscuţi (articolul 2, alineatul 3, al Deciziei din 9

martie 1994 modificată).2. Ombudsmanul nu poate interveni într-o procedură pe rolul unei instanţe şi nici nu poate pune în

discuţie temeinicia unei hotărâri judecătoreşti (articolul 1, alineatul 3, al Deciziei din 9 martie 1994 modificată).

3. Plângerea trebuie introdusă în termen de doi ani de la data la care faptele pe care se bazează sunt aduse la cunoştinţa autorului acesteia (articolul 2, alineatul 4, al Deciziei din 9 martie 1994 modificată).

4. Plângerea trebuie să fi fost precedată de demersurile adecvate pe lângă instituţiile şi organismele în cauză (articolul 2, alineatul 4, al Deciziei din 9 martie 1994 modificată).

5. Posibilităţile de depunere de cereri sau plângeri administrative interne trebuie să fi fost epuizate înainte de introducerea plângerilor privind raporturile de lucru între instituţiile şi organismele comunitare şi funcţionarii acestora sau alţi agenţi (articolul 2, alineatul 8, al Deciziei din 9 martie 1994 modificată).

Funcţia publică comunitară§1. Statutul funcţionarilor Uniunii Europene

1.1. Numirea funcţionarilor şi clasificarea posturilorFiecare instituţie stabileşte autorităţile care exercită puterile prevăzute de Statut relative la

numirea funcţionarilor sau agenţilor.Actul de numire a funcţionarului trebuie să precizeze data de la care această numire produce

efecte, dată care nu poate fi anterioară celei la care acesta a intrat în funcţie.Orice numire sau promovare a unui funcţionar european nu poate avea ca obiect decât ocuparea unui

post vacant în condiţiile prevăzute de Statut. Oricare post vacant dintr-o instituţie este adus la cunoştinţa personalului acestei instituţii; dacă nu este posibilă ocuparea postului prin mutare, numire sau promovare în cadrul aceleiaşi instituţii, vacanţa postului este adusă la cunoştinţa personalului altor instituţii şi se va organiza un concurs intern.

Posturile sunt clasificate potrivit naturii şi nivelului funcţiilor cărora acestea le corespund, în două grupe:

grupa funcţiilor administrative, denumite „AD"; grupa funcţiilor de asistenţi, denumite „AST".

Aceasta este cea mai mare schimbare pe care o aduce Statutul, în forma modificată de Consiliu în anul 2004, cu privire la cariera funcţionarilor europeni.

Grupa funcţiilor AD cuprinde 12 grade care corespund funcţiilor de conducere, de concepţie şi de studiu, precum şi cele lingvistice sau ştiinţifice.

Grupa funcţiilor AST cuprinde 12 grade care corespund funcţiilor tehnice şi de execuţie.Condiţiile minime de numire într-un post corespunzător celor două grupe de funcţii sunt

următoarele:a) pentru funcţiile AST: un nivel de studii superioare atestat printr-o diplomă sau un nivel de studii secundare, atestat printr-o diplomă care să permită accesul la studiile

superioare, şi o experienţă profesională corespunzătoare de cel puţin trei ani, sau o formaţie sau o experienţă profesională de nivel echivalent, dar numai dacă interesul serviciului

o cere;

b) pentru gradele 5 şi 6 din grupa funcţiilor AD: un nivel de studii care corespunde unui ciclu complet de studii universitare de cel puţin trei ani,

atestat printr-o diplomă, sau o formaţie profesională de nivel echivalent, dacă interesul serviciului o cere;

c) pentru gradele 7-16 din grupa funcţiilor AD:- un nivel de studii care corespunde unui ciclu complet de studii universitare, atunci când durata

normală a acestor studii este de patru ani sau mai mare, sau un nivel de studii care corespunde unui ciclu complet de studii universitare şi o experienţă

profesională corespunzătoare de cel puţin un an, atunci când durata normală a acelor studii este de cel puţi trei ani, sau

dacă interesul serviciului o cere, o formaţie profesională de nivel echivalent.Iată un tabel descriptiv al diferitelor posturi din cele două categorii de funcţii, prevăzut de Statut,

care poate fi utilizat de fiecare instituţie pentru descrierea propriilor posturi, a funcţiilor şi atribuţiilor asociate acestora.

Foarte importantă este precizarea Statutului, conform căreia, funcţionarii care aparţin aceleiaşi grupe de funcţii sunt supuşi unor condiţii identice de recrutare şi de evoluţie în carieră.

1.2. Drepturile şi obligaţiile funcţionarilorStatutul funcţionarilor europeni stabileşte drepturile şi obligaţiile lor, pornind de la principiul

potrivit căruia aceştia trebuie să-şi îndeplinească funcţiile şi să-şi regleze conduita având în vedere doar interesele Comunităţilor, fără a solicita sau a accepta instrucţiuni din partea vreunui guvern, autoritate, organizaţie sau persoană exterioare instituţiei căreia aparţin. Ei îşi îndeplinesc funcţiile care le-au fost încredinţate în mod obiectiv şi imparţial şi cu respectarea îndatoririi de loialitate faţă de Comunităţi.

Importantă este şi precizarea potrivit căreia funcţionarul nu poate accepta de la vreun guvern ori altă sursă exterioară instituţiei căreia aparţine, fără aprobarea autorităţii investite cu puterea de numire, vreo distincţie onorifică, o decoraţie, o favoare, donaţie, remuneraţie, indiferent de ce natură pot fi, cu excepţia celor primite pentru servicii aduse înainte de numirea sa, sau pentru servicii militare sau naţionale, dar numai în numele acestor servicii. De asemenea, în exercitarea atribuţiilor sale, funcţionarul nu poate trata nici o afacere în care el are, direct sau indirect, un interes personal, mai ales familial sau financiar, de natură să compromită independenţa sa, sub rezerva măsurilor luate de instituţia căreia îi aparţine, care va fi înştiinţată cu privire la asemenea situaţii şi care poate, în special, să descarce pe funcţionar de responsabilităţile din acea afacere.

Printre obligaţiile funcţionarilor europeni, stabilite prin dispoziţiile Statutului, menţionăm:- să se abţină de la orice act şi comportament care pot aduce atingere demnităţii funcţiei sale;- să se abţină de la orice formă de hărţuire morală şi sexuală;- prin hărţuire morală se înţelege orice conduită abuzivă care se manifestă într-o manieră durabilă,

repetitivă sau sistematică prin: comportamente, cuvinte, acte, gesturi şi scrieri care sunt intenţionate şi care aduc atingere personalităţii, demnităţii sau integrităţii psihice sau fizice a unei persoane;

prin hărţuire sexuală se înţelege un comportament cu conotaţie sexuală nedorit de persoana cu privire la care se exercită şi având ca scop sau ca efect atingerea demnităţii, ori de a crea un mediu intimidant, ostil, ofensator sau jenant. Mai mult, hărţuirea sexuală este tratată ca o discriminare bazată pe sex;

funcţionarul va cere aprobarea prealabilă a autorităţii cu putere de numire dacă i se propune să exercite o activitate exterioară, remunerată sau nu, sau să îndeplinească un mandat în afara Comunităţilor;

aprobarea va fi refuzată doar dacă activitatea sau mandatul este de natură să împiedice exercitarea funcţiilor sale ori este incompatibilă cu interesul instituţiei sale;

această obligaţie este valabilă şi pentru situaţia în care funcţionarul exercită conjunctural, cu titlu profesional, o activitate lucrativă, ori dacă i se propune să candideze la o funcţie publică;

după încetarea funcţiilor sale, funcţionarul este obligat să respecte îndatoririle de onestitate şi de prudenţă cu privire la acceptarea anumitor funcţii sau avantaje; dacă i se propune să exercite o activitate profesională, remunerată sau nu, în termen de doi ani de la încetarea funcţiilor sale, este ţinut să declare aceasta instituţiei din care a făcut parte; dacă activitatea propusă are legătură cu activitatea desfăşurată în ultimii trei ani de serviciu în instituţie şi riscă să fie incompatibilă cu interesele legitime ale instituţiei, aceasta poate fi interzisă;

funcţionarul este obligat să se abţină de la orice divulgare neautorizată a informaţiilor dobândite în exercitarea funcţiilor, cu excepţia celor care au fost deja făcute publice, chiar şi după încetării funcţiilor sale;

funcţionarul are dreptul la libertatea de expresie, dar cu respectarea principiilor de loialitate şi imparţialitate; de aceea, cel care intenţionează să publice, singur sau în colaborare, un text al cărui obiect vizează activitatea Comunităţilor, este obligat să informeze autoritatea investită cu puterea de numire, aceasta putând aduce obiecţii în scris, în termen de 30 de zile; dacă nu este comunicată o decizie în acest termen, înseamnă că nu sunt obiecţii;

- toate drepturile corespunzătoare lucrărilor efectuate de funcţionari în exerciţiul funcţiilor se cuvin Comunităţii cu a cărei activitate au legătură aceste lucrări; prin urmare, Comunităţile beneficiază de plin drept de transferul drepturilor de autor ale acestor lucrări, instituţia putând acorda prime autorilor acestora;

funcţionarii nu pot cita Injustiţie, cu orice titlu, constatările făcute în exercitarea funcţiilor lor, fără aprobarea autorităţii investite cu puterea de numire; totuşi, aprobarea nu poate fi refuzată decât dacă interesele Comunităţilor justifică, sau dacă acest refuz ar" putea să antreneze consecinţe penale pentru funcţionarul interesat; această obligaţie este valabilă şi după încetarea funcţiilor;

funcţionarul este obligat să aibă reşedinţa în locul afectării sale sau la o distanţă care să nu împiedice exercitarea funcţiilor; această obligaţie presupune şi informarea imediată a autorităţii investite cu puterea de numire cu privire la adresa sa sau la orice schimbare a acesteia;

funcţionarul, oricare ar fi rangul său în ierarhie, este obligat să asiste şi să consilieze pe superiorii săi; el este responsabil de executarea însărcinărilor care i-au fost încredinţate;

funcţionarul însărcinat cu conducerea unui serviciu este responsabil faţă de şefii săi pentru autoritatea care i-a fost conferită şi de executarea ordinelor pe care le-a dat; responsabilitatea proprie a subordonaţilor nu-1 absolvă de propria responsabilitate;

dacă funcţionarul estimează că executarea unui ordin pe care 1-a primit poate avea consecinţe grave, îl va informa pe superiorul său direct care, dacă informarea este scrisă, va răspunde tot în scris; dacă ordinul este confirmat şi funcţionarul apreciază că nu este suficientă această confirmare, va informa în scris autoritatea ierarhică imediat superioară; dacă această confirmă ordinul în scris, funcţionarul este obligat să-1 execute, cu condiţia să nu fie manifest ilegal s#u contrar normelor de securitate aplicabile; dacă superiorul ierarhic direct apreciază că ordinul nu suferă amânare, funcţionarul este obligat să-1 execute dacă nu este manifest ilegal sau contrar normelor de securitate aplicabile, dar, la cererea funcţionarului, superiorul ierarhic direct este obligat să dea ordinul în scris;

funcţionarul este obligat să repare, în tot sau în parte, prejudiciul produs Comunităţilor prin erori personale grave pe care le-a comis în exerciţiul sau cu ocazia exerciţiului funcţiilor sale; decizia motivată este luată de autoritatea investită cu puterea de numire, potrivit formalităţilor stabilite în materie disciplinară; Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene are o competenţă deplină de a statua asupra unor asemenea litigii;

funcţionarul care, în exerciţiul sau cu ocazia exerciţiului funcţiilor sale, are cunoştinţă de fapte care pot prezuma o activitate ilegală, mai aleso fraudă sau corupţie prejudiciabile pentru interesele Comunităţilor, sau o conduită care poate constitui o gravă încălcare a obligaţiilor funcţionarilor Comunităţilor, este obligat să informeze imediat în scris superiorul ierarhic direct sau directorul său general, ori chiar pe secretarul general sau o persoană cu rang echivalent, sau direct Oficiul

european de luptă antifraudă; funcţionarul care a comunicat această informaţie nu va suferi nici un prejudiciu din partea instituţiei dacă a fost de bună credinţă;

Cât priveşte drepturile funcţionarilor europeni, Statutul stabileşte ca reguli cu valoare de principiu, că privilegiile şi imunităţile de care beneficiază aceştia sunt conferite exclusiv îh interesul Comunităţilor. Sub rezerva dispoziţiilor Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor, cei interesaţi nu sunt scutiţi de obligaţiile lor private, nici de respectarea legilor şi regulamentelor de poliţie în vigoare. Permisele de liberă trecere prevăzute de protocolul amintit sunt date funcţionarilor cu gradele AD12 la AD16 şi celor asimilaţi acestora, dar şi alţi funcţionari le pot primi, prin decizie specială a autorităţii investite cu putere de numire, dacă aceştia sunt afectaţi într-un loc situat în afara teritoriului statelor membre. Printre drepturile prevăzute de Statut, menţionăm:

dreptul funcţionarului de a fi asistat de Comunităţi, mai ales în orice urmărire judiciară contra autorilor ameninţărilor, insultelor, injuriilor, defăimărilor sau atentatelor contra persoanelor şi bunurilor, al căror obiect este funcţionarul sau sunt membrii familiei sale, datorită calităţii şi funcţiilor sale;

dreptul la reparaţia solidară de către Comunităţi a prejudiciilor cauzate funcţionarului prin faptele enunţate mai sus, în măsura în care funcţionarul nu se găseşte, intenţionat sau prin neglijenţă gravă, la originea acestor prejudicii şi nu a putut obţine reparaţia de la autorul lor;

Comunităţile facilitează perfecţionarea profesională a funcţionarului în măsura în care acesta este compatibil cu exigenţele bunei funcţionări a serviciilor şi conform propriilor lor interese;

funcţionarii au dreptul de asociere; ei pot fi membri ai organizaţiilor sindicale sau profesionale ale funcţionarilor europeni;

funcţionarii au dreptul să sesizeze autoritatea investită cu puterea de numire cu o cerere relativă la probleme care ţin de Statutul funcţionarilor;

orice decizie individuală luată în aplicarea statutului trebuie să fie comunicată în scris şi fără amânare funcţionarului interesat; deciziile individuale privitoare la numire, titularizare, promovare, mutare, fixarea poziţiei administrative şi încetarea funcţiilor sunt publicate în instituţia respectivă şi trebuie să fie accesibile întregului personal îhtr-un termen cât mai scurt;

dosarul individual al funcţionarului (un singur dosar pentru fiecare funcţionar) conţine orice piesă care interesează situaţia administrativă şi orice raport cu privire la competenţa, randamentul sau comportamentul sau, precum şi observaţiile formulate de funcţionar cu privire la aceste piese; fiecare piesă trebuie să fie înregistrată, numerotată şi clasificată fără discontinuitate; instituţia nu poate opune funcţionarului şi nici să alege împotriva lui piese din dosarul individual dacă acestea nu i-au fost comunicate îh scris (sub semnătură sau prin scrisoare recomandată) înainte de clasificarea lor; în dosar nu poate figura nici o menţiune referitoare la activităţile şi opiniile politice, sindicale, filosofice sau religioase ale funcţionarului, la originea sa rasială sau etnică ori la orientarea sa sexuală;

fiecare funcţionar are dreptul de a lua cunoştinţă de ansamblul pieselor care figurează în dosarul său şi să ia o copie a acestuia; acest drept îi aparţine şi cu privire la dosarul său medical;

dosarul individual are un caracter confidenţial şi nu poate fi consultat decât în biroul administraţiei sau pe suport informatic securizat.

1.3. Cariera funcţionarilor Uniunii Europene 1.3.1. Recrutarea funcţionarilorRecrutarea trebuie să asigure instituţiei concursul funcţionarilor care posedă cele mai înalte calităţi de

competenţă, de randament şi integritate, recrutaţi pe o bază geografică suficient de largă pentru toţi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că nici o funcţie nu poate fi rezervată resortisanţilor unui stat membru determinat.

Pentru a fi numită funcţionar european, o persoană trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii:

să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, cu excepţia derogărilor date de autoritatea învestită cu puterea de numire;

să se bucure de drepturile sale civile;să se găsească într-o poziţie conformă cu legile de recrutare care îi sunt aplicabile în materie

militară;să ofere garanţiile de moralitate cerute pentru exerciţiul funcţiilor sale;a câştigat un concurs desfăşurat conform prevederilor Statutului; îndeplineşte condiţiile de aptitudine fizică cerute pentru exercitarea funcţiilor;să cunoască foarte bine una din limbile Comunităţilor şi satisfăcător o altă limbă a acestora, în

măsura necesară exercitării funcţiilor.Un post vacant poate fi ocupat prin: mutare, numire, promovare sau transfer; prin concurs intern

organizat la instituţia în cauză, conform procedurii stabilite de Statut. Această procedură poate fi deschisă şi în scopul constituirii unei rezerve de recrutare.

O altă procedură de recrutare decât cea de concurs poate fi adoptată de autoritatea învestită cu puterea de numire pentru recrutarea personalului cu încadrare superioară (AD 14, 15 sau 16), precum şi, în cazuri excepţionale, pentru funcţiile care necesită o calificare superioară.

Pentru fiecare concurs, autoritatea învestită cu puterea de numire stabileşte un juriu, care alcătuieşte lista cu aptitudinile candidaţilor, apoi alege de pe această listă candidatul sau candidaţii pe care-i va numi în posturile vacante.

Funcţionarul recrutat este clasat pe prima treaptă a gradului său. Autoritatea cu putere de numire poate, în funcţie de experienţa profesională, să-i acorde o bonificaţie de vechime de cel mult 24 de luni.

înainte de numirea pe post, candidatul recrutat este supus examenului medical de către medicul-consilier al instituţiei, pentru a vedea dacă acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute de statut. Dacă avizul medical este negativ, candidatul poate cere în termen de 20 de zile de la notificare săi fie supus cazul unei comisii medicale, alcătuită din trei medici numiţi de autoritatea investită cu putere de numire dintre medicii consilieri ai instituţiei.

Fiecare funcţionar recrutat este obligat să efectueze un stagiu de 9 luni înainte de a fi titularizat. în caz de inaptitudine, printr-o procedură specifică, stagiarul poate fi concediat de către autoritatea de numire, fie în timpul stagiului, fie la sfârşitul acestuia, cu un preaviz de o lună, sau poate să prelungească stagiul cu cel mult şase luni.

1.3.2. Poziţiile în care se poate afla un funcţionarPotrivit dispoziţiilor Statutului, fiecare funcţionar se află în una dintre poziţiile următoare:a. în activitate; este poziţia funcţionarului care exercită funcţiile corespunzător postului pentru

care a fost afectat sau pe care-1 asigură interimar;b. detaşat; este poziţia funcţionarului titular care, prin decizie a autorităţii cu putere de numire şi

în interesul serviciului este desemnat să ocupe temporar o funcţie în afara instituţiei sale sau, la cererea sa, este pus lâ dispoziţia unei alte instituţii sau organism comunitar;

c. în concediu în interes personal; cu titlu excepţional şi la cererea sa, funcţionarul poate fi în concediu fără plată, pentru motive personale. Durata acestui concediu este limitată la un an dar poate fi reînnoit în mai multe rânduri cu aceeaşi durată, dar durata totală în toată cariera de funcţionar nu poate fi mai mare de 15 ani. Această limitare nu operează în cazul în care funcţionarul are obligaţia de a creşte un copil cu handicap mintal sau fizic grav care necesită supraveghere sau îngrijire permanentă, sau atunci când funcţionarul urmează pe soţul său care este tot funcţionar sau agent al Comunităţilor;

d) Ia dispoziţie; este poziţia funcţionarului căruia i s-a aplicat omăsură de reducere a numărului de funcţionari dintr-o instituţie. Listafuncţionarilor aflaţi într-o astfel de poziţie este stabilită de autoritate cuputere de numire, după avizul comisiei paritare şi cu luarea în considerarea competenţei, randamentului, conduitei la serviciu, situaţiei familiale şi

vechimii funcţionarilor. Funcţionarii aflaţi în această poziţie beneficiazătotuşi de unele drepturi, precum:

dreptul de a beneficia de vechime în muncă pentru o durată de cel mult 5 ani de la punerea la dispoziţie;

dreptul la prioritate de a fi reintegrat în orice post din grupul de funcţii corespunzător gradului său, pentru o durată de 2 ani de la disponibilizare, cu condiţia să aibă aptitudinile cerute pentru acel post;

dreptul la o indemnizaţie, potrivit dispoziţiilor Statutului?concediu pentru serviciu militar; este o poziţie specială în care

este plasat funcţionarul încorporat într-o formaţie militară pentru efectua rea serviciului legal, constrâns la o perioadă de instrucţie militară sau chemat sub drapel. Funcţionarul încorporat într-o formaţie militară pentru efectuarea serviciului legal va înceta să primească remuneraţia dar va continua să beneficieze de dispoziţiile privind promovarea. Funcţionarul obligat la o perioadă de instrucţie militară sau chemat sub drapel beneficiază pe această durată de remuneraţie, dar redusă corespunzător cu solda militară pe care o primeşte;

f) Concediu parental sau familial. Fiecare funcţionar are dreptul, pentru fiecare copil, să fie plasat îh poziţia de concediu parental cu durata minimă de o lună şi maximă de şase luni, într-o perioadă de 20 de ani de la naşterea sau înfierea copilului. Acest concediu poate fi dublat pentru părinţii izolaţi, prin decizie a instituţiei căreia aparţin. Pe timpul concediului, funcţionarul se bucură de regimul de securitate socială şi continuă să primească drepturile cu privire la pensie, alocaţia pentru copil, ca şi alocaţia şcolară. El conservă, de asemenea, postul său şi drepturile sale de promovare. Concediul poate fi luat şi parţial (cu jumătate de normă de lucru), caz în care durata maximă poate fi dublată. Funcţionarul are dreptul în toată această perioadă la o alocaţie fixă pe lună (sau 50% din aceasta dacă este luat cu jumătate de normă).

Dacă un ascendent, descendent, frate sau soră a funcţionarului este grav bolnav sau suferă de un handicap sever atestat medical, funcţionarul are dreptul de a fi plasat în concediu familial, durata totală a acestuia în toată cariera fiind limitată la 9 luni. Funcţionarul se bucură de aceleaşi drepturi ca şi în cazul concediului parental.

1.3.3. încetarea definitivă a funcţiilorActivitatea funcţionarului încetează definitiv prin următoarele modalităţile prevăzute de Statut:- demisie; aceasta poate fi dată numai printr-un act scris care să arate fără echivoc voinţa funcţionarului

de a înceta definitiv activitatea sa în instituţie. Decizia autorităţii de numire trebuie uată în termen de o lună de la primirea demisiei şi o poate refuza dacă împotriva funcţionarului este declanşată o procedură disciplinară. Dacă este aprobată, demisia are efect după cel mult trei luni de la data propusă de un funcţionar AD în demisia sa, sau de cel mult o lună în cazul funcţionarului AST.

- demisia din oficiu; funcţionarul poate fi demis din oficiu în cazurile următoare:nu mai are cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene şi nu a primit derogare în acest

sens, la expirarea termenului de detaşare, dacă refuză şi a doua oară funcţia care i se oferă la

reintegrare; la expirarea concediului pentru interes personal, dacă refuză şi a doua oară funcţia care i se

oferă la reintegrare;- prin disponibilizare;

- în caz de invaliditate, dacă poate fi reintegrat şi refuză a doua oară funcţia care i se oferă. insuficienţa profesională; fiecare instituţie stabileşte propriile proceduri prin care să determine,

să administreze şi să soluţioneze în timp util şi profitabil cazurile de insuficienţă profesională. După epuizarea acestor proceduri, funcţionarul care face proba insuficienţei profesionale, poate fi demis, retrogradat într-un grup de funcţii inferioare cu menţinerea gradului sau într-un grad inferior;

pensionare, fie din oficiu, în ultima zi din luna în care împlineşte vârsta de 65 de ani sau, cu titlu excepţional, 67 de ani; fie la cererea sa, la vârsta de cel puţin 63 de ani sau, în unele cazuri, mai puţin, dar nu mai devreme de 55 de ani;

- demnitate onorifică; funcţionarului care încetează definitiv exercitarea funcţiilor i se poate conferi o demnitate onorifică, fie în cariera sa, fie în gradul său sau într-un grad imediat superior, prin decizia autorităţii de numire. Această măsură nu presupune nici un avantaj pecuniar.

1.3.4. Condiţiile de muncă a funcţionarului Uniunii EuropeneCu privire la durata muncii, Statutul precizează că funcţionarii în activitate sunt permanent la

dispoziţia instituţiei lor. Totodată, durata normală de muncă nu poate depăşi 42 de ore pe săptămână, potrivit unui orar stabilit de autoritatea investită cu puterea de numire cu consultarea comitetului de personal.

Pe de altă parte, în funcţie de necesităţile serviciului şi de exigentele normelor în materie de securitate a muncii, funcţionarul poate fi obligat, în afara orelor normale de muncă, să fie la dispoziţia instituţiei, la locul de muncă sau la domiciliul său.

Orice funcţionar, la cerere şi cu aprobarea autorităţii de numire, poate să exercite parţial activitatea sa, în cazurile următoare:

- pentru a se ocupa de copilul în vârstă de cel mult 9 ani;pentru a se ocupa de copilul în vârstă de 9 la 12 ani, dacă reducerea timpului de lucru nu

depăşeşte 20% din timpul normal de lucru;pentru a se ocupa de soţ, de un ascendent, descendent, frate sau soră dacă sunt grav bolnavi sau

handicapaţi;- pentru a urma studii de formare complementară;

- dacă a împlinit vârsta de 55 de ani, pe timpul ultimilor cinci ani care preced pensionarea.Funcţionarii nu sunt obligaţi să lucreze ore suplimentare decât în caz de urgenţă; lucrul de noapte,

în zilele de duminică sau de sărbătoare trebuie să fie aprobat de autoritatea de numire. Totalul orelor suplimentare nu poate depăşi 150 de ore în şase luni. Interesant de precizat este că orele suplimentare nu dau un drept la compensare pentru funcţionarii din grupele de funcţii AD şi AST 5-11. Cei din grupele AST1-4 au dreptul la un repaus compensator sau chiar la o remuneraţie.

Concediul de odihnă este un drept al funcţionarilor şi se acordă anual pentru o perioadă de 24 la 30 de zile lucrătoare. în afara acestuia, la cerere, se poate acorda, cu titlu excepţional, un concediu special.

De asemenea, femeile însărcinate au dreptul, pe baza unui certificat medical, la un concediu pre sau postnatal de opt săptămâni. Acest concediu este de 24 de săptămâni în cazul naşterii multiple sau premature ori în cazul naşterii unui copil handicapat.

Funcţionarii care dovedesc că sunt împiedicaţi să-şi exercite funcţiile ca urmare a unei boli sau accident, beneficiază de concediu medical. Mai mult, funcţionarul poate fi trimis din oficiu în concediu ca urmare a unui examen medical efectuat de medicul-consilier al instituţiei. De altfel, funcţionarii sunt obligaţi să se supună unui control medical preventiv, efectuat fie de către medicul-consilier, fie de către medicul ales.

Cu excepţia cazurilor de boală sau accident, funcţionarul nu poate absenta fără aprobarea superiorului ierarhic. Absenţele nejustificate sunt deduse din concediul anual şi, în caz că aceasta a fost epuizată, funcţionarul va pierde beneficiul remuneraţiei sale pe o perioadă corespunzătoare.

Zilele de sărbătoare sunt stabilite într-o listă hotărâtă de comun acord de instituţiile Uniunii Europene, cu consultarea Comitetului Statutului.

Statutul funcţionarilor Uniunii Europene conţine şi ate dispoziţii interesante cu privire la:notare (apreciere prin rapoarte periodice), avansare pe treptele corespunzătoare gradului căruia

aparţine sau promovarea într-un grad superior; regimul pecuniar şi al avantajelor sociale ale funcţionarilor (remunerare, securitate socială,

pensie şi alocaţie de invaliditate etc.) regimul disciplinar al funcţionarilor;

căile de recurs la dispoziţia funcţionarilor;dispoziţii particulare aplicabile funcţionarilor cadre ştiinţifice sau tehnice ale Uniunii Europene

şi funcţionarilor afectaţi în state terţe;Privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene şi ale funcţionarilor acestora

Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor CE (vezi Schmidt, 1991; Seidl, 1990), anexă a Tratatului de Fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965 şi modificat de mai multe ori, regularizează regimul CE şi cel aplicabil funcţionarilor, parlamentarilor, altor persoane cu responsabilităţi în instituţiile comunitare, dar şi al Reprezentanţelor statelor membre şi Misiunilor CE în terţe state.

Personalul aflat în serviciul Comunităţilor EuropeneProtocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor stabileşte'regimul general al privilegiilor şi

imunităţilor persoanelor care au funcţii în instituţiile comunitare, dar şi al funcţionarilor.Membrii Comisiei, judecătorii, avocaţii generali şi secretarul general al CEJ şi al TPI,; consilierii

CES, membrii Curţii de Conturi, ai CR, ca şi funcţionarea acestora, inclusiv cei ai PE - cu excepţia parlamentarilor europeni, care au un regim asemănător parlamentarilor naţionali - se bucură de imunitate de jurisdicţie faţă de acţiunile desfăşurate în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Imunitatea nu acoperă actele private şi nici nu scuteşte funcţionarii comunitari de la respectarea legislaţiei statelor membre în care-şi desfăşoară activitatea. Altfel spus, în relaţia lor juridică privată cu statul de destinaţie devin subiecţi ai dreptului naţional, conform articolului 23 al Statutului. în acest sens, TPI a stabilit că prerogativele stabilite de Protocol se atribuie funcţionarilor doar în interesul Comunităşii şi au un caracter funcţional ce urmăreşte ca aceştia să nu fie împiedicaţi să-şi exercite atribuţiile.

De asemenea, funcţionarii şi celelalte persoane mai sus numite beneficiază şi de alte privilegii şi imunităţi stabilite în articolele 2-16 ale Protocolului amintit, precum: nu sunt supuşi prevederilor generale legate de politica de imigraţie şi beneficiază de facilităţi monetare şi de schimb, de scutiri de taxe la automobile, mobilă etc, atât la intrarea, cât şi la ieşirea din funcţie.

Aşa cum spuneam, privilegiile şi imunităţile se atribuie în scopul protejării funcţiei pe care o exercită în sânul Comunităţilor şi în interesul acestora şi, de aceea, trebuie interpretate restrictiv. în acest sens, CJCE a arătat că ele se aplică doar acţiunilor realizate în exercitarea funcţiilor publice comunitare şi numai dacă respectivele acţiuni nu se pot realiza decât sub autoritatea Comunităţilor Europene şi prin intermediul funcţionarilor acestora.Reprezentanţele permanente ale statelor membre şi Misiunile statelor terţe

Atât membrii permanenţi ai Reprezentanţelor permanente ale statelor membre în faţa Comunităţilor Europene, cât şi reprezentanţii ocazionali ai statelor membre (miniştrii, secretarii de stat, delegaţii oficiali etc.) care se află la sediile de lucru ale CE sau la sediile Reprezentanţelor permanente se bucură de privilegiile şi imunităţile stabilite prin Convenţia de la Viena din 1961, pe timpul exercitării funcţiilor pentru care au făcut deplasarea (inviolabilitatea locaţiei, secretul corespondenţei, valiza diplomatică, libertate de comunicare, imunitate în faţa jurisdicţiei civile, penale şi administrative). Misiunile statelor terţe acreditate pe lângă CE se bucură de privilegiile, imunităţile şi facilităţile obişnuite. periculoase, maşini, arme etc.; EUROPOL deţine o consistentă bază de date la nivel european;- „Unitatea europeană de cooperare în materie judiciară" (EUROJUST), cu sediul la Haga; are

drept scop creşterea eficacităţii luptei împotriva crimei organizate prin cooperarea autorităţilor naţionale în vederea creării unui spaţiu) comun judiciar european.

Relaţiile interinstituţionale şi procesul decizional

XI. 1. Comisia Europeană

şi elaborarea propunerilor normativeXI.1.1. Reflecţie, elaborare şi impulsionare a dreptului comunitar. Analiza internă a

propunerii normativeProcesul de decizie normativă este cel tipic şi deja cunoscut:

propunerea Comisiei; participarea PE, într-una din formele posibile ; adoptarea actului normativ de către Consiliu sau, în cazurile prevăzute prin tratate, de către

Consiliu/PE.Procesul de decizie normativă este unul care se bazează pe dialog şi cooperare între instituţiile

comune ale UE. Independent de tipul de decizie, există un punct comun: propunerea Comisiei.La rândul ei, propunerea este precedată de reuniuni ale Comisiei cu experţi ai administraţiilor

naţionale şi cu cei ai grupurilor socioprofesionale, în scopul cunoaşterii punctelor de vedere ale acestora (Dewost, 1992).

