Ghid admisibilitate CCR · poate avea ca obiect doar legile care au fost adoptate de ambele Camere...

Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională

a României

Copyright © 2016 Editura Hamangiu SRL Editură de prestigiu recunoscut în domeniul ştiinţelor sociale CNATDCU Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5; O.P. 5, C.P. 91 Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24 E mail: [email protected]

Tudorel TOADER Marieta SAFTA

Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională

a României

V

Cuvânt-înainte

Normele legale se bucură de prezumția relativă de consti-

tuționalitate, de conformitate cu valorile, principiile, standar-

dele și exigențele Constituției.

Deciziile de constatare a neconstituţionalității dovedesc

însă contrariul, şi anume că respectivele norme au fost adop-

tate cu încălcarea exigențelor constituționale. În cadrul contro-

lului a posteriori, constatarea neconstituţionalităţii dovedește,

în plus, și faptul că acele norme au fost aplicate un anumit

interval de timp, în condițiile în care nu răspundeau standar-

delor și cerințelor constituționale.

Exigențele statului de drept sunt incompatibile cu adopta-

rea și aplicarea de norme contrare Legii fundamentale, motiv

pentru care procesul de constituționalizare a dreptului consti-

tuie mijlocul de garantare a legalității, de asigurare și ridicare a

standardelor de protecție a drepturilor și libertăților funda-

mentale ale persoanei.

În acest context, importanță deosebită prezintă cunoaște-

rea și respectarea cerințelor de admisibilitate a sesizărilor

adresate instanței de contencios constituțional.

GHID DE ADMISIBILITATE LA CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

VI

Ghidul de admisibilitate la Curtea Constituţională a Româ-

niei se doreşte a fi un instrument ce poate fi folosit de către

emitenții legii, de practicieni și studenți, precum și de către

orice altă persoană interesată de problematica admisibili-

tății/inadmisibilității sesizărilor adresate Curții Constituționale

a României.

Autorii

București, 23 iunie 2016

VII

Cuprins

I. INTRODUCERE ____________________________________ 1

II. CAUZELE DE INADMISIBILITATE ÎN JURISDICȚIA CURȚII CONSTITUȚIONALE ____________________________ 5

1. Scurtă caracterizare _________________________ 5 2. Clasificări ale cauzelor de inadmisibilitate _______ 10

III. LEGALITATEA SESIZĂRII __________________________ 19 1. Condiții de admisibilitate privitoare la

OBIECTUL SESIZĂRII ________________________ 19 1.1. Considerații generale ____________________ 19 1.2. Controlul de constituționalitate a priori

poate avea ca obiect doar legile care nu au fost promulgate ____________________ 21

1.3. Este admisibil controlul de constituționalitate a priori al legii promulgate, dacă sesizarea s-a făcut în termenul legal _________________ 24

1.4. Controlul de constituționalitate a priori poate avea ca obiect doar legile care au fost adoptate de ambele Camere ale Parlamentului __________________________ 25

1.5. Controlul de constituționalitate a priori poate avea ca obiect o ordonanță a Guvernului aprobată prin lege, însă numai în măsura în care Curtea a fost sesizată cu privire la legea de aprobare a ordonanței Guvernului __________ 26

1.6. După reexaminarea legii pentru punerea în acord cu decizia Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității, pot forma


VIII

obiectul controlului de constituționalitate a priori numai acele dispoziții care au format obiect al reexaminării ______________ 28

1.7. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect numai regulamentele Parlamentului în vigoare __________________ 30

1.8. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, nu și acordurile politice _______________________________ 31

1.9. Hotărârile de Guvern nu pot constitui obiect al controlului Curții Constituționale ___ 32

1.10. Normele metodologice de aplicare a legii nu pot constitui obiect al controlului Curții Constituționale _________________________ 33

1.11. Ordinele miniștrilor nu pot constitui obiect al controlului Curții Constituționale _________ 34

1.12. Hotărârile judecătorești nu pot constitui obiect al controlului de constituționalitate ___ 35

1.13. Dispozițiile din legi și ordonanțe, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție (recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă), pot constitui obiect al controlului de constituționalitate ___________ 37

1.14. Controlul de constituționalitate a posteriori poate avea ca obiect dispoziții din legi și ordonanțe în vigoare ____________________ 45

1.15. Controlul de constituţionalitate poate avea ca obiect şi dispoziţii din legi şi ordonanţe abrogate, în măsura în care acestea continuă să producă efecte juridice _________ 46

1.16. Dispozițiile legale de abrogare pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate ___ 48

CUPRINS

IX

1.17. Controlul de constituționalitate a posteriori poate avea ca obiect numai dispoziții din legi și ordonanțe care sunt aplicabile cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate _____________________ 54

1.18. Excepția de neconstituționalitate nu poate constitui obiectul acțiunii de chemare în judecată _____________________________ 57

1.19. Excepția de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă poate avea ca obiect numai dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția _____________ 63

1.20. Dispozițiile din legi și ordonanțe, constatate ca fiind neconstituționale, nu mai pot fi supuse controlului de constituționalitate _____ 64

1.21. Poate forma obiect al controlului de constituționalitate posibila interpretare neconstituțională, alta/altele decât cea/cele exclusă/excluse prin decizii interpretative ____ 67

1.22. Pot forma obiect al controlului de constituționalitate soluțiile legislative _______ 69

1.23. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect decretul de stabilire a obiectului și datei referendumului __________ 72

1.24. Controlul de constituționalitate privește numai partidele politice, nu și organizațiile neguvernamentale ______________________ 74

2. Condiții de admisibilitate privitoare la AUTORII SESIZĂRII __________________________ 76

2.1. Considerații generale ____________________ 76 2.2. Grupurile parlamentare nu pot sesiza

Curtea Constituțională pentru controlul legilor înainte de promulgare ______________ 82


X

2.3. Preşedintele sau membrii uneia dintre Camerele Parlamentului pot formula sesizări numai cu privire la regulamentul Camerei din care fac parte __________________________ 83

2.4. Sesizarea Curții, în vederea controlului constituționalității hotărârilor Parlamentului, poate fi formulată numai de către președintele respectivei Camere sau de către un număr de 50 de deputaţi sau 25 de senatori ________ 85

2.5. Deputatul/senatorul care a avut calitatea de președinte al Camerei respective poate contesta constituționalitatea hotărârii care privește încetarea statutului/calității sale de președinte al Camerei ____________________ 86

2.6. Apărătorii sau reprezentanții legali ai părților pot invoca excepții de neconstituționalitate numai în numele părţilor pe care le reprezintă _____________________________ 87

2.7. Deputații ori senatorii nu pot formula sesizări cu privire la conflicte juridice de natură constituțională _________________ 88

2.8. Preşedintele României este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, chiar dacă nu este parte în conflictul la care se referă sesizarea ______________________ 89

2.9. Cererile de anulare a alegerilor pot fi formulate numai de către partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Consiliul Minorităților Naționale și de candidații care au participat la alegeri _______ 90

2.10. Contestațiile referitoare la neconstituționalitatea unui partid politic

CUPRINS

XI

pot fi formulate numai de către președinții celor două Camere ale Parlamentului sau de Guvern __________________________ 91