Atunci când Comisia, în virtutea dreptului său la iniţiativă legislativă, acţionează într-un domeniu, o face conform mandatului stabilit prin tratate şi în baza unor criterii de: oportunitate; necesitate; urgenţă.

în această fază în care Comisia acţionează în vederea realizării obiectivelor comunitare, se poate afirma că lucrează independent şi în interesul general al UE. Atât Comisia, cât şi serviciile sale tehnice au canale de comunicare cu autorităţile şi mediile politice şi economice naţionale şi europene, inspirându-şi de aici ideile, iar dacă acestea au la bază necesităţile obiective ale CE, nu poate rămâne neutră în faţa lor. Chiar şi în această situaţie, acţiunea sa se declanşează doar ca urmare a unei decizii proprii şi total independente. Alteori, Comisia simte nevoia să dezbată încă din faza primară proiectele sale normative şi organizează colocvii, seminarii, concursuri publice în vederea elaborării studiilor tehnice, acţiuni la care invită reprezentanţi ai mediilor academice, socioprofesionale şi politice.

Imediat ce Comisia a decis că va face o propunere normativă, direcţiile sale generalepregătesc rapoarte sau studii, solicitând în acest scop informaţii şi date statistice,realizează studii de legislaţie comparată, iar dacă este vorba despre modificarea legislaţieiîn vigoare, evaluează impactul respectivelor modificări.

în această fază internă a muncii Comisiei, metoda de lucru este una funcţionalistă, experţii săi fiind cei care iniţiază discuţiile şi identifică problema, stabilesc zona comună de interese, fixează obiectivul comun şi ajung la un acord asupra necesităţii Acţiunii Comune.

Studierea binomului „problemă-soluţie" este progresivă, iar acordurile se definesc pe măsură ce binomul amintit avansează de la bază spre vârf, adică de la serviciile tehnice spre treptele superioare ale Comisiei. în această fază de pregătire a propunerii de act normativ, tehnicismul propunerii, limbajul tehnic şi raţional al acesteia dau credibilitate acţiunii.

XI.1.2. Rolul experţilor naţionaliParalel cu această muncă prin care experţii Comisiei elaborează studii, Comisia intră în contact şi

cu administraţiile naţionale (Gonzalez Sanchez, 1987 ; Kassim, Wright, 1992), convocând experţii propuşi de către acestea. Funcţionarii desemnaţi de către statele membre nu participă la aceste reuniuni în calitatea lor de funcţionari naţionali, ci în calitate de experţi în problema dezbătută, fără a avea obligaţii sau mandate exprese din partea guvernelor care i-au numit. Legătura dintre Comisie şi guvernele statelor membre se realizează, în această fază, prin intermediul COREPER. Cu ocazia acestor întâlniri cu experţii naţionali, Comisia obţine informaţiile de care are nevoie, cunoaşte normele şi practicile administrative din statele membre, ea nefiind capabilă să adune şi să proceseze date complete despre fiecare stat sau regiune în parte.

Cooperarea sa cu administraţiile naţionale este foarte importantă şi pentru că, în plus, deciziile sale pot afecta sub diferite aspecte viaţa politică, economică, socială sau culturală a statelor membre. Cooperarea cu experţii şi administraţiile naţionale face ca încă din această fază să poată fi indentificate unele neajunsuri ale propunerii normative, unele obstacole pe care le-ar întâmpina într-unui sau mai multe state, gradul de acceptare sau reticenţele pe care le-a putea provoca. în acest fel, creşte gradul de eficacitate al acţiunii comunitare, în general, şi al Comisiei, în particular. Pentru administraţiile naţionale este un bun prilej de a cunoaşte conţinutul viitoarelor propuneri normative; în acest fel, sunt prevenite asupra necesităţii elaborării unei poziţii proprii în sânul Consiliului, conform căreia să încerce, încă din această fază, să influenţeze procesul decizional. Aceste activităţi de pregătire şi asociere a administraţiilor naţionale la activitatea Comisiei permit stabilirea unor relaţii de încredere reciprocă între administraţia comunitară şi cele naţionale.

XI. 1.3. Influenţa grupurilor de interese economice şi socioprofesionaleîn vederea elaborării unei propuneri normative sau în scopul definirii unui sector, Comisia intră în

contact cu mediile sociale, economice şi profesionale interesate (Mazey, Richardson, 1993; Rideau, 1992). Aceste întâlniri pot fi organizate direct de către Comisie sau sugerate de aceasta şi organizate de către grupurile amintite, putând lua forma unor colocvii, seminarii, grupuri de lucru etc. Asemenea întâlniri au loc şi fără a fi neapărat vorba despre o iniţiativă legislativă a Comisiei. Este cazul acelor întâlniri când Comisia doreşte, pe de o parte, să cunoască opinia grupurilor socioeconomice sau când, pe de altă parte, acestea sunt cele care doresc să-şi facă cunoscute Comisiei preocupările sau dorinţa de a fi modificată legislaţia. Uşurinţa cu care aceste grupuri „pătrund" la nivelele de jos ale Comisiei constituie o invitaţie, astfel încât ele vor încerca să influenţeze viitoarele acte normative la acest nivel şi în această fază. Trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu o fază propice unui lobby serios, dat fiind faptul că, pe măsură ce propunerea de lege „urcă spre vârf", acesta va fi tot mai dificil. De aceea, în această fază întâlnim o intensă activitate a asociaţiilor socioprofesionale naţionale şi transnaţionale de lobby care încearcă să transmită ideile lor şi să trezească interesul Comisiei pentru acestea.

Aceste grupuri de interese economice şi socioprofesionale sunt organizate la scară comunitară şi au o mare forţă în calitate de grupuri de presiune în faţa instituţiilor comunitare, cu precădere a Comisiei Europene. Astfel, există Comitetul Organizaţiilor Profesionale ale Agricultorilor, Uniunea Confederaţiilor din Industrie, Confederaţia Europeană a Sindicatelor, Confederaţia Camerelor de Comerţ şi Industrie din CE, Comitetul Industriilor de Bumbac etc. în afara acestor organizaţii transnaţionale, există zeci de reprezentante ale unor mari societăţi naţionale şi ale multinaţionalelor care activează în statele UE, dar şi ale unor entităţi regionale, locale etc.

Aceste asociaţii, reprezentând interese economice şi socioprofesionale neguvernamentale, reprezintă şi apără interesele sectoriale cu care, uneori, se identifică chiar mai bine decât cu interesele naţionale. Respectivele grupuri de presiune încearcă să transmită influenţa lor instituţiilor şi politicilor comunitare, prin accesul la Comisie, CES, PE, dar şi prin lobby-ul pe care-1 fac pe lângă propriile guverne, prin intermediul asociaţiilor naţionale pe care le au sau le cultivă. Dacă obiectivele lor economice şi socioprofesionale nu se regăsesc în cele promovate de guvernele lor pe lângă UE sau de către instituţiile comunitare, aceste asociaţii încearcă să se împotrivească. La rândul ei, Comisia este interesată ca viitoarele sale propuneri normative să se bucure de acceptul acestor grupuri de interese, ceea ce ridică şansele Comisiei de a „trece" respectivele propuneri prin Consiliu. Acest lucru se întâmplă deoarece grupurile de interese fac presiuni-asupra guvernelor pentru a fi aprobate propunerile Comisiei în Consiliu, ori de câte ori acestea sunt pe placul lor.

Consiliul nu vede cu ochi buni această relaţie a Comisiei cu mediile economice şi socioprofesionale, dar Comisia are argumentele ei, foarte important fiind acela al obligativităţii consultării acestor medii în scopul cunoaşterii opiniilor celor direct afectaţi şi interesaţi. Cert este că :

în această fază, în care Comisia încă nu a prezentat formal propunerea sa de act normativ, cunoaşterea unui număr cât mai mare de opinii, inclusiv a celor din mediile economice şi socioprofesionale este un exerciţiu democratic; ^)

în această fază prevalează analiza tehnică a specialiştilor Comisiei, dar şi expertiza specialiştilor naţionali, fără a pierde din vedere presiunea grupurilor de interese economice şi socioprofesionale europene, naţionale şi multinaţionale.

XI.1.4. Transparenţă şi subsidiaritate în elaborarea propunerilorXI. 1.4.1. Transparenţa

Accesul experţilor naţionali şi ai mediului economic şi socioeconomic la serviciile Comisiei este o expresie a transparenţei procesului de elaborare a propunerilor normative de către Comisia Europeană.

Cu ocazia Declaraţiei de la Birmingham, adoptată de către Consiliul European la 16 octombrie 1992, se acceptă opinia Comisiei potrivit căreia, înainte de a se elabora propuneri normative, să fie consultate toate părţile interesate. Această consultare a părţilor interesate înseamnă: pe de o parte, cunoaşterea opiniei statelor membre asupra chestiunilor curente; pe de alta, cunoaşterea opiniei acestora asupra documentelor sectoriale strategice ale Comisiei,

numite „Cărţi verzi", respectiv „Cărţi albe".Cu aceeaşi ocazie se solicita ca proiectele normative să fie clare şi simple, iar Consiliul a adoptat

o Rezoluţie prin care obliga COREPER şi Comisia să le redacteze concis, simplu şi fără ambiguităţi, să evite frazele lungi şi abrevierile, referinţele imprecise sau dificil de urmărit, ca şi orice trimiteri la alte texte decât cele normative.

în plus, prin programul său anual de activitate, care se dezbate şi se aprobă de către PE, Comisia face publice priorităţile sale legislative pentru fiecare perioadă în parte, dar şi calendarul trimestrial (art. 4 din Regulamentul Intern al Comisiei; art. 49 din Regulamentul Intern al PE). Acest adevărat „program legislativ anual" include toate propunerile legislative ale Comisiei, fiind comunicat guvernelor, CES, CR. El poate fi revizuit la începutul celui de-al doilea semestru al fiecărui an.

Ulterior, pe baza deciziilor de la Birmingham, Comisia s-a angajat să publice în JOCE rezumatul iniţiativelor normative pe care le pregăteşte, astfel încât părţile interesate să poată, la rândul lor, pregăti şi transmite eventualele comentarii şi propuneri. De asemenea, Comisia s-a angajat să publice programul său de activitate şi calendarul legislativ, dar şi să traducă mai repede documentele sale în toate limbile comunitare; în plus, în anul 1995 s-a angajat să trateze egal PE şi Consiliul, în legătură cu iniţiativa şi calendarul legislativ.

Constatăm astfel îndeplinirea angajamentului Comisiei de a publica propunerile sale normative în JOCE, ceea ce, până la urmă, permite tuturor celor interesaţi să cunoască textele asupra cărora Consiliul iniţiază dezbaterile, iar PE, CES, CR se pronunţă. Putem vorbi deci despre transparenţa activităţii Comisiei, dacă avem în vedere publicarea proiectelor sale normative, ceea ce nu se prea întâmpl'ă la nivel naţional.

XI. 1.4.2. SubsidiaritateaComisia este prima instituţie care trebuie să decidă asupra necesităţii şi dimensiunii intervenţiei

Comunităţii, altfel spus, prima care trebuie să supună propunerea de lege analizei, din perspectiva subsdiarităţii. Fiind vorba despre competenţe comune, Comisia trebuie să decidă dacă acţiunea comunitară este necesară într-una dintre cele două situaţii: atunci când se constată că problema de soluţionat are o dimensiune transnaţională ; dacă soluţia de la nivel comunitar este mai bună decât cea de la nivel naţional (art. 3B TCE).

De aceea, în expunerea de motive a fiecărei dispoziţii, Comisia trebuie să justifice modul de aplicare a subsidiarităţii. Să nu uităm că aplicarea subsidiarităţii nu este facultativă, că ea face parte din principiile de bază ale UE şi că, în acest sens, rolul Comisiei în această fază a procesului

decizional este deosebit de important, alături de cel al CR. Să nu uităm, de asemenea, că o propunere legislativă care nu a urmat căile procedurale legate de subsidiaritate devine nulă de drept dacă este contestată ulterior la CJCE, iar Comisia trebuie să vegheze ca acest lucru să nu se întâmple.

XI.2. Consiliul şi procesul decizionalOdată ce Comisia a adoptat propunerea normativă prin majoritate absolută, aceasta este trimisă

Consiliului, în toate versiunile lingvistice ale statelor membre, însoţită de o scrisoare a Preşedintelui Comisiei. La rândul său, Secretariatul General al Consiliului o trimite COREPER şi Reprezentanţelor permanente ale statelor membre. De asemenea, Secretariatul General al Consiliului trimite propunerea legislativă PE (cu excepţia Codeciziei, când Comisia o trimite direct PE), CR, CES. Simultan, COREPER pregăteşte solicitările formale adresate CR şi CES, dar, sub aspect administrativ, tot Secretariatul General gestionează această activitate. în scopul sprijinirii Preşedinţiei Consiliului prin formularea unor opinii calificate, dar şi a COREPER sau a grupurilor sale de lucru, Secretariatul General al Consiliului trimite propunerea legislativă a Comisiei şi serviciilor interne ale Consiliului (celor juridice, cu precădere). Cel mai simplu proces decizional este cel cunoscut sub numele de-Jectura unică", în care PE participă doar prin Aviz consultativ. Altfel spus, deliberarea şi decizia au loc în Consiliu, iar PE este chemat doar să-şi dea Avizul.

în ceea ce priveşte celelalte două proceduri, ale Cooperării şi Codeciziei, acestea reproduc, în linii generale, în timpul „primei lecturi", procedura de mai sus, la aceasta adăugându-se cele cunoscute ca „a doua lectură" şi „a treia lectură".

XI.3. „Dialogul clasic" Comisie-Consiliu

Dialogul Comisie-Consiliu a constituit, până la AUE, singura axă a procesului decizional, începând cu AUE, la procesul decizional se adaugă şi PE, ceea ce a transformat, progresiv, dialogul bilateral Consiliu-Comisie într-un triunghi decizional PE-Consiliu--Comisie (Jacque, 1984; Domestici-Met, 1987).

Apariţia acestui triunghi decizional nu a diminuat importanţa dialogului, a cooperării Comisie-Consiliu, care începe odată cu trimiterea propunerii legislative a Comisiei, redactată în limbile oficiale ale CE, către Consiliu.

XI.3.1. Iniţiativa normativă a Comisiei, prima etapă a dialogului

Aşa cum am mai spus, rolul Comisiei nu încetează odată cu formularea propunerii legislative, ea participând la întreaga activitate pe care Consiliul o va desfăşura pe marginea respectivei propuneri (art. 155.3 TCE). De aceea se şi vorbeşte despre „tandemul Comisie-Consiliu".

Comisia şi Consiliul nu sunt instituţii paralele, ambele participă la procesul decizional, una fără cealaltă neputând să facă nimic. Astfel: pe de o parte, aşa cum am arătat anterior, Comisia avansează majoritatea propunerilor normative,

fără de care Consiliul nu ar avea ce decide; pe de alta, Consiliul, la rândul său, poate obliga Comisia să-i „livreze" propuneri legislative, fără

de care nu-şi poate îndeplini misiunea adoptării acestora.Separarea fazei de reflecţie, elaborare, impulsionare a dezvoltării dreptului comunitar de cea de

decizie şi, mai ales, atribuirea acesteia unei instituţii transnaţionale, apărătoare prin definiţie a interesului comunitar, este o formă de gestiune a unui sistem public (UE) care a funcţionat până acum destul de bine.

Chiar dacă propunerea se elaborează independent şi autonom de către Comisie, iar decizia se ia de către Consiliu, această distribuţie a puterii nu trebuie interpretată ca succesivă şi independentă, ci

mai degrabă ca paralelă şi interdependentă. Altfel spus, Comisia rămâne interesată de propunerea sa şi după ce a trimis-o Consiliului spre adoptare, iar acesta, la rându-i, nu consideră decizia ca o „simplă operaţiune" pe care trebuie să o execute. Mai mult decât atât, în prima fază a procesului de decizie din Consiliu, analiza propunerii se face pe baza paradigmei Comisiei. Şi este logic să fie aşa, dacă avem în vedere că membrii Consiliului analizează materialul elaborat de către Comisie. De aceea se şi vorbeşte despre influenţa pe care cel care formulează propunerea o are asupra unui act normativ.

Ca instituţie care propune, Comisia devine un „interpret privilegiat al interesului comunitar", fiind obligată să dea propunerii o viziune inspirată din acesta. Dar interesul comun nu este suma intereselor naţionale, nici o noţiune politică abstractă, ci o idee care se bazează pe legislaţia comunitară şi are drept subject de referinţă obiectivele comune ale UE. Altfel spus, interesul comun este un sistem dinamic definit de legea comunitară, obiectivele comune şi mijloace. De aceea, Comisia trebuie să cunoască interesele tuturor şi să redacteze propunerea legislativă, astfel încât toate părţile să fie cât mai bine reprezentate (art. 148 şi 189A TCE), protejând toate statele, atât cele mici, cât şi pe cele mari. De altfel, aşa cum am mai spus, Consiliul, dacă doreşte să modifice propunerea Comisiei - în interesul statelor mari, să zicem -, nu o poate face decât prin unanimitate, ceea ce este dificil. După cum se vede, o propunere a Comisiei se adoptă în Consiliu prin majoritate calificată, dar modificarea ei reclamă unanimitatea. Mai mult decât atât, Comisia poate modifica propunerea şa în tot timpul procesului decizional din Consiliu (dacă decizia nu a fost luată încă), ceea ce îi conferă Comisiei o putere aparte (art. 189A TCE). Prin această capacitate de a opera modificări în timpul procesului decizional din Consiliu, Comisia are o formidabilă forţă de negociere în Consiliu. Astfel, Comisia poate contribui la formarea de facto a majorităţii calificate, operând din mers şi fără a abdica de la principiul respectării interesului general schimbările necesare, schimbări care pot debloca decizia, conducând la obţinerea majorităţii necesare adoptării actului normativ, într-o asemenea întreprindere, Comisia dă dovadă de flexibilitate şi înţelepciune.

De altfel, cooperarea permanentă dintre Comisie şi Consiliu de-a lungul procesului de elaborare şi aprobare a normelor comunitare este codificată în Tratatele Constitutive la art. 16.3 TCECA, 162.1 TCE şi 131.1 TCEEA, care precizează că nici o decizie nu este de conceput în sistemul instituţional comunitar fără cooperarea, conformă competenţelor fiecăreia, dintre Consiliu şi Comisie. Dată fiind apariţia progresivă a PE în procesul decizional, Comisia a introdus şi PE în aceste mecanism de informare-cooperare pe care-1 avea instituţionalizat doar pe direcţia Consiliului.

XI.3.2. Prezenţa Comisiei în sesiunile Consiliului şi în COREPERSe consideră că una dintre cele mai importante legături organice dintre Comisie şi Consiliu o

constituie prezenţa Comisiei în sesiunile Consiliului, ale COREPER şi ale grupurilor de lucru. Această legătură care asigură o permanentă colaborare instituţională îşi are baza juridică în diverse documente: tratatele care reclamă participarea Comisiei la activitatea Consiliului atunci când este vorba

despre o propunere a Comisiei; tratatele care obligă cele două instituţii să colaboreze în adoptarea actelor normative necesare

realizării'obiectivelor Uniunii; Regulamentul Intern al Consiliului, care invită Comisia să fie prezentă la toate reuniunile

Consiliului, inclusiv ale COREPER şi ale grupurilor de lucru (art. 4.2. din Regulamentul Intern al Consiliului).

Având în vedere că deliberarea în Consiliu are loc pe baza propunerii gândite şi formulate de către Comisie şi că aceasta rămâne „stăpâna" propunerii sale până la adoptare, Comisia, prin prezenta sa în Consiliu, interpretează şi apără propunerea, o adaptează, dacă este cazul, astfel încât să poată fi votată în interesul general al Comunităţii, dar şi ţinând cont de „poziţiile particulare" ale statelor membre. Prezenţa sa în Consiliu permite Comisiei să-şi modifice propunerea sau, dimpotrivă, să

convingă statele membre asupra oportunităţii propunerii sale, evitând astfel un vot negativ în Consiliu.

XI.3.3. Iniţiativa Comisiei, obligaţie juridicăDreptul Comisiei de iniţiativă legislativă este unul juridic, impus de tratate prin art. 155 TCE:

Comisia are această obligaţie pentru a asigura funcţionarea şi dezvoltarea pieţei comune. Dată fiind corelaţia propunere-decizie, lipsa propunerilor duce la lipsa deciziilor, dereglând grav echilibrul instituţional. De aceea, competenţa de a emite propuneri legislative a fost atribuită expres unei instituţii, aceasta fiind Comisia, iar Curtea de Justiţie veghează ca aceasta să propună acte normative. De aceea, Consiliul sau PE pot reclama Comisia în faţa CJCE pentru inactivitate (art. 175 TCE). Dar până să se ajungă aici, există şi alte mecanisme care pot „stimula" Comisia să facă propuneri normative. Astfel, conform art. 152 şi 138B.2 TCE, Consiliul, respectiv PE, pot solicita Comisiei să realizeze studiile pe care le consideră oportune în vederea realizării obiectivelor comune şi să supună aprobării toate propunerile pertinente. Această invitaţie nu permite nici Consiliului, nici PE să preia dreptul exclusiv de iniţiativă al Comisiei, ci doar să o ajute în activitatea sa de iniţiator legislativ. Cum sistemul instituţional funcţionează pe baza principiului indepedenţei, egalităţii şi colaborării interinstituţionale, este preferabil (iar în practică aşa se şi întâmplă) ca, înainte de a reclama la Comisia CJCE, să o „inviţi", să-i propui studierea aspectelor în chestiune, dar şi să-i ceri să facă propunerile pertinente la care tratatele fac referire.

XI.3.4. Extinderea dialogului Comisie-ConsiliuSe poate spune că cele două instituţii, Comisia şi Consiliul, dialoghează permanent nu numai în

legătură cu propunerile normative, dar şi în legătură cu orice alte chestiuni comunitare, inclusiv referitor la prezenţa UE în foruri internaţionale.

Dialogul se menţine şi după adoptarea propunerii Comisiei în Consiliu - sau în Consiliu alături PE -, deoarece, aşa cum am mai arătat, de multe ori Consiliul atribuie Comisiei puterea executivă de punere în aplicare a normelor sale (art. 145.3 TCE). Acest transfer de competenţe de la Consiliu către Comisie nu împiedică Consiliul să verifice activitatea Comisiei de implementare a deciziilor: Comisia are obligaţia de a informa Consiliul asupra aplicării regulamentelor; Comisia trebuie să se consulte cu Comitetul Interguvernamental, conform deciziei Consiliului

privind comitologia.XI.4. Rolul Reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă CE

Existenţa Reprezentanţelor permanente ale statelor membre se justifică prin faptul că administraţiile naţionale trebuie să analizeze permanent propunerile Comisiei şi să pregătească documentele de poziţie pe care le vor susţine în Consiliu. Când statele creează o organizaţie internaţională, iar aceasta capătă personalitate juridică internaţională diferită de cea a membrilor săi, este firesc ca statele să creeze o Misiune diplomatică permanentă în faţa acestei noi entităţi, care le reprezintă direct şi imediat interesele. Desemnarea unui şef al Reprezentanţei permanente, cu grad de ambasador, este competenţa exclusivă a statului membru, motiv pentru care nu se solicită agrement şi nici nu se prezintă scrisori de acreditare ale şefului de stat, ci doar se comunică numirea sa preşedinţilor Consiliului şi Comisiei. în acelaşi mod, se desemnează adjunctul şi ceilalţi membri ai Reprezentanţei permanente.

Misiunea acestor Reprezentanţe permanente este, în parte, similară celei a unei ambasade (reprezentarea statului, protejarea intereselor sale, negocierea cu statul/organizaţia pe lângă care este acreditată, informarea statului asupra activităţii statului/organizaţiei pe lângă care este acreditată etc), dar, pe lângă aceste activităţi, membrii Misiunii diplomatice se integrează în sistemul instituţional comunitar. Astfel, şeful Misiunii şi adjunctul său devin membri COREPER, iar restul membrilor intră în grupurile de lucru ale COREPER.

Numărul membrilor Reprezentanţelor permanente diferă de la un stat la altul, devenind mai mare în perioada negocierilor sau pe durata exercitării Preşedinţiei Consiliului. Trebuie remarcat că o bună parte a membrilor nu sunt diplomaţi, ci reprezentanţi ai diferitelor ministere, în special Economie, Finanţe, Agricultură, Muncă, Industrie, Comerţ, dar şi Transporturi sau Afaceri Sociale.

Reprezentanţele permanente comunică propunerile normative administraţiilor naţionale, iar ministerele vizate le studiază şi adoptă o poziţie împreună cu instituţia coordonatoare de la nivel naţional. Următoarea etapă la nivel naţional o constituie adoptarea unei decizii politice care să reprezinte poziţia statului membru în Consiliu. Odată luată decizia politică, ea se transmite Reprezentanţei permanente, pentru ca membrii ei să acţioneze în cunoştinţă de cauză în comitete şi grupuri de lucru. De obicei, în comitetele şi grupurile de lucru, reprezentanţilor permanenţi ai statului li se alătură şi înalţi funcţionari ai statelor membre, cunoscători ai problemei şi participanţi la elaborarea poziţiei naţionale.

Republica Moldova în contextul procesului integraţionist european

Politica externă a Republicii Moldova privind relațiile cu Uniunea Europeană

CEBOTARI Svetlana, SACA Victor, COROPCEAN Ion . ,,Politica externa a Republicii Moldova în contextul proceselor integraționiste’’ Inst. Militar al Forțelor

Armate.Chișinău,2008.

Perspectiva integrării europene a devenit ademenitoare pentru multe state noi, independente, care s-au format pe teritoriul European a fostei URSS. Unul din aceste state este şi Republica Moldova. În rezultatul obţinerii independenţei (august 1991), Republica Moldova a trebuit să ia decizii şi hotărîri importante şi stategice atît în domeniul politicii interne, cât şi a celei externe.

Condiţiile istorice din a doua jumătate a anilor '90 au condiţionat noi necesităţi şi interese în domeniul relaţiilor politice naţionale. Interesul naţional al statului se află într-un proces anevoios de devenire, în căutarea propriei identităţi fiind măcinat de consecinţele grave ale raporturilor conflictuale dintre actorii de diferite orientări social- politice .

Orientările Moldovei independente deseori se schimbă în funcţie de perindarea liderilor şi guvernelor , care pe parcursul ultimului deceniu al sec. XX au inclus în programele lor de activitate, la capitolul politică externă anumite obiective de cooperare şi apropiere europeană. Implicarea în activitatea integraţională a partidelor politice, considerate purtătoare de valori, a căror opoziţie, identitate ori convergenţă determină succesul ori insuccesul ideologiei transnaţionale, va fi un factor nou în politica naţională. Astfel, pe lîngă programele partidelor politice analizate în capitolul precedent, în cazul Moldovei primul program de guvernare, disponibil pentru analiză, este cel al Guvernului Sangheli (în programele guvernelor anterioare Druc şi Muravschii practic nu este abordată tematica integrării europene). Programul de activitate pentru anii 1994-1997 din 23 iunie 1994 acorda tematicii integrării europene doar o singură propoziţie, Uniunea Europeană fiind plasată în ordinea priorităţilor politicii externe a Republicii Moldova alături de CSI. De asemenea se simte o echivalare a acestei instituţii cu alte organisme internaţionale cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi organismele ei specializate cu CSCE, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic. În viziunea guvernaţilor de atunci, UE nu prezintă importanţă pentru asigurarea intereselor naţionale [1].

Situaţia devine tot mai genantă pentru Republica Moldova în condiţiile în care majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Est îşi redefinesc către începutul anului 1993 noul cadru politico-

juridic al relaţiilor contractuale cu UE. Diametral opus programului de activitate al Guvernului Republicii Moldova este mesajul din 1 noiembrie 1993 al d-lui M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova adresat d-lui Jacques Delors, preşedinte a Comisiei Europene. În această scrisoare, preşedintele ţării constată cu regret că Republica Moldova a rămas unica ţară din spaţiul central european ale cărei relaţii cu UE n-au depăşit măcar faza incipientă a creării cadrului politico-juridic. În acest context, preşedintele Republicii Moldova solicită concursul lui J. Delors în vederea demarării neîntîrziate a negocierilor privind semnarea unui accord de Parteneriat şi Cooperare cu Uniunea Europeană. În viziunea Domniei sale, semnarea acestui acord ar însemna un pas real în direcţia integrării europene. Interesul manifestat de către conducerea de la Chişinău pentru Uniunea Europeană este manifestat prin scrisoarea din 28 ianuarie 1994 a d-lui M. Snegur adresată concomitent domnilor Teodoros Pangalos, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului MAE şi Jacques Santer, Preşedintele Comisiei Europene. De asemenea problematica relaţiilor contractuale a fost abordată şi de către A Sangheli, prim-ministru al Republicii Moldova în timpul discuţiilor sale cu comisarii europeni Leon Brittan şi Hans Van den Broek, în cadrul vizitei de la Bruxelles din noiembrie 1993. Atunci s-au examinat perspectivele acordării de asistenţă Republicii Moldova în realizarea reformelor şi încheierii acordurilor de cooperare în diverse domenii. Fiind printre cele mai tinere state din lume, Moldova este cointeresată în intensificarea legăturilor externe.

Începutul anului 1994 este marcat de activizarea relaţiilor şi a interesului naţional manifestat de către Republica Moldova faţă de Uniune. Dialogul politic este impulsionat vizibil, ca urmare a acreditării la 28 ianuarie 1994, a d-lui M. Popov, în calitate de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar în Regatul Belgiei, şi de Şef al Misiunii Republicii Moldova pe lîngă Uniunea Europeană. În acelaşi timp se observă şi interesul manifestat din partea UE pentru Moldova. Vizita delegaţiei Comisiei Europene, în frunte cu Fokion Fotiadis la Chişinău în vederea unor negocieiri,care aveau drept scop determinarea disponibilităţii autorităţilor moldoveneşti de a promova reformele politice şi economice în vederea edificării statului de drept şi instaurării principiilor de piaţă, înviorează relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană [1, pp.39-40].

Desfăşurarea primelor alegeri generale pe bază de pluripartidism, în conformitate cu principiile democratice, precum şi a angajamentului luat de guvern de a continua cursul reformelor economice, al democratizării şi de a soluţiona pe cale paşnică conflictul transnistrean, au determinat UE să demareze la 21 aprilie1994 negocierile oficiale asupra Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC). Deoarece acordul urma să parcurgă o lungă perioadă de ratificare de către statele membre, delegaţiile au convenit asupra semnării simulante a unui Acord Interimar (21 decembrie 1995, dar a intrat în vigoare la 1 mai 1996) privind comerţul, care ar permite ambelor părţi să aplice prevederile Acordului de Parteneriat şi Cooperare, şi să se evite crearea unui eventual vid legislativ în reglementarea relaţiilor economico - comerciale dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Prin semnarea APC-ului se deschide o nouă etapă în dezvoltarea relaţiilor Republicii Moldova cu organismele europene.

De asemenea, un pas important al Moldovei a fost aderarea la 13 iulie 1995 la Consiliul Europei, fiind acceptată cu succesele şi neîmplinirile ei, pentru încurajarea şi facilitarea în direcţiile esenţiale ale edificării statului democratic şi a modelului socio-economic european. Republicii Moldova îi revinea sarcina de a nu – şi slăbi efortul de înfăptuire a reformelor democratice şi alinierea reală la ţările familiei democraţiilor autentice Consiliului Europei [2].

Spre deosebire de Guvernul precedent şi spre deosebire de documentul cu privire la concepţia politicii externe, Guvernul Ciubuc I, în programul său pentru perioada ianuarie 1997- martie 1998,

nu face nici o referinţă la Uniunea Europeană, doar unele pasaje ne permit să presupunem că e vorba de UE.

Paralel cu interesul naţional al Republicii Moldova manifestat pentru extinderea relaţiilor economice în cadrul Comunităţii Statelor Independente, se preconiza menţinerea relaţiilor cu Uniunea Economică a Bazinului Mării Negre, Iniţiativa Central-Europeană, Iniţiativa de Cooperare şi Dezvoltare Economică, Organizaţia Mondială de Comerţ, agenţiile şi instituţiile specializate ale ONU, cooperare în bazinul Dunării. De asemenea programul prevedea dinamizarea prezenţei Republicii Moldova în viaţa spirituală a Comunităţii Internaţionale, intensificarea contactelor cu UNESCO, Uniunea Latină şi Mişcarea Francofonă [3].

Venind în contradicţie cu programul de activitate, autorităţile de la Chişinău adresează Uniunii mesaje care exprimă dorinţa statului de a obţine statutul de membru asociat către anul 2002 şi solicită semnarea Acordului de Asociere la UE. Derularea dialogului politic a scos în evidenţă nuanţarea discursului proeuropean al autorităţilor chişinăuene în vederea integrării graduale a Moldovei în UE. În acest sens merită atenţie mesajul din 13 decembrie 1996 al d-lui P.Lucinschi, preşedintele Republicii Moldova, adresat d-lui Jacques Santer, preşedintele Comisiei Europene, în care, pentru prima dată a fost exprimată oficial ideia asocierii Republicii Moldova la Uniunea Europeană către anul 2000.

În condiţii absolut noi, ca rezultat al alegerilor din martie 1998, guvernul Ciubuc II, pentru prima dată în programul său de activitate pentru anii 1998-2001 manifestă interes pentru UE. Integrarea ţării în Uniunea Europeană devine unul din obiectivele strategice ale politicii externe a Republicii Moldova. Această orientare era determinată de factorii obiectivi ai edificării unui stat democratic şi prosper, bazat pe economia de piaţă şi angajarea în Spaţiul European de Securitate şi Stabilitate [4]. Se observă o turnură radicală a interesului naţional vis-à-vis de politica externă a Republicii Moldova, se schimbă accentele, inclusiv în cadrul relaţiilor Moldova- CSI, acordîndu-se prioritate relaţiilor bilaterale între ţările membre a CSI.

Intrarea în vigoare la 1 iulie 1998 a Acordului de Parteneriat şi Cooperare(APC) a permis Republicii Moldova să-şi extindă aria relaţiilor cu UE. APC vine să consacre Republica Moldova în calitate de partener direct al Uniunii Europene. Obiectivele acestui parteneriat sunt:

asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între părţi, care ar permite dezvoltarea unor relaţii politice mai eficiente;

promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi a relaţiilor economice armonioase între părţi pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor economică durabilă;

asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural;

susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare a economiei şi de finalizare a tranziţiei sale la economia de piaţă [5].

Examinînd cu atenţie acest document, se poate afirma că el nu conţine o finalitate clară a acestor raporturi, accentul fiind pus doar pe dimensiunea de cooperare, şi nu pe cea de integrare progresivă a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Însă, cu toate acestea, intrarea în vigoare a APC, a permis extinderea pe teritoriul Moldovei a programului Asistenţă Tehnică Noilor State Independente(TACIS), şi PHARE, care sunt unele din principalele instrumente create de către UE în vederea dezvoltării unor relaţii strînse economice şi politice cu Noile State Independente. Aceste programe vor contribui la armonizarea legislaţiei, standardelor, transportului, la dezvoltarea sectorului privat, a micilor întreprinderi, a resurselor umane. De asemenea vor promova cooperarea industrială, vamală, socială, în domeniile educaţiei şi instruirii profesionale. Implementarea acestor

programe în viaţa social-politică a ţării a dus la aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Mondială a Comerţului. La 8 mai 2001 ea devine cel de-al 142-lea membru. În acest context Moldova a avansat mult la liberalizarea comerţului, investiţiilor străine. Totuşi, racordarea legislaţiei moldave la standardele europene se află încă în faza incipientă [6].

Un pas important în sensul statornicirii relaţiilor Republicii Moldova cu structurile europene, a fost crearea, în ianuarie 1998 a Direcţiei „Integrare Europeană” în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, prin ordinul ex-ministrului N.Tăbăcaru [7]. Un alt eveniment realizat în scopul ameliorării relaţiilor dintre Uniune şi Republica Moldova a fost acceptarea acesteia din urmă la 28 iunie 2001 în calitate de membru cu drepturi depline la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Interesul Republicii Moldova faţă de Pactul de Stabilitate este determinat, în primul rînd, de avantajele pe care acesta le oferă în scopul soluţionării problemelor stringente cu care se confruntă Moldova, dar mai cu seamă, de perspectiva clară de integrare în Uniunea Europeană, pe care el o deschide ţărilor din Europa de Sud-Est.

Evoluţia politicii externe, în special a interesului politic naţional a culminat odată cu formarea Guvernului Sturza, constituind baza unui nou „algoritm politic” proeuropean. Programul de activitate pentru anii 1999-2002 este canalizat spre o singură direcţie- integrarea europeană. Integrarea ţării în UE devine obiectivul strategic al politicii externe a Republicii Moldova. În scopul realizării acestui obiectiv, Guvernul îşi propunea să elaboreze şi să realizeze strategia naţională de integrare în UE, să implementeze cu stricteţe prevederile Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Un alt obiectiv major era intensificarea demersurilor politico-diplomatice în favoarea demarării negocierilor privind asocierea Republicii Moldova la UE, încheierea unui Acord de Liber Schimb între Republica Moldova şi Uniunea Europeană şi obţinerea din partea UE a unui regim de vize, favorabil pentru cetăţenii Republicii Moldova. În scopul promovării unei politici guvernamentale coerente de integrare în UE, Republica Moldova îşi propunea să urmeze cu stricteţe ca angajamentele asumate pe plan extern să nu contravină exigenţelor UE pentru ţările aspirante la integrare [8].

Programul instituţiei executive trasa o serie de repere şi în domeniul cooperării multilaterale. Republica Moldova intenţiona să imprime un conţinut concret participării sale la activităţile ONU, OSCE şi ale Consiliului Europei, tinzînd să devină prin participarea la operaţiunile de menţinere a păcii, desfăşurate sub egida ONU, şi prin cooperare la programul „Parteneriatul pentru Pace” patronat de Alianţa Nord-Atlantică nu un „consumator”, ci un „furnizor de securitate”.

Demiterea cabinetului Sturza (noiembrie 1999), care s-a dovedit a fi cel mai proeuropean, şi venirea Guvernului Braghiş, din nou schimbă, în mod radical, orientarea politicii externe a statului. Problema integrării europene este neglijată. Spre deosebire de predecesorul său, noul Guvern consideră că UE nu prezintă un cadru de stabilitate şi securitate, interesul naţional al Moldovei este din nou reorientat spre CSI. În scopul asigurării intereselor economice ale ţării, Guvernul în cauză intenţiona să susţină eforturile orientate spre aprofundarea şi diversificarea relaţiilor derulate în cadrul Comunităţii Statelor Independente în domeniul economico-comercial, în special pe plan bilateral [9].

Pe de o parte, orientarea spre CSI, iar pe de altă parte tendinţa de a se integra în UE, fac ca politica ambiguă dusă de Guvernul Braghiş să trezească suspiciuni din partea UE. Desigur, schimbările atît de radicale în perioade mici nu pot crea o atmosferă de credibilitate atît faţă de politica externă, în general, cît şi faţă de doleanţa noastră de a ne integra în Uniunea Europeană, în particular.

Noua orientare politică a actualului Guvern Tarlev II, cît şi a celui anterior Tarlev I merită atenţie. Deşi „programul de guvernare” n-a fost aprobat de către Parlamentul Republicii, el poate fi considerat mai „revoluţionar” şi mai coerent decît programul Guvernului Braghiş. Astfel, proiectul programului de activitate a Guvernului Republicii Moldova, care nu a fost aprobat, „stabilitate, redresare economică, securitate socială” la capitolul „Integrarea Europeană a Republicii Moldova” se stipulează că în scopul realizării obiectivului de integrare, Guvernul va elabora strategii naţionale care ar facilita integrarea sa în UE. De asemenea, executivul Republicii Moldova va depune toate eforturile pentru eficientizarea activităţii Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeană, racordarea actelor normative naţionale la exigenţele comunitare; crearea Departamentului Integrare Europeană; implementarea cu stricteţe a prevederilor Acordului de Parteneriat şi Cooperare. De asemenea, Republica Moldova va intensifica demersurile politico-diplomatice pentru demararea negocierilor privind asocierea Republicii Moldova la Uniunea Europeană [10]. Actualul preşedinte, V.Voronin în alocuţiunea sa rostită la Conferinţa Europeană de la Atena din 16-17 aprilie 2003 menţiona că integrarea europeană a devenit o politică de stat prioritară atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, iar orientarea externă este pentru noi nu doar un proces de revenire la cultura şi civilizaţia europeană, dar şi un proces de racordare la standardele şi normele politico-economice europene [11]. În opinia sa, promovarea şi menţinerea vectorului integrării europene în politica externă a Republicii Moldova constituie prioritatea absolută a cursului ireversibil al actualei guvernări. Timpul lozincilor democratice şi proeuropene a trecut. A sosit timpul relizării efective a democraţiei şi a opiniei europene. Anul 2004 a devenit pentru ţara noastră anul stabilirii temeliei instituţionale şi legislative a reformelor şi transformărilor structurale în sferele politică, economică, socială şi umanitară al conectării la politice europene şi a armonizării legislative la standardele europene. În acest context. şeful statului a accentuat că integrarea în UE nu este un scop în sine, ea urmăreşte avansarea spre valorile şi standardele europene, economice, democratice şi sociale [12].

Nu mai puţin importantă pentru statul nostru este decizia cu privire la adoptarea unui Plan Individual de Acţiuni dintre Moldova şi Uniunea Europeană, care a fost adoptată la finele anului 2003, în timpul vizitei comisarului european pentru extindere Gunter Verheugen. Negocierile purtate atunci asupra Planului de Acţiuni dintre Andrei Stratan, prim-vice ministru al Afacerilor Externe al Republicii Moldova şi Mingarelli Hugues, şeful Direcţiei Generale pentru Relaţii Externe a Comisiei Europene au fost destul de fructuoase. Republica Moldova insistă asupra încheierii în contextul Planului a unui Acord cu UE privind comerţul asimetric şi libertatea de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor în spaţiul european.

Aprobarea Planului Individual de Acţiune Uniunea Europeană – Republica Moldova a avut loc la 23 februarie 2005 la Bucureşti şi este un document politic care stabileşte obiectivele strategice ale cooperării dintre Moldova şi Uniunea Europeană şi are un caracter temporar de implementare (pe o perioadă de 3 ani).

Planul nu reprezintă o politică de extindere a Uniunii Europene. Potrivit oficialilor europeni, este o ofertă substanţială şi concretă de colaborare, parteneriat şi integrare în programele şi politica Uniunii Europene, în cadrul căruia Republica Moldova a fost invitată să dezvolte relaţii politice, economice, probleme de securitate şi culturale. Extinderea Uniunii Europene de la 1 mai 2004, oferă Republicii Moldova oportunitatea de a dezvolta o relaţie de continuă apropiere, mergînd dincolo de cooperare, adică de a implica într-o măsură semnificativă integrarea economică şi de a aprofunda cooperarea politică. Unul din obiectivele cheie ale Planului Individual de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, este susţinerea în continuare a soluţionării conflictului transnistrean [13].

Astfel, examinînd Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, putem constata că el cuprinde un set bine definit de domenii prioritare prevăzute nu doar de Acordul de Parteneriat şi Cooperare. În cadrul acestor domenii, care de altfel au acelaşi grad de importanţă, în conformitate cu Planul de Acţiuni o atenţie deosebită se va acorda dialogului politic şi reformelor , cooperării pentru soluţionarea conflictului transnistrean; reformei şi dezvoltării social-economice a creşterii bunăstării populaţiei; comerţului, pieţei şi reformelor regulatorii; circulaţiei capitalului şi a plăţilor curente; circulaţiei persoanelor, inclusiv circulaţia muncitorilor şi coordonarea politicilor de securitate socială, cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; cooperării în domeniul transportului, energiei, telecomunicaţiilor, mediului şi cercetărilor, dezvoltării şi inovaţiilor, cît şi a contractelor interumane. Toate aceste domenii sunt de o importanţă incontestabilă pentru racordarea Republicii Moldova la standardele europene, iar dezvoltarea cu succes a acestora, depinde de realizarea principiilor prevăzute în plan şi de acţiunile care urmează a fi întreprinse atît de Republica Moldova, cît şi de Uniunea Europeană.

Pentru dezvoltarea dialogului politic şi a reformelor (p.2.1.) al Planului de Acţiuni, Republica Moldova şi Uniunea Europeană vor acorda o atenţie deosebită consolidării stabilităţii şi eficacităţii instituţiilor care garantează democraţia şi supremaţia legii. În acest sens ambele părţi vor depune eforturi de soluţionare a problemei transnistrene; asigurării reformei legislative şi constituţionale în conformitate cu standardele europene; revizuirii legislaţiei existente în scopul asigurării independenţei şi imparţialităţii sistemului judecătoresc, inclusiv asigurarea imparţialităţii şi eficienţei procuraturii, precum şi în scopul consolidării justiţiei şi asigurării luptei împotriva corupţiei. Toate aceste realizări se vor efectua în corespundere cu propunerile Consiliului Europei, a recomandărilor OSCE, a Grupului de State din Cadrul Consiliului Europei împotriva Corupţiei (GRECO) şi a altor organe.

Un alt principiu consfinţit în acest capitol este cel dedicat asigurării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv drepturile persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale. Implementarea acţiunilor prevăzute în Planul Naţional de Acţiuni în domeniul Drepturilor Omului (PNADO), se va axa pe dezvoltarea unui cadru legislativ adecvat pentru prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane precum şi pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă victimele traficului. În acest sens Republica Moldova îşi propune revizuirea legislaţiei anti-trafic, inclusiv a elementelor relevante de noile coduri penale şi de procedură penală în scopul conformării depline la standardele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea Moldova va intensifica cooperarea în cadrul organizaţiilor internaţionale, relevante în acest domeniu (OSCE, ONU); va ratifica instrumentele internaţionale relevante cum este Convenţia ONU împotriva crimei organizate transnaţionale („Convenţia Palermo”) şi a protocoalelor sale în scopul prevenirii, suprimării şi pedepsirii traficului de persoane, în special de femei şi copii. Pentru eradicarea maltratării şi a torturii Moldova va implementa recomandările Comitetului Consiliului European pentru prevenirea torturii.

Nu mai puţină atenţie Planul acordă asigurări şi respectării drepturilor copiilor, tratamentului egal a şanselor pentru bărbaţi şi femei în societate şi în viaţa economică, bazate pe nediscriminare. De asemenea în Document se pune accent pe asigurarea respectării libertăţii de expresie şi a libertăţii de asociere. Un alt principiu pe care se bazează dialogul politic, este cel al cooperării în domeniul politicii externe şi de securitate şi de prevenire a conflictelor şi crizelor. Pentru consolidarea dialogului politic şi a cooperării în domeniul problemelor externe şi de securitate, a cooperării în domeniul combaterii terorismului, neproliferării armelor de distrugere în masă şi exportului de arme, Republica Moldova va continua dialogul politic şi cooperarea cu Uniunea Europeană privind Transnistria, cît şi cu alte organisme internaţionale ca Consiliul Europei şi OSCE.

Continuarea cooperării Moldovei în activităţile Pactului de Stabilitate (PS) pentru Europa de Sud-Est, va completa implementările prevăzute de Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova. Implementarea de către Moldova a proiectelor regionale din cadrul PS şi în special cele prevăzute de Acordul bilateral de Liber Schimb semnat de Moldova cu ţările beneficiare ale Pactului de Stabilitate cît şi participarea la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est vor fi susţinute de Uniunea Europeană.

Examinând cu atenţie Planul de Acţiuni, observăm că părţile nu se limitează doar la realizarea principiilor menţionate anterior, dar îşi extind aria şi asupra soluţionării conflictului transnistrean (p.22). Eforturile vizând soluţionarea conflictului transnistrean, respectând suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova în cadrul hotarelor recunoscute internaţional şi garantând respectarea democraţiei, supremaţiei legii şi a drepturilor omului vor fi axate pe următoarele acţiuni: Republica Moldova va încuraja implicarea cît mai activă a Uniunii Europene în reglementarea conflictului transnistrean şi va facilita realizarea iniţiativelor acesteia vizând identificarea în termeni optimi a unei soluţii durabile. Republica Moldova se va implica împreună cu Reprezentantul Special al Uniunii Europene în toate aspectele conflictului transnistrean şi va informa pe deplin Uniunea Europeană despre activităţile şi iniţiativele realizate în acest sens pe parcursul perioadei..

Reforma, dezvoltarea social-economică şi creşterea bunăstării populaţiei (p.2.3) se va axa pe implementarea unor acţiuni concrete în vederea reducerii sărăciei, în special prin perfecţionarea eficienţei sistemului de asistenţă socială şi pe reorientarea cheltuielilor publice în vederea reducerii substanţiale a sărăciei în rândurile copiilor şi a majorării ratei de şcolarizare primară. Pentru realizarea acestui principiu Planul îşi mai propune ca prin promovarea unei politici monetare raţionale, orientate spre menţinerea inflaţiei şi a unei politici fiscale, orientate, printre altele spre achitarea datoriilor să contribuie la consolidarea şi la perfecţionarea economiei de piaţă funcţionale şi a climatului de afaceri.

Implementarea măsurilor privind dezvoltarea regională şi rurală, cît şi implicarea în dialog pe marginea politicii de ocupare a forţei de muncă şi a celei din sectorul social va contribui la promovarea dezvoltării regionale echilibrate, la reducerea diferenţelor economice şi sociale între diferite regiuni din ţară, cît şi a consolidării dialogului şi cooperării în sectorul social. Va contribui la asigurarea unei armonizări a standardelor şi practicilor în domeniul social şi a politicii de ocupare a forţei de muncă din ţară cu standardele şi practicile Uniunii Europene.

Punctul 2.4 al Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană prevede promovarea comerţului reciproc. În acest sens Republica Moldova va îndeplini toate angajamentele asumate în cadrul titlului III al Acordului de Parteneriat şi Cooperare şi va îndeplini toate obligaţiunile legate de statutul de membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

Nu mai puţină atenţie în Plan i se acordă problemei cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, problemelor privind migraţia (migraţia legală şi ilegală, readmisă, viza, avizul) (p.2.5). Pentru a deţine un control asupra acestor probleme Republica Moldova va efectua schimbul de informaţii referitor la migraţia ilegală în Uniunea Europeană, inclusiv prin crearea unei baze de date pentru monitorizarea fluxului de migraţie în, prin şi din Moldova. De asemenea va ajusta legislaţia internă la standardele europene nu doar pentru gestionarea eficientă a fluxurilor de migraţii, dar şi în scopul dezvoltării unui sistem eficient şi comprehensiv de management a frontului de stat în toate sectoarele de frontieră ale Moldovei, inclusiv sectorul transnistrean; a consolidării luptei împotriva traficului de fiinţe umane, în special a femeilor şi copiilor şi contrabanda cu migranţi ilegali, la fel şi activităţile de prevenire a traficului de fiinţe umane,

traficului cu droguri, inclusiv cu substanţe chimice. Se vor spori eforturile şi cooperările în lupta împotriva spălării banilor.

Planul de Acţiuni mai prevede elaborarea şi iniţierea implementării strategiei naţionale în domeniul transportului, energiei, telecomunicaţiilor, mediului, cercetărilor, dezvoltării şi inovaţiilor (p. 2.6.). Crearea unui sistem transparent şi pe termen lung de finanţare a drumurilor ar asigura întreţinerea continuă a reţelei drumurilor publice existente. Elaborarea, în baza experienţei Republicii Moldova a unor măsuri pentru alinierea treptată la principiile interne de energie electrică şi gaze naturale a Uniunii Europene a diminua astfel dependenţa ţării de sursele vestice Planul îşi mai propune drept scop pregătirea Moldovei pentru integrarea în Spaţiul European de Cercetare (ERA) şi în cadrul Programelor Comunitare de Cercetare – Dezvoltare, cît şi susţinerea integrării Moldovei în schimburile ştiinţifice.

Contactele interumane, educaţie, tineret şi instruire (p.2.7) prevede ajustarea sistemuli educaţional din Republica Moldova la standardele ţărilor membre ale Uniunii Europene şi la prevederile procesului de la Bologna, intensificarea cooperării culturale, cooperarea societăţii civile, intensificarea contactelor şi capacităţii regionale transfrontaliere prin preluarea oportunităţilor şi provocărilor care rezultă din extinderea Uniunii Europene, sporirea nivelului de securitate a sănătăţii [14].

Astăzi, relaţiile Republica Moldova – UE au intrat într-o cu totul altă dimensiune. Or, faptul că de la 1 mai 2004, acest organism european a cunoscut cea mai masivă extindere din istoria funcţionării sale, a făcut ca Republica Moldova să devină o dată în plus protagonista unei noi politici europene – cea a ”noii vecinătăţi”.

În primul rînd, politica propusă la 11 martie 2003 de UE sau „Politica Europeană de Vecinătate” (PEV) este structurată pe patru direcţii: Rusia, grupul de noi state independente occidentale (Ucraina, Moldova, Belarusi), Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaijan şi Georgia) şi statele din Sudul Mediteranei (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Lban, Libia, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria şi Tunisia). Dacă de la început Moldova a manifestat o atitudine rezervată, începînd cu 1999, toate guvernele au susţinut că Republica Moldova este un stat sud-est european şi că trebuie tratat la fel ca statele din regiune afectate de conflicte interne. Paradoxal, dar în acest context european fluid, Republica Moldova este ancorată destul de bine prin Planul său de Acţiuni cu Uniunea Europeană. Spre deosebire de UE, Rusia sau Balcani, direcţia în care trebuie să se mişte Republica Moldova în următorii ani este trasată destul de clar de către Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova. Implementarea Planului de Acţiuni va fi dificilă şi, probabil, va dura mai mult de cei 3 ani, prevăzuţi. Acest fapt este condiţionat de problemele care există. În primul rînd, Republica Moldova a fost în primul val al statelor care au negociat Planurile de Acţiuni, ceea ce a însemnat că ea nu s-a putut baza pe experienţa altor state, cum o face astăzi Georgia. În al doilea rînd PA al Republicii Moldova, împreună cu PA UE-Maroc şi UE-Tunis sunt cele mai voluminoase. În acelaşi timp, dintre toate statele care au negociat PA în primul val, Republica Moldova are cea mai scăzută capacitate de implementare. În al treilea rînd, cea mai importantă problemă a Planului este faptul că majoritatea punctelor sunt obligaţii ale Republicii Moldova, în timp ce responsabilităţile din partea Uniunii Europene par a fi sumare. Acest fapt, însă nu este doar problema Republicii Moldova, dar a tuturor planurilor de acţiuni negociate în primul val. În pofida celor remarcate mai sus, Planul de Acţiuni este şi un succes pentru Republica Moldova [15].

Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova s-a dovedit a fi un instrument de succes pentru a impulsiona Moldova să înainteze pe calea reformelor democratice şi economice. Fiind implicate o serie de structuri de stat (Anexa N4 ) în procesul de implementare a Planului au fost realizaţi paşi

importanţi întru abordarea problemelor la frontiera dintre Moldova şi Ucraina, prin crearea misiunii Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră şi implicarea UE în dialogul de soluţionare a conflictului transnistrean. Astăzi, printre realizările înregistrate în cadrul Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, o atenţie sporită se acordă sectorului energetic pentru a susţine eforturile Moldovei la diversificarea surselor de energie. Au fost realizate progrese în domeniul reformelor economice, abolirea pedepsei cu moartea şi reformele codului electoral. Într-o perioadă istorică extrem de scurtă graţie reformelor indicate de Uniunea Europeană, Moldova a progresat mult în schimbarea lucrurilor spre bine, fiind adaptate la standardele europene [16].

Anii 2004, 2005 pot fi consideraţi ani de succes pentru diplomaţia Republicii Moldova, care s-a manifestat îndeosebi prin ridicarea la un nivel calitativ nou a dialogului cu Uniunea Europeană şi celelalte structuri europene. Avansarea noastră în direcţia integrării europene a fost determinată de rezultate pozitive obţinute în cadrul cooperării în Europa de Sud-Est, în special la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), un aranjament politic deosebit de important pentru ţara noastră, care ne-a oferit posibilitatea să prezentăm statelor din această regiune „cartea de vizită” politică a Moldovei şi, respectiv, să stabilim o colaborare strînsă cu statele din Balcanii Occidentali. De asemenea, Republica Moldova a exercitat cu succes preşedinţia la Masa de lucru III „Probleme de securitate”.

Cu certitudine, în 2007 vom face bilanţul procesului de implementare a Planului de Acţiuni, rezultatele căruia vor înclina balanţa spre tipul de atitudine cu care vom continua dialogul cu instituţiile europene, pesimistă sau optimistă. Dacă pînă în 2007 Republica Moldova va îndeplini toate angajamentele asumate, iar Planul va fi implementat cu succes, este cert că Moldovei i se va atribui un alt statut.

Sfîrşitul perioadei de implementare a Planului de Acţiuni coincide cu anul în care România şi Bulgaria vor fi acceptate în calitate de membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Republica Moldova, la rîndul său, va avea posibilitatea să obţină un nou Statut, mai avansat în relaţiile cu Uniunea Europeană. În vederea valorificării acestei oportunităţi oferite de Planul de Acţiuni, putem menţiona o creştere substanţială a rating-ului ţării noastre în comunitatea euro-atlantică, ceea ce a adus importante dividende politice sub forma:

unei mai mari receptivităţi şi disponibilităţi a structurilor euro-atlantice şi a partenerilor europeni de a se implica în soluţionarea problemei transnistrene, inclusiv prin semnarea Declaraţiei de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova

îmbunătăţirea relaţiilor cu instituţiile financiare internaţionale interesul manifestat faţă de ţara noastră de către majoritatea statelor membre ale Uniunii

Europene sporirea ponderii noastre în organizaţiile internaţionale şi regionale [17].

Chiar dacă pentru relaţiile Republicii Moldova cu UE, politica „noii vecinătăţi” nu constituie neapărat un pas în direcţia integrării în acest organism european, totuşi ea oferă un şir de avantaje şi beneficii considerabile. Printre acestea am putea menţiona:

1. perspectiva de aderare la piaţa comună europeană, precum şi integrarea şi liberalizarea continuă pentru a asigura realizarea celor patru libertăţi în circulaţie (a bunurilor, serviciilor, capitalului şi a persoanelor), care stau la baza „pieţei unice”;

2. extinderea mandatului Băncii Europene de Investiţii asupra „vecinilor” UE, şi lansarea în 2007 a unui nou instrument financiar „de vecinătate” (Instrumentul European pentru Vecinătate),

care s-ar focaliza pe proiecte de cooperare transfrontalieră realizate prin programele de finanţare ale UE: TACIS, PHARE, MEDA, CARDS şi Intereg;

3. combaterea în comun a ameninţărilor în adresa securităţii, care este un interes crucial pentru Uniunea Europeană.

Astfel, se preconizează a se atinge acest scop prin promovarea unui parteneriat cu potenţiali vecini, bazat pe valori comune, precum şi pe consolidarea dezvoltării economice, interdependenţei şi legăturilor culturale. Dar şi prin „abordarea pericolelor comune” – terorism şi proliferare de arme, conflicte regionale şi situaţii de criză, crimă organizată, imigraţiune ilegală, trafic cu fiinţe umane, droguri şi arme, precum şi criminalitatea economico-financiară. Aceste pericole ar putea fi aplanate, începînd cu cooperarea la scară mică în regiunile de frontieră, pînă la interconexiunea diverselor reţele şi acordarea de sprijin în domeniul cooperării regionale şi transnaţionale;

4. perspectiva că UE se va implica mai activ în gestionarea crizei transnistrene prin mediere, reconstrucţie post-conflict şi participarea la aranjamente de securitate internă. Astfel, Comunitatea privind „Europa Extinsă – Vecinătatea: un nou cadru al relaţiilor cu vecinii estici” menţionează că: „UE trebuie să-şi atribuie un rol cît se poate de major în soluţionarea conflictului transnistrean”. O impresie mai activă a acesteia în gestionarea crizelor ar demonstra dorinţa Uniunii de a-şi asuma mai multe responsabilităţi în reglementarea conflictelor din statele vecine. Capacităţile civile şi militare ale UE de gestionare a crizelor ar putea fi desfăşurate în sprijinul aranjamentelor de securitate internă [18].

Însăşi faptul că, Republica Moldova, care este amplasată geografic şi geopolitic de-a lungul frontierei de Est a Alianţei Atlanticului de Nord, din 1 ianuarie 2007 va fi vecina imediată a Uniunii Europene, face ca aceste mari alianţe din spaţiul euroatlantic să fie interesate în soluţionarea conflictului de pe Nistru, din simplul motiv că acesta este o sursă a multor riscuri militare şi nemilitare. În acest sens, chiar şi Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova prevede soluţionarea conflictului transnistrean ca unul din elementele cheie a colaborării noastre mai strănse cu Bruxellesul [19].

În scopul intensificării şi aprofundării relaţiilor şi realizării Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, cît şi în scopul soluţionării conflictului transnistrean, la 7 octombrie 2005, în punctul de trecere Palanca la sudul Moldovei a fost semnat Memorandumul privind monitorizarea frontierei moldo-ucrainene ceia ce constituie o nouă impulsionare [20] şi s-a deschis o nouă dimensiune în relaţiile Moldovei cu UE.. Deschiderea Delegaţiei Comisiei Europene la Chişinău este incontestabil mai mult decît un birou, este un semnal, un simbol al unui parteneriat pe termen lung, bazat pe încredere şi valori comune, a declarat Andrei Stratan, ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene.

Dacă pînă în prezent relaţiile diplomatice ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană erau menţinute prin intermediul ambasadelor statelor membre ale Uniunii Europene, din 7 octombrie 2005, sunt realizate prin intermediul Reprezentantului Special al Uniunii Europene, Adrian Jacobovitz de Szeged, iar primul şef al Delegaţiei Comisiei Europene în Republica Moldova este Cesare De Montis. Autorităţile moldovene au apreciat acest eveniment drept unul de o importanţă majoră din perspectiva obiectivului ţării de integrare europeană [21].

Prin numirea Reprezentantului Special pentru Moldova, Uniunea Europeană doreşte să demonstreze că are o politică externă şi de securitate comună şi că această politică presupune şi acţiuni care influenţează pozitiv şi vizibil anumite situaţii. Prin numirea Reprezentantului Special, Uniunea Europeană a devenit pentru prima dată un actor politic în Republica Moldova. Dacă totuşi

se doreşte ca implicarea Uniunii Europene în Moldova să aibă un impact decisiv, următorul pas pentru Uniunea Europeană este să crească din rolul actual de actor diplomatic în Moldova, într-un actor de securitate în reglementarea conflictului transnistrean [22].

Avantajele interesului naţional a Moldovei în condiţia de apropiere la Uniunea Europeană se află în sectorul politic, economic şi social. Din punct de vedere politic aceasta înseamnă stabilitatea democraţiei, ridicarea securităţii statului şi a cetăţenilor. Din punct de vedere economic aceasta înseamnă eliminarea „sindromului economiei periferice”, o creştere a competitivităţii ţării şi perspectiva de acces lărgit pe piaţa UE, lărgirea accesului la fondurile de dezvoltare, investiţii şi noile tehnologii. Aspectul social semnifică armonizarea sistemului de învăţămînt, sănătate şi protecţia mediului, accesul la informaţie şi protejarea drepturilor omului cu standardele europene. Atît pentru Republica Moldova, cît şi pentru UE, soluţionarea constructivă a conflictului transnistrean, unicul „conflict îngheţat” la hotarul de Est al UE, este de o importanţă considerabilă.

După cum ne demonstrează în mod clar experienţa acumulată de Statele Baltice în drumul lor spre integrarea deplină în Uniunea Europeană, aprofundarea relaţiilor economico-comerciale cu statele membre ale UE se poate transforma în cele din urmă într-un argument convingător, pentru un stat care doreşte evoluarea relaţiilor sale politice cu Uniunea Europeană în sensul asocierii la aceasta din urmă. Mai mult decît atît, în cazul Moldovei dezvoltarea unui parteneriat comercial solid cu Occidentul ar contribui cu certitudine şi la consolidarea securităţii economice pusă grav sub semnul întrebării, atît din cauza crizei financiare ruse din august 1989, cît şi a crizei energetice din primăvara anului 2000. Pare paradoxal, însă criza financiară rusă a avut şi un efect pozitiv: ea a fost de natură să stimuleze eforturile Moldovei în identificarea unor oportunităţi noi, care să impulsioneze comerţul său cu Uniunea Europeană. Dintre acestea am menţiona:

Negocierea cu Uniunea Europeană a unei liste de produse agroalimentare care ar putea fi comercializate pe piaţa comunitară.

Obţinerea autorizaţiei Comisiei Europene de a exporta vinuri. Obţinerea unor facilităţi suplimentare în cadrul Sistemul General de Preferinţe (GSP). Extinderea valabilităţii Acordului privind comerţul cu produse textile semnat cu Uniunea

Europeană începînd cu 1 ianuarie 2004. Demararea proiectului TACIS „Studierea fezabilităţilor economice a zonei de liber schimb,

între Uniunea Europeană şi Moldove” ca o condiţie indispensabilă pentru iniţierea negocierilor privind semnarea Acordului de Liber Schimb (ALS).