3. Condiții de admisibilitate privitoare la obligația de MOTIVARE A SESIZĂRII ___________________ 92

3.1. Considerații generale ____________________ 92 3.2. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată

de indicarea temeiului constituțional în raport de care sunt formulate criticile _____ 94

3.3. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată de motivarea încălcării temeiurilor de neconstituționalitate invocate _____________ 96

3.4. Pentru admisibilitatea sesizărilor este necesar ca norma de referință să fie de rang constituțional ______________________ 99

3.5. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată de motivarea lor la data formulării, iar nu la o dată ulterioară, în fața Curții Constituționale ________________________ 102

4. Condiții de admisibilitate care vizează CADRUL PROCESUAL/CONDIȚII PROCEDURALE SPECIFICE unor atribuții ale Curții Constituționale ___________________________ 104

4.1. Considerații generale ___________________ 104 4.2. Excepţiile de neconstituţionalitate pot fi

ridicate numai în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial _____ 104

4.3. Excepţiile de neconstituţionalitate nu pot fi ridicate direct în fața Curții _____________ 110

4.4. Constituționalitatea legii poate fi examinată numai în cadrul atribuției prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție, iar nu în îndeplinirea altor competenţe ____________ 111


XII

4.5. Aceeași excepție de neconstituționalitate, soluționată de Curte, nu poate fi ridicată în aceeași cauză de către același autor _______ 113

4.6. Cadrul procesual stabilit prin sesizare nu poate fi extins prin formularea unei cereri de intervenție în interes propriu sau în interesul unei părți _____________________ 114

4.7. Conflictele juridice de natură constituțională poartă între autoritățile publice, iar nu între puterile statului ___________________ 115

IV. COMPETENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE __________ 117 1. Considerații generale ______________________ 117 2. Curtea Constituțională se pronunță asupra

constituționalității, iar nu și asupra oportunității actelor criticate ________________ 118

3. Curtea se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, nu și asupra modului de aplicare a acestora ______________ 122

4. Sunt admisibile sesizările având ca obiect hotărârile Parlamentului, numai dacă acestea afectează valori și principii constituționale sau organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituţional ____________ 123

5. În cadrul controlului a priori, Curtea se pronunță și asupra prevederilor care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de norma criticată, iar în cadrul controlului a posteriori, se pronunță şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare, însă doar dacă s-a admis excepția de neconstituționalitate ______________________ 129

CUPRINS

XIII

6. Curtea Constituțională nu poate modifica/completa dispozițiile legale și nu se poate pronunța asupra omisiunilor legislative fără relevanță constituțională _______________ 130

7. Curtea Constituțională se poate pronunța asupra omisiunilor legislative care au relevanță constituțională ___________________________ 133

8. Interpretarea și aplicarea legii nu intră în competenţa Curţii Constituţionale ____________ 135

9. Interpretarea și aplicarea regulamentelor/hotărârilor parlamentare nu intră în competenţa Curţii Constituţionale ___________________________ 138

10. Controlul de constituționalitate presupune raportarea unei norme juridice la dispoziții ale Constituției, şi nu o analiză comparativă a actelor normative sau a instituțiilor juridice _________________________________ 140

11. Verificarea compatibilităţii unei norme de drept intern în raport de normele de drept european nu intră în competenţele Curţii Constituţionale. Norma europeană poate constitui doar o normă interpusă celei de referință, care nu poate fi decât Constituția, și, de asemenea, trebuie să aibă relevanță constituțională ___________________________ 144

12. Contestațiile privitoare la procedura suspendării Președintelui României nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale ______________________ 150

V. CONCLUZII ____________________________________ 153

INDEX ALFABETIC _________________________________ 155

1

I. Introducere

Realizând o statistică[1] a soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională în ultimii patru ani, constatăm următoarele: în anul 2016, Curtea a pronunţat un număr de 344

de soluții de respingere a sesizărilor, dintre care 88 sunt soluții de respingere pe considerente de inad-misibilitate [respingere ca inadmisibile (43), devenite inadmisibile (12) și mixte – neîntemeiate/devenite inadmisibile (11), respectiv neîntemeiate/inadmi-sibile (22)];

în anul 2015, Curtea a pronunțat un număr de 848 de soluții de respingere a sesizărilor, dintre care 256 sunt soluții de respingere pe considerente de inadmi-sibilitate [respingere ca inadmisibile (109), devenite inadmisibile (49) și mixte – neîntemeiate/devenite inadmisibile (53), respectiv neîntemeiate/inadmi-sibile (45)];

în anul 2014, Curtea a pronunțat un număr de 760 de soluții de respingere a sesizărilor, în cadrul cărora 243 sunt soluții de inadmisibilitate [respingere ca inadmisibile (107), devenite inadmisibile (57) și

[1] Date valabile la 31 mai 2016.


2

mixte – neîntemeiate/devenite inadmisibile (31), respectiv neîntemeiate/inadmisibile (48)];

în anul 2013, Curtea a pronunțat un număr de 535 de soluții de respingere a sesizărilor, dintre care 119 sunt soluții de inadmisibilitate [respingere ca inad-misibile (88), devenite inadmisibile (15) și mixte – neîntemeiate/inadmisibile (16)][2].

Se remarcă, aşadar, că aproximativ o pătrime dintre deci-ziile Curții cuprind soluții de inadmisibilitate, ceea ce înseamnă că instanţa constituţională nu a mai procedat la examinarea pe fond a criticilor de neconstituţionalitate formulate, întrucât fie nu a fost legal sesizată, fie nu a fost competentă să soluționeze cauzele înregistrate.

Ponderea semnificativă a soluțiilor de respingere ca inad-misibile a sesizărilor adresate Curții Constituționale constituie unul dintre motivele demersului de realizare a actualei lucrări, care se dorește un instrument de orientare, cu precădere pentru practicienii dreptului, în vederea sesizării instanței de contencios constituțional.

Pornind de la dispozițiile cuprinse în Constituție și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Consti-tuționale a României[3], care circumstanțiază activitatea juris-dicțională a acesteia, și valorificând jurisprudența cuprinzând

[2] Pentru o raportare la numărul total al actelor pronunțate de

Curtea Constituțională în perioada de referință, a se vedea https:// www.ccr.ro/uploads/Statistica/2016/Sin_16_mai.pdf.

[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.

I. INTRODUCERE

3

soluții de respingere a sesizărilor ca inadmisibile, am procedat la o structurare a condițiilor de sesizare a Curții Constituțio-nale, identificând acele temeiuri legale care împiedică declan-șarea sau extinderea procedurii de control al constituționa-lității legilor, respectiv examinarea pe fond a cererilor adresate Curții Constituționale, indiferent de atribuția la care se referă.

Aceasta, întrucât verificarea admisibilității sesizărilor ce îi sunt adresate, pe două coordonate principale, respectiv lega-litatea sesizării și respectarea competenței Curții Constitu-ționale, precede și condiționează examinarea fondului criticilor de neconstituționalitate formulate, care se realizează numai în măsura în care Curtea constată că „a fost legal sesizată și este competentă”. Dispozițiile Legii fundamentale referitoare la rolul și atribuțiile Curții Constituționale au determinat atât consacrarea legală, cât și o consistentă dezvoltare jurispru-dențială a cauzelor de inadmisibilitate specifice jurisdicției constituționale[4]. Această jurisprudență precizează cadrul legal incident, conturând/definind conceptele de „legalitate a sesi-zării” și „competență a Curții Constituționale”.