Este greşit să se creadă că avînd o politică externă „prooccidentală” starea democraţiei şi nivelul de dezvoltare nu mai contează. Din contra – starea democraţiei şi situaţia internă contează mult mai mult pentru aspiraţiile europene ale Moldovei. A fi „pro-european” nu este sinonim cu a fi „European”. Moldova are o politică externă „pro-europeană”, însă politicile interne sunt în mare parte foarte joase, în special în ceia ce priveşte independenţa autorităţilor publice locale, independenţa justiţiei, situaţia cu mass-media. Toţi aceşti factori contează foarte mult, pentru că anume politicile interne sunt criteriul principal care determină calitatea relaţiilor Moldovei cu Uniunea Europeană, perspectivele europene ale ţării şi spijinul acordat Chişinăului în reglementarea conflictului transnistrean [26].

Există un interes al Uniunii Europene vis-a-vis de evenimentele din Moldova. Acest interes este o parte a politicii speciale pentru ţările în curs de aderare şi pentru ţările vecine ale Uniunii Europene. Una din componentele acestei politici se referă şi la Republica Moldova. Unii cercetători, examinînd procesul de extindere a Uniunii Europene, consideră că acesta are unele avantaje pentru Republica Moldova:

1. Datorită extinderii Uniunii Europene, va creşte importanţa acesteia în calitate de partener de comerţ. Relaţiile comerciale după 2004 includeau prezenţa Uniunii pe piaţa internă;

2. Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene, care urmează să fie aplicată şi faţă de noile ţări membre, poate avea ca rezultat reducerea treptată a cantităţilor de produse agricole. Astfel, s-ar putea înregistra o reducere a importurilor de produse agricole din aceste ţări în Moldova şi creşterea cererii pentru cele autohtone, care pînă acum erau insuficient de competitive;

3. Experienţa de lărgire a Uniunii Europene este benefică pentru integrarea eficientă a altor candidaţi;

4. Lărgirea Uniunii Europene este bazată pe anumite principii deja stabilite şi aplicate, care sunt favorabile perspectivelor de aderare a Moldovei la Uniunea Europeană şi anume:

a) principiul cath-up, acre permite ţărilor noi asociate să ajungă din urmă acele ţări care se pregătesc pentru aderarea la Uniunea Europeană;

b) principiul precedent este fortificat de principiul meritelor proprii, Astfel, o ţară care depune eforturi importante în domeniul pregătirii pentru aderare şi înregistrează rezultate foarte bune, va fi favorizată la luarea deciziilor;

c) principiul de evitare a ruperii legăturilor tradiţionala între state, în special între acele care au aceiaşi cultură, limbă, etc. În acest caz aderarea României la Uniunea Europeană preconizată pentru 2007, va permite motivarea suplimentară pentru acceptarea Moldovei în Uniunea Europeană. Ba mai mult, susţinerea României este esenţială pentru argumentarea necesităţii de includere a ţării noastre în structurile europene.

Moldova, în vederea integrării ulterioare în Uniune, poate învăţa multe de pe urma experienţei Statelor care deja au aderat sau care vor deveni în curînd membri deplini ai Uniunii Europene. În special în domeniul agriculturii, unde este necesară reorientarea la produsele cultivate în mod tradiţional la altele, care nu cad sub incidenţa Politicii Agricole Comune. Un exemplu în acest sens ar fi creşterea de plante etrice şi medicinale, care sunt intensive în factorul de muncă, şi sunt foarte apreciate în industria cosmetică şi farmaceutică. Aceasta mai presupune şi reînvierea industriei cosmetice şi farmaceutice.

Însă extinderea Uniunii Europene spre Prut, consideră analiştii politici, riscă să aducă Moldovei şi unele dezavantaje:

Lărgirea Uniunii Europene va duce mai mult la izolarea Moldovei sub toate aspectele; Lărgirea Uniunii, precum şi crearea Uniunii Economice Monetare, duce la intensificarea

concurenţei. Aceasta va duce la scăderea competitivităţii produselor moldoveneşti pe piaţa Uniunii Europene lărgite;

Noii membri, fiind importanţi producători agricoli, reduc perspectivele de export ale produselor moldoveneşti în Uniunea Europeană, Politica Agricolă favorizînd puternic producătorii din interiorul Uniunii Europene.

Lărgirea Uniunii Europene este un proces foarte complicat din punctul de vedere logistic, dar şi însoţit de mari cheltuieli financiare. Real noii membri vor deveni complet integraţi în Uniunea Europeană după 2013, cînd vor fi finalizate toate perioadele de tranziţie. În cazul în care această experienţă va fi mai complicată decît este preconizat, aceasta poate afecta dorinţa Uniunii Europene de lărgire suplimentară [27].

Dacă e să ne referim la perspectiva integrării Moldovei în Uniunea Europeană, este cazul să analizăm cît de bine satisfacem la momentul actual criteriile de aderare la Uniune. În conformitate cu „articolul 0” din Titlul III „Dispoziţii finale” tratat, se stipulează că orice ţară europeană poate să devină membru al Uniunii Europene” [28].

politice, care ţin de asigurarea democraţiei, respectării drepturilor omului; economice, care se referă la existenţa şi buna funcţionare a economiei de piaţă; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv implementarea acquis

communautaire,Astfel, criteriul politic presupune ca noii membri care vor fi acceptaţi în Uniune trebuie să

excludă posibilitatea unui regim politic autoritar. Dacă e să analizăm cazul Moldovei, se pare că nu prea suntem avantajaţi de situaţia prezentă şi tendinţa actualului guvern de a deveni unul de dictatură.

Referitor la criteriul economic, am putea menţiona că economia de piaţă a Moldovei este încă prea fragilă şi nu poate face faţă criteriilor europene. Industria la fel lasă de dorit. O altă problemă este menţinerea monopolului în anumite domenii de activitate din partea altor state ca Rusia, Germania, Spania.

În ceia ce priveşte capacitatea de a–şi asuma obligaţiile de membru, perspectivele Moldovei de a participa la formarea bugetului Uniunii Europene sunt foarte slabe, iar racordarea legislaţiei Moldovei la cea europeană este doar în fază incipientă. În prezent Moldova nu este bine pregătită pentru a fi parte a Politicii Comune de Securitate şi Apărare. Este evident faptul că dorinţa Moldovei de aderare la Uniunea Europeană trebuie să fie confirmată de eforturi imediate şi considerabile în vederea satisfacerii tuturor criteriilor de aderare.

Cu toate acestea, opţiunea majorităţii cetăţenilor Republicii Moldova este de a se integra în Uniunea Europeană. Actualitatea subiectului integrării europene în cercurile politice de la Chişinău şi acţiunile întreprinse în vederea realizării acestui deziderat ne fac să credem că Republica Moldova, după o perioadă de incertitudini, optează pentru integrarea europeană în calitate de interes naţional primar. Doar fiind stabilite nişte priorităţi clare privind dezvoltarea strategică a Moldovei, realizarea acestora, reieşind din calitatea de stat mic Republicii Moldova, va fi posibilă doar ca urmare a propriilor acţiuni diplomatice încadrate într-o politică externă foarte activă şi coerentă [29].

O mare importanţă în raţionalizarea integrării europene a fost proiectul documentului „Concepţia politicii externe a Republicii Moldova” din 2003 (nu a fost deocamdată aprobat) şi prezinta integrarea europeană drept un obiectiv strategic al interesului naţional. În condiţiile în care noua ordine mondială se configurează în jurul marilor poli de putere, este evident că, Republica Moldova nu poate rămîne în afara lor, devenind vitală necesitatea orientării şi integrării sale într-unul din aceşti poli pentru a-şi asigura perspectivele dezvoltării şi securitatea naţională. Pentru Republica Moldova acest pol îl constituie Uniunea Europeană, a cărei pondere politică şi economică este incontestabilă. Conform criteriilor geografice şi istorice, Republica Moldova este o ţară de tradiţie şi cultură europeană şi, prin urmare, integrarea într-un spaţiu european este un obiectiv natural, iar Moldova nu poate să rămînă izolată şi nici să se opună acestui proces. Prin aderarea sa la UE, Republica Moldova îşi va consolida stabilitatea sa inclusiv independenţa şi suveranitatea, integritatea teritorială şi securitatea naţională, tradiţiile, limba şi identitatea culturală. Avînd o orientare clară europeană, Republica Moldova va atrage investiţiile străine, care rămîn o componentă decisivă în creşterea economică a ţării [29]. Datoria principală a fiecărui guvern este considerată a fi păstrarea interesului naţional, a interesului poporului pe care îl conduce şi pe care îl reprezintă. Interesul naţional al Republicii Moldova, ca şi cel al fostelor state socialiste, cunoaşte o

dinamică contradictorie. Lipsa unei baze economice, sociale, politice, culturale adecvată, condiţiile de criză socială îndelungată, transformările cvasidemocratice şi situaţiile de “democratizare falsă” şi de “regres autoritar”, nu pot asigura necesarul de integritate al interesului naţional.

Integrarea Europeană rămîne obiectivul ireversibil al agendei interne şi externe a Republicii Moldova. În prezent, Republica Moldova şi UE negociază un Acord de Asociere, care va succede APC-ului. Acordului de Asociere va aprofunda semnificativ relaţiile RM-UE şi va contribui la asocierea politică şi integrarea economică, cu obiectivul apropierii treptate a RM de UE. De asemenea, pe parcursul anului 2011 a avut loc lansarea negocierilor privind stabilirea Zonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător, odată cu întrunirea condiţiilor necesare. Acordurile RM-UE privind Facilitarea eliberării vizelor şi Readmisiei au întrat în vigoare la 1 ianuarie 2008, îar în iunie 2008 a fost lansat Parteneriatul de Mobilitate RM-UE. La 15 iunie 2010 a fost lansat Dialogul RM-UE în domeniul liberalizării vizelor. În ianuarie 2011, Republica Moldova a primit Planul de acţiuni privind liberalizarea vizelor, care conţine două seturi de condiţii, care odată implementate vor contribui la instituirea unui regim fără vize între RM şi UE. Începînd cu anul 2010, Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline a Tratatului Comunităţii Energetice. În anul 2011 se planifică negocierea aderării RM la Spaţiul Aerian European Comun. La 30 septembrie 2010 a fost semnat Protocolul privind principiile generale pentru participarea RM la programele UE, care a intrat in vigoare la 1 Mai 2011. Primul program UE la care RM planifica să participe este FP7[30].

Indiscutabil, alegerea viitorului nu este un lucru uşor. Este adevărat că Republica Moldova nu poate fi considerată drept candidat la integrarea în Uniunea Europeană. Nu rareori analiştii din Occident au afirmat că, chiar dacă UE s-ar extinde spre Est, şi România ar fi admisă în această organizaţie, Republica Moldova şi-n acest caz n-ar atinge nivelul de dezvoltare pentru includerea acesteia în lista statelor candidate. Transferul hotarelor Uniunii Europene spre Prut, i-ar aduce în vecinătate un stat ameninţat de insecuritate în regiune. Ameninţările la adresa securităţii care vin din partea Republicii Moldova pot fi enumerate în primul rînd, problema transnistreană, care pînă în prezent rămîne a fi nesoluţionată, instabilitatea politică (schimbările poziţiei politice a majorităţii parlamentare şi a conducerii de la Chişinău), criza economică, nivelul înalt de corupţie al societăţii şi statului, controlul neadecvat al hotarelor, instabilitatea relaţiilor cu vecinii, cît şi lipsa unor acorduri de bază cu Ucraina şi România. Obstacol în calea integrării Republicii Moldova în Uniune este şi situaţia tensionată din Găgăuzia, intensificarea problemelor ce ţin de înrăutăţirea asistenţei medicale şi calitatea alimentării, creşterea decalajului dintre venituri şi cheltuieli, micşorarea numărului populaţiei, ş.a. Nici într-un stat din fostele republici unionale în locul sistemului monopartidist nu s-a creat un sistem pluripartidist bine închegat. Dominant este modelul în care poziţia cheie o ocupă preşedintele, iar sistemul legislativ e încă slab. Regulile electorale reprezintă doar o posibilitate formală a alegerilor, organizarea cărora este în aşa mod, încît regimul tot timpul deţine o uşoară victorie, graţie controlului asupra mass-media şi sistemului administrativ.

Alături de celelalte state din Europa de Sud-Est, Republica Moldova depune eforturi tot mai mari şi consecvente în vederea formării unui spaţiu politic, economic şi de securitate comun şi a avansării împreună pe calea integrării europene. Uniunea Europeană ar trebui să sprijine statul nostru în eforturile sale de a se conecta la toate programele, iniţiativele şi strategiile sale, şi să nu o discrimineze la momentul în care va corespunde criteriilor de asociere, iar apoi şi celor de aderare la Uniune.

În rezultatul efectuării studiului, am concluziona că realizarea interesului integrării europene, indiferent de amplasarea geografică europeană a dimensiunilor statului, depinde de trei factori esenţiali: de voinţa politică a elitelor conducătoare exprimată nu doar prin declaraţii, dar prin acţiuni concrete; de succesul reformei economice şi instituţionale, capabile să asigure realizarea criteriilor politice şi economice de la Copenhaga; de politica externă coerentă şi dinamică care va urmări

promovarea imaginii ţării în exterior şi consolidarea relaţiilor cu partenerii strategici, capabili să influenţeze accelerarea proceselor de integrare europeană [30].

Klipii I. Evoluţia cadrului politic al problemei integrării europene. / Moldova şi Integrarea Europeană. Institutul de Politici Publice. Ed.”Prut Internaţional”.-Chişinău, 2001.p.11-12.

Garaz M. Integrarea Republicii Moldova în familia democraţiilor europene// Moldova şi Lumea, N.4, 2001, p.5.

Moldova şi Integrarea Europeană. P.14; Hotărîrea cu privire la programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru perioada ianuarie1997- martie 1998. N.30 din 5 februarie 1997. Monitorul Oficial, N.13-14 din 27 februarie.

Hotărîrea cu privire la programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru anii 1998-2001. N.523 din 4 iunie 1998. Monitorul Oficial, N.54-55 din 18 iunie 1998.

Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ed.Moldpres- Chişinău ,1999. V.10, art. 1, p.130; Serebrean O. Politica şi geopolitica. Ed.”CARTIER”, Chişinău, 2004, p.13-14; Răilean V., Borş Vi., Studianov C. Integrarea economică. Proiect „Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare RM – UE”. Institutul Internaţional de Management, Chişinău, 2001, p.19.

Moldova şi Integrarea Europeană, p.57; Бутучеану Б. Молдова вступила в ВТО // „Moldova şi Lumea”, 2001, N.3, p.4.

Poloz V., Buga O. Particularităţile regionale de dezvoltare economică a Republicii Moldova. Universitatea de Stat din Tiraspol.-Chişinău, 1998, p.50.

Hotărîrea cu privire la programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru anii1999-2002”Supremaţia legii, Revitalizare economică, integrare europeană”.N.270 din 8 aprilie 1999. Monitorul Oficial, N.39-41 din 22 aprilie 1999, p.52-53.

Hotărîrea cu privire la programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova „Legalitate, Consolidare şi Reforme - întru Bunăstarea Naţiunii”. N.20 din 11 ianuarie 2000. Monitorul Oficial. N.5-7, 13 ianuarie 2000.

Moldova şi integrarea Europeană, p.26. Discursul D-lui Voronin, preşedintele Republicii Moldova la Conferinţa Europeană de la

Atena // Moldova Suverană, 18 aprilie 2003. Vectorul politicii externe moldoveneşti este integrarea europeană // Moldova Suverană, 28

ianuarie, 2004, p.1; Voronin V. A venit timpul realizării efective a democraţiei şi obţiunii europene // „Moldova Suverană”, 2003, 30 decembrie , p.3.

Uniunea Europeană va prezenta un plan special pentru Moldova. //”Flux”, 2005, 23 februarie, p.3; Planul de Acţiuni UE-Moldova .//”Moldova Suverană”, 2005, 25 februarie, p. 2,4,5; Lescu M. Planul de Acţiuni UE-R.M şi mass-media.//”Moldova şi Lumea”, 2005, Nr.2, p.18.

http://www.moldova.md http://azi.md/investigation?id=35232 Planul de Acţiuni RM – UE // « Moldova şi Lumea », 2005, Nr. 3-4, p.5 ; Cesare de Montis.:

Anul 2005 a fost foarte rezultativ. // « Moldova Suverană », 2006, 24 februarie, p. 1-3; Guvernul a examinat procesul de implementare a Planului de Acţiuni RM – UE. //”Moldova Suverană”, 2005, 10 iunie, p.3; http://www.mfa.md/Ro/Comunicare; http://www.mfa.md/Ro/Comunicare/2006-02-2OSCE.htm.

http://www.mfa.md/Ro/Comunicate/2004-12-23/interviuA.Stratan.htm ; 2006-й- решающий год для реализации Плана действий RM- EC.//»Независимая Молдова», 2006, 28 февраля, с.2.

Manole D. Politica europeană a „Noii vecinătăţi” şi impactul ei asupra Republicii Moldova. // Moldoscopie (probleme de analiză politică). P.XXVI nr. 2. USM, Chişinău 2004, p. 155-157; http://www. Sferapoliticii.ro/sfera/116-117-art5-duta.html

Modernizarea R. Moldova este calea spre spaţiul european.//”Glasul Naţiunii”, 2005, 25 septembrie, nr.34(644), p.1-2.

Окно в Европу.// «Время» 2005, 6 октября, с.2. A fost semnat Memorandumul privind monitorizarea frontierei moldo-ucrainene.//”Flux”,

2005, 10 octombrie, p.3; Uniunea Europeană şi-a inaugurat misiunea permanentă în Moldova.//”Flux”, 2005, 10 octombrie, p.3.

http://politicom.moldova.org/comentarii/rom/151/;htp://www.fisd.ro/PDF/mater-not/Raport- Transnistria.pdf

Moldova şi Integrarea Europeană. Ed. „Prut Internaţional”, Institutul de Politici Publice, Chişinău 2001, p. 59-62; Republica Moldova şi Integrarea Europeană. Cooperare în Pactul de Stabilitate. F.E.P. „Tipografia Centrală”, Institutul de Politici Publice, Chişinău 2003, p. 132; Moldovan D., Benea E., Chibaş R., Lupu V., Murzac A. La republique de Moldavie dans la strategie d’elargissement de l’Unione Europene en Sud-Est de l’Europe (dimension economique). Ed. „Economica”, Bucureşti, 2002, p. 30-33.

A se vedea: Dudău N. Evoluţii moldo-germane. //”Moldova Suverană”, 2002, 4 mai, p.2; «Молдавский вектор» Германии.//”Moldova şi Lumea”, 2004, nr.3, p.5. 

Колак Д. Жак Ширак открывает для «большой семёрки» маленькую Молдову. //»Экономическое обозрение», 1998, сентябрь, nr. 32, c. 3; Stratulat B. Moldova a devenit mai aproape de Chişinău. //”Moldova şi Lumea”, 1998, Nr 9-10, p.2; Drumeţu V. Două vizite cu acelaşi mesaj. // „Moldova şi Lumea”, 1997, Nr. 9-10, p.2.

http://politcom.moldova.org/comentarii/rom/151/ ipp.md/biblioteca.php?/=roIppage=21 ide=25-372 suplimental Result Tratat privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februarie 1992./Documente de

bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene. Ed. « POLIROM », Iaşi 2000, p. 189. Popescu-Mereacre C. Aprofundarea integrării europene vizavi de extinderea Uniunii

Europene: implicaţiile acestor tendinţe pentru Republica Moldova. /Republica Moldova şi integrarea europeană. Cooperare în Pactul de stabilitate. Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2003, p. 140-141 ; ipp.md//biblioteca php?/=ro &ppag=21ide=25-37k-Suplimental Result

http://www.eumission.mfa.md/relatii-rm-eu/

Proiectul cu privire la Concepţia Politicii Externe a Republicii Moldova (redacţie nouă) // Moldova Suverană, 1 mai 2002, p.3.

Cadrul juridic al relațiilor Republica Moldova – Uniunea Europeană

Victor Chirilă, director executiv, APE

1. Cadrul juridic: semnificaţii, avantaje şi dezavantaje

2. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM

3. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova.

Cadrul juridic: semnificaţii, avantaje şi dezavantaje

In prezent, cadrul juridic al relaţiilor Moldovei cu UE are la temelie Acordul de parteneriat şi cooperare (APC) semnat de la 28 noiembrie 1994 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o perioadă de 10 ani. APC s-a dovedit a fi în practică o formă juridică fără substanţa şi motivaţia necesare pentru realizarea obiectivelor propuse. In urma extinderii sale consecutive în Europa Centrală şi de Est, UE s-a apropiat nemijlocit de spaţiul ex-sovietic al Europei de Est, iar interesul ei pentru stabilitatea, prosperitatea şi securitatea statelor din această regiune a crescut semnificativ. Ca rezultat, în mai 2004, UE a elaborat Politica Europeană de Vecinătate (PEV) pentru statele vecine din Europa de Est şi bazinul Mării Mediteraneene, având ca scop crearea unui cerc de state prietene, prospere şi stabile în jurul său. PEV nu a schimbat cadrul juridic al relaţiilor Moldovei cu UE. APC a rămas acordul de bază al parteneriatului moldo-comunitar, dar a fost echipat cu un document politic în forma unui Plan de acţiuni UE—Moldova (PAUEM), destinat accelerării reformelor politice, economice şi sociale în ţara noastră, în schimbul aprofundării relaţiilor sale cu UE. In cele ce urmează, vom analiza implicaţiile pe care APC şi PE^ le-au avut asupra ţării noastre.

APC s-a înscris, fără îndoială, în eforturile Moldovei de a consolida fragila sa independenţa. Analizat din această perspectivă, putem spune că acest acord a consacrat ţara noastră în calitate de partener al UE. De asemenea, prin APC Moldova a reuşit să imprime pondere statutului său de actor al vieţii internaţionale şi credibilitate imaginii sale de stat adept al valorilor democratice. Acceptând să semneze primul acord de cooperare cu Moldova, UE a acordat tânărului stat moldovean o notă pozitivă pentru eforturile în domeniul democratizării. De fapt, APC a fost mai mult decât un simplu acord ce a stabilit regulile ce au guvernat evoluţia relaţiilor moldo-comunitare în ultimii zece ani. El a reprezentat, mai întâi de toate, un angajament încheiat între Moldova şi UE în numele afirmării valorilor democratice. Astfel, prin intermediul APC, UE s-a angajat să susţină eforturile Republicii Moldova orientate spre consolidarea democraţiei sale şi finalizarea tranziţiei spre economia de piaţă. La rândul său, Moldova s-a angajat să respecte valorile democratice, principiile dreptului internaţional, ale drepturilor omului şi ale economiei de piaţă, toate fiind declarate elemente esenţiale ale APC. Totodată, APC a imprimat o dimensiune politică cooperării noastre cu UE, reuşind, astfel, să transcende obiectivele pur economice ale Acordului de cooperare economico-comercială semnat de UE cu URSS şi moştenit apoi de Moldova. Pentru a da substanţă cooperării în domeniul politic, părţile au convenit să promoveze un dialog politic menit să consolideze apropierea dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, să sprijine schimbările politice şi economice din Moldova, să contribuie la o mai mare convergenţă a poziţiilor în probleme internaţionale de interes reciproc, să încurajeze cooperarea lor în probleme cu privire la respectarea principiilor democratice şi consolidarea stabilităţii şi securităţii în Europa.De asemenea, APC a instituţionalizat, pentru prima oară, relaţiile de cooperare ale Moldovei cu UE. Astfel, parteneriatul moldo-comunitar a fost ierarhizat în trei trepte: Consiliul de Cooperare, la nivel de miniştri, Comitetul de Cooperare, la nivel de înalţi funcţionari, şi Comitetul Parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai Parlamentului European şi ai Parlamentului Moldovei. Principala responsabilitate a respectivelor instituţii a constat în monitorizarea implementării Acordului de parte-neriat şi cooperare în domeniile politic, economic, juridic, financiar, social şi cultural. In acest mod, dialogul instituţionalizat a fost extins la toate sferele de cooperare de interes comun. In domeniul cooperării economice, APC a acordat Moldovei clauza privind tratamentul naţiunii celei mai favorizate cu privire la tarifele pentru bunuri şi a introdus concomitent noi elemente de natură să faciliteze schimburile între Moldova şi UE. De exemplu, APC a consacrat între părţi principiul tranzitului liber pentru mărfuri, a liberalizat circulaţia pentru unele tipuri de capital şi a formulat perspectiva creării zonei de liber schimb între Moldova şi UE. Părţile au convenit, inclusiv, asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor transfrontalière, aceasta având ca scop dezvoltarea unui sector de

servicii orientat spre piaţă. Totodată, prin Art. 50 al APC, Moldova s-a angajat să întreprindă măsurile necesare creşterii compatibilităţii graduale a legislaţiei sale cu cea a Uniunii Europene. Astfel, APC a iniţiat o nouă componentă a cooperării, şi anume armonizarea legislaţiei moldovene cu cea comunitară, declarată esenţială pentru consolidarea legăturilor economice^ale Moldovei cu UE. Cu alte cuvinte, pentru APC consolidarea şi diversificarea legăturilor economice şi comerciale nu mai erau un scop în sine, acestea fiind mai degrabă mijloace pentru a crea o largă simetrie de dezvoltare între Republica Moldova şi Uniunea Europeană în toate domeniile de cooperare, inclusiv în cel al armonizării legislative.

APC nu a satisfăcut, însă, aşteptările clasei politice de la Chişinău, chiar dacă atât structura, cât şi conţinutul său au fost inspirate din acordurile europene de asociere semnate în anii 90 de UE cu statele din Europa Centrală şi de Est. Analiza comparativă a ambelor acorduri ne demonstrează că APC a preluat majoritatea din obiectivele generale prezente în Acordul european, a fost fundamentat pe respectarea şi promovarea aceloraşi principii democratice, cuprinde aceleaşi domenii de colaborare şi dezvoltă acelaşi model de instituţionalizare a dialogului politic etc. Mai mult decât atât, obiectivele APC se înscriu perfect în tiparul criteriilor de aderare la UE enunţate de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993. în pofida acestor elemente comune, APC nu a oferit Moldovei o perspectivă clară de integrare europeană, aşa cum a fost în cazul acordurilor europene, ci a iniţiat dezvoltarea unui parteneriat pe orizontală între ţara noastră şi UE. Altfel spus, obiectivul final al APC a fost cu totul altul decât cel prezent în acordurile europene. Acestea din urmă nu s-au limitat doar la crearea unui nivel comparabil de dezvoltare în domeniile politic, juridic, economic, financiar, cultural de natură să favorizeze apropierea graduală a statelor semnatare de o mai largă arie de cooperare în Europa, aşa cum se afirmă în APC, dar au urmărit pregătirea ţărilor asociate/ candidate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea lor finală la UE.

Pentru ţara noastră, care între timp a ridicat integrarea europeană la rangul de obiectiv strategic major al politicii sale externe şi interne, APC a prezentat, de fapt, două handicapuri majore. în primul rând, APC nu a oferit relaţiilor Moldovei cu UE o finalitate clar definită în sensul integrării sale graduale în UE. în al doilea rând, spre deosebire de statele baltice, ţara noastră a fost circumscrisă spaţiului ex-sovietic faţă de care UE nu era încă pregătită să abordeze o strategie integraţionistă. In ciuda handicapurilor sale structurale, implementarea APC a avut, totuşi, efecte pozitive asupra Moldovei şi relaţiilor sale cu UE. Printre realizările principale ale APC pot fi enumerate dezvoltarea unui dialog politic structurat şi continuu cu UE, implicarea UE în promovarea reformelor interne în Moldova, precum şi demararea procesului de armonizare a legislaţiei ţării noastre cu legislaţia comunitară în domeniile drepturilor omului, sistemului judiciar şi administrativ, economiei, comerţului, cooperării vamale, fitosanitar, securităţii alimentare, transportului, reformei sociale, educaţiei etc.

Cu toate acestea, APC nu s-a ridicat la nivelul obiectivelor fixate. Dialogul politic moldo-comunitar a continuat să acorde o atenţie superficială subiectelor politice de interes major pentru Moldova precum problema transnistreană, retragerea trupelor ruse sau eventuala includere a Moldovei în Procesul de Stabilizare şi Asociere din Europa de Sud-Est. Până la aderarea Moldovei la Politica Europeană de Vecinătate (PEV), cooperarea comercial-economică nu a înregistrat progrese însemnate. Obiectivul APC privind crearea unei zone de comerţ liber între UE şi Moldova, după ce aceasta din urmă va adera la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), a rămas nerealizat. De asemenea, în perioada 1998-2006, volumul total al comerţului moldo-comunitar nu a depăşit o treime din volumul total al exporturilor şi importurilor efectuate de ţara noastră. Această situaţie s-a schimbat doar după ce România a aderat la UE în ianuarie 2007, când comerţul Moldovei cu UE a depăşit 50% din volumul total al operaţiunilor de comerţ realizate de agenţii economici din Moldova. La capitolul armonizare legislativă, Moldova a obţinut progrese nesemnificative în

perioada 1998-2005, iar lucrurile au început să se schimbe încet doar odată cu demararea procesului de executare a angajamentelor luate de Moldova în Planul de acţiuni semnat cu UE, în cadrul PEV, la 22 februarie 2005- Acestea şi alte eşecuri ale APC au fost previzibile de Ia bun început, în mare parte din două considerente. Mai întâi de toate, APC nu a oferit Moldovei stimulentele politice, economice şi financiare necesare pentru a o determina să angajeze resursele instituţionale şi financiare necesare pentru implementarea sa eficientă. Totodată, nici UE, care era preocupată de extinderea sa în Europa Centrală şi de Est, nu a dat dovadă de voinţă politică şi interes pentru o mai activă implicare în implementarea APC.

Fiind conştientă de deficienţele APC, Ia sfârşitul anilor 90 diplomaţia moldoveana şi-a propus afirmarea Moldovei ca parte componentă a Europei de Sud-Est, dorind să evadeze, astfel, din categoria statelor ex-sovietice. De altfel, aşa cum au demonstrat-o anterior statele baltice, regăsirea şi reafirmarea propriei identităţi geo-politice a favorizat integrarea lor în Alianţa Nord-Atlantică (NATO) şi UE. în acest context, cooperarea regională în Europa de Sud-Est a devenit o prioritate pentru

autorităţile moldovene, care sperau că pe această cale vor convinge UE să includă Moldova în Procesul de Stabilizare şi Asociere pentru Europa de Sud-Est, propus de Comisia Europeană la 26 mai 1999. După multe eforturi diplomatice, Moldova a fost admisă, la 28 iunie 2001, doar în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), care conţinea angajamentul UE de a sprijini statele din Europa de Sud-Est de perspectiva integrării lor depline în structurile sale. Acest angajament al UE nu se referea şi la Moldova, deoarece includerea sa în PSESE a fost condiţionată de Bruxelles de neabordarea problemei transnistrene şi, mai ales, a perspectivei de aderare la UE. In ciuda aprofundării cooperării sale regionale în Europa de Sud-Est, Moldova nu a reuşit să determine UE să o includă în Procesul de Stabilizare şi Asociere alături de statele din Balcanii de Vest. începând, însă, cu anul 2004, PEV a deschis noi oportunităţi pentru depăşirea limitelor politice şi instituţionale ale APC. Cu toate acestea, Moldova a rămas în continuare circumscrisă regiunii ex-sovietice a Europei de Est, care este în afara ariei de aplicare a politicii de extindere a UE.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM

Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM a intrat in vigoare abia in iulie 1998, pentru o perioadă de zece ani. APC creează cadrul juridic şi instituţional pentru relaţiile dintre Moldova şi UE, care este valabil şi astăzi. Obiectivele principale ale APC sint următoarele:

a. Continuarea dialogului politic;

b. Promovarea comerţului şi investiţiilor;

c. Cooperarea in domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural;

d. Susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi a finaliza tranziţia la economia de piaţă.

APC reiterează valorile comune impărtăşite de către părţi şi care stau la baza parteneriatului dintre UE şi RM: democraţia, statul de drept, drepturile omului, economia de piaţă etc. Atenţia principală este acordată relaţiilor comerciale şi cooperării economice. UE şi Moldova işi acordă reciproc statutul de cea mai favorizată naţiune in schimburile comerciale şi limitează posibilitatea impunerii unor restricţii la importuri şi exporturi. APC prevede posibilitatea creării unei zone de liber schimb dintre UE şi Moldova in cazul in care Moldova inregistrează progrese in reformele de piaţă. APC mai prevede armonizarea legislaţiei Moldovei cu cea a UE şi instituţionalizarea

dialogului in domeniile de cooperare, inclusiv cel politic, prin crearea unor instituţii commune pentru implementarea APC: Consiliul de Cooperare UE-Moldova este compus din membri ai Consiliului European şi ai Comisiei Europene, pe de o parte, şi din membri ai Guvernului Republicii Moldova, pe de altă parte, şi se intruneşte o dată pe an. Acesta este asistat de către Comitetul de Cooperare, la care participă inalţi funcţionari şi care işi duce activitatea in cadrul a cinci subcomitete . In plus, este creat Comitetul Parlamentar de Cooperare pentru promovarea dialogului politic la nivel parlamentar. In perioada următoare intrării in vigoare a APC are loc o activizare vădită a diplomaţiei moldoveneşti pe vectorul european, in special in vederea aderării RM la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, eforturi incheiate cu succes in 2001, cind Moldova aderă la această iniţiativă. Participarea la Pact este văzută de autorităţile moldovene drept o posibilitate de a include Moldova in Procesul de Stabilizare şi Asociere al UE pentru Balcanii de vest, o „scurtătură” pentru procesul de aderare a RM la UE. In paralel, pe plan intern se conturează tot mai mult consensul politic din Moldova cu privire la opţiunea europeană a statului nostru, exprimat printr-un document-apel cu privire la integrarea europeană semnat de 25 de formaţiuni politice, in mai 2000, şi un Apel către preşedintele ţării, din iunie 2002, semnat de o serie de partide politice şi organizaţii neguvernamentale care revendică crearea unei Comisii naţionale pentru integrarea europeană şi

Din 2002, cele cinci subcomitete funcţionează in următoarele domenii: promovarea comerţului şi a relaţiilor economice; cooperarea in domeniul justiţiei şi afacerilor interne; cooperarea vamală şi transfrontalieră; armonizarea legislaţiei; implementarea studiului de fezabilitate cu privire la crearea unei zone de liber schimb. la elaborarea unei strategii de integrare europeană a RM. De la sfirşitul anului 2002, autorităţile moldovene purced la crearea cadrului instituţional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM: Comisia Naţională pentru Integrarea Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare europeană (CPIE), Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE. In septembrie 2003, cind Moldova fusese deja invitată

să participe la Politica Europeană de Vecinătate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o Concepţie de integrare a RM in UE.Comisarul European pentru Extindere Gunter Verheugen prezintă autorităţilor moldoveneşti priorităţile strategice şi principiile de bază ale PEV. Verheugen invită autorităţile moldoveneşti să elaboreze un Plan individual de acţiuni, care urmează să ţină cont de specificul, capacităţile şi problemele RM şi care va defini obiectivele cooperării RM cu UE. In acelaşi timp, Verheugen constată că politica de vecinătate a UE nu presupune aderarea statelor vecine la UE, dar că aceasta „nu inchide uşa pentru aspiraţiile europene ale oricărei dintre ţările vecine”. In urma a patru runde de negocieri asupra Planului individual de Acţiuni UE – RM desfăşurate pe parcursul anului 2004, acesta este aprobat de către Comisia Europeană la 9 decembrie 2004 şi semnat de către părţi la 22 februarie 2005. La 24 martie 2005, in prima şedinţă a Parlamentului ales in scrutinul din 6 martie 2005, acesta a adoptat unanim Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene. “Noi pornim de la faptul că dezvoltarea de mai departe a Republicii Moldova nu poate fi asigurată decit prin promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană, spre soluţionarea paşnică şi democratică a problemei transnistrene, spre funcţionarea eficientă a instituţiilor democratice şi garantarea drepturilor minorităţilor naţionale. Realizarea acestor sarcini este posibilă in condiţiile unei cooperări responsabile a puterii şi opoziţiei, ale stabilităţii vieţii politice interne, ale unor garanţii democratice pentru dezvoltarea liberă a mijloacelor de informare in masă şi ale unei asigurări riguroase a independenţei Republicii Moldova in relaţiile ei reciproce cu statele vecine,” se menţionează in declaraţia adoptată. Obiectivul strategic al integrării europene este reiterat şi de

către nou-alesul Preşedinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, in discursul său de investitură din 7 aprilie 2005, care a chemat la consolidarea tuturor forţelor politice şi a societăţii in vederea

atingerii acestui scop. In plus, programul de activitate al Guvernului pentru 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului” proclamă integrarea europeană şi realizarea Planului de Acţiuni UE – RM drept priorităţi fundamentale ale activităţii noului Guvern, de rind cu dezvoltarea economică durabilă social orientată şi reintegrarea ţării. Prin decret prezidenţial, Ministerul Afacerilor Externe este transformat in „Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene”, iar funcţia ministrului de Externe este promovată la rangul de viceprim-ministru.Astfel, in momentul intrării in vigoare a PA, RM este un stat care defineşte clar obiectivul de integrare europeană drept obiectiv naţional fundamental: acest obiectiv este sprijinit printr-un consens politic intern fără precedent, există un cadru instituţional intern cuprinzător pentru realizarea obiectivului in cauză, iar circa 65% din cetăţenii RM sint in favoarea aderării RM la UE .Oportunitatea şi urgenţa realizării acestui deziderat este cu atit mai mare in contextul regional favorabil existent la momentul actual: Romania va deveni membru al UE in 2007 sau 2008, iar autorităţile ucrainene alese in urma revoluţiei „oranj” din 2004 şi-au exprimat clar dorinţa de a adera la UE şi de a continua reformele politice şi economice necesare pentru realizarea acestui deziderat. In aceste condiţii, APC – acord semnat in 1994, care pune accentul pe relaţiile economice şi comerciale dintre UE şi RM şi care, important, nu recunoaşte aspiraţiile europene ale RM – este un acord care in mare parte nu corespunde actualei conjuncture politice interne şi regionale. In februarie 2005 acesta nu a fost inlocuit, ci suplimentat prin Planul individual de Acţiuni UE – RM, care acoperă golurile din APC reieşind din realităţile actuale şi acordă mai multă substanţă şi urgenţă prevederilor din APC.

Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova

Ce reprezintă Planul de Acţiuni Uniunea Europeană –Republica Moldova

Planul individual de Acţiuni UE-RM reprezintă un document politic incheiat intre UE şi epublica Moldova şi care stabileşte programul, obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru 2005 – 2007. PA nu inlocuieşte cadrul contractual actual dintre UE şi RM, care rămine a fi Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), ci il complementează pe acesta, atribuind mai multă importanţă şi urgenţă procesului de reforme economice şi politice stipulate in APC. Astfel, PA nu este doar o hartă de parcurs pentru apropierea RM de UE şi realizarea obiectivului strategic de integrare europeană, ci şi un program de reforme politice şi economice interne pe care autorităţile moldoveneşti s-au angajat să le realizeze. PA a fost semnat la 22 februarie 2004 pentru un termen de trei ani. Planul prevede intensificarea relaţiilor politice, de securitate, economice şi culturale şi „impărtăşirea responsabilităţii pentru prevenirea conflictelor şi reglementarea acestora”, unul din obiectivele principale ale PA fiind sprijinirea de către UE a eforturilor de soluţionare a conflictului transnistrean. In Plan sint recunoscute aspiraţiile europene ale RM şi se face referinţă la concepţia de Integrare Europeană a Republicii Moldova pe care Chişinăul a prezentat-o comisiei Europene in septembrie 2003. In acelaşi timp, PA stipulează că nivelul relaţiilor dintre UE şi RM va depinde de ataşamentul RM faţă de valorile comune şi de capacitatea acesteia de a implementa priorităţile stabilite. Planul prevede o serie de rerspective noi pentru dezvoltarea relaţiilor de parteneriat dintre UE şi RM:

a. Perspectiva de a trece de la cooperare la integrare prin participarea RM la piaţa internă a UE şi la politicile şi programele UE;

b. Intensificarea cooperării politice prin elaborarea unor mecanisme de dialog politic;

c. Angajamentul ferm al UE de a sprijini soluţionarea conflictului transnistrean;

d. Convergenţa legislativă, deschiderea economică, reducerea barierelor comerciale;

e. Asistenţă financiară sporită pentru realizarea acţiunilor propuse in PA;

f. Posibilitatea participării RM la programe culturale, educaţionale, ştiinţifice, ecologice ale UE etc.;

g. Sprijin pentru armonizarea legislaţiei RM la acquis-ul comunitar

h. Stabilirea unui dialog in domeniul vizelor şi posibilitatea acordării RM a unor facilităţi cu privire la vize etc.

Observăm că PA ajustează cadrul de relaţii dintre RM şi UE la cerinţele şi conjunctura internă şi externă actuală a acestor relaţii şi anume:

• Introduce mai multă claritate şi precizie in ceea ce priveşte domeniile de cooperare bilaterală şi stabileşte nişte acţiuni prioritare in acest sens;

• Incearcă să echilibreze aspectul preponderent economic al relaţiilor UE-RM prevăzut in APC printr-o serie de prevederi cu privire la cooperarea politică şi de securitate, inclusiv prevede

posibilitatea alinierii RM la poziţiile de politică externă luate de UE;

• Ia seama de programele şi strategiile naţionale in vigoare ale RM ca SCERS, Planul Naţional de Acţiune in domeniul Drepturilor Omului, Strategia Naţională de Prevenire şi Combatere

a Corupţiei etc.;

• Acordă o atenţie deosebită eforturilor de soluţionare a conflictului transnistrean şi prevede participarea UE la acestea, recunoscind indirect că problema transnistreană este un obstacol-cheie pentru dezvoltarea RM;

• Ia act de aspiraţiile europene ale RM, dar in acelaşi timp conţine un puternic element de condiţionalitate: parteneriatul dintre UE şi RM urmează a fi construit in baza valorilor comune,

perspectiva de integrare europeană fiind pusă in relaţie direct cu mersul şi succesul reformelor interne.

Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar este corpul de drepturi şi obligaţii ale statelor membre ale UE. Acquis-ul se compune din:

a. Conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor UE;

b. Legislaţia adoptată in vederea aplicării tratatelor şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE;

c. Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de UE;

d. Măsurile luate in cadrul politicii externe şi de securitate comună;

e. Măsurile luate in domeniul justiţiei şi al afacerilor interne;

f. Acordurile internaţionale incheiate de Comunitatea Europeană şi cele incheiate de către statele member intre ele in domenii de activitate ale UE.

Acquis-ul comunitar cuprinde aşadar nu doar legislaţia comunitară in sensul strict al cuvintului, ci şi documentele adoptate in cadrul pilonilor doi şi trei ale UE, precum şi obiectivele comune trasate in Tratatele UE. Statele candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar inainte de aderarea lor la UE. Pentru a se integra in UE, statele candidate trebuie să transpună acquis-ul in legislaţia lor naţională şi să inceapă să-l implementeze din momentul accederii la UE.

Domeniile prioritare de acţiune ale Planului de Acţiuni

PA prevede o serie de măsuri pe termen scurt şi lung in şapte domenii generice de cooperare:

1. Dialogul şi reforma politică;

2. Cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;

3. Reformele şi dezvoltarea economică şi socială;

4. Relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie;

5. Cooperarea in domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

6. Transport, energie, telecomunicaţii, mediu inconjurător, cercetare,dezvoltare şi inovaţie;

7. Contacte umane.

Structura PA este foarte asemănătoare cu criteriile de aderarela UE, cunoscute şi ca criteriile de la Copenhaga

1. Criteriul politic: “stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia,supremaţia legii,drepturile omului şi respectarea şi protecţia drepturilor minorităţilor”.

2. Criteriul economic: “existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei pe piaţa internă a UE”.

3. Criteriul acquis-ului: „capacitatea de asumare a obligaţiilor de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice,economice şi monetare”.Astfel, deşi PA nu presupune aderarea RM la UE, măsurile prevăzute in PA vor ajuta RM să se apropie de criteriile de aderare şi deci să fie un stat mult mai pregătit pentru demararea procesului de aderare la UE la finele realizării PA in 2008. In acelaşi timp, PA face referinţă la un set de obiective prioritare:

a. Eforturi susţinute in vederea identificării unei soluţii viabile a conflictului transnistrean;

b. Consolidarea stabilităţii şi eficienţei instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept;

c. Asigurarea respectării libertăţii mass-media şi a libertăţii de exprimare;

d. Consolidarea capacităţii administrative şi a sistemului judecătoresc;

e. Reluarea cooperării cu Instituţiile Financiare Internaţionale, combaterea sărăciei;

f. Imbunătăţirea climatului investiţional prin imbunătăţirea climatului de afaceri şi lupa impotriva corupţiei;

g. Instituirea unui sistem eficient şi cuprinzător de gestionare a frontierei pe toate sectoarele frontierei RM, inclusiv pe segmental transnistrean;

h. Lupta impotriva crimei organizate, inclusiv a traficului de fiinţe umane;

i. Gestiunea fluxurilor migraţionale.

Observăm că, deşi, intr-o perspectivă mai indelungată, RM trebuie să intreprindă măsuri in toate cele şapte domenii largi de acţiune ale PA, acţiunile prioritare vizează rezolvarea unui set de probleme-cheie existente la momentul semnării PA şi care trezesc cea mai mare ingrijorare din partea UE. Aceste probleme reprezintă deopotrivă obstacole importante pentru procesul de democratizare şi dezvoltare economică a RM existente la momentul actual, dar şi surse majore de insecuritate şi instabilitate atit pentru RM, cit şi pentru restul Europei. Se pare aşadar că in perspectiva apropiată aceste priorităţi vor constitui obiectul relaţiilor dintre UE şi RM,iar redibilitatea opţiunii europene a RM va depinde de voinţa şi coerenţa de care vor da dovadă autorităţile RM in soluţionarea acestor probleme prioritare.

Implementare şi monitorizarea a Planului de Acţiuni

Responsabilitatea principală pentru realizarea PA ii revine Republicii Moldova, marea majoritate a obiectivelor conţinute in acesta fiind angajamente asumate de RM. In acest sens, actualul program guvernamental prevede adoptarea unui Program Naţional de Implementarea PA RM – UE, care va prevedea măsurile necesare, instituţiile responsabile şi termenele de realizare ale obiectivelor PA. In acelaşi timp, autorităţile RM vor beneficia de asistenţă tehnică şi financiară din partea UE pentru implementarea PA. Astfel, pentru realizarea PA in 2005–2006, Comisia Europeană va aloca RM asistenţă tehnică şi financiară in valoare de 42 milioane de Euro in cadrul programului TACIS.

La nivel naţional, monitorizarea şi coordonarea sectorială a implementării Planului de Acţiuni se realizează lunar, trimestrial şi semestrial de către ministerele coordonatoare – Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Comerţului, Ministerul Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor, Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene asigură monitorizarea generală la nivel de Guvern şi stabilirea colaborării cu partenerii externi, in primul rand cu instituţiile UE. Aspectele prioritare ale procesului de integrare europeană, problemele şi modalităţile de soluţionare ale acestora sunt discutate in cadrul reuniunilor Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană. Primul raport intern de evaluare semestrială a implementării Planului de Acţiuni RM-UE a fost adoptat la şedinţa Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană din 7 septembrie 2005 şi transmis ulterior Comisiei Europene. Acesta a fost elaborate in baza rapoartelor ministerelor şi autorităţilor administrative centrale şi relatează despre principalele măsuri luate in vederea implementării PA. In acelaşi timp, atit la implementarea PA, cit şi la monitorizarea acestuia se vor implica activ organizaţiile societăţii civile

La nivel bilateral, progresul inregistrat in realizarea obiectivelor convenite va fi monitorizat de către organele stabilite in cadrul Consiliului de Cooperare UE-RM, care intrunesc reprezentanţi

ai RM, ai statelor UE, ai Comisiei Europene şi ai Secretariatului Consiliului European.

La nivelul UE, Comisia Europeană va fi responsabilă de elaborarea rapoartelor de evaluare. In acest sens, Comisia va solicita informaţie din partea autorităţilor RM şi va consulta alte instituţii

internaţionale ca Consiliul Europei, OSCE, organele relevante ale ONU, Instituţiile Financiare Intenţionale etc. Va fi consultat şi Inaltul Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) in probleme ce ţin de dialogul şi cooperarea politică şi colaborarea in cadrul PESC. Primul raport de evaluare a fost realizat după doi ani de implementare a PA, in 2006, iar cel de-al doilea – in 2007.Propunerile referitoare la dezvoltarea de mai departe a relaţiilor contractuale dintre

UE şi RM vor fi făcute in baza acestor rapoarte.Comisia a propus ca, in funcţie de succesul implementării PA,Moldovei să ii fie oferit un cadru cadru nou şi mai larg de cooperare cu UE, posibil in forma unui Acord de Vecinătate Europeană. Insă o decizie finală cu privire la forma relaţiilor bilaterale dintre UE şi RM va fi luată ulterior.

Deşi PA este un acord politic bilateral dintre autorităţile RM şi UE, obiectivele prevăzute in PA nu pot fi realizate plenar fără participarea societăţii civile la implementarea şi monitorizarea

acestuia. PA este parte a obiectivului strategic al RM de integrare europeană, iar realizarea acestuia nu poate fi doar preocuparea sau sarcina autorităţilor, ci presupune o mobilizare a intregii societăţi. Integrarea europeană este un proces complex, de lungă durată şi care afectează toate sferele vieţii sociale şi fiecare cetăţean in parte. Premisa unei participări calitative şi de substanţă a organizaţiilor societăţii civile la realizarea PA este stabilirea unui parteneriat eficient dintre acestea şi autorităţi. Merită a fi menţionat că reprezentanţii societăţii civile deja participă la instituţiile şi activităţile de integrare europeană. De exemplu, un reprezentant al societăţii civile participă la Comisia Naţională pentru Integrare Europeană; proiectul Strategiei de Integrare Europeană a fost elaborate de reprezentanţi ai societăţii civile impreună cu reprezentanţi ai autorităţilor in noiembrie 2005, Preşedintele Parlamentului RM, Marian Lupu, a lansat o iniţiativă cu privire la adoptarea concepţiei de conlucrare dintre legislativ şi societatea civilă in contextul eforturilor de integrare europeană a RM etc. Această conlucrare şi-a demonstrat eficienţa şi trebuie continuată şi intensificată. Instituţiilor societăţii civile – organizaţii neguvernamentale, asociaţii obşteşti, grupuri de iniţiativă etc. – le revin următoarele

sarcini principale in procesul de realizare a PA: a. Promovarea obiectivelor prevăzute in PA in rindul societăţii prin sensibilizarea opiniei publice, informarea cetăţenilor, realizarea unor programe educaţionale cu privire la procesul de integrare europeană şi Uniunea Europeană. Aceste activităţi ar avea drept finalitate mobilizarea sprijinului cetăţenilor pentru acţiunile intreprinse in cadrul PA şi participarea nemijlocită a cetăţenilor la realizarea acestora, o mai bună inţelegere de către cetăţeni a beneficiilor şi costurilor procesului de integrare europeană, o mai mare transparenţă a actului guvernamental in general; b. Conlucrarea şi dialogul constructiv dintre organizaţiile societăţii civile şi autorităţile centrale şi locale ar permite participarea nemijlocită a primelor la realizarea obiectivelor PA, in particular la astfel de capitole ca consolidarea instituţiilor democratice, promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,lupta cu corupţia, promovarea dezvoltării durabile, reforma legislativă etc.

In preambulul PA se menţionează că PEV deschide pentru RM perspectiva de a trece de la cooperarea cu UE la un „inalt grad de integrare” in UE, PA fiind un prim pas in această direcţie şi premisa avansării procesului de integrare europeană a RM. In contextul PA integrarea europeană nu inseamnă aderarea RM la UE, ci mai curind un proces de ajustare la modelul de guvernare european, bazat pe principiile statului de drept şi ale economiei de piaţă, de aliniere a normelor şi standardelor naţionale la cele ale UE, de participare graduală la programele şi politicile UE şi de aprofundare a interdependenţei dintre procesele şi politicile comunitare şi cele promovate la nivel naţional. Astfel, integrarea europeană nu este doar un obiectiv de politică externă, ci, in virtutea transformărilor fundamentale pe care RM trebuie să le realizeze in procesul de integrare europeană pe plan intern, in primul rind un obiectiv de politică internă a RM. Odată angajată pe calea integrării europene, toate politicile RM vor fi elaborate după principiile compatibilităţii cu şi ajustării la legislaţia şi standardele care sint in vigoare in UE. Eforturile diplomatice ale RM de integrare in UE trebuie să fie insoţite de eforturi susţinute de ajustare a politicilor interne la standardele europene. Acest lucru poate fi realizat prin promovarea unui program coerent de reforme şi de ajustare structurală a economiei, prin crearea unor condiţii favorabile pentru atragerea investiţiilor străine şi locale in

economia ţării, prin crearea unui mediu de faceri favorabil bazat pe un cadru legal stabil şi coerent etc. Acest proces de convergenţă cu valorile şi modelul European este cunoscut ca proces de europenizare a politicii interne şi este intilnit atit in statele membre ale UE, cit şi in statele candidate care se pregătesc pentru aderarea la UE. Acest lucru s-a observant deosebit de bine in cazul statelor Europei Centrale şi de Est, pentru care procesul de integrare europeană a oferit motivaţia şi modelul necesar pentru a pune pe picioare nişte democraţii stabile şi economii de piaţă funcţionale, şi pentru a atinge rate de creştere economică inalte şi stabile in termene foarte scurte. Un alt aspect al procesului de europenizare a politicilor interne constă in faptul că pe măsura aprofundării relaţiilor dintre RM şi UE, autorităţile naţionale vor trebui să dea seama pentru acţiunile intreprinse pe plan intern tot mai mult Bruxelles-ului deopotrivă cu electoratul de acasă. Anume din aceste motive marea majoritate a obiectivelor PA se referă anume la măsuri de ordin intern. PA este in primul rind un program de reforme politice, economice şi sociale interne, pe care autorităţile RM s-au angajat politic faţă de UE să le realizeze. Mai mult, obiectivele PA sint strins legate de obiectivele trasate in cadrul celorlalte programe şi strategii naţionale ale RM, ca SCERS, Planul Naţional de Acţiuni in domeniul Drepturilor Omului etc. Deci şi procesul de realizare a acestor strategii şi programe va constitui indirect obiectul monitorizării din partea UE, deoarece de succesul acestora depinde succesul realizării obiectivelor PA. In acelaşi timp, PA conţine o serie de referinţe nu doar la conţinutul politicilor interne, ci şi la modul de realizare a acestora. PA face referinţă la necesitatea conlucrării dintre autorităţi şi societatea civilă, la transparenţa autorităţilor in relaţiile cu mass-media, la transparenţa şi previzibilitatea politicilor regulatorii etc. Astfel, se aşteaptă ca, in cele mai bune tradiţii europene, procesul de politici publice să devină unul mai deschis pentru cetăţeni, mai transparent, mai previzibil şi mai coerent. Iniţiativa speakerului Parlamentului de colaborare cu societatea civilă este un gest de deschidere şi transparenţă din partea autorităţilor.

Integrarea europeană rămine a fi in esenţă un obiectiv de politică externă. Fiind declarat obiectiv strategic, vectorul European devine cel prioritar in politica externă a RM. In acest sens, Concepţia Politicii Externe in vigoare, care a fost adoptată in 1995, devine una desuetă şi trebuie revăzută in aşa fel incit să reflecte obiectivul strategic de integrare europeană. Din prevederile PA pot fi desprinse următoarele obiective legate de politica externă a RM:

a. Colaborarea în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună

(PESC) a UE prin: consolidarea dialogului şi cooperării politice şi de securitate cu UE; continuarea cooperării in domeniul combaterii terorismului, al proliferării armelor de distrugere in masă, al exporturilor ilegale de arme etc. De asemenea, RM ii este acordată posibilitatea de a se ralia la poziţiile adoptate de către UE in cadrul CFSP.

b. Continuarea participării RM la diversele instituţii şi tratate

multilaterale la care este parte: Consiliul Europei, OSCE, ONU, WTO, Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, Convenţia de la Aarhus, Protocolul de la Kyoto etc.; indeplinirea obligaţiilor legate de aderarea RM la acestea, precum şi a recomandărilor făcute de acestea autorităţilor RM.

c. Continuarea participării RM la activităţile Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, care este „complementară” realizării obiectivelor PA.

d. Aderarea la noi organisme şi tratate multilaterale, cum este Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale, care ar permite extinderea participării RM la instituţiile şi acordurile multilaterale spre noi domenii de cooperare internaţională.

e. Colaborarea transfrontalieră şi cea intraregională este unul din elementele-cheie ale PEV, care va fi sprijinit financiar in cadrul IEVP şi care deschide posibilităţi noi pentru consolidarea relaţiilor economice şi dezvoltarea reţelelor de infrastructură cu statele vecine, in primul rind cu Romania, membru al UE din 2007. Apropierea de UE presupune in mod special apropierea şi consolidarea relaţiilor RM cu organismele paneuropene care au activităţi şi obiective c complementare cu cele ale UE, aşa ca OSCE, Consiliul Europei, NATO etc. Merită a fi menţionat că in contextul semnării PA, Preşedintele RM Vladimir Voronin a făcut in iunie 2005 un demers către Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles de semnare a unui Plan Individual de Acţiuni de Parteneriat (PIAP) cu NATO. Acest demers a fost avizat pozitiv de către această organizaţie, iar planul ar putea fi semnat chiar in 2006. Finalitatea PIAP cu NATO va fi aceeaşi ca şi in cazul PA RMUE – acesta nu va presupune aderarea RM la NATO, deoarece este un instrument destinat statelor care nu intenţionează să adere la NATO in viitorul apropiat. Pe de altă parte, principalul obiectiv urmărit de Alianţa Nord-Atlantică in cadrul PIAP va fi de a crea un cadru propice pentru facilitarea şi urgentarea procesului de reforme din Republica Moldova, in special in sectorul de apărare şi securitate.

Declararea obiectivului de integrare europeană drept obiectiv strategic face din acesta un obiectiv prioritar. Astfel, după o perioadă lungă de incertitudine, politica externă a RM capătă o

direcţie clară, cea europeană. După cum am arătat mai sus, integrarea europeană presupune derarea la spaţiul politic, economic şi social european, inclusiv prin armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană. In aceste condiţii, devine problematică păstrarea calităţii de membru al Comunităţii Statelor Independente (CSI), deoarece este imposibilă armonizarea legislaţiei, ajustarea la standardele a două sisteme diferite şi participarea concomitentă la două spaţii economice şi politice diferite. Conceptul unei politici externe multivectoriale sau a construirii unei punţi intre vest şi est nu mai este valabil in condiţiile actuale.

Rusia nu este unul din statele incluse in PEV, din cauza unei relaţii diferite care există intre aceasta şi UE. Rusia este cel mai mare vecin al UE şi un actor-cheie in problemele geopolitice şi de securitate la nivel global şi regional. Rusia este principalul furnizor de produse energetice către UE şi o importantă piaţă de desfacere pentru bunurile şi serviciile din UE. Acestea sint principalele premise ale unei relaţii speciale dintre UE şi Rusia, denumită „parteneriat strategic” şi care prevede construirea a patru spaţii comune – economic; de libertate, securitate şi justiţie; de cooperare in domeniul securităţii externe; de cercetare, invăţămint, cultură. In cadrul spaţiului comun de securitate externă, UE şi Rusia s-au angajat să impărtăşească responsabilitatea pentru stabilitatea şi securitatea din regiunile din vecinătatea Rusiei şi cea a UE şi să colaboreze la soluţionarea conflictelor „ingheţate” din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah.

In acelaşi timp, Rusia este statul care exercită cea mai mare influenţă asupra RM in plan politic, economic, social şi cultural. Impactul crizei financiare din 1998 din Rusia şi rolul Rusiei in procesul de reglementare transnistreană sint două exemple in acest sens. Moldova, de rind cu alte state ex-sovietice, face parte din aşa-numita „vecinătate apropiată” a Rusiei, tratată de către Moscova drept zonă de influenţă exclusivă a Rusiei. Odată cu extinderea spre est a UE, Moldova devine şi un „vecin apropiat” al UE. Datorită acestei duble calităţi a RM de „vecin” al Rusiei şi al UE, se pare că nici una din cele două probleme-cheie pe agenda relaţiilor dintre UE şi RM – integrarea europeană şi rezolvarea problemei transnistrene – nu va putea fi soluţionată fără participarea, intrun fel sau altul, a Rusiei. Pentru RM relaţiile cu Rusia rămin unele extrem de importante datorită rolului pe care Rusia continuă să il joace in reglementarea conflictului transnistrean in calitate de stat garant, a pieţei imense de desfacere pentru produsele moldoveneşti, a dependenţei cvasitotale a RM de agenţii energetici ruşi etc. O relaţie viabilă şi funcţională cu Federaţia Rusă este absolut necesară pentru

asigurarea intereselor naţionale ale RM. Insă aceste relaţii trebui să fie construite pe alte principii decit cele care au existat pină in prezent, şi anume pe bază de respect reciproc şi neamestec in treburile interne.După revoluţia „oranj” din Ucraina din decembrie 2004, noua conducere ucraineană şi-a exprimat intenţia fermă de integrare europeană a Ucrainei şi de continuare a eforturilor de edificare a statului de drept bazat pe principiile economiei de piaţă. Ucraina este unul din statele membre ale PEV şi care a semnat un Plan individual de acţiuni cu UE in februarie 2005. Printre altele, acesta prevede o colaborare mai strinsă dintre UE şi Ucraina in asigurarea securităţii in regiune, in particular prin colaborarea in vederea identificării unei soluţii viabile a conflictului transnistrean.

Aspiraţiile europene ale Ucrainei au fost recunoscute şi incurajate de liderii UE in cadrul Summit-ului UE–Ucraina din decembrie 2005, inclusiv datorită rolului important pe care l-a jucat Ucraina in eforturile de soluţionare a conflictului transnistrean şi in lansarea misiunii UE de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană. In acelaşi timp, noua conducere de la Kiev işi propune să joace rolul de lider regional, in special prin revigorarea GUAM-ului şi lansarea iniţiativei comune cu Georgia de creare a Comunităţii Opţiunii Democratice cu scopul promovării democraţiei şi a valorilor europene in statele regiunii, la care participă şi Moldova. Aceste evoluţii de la Kiev, dar şi apropierea relaţiilor dintre UE şi Ucraina, sporesc capacitatea Kievului de a juca un rol stabilizator la nivel regional şi deschid noi perspective de dezvoltare a relaţiilor moldo-ucrainene. Acestea ar viza in primul rind colaborarea in procesul de reglementare transnistreană, colaborarea la securizarea frontierei moldo-ucrainene, colaborarea regională in vederea realizării intereselor economice şi politice comune, intensificării schimburilor comerciale etc. In contextul participării atit a RM, cit şi a Ucrainei la PEV, precum şi al aspiraţiilor europene impărtăşite de aceste două state, cadrul european este unul extrem de propice pentru dezvoltarea şi fructificarea acestor relaţii in continuare in baza respectului reciproc şi a unui climat de incredere.

Relaţiile cu România, membru a UE din 2007 .Deseori Romîniei îi este atribuit rolul de „locomotivă” in procesul deintegrare in structurile europene a Republicii Moldova. Importanţa unor bune relaţii cu Romania este dictată atit de puternicele tradiţii istorice şi culturale care ne leagă, cit şi de o serie de considerente de ordin practic, cum ar fi importanţa legăturilor comerciale moldo- romane pentru producătorii autohtoni, colaborarea in domeniul securităţii energetice a Moldovei, colaborarea moldo-romană in cadrul iniţiativelor regionale pentru Europa de Sud-Est etc. In ultimul an relaţiile dintre RM şi Romania au căpătat o mai mare amploare. RM a fost primul stat vizitat de către Preşedintele Romaniei Traian Băsescu, după alegerea sa in funcţie in decembrie 2004. Au fost reluate consultările la nivel de şefi de stat, prim-miniştri şi miniştri de externe, precum şi dialogul in domenii-cheie de cooperare bilaterală, cum sint problemele energetică şi cea transnistreană, şi cu privire la cooperarea regională şi procesul de integrare europeană. In plus, Bucureştiul sprijină demersurile autorităţilor de la Chişinău de apropiere de structurile europene şi euroatlantice. Anul 2005 a cunoscut şi o activizare semnificativă a diplomaţiei romane cu privire la problema transnistreană, pe care a discutat-o in cele mai importante cancelarii ale lumii. In mod negreşit, pe măsură ce se apropie data aderării Romaniei la UE, aceasta va juca un rol tot mai mare pe plan regional, iar experienţa romană de integrare europeană va fi extrem de utilă pentru eforturile noastre proprii de integrare in UE. PA RM-UE nu prevede aderarea RM la UE, acesta fiind un instrument destinat statelor pentru care in viitorul apropiat nu există o perspectivă clară de aderare la UE. In acelaşi timp, PA recunoaşte aspiraţiile europene ale RM şi prevede realizarea unei serii de reforme politice, economice şi sociale care vor permite o integrare graduală a RM in UE. Realizarea plenară a obiectivelor PA are un rol-cheie pentru atingerea obiectivului de aderare la UE din două motive principale:

1. In urma realizării obiectivelor PA, RM va deveni un stat mai democratic şi cu un nivel de viaţă mai apropiat de cel al statelor UE, şi prin urmare un stat mai bine pregătit pentru aderare.