Considerăm că prezentul demers se justifică și din perspec-tiva faptului că orice sesizare a instanței de contencios consti-tuțional declanșează întreaga procedură care precede exami-narea de către Plenul Curții, respectiv înregistrarea dosarului, solicitarea punctelor de vedere de la autoritățile prevăzute de lege, acordarea termenului de judecată, citarea și dezbaterea în ședință publică (în cazul atribuțiilor pentru care legea preve-

[4] A se vedea T. Toader, M. Safta, Cauzele de inadmisibilitate în

jurisdicția constituțională, în Dreptul nr. 11/2015, pp. 80-125.


4

de judecarea cu citarea părților), chiar și atunci când inad-misibilitatea este evidentă. Așadar, nu există un filtru prealabil de verificare a admisibilității sesizării, care să fie realizat de către Curtea Constituțională, precum există în alte state, menit să degreveze activitatea acesteia.

În acest context, cunoașterea și corecta aplicare de către instanțele de judecată și de către toți subiecții de drept a normelor constituționale și legale de referință în domeniu, astfel cum se reflectă și în deciziile Curții, sunt de natură să susțină dialogul implicit pe care îl presupune fiecare dintre aceste decizii, slujind, în cele din urmă, calității și bunei admi-nistrări a justiției constituționale.

Întrucât prezentarea condițiilor de sesizare a Curții Consti-tuționale structurate pe cele două coordonate principale (legalitatea sesizării și competența Curții Constituționale) va fi realizată pornind de la cauzele de inadmisibilitate identificate în jurisprudența Curții Constituționale, vom proceda mai întâi la o scurtă caracterizare a acestor cauze.

5

II. Cauzele de inadmisibilitate în

jurisdicția Curții Constituționale

1. Scurtă caracterizare

În doctrina românească de drept constituțional[5], cauzele de inadmisibilitate au fost definite ca fiind motive legale ce împiedică declanșarea sau extinderea procedurii de control al constituționalității legilor, cu sublinierea că „o cauză de inad-misibilitate poate exista nu numai în legătură cu atribuțiile Curții legate de acest control, ci și în legătură cu exercitarea celorlalte atribuții”.

La momentul consacrării lor legale, în cadrul procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, cauzele de inadmisibilitate au fost calificate ca fiind „una dintre cele mai importante inovații ale recentei Legi nr. 138/1997[6] pentru

[5] I. Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de inadmisibilitate în

jurisdicția constituțională, în Dreptul nr. 2/1998, pp. 3-20. [6] Legea nr. 138/1997 pentru modificarea și completarea Legi

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997.


6

modificarea și completarea Legii nr. 47/1992”[7], cunoscând ulterior o semnificativă dezvoltare pe cale jurisprudențială[8].

Reglementarea sau consacrarea pe cale jurisprudențială a unor cauze de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională română (ca și în cazul altor state) reprezintă consecința fap-tului că atribuțiile Curții Constituționale sunt strict determinate prin Constituție și prin legea sa organică, atât sub aspectul obiectului, cât și al subiecților care o pot sesiza, iar exercitarea acestor atribuții se face la sesizare și, cu excepțiile pe care însăși legea le prevede, în limitele sesizării. Potrivit legii, Curtea nu se poate sesiza din oficiu decât în privința atribuțiilor care privesc revizuirea Constituției, în sensul că numai în acele cazuri controlul de constituționalitate este, practic, unul siste-matic, independent de existența unei sesizări/unor critici. Re-zultă că inadmisibilitățile sunt derivate din natura însăși a con-trolului pe care instanța constituțională română și, în general, instanțele constituționale îl exercită, fiind consecințe de ordin procedural ale limitelor și condiționărilor menționate[9].

Identificarea unor reguli clare privind atribuțiile și sesizarea instanțelor de contencios constituțional are în cele din urmă ca scop menținerea și întărirea rolului curților constituționale de garanți ai supremației constituțiilor[10]. În considerarea acestui

[7] I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 3. [8] A se vedea T. Toader, M. Safta, Cauzele de inadmisibilitate...,

p. 81. [9] Ibidem. [10] H. Seibert, Admissibility requirements for constitutional com-

plaints and mechanism for avoiding an excessive case load, în The Protection of Fundamental Rights by the Constitutional Courts, European

CAUZELE DE INADMISIBILITATE ÎN JURISDICȚIA CURȚII CONSTITUȚIONALE

7

rol, este necesară stabilirea unor cerințe, pe de o parte, pentru a circumstanția controlul pe care Curtea îl poate realiza, iar, pe de altă parte, pentru a reduce numărul cauzelor care nu au o fundamentare consistentă și pentru a preveni transformarea acestora în jurisdicții de drept comun.

Astfel fiind, cauzele de inadmisibilitate „au caracter impe-rativ și sunt de ordine publică. De aceea, nici părțile, într-un proces privind soluționarea excepției de neconstituționalitate, nici Curtea nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate. Ele se impun din oficiu, fiind destinate apărării unui interes eminamente public, privind limitele controlului, ca expresie a competenței de atribuire a Curții în exercitarea acestuia”[11].

Prin urmare, cauzele de inadmisibilitate nu pot fi inter-pretate ca o limitare a accesului la justiția constituțională. Dimpotrivă, ignorarea lor ar avea semnificația denaturării rolului pe care aceasta îl are în statul de drept. Concluzia enunțată de autorii citați este aplicabilă, mutatis mutandis, și în ceea ce privește celelalte atribuții ale Curții Constituționale.

Legislațiile statelor cuprind o diversitate de soluții sub aspectul stabilirii cauzelor de inadmisibilitate[12], în unele Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Brioni, Croaţia, 23-25 septembrie 1995, p. 147, disponibil la adresa http:// www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-STD(1995)015-e.

[11] Ibidem. [12] De exemplu, în Germania, în cazul plângerilor individuale, exis-

tă condiții specifice de admisibilitate, respectiv: natura vătămării (să privească un drept fundamental, iar vătămarea să fie personală, reală și imediată) și caracterul subsidiar al protecției. Personal înseamnă că


8

cazuri fiind instituite proceduri de filtrare a sesizărilor adresate curților constituționale. Acolo unde nu este instituționalizat un astfel de filtru, cauzele de inadmisibilitate sunt stabilite/dez-voltate chiar de curțile constituționale. Cât privește marja de apreciere de care curțile se bucură în stabilirea întinderii/conți-nutului acestui control (în contextul mai larg al limitelor de competență a acestor curți), ea constituie, de asemenea, subiect de dezbateri, inclusiv în doctrina românească de drept constituțional – de la ideea unei largi puteri de apreciere[13], ca expresie a ideii de activism judiciar, considerată ca fiind una dintre tendințele actuale în controlul de constituționalitate, la o abordare moderată, orientată către o atitudine mai degrabă de self-restraint[14].

petentul se poate adresa Curții numai în ceea ce privește vătămarea unui drept fundamental al său; real înseamnă că vătămarea este pre-zentă la momentul exercitării recursului individual și nu este una po-tențială; imediat semnifică faptul că vătămarea este o consecință directă a actului criticat, iar nu a unui act subsecvent de executare. Aceste cerințe sunt destinate evitării transformării recursului constituțional în actio popularis. Cât privește caracterul subsidiar, sesizarea Curții Con-stituționale Federale se poate face numai după ce au fost epuizate toate căile de atac disponibile (pe larg, M. Patrono, The protection of funda-mental rights by constitutional courts – a comparative perspective, http://www.victoria.ac.nz/law/NZACL/PDFS/Vol_5_1999/Patrono.pdf). Astfel de condiții sunt prevăzute și în alte legislații, de exemplu, a Austriei, a Spaniei etc.