2. Relaţiile politice şi economice apropiate, şi prin urmare un mai mare grad de interdependenţă dintre RM şi UE, vor oferi RM mai multe pirghii de promovare a statutului de stat candidat pentru aderare la UE. De remarcat că PA este prevăzut pentru o perioadă de trei ani, deci pină la sfirşitul anului 2007. Tot in 2007 expiră şi APC. Astfel, din 2008 relaţiile UE – Moldova vor fi plasate intr-un cadru juridic cu totul nou. In urma realizări plenare şi in termen a prevederilor APC şi PA, RM va avea tot dreptul de a pretinde la statutul de candidat pentru aderare la UE, reieşind din cele două raţionamente prezentate mai sus.

Domenii de acţiune prioritară în Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova

Propunem in continuare o analiză mai detaliată a prevederilor PA, a importanţei acestora pentru RM şi pentru UE şi a rezultatelor aşteptate in trei domenii: democraţia şi statul de drept, problema transnistreană şi dezvoltarea economică şi socială. Aceste domenii nu acoperă intreg spectrul de domenii de cooperare dintre UE şi RM, insă in opinia autorilor acestui Ghid sint cele care defines cel mai bine priorităţile de pe agenda bilaterală şi perspectivele de viitor ale relaţiilor dintre UE şi RM.

Democraţia şi statul de drept

Valorile democratice şi principiile statului de drept constituie fundamentul relaţiilor dintre RM şi UE, iar de modul in care RM va şti să le respecte şi aplice pe plan intern şi internaţional va depinde realizarea obiectivului de aderare la UE. UE este un club al statelor democratice, democraţia fiind premisa-cheie pentru prosperitatea şi dezvoltarea unui stat, dar şi pentru convieţuire paşnică a unei comunităţi de state, or “statele democratice nu incep războaie”. Instituţiile democratice, statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu sint doar nişte principia abstracte ale UE, ci clauze constituţionale prevăzute in Tratatul Uniunii Europene şi in Carta cu privire la Drepturile Fundamentale ale UE proclamată de către Consiliul European de la Nisa in decembrie 2000. Mai mult, proiectul Constituţiei Europene declară: „Uniunea este fondată in baza valorilor reprezentate de respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, supremaţia legii şi respectul pentru drepturile omului (...). Mai mult, societăţilor din statele membre le sint caracteristice pluralismul, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea, solidaritatea şi egalitatea dintre femei şi bărbaţi”.

Odată cu proclamarea independenţei in 1991, Republica Moldova a păşit pe calea edificării unui stat de drept democratic. Acest proces nu a fost unul uşor, deoarece a avut loc in parallel cu o serie de alte procese: construirea unui stat viabil, tranziţia la economia de piaţă, afirmarea identităţii naţionale, dar şi conflictul secesionist din estul republicii. Pe parcursul celor 15 ani de independenţă au fost inregistrate mai multe progrese la capitolul reformelor democratice. Republica Moldova a reuşit să se afirme ca un stat viabil in ciuda mai multor dificultăţi, iar astfel de instituţii ca alegerile democratice, pluralismul politic, o independenţă mai mare a presei sau societatea civilă etc. sint nişte realităţi incontestabile ale vieţii politice moldoveneşti. Cu toate acestea, multe mai rămin de făcut. Astăzi RM este calificată de către Freedom House ca stat „parţial liber” şi clasată după gradul de respectare a drepturilor politice şi a libertăţilor cetăţeneşti in acelaşi grup cu astfel de state ca Tanzania sau Siera Leone. Moldova ocupă locul 95 din 158 in Indicatorul Percepţiilor Corupţiei din 2005, realizat de către Transparency International, situindu-se intre astfel de state ca Mali şi Tanzania. De la aderarea la Consiliul Europei (CE) acum 10 ani, RM incă se mai află sub monitorizarea acestei instituţii (de altfel, cea mai lungă perioadă de monitorizare), procedură

instituită in cazul tuturor statelor care aderă la CE şi care nu incetează pină cind statul in cauză nu indeplineşte toate angajamentele asumate in momentul aderării . Un recent raport al Comitetului pentru onorarea obligaţiunilor şi angajamentelor al Adunării Parlamentate a CE, publicat la 16 Insă in multe situaţii organizaţia Freedom House este subiectivă in evaluările pe care le face, iar metodologia este puţin transparentă. La moment, sub monitorizarea CE se mai află Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia şi Herzegovina, Georgia, Moldova, Monaco, Rusia, Serbia şi Muntenegru şi Ucraina. Din statele candidate pentru aderare la UE, procedura de monitorizare a fost inchisă pentru Romania in 1997; pentru Bulgaria, Croaţia şi Macedonia in 2000; pentru Turcia in 2004.Din septembrie 2005, se evidenţiază o serie de domenii care necesită măsuri urgente: funcţionarea instituţiilor democratice, independenţa şi eficienţa justiţiei, libertatea şi pluralismul mass-media electronice (TV), consolidarea democraţiei locale, performanţa economică, lupta cu corupţia şi traficul de persoane umane. Conjunctura politică internă creată după alegerile parlamentare din februarie 2005 şi consensul politic atins de către noul corp legislativ cu privire la obiectivul integrării europene deschid posibilităţi noi pentru avansarea reformelor democratice in RM. In discursul său de investitură, Preşedintele Vladimir Voronin, reales in funcţie la 4 aprilie 2005, şi-a propus trei sarcini principale pentru noul mandat, care vor „determina succesul dezvoltării noastre şi atitudinea comunităţii internaţionale faţă de noi”, o primă sarcină fiind anume continuarea eforturilor de democratizare a societăţii. In acest sens, Preşedintele spunea: „In primul rind, noi trebuie să demonstrăm intregului nostru popor că edificăm cu adevărat un stat al democraţiei reale, dezvoltate, in care nu există loc pentru duble standarde (...). In serviciul societăţii noastre trebuie să se afle instanţele judecătoreşti nepărtinitoare şi incoruptibile, mijloacele de informare in masă competente şi moderne, totalitatea celor mai moderne mecanisme de exprimare a voinţei.” Consensul naţional al forţelor politice şi angajamentul făcut de Preşedintele nou-ales creează aşteptări mari atit acasă,cit şi in rindul comunităţii internaţionale, iar succesul actualei guvernări va depinde de măsura in care va inţelege să indeplinească aceste angajamente. De fapt, Preşedintele Voronin a trasat drept una din sarcinile principale ale noului său mandat indeplinirea criteriului politic de aderare la UE, care prevede existenţa unor instituţii democratice

eficiente şi stabile şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pentru a evalua măsura in care un stat indeplineşte acest criteriu, UE examinează modul in care funcţionează diverse instituţii ale statului – executivul, legislativul, sistemul judecătoresc etc., dar şi modul in care diverse drepturi şi libertăţi sint realizate in practică. In ceea ce priveşte drepturile omului, este examinat modul in care statele candidate respectă şi aplică prevederile principalelor convenţii internaţionale cu privire la drepturile omului, in mod particular Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. UE acordă atenţie deosebită respectării principiilor exprimate in Convenţia-cadru a CE pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale şi de asemenea analizează măsurile de combatere a corupţiei. Deci se examinează nu doar măsurile de ordin formal sau legislativ luate de un stat, ci şi modul practice in care se aplică acestea, eficienţa şi funcţionalitatea lor. Or, se pare că anume la acest din urmă capitol RM se confruntă cu cele mai multe probleme, după cum se arată in recentul raport al APCE: „Moldova a indeplinit multe din obligaţiile specific pe care şi le-a asumat in momentul aderării [la CE], şi anume semnarea şi ratificarea diverselor instrumente juridice ale CE. Insă in majoritatea domeniilor care cer reforme la scară largă şi schimbări radicale in practicile şi mentalităţile existente este necesar progres continuu.”

Măsuri prevăzute în Planul de Acţiuni

Dacă APC face doar nişte referinţe foarte generale la respectarea valorilor democratice şi a drepturilor omului, PA vine să acopere acest gol, preconizind o serie de obiective concrete la acest capitol şi care vor constitui obiectul unei colaborări politice mai intense dintre UE şi RM. In plus, o parte din priorităţile PA se referă la acest domeniu, şi anume:

a. Consolidarea stabilităţii şi eficienţei instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept;

b. Asigurarea respectării libertăţii mass-media şi a libertăţii exprimării;

c. Consolidarea capacităţii administrative şi a sistemului judecătoresc.

Constatăm că structura capitolelor relevante din PA este similar cu cea a structurii criteriului politic de la Copenhaga, lucru care se datorează probabil comodităţii examinării gradului de conformare, dar care cu toate acestea are şi o semnificaţie simbolică. Vom examina mai jos citeva din aspectele cele mai importante la capitolul funcţionării instituţiilor democratice in RM la momentul actual, conducindu-ne de documentele CE, UE, OSCE şi de opiniile analiştilor independenţi.

1. Consolidarea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept

„Asigurarea funcţionării corecte a Parlamentului, inclusiv reforma imunităţii parlamentare, potrivit propunerilor Consiliului Europei”.

Constituţia RM protejează deputaţii impotriva persecuţiilor din cauza voturilor sau opiniilor exprimate in timpul exercitării mandatului. Experţii CE consideră că actualele proceduri de retragere a imunităţii parlamentare nu respectă principiul irevocabilităţii deputaţilor şi permit pierderea imunităţii pentru motive politice. Este bine cunoscut că in ţările cu regimuri democratice autentice există tendinţe de limitare a imunităţii, indeosebi a celei parlamentare, deoarece inviolabilitatea conduce adesea la iresponsabilitate. In ţările ce fac parte din aşa-numitele „noi democraţii”, unde se face vizibilă lipsa unui sistem judiciar independent şi puternic consolidat, limitarea sau anularea imunităţii poate avea efecte grave. Astfel, CE a cerut revizuirea legislaţiei in acest sens şi garantarea in Constituţie a principiului irevocabilităţii mandatului de deputat.

„Asigurarea desfăşurării democratice a alegerilor parlamentare din 2005 in conformitate cu standardele democratice şi eliminarea problemelor semnalate de către OSCE/ODIHR”. Potrivit rapoartelor observatorilor internaţionali, alegerile parlamentare din 2005 s-au desfăşurat in general in conformitate cu majoritatea standardelor internaţionale referitoare la alegeri, dar la alegerile locale din mai 2003 s-au inregistrat şi unele tendinţe negative: condiţiile desfăşurării campaniei electorale bunăoară şi accesul la mass-media nu au fost suficient de echitabile pentru toţi concurenţii. Aceste neajunsuri au fost reiterate şi intr-un comunicat al Comisarului european pentru Extindere şi Politic de Vecinătate Benita Ferrero Waldner din 7 martie 2005, care a chemat autorităţile moldovene să ia măsuri in vederea eliminării problemelor semnalate in viitor.

„Continuarea reformei administrative şi consolidarea autonomiei locale in conformitate cu standardele europene, in particular Carta Europeană cu privire la Autonomia Locală şi in baza recomandărilor Congresului Puterilor Locale şi Regionale”.

Astfel, se evidențiază o serie de devieri de la CartaCarta Europeană cu privire la Autonomia Locală atit la nivel de legislaţie, cit şi la nivelul relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele locale, in particular in UTA Gagauz Yeri. Raportul mai constată o „lipsă evidentă” a autonomiei financiare şi administrative a autorităţilor locale, care sint private de puterea de decizie cu privire la propriile structure administrative. Raportul condamnă şi cazurile de exercitare a presiunilor asupra funcţionarilor publici locali din partidele de opoziţie prin iniţierea unor dosare penale impotriva lor, practice pe care le califică „disproporţionate” şi neconstituţionale.Autorii raportului fac o serie de recomandări in vederea ajustării legislaţiei şi practicii naţionale la prevederile Cartei şi anume: adoptarea unei serii de măsuri care ar asigura distribuirea clară a responsabilităţilor intre autorităţile

centrale şi cele locale; asigurarea autonomiei financiare a organelor publice locale; prevenirea persecuţiilor politice a autorităţilor publice locale; ajustarea legislaţiei găgăuze

la Constituţia şi legislaţia RM, precum şi la principiile Cartei etc. Deoarece PA face referinţă directă la recomandările Congresului, se pare că obiectivele respective din PA vor fi evaluate anume prin prisma indeplinirii acestor recomandări de către autorităţile RM. „Continuarea şi aplicarea reformei legislative pentru a asigura reforma sistemului judiciar in conformitate cu standardele europene”. Potrivit experţilor CE, priorităţile reformei judiciare se referă la procedurile civile şi penale, la organizarea judiciară, la statutul judecătorilor şi consolidarea independenţei justiţiei, la executarea deciziilor judecătoreşti etc. Competenţele extinse ale Procuraturii Generale rămin un domeniu de ingrijorare. Este necesară continuarea reformei instituţionale din branşă (Ministerul Justiţiei, Baroul Avocaţilor etc.). Se recomandă imbunătăţirea mediului de lucru al lucrătorilor organelor de justiţie, renunţarea la practicile şi mentalităţile vechi, garantarea independenţei totale a justiţiei, eliminarea corupţiei din sistem şi instruirea magistraţilor la cele mai inalte standarde. „Reexaminarea şi modificarea legii cu privire la organizarea judecătorească in vederea asigurării independenţei, imparţialităţii şi eficienţei justiţiei, inclusiv clarificarea procedurii de desemnare şi promovare a judecătorilor, a drepturilor şi obligaţiilor statutare ale acestora”.În iulie 2005 legislativul a adoptat o serie de modificări la Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii cu scopul de a consolida independenţa judecătorilor şi autonomia sistemului judiciar. Aceste modificări consolidează rolul Consiliului Superior al Magistraturii in desemnarea şi promovarea judecătorilor, reducindu- l pe cel al Preşedintelui. Nominalizările făcute de CSM pot fi respinse de către Preşedinte doar in cazul unor motive temeinice de incompatibilitate, de incălcare a legislaţiei sau de incălcare a procedurii de selectare şi promovare. Respingerea unei candidature va trebui motivată de către Preşedinte şi/sau Parlament in scris, iar in cazul desemnării repetate de către Consiliul Superior al Magistraturii a unei candidaturi Preşedintele ţării va fi obligat să emită un decret de numire in funcţie in termen de 30 de zile de la prezentarea repetată a candidaturii. In acelaşi timp, legea nu stabileşte ce se va intimpla in cazul in care Parlamentul sau Preşedintele ţării nu va emite hotărirea sau decretul respectiv. Experţii naţionali recomandă stabilirea mai clară a responsabilităţii şefului statului şi Parlamentului in astfel de cazuri. „Asigurarea eficienţei luptei cu corupţia”. Moldova este unul din statele europene cele mai afectate de fenomenul corupţiei. Moldova ocupă locul 95 din 158 in Indicatorul Percepţiilor Corupţiei din 2005, realizat de către Transparency International, situindu-se intre astfel de state ca Mali şi Tanzania. Potrivit Grupului de state impotriva corupţiei (GRECO), sectoarele cele mai afectate sint sistemul judiciar, organele de poliţie, serviciile vamale, inspectoratul fiscal – sectoarele-cheie pentru activitatea statului. Moldova este parte la mai multe convenţii şi acte internaţionale in domeniul combaterii corupţiei, iar autorităţile moldovene au intreprins mai multe măsuri de ordin legislativ şi instituţional pentru eficientizarea eforturilor de luptă cu corupţia inclusiv prin adoptarea unei Strategii Naţionale de Combatere a Corupţiei. In vederea eficientizării luptei cu corupţia, GRECO face o serie de recomandări: elaborarea unor studii cu privire la fenomenul corupţiei şi organizarea unor campanii de sensibilizare a opiniei publice; imbunătăţirea cadrului instituţional de luptă cu corupţia (asigurarea independenţei, transparenţei şi responsabilităţii Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei; coordonarea activităţii şi eliminarea suprapunerii activităţii diverselor instituţii implicate in lupta cu corupţia: MAI, Procuratura Generală, CCCEC); adoptarea unui cod de conduită pentru funcţionarii publici; implementarea legislaţiei referitoare la declararea veniturilor de către demnitarii de stat, funcţionarii publici, judecători, procurori; stabilirea unor salarii adecvate pentru procurori şi poliţişti; instruirea angajaţilor organelor responsabile in probleme legate de lupta cu corupţia (CCCEC, procurorii, judecătorii), crimele economice şi financiare, evaziunea fiscală etc.

2. Drepturile omului şi libertăţile fundamentale „Implementarea măsurilor prevăzute in Planul Naţional de Acţiuni cu privire la Drepturile Omului (PNADO) pentru 2004-2008”.

PNADO este documentul de bază in domeniul drepturilor omului aprobat de Parlamentul Republicii Moldova la 24 octombrie 2003 şi care prevede o serie de măsuri in vederea perfecţionării legislaţiei, consolidării instituţiilor şi sensibilizării opiniei publice in domeniul drepturilor omului. „Asigurarea protecţiei efective a drepturilor persoanelor care

aparţin minorităţilor etnice”. PA prevede implementarea Convenţiei-cadru cu privire la minorităţile naţionale in conformitate cu recomandările organelor specializate ale CE, care semnalează o serie de probleme la acest capitol: aplicarea Convenţiei cadru in regiunea transnistreană; aplicarea prevederilor legislative in domeniu, in particular la nivel local; promovarea şi prezervarea culturii, limbilor şi tradiţiilor minorităţilor naţionale; excluderea socială şi marginalizarea rromilor. Printre recomandările făcute de CE autorităţilor moldovene se numără: adoptarea măsurilor in vederea consolidării aspectului multicultural şi intercultural al invăţămintului; asigurarea unei circulaţii mai mari a limbilor minorităţilor in mass-media şi in relaţiile cu autorităţile; o mai mare participare a reprezentanţilor minorităţilor la procesul decizional; crearea mai multor posibilităţi de studiu in limbile minoritare (ucraineană, bulgară, găgăuză) etc. „Executarea efectivă a sentinţelor Curţii Europene pentru Drepturile Omului”. De remarcat că pină in prezent, Guvernul RM a fost găsitvinovat in 31 de cazuri de violări ale drepturilor omului, iar o bună parte din aceste sentinţe nu au fost incă executate de către autorităţile moldoveneşti, in ciuda caracterului obligatoriu al executării cutării acestora . Neexecutarea deciziilor Curţii Europene de la Strasbourg aduce importante prejudicii credibilităţii autorităţilor moldovene. „Elaborarea şi aplicarea unui cadru juridic adecvat pentru prevenirea şi lupta cu traficul de fiinţe umane, şi cu privire la problemele intimpinate de victimele traficului.”

Traficul de fiinţe umane este una din formele cele mai grave de incălcare a drepturilor omului. In Moldova este inregistrată una dintre cele mai inalte rate de migraţie legată de traficul de fiinţe umane, in special femei şi copii. Printre cauzele principale ale acestui fenomen se numără sărăcia, şomajul şi lipsa unor perspective de viitor. Atit timp cit situaţia socioeconomică din ţară nu va fi imbunătăţită, acest fenomen va persista. Insă mecanismele legislative şi instituţionale de luptă cu traficul de fiinţe umane trebuie să fie consolidate şi eficientizate. In prezent, mai multe instituţii naţionale sint implicate in lupta cu acest fenomen, există o serie de ONG active in domeniu, iar Moldova beneficiază de asistenţă din partea mai multor fonduri şi programe internaţionale. La recomandarea CE şi OSCE, dar şi in conformitate cu prevederile PA, Parlamentul RM a adoptat in 2005 Legea cu privire la prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane. Actul legislativ adoptat are menirea de a crea cadrul legal necesar pentru activitatea de prevenire şi combatere a traficului de fiinţe umane, precum şi de asigurare a protecţiei drepturilor şi intereselor victimelor traficului. Pentru asigurarea implementării legii, Guvernul SUA oferă asistenţă financiară de circa 2 milioane USD. De menţionat că traficul cu fiinţe umane este un fenomen transnaţional, traficanţii fiind de cele mai dese ori asociaţi cu largi grupări şi reţele criminale internaţionale şi in care sint implicate şi organele poliţieneşti şi vamale. Astfel, traficul de fiinţe umane este un subiect de discuţii dintre RM şi UE şi la capitolele securitate, justiţie şi afaceri interne. „Asigurarea respectării libertăţii de exprimare”.

Asigurarea libertăţii de exprimare este unul din domeniile de acţiune prioritară a PA, fapt care se datorează importanţei acestei . Este curios cazul condamnării Guvernului Republicii Moldova in 2005 de către Curtea Europeană anume pentru nerespectarea unei sentinţe a Curţii (cazul Popov vs Moldova).Libertătăţi pentru edificarea unui stat cu adevărat democratic, dar şi numeroaselor probleme semnalate de diverse instituţii internaţionale şi naţionale la acest capitol. PA prevede, pe

de o parte, adoptarea şi implementarea unui cadru legislativ care ar garanta libertatea exprimării in conformitate cu standardele europene şi in baza recomandărilor Consiliului Europei, şi, pe de altă parte, asigurarea transparenţei relaţiilor dintre autorităţi şi mass-media. Printre recomandările de ordin legislativ ale CE se numără următoarele:

1. Adoptarea unei noi Legi a audiovizualului. Actuala lege datează din 1995 şi nu corespunde necesităţilor actuale ale sectorului. Modul de formare şi componenţa Consiliului Coordonator al Audiovizualului nu garantează controlul public, independenţa şi obiectivitatea acestui organism. In plus, Legea audiovizualului prevede nişte criterii vagi de eliberare a licenţelor de emisie şi a frecvenţelor radio şi TV şi nu asigură transparenţa procesului de acordare a licenţelor. Această situaţie a fost semnalată in Declaraţia comună cu privire la lipsa de transparenţă in distribuirea licenţelor şi frecvenţelor de emisie adoptată la 9 noiembrie 2005 de şefii de misiune ai 13 misiuni diplomatice in RM, inclusiv OSCE, CE şi Delegaţia Comisiei Europene la Chişinău.

2. Modificarea Legii cu privire la compania publică „Teleradio Moldova” in vederea asigurării unei mai mari reprezentări a profesioniştilor media in Consiliul de Supraveghere şi o mai mare independenţă a acestuia.

3. Modificarea Legii cu privire la audiovizualul public local inc onformitate cu standardele europene cu privire la audiovizualul public, inclusiv revederea modalităţii de desemnare a consiliilor de supraveghere, excluderea imixtiunii autorităţilor locale in activitatea organizaţiilor media etc.

4. Restabilirea plafonului privind compensaţiile băneşti pentru prejudiciu moral in Codul civil. Utilizate des in practica judiciară, aceste compensaţii sint deseori exagerat de mari şi pot

fi utilizate in calitate de instrumente de presiune economic şi psihologică asupra mass-media.

5. Actuala Lege cu privire la accesul la informaţie a fost elaborată cu participarea CE şi in conformitate cu standardele europene din domeniu. Modificarea sau inlocuirea acesteia trebuie să fie coordonate cu CE şi alţi experţi in domeniu, pentru a evita ingrădirea accesului la informaţie. Asigurarea transparenţei relaţiilor dintre autorităţi şi mass-media este un alt obiectiv prevăzut in PA. Dacă modificările legislative menţionate mai sus vor asigura cadrul formal pentru realizarea acestui obiectiv, se impune o mai mare voinţă din partea autorităţilor RM de a schimba mentalităţile şi practicile din domeniu. In ciuda transformării companiei de stat „Teleradio Moldova” in una publică, observatori internaţionali şi locali au semnalat modul tendenţios de reflectare a campaniei electorale pentru alegerile din 6 martie de către TRM. Nici deetatizarea ziarelor guvernamentale „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaia Moldova” nu a dus la reflectarea unei adevărate pluralităţi de opinii in paginile acestor ziare. Subvenţionarea organelor de presă raionale din bugetele organelor administraţiei publice locale creează condiţii de concurenţă neloială pentru ziarele locale şi regionale independente, defavorizind dezvoltarea presei independente la nivel local.

Problema transnistreană

Conflictul transnistrean este unul din subiectele principale de pe agenda relaţiilor dintre RM şi UE din cauza ameninţărilor commune pe care le prezintă acesta atit pentru RM, cit şi pentru UE.

Pentru RM, problema conflictului nesoluţionat din raioanele de est ale RM este un obstacol-cheie in calea edificării unui stat viabil, democratic şi prosper, dar şi pentru realizarea obiectivului de integrare europeană. De circa 15 ani, in RM lipseşte un spaţiu politic, administrativ, economic şi social-cultural unic. Strategia de ţară a UE pentru Moldova din 2001 formula astfel această problemă: „Disputa transnistreană afectează masiv relaţiile externe ale Moldovei şi dezvoltarea sa

economică. Moldova va putea realiza progrese limitate spre consolidarea instituţiilor sale democratice şi dezvoltarea economică atit timp cit persist conflictul transnistrean.” Cu o populaţie de circa 550.000 de persoane şi un teritoriu de 4.163 km2, regiunea transnistreană a evoluat de la proclamarea „independenţei” in 1991 şi pină in prezent intr-o entitate statală de facto şi care nu este controlată de autorităţile centrale moldoveneşti. Următorii factori ne ajută să inţelegem amploarea daunelor economice, politice şi de securitate pricinuite RM de acest conflict nesoluţionat:

1. De 15 ani Transnistria este detaşată de la spaţiul economic, vamal şi monetar al RM. Potrivit estimărilor unor experţi străini, bugetul RM pierde anual cca 200 milioane dolari SUA (cca 13 % din PIB-ul Moldovei) din contul neincasării plăţilor vamale şi fiscale şi a costurilor de tranzit al mărfurilor moldoveneşti pe teritoriul transnistrean. In plus, conflictul este o potenţială sursă de instabilitate şi un factor descurajator pentru investiţiile străine in economia naţională.

2. O bună parte din unităţile industriale de pe teritoriul Transnistriei au fost privatizate de către liderii secesionişti ilegal, fără participarea autorităţilor moldoveneşti şi in condiţii mai mult decit dubioase. Atit veniturile legate de activitatea acestor intreprinderi, cit şi cele provenite din privatizarea lor merg in „bugetul” regiunii transnistrene.

3. Din cauza nerecunoaşterii internaţionale, regiunea transnistreană se află intr-un vacuum constituţional şi legislativ, care favorizează proliferarea activităţilor ilicite, a contrabandei şi traficului de armament, droguri şi persoane. Aceste activităţi se extind in afara regiunii şi contribuie la proliferarea activităţilor economice tenebre, a crimei organizate şi a fenomenului corupţiei in toată Moldova şi chiar dincolo de hotarele acesteia.

4. Staţionarea ilegală a trupelor şi muniţiilor ruse in regiunea transnistreană vine in contradicţie cu principiul constituţional de neutralitate a RM şi creează importante riscuri de securitate pentru RM, dar şi la nivel regional.

5. Dubla ipostază a Federaţiei Ruse vizavi de problema transnistreană – calitatea de stat garant in procesul de reglementare transnistreană, pe de o parte, şi sprijinul politic şi economic acordat regimului neconstituţional, pe de altă parte, – creează obstacole pentru dezvoltarea unor relaţii viabile şi funcţionale dintre RM şi Rusia.

6. Existenţa unui regim nelegitim in regiunea transnistreană şi lipsa controlului de facto al autorităţilor moldoveneşti au consecinţă violarea la scară largă a drepturilor şi libertăţilor

constituţionale a circa 550.000 de cetăţeni ai RM etc.

Astfel, in ciuda caracterului aparent „paşnic” şi a existenţei „neobservate” a conflictului transnistrean, factorii de mai sus arată necesitatea şi urgenţa identificării unei soluţii viabilenecesitatea şi urgenţa identificării unei soluţii viabile şi durabile a conflictului transnistrean.Eforturile de identificare a unei soluţii politice a conflictului transnistrean continuă de cincisprezece ani, insă s-au soldat cu puţine rezultate. Mecanismul de negocieri politice la care participă părţile moldovenească şi transnistreană precum şi reprezentanţii din partea OSCE, Rusiei şi Ucrainei nu a reuşit să identifice o soluţie viabilă cu privire la statutul regiunii pină in prezent. Din această cauză autorităţile moldovene au intreprins mai multe eforturi in vederea internaţionalizării eforturilor de reglementare. In septembrie 2005, SUA şi UE s-au alăturat mecanismului de negocieri in calitate de observatori. In mai 2005, Preşedintele Ucrainei Victor Iuşcenco a propus un plan de reglementare, care are la bază principiul rezolvării conflictului transnistrean prin democratizarea regiunii. La 10 iunie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o Declaraţie cu privire la planul de reglementare transnistreană propus de Ucraina, Apelul cu privire la criteriile de

democratizare a regiunii transnistrene şi Apelul cu privire la principiile şi condiţiile de demilitarizare a regiunii transnistrene. Aceste documente exprimau voinţa Parlamentului de a sprijini planul ucrainean şi propuneau o serie de imbunătăţiri ale acestuia. La 22 iulie 2005 Parlamentul a adoptat Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al regiunii transnistrene, care proclamă regiunea transnistreană drept unitate teritorial-administrativă in componenţa Republicii Moldova care işi va exercita imputernicirile in conformitate cu prevederile constituţionale ale Moldovei. Consensul politic fără precedent cu privire la principiile şi modalităţile de soluţionare a conflictului transnistrean reflectat in iniţiativele Parlamentului de la Chişinău, extinderea formatului de negocieri, dar şi noua conjunctură regională creată după revoluţia „oranj” de la Kiev şi apropiata aderare a Romaniei la UE deschid noi posibilităţi pentru soluţionarea problemei transnistrene şi pentru o implicare mai mare a UE in eforturile de reglementare.

Pentru UE, problema transnistreană reprezintă o important sursă de instabilitate şi insecuritate cu atit mai mult cu cit se apropie momentul aderării Romaniei la UE. Strategia Europeană de Securitate adoptată in decembrie 2003 constată că extinderea UE duce la apropierea de „zonele problematice” din vecinătatea europeană şi că „este in interesul european ca statele de la hotarele UE să fie bine guvernate. Statele vecine care sint angajate in conflicte violente, statele slabe in care proliferează crima organizată, societăţile disfuncţionale... toate acestea reprezintă problem pentru Europa.”

Problema asigurării stabilităţii şi securităţii in vecinătatea apropiată este una din sarcinile principale ale Politicii Europene de Vecinătate. Comunicarea Comisiei Europene “Europa extinsă – vecinătatea: un nou cadru de relaţii cu vecinii noştri estici şi sudici”, din martie 2003, menţionează: „Efectele negative ale conflictelor asupra dezvoltării economice şi politice, in special cele care durează de mult timp, nu pot fi subestimate. Aceste efecte nu sint doar unele interne – atita timp cit aceste conflicte există, există şi riscul extinderii efectelor lor peste hotarele statelor respective (...).

Entităţi ca Transnistria sint un magnet pentru crima organizată şi pot destabiliza sau perturba procesul de edificare statală, consolidarea politică şi dezvoltarea durabilă”.

Soluţionarea conflictelor din vecinătatea apropiată aşadar este importantă pentru UE atit din cauza efectelor negative pe care le au acestea asupra statelor vecine, cit şi din cauza riscurilor de securitate pe care le prezintă pentru UE. Conflictul transnistrean este un astfel de conflict, dar şi unul care cere o atenţie special din partea UE. Există o serie de motive pentru care UE trebuie să se implice mai mult in soluţionarea acestui conflict:

1. Prezenţa conflictului creează o serie de riscuri pentru securitatea UE, care este afectată de traficul ilicit de mărfuri şi persoane, de crima organizată şi contrabanda care provin din regiunea

transnistreană;

2. După aderarea Romaniei la UE in 2007 sau 2008, zona de conflict se va afla la doar citeva sute de kilometri de hotarul UE, o distanţă foarte mică faţă de unul din cele mai mari

focare de instabilitate din regiune;

3. Conflictul diminuează capacitatea Moldovei de a edifica un stat viabil, democratic şi prosper, şi prin urmare de a indeplini obiectivele asumate in cadrul relaţiilor bilaterale cu UE. UE este organizaţia europeană care are la dispoziţie cel mai larg inventar de instrumente politice, diplomatice, umanitare, economice şi financiare, militare şi poliţieneşti care pot fi folosite pentru prevenirea, gestionarea şi soluţionarea conflictelor. Pină in momentul semnării PA in februarie 2005, UE a participat puţin şi de regulă indirect la procesul de reglementare transnistreană. Printre

principalele măsuri adoptate de UE se numără introducerea interdicţiei de călătorie in statele UE pentru 17 lideri transnistreni in 2003, la care s-au alăturat şi SUA şi care a fost extinsă in august 2004 la alţi zece oficiali transnistreni implicaţi in campania de inchidere a şcolilor moldoveneşti din Transnistria; participarea in calitate de observator la Comisia Constituţională pentru elaborarea unei constituţii noi pentru Moldova integrată la inceputul anului 2003; iniţierea in martie 2003 a unor consultări trilaterale dintre UE, Ucraina şi Moldova in vederea stabilirii unor puncte de control moldo-ucrainene comune la frontiera moldo-ucraineană, inclusive pe segmentul transnistrean etc. In acelaşi timp, UE a abordat problema transnistreană in cadrul relaţiilor bilaterale cu Rusia, Ucraina şi guvernul Republicii Moldova şi in cadrul forumurilor internaţionale. Un exemplu al acestor acţiuni diplomatice a fost nesprijinirea de către UE a aşa-zisului „Memorandum Kozak” in noiembrie 2003, fapt care a influenţat refuzul conducerii Moldovei de a semna acest document. PEV schimbă substanţial politica UE faţă de conflictul transnistrean, preconizind o angajare tot mai mare a UE in eforturile de reglementare şi o „responsabilitate impărtăşită pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor”, după cum se arată in PA.

Ce măsuri sînt prevăzute în Planul de Acţiuni?

„Eforturi susţinute in vederea reglementării conflictului transnistrean, respectindu-se suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova in cadrul frontierelor recunoscute pe plan internaţional şi garantind respectarea democraţiei, supremaţiei legii şi a drepturilor omului”.

In cadrul acestui obiectiv, PA prevede participarea constructivă a Moldovei şi a părţii transnistrene, a mediatorilor la procesul politic condus de OSCE in problema transnistreană, precum şi intensificarea dialogului dintre UE şi RM in această problemă. Dar cea mai mare parte a prevederilor PA la acest capitol se referă la măsurile care urmează a fi intreprinse de către UE şi care pot fi grupate in cinci direcţii principale de acţiune:

1. Participarea la negocierile politice cu privire la statutul juridic al regiunii transnistrene. Din octombrie 2005, la invitaţia părţilor şi a mediatorilor, UE şi SUA participă in calitate de

observatori la formatul de negocieri in problema transnistreană e cunoscut acum ca „5+2”. De asemenea, UE participă şi in mod indirect la acest proces, abordind problema transnistreană in cadrul dialogului politic cu autorităţile de la Chişinău, dar şi in relaţiile bilaterale cu statele mediatoare Rusia şi Ucraina. Ucrainei ii este acordat un rol special, in particular in eforturile de securizare a frontierei moldo-ucrainene, inclusiv a segmentului transnistrean al acesteia. Rolul principal in acest proces ii revine Reprezentantului Special al Uniunii Europene pentru Moldova, Adriaan Jacobovits de Szeged, care a fost desemnat de către Consiliul Uniunii Europene in martie 2005 pentru a coordona şi consolida contribuţia UE la soluţionarea conflictului transnistrean.

2. Modificarea contextului şi a factorilor care favorizează existenţa conflictului. La acest capitol, PA prevede o serie de măsuri care vor face actualul status quo mai puţin profitabil pentru cei care sint interesaţi de menţinerea acestuia din cauza importantelor beneficii pe care le obţin din activităţile economice ilicite. Astfel, la 30 noiembrie, la Odesa a fost lansată Misiunea UE de asistenţă la hotarul molo-ucrainean care va avea obiectivul de a preveni activităţile de contrabandă şi trafic şi fraudele vamale la frontiera moldo-ucraineană, inclusiv pe segmental transnistrean. Misiunea va fi compusă din 69 de experţi UE in materie de control vamal şi poliţie de frontieră şi din circa 50 de specialişti moldoveni şi ucraineni şi va avea un mandat de 2 ani. Misiunea va lucra in strinsă colaborare cu biroul Reprezentantului Special al UE pentru Moldova, Adriaan Jacobovits de Szeged. In paralel, PA prevede susţinerea societăţii civile, promovarea valorilor democratice şi a drepturilor omului in Transnistria, ceea ce va duce la crearea unui climat intern mai favorabil pentru

identificarea unei soluţii de compromis şi va contribui la protecţia drepturilor şi libertăţilor locuitorilor din regiune.

3. Solicitarea îndeplinirii de către Rusia a angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE din 1999 de la Istanbul de a-şi retrage trupele şi muniţiile din regiunea transnistreană. Or, prezenţa militară rusă in Transnistria reprezintă unul din principalele obstacole pentru soluţionarea conflictului transnistrean. UE ridică problema atit in cadrul OSCE, cit şi in cadrul dialogului politic şi de securitate cu Rusia.

4. Prin încurajarea şi sprijinirea reformelor din Moldova, precum şi prin oferirea statului nostru a unei perspective europene, UE contribuie la creşterea atractivităţii Moldovei pentru locuitorii Transnistriei şi, prin urmare, la o mai mare motivaţie pentru reintegrarea cu restul Moldovei.

5. Acordarea asistenţei UE în perioada post-conflict – un lucru destul de important avind in vedere complexitatea şi costurile procesului de reintegrare teritorială a RM după 15 ani de existenţă practic separată a regiunii transnistrene de restul Moldovei. De remarcat că pe parcursul acestei perioade regiunea transnistreană nu a avut acces la niciun program de ajustare economică sau dezvoltare socioeconomică derulate in RM de diverse organizaţii şi agenţii donatoare internaţionale. In plus, va fi necesară restabilirea spaţiului economic, politic, social, informaţional, military etc. comun, sarcină pentru care asistenţa UE şi a altor instituţii internaţionale ne va fi extrem de utilă. Fără indoială, prevederile PA presupun o implicare mai mare şi mai diversificată a UE in eforturile de reglementare transnistreană, una care nu se limitează doar la aspectele politice sau diplomatice, ci abordează şi aspecte legate de democratizarea regiunii transnistrene, rezonind cu recentele iniţiative ale Parlamentului de la Chişinău, şi de reabilitarea economică şi umanitară a regiunii in perioada post-conflict. Implicarea UE nu va duce automat la identificarea unei soluţii, moştenirea celor 15 ani de eforturi de reglementare fără rezultat fiind una grea şi interesele economice, politice şi geopolitice legate de acest conflict fiind unele substanţiale. Insă UE este un actor calitativ nou, cu o greutate politică şi economică incontestabilă, un actor al cărui prezenţă ne acordă mai multă incredere şi garanţie că o eventuală soluţie a conflictului transnistrean va fi luată in cele mai bune tradiţii europene şi va răspunde aspiraţiilor europene ale RM.

Dezvoltarea socioeconomică

După 50 de ani de integrare europeană, UE este a doua putere economică din lume după SUA, iar nivelurile de trai din statele UE sint printre cele mai ridicate din lume (in 2001, valoarea medie a PIB pe cap de locuitor era de 23 .400 Euro). Piaţa unică, fără frontiere şi in interiorul căreia persoanele, bunurile, serviciile şi capitalurile se mişcă fără obstacole, moneda unică – EURO, politicile de coeziune economică şi sociale sint citeva din elementele-cheie ale modelului economic european care au contribuit la succesul economic al UE. Prosperitatea economică a UE este atracţia principală pentru statele care vor să adere la UE. Perspectiva de aderarea la UE in acelaşi timp oferă motivaţia şi modelul pentru reforme interne, aşa cum a demonstrat experienţa de aderare la UE a statelor di Europa Centrală şi de Est. Asistenţa financiară din partea UE (care

s-a ridicat la cca 18 miliarde de dolari SUA in anii 1990), accesul neingrădit la piaţa unică europeană, ancorarea fermă a statelor candidate in standardele UE de calitate a guvernării şi supremaţie a legii, combinate cu nivelul mic al salariilor, productivitatea inaltă şi taxe simple au dus in statele Europei Centrale şi de Est la rate de creştere economică net superioare celor din statele vechi ale UE (statele baltice, de ex. inregistrează o rată de creştere de patru ori mai mare decit cea din zona euro). In acelaşi timp, aderarea la UE nu aduce cu sine prosperitatea şi creşterea economică in mod automat. Va fi nevoie de zeci de ani pentru ca statele Europei Centrale şi de Est să atingă

nivelurile de trai din restul UE. Pentru ca calitatea de membru al UE să aducă beneficii reale, un stat trebuie să fie pregătit să facă faţă regulilor şi costurilor participării intr-un club de state bogate, cum est UE. Acesta este raţionamentul principal pentru criteriul economic de la Copenhaga care presupune existenţa in statele candidate a unei economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a face faţă competiţiei de piaţă din UE. In ciuda ratei de creştere economică inaltă inregistrate pe parcursul ultimilor cinci ani, Republica Moldova rămine a fi unul din statele cele mai sărace din Europa, cu un PIB pe cap de locuitor de 2.170 dolari SUA (evaluat la Paritatea Puterii de Cumpărare – PPC) şi cca 27% din populaţie sub pragul absolut al sărăciei (2004). Dezvoltarea socioeconomică a RM şi aproximarea (convergenţa) nivelului de trai cu cel al UE este unul din obiectivele fundamentale ale PA. Pentru realizarea acestui obiectiv, PA prevede, pe de o parte, continuarea reformelor structurale din RM prevăzute in APC in vederea asigurării creşterii economice durabile, coeziunii sociale şi combaterii sărăciei. Pe de altă parte, PA prevede integrarea graduală in piaţa unică europeană şi o serie de perspective noi pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale bilaterale, atragerea investiţiilor şi extinderea relaţiilor economice cu UE – măsuri care in cele din urmă vor contribui la revigorarea

economică a RM. Merită a fi menţionat că o mare parte din obiectivele de dezvoltare socioeconomică prevăzute in PA se suprapun cu cele trasat in Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS) pentru 2004-2006, aprobată de Parlamentul RM in decembrie 2004. SCERS prevede o serie de reforme economice şi sociale pe termen mediu care vor asigura o creştere economică echilibrată necesară pentru reducerea sărăciei şi dezvoltarea durabilă a RM.

SCERS stabileşte următoarele obiective pe termen mediu:

a. creşterea economică durabilă şi cuprinzătoare;

b. reducerea sărăciei şi a inechităţii, participarea mai activă a celor săraci la dezvoltarea economică;

c. dezvoltarea resurselor umane.

PA şi SCERS impărtăşesc obiectivul de lungă durată de dezvoltare socioeconomică a RM, deşi abordează in mod puţin diferit acest obiectiv – PA mai mult prin prisma procesului de integrare europeană a RM, iar SCERS mai mult din perspectiva dezvoltării durabile a RM pe termen lung şi a realizării Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. Deoarece obiectivele acestor strategii sint complementare, realizarea, monitorizarea şi evaluarea acestora trebuie să fie coordonate şi sincronizate.

a) Creşterea economică durabilă şi cuprinzătoare

PA RM-UE acordă o deosebită atenţie asigurării unei creşteri economice durabile şi cuprinzătoare ca premisă esenţială pentru reducerea sărăciei şi ridicarea standardelor de viaţă . Totodată, in PA Guvernul şi-a asumat obligaţia de a consolida in continuare reformele pentru a conferi sistemului economic naţional funcţionalitate şi stabilitate. Alături de alte obiective, guvernul va urmări imbunătăţirea cadrului regulatoriu al afacerilor şi va imbunătăţi climatul investiţional. Asigurarea unei creşteri economice implică un cadru macroeconomic stabil sau previzibil. După haosul monetar şi hiperinflaţia de la inceputul anilor 1990, autorităţile monetare moldoveneşti au reuşit să reducă substanţial inflaţia in perioada 1994-1997. In 1998-2000, ca urmare a efectelor induse de criza1998-2000, ca urmare a efectelor induse de criza financiară rusă, preţurile au inregistrat o accelerare. Deşi creşterea preţurilor in prezent este ceva mai temperată, presiunile inflaţioniste rămin inalte, erodind in primul rind veniturile reale ale populaţiei şi

temperind investiţiile. In domeniul macroeconomic, guvernul a atins rezultate bune in domeniul stabilităţii bugetare şi al reducerii datoriilor externe. După o perioadă lungă de recesiune economică acută din anii 1990, creşterea economică in Moldova a reinceput in 2000. După cum constată majoritatea studiilor, creşterea economică in Moldova este puternic favorizată de cererea de consum finanţată de transferurile de venit efectuate de muncitorii moldoveni care lucrează peste hotare. Deşi ratele de creştere economică sint relative mari (in medie 6,3% intre 2000 şi 2005), calitatea şi durabilitatea creşterii ridică mari semne de intrebare. Baza viitoarei creşteri este erodată de insuficienţa investiţiilor de capital şi de faptul că emigraţia aduce cu sine diminuarea cantitativă şi calitativă a resurselor umane necesare pentru creştere. Expansiunea economică nu este insoţită şi de o creştere pe potrivă a numărului de locuri de muncă. Pină in 2003 creşterea economică in general s-a produs in paralel cu reducerea numărului de locuri de muncă in intreprinderile medii şi mari şi cu o stagnare in sectorul intreprinderilor mici. Rata şomajului rămine la cote relativ mici (6,8-8,5%) numai din cauza că cetăţenii au opţiunea emigrării peste hotare. Anume emigrarea menţine presiunile asupra pieţei muncii interne la cote deocamdată suportabile.

b) Reducerea sărăciei şi a inechităţii, participarea mai activă a celor săraci la dezvoltarea economică

In capitolul dedicat dezvoltării şi reformelor sociale şi economice, PA prevede drept obiectiv principal „adoptarea măsurilor pentru reducerea sărăciei, inclusiv prin sporirea eficienţei şi preciziei politicilor de asistenţă socială”. Creşterea economică a determinat o reducere substanţială a incidenţei şi profunzimii sărăciei. Creşterea economică a contribuit aproximativ cu 2/3 la scăderea totală a sărăciei. Al doilea factor ca importanţă care a contribuit cu 1/3 la reducerea sărăciei a fost redistribuirea venitului. Drept rezultat, in 1999-2004 incidenţa sărăciei a scăzut de la 73% la 26,5%. Totuşi, avind un sfert din cetăţeni sub pragul de sărăcie, Moldova rămine una dintre cele mai pauperizate ţări europene. Sărăcia este unul din factorii catalizatori ai emigraţiei forţei de muncă şi are nu doar manifestări economice, dar şi sociale acute. In particular, se observă că săracii sint marginalizaţi, participarea lor la viaţa comunităţilor este limitată şi se permanentizează sentimentul de insecuritate personală acută. Inegalitatea in distribuirea veniturilor nu a scăzut la fel de dramatic ca şi incidenţa sărăciei. Celor mai săraci 20% din cetăţeni le reveneau in 2004 numai 7% din cheltuieli de consum pe economie. Inegalitatea de venituri este şi mai mare decit inegalitatea cheltuielilor, acest lucru fiind determinat de faptul că creşterea economică are o bază sectorială şi teritorială ingustă. Sectorul in care activează majoritatea relativă a populaţiei şi de care depinde cea mai mare parte a cetăţenilor sărăci este agricultura. Acest sector a inregistrat o evoluţie economică extrem de volatilă. Riscurile in acest sector rămin foarte mari, iar productivitatea muncii foarte mică. Luaţi impreună, aceşti factori determină venituri mult sub media naţională şi dificultăţi in iniţierea, dezvoltarea şi extinderea afacerilor.

c) Dezvoltarea resurselor umane

Deşi nu figurează in mod expres ca obiectiv distinct, in PA RMUE dezvoltarea resurselor umane este reprezentată printr-o serie de alte acţiuni şi măsuri (sănătatea publică, dezvoltarea regională

şi rurală, politici sociale şi de angajare, reorientarea cheltuielilor publice spre reducerea sărăciei in rindul copiilor şi majorarea ratelor de incadrare netă in educaţie).

Pe de altă parte, deşi este nominalizată ca o prioritate de interes naţional, dezvoltarea resurselor umane nu a făcut pină in present obiectul unor evaluări aprofundate şi al unor politici pe termen

lung. Spre exemplu, aplicarea cercetării in economie se face cu dificultate, iar un sistem de transfer de tehnologie şi inovare abia incepe să funcţioneze. Contribuţia cercetării din fonduri publice sau

private la competitivitatea economică şi dezvoltare este modestă. Analiza situaţiei curente din domeniul resurselor umane şi ocupării forţei de muncă a evidenţiat o serie de aspecte critice precum:

- rate relativ ridicate de abandon şcolar / părăsire timpurie a şcolii;

- absenţa unor sisteme interne de asigurare şi management al calităţii in educaţie şi infrastructura inadecvată in special in mediul rural;

- insuficienta implicare a partenerilor sociali in programele specific de dezvoltare a resurselor umane;

- productivitatea muncii scăzută;

- mobilitatea scăzută pe piaţa muncii;

- presiuni asupra ocupării, generate de procesele de privatizare şi restructurare; cultura antreprenorială limitată;

- integrarea insuficientă a unor grupuri social-vulnerabile in educaţie şi pe piaţa formală a muncii.

Acestea, cit şi alte aspecte critice constituie obiectivul general in dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii acestuia pe piaţa muncii, prin asigurarea oportunităţilor egale de invăţare pe tot parcursul vieţii şi prin dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne şi flexibile.

Concluzie

Planul de acţiuni Uniunea Europeană — Republica Moldova a promovat relaţiile dintre UE şi RM la un nivel calitativ nou deschizind noi perspective pentru procesul de integrare europeană a RM, acordind mai multă urgenţă realizării angajamentelor asumate de către RM faţă de UE in cadrul Acordului de Parteneriat şi Cooperare, stabilind domenii prioritare de acţiune şi consolidind rolul UE in realizarea uneia dintre principalele sarcini care stau in faţa autorităţilor moldovene in prezent – reintegrarea teritorială. PA este atit un program de aprofundare a relaţiilor bilateral dintre UE şi RM, cit şi o hartă de parcurs pentru continuarea procesului de reforme politice şi economice interne. Reuşita PA, dar şi a eforturilor noastre de integrare europeană in sens mai larg, va depinde in egală măsură de astfel de factori ca gradul de aproximare a legislaţiei RM cu cea europeană sau de integrare a RM in reţelele de transport şi comunicaţii europene, cit şi de coerenţa acţiunilor autorităţilor moldovene pe plan intern şi voinţa de care vor da acestea dovadă in continuarea procesului de democratizare a societăţii şi de reforme socioeconomice. PA nu este un acord de asociere la UE, deci nu are drept finalitate aderarea RM la UE in urma realizării acestuia, dar prevede că nivelul şi amploarea relaţiilor dintre RM şi UE va depinde de gradul in care RM işi va realiza angajamentele asumate. Acest lucru a decepţionat oarecum autorităţile moldovene, care vedeau in semnarea PA drept un prim pas spre obţinerea statutului de stat asociat la UE şi a făcut mai mulţi observatori să afirme că fără un angajament clar din partea UE de a oferi Moldovei perspective de aderare, RM nu va fi destul de motivată să implementeze reformele propuse. Pe de altă parte, acest lucru are şi un mare avantaj – obţinem timpul şi sprijinul tehnic şi financiar din partea UE necesare pentru a ne apropia de criteriile de aderare la UE, or la momentul actual RM nu este pregătită din punct de vedere economic şi politic pentru aderare, nu in ultimul rind din cauza dezintegrării teritoriale a statului nostru. Reformele prevăzute in PA sint in deplină concordanţă cu programele şi strategiile interne pe care guvernarea actuală s-a angajat să le realizeze, deci acestea trebuie realizate oricum, fără a fi neapărat condiţionate din exterior. In plus, orice stat care vrea cu adevărat să urmeză modelul european de dezvoltare şi care are destulă voinţă politică să se

pregătească pentru aderare pe parcursul a citorva ani cu ajutorul Bruxelles-ului are toate şansele de a reuşi. Chiar dacă in 2008, după realizarea PA, Moldovei nu ii este oferită perspective clară de aderare, RM va avea in spate ciţiva ani buni de reforme instituţionale şi integrare in politicile şi programele UE. RM va fi un stat mult mai democratic, mai dezvoltat şi mai competitive pe arena mondială, deci un stat mult mai pregătit să adere la UE şi cu argumente serioase in acest sens. Este un lucru cunoscut că procesul de integrare europeană a statelor din Europa Centrală şi de Est le-a dat acestora motivaţia şi modelul necesar pentru a pune pe picioare nişte democraţii stabile şi economii de piaţă funcţionale şi pentru a atinge rate de creştere economică inalte şi stabile in termene foarte scurte. Către sfirşitul anilor 1990, aceste state au atins un nivel de dezvoltare politică şi instituţională care a făcut imposibil refuzul UE de a le accepta in calitate de membre, in ciuda veniturilor şi salariilor incă destul de mici faţă de cele din statele UE. Ratele de creştere economică actuale din aceste noi state membre sint net superioare celor din restul UE, de exemplu in statele baltice creşterea economică este de patru ori mai mare decit in zona euro, iar investitorii adoră aceste noi state pentru salariile mici, productivitatea inaltă şi taxele simple. Astfel, chiar dacă nici Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM, şi nici PA nu prevăd aderarea RM la UE, aceste două acorduri formează baza juridică şi politică a relaţiilor dintre UE şi RM, iar prioritatea absolută a autorităţilor de la Chişinău trebuie să fie realizarea obiectivelor trasate in acestea. Realizarea deplină şi in termen a acestor acorduri, insoţită de un proces viguros de reforme politice şi economice interne, dar şi de eforturi susţinute pe plan diplomatic, ne va permite negocierea in 2008 – an in care atit APC, cit şi PA expiră – a unui cadru de relaţii cu UE mult mai corespunzător aspiraţiilor noastre de integrare europeană.

Bibliografie

Documente

1. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova,

www.mfa.md (varianta in limba romană), www.europa.eu.int

(varianta in limba engleză) http://www.mfa.gov.md/img/docs/planul_actiuni_ro.pdf

2. Functioning of Democratic Institutions in Moldova (Funcţionarea

instituţiilor democratice din Moldova), Raport

POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE

1.PEV din perspectiva interesului naţional de integrare europeană

2.Implementarea PEV -  elemente pozitive şi negative 

3.  Perspectivele PEV: oportunităţi, riscuri, viziuni  

În Republica Moldova, PEV a dat naştere la mari speranţe în ceea ce priveşte şansele ţării noastre de a se integra rapid în spaţiul UE. Atât autorităţile centrale, cât şi principalele partide parlamentare sperau că PEV va deschide Moldovei drumul spre integrare sa in UE. Speranţele clasei politice, precum şi a opiniei publice din ţara noastră s-au împlinit, însă, parţial. PEV a recunoscut aspiraţiile europene ale Moldovei, dar nu i-a acordat o perspectivă clară de aderare la UE într-o perioada previzibilă. De asemenea, deşi ţării noastre i s-a oferit, pentru prima oară, perspectiva integrării treptate în spaţiul economic al UE, colaborarea bilaterală între Chişinău şi Bruxelles a rămas în continuare dominată de limitele şi constrângerile legale şi instituţionale impuse de Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC)[1]. APC plasase relaţiile moldo-comunitare pe traiectoria unei cooperări pe orizontală şi, prin urmare, nu mai corespundea cu aspiraţiile de integrare europeană ale Moldovei. Mai mult decât atât, ţara noastră a fost inclusă în PEV alături de un şir de state sud-mediteraneene din Africa de Nord şi Asia Mijlocie, precum Maroc, Algeria Tunisia, Libia, Egipt, Liban, Iordania, Siria, Teritoriile Palestiniene, care nu au nici o vocaţie europeană. Acest fapt a determinat Chişinăul să trateze PEV ca pe o stratagemă a Bruxelles-ului de a amâna pentru alte timpuri discutarea subiectului privind o nouă posibilă extindere a UE spre Est.    

Totuşi, în ciuda acestor deficienţe structurale, toate partidele parlamentare de la Chişinău  au susţinut în consens participarea Moldovei la PEV. Consensul lor s-a materializat în Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor de integrare europeană a ţării, adoptată la 24 martie 2005. Conform acestei Declaraţii, dezvoltarea de mai departe a Moldovei nu poate fi asigurată decât prin „promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului strategic spre integrare europeană”[2]. În acest sens, toate partidele semnatare ale Declaraţiei, s-au angajat să sprijine eforturile diplomatice, juridice şi politice îndreptate spre îndeplinirea PAUEM, deoarece, în viziunea lor, acesta este în măsură să contribuie la aderarea ţării noastre la UE. De altfel, anume la 24 martie 2005, integrarea Republicii Moldova în UE este consfinţită juridic ca fiind obiectivul primordial al politicii interne şi externe promovate de Guvernul moldovean. Privită din această perspectivă, PEV devine pentru Chişinău un valoros instrument complimentar pentru punerea in practică a politicii sale de integrare europeană. Cu toate aceste, deoarece PEV a fost de la bun început concepută de UE ca o politică distinctă de cea a extinderii, autorităţile moldovene au continuat să persevereze în eforturile lor de a depăşi limitele  juridice şi politice ale PEV, promovând, atât la Bruxelles, cât şi în celelalte capitale europene, propuneri alternative de dezvoltare a relaţiilor moldo-comunitare, şi anume: includerea Moldovei în pachetul statelor din Balcanii de Vest de aderare la UE sau/şi semnarea unui Acord de Asociere care ar formula o perspectivă clară de integrare europeană pentru ţara noastră. Până în prezent, aceste propuneri nu au întâlnit susţinerea UE, ele fiind respinse recurgându-se la o serie de motivaţii obiective ca oboseală extinderii ce a cuprins statele UE, necesitatea digerării celor două extinderi consecutive ale UE din anii 2004 şi 2007 sau imperativul reformării structurilor supranaţionale ale UE înainte de a purcede la o nouă extindere spre Est, precum şi argumente subiective ca existenţa unui mare decalaj între reformele democratice şi economice întreprinse de statele din Balcanii de Vest şi Moldova sau mersul lent al reformelor în ţara noastră[3].

Cu toate acestea, calitatea Moldovei de membru al Comunităţii Statelor Independente (CSI) nu este privită de principalele partide politice ca reprezentând o alternativă pentru PEV. Respectivele partide politice au, însă, opinii diferite cu privire la compatibilitatea sau incompatibilitatea existentă între aspiraţiile europene ale ţării noastre şi calitatea sa de membru al CSI. Astfel, în timp ce pentru majoritatea partidelor de pe eşichierul de centru-stânga[4], printre care se regăseşte şi partidul de guvernământ al comuniştilor (PRCM), CSI-ul este compatibil cu politica de integrare europeană a Moldovei, partidele politice de pe eşichierul de centru-dreapta consideră CSI-ul un obstacol în calea apropierii Moldovei de UE şi, prin urmare, abandonarea CSI-ului este, în viziunea lor, inevitabilă.

Totuşi, pentru toţi este clar că CSI-ul nu reprezintă un vehicul de apropiere de UE, ci mai curând un tribut pe care Chişinăul îl plăteşte Moscovei pentru menţinerea bunăvoinţei Federaţiei Ruse în probleme de interes major pentru Moldova, cum ar fi: soluţionarea conflictului din regiunea transnistreană, retragerea trupelor şi muniţiilor ruse de pe teritoriul ţării noastre, importul de gaze naturale la un preţ rezonabil pentru consumatorii interni, accesul nestingherit pe piaţa Rusiei pentru produsele moldoveneşti etc..

Implementarea PEV -  elemente pozitive şi negative  

Republica Moldova a aderat oficial la PEV în urma semnării Planului de Acţiuni cu UE (PAUEM), la 22 februarie 2005. Prin acest Plan de Acţiuni, atât Moldova, cât şi UE şi-au asumat un şir de angajamente comune şi unilaterale, îndeplinirea cărora a avut ca rezultat general dinamizarea relaţiilor moldo-comunitare în domenii precum: dialogul politic, reformele democratice, soluţionarea conflictului transnistrean, dezvoltarea comerţului şi reformele economice , justiţie şi afaceri interne, impulsionarea contactelor interumane etc.. Deşi PEV nu a oferit Moldovei nici o perspectivă europeană, totuşi, prin beneficiile şi oportunităţile sale, ea a depăşit obiectivele politice ale Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) aflat încă în vigoare între ţara noastră şi UE. De exemplu, spre deosebire de APC, PEV a permis UE să se implice direct în găsirea unei soluţii politice viabile pentru conflictul separatist din regiunea transnistreană a ţării. Datorită PEV, UE şi-a sporit vizibilitatea şi autoritatea politică în Moldova. Actualmente, UE este prezentă în ţara noastră la nivelul Politicii Externe şi Securitate Comune (PESC) prin Reprezentantul Special al UE pentru Moldova şi participarea  la negocierile/consultările în problema transnistreană în calitate de observator în formatul „5+2”. De asemenea, UE este prezentă în Moldova şi la nivelul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) prin Misiunea UE de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM). În cadrul PEV, Moldovei i s-a acordat perspectiva integrării economice în spaţiul comunitar, precum şi cea a introducerii graduale a regimului de călătorii fără vize în UE pentru cetăţenii moldoveni. Printre beneficiile concrete aduse ţării noastre de PEV se numără, nu în ultimul rând, şi creşterea substanţială a asistenţei financiare din partea UE care a  crescut de patru ori de la 10 milioane Euro în 2003 la 40 milioane Euro în 2007, iar asistenţa totală preconizată de UE pentru Moldova în perioada 2007 - 2010 se va ridica la suma totală de 250 milioane Euro[5]. În domeniul cooperării energetice, PEV a favorizat eforturile autorităţilor moldovene depuse în vederea integrării Moldovei în Comunitatea Energetică Europeană[6].

La capitolul dialogului politic moldo-comunitar, se înregistrează o activizare a comunicării între autorităţile moldovene şi reprezentanţii Comisiei Europene, Consiliului UE şi Parlamentului European, atât în cadrul instituţional stabilit de APC, precum şi în contextul iniţiativelor regionale din Europa Centrală şi de Sud-est. Concomitent, însă o atenţie aparte este acordată valorificării oportunităţilor şi potenţialului oferit de cooperarea politică bilaterală a Moldovei cu statele membre ale UE. În acest sens, merită evidenţiate parteneriatele europene existente de facto între Moldova şi statele UE, precum Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia, Suedia şi Marea Britanie. România este în continuare un promotor natural şi ferm a aspiraţiilor europene ale Moldovei în UE, însă animozităţile politice bilaterale împiedică Chişinăul şi Bucureştiul să pună bazele unui Parteneriat European eficient. În domeniul comercial-economic, asistăm la transformarea UE în partenerul comercial numărul unu al Moldovei, surclasând, astfel, Comunitatea Statelor Independente (CSI)[7]. În paralel cu progresele înregistrate de Moldova în aplicarea PAUEM, UE îşi deschide gradual piaţa sa internă pentru produsele moldoveneşti, oferindu-i Moldovei condiţii privilegiate de comerţ sub forma regimului GSP plus în ianuarie 2006 şi a Preferinţelor Comerciale Autonome în martie 2008. În domeniul mobilităţii persoanelor, Moldova şi UE iniţiază un dialog intens cu privire la facilitarea regimului de călătorie a cetăţenilor moldoveni în spaţiul UE. Printre succesele acestui dialog în

continuă desfăşurare se numără negocierea şi semnarea acordurilor de facilitare a regimului de vize şi readmisie a persoanelor[8], precum şi deschiderea Centrului Comun de eliberare a vizelor Schengen pe lângă Ambasada Ungariei la Chişinău[9]. De asemenea, la 6 iunie 2008, UE a încheiat cu Moldova un Parteneriat de Mobilitate chemat, pe de o parte, să contribuie la înlăturarea cauzelor economice şi sociale ce încurajează migraţia ilegală a cetăţenilor moldoveni, iar, pe de alta, să creeze condiţiile necesare pentru deplasarea legală circulară a forţei calificate de muncă din Moldova în UE.

Toate aceste realizări practice au influenţat pozitiv percepţia UE de către cetăţenii moldoveni, care în majoritatea lor se pronunţă pentru o eventuală aderare a Moldovei la UE[10]. În mare parte, această largă susţinere pentru integrarea europeană a ţării se explică prin faptul că UE este văzută preponderent de cetăţenii moldoveni ca fiind capabilă să contribuie semnificativ la modernizarea economică şi democratizarea reală a Moldovei şi, mai ales, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Totuşi, trebuie să remarcăm, că în ultimii trei ani, UE a început să fie percepută în ţara noastră şi ca reprezentând un important şi credibil partener  politic în identificarea şi garantarea unei soluţii politice viabile pentru reintegrarea regiunii transnistrene în câmpul legal şi instituţional al Republicii Moldova. 