[13] T. Papuc, Ieșirea din semi-constituționalism, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 3/2014, pp. 20-34.

[14] E.S. Tănăsescu, Transfigurarea semantică a excepției de necon-stituționalitate în România, în Buletin de informare legislativă


9

Diferențele de abordare în această privință se manifestă chiar în cadrul instanțelor de contencios constituțional, astfel cum relevă opiniile separate formulate cu prilejul unor decizii, opinii care argumentează soluții de inadmisibilitate. Amintim în context opinia separată a judecătoarei Lube Wolf la una dintre deciziile Curții Constituționale Federale a Germaniei, care debutează cu o reflecție/calificarea acestei decizii: „În efortul de a asigura supremația dreptului, se poate întâmpla ca o instanță să își depășească competența. Din punctul meu de vedere, aceasta s-a întâmplat aici. Sesizarea ar fi trebuit res-pinsă ca inadmisibilă”[15]. Astfel de exemple oferă, deopotrivă, și jurisprudența Curții Constituționale a României[16].

Întinderea controlului pe care curțile constituționale îl reali-zează în îndeplinirea atribuțiilor lor constituționale constituie, de altfel, una dintre temele întâlnirilor și conferințelor organi-zate de acestea. De exemplu, problematica omisiunilor legis-lative în jurisprudența constituțională a constituit tema celui de-al XIV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene[17], prilejuind un consistent dialog și prezentarea

nr. 2/2013, www.clr.ro; idem, Constitutional review or judicial acti-vism?, în Law Review, vol. III, issue 2, July-December 2013, p. 33.

[15] Principal proceedings ESM/ECB: Pronouncement of the judgment and referral for a preliminary ruling to the Court of Justice of the European Union, http://www.bundesverfassungsgericht.de.

[16] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 548 din 15 iulie 2015, pu-blicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 23 sep-tembrie 2015, sau Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.

[17] Vilnius, 2009.


10

jurisprudenței relevante a instanțelor constituționale membre ale Conferinței, de natură a releva o abordare evolutivă a com-petenței acestora, dincolo de statutul tradițional de legislator negativ. Având în vedere importanța subiectului, reglemen-tarea cauzelor de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională sau/și crearea unei jurisprudențe coerente referitoare la acestea apar ca o necesitate ce ține, în cele din urmă, de consi-derente de securitate juridică.

2. Clasificări ale cauzelor de inadmisibilitate

Constituția României și, în aplicarea acesteia, Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Consti-tuționale, republicată, stabilesc o serie de principii și reguli, astfel: Curtea Constituţională este garantul supremaţiei

Constituţiei [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992]; atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de

Constituție și de legea sa organică [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];

în exercitarea atribuţiilor care îi revin, Curtea Constitu-ţională este singura în drept să hotărască asupra com-petenţei sale [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992];

Curtea Constituţională asigură controlul constitu-ţionalităţii legilor, tratatelor internaţionale, regu-lamentelor Parlamentului şi ordonanţelor Guver-nului [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];

Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, repu-


11

blicată, sau de legea sa organică [art. 10 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];

condițiile de sesizare (obiect, subiecți, reguli de ordin formal/procedural) sunt dezvoltate punctual pentru fiecare atribuție;

sesizările trebuie formulate în scris şi motivate [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum și dispozițiile cuprinse în art. 146 din Constituție, res-pectiv în Legea nr. 47/1992 care detaliază procedura corespunzătoare fiecărei atribuții];

în exercitarea controlului de constituționalitate, Curtea se pronunţă numai asupra conformităţii dis-poziţiilor criticate cu normele Constituţiei, întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale dispoziţiile din actele normative menţionate, „care încalcă dispoziţiile şi principiile Constituţiei”;

Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa preve-derile supuse controlului [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992];

în cazul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, „dezbaterea are loc (...) atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];

la soluționarea excepției de neconstituționalitate, „în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi


12

asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare” [art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992];

cauzele de inadmisibilitate reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcțio-narea Curții Constituționale[18] constituie, practic, o procedură de filtrare a excepțiilor de neconstituțio-nalitate de către instanțele judecătorești sau de arbi-traj comercial în fața cărora acestea sunt ridicate. Nu întotdeauna însă acest filtru funcționează, remar-cându-se judicios, din această perspectivă, că, „de facto, instanțele s-au dezînvestit de această atribuție și au început, tot mai des, să trimită sistematic la Curtea Constituțională aproape toate excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața lor, indiferent de pertinența sau relevanța lor reală, determinând astfel jurisdicția constituțională să ia atitudine prin aplicarea la nivelul său a condițiilor de inadmisi-bilitate care ar fi trebuit verificate la nivelul ad quem”[19]. Așadar, chiar dacă filtrarea excepțiilor de

[18] Art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Consti-

tuţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecă-toreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordo-nanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (...) (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

[19] E.S. Tănăsescu, Transfigurarea semantică..., p. 9.


13

neconstituționalitate prin intermediul cauzelor de inadmisibilitate expres reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 a fost dată de legiuitor în compe-tența instanțelor de judecată, pasivitatea sau reti-cența lor în utilizarea acestui filtru a determinat și determină în continuare intervenția Curții Constitu-ționale, în sensul respingerii ca inadmisibile a excep-țiilor de neconstituționalitate care încalcă prevede-rile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. În aceste cazuri, „inadmisibilitatea, fiind de ordine publi-că, nu poate fi acoperită prin faptul că instanța de ju-decată nu a constatat-o, iar decizia Curții, întrucât pri-vește competența sa constituțională, nu poate fi con-testată, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, de nicio autoritate publică. Ea se impune, de aceea, și față de instanța judecătorească ce a sesizat-o, ca și față de orice altă autoritate publică”[20].

În temeiul acestor reguli, cu caracter general sau specifice diverselor atribuții, Curtea Constituțională a României a dez-voltat o bogată jurisprudență referitoare la cauzele de inadmi-sibilitate. Desigur că acestea sunt susceptibile de diverse clasi-ficări, în funcție de perspectiva de analiză și de criteriile fixate.

Întrucât ne-am propus urmărirea celor două coordonate principale de analiză a condițiilor de sesizare a Curții Consti-tuționale mai sus enunțate, vom proceda la realizarea unei clasificări în raport de acestea, așadar:

[20] I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 18.


14

cauze de inadmisibilitate care privesc legalitatea sesi-zării;

cauze de inadmisibilitate care privesc competența Curții Constituționale.

Abordând cu alt prilej aceeași problematică a cauzelor de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională, cu referire și la doctrina în materie, am identificat și inadmisibilități care pri-vesc întinderea controlului de constituționalitate[21]. Pentru considerentele mai sus enunțate și pentru că, în esență, aces-tea vizează determinarea competenței Curții Constituționale, le vom trata în cadrul acestei din urmă categorii.

Prima dintre categoriile menționate, și anume inadmisibili-tățile care privesc legalitatea sesizării, sunt consecința con-dițiilor expres prevăzute de legiuitor pentru învestirea Curții Constituționale pentru exercitarea atribuțiilor sale, necesar a fi identificate de orice subiect de drept și aplicate ca atare: obiectul sesizării, autorii sesizării, motivarea sesizării, elemente specifice cadrului procesual în mod corespunzător fiecărei atri-buții a Curții. În măsura în care dispozițiile care le reglemen-tează nu sunt respectate, Curtea Constituțională, verificând legalitatea sesizării, o va respinge ca inadmisibilă.

Cea de-a doua categorie de inadmisibilități, subsumate conceptului de competență a Curții Constituționale, sunt în marja de apreciere a Curții, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Consti-tuționale, potrivit căruia „(1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În

[21] T. Toader, M. Safta, Cauzele de inadmisibilitate..., p. 85.


15

exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. (3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică”. Aceste inadmisibilități, care circumstanțiază competența Curții în exercitarea atribuțiilor sale, nu sunt susceptibile de o regle-mentare precisă și exhaustivă, pentru că limitele posibilităților de intervenție ale instanțelor de contencios constituțional nu se pot trasa cu exactitate[22], fiind legate în mod necesar de evoluțiile inerente în interpretarea normelor și conceptelor constituționale, în acord cu evoluția societății[23]. Marja de apreciere pe care Curtea o are în acest sens este subiect de dispută, însă puterea pe care legiuitorul organic i-a acordat-o – și anume de a fi singura în drept să hotărască asupra compe-tenței sale – nu are semnificația de decizie arbitrară. Fiind vorba despre competența Curții Constituționale, subiect mult mai amplu, înțelegem să prezentăm în context exemple care să ilustreze, pe de o parte, modul în care Curtea a înțeles să își delimiteze competența în situații determinate, cu consecința

[22] A se vedea și statuările în acest sens ale Curții Constituționale

Federale Germane – Hotărârea Primei Camere din 10 iunie 1964, BverGE 18, 85, în Selecție de decizii ale Curții Constituționale Fede-rale Germane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 38.

[23] Ideea „constituției vii”, potrivit căreia aceasta se modifică prin acțiunea combinată a judecătorului constituțional și a practicilor politice, este dezvoltată în doctrina de specialitate – a se vedea G. Drago, Les mutations constitutionnelles: notion, types, causes. Essai de classification, în Les mutations constitutionnelles, Société de législation comparée, 2013, p. 201; W.H. Rehnquist, The notion of living Constitution, în Texas Law Review nr. 54/1976, p. 693.


16

respingerii sesizărilor ca inadmisibile, iar, pe de altă parte, abordarea evolutivă a problematicii limitelor de competență a Curții Constituționale.

În privința inadmisibilităților referitoare la întinderea controlului, distingem între situațiile de extindere a controlului, reglementate de legiuitor în cazul controlului constituțio-nalității legilor înainte de promulgare și al soluționării excep-țiilor de neconstituționalitate, și situațiile de restrângere a controlului, care nu sunt reglementate expres. În prima dintre situații, legiuitorul a lăsat la latitudinea Curții stabilirea dis-pozițiilor care, „în mod necesar și evident”, nu pot fi disociate de cele cuprinse în sesizare în cele două cazuri menționate, limitele extinderii controlului fiind decise de Curte, însă în temeiul unor norme legale exprese. Dată fiind terminologia destul de precisă utilizată de legiuitor, respectiv noțiunile de „necesar” și „evident”, se prezumă că dispozițiile asupra cărora Curtea își va extinde controlul în cele două situații prevăzute de legiuitor au fost avute în vedere, la nivel conceptual, de autorul/autorii sesizării. Cât privește ce-a de-a doua situație, de restrângere a controlului, este exclusiv în aprecierea Curții Constituționale și am putea-o califica, în cele mai multe cazuri, mai degrabă ca o circumstanțiere a obiectului sesizării în raport de cauza dedusă judecății Curții.

Distincția între respingerea sesizării ca inadmisibilă/de-venită inadmisibilă are în vedere, de regulă, momentul în care intervine cauza de inadmisibilitate, respectiv dacă este con-temporană cu sesizarea Curții Constituționale sau ulterioară acesteia, aspect care rezultă cu claritate mai ales în privința


17

excepțiilor de neconstituționalitate. Vom face sublinierea cu-venită la momentul analizei unor astfel de situații.

Pentru că nu intenționăm să procedăm la o teoretizare a subiectului, ci la realizarea unui Ghid de admisibilitate la Curtea Constituţională a României, am procedat la o analiză a actelor Curții Constituționale prin care s-au respins sesizările ca inadmisibile, desprinzând, pe categorii de inadmisibilități identificate, și marcând în mod distinct, corespunzător aces-tora, regulile de sesizare a Curții Constituționale. Am avut în vedere și alte problematici identificate în jurisprudență, din care am desprins, de asemenea, reguli de admisibilitate.

Am preferat această grupare, iar nu o analiză a admisi-bilității sesizării distinct pe atribuții ale Curții Constituționale, având în vedere cauzele comune de inadmisibilitate, precum și faptul că lucrarea valorifică jurisprudența Curții Constituționale mai puțin reprezentată pentru parte dintre atribuții (de exem-plu, privitor la pronunțarea asupra constituționalității parti-delor politice, o singură decizie) sau inexistentă pentru una dintre acestea, Curtea nefiind sesizată [controlul de constitu-ționalitate al tratatelor internaționale în temeiul art. 146 lit. b) din Constituție]. De fiecare dată însă, am precizat cărei atri-buții i se aplică atât cauza de inadmisibilitate, cât și condiția de admisibilitate semnalate.

Am utilizat termenul generic de „sesizări”, care acoperă toate atribuțiile Curții Constituționale, întrucât multe cauze de inadmisibilitate/condiții de admisibilitate sunt comune tuturor atribuțiilor Curții Constituționale. Acolo unde este vorba des-pre o cauză de inadmisibilitate specifică, am trimis la denu-mirea specifică atribuției incidente.