Implementarea PEV în Moldova nu a fost, însă, întotdeauna un proces coerent, consecvent şi continuu. Această realitate este evidenţiată în rapoartele Comisiei Europene, din 3 decembrie 2006 şi 3 aprilie 2008, cu privire la progresele înregistrate de Moldova în realizarea Planului de Acţiuni convenit cu UE, precum şi în evaluările efectuate la acelaşi subiect de experţii locali [11]. Astfel, atât Comisia Europeană, cât şi experţii locali, au constat că în ciuda progreselor înregistrate de Republica Moldova în majoritatea domeniilor, implementarea efectivă a reformelor rămâne în continuare o provocare. Observaţiile critice vizează în principal dinamica nesatisfăcătoare a reformelor în domeniile justiţiei, combaterii corupţiei, libertatea mass-media, îmbunătăţirea climatului de faceri şi investiţional. În opinia experţilor locali şi europeni, executarea neuniformă a PEV în Moldova este cauzată de mai mulţi factori, în special, de lipsa voinţei politice de a eficientiza cu adevărat procesul de integrare europeană prin schimbări concrete şi necesare, abordarea PAUEM de către autorităţile centrale ca pe o listă de activităţi care trebuie bifate, alocarea necorespunzătoarea a resurselor financiare destinate aplicării reformelor, starea deplorabilă a clasei politice autohtone, insuficienţa capacităţilor administrative, coordonare defectuoasa a eforturilor de implementare a PAUEM între Legislativ şi Executiv, ineficienţa sistemului judecătoresc, nivelul înalt al corupţiei în instituţiile guvernamentale etc..   

Toate aceste deficienţe politice şi instituţionale se răsfrâng, desigur, negativ asupra ritmului şi calităţii implementării reformelor prevăzute de PAUEM. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că, în mare măsură, calitatea procesului de aplicare efectivă a legilor şi reformelor, în conformitate cu PAUEM, depinde de capacităţile instituţionale mobilizate de autorităţile centrale. După mai bine de trei ani de la lansarea PAUEM, Moldova nu a reuşit să dezvolte capacităţi instituţionale care să corespundă cu ambiţioasele sale obiective de integrare europeană. Dezvoltarea şi folosirea eficientă a existentelor resurse instituţionale este împiedicată de cel puţin patru carenţe majore: 1) centralizarea excesivă, în ultimii ani, a verticalei puterii; 2) pregătirea nesatisfăcătoarea a oficialilor moldoveni responsabili de implementarea PAUEM; 3) neglijarea de către Legislativ a funcţiilor sale de monitorizare şi control a puterii executive; 4) nivelul scăzut de transparenţă şi deschidere spre cooperare de care dau dovadă în prezent autorităţile moldovene în raport cu reprezentanţii societăţii civile.

Conform Constituţiei sale, Moldova este Republică parlamentară, în ultimii ani, însă, am fost martorii consolidării accentuate a autorităţii Preşedintelui ţării în detrimentul autorităţii Guvernului şi, mai cu seamă, a Parlamentului. Această tendinţă nu a avut ca efect scontat eficientizarea activităţii autorităţilor centrale în aplicarea reformelor în corespundere cu normele şi practicile europene. Dimpotrivă, centralizarea verticalei puterii în stat a condus la reducerea autonomiei Guvernului în formularea şi luarea deciziilor, a inhibat spiritul de iniţiativă şi creativitate în ministerele şi agenţiile guvernamentale, a favorizat birocratizarea pronunţată a administraţiei centrale, a încurajat desconsiderarea Legislativului de către Executiv, a împiedicat o mai mare transparenţă şi deschidere a Guvernului către societatea civilă etc..

În acelaşi timp, capacităţile instituţionale mobilizate de ministerele de resort pentru monitorizarea şi implementarea reformelor stipulate în PAUEM nu pot fi valorificate în plină măsură din cauza pregătirii insuficiente a oficialilor moldoveni în materie de integrare europeană. Ei sunt familiarizaţi sumar cu esenţa şi modul de funcţionare a instituţiilor supranaţionale ale UE, posedă cunoştinţe foarte generale în materie de Acquis Communitaire, cunosc puţin sau aproape de loc despre programele şi agenţiile comunitare la care Moldova ar putea sa participe de rând cu statele membre ale UE, vorbesc în mare parte prost sau aproape de loc una din principalele limbi de lucru ale UE – engleza şi/sau franceza şi nu dispun de cunoştinţele şi pregătirea necesară pentru a elabora proiecte de cooperare moldo-comunitare în concordanţă cu criteriile şi practicile UE. În consecinţă, deşi, la nivel politic, avem un dialog moldo-comunitar, în general, satisfăcător, la nivel tehnic, de experţi, comunicarea între Chişinău şi Bruxelles lasă mult de dorit. În plus, capacitatea de asimilare a resurselor financiare oferite Moldovei de UE este în continuare limitată, în special de incapacitatea actuală a ministerelor şi agenţiilor sectoriale de a elabora proiecte conforme cu standardele comunitare. În prezent această lacună instituţională este acoperita, parţial, de experţii europeni de la Delegaţia Permanentă a Comisiei Europene la Chişinău, care asistă nemijlocit autorităţile moldovene în procesul de formulare a proiectelor de cooperare finanţate prin Instrumentul financiar al PEV - ENPI.    

Parlamentului Republicii Moldova îi revine un rol vital în procesul de implementare a PAUEM. De Legislativ depinde nu doar elaborarea şi adoptarea legilor în concordanţă cu normele Acquis Communitaire, dar şi aplicarea acestor legi în corespundere cu spiritul şi practicele europene. Rapoartele Comisiei Europene şi ale experţilor locali arată că Parlamentul moldovean îşi îndeplineşte satisfăcător responsabilităţile de for legiuitor, dar, totodată, demonstrează deficienţe serioase la capitolul monitorizării şi controlului calităţii aplicării în practică de către Executiv a legilor aprobate. Acesta situaţie nu este de loc întâmplătoare, dacă ne gândim la faptul că în ultimii şapte ani Legislativul a ignorat în repetate rânduri responsabilităţile sale de control a puterii executive, excelând, în schimb, în ipostaza de paratrăsnet pentru Guvernul de la Chişinău. O atare conduită a încurajat Guvernul să desconsidere autoritatea şi rolul Parlamentului moldovean, de supraveghetor riguros a calităţii actului de guvernare.           

Lipsa unui control eficient de către Parlament a procesului de implementare a PAUEM este compensată doar parţial de societatea civilă din Moldova. Este adevărat că în ultimii trei ani, datorita PEV autorităţile moldovene au devenit mai deschise şi transparente în raport cu organizaţiile non-guvernamentale. De exemplu, a fost instituţionalizat dialogul societăţii civile cu autorităţile centrale, cu Legislativul în anul 2005[12] , iar cu Guvernul în anul 2008[13]. Totodată, unele ministere de resort au stabilit formate regulate de dialog cu reprezentanţii organizaţiilor non-guvernamentale (ONG)[14]. Cu toate acestea, experţii locali califică ca fiind insuficient gradul existent de transparenţă şi deschidere de care dau dovadă autorităţile centrale în cooperarea lor cu ONG-urile autohtone. În plus, de cele mai dese ori, consultarea reprezentanţilor societăţii civile de către

oficialităţi în probleme de interes naţional are, mai degrabă, un caracter fie formal, fie superficial[15].

Având în vedere toate aceste deficienţe de natură politică şi/sau instituţională, eficienţa PEV în Moldova va depinde în mare parte de depăşirea lor. Acest lucru va fi mai uşor de realizat dacă alegerile parlamentare din 2009 vor aduce un pluralism democratic real în ţara noastră; dacă Parlamentul moldovean îşi va asuma integral responsabilităţile ce îi revin în aplicarea PAUEM; dacă partidele parlamentare vor reuşi să menţină şi după alegerile din anul viitor parteneriatul lor european instituţionalizat la 24 martie 2005; dacă autorităţile vor instituţionaliza un parteneriat european real şi cu societatea civilă; dacă Guvernul va aloca mai multe resurse financiare pentru dezvoltarea şi întărirea capacităţilor sale instituţionale destinate implementării angajamentelor asumate în PAUEM; dacă Guvernul va fi gata să valorifice mai bine resursele, experienţa şi know-how-ul statelor membre ale UE în vederea armonizării legislaţiei şi instituţiilor Moldovei cu normele şi practicile comunitare[16]; dacă autorităţile vor reuşi să îmbunătăţească cooperarea interministerială, mai ales la nivel de experţi, în domeniul realizări PAUEM etc.. Acestea şi alte măsuri ar trebui să fie incluse în lista priorităţilor autorităţilor moldovene, dacă acestea doresc, cu adevărat, să impulsioneze procesul de integrare europeană a Moldovei.

Perspectivele PEV: oportunităţi, riscuri, viziuni  

Autorităţile moldovene recunosc elementele puternice ale PEV, ele nu se pot împăca, însă, cu gândul că, deşi PEV transcende limitele politice ale APC, ea nu satisface pe deplin aspiraţiile europene ale Moldovei. Clasa politică moldoveană are două mari obiecţii vizavi de PEV. În primul rând, ea este nemulţumită de faptul că state cu aspiraţii europene, precum Moldova şi Ucraina, se află în PEV alături de state mediteraneene din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu care nu au aspiraţii europene şi nici vocaţie europeană. În opinia politicienilor şi reprezentanţilor societăţii civile din Moldova, în forma sa actuală PEV este mai curând un subterfugiu al UE de a amâna pentru alte timpuri definirea unei perspective clare de integrare europeană pentru statele ex-sovietice din Europa de Est. Urmărind să atenueze această deficienţă structurală, Moldova a pledat de la bun început pentru o diferenţiere mai accentuată între cele două dimensiuni ale PEV: Dimensiunea Europei de Est - compusă din state europene şi Dimensiunea Mediteraneană alcătuită din state vecine Europei. În al doilea rând, politicienii moldoveni sunt frustraţi de faptul că PEV nu este o politică de extindere a UE în Europa de Est. Desigur, prin PAUEM, UE a recunoscut aspiraţiile europene ale Moldovei, dar Bruxelles-ul a evitat să răspundă afirmativ la doleanţa ţării noastre de a  fi plasată pe traiectoria unei integrări graduale în UE.

La 4 decembrie 2006, Comisia Europeană a formulat noi măsuri de consolidare a PEV, precum negocierea şi semnarea unor Acorduri aprofundate de Comerţ Liber cu statele partenere PEV; aprofundarea dialogului politic; multiplicarea contactelor interumane; facilitarea mobilităţii persoanelor; aderarea statelor partenere la programe şi agenţii comunitare anterior accesibile doar statelor membre şi candidate ale UE; sau negocierea şi semnarea unor Acorduri multilaterale între UE şi statele partenere PEV, în particular, în domenii precum energia, transport, sau aviaţia civilă etc.. Toate aceste propuneri ale Comisiei Europene au fost, desigur, apreciate de autorităţile moldovene ca fiind capabile să contribuie la stabilirea unui parteneriat consolidat între UE şi Moldova. Totuşi, ele nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor autorităţilor moldovene. În aceste condiţii, Chişinăul a continuat să pedaleze pe ideea negocierii unui Acord de Stabilizare şi Asociere după exemplul statelor din Balcanii de Vest. Semnarea unui astfel de acord cu UE ar fi fost în viziunea guvernanţilor de la Chişinău o evoluţie logică şi firească, mai ales că Moldova participă alături de statele din Balcanii de Vest la toate organizaţiile regionale din Europa de Sud-est.

Intransigenţa autorităţilor moldovene la acest subiect nu a întâlnit, până în prezent, înţelegerea oficialilor europeni de la Bruxelles, precum şi în multe din statele membre ale UE. În schimb, Moldova a continuat să fie încurajată să se concentreze asupra executării satisfăcătoare a PAUEM. Mai mult decât atât, pentru a determina autorităţile moldovene să facă acest lucru, punerea în practică a angajamentelor asumate în PAUEM a fost enunţată de Bruxelles ca o condiţie indispensabilă pentru aprofundarea relaţiilor moldo-comunitare. De altfel, în chiar PAUEM se stipulează cât se poate de clar că „Nivelul de ambiţie a relaţiei va depinde de gradul de angajament al Moldovei pentru valorile comune, precum şi capacitatea sa de a implementa priorităţile convenite în comun. Ritmul progresului relaţiei va recunoaşte pe deplin eforturile Moldovei şi realizările concrete în îndeplinirea acestor angajamente”[17]. Această condiţionare expresă a determinat Chişinăul să fie mai receptiv la obiecţiile Comisiei Europene cu privire la pasul şi maniera în care autorităţile noastre înţelegeau să pună în practică reformele convenite cu UE. În ciuda acestui fapt, respectiva condiţionare nu a fost destul de puternică încât să determine Guvernul moldovean să înlăture lacunele în domeniile independenţei justiţiei, libertăţii de exprimare, combaterea corupţiei sau ameliorarea mediului de afaceri şi investiţional. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că mai mulţi experţi locali consideră extrem de important ca măsurile de întărire a dimensiunii estice a PEV să includă, inclusiv, o condiţionare mult mai nuanţată, al cărei conţinut să fie formulat în termeni de reforme pentru aderarea la UE. Numai o astfel de condiţionalitate este, în opinia experţilor locali şi a diplomaţiei moldovene, în măsură să accelereze democratizarea şi modernizarea economică a Moldovei.

În prezent relaţiile moldo-comunitare parcurg o perioadă definitorie pentru evoluţia lor ulterioară. La 27 mai 2008, după mai bine de trei ani de la lansarea PAUEM, UE a anunţat demararea procesului de reflecţie asupra viitorului cadru politic-juridic, care va înlocui actualul APC. Decizia UE a fost posibilă numai după ce Comisia Europeană a dat, la 3 aprilie 2008, verdictul său satisfăcător progreselor înregistrate de Moldova în îndeplinirea angajamentelor asumate în PAUEM. Între timp, la 8 iulie şi 2 octombrie 2008, au avut loc două runde consultări moldo-comunitare la nivel de experţi cu privire la conţinutul viitorului cadru politic-juridic între Moldova şi UE. Aşteptările Chişinăului vizavi de viitorul acord cu Bruxellesul sunt foarte mari şi, prin urmare, obiectivele urmărite sunt formulate în termeni maximalişti. Astfel, autorităţile moldovene speră că noul acord cu UE va fi unul de asociere, va conţine o perspectivă ferm definită de aderare la UE şi va oferi Moldovei acces liber la cele patru libertăţi comunitare: libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalului din interiorul pieţii comune a UE. 

Obiectivele imediate ale Moldovei în relaţiile sale cu UE sunt, însă, aderarea la Tratatul Comunităţii Energetice Europene, semnarea Acordului aprofundat şi comprehensiv de Comerţ Liber şi liberalizarea regimului de călătorii în UE pentru cetăţenii moldoveni. Toate aceste trei obiective sunt, în opinia experţilor locali, actuale, necesare, pragmatice şi realizabile. În cazul Comunităţii Energetice Europene, negocierile sunt, deja, în curs de desfăşurare, iar oficialii guvernamentali speră că Moldova va semna Tratatul de aderare la această importantă comunitate până la sfârşitul acestui an. Cât priveşte celelalte două obiective, autorităţile moldovene vor insista ca ele să fie stipulate în următorul Acord cu UE, desigur, pentru a fi realizate într-o perioadă de timp previzibilă. În prezent nu există un studiu de fezabilitate care ar evalua eventualele implicaţii, riscuri şi beneficii pe care le-ar avea pentru Moldova semnarea unui Acord aprofundat şi comprehensiv de Comerţ Liber cu UE. Un astfel de studiu a fost iniţiat pe parcursul acestui an de Organizaţia Non-guvernamentală Expert-Grup cu asistenţa Fundaţiei Soroş din Moldova, iar la anul viitor ar urma ca un studiu asemănător să fie realizat şi de experţii europeni la comanda Comisiei Europene. Totuşi, conform mai multor experţi autohtoni în materie economică, la etapa actuală producătorii moldoveni nu sunt pregătiţi, încă, pentru a face faţă unei competiţii reale cu producătorii şi exportatorii din UE. Având în vedere

această situaţie, regimul de comerţ asimetric de care se bucură în prezent Moldova în relaţiile sale comerciale cu UE este considerat ca fiind mai avantajos în prezent pentru producătorii moldoveni de cât o eventuală zona de comerţ liber care ar deschide nelimitat piaţa de desfacere a Moldovei pentru produsele şi serviciile din UE. Cu toate acestea, pentru experţii şi unii politicienii moldoveni negocierea şi semnarea unui Acord aprofundat şi comprehensiv de Comerţ Liber cu UE este, mai degrabă, un obiectiv de ordin politic, decât economic, deoarece, în opinia lor, acest acord este asociat cu parcurgerea unei etape obligatorii în procesul de aderare la UE, etapă parcursă anterior şi de statele membre ale UE din Europa Centrală şi de Est.

La 13 octombrie 2008, în concluziile sale cu privire la Moldova, Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii Externe al UE (CAGRE) a anunţat că UE este pregătită să negocieze în curând un nou acord ambiţios cu ţara noastră, care va include şi obiectivul stabilirii unei zone de comerţ liber, de îndată ce economia moldoveană va fi pregătită să suporte efectele liberalizării complete a schimburilor comerciale cu UE. În acelaşi Concluzii ale CAGRE, Miniştrii de Externe ai UE reamintesc că Acordul privind facilitarea regimului de vize semnat de Moldova cu UE în 2007, are ca obiectiv de lungă durată introducerea regimului de călătorii fără vize pentru cetăţenii moldoveni. Amintitul Acord n-a oferit, însă, Moldovei o „foaie de parcurs” pentru atingerea respectivului obiectiv, aşa cum UE a procedat în cazul statelor din Balcanii de Vest. Autorităţile moldovene speră, însă, că odată cu semnarea noului acord moldo-comunitar, UE va oferi şi Moldovei o asemenea „foaie de parcurs”. De altfel, Parteneriatul de Mobilitate semnat între Chişinău şi Bruxelles, la 6 iunie 2008, conţine prevederi asemănătoare cu cele prezente în menţionatele „foi de parcurs” de care beneficiază statele din Balcanii de Vest, fapt ce, în fond, ar putea fi exploatat de autorităţile noastre în cadrul viitoarelor consultări cu oficialii europeni la subiectul liberalizării graduale a regimului de vize al UE pentru cetăţenii moldoveni.

Speranţele Chişinăului cu privire la semnarea unui Acord de asociere cu UE, care ar formula o perspectivă clară de integrare europeană pentru Moldova şi ar număra printre obiectivele sale primordiale semnarea uni Acord aprofundat şi comprehensiv de Comerţ Liber, precum şi liberalizarea graduală a regimului de vize cu UE, sunt alimentate, în particular, de progresele înregistrate de diplomaţia ucraineană în negocierea unui nou Acord cu UE şi de recenta iniţiativă polono-suedeză cu privirea la lansarea de către UE, în cadrul PEV, a unui „Parteneriat Estic” cu statele PEV din Europa de Est, şi anume: Moldova, Ucraina, Belorus, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. Se pare, însă, că nici de această dată aşteptările Chişinăului nu coincid întru totul cu viziunea statelor membre ale UE, care urmăresc prin noua iniţiativă să consolideze, în primul rând,  dimensiunea estică a PEV, în timp ce autorităţile moldovene ar dori ca „Parteneriatul Estic” să transcende limitele politice şi instituţionale ale PEV şi să faciliteze parcursul european al Moldovei.  

1.APC a fost semnat de Republica Moldova şi UE în anul 1994 şi a intrat în vigoare pentru o perioada de 10 ani la 1 iulie 1998. Deşi la 1 iulie 2008, perioada de 10 ani a expirat, APC a fost prelungit automat pentru încă un an, eventual până la negocierea unui nou cadrul legal între Republica Moldova şi UE.

2.Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene, 24 martie 2005, http://www.parlament.md/news/25.03.2005/

3.Mersul lent al reformelor în unele state din Europa Centrală şi de Est, de exemplu în Bulgaria sau România, nu a constituit un obstacol pentru a li se acorda perspectiva de integrare în UE. 

4.Partidul Democrat din Moldova (PDM) - de orientare social-democrată - este o excepţie în această listă.

5.Până la războiul ruso-georgian din august 2008, Moldova era considerată cea mai mare beneficiară de asistenţă UE pe cap de locuitor în Europa de Est. Se pare, însă, că după conferinţa donatorilor de la Bruxelles, din 22 octombrie 2008, Georgia a depăşit ţara noastră în această privinţă. La respectiva reuniune, Comisia Europeană a anunţat că, în următorii trei ani, UE va acorda Georgiei asistenţă în valoare de 500 milioane Euro. Anterior evenimentelor din august, asistenţa acordată Georgiei de către UE în cadrul PEV se ridica la suma de 120,4 milioane de Euro, pentru perioada 2007-2010. 

6.În martie 2007, Consiliul European al UE  a aprobat Politica Energetică a Europei pentru anii 2007 – 2009 care prevede extinderea Tratatului privind Comunitatea Energetică Europeană şi asupra Republicii Moldova. La 27 iunie 2008, Consiliul de Miniştri ai Comunităţii Energetice Europene (UE şi statele din Europa de Sud-est) a luat act de înlăturarea de către Moldova a tuturor obstacolelor în calea aderării sale la Comunitatea Energetică Europeană, iar la 15 iulie 2008 a mandatat Comisia Europeană să înceapă negocierile în acest sens cu Moldova.

7.În urma aderării României la UE, volumul comerţului efectuat de Moldova cu statele UE a crescut de la 33% până la 55%.

8.Acordurilor de facilitare a regimului de vize şi readmisie  a persoanelor au fost semnate între Republica Moldova şi UE la 10 octombrie 2007 şi au intra în vigoare la 1 ianuarie 2008.

9.Centrul Comun de eliberare a vizelor a fost inaugurat la 25 aprilie 2007.

10Conform Barometrului de Opinie Publica din aprilie 2008 al Institutului de Politici Publice din Moldova, 71% din populaţia Republicii Moldova susţin aderarea ţării la UE.

11. ADEPT şi Expert Grup (2008), „Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005 – ianuarie 2008)”, http://www.e-democracy.md/publications/realizarea-pauem/; “Raportul independent al celor treisprezece reprezentanţi ai societăţii civile din Republica Moldova în contextul Raportului Comisiei Europene din 04 decembrie 2006 şi al împlinirii a doi ani de la semnarea Planului de Acţiuni Moldova - Uniunea Europeană”, Chişinău, 30 martie 2007, http://www.civic.md/rapoarte/societatea-civila-pentru-o-moldova-europeana.html

13.La 29 decembrie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea Nr.373-XVI pentru aprobarea Concepţiei privind cooperarea dintre Parlament şi societatea civilă, http://www.parlament.md/news/civilsociety/   

14.Urmărind să faciliteze participarea societăţii civile în procesul de elaborare, implementare, monitorizare, evaluare şi actualizare a documentelor de planificare strategică a ţării, Guvernul Republicii Moldova a iniţiat crearea Consiliului Naţional pentru Participare pe lîngă Comitetul interministerial pentru planificare strategică condus de Prim-ministru. La 18 septembrie 2008, a avut loc prima reuniune a Consiliului Naţional de Participare, care cuprinde 33 de organizaţii non-guvernamentale.

15.În această privinţă merită a fi menţionată, în special, experienţa Ministerului Reintegrării care menţine un dialog contstant cu societatea civilă, organizând consultări regulate cu reprezentanţii ONG-lor locale. De asemenea, la 13 iunie 2007, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a semnat un Memorandum de cooperare pentru integrare europeana cu 23 organizaţii non-guvernamentale.

16.Cazul elaborării şi adoptării Concepţiei de Securitate Naţională este extrem de relevant în această privinţă. Reprezentanţii societăţii civile au participat activ la elaborarea proiectului respectivei Concepţii, însă, în cele din urmă  propunerile lor au fost în mare parte ignorate de către autorităţi.    

17.Datorita PEV, Moldova poate beneficia de asistenţa UE în domeniul armonizării legislative prin programele comunitare Twinning şi TAIEX. 

18 „Planu III. Rolul UE in solutionarea conflictului transnistrean.

ACORDUL DE ASOCIERE

Dinamica evoluţiei situaţiei politice din Republica Moldova după constitiurea Alianţei pentru Integrarea Europeană (AIE) confirmă faptul că elitele politice aflate la putere sunt gata să promoveze o astfel de politică, care să răspundă sarcinilor actuale prioritare ale republicii. Incontestabil, sarcina nr.1 constă în crearea condiţiilor care ar asigura avansarea maximal posibilă pe calea aderării RM la Uniunea Europeană, care constituie, de facto, la ora actuală ideea naţională a ţării.

Am putea menţiona, de exemplu, iniţierea negocierilor cu UE în vederea semnării Acordului de Asociere, pe care guvernul AIE le-a inaugurat în ianuarie 2010. În anul trecut a expirat termenul acordului precedent cu UE şi negocierile Chişinăului cu Bruxellesul privind Acordul de Asociere au fost îngheţate din cauza politicii antieuropene promovate de PCRM, care s-a manifestat în mod deosebit, în special, după evenimentele din aprilie 2009. Conducerea de vârf a RM a imitat mai mult până în anul 2009 reformele, profanându-le, în esenţă, şi inducând, de fapt, în eroare conducerea UE. Fosta guvernare şi-a arătat în 2009 faţa sa adevărata în raport cu Bruxellesul şi a purces la promovarea unei politici antieuropene deschise. Politica aceasta s-a manifestat inclusiv prin adoptarea unor măsuri discriminatorii faţă de cetăţenii UE ai României, pentru care a fost introdus în mod ilegal şi fără nici un motiv regimul de vize. După ce autorităţile au organizat provocările din 7 aprilie, fosta conducere a RM a întreprins un atac fără precedent asupra democraţiei, ceea ce a provocat reacţia dură a Uniunii Europene şi şi-a găsit reflectare în Rezoluţia Parlamentului European, care a condamnat cu vehemenţă acţiunile antidemocratice şi antieuropene ale puterii. Noua guvernare a RM a normalizat, după constituirea AIE, relaţiile cu România şi a creat premise pentru avansarea relaţiilor dintre România şi RM spre un nivel calitativ mult mai înalt. După normalizare a relaţiilor RM cu ţara-membru al UE, Comisia Europeană a considerat necesar să înceapă negocierile cu autorităţile RM în vederea semnării unui nou acord, care să reglementeze relaţiile dintre UE şi RM. UE şi Moldova au iniţiat, pe 12 ianuarie 2010, la Chişinău, negocierile privind Acordul de Asociere. Noul acord va fi un document inovator şi ambiţios dincolo de cadrul actual astabilit de cooperare şi va deschide o nouă etapă în relaţiile de cooperare, în special prin consolidarea dialogului politic şi aprofundarea cooperării sectoriale. Acordul de asociere va substitui Acordul de parteneriat UE-Moldova, care a intrat în vigoare în iulie 1998 şi stabileşte în prezent cadrul pentru relaţiile între UE şi Moldova.

La 15 septembrie 2011, Parlamentul European a adoptat Rezoluţia privind negocierile Acordului de Asociere între Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Textul Rezoluţiei PE conţine o serie de referinţe importante pentru viitorul relaţiilor dintre RM şi UE. În mod special, remarcăm că deputaţii europeni fac referinţă la Articolul 49 al Tratatului UE în contextul angajamentului UE faţă de RM. De asemenea, Rezoluţia se referă într-o manieră pozitivă la liberalizarea regimului de vize, negocierea zonei de liber schimb, cooperarea sectorială, etc.

Acordul - care e propus în cadrul Parteneriatului Estic - nu prevede formularea unei perspective de aderare la UE. Totodată, şi Comisia Europeană, şi negociatorii ei spun să „lăsăm preambulul pentru final” - când o să vedem esenţa, adică, ceea ce s-a negociat. Vorbim despre implementarea legilor, de reformarea unor instituţii. Dacă, la finalul negocierilor, o să demonstrăm că ele corespund unui anumit grad al standardelor europene, atunci există şansa ca UE să-şi aducă aminte că, în acelaşi Parteneriat Estic, e stipulat că fiecare ţară va fi apreciată individual. Şi atunci, nu exclud că se va putea formula - cel puţin, de o manieră mai indirectă - perspectiva europeană a RM. Trebuie să înţelegeţi corect: noi nu putem declara acest lucru până când nu avem o înţelegere cu partenerii europeni. Dar în mandatul nostru acest moment este reflectat. Respectiv, solicităm de la Comisia Europeană ca să fie formulată perspectiva europeană a RM.

Acordul de Asociere, înainte de toate, ne va ajuta să ne integrăm economia în spaţiul UE, iar asta înseamnă instituţii care să funcţioneze conform practicilor UE, legislaţie identică celei a UE. Aceasta mai înseamnă liberalizarea regimului de vize cu UE, integrarea sistemului nostru energetic în spaţiul european, a infrastructurii, a transportului. Din punct de vedere politic, UE nu este gata să ne ofere acum perspectiva de integrare. Dar, lucrurile evoluează. Un exemplu relevant e chiar Politica Europeană de Vecinătate (PEV). La momentul conceperii sale, PEV nu vorbea despre perspectiva liberalizării regimului de vize, ci doar despre facilitare. În cele din urmă, a apărut Parteneriatul Estic şi, în cadrul lui, regimul liberalizat de vize. De asemenea, PEV nu prevedea un acord de comerţ liber aprofundat şi cuprinzător, care să presupună un proces aprofundat de armonizare a legislaţiei noastre cu cea a UE. Iată că Parteneriatul Estic ne aduce această nouă perspectivă. De aceea, privesc PEV ca pe un proces evolutiv. Totul se schimbă. Nu exclud ca, în următorii doi ani, Parteneriatul Estic să evolueze şi să vină cu noi oportunităţi pentru RM. Ca acestea să apară mai curând, e nevoie ca şi realităţile interne să se schimbe. Acordul de Asociere ne oferă un instrument puternic pentru a schimba aceste realităţi - UE e gata să investească în RM, dacă avem voinţă politică şi o viziune clară asupra direcţiilor pe care trebuie să le urmeze Moldova.

Oportunitatea semnării Acordului de Asociere permite Republicii Moldova să obţină înlesniri în domeniile de prioritate majoră cum este liberalizarea regimului de viză. Astfel dacă Moldova nu poate semna un Acord de Aderare la moment, ar putea atunci măcar să obţină cît mai multe beneficii de pe urma semnării Acordului de Asociere. Obţinerea cît mai multor beneficii se datorează bunei pregătiri a corpului diplomatic care va negocia documentul. Deşi acum Acordul de Asociere este tema discutată în cercurile politici şi academice şi care presupune obţinerea beneficilor pentru Moldova, noul conţinut al viitorului Acord de Asociere cu Uniunea Europeană trebuie să conţină prevederi clare la opţiunea europeană a Moldovei. Acordul va aprofunda asocierea politică şi integrarea economică a Republicii Moldova în UE , se mai spune în comunicatul Comisiei Europene. Acesta reafirmă disponibilitatea UE de a negocia o zonă de liber schimb aprofundat şi comprehensiv cu Chişinăul, atunci când vor fi îndeplinite condiţiile relevante şi atenţionează autorităţile moldovene asupra importanţei pentru Moldova de a desfăşura reformele necesare.În cadrul primei runde a negocierilor la Chişinău delegaţiile celor două părţi au fost conduse de Gunnar Wiegand, directorul Direcţiei pentru relaţii externe a Comisiei Europene şi Natalia Gherman, ministru adjunct al Afacerilor Externe şi Integrării Europene.După şedinţa în plen, negociatorii s-au divizat în patru grupuri tematice de lucru - dialogul politic şi reformele, cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate; cooperarea economică, sectorială şi financiară; justiţia, libertatea şi securitatea; contactele interumane. Ministerul moldovean de Externe anunţă că discuţiile s-au axat pe un schimb de optici ale părţilor referitor la structura şi elementele definitorii ale viitorului Acord de asociere. Altfel spus, a fost examinată foaia de parcurs a negocierilor, ulterior urmând a fi formulate propuneri concrete şi detaliate care vor fi discutate la următoarele runde de negocieri şi care vor da substanţa propriu-zisă conţinutului Acordului. Apreciind la general desfăşurarea

negocierilor, Gunnar Wiegand a afirmat că, „dacă ar fi să judecăm după prima rundă, rămâne să felicităm colegii din Republica Moldova pentru o pregătire foarte bună". În opinia înaltului oficial european, discuţiile nu au purtat un caracter simbolic, ci de substanţă. "Am găsit un grad mare de convergenţă a poziţiilor părţilor: împărtăşim aceleaşi valori care vor sta la baza viitorului Acord". Gunnar Wiegand a relevat că prin demararea negocierilor ce urmează să se finalizeze cu semnarea Acordului de asociere părţile şi-au propus un scop foarte ambiţios: asigurarea unei apropieri mult mai mari a Republicii Moldova de Uniunea Europeană, care se va solda cu beneficii substanţiale pentru cetăţenii moldoveni.

Bibliografie:

 http://www.eumission.mfa.md/relatii-rm-eu/

 http://www.azi.md/ro/story/8313

http://www.timpul.md/articol/despre-probleme-progrese-si-acordul-de-asociere-11777.html

http://revistadrept.com/?p=303