19

III. Legalitatea sesizării

1. Condiții de admisibilitate privitoare la OBIECTUL SESIZĂRII

1.1. Considerații generale

Potrivit dispozițiilor art. 146 din Constituție, dezvoltate în Legea nr. 47/1992, instanța de contencios constituțional asigură controlul constituţionalităţii legilor, tratatelor interna-ţionale, regulamentelor Parlamentului, ordonanţelor Guver-nului, hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului. Astfel, Curtea Constituţională exer-cită controlul de constituţionalitate al legilor organice sau ordi-nare – înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Con-stituţie] sau după intrarea lor în vigoare [art. 146 lit. d)] –, al tratatelor sau al altor acorduri internaţionale înainte de rati-ficarea acestora de Parlament [art. 146 lit. b) din Constituţie şi art. 24 din Legea nr. 47/1992], respectiv după ratificare [art. 146 lit. d) prin raportare la art. 147 alin. (3) din Constituţie şi la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], al regulamentelor Parlamentului în vigoare [art. 146 lit. c)], al ordonanţelor Guvernului [art. 146 lit. d)], al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor ple-nului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146


20

lit. l) cu raportare la art. 27 din Legea nr. 47/1992]. Cât pri-veşte procedura revizuirii Constituţiei (implicit legile consti-tuţionale), Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, atât asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [art. 146 lit. a) teza a II-a din Constituție], cât şi asupra legii de revizuire după adoptarea acesteia de către Parlament [art. 146 lit. l) din Constituție și art. 23 din Legea nr. 47/1992].

Pe lângă atribuţiile de verificare a constituţionalităţii actelor menționate[24], intră în competenţa Curţii Constituţionale a României şi următoarele atribuţii, prevăzute de art. 146 din Con-stituţie, respectiv de legea organică a Curţii Constituţionale: soluţionează conflictele juridice de natură consti-

tuţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie];

veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufra-giului [art. 146 lit. f)];

constată existenţa împrejurărilor care justifică interi-matul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al Româ-niei şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului [art. 146 lit. g)];

emite aviz consultativ pentru propunerea de suspen-dare din funcţie a Preşedintelui României [art. 146 lit. h)];

[24] Pentru o clasificare în acest sens, a se vedea I. Muraru, în

I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1394, respectiv I. Delea-nu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 832.

III. LEGALITATEA SESIZĂRII

21

veghează la respectarea procedurii pentru organi-zarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art. 146 lit. i)];

verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j)];

hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k)].

Prin urmare, sesizările având ca obiect alte acte/fapte decât cele expres reglementate de legiuitor sunt inadmisibile. Fără a proceda în acest cadru la dezvoltări teoretice în mod corespunzător fiecărei atribuții a Curții Constituționale, ne vom referi în continuare doar la condiții de admisibilitate a sesizării identificate în jurisprudența constituțională, enunțate în ordi-nea atribuțiilor Curții Constituționale stabilită de Constituție.

1.2. Controlul de constituționalitate a priori poate avea ca obiect doar legile care nu au fost promulgate[25]

Momentul promulgării şi publicării legii în Monitorul Oficial al României delimitează controlul a priori al legii de controlul a posteriori. Astfel, Curtea a respins ca inadmisibile sesizări de neconstituționalitate având ca obiect legi deja promulgate de

[25] Sesizarea Curții cu privire la o lege promulgată [cauză de inad-

misibilitate identificată cu privire la atribuția reglementată de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție]; o cauză de inadmisibilitate similară poate subzista și în privința atribuției prevăzute de art. 146 lit. b) din Constituție, care, în condițiile Legii nr. 47/1992, privește tratatele inter-naționale înainte de ratificarea lor de Parlament.


22

Președintele României, reținând că acestea nu pot constitui obiect al controlului în cadrul atribuției prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție[26].

Aceste cauze au ridicat însă și o altă problemă, aceea a termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale în vederea exercitării controlului de constituționalitate al legilor înainte de promulgare și modul de calcul al acestor termene. Curtea a reținut[27] în acest sens că, „referitor la procedura de promulga-re a legilor, Constituţia prevede în art. 77 alin. (1) că «Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire»”. Nicio normă constituţională nu prevede termenul în care o lege adoptată de Parlament se trimite spre promulgare Preşedintelui României şi nici perioada sau condiţiile în care legea adoptată se păstrează la dispoziţia subiectelor de drept public abilitate să exercite dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale. Procedura premergătoare trimiterii legii spre promulgare este reglemen-tată prin Legea nr. 47/1992, care stabileşte, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi (3), următoarele: „(2) În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la

[26] Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Ofi-

cial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010; a se vedea și Decizia nr. 233 din 10 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999.

[27] Ibidem.


23

cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu pro-cedură de urgenţă, termenul este de 2 zile. (3) Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen (...)”.

Cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile prevăzute de textele legale citate, Curtea Constituţională a reținut că acestea „sunt termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere”. În același sens, Curtea a statuat că dispoziţiile Codului de procedură civilă, potrivit cărora „ter-menele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul (...)”, nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calenda-ristice, în sensul că se includ în termen şi ziua în care el începe să curgă, şi ziua când se împlineşte[28].

[28] Prin opinia concurentă formulată în cauză, s-a considerat că „era

necesară reconsiderarea modului de calcul privind termenele de sesizare a Curţii Constituţionale”. În dezacord cu opinia majoritară, s-a apreciat că, „în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, termenele trebuie calculate pe zile libere, în sensul că nu se includ în termen ziua în care el începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte. Avem în vedere natura termenului, distincţiile dintre ter-menele referitoare la măsurile restrictive de drepturi şi cele puse la dispoziţie pentru valorificarea, exercitarea unui drept, efectivitatea


24

1.3. Este admisibil controlul de constituționalitate a priori al legii promulgate, dacă sesizarea s-a făcut în termenul legal[29]

Este admisibilă sesizarea formulată în termenul legal, cu respectarea condițiilor prevăzute de Constituție și de Legea nr. 47/1992, chiar dacă legea este promulgată mai înainte de expirarea respectivului termen[30].

Astfel, Curtea a reținut admisibilitatea obiecției de necon-stituționalitate a unei legi criticate, promulgată ulterior sesi-zării Curții, dar anterior efectuării controlului de constituțio-nalitate, stabilind că promulgarea legii, survenită în condițiile prezentate mai sus, „nu poate constitui un fine de neprimire pentru efectuarea controlului de constituționalitate, astfel că

dreptului, dar şi importanţa raporturilor constituţionale dintre auto-rităţile publice. Prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 pri-vind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale statuează că respectivele termene sunt puse la dispoziţie în vederea exercitării drep-tului de sesizare a Curţii Constituţionale, sens în care legea se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare. Avem în vedere şi prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora procedura jurisdicţională constituţională se completează cu regulile procedurii civile, dar şi cele ale art. 101 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul” (prof. univ. dr. Tudorel Toader).

[29] Sesizarea Curții cu privire la o lege care a fost promulgată până la data pronunțării Curții [cauză de inadmisibilitate identificată cu privi-re la atribuția reglementată de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție].

[30] Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010.


25

instanța constituțională este obligată să își exercite atribuția prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituție și să examineze pe fond criticile de neconstituționalitate formulate”[31].

Curtea a reținut cu acel prilej că, „indiferent de forma de exercitare a controlului de constituţionalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor regulamen-telor celor două Camere ale Parlamentului de către autorităţile publice implicate, lipsirea de substanţă a uneia dintre cele două forme de control constituţional fiind de neconceput într-un stat de drept”.

1.4. Controlul de constituționalitate a priori poate avea ca obiect doar legile care au fost adoptate de ambele Camere ale Parlamentului[32]

În privința controlului a priori, Curtea Constituțională a reținut că acesta „funcţionează (...) ca un control prealabil şi preventiv înainte de promulgarea legii, după ce aceasta a fost adoptată (...) de către ambele Camere ale Parlamentului (...)”.

Prin urmare, declanşarea sesizării este condiţionată de adoptarea legii de către ambele Camere ale Parlamentului. Sesizarea Curţii, într-un moment în care numai Senatul a votat

[31] Decizia nr. 157 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 aprilie 2014. [32] Sesizarea Curții cu proiecte de legi [cauză de inadmisibilitate

identificată cu privire la atribuția reglementată de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție].


26

proiectul legislativ, „este făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 144 lit. a)[33] din Constituţie”[34].

1.5. Controlul de constituționalitate a priori poate avea ca obiect o ordonanță a Guvernului aprobată prin lege, însă numai în măsura în care Curtea a fost sesizată cu privire la legea de aprobare a ordonanței Guvernului[35]

Referitor la posibilitatea controlului de constituționalitate al dispozițiilor unei ordonanțe de urgență în cadrul atribuției prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție, reținem că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu preve-derile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern[36].

[33] În prezent, art. 146 lit. a) din Constituție. [34] Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994. [35] Sesizarea Curții cu privire la o ordonanță a Guvernului în lipsa

legii de aprobare a acesteia [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la atribuția reglementată de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție].

[36] Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006; Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009.


27

Ca urmare, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea este competentă să analizeze, în cadrul controlului a priori privind legea de aprobare, chiar ordonanţa de urgenţă aproba-tă, așadar, inclusiv întrunirea de către aceasta a condiţiilor prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie[37]. Desigur, aceste condiţii trebuie analizate în raport cu momentul la care ordonanţa de urgenţă a fost adoptată. Având în vedere faptul că eventualele vicii de neconstituţionalitate ale ordonanţelor de urgenţă nu pot fi acoperite prin legea de aprobare, şi legea care ar aproba o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională[38].

Însă, în acest cadru, Curtea nu poate să procedeze la examinarea distinctă a unei ordonanțe de urgență, sens în care s-a pronunțat reţinând, de exemplu, faptul că „analiza unor atari critici care vizează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/1998 [alta decât cea aprobată prin legea ce forma în cauză obiectul sesizării – n.n.] excedează obiectului controlului

[37] Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007; Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007; Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011; Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Ofi-cial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011.

[38] Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, sau Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011.


28

de constituţionalitate exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie”[39].

1.6. După reexaminarea legii pentru punerea în acord cu decizia Curții Constituționale de constatare a neconsti-tuționalității, pot forma obiectul controlului de consti-tuționalitate a priori numai acele dispoziții care au format obiect al reexaminării[40]

Este o condiție de admisibilitate instituită exclusiv pe cale jurisprudențială și care privește controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, mai precis al legilor ale căror dis-poziții au fost reexaminate pentru punerea în acord cu decizia Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității.

Este evident că şi controlul legilor reexaminate pentru punerea în acord cu deciziile Curții Constituționale, înainte de promulgare, este o formă a controlului a priori de constitu-ţionalitate, „prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi ale art. 15-18 din Legea nr. 47/1992 aplicându-se în mod co-respunzător”. În acest sens a statuat Curtea, reținând că „dis-poziţiile art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modi-ficările ulterioare, precum şi cele ale art. 133 alin. (3)-(5) din

[39] Decizia nr. 785 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 15 decembrie 2012. [40] Sesizarea Curții, în controlul a priori, cu dispoziții care nu au

format obiect al reexaminării [cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu controlul legilor înainte de promulgare – art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție –, în situația particulară a reexaminării legi-lor înainte de promulgare pentru punerea în acord cu decizia Curții Constituționale].


29

Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt aplicabile şi în cazul în care obiecţia de neconstituţionalitate este formulată împotriva unei legi pe care Parlamentul a pus-o de acord cu o decizie a Curţii Constituţionale, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din Constituţie. Numai în aceste condiţii Curtea are posibilitatea de a verifica punerea de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale în sen-sul art. 147 alin. (2) din Constituţie”[41].

Cât privește întinderea controlului de constituționalitate în această situație, Curtea a reținut că „decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect des-chiderea de drept a procedurii complementare de reexami-nare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a pre-vederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiu-ne de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză. (...) În condiţiile în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţio-nalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume

[41] Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010.


30

aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare”[42].

1.7. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect numai regulamentele Parlamentului în vigoare[43]

Textele constituționale și legale care reglementează atri-buția controlului de constituționalitate al regulamentelor Parlamentului nu disting în privința obiectului controlului, res-pectiv dacă acesta privește doar regulamentele în vigoare. Circumstanțierea sub acest aspect a fost realizată de Curtea Constituțională, având în vedere natura juridică a actelor deduse controlului și specificul acestuia.

Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că Senatul a modi-ficat textul regulamentar supus controlului de constituțio-nalitate anterior pronunțării Curții Constituționale. Reținând că, prin natura sa, controlul de constituționalitate al regu-lamentelor parlamentare este unul abstract, independent de existența vreunui demers judiciar, și obiectiv, așadar, distinct de existența unor drepturi subiective ce ar putea fi invocate și apărate pe calea unei asemenea sesizări, Curtea a constatat că

[42] Ibidem. [43] Sesizarea Curții cu dispoziții regulamentare care nu sunt în

vigoare [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la controlul de constituționalitate al regulamentelor Parlamentului prevăzut de art. 146 lit. c) din Constituție].


31

sesizarea de neconstituționalitate a rămas fără obiect, drept pentru care a respins-o ca devenită inadmisibilă[44].

1.8. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect hotărârile plenului Camerei Deputaților, hotărârile ple-nului Senatului şi hotărârile plenului celor două Came-re reunite ale Parlamentului, nu și acordurile politice[45]

Într-o cauză, Curtea a constatat că, prin sesizarea de ne-constituționalitate, autorii acesteia încearcă să demonstreze, pe calea unui examen comparativ al Programului de guvernare aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 45/2012 și al Acordului politic, respectiv al Acordului guvernamental în-cheiat între formațiunile politice care compun Guvernul, faptul că Programul de guvernare aprobat de Parlament ar fi fost implicit modificat și că art. 3 din Hotărârea nr. 1/2014, în dis-cuție, ar avea doar o valoare formală. Respingând ca inadmisi-bilă sesizarea de neconstituționalitate astfel formulată, Curtea a reținut că aceasta și „controlul exercitat de Curtea Constitu-țională pot avea ca obiect doar constituționalitatea hotărârilor

[44] Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015; soluția de „devenită inadmisibilă” este determinată de faptul că această cauză de inadmi-sibilitate a intervenit ulterior sesizării Curții Constituționale.

[45] Sesizarea Curții Constituționale cu privire acorduri politice [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la controlul de constitu-ționalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului prevăzut de art. 146 lit. l) coroborat cu art. 27 și art. 28 din Legea nr. 47/1992].


32

Parlamentului, nu și conținutul eventualelor acorduri politice care au condus la adoptarea acestora”[46].

1.9. Hotărârile de Guvern nu pot constitui obiect al controlului Curții Constituționale[47]

Chiar dacă am desprins această regulă în legătură cu solu-ționarea excepțiilor de neconstituționalitate, am utilizat o exprimare generică, întrucât, față de dispozițiile constituțio-nale și legale de referință, hotărârile de Guvern nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate, ci doar al celui de legalitate, exercitat de instanțele judecătorești.

În mai multe rânduri[48], sesizată fiind pe calea excepțiilor de neconstituționalitate cu critici care au privit hotărâri de Guvern, Curtea a statuat că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, obiect al controlului de consti-tuționalitate pe calea excepției de neconstituționalitate îl pot constitui doar legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau ordonanțe, astfel că analiza constituționalității dispozițiilor altor acte normative, așa cum sunt hotărârile de Guvern, nu


Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014. [47] Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-

nalitate a unei hotărâri de Guvern [cauză de inadmisibilitate iden-tificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].

[48] Decizia nr. 474 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 30 octombrie 2014; Decizia nr. 121 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016.


33

intră în competența instanței de contencios constituțional, fiind inadmisibilă.

Aceeași soluție este valabilă în cazul sesizării Curții Consti-tuționale cu neconstituționalitatea unei hotărâri de Guvern în cadrul oricăreia dintre atribuțiile sale. Astfel, de exemplu[49], Curtea a statuat că, în cadrul soluționării unui conflict juridic de natură constituțională, nu se poate pronunţa asupra cere-rilor de anulare a unei hotărâri de Guvern, indiferent de con-sideraţiile emise de o subcomisie de anchetă parlamentară. O asemenea competenţă aparţine instanţelor de contencios administrativ.

1.10. Normele metodologice de aplicare a legii nu pot constitui obiect al controlului Curții Constituționale[50]

Și în acest caz, chiar dacă am desprins regula enunțată în legătură cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, am utilizat o exprimare generică, întrucât, față de dispozițiile constituționale și legale de referință, normele metodologice de aplicare a legii nu pot forma obiectul controlului de consti-tuționalitate, ci doar al celui de legalitate, exercitat de instan-țele judecătorești.

[49] Decizia nr. 872 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 9 noiembrie 2007. [50] Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-

nalitate a normelor metodologice [cauză de inadmisibilitate identifi-cată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].


34

Sesizată fiind cu astfel de acte pe calea excepțiilor de ne-constituționalitate, Curtea a reținut, ca și în cazul precedentei cauze de inadmisibilitate, că obiect al controlului de constitu-ţionalitate pe cale de excepţie sunt doar legile şi ordonanţele. Termenul „lege” prevăzut la lit. d) a art. 146 din Constituţie nu este folosit în sens larg, cuprinzând toate actele normative, ci doar în sensul său strict, de lege, prin care se înţelege actul adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedintele României, şi de ordonanţă, care reprezintă actul adoptat de Guvern pe baza unei delegări legislative. Conceptul de lege rezultă din îm-binarea criteriului formal cu cel material, întrucât conţinutul legii este determinat de importanţa acordată de legiuitor as-pectelor reglementate. Ca urmare, „este evident că soluţio-narea excepţiei de neconstituţionalitate privind alte acte nor-mative nu este de competenţa Curţii Constituţionale, aceste acte fiind controlate, sub aspectul legalităţii, de instanţele de contencios administrativ”[51].

1.11. Ordinele miniștrilor nu pot constitui obiect al controlului Curții Constituționale[52]

Și în acest caz, chiar dacă am desprins regula enunțată în legătură cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate,

[51] Decizia nr. 58 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 15 martie 2004; Decizia nr. 726 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Ro-mâniei, Partea I, nr. 163 din 9 martie 2015.

[52] Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-nalitate a ordinelor de ministru [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].


35

am utilizat o exprimare generică, întrucât, față de dispozițiile constituționale și legale de referință, ordinele miniștrilor nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate, ci doar al celui de legalitate, exercitat de instanțele judecătorești.

Cu o motivare asemănătoare celor enunțate la preceden-tele două subpuncte, întemeiată pe dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a respins ca inadmisibile excep-țiile de neconstituționalitate având ca obiect ordine de mi-nistru, reținând că acestea sunt supuse controlului de lega-litate, iar nu celui de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional[53].

1.12. Hotărârile judecătorești nu pot constitui obiect al controlului de constituționalitate[54]

Și în acest caz, chiar dacă am desprins regula enunțată în legătură cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, am utilizat o exprimare generică, întrucât, față de dispozițiile constituționale și legale de referință, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate în cadrul niciunei atribuții a Curții Consti-tuționale.

[53] Decizia nr. 275 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Ofi-

cial al României, Partea I, nr. 478 din 1 iulie 2015. [54] Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-

nalitate a unei hotărâri judecătorești [cauză de inadmisibilitate iden-tificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție].


36

Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care au avut ca obiect decizii pronun-ţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite sau alte hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, reţinând că „atât Consti-tuţia, cât şi legea de organizare şi funcţionare a instanţei con-stituţionale stabilesc că obiectul excepţiei de neconstituţio-nalitate îl pot constitui exclusiv dispoziţiile cuprinse într-o lege sau o ordonanţă. Aşa fiind, sesizarea referitoare (...) la o hotă-râre judecătorească nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate”[55].

Așa cum am arătat, această cauză de inadmisibilitate sub-zistă şi în privința celorlalte atribuții ale Curții Constituționale; niciuna dintre acestea nu îndrituiește Curtea să controleze hotărâri judecătorești. Astfel, de exemplu, soluționând un con-flict juridic de natură constituțională, Curtea a reținut că „asi-milarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale”[56].

[55] Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003. [56] Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.


37

1.13. Dispozițiile din legi și ordonanțe, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție (recurs în inte-resul legii/hotărâre prealabilă), pot constitui obiect al controlului de constituționalitate[57]

Sunt admisibile excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile legale în interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Curtea având competența de a se pronunța pe fondul acesteia[58].

Referindu-se şi dezvoltând această distincţie, Curtea a reţi-nut că, „în ceea ce priveşte critica dispoziţiilor unei decizii pro-nunţate într-un recurs în interesul legii, nu poate constitui obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fun-damentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionali-tatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea inter-pretării şi aplicării unitare a legii.

[57] Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-

nalitate a dispoziţiilor legale în interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție [problematică identificată cu privire la so-luționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonan-țelor – art. 146 lit. d) din Constituție].

[58] Deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 și nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013 și, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 21 iunie 2013.


38

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impu-ne acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instan-ţei de contencios constituţional (...).

Împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpre-tarea dată de instanţa supremă (...). Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juri-dice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin consti-tuţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamen-tală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a su-premaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică consti-tuţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea con-sacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţio-nale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală”[59].

[59] Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.


39

Rațiunile care susțin controlul de constituționalitate al legii în interpretarea dată prin recurs în interesul legii subzistă, potrivit celor statuate de Curte[60], și în ceea ce privește con-sacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri preala-bile pronunțate în temeiul art. 475 și urm. din Codul de proce-dură penală (mutatis mutandis, și pentru consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunțate în temeiul art. 519 și urm. din Codul de procedură civilă), deoa-rece și aceste din urmă norme sunt, în concepția legiuitorului, o reflexie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură inter-pretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”. Or, capitolul VI al titlului III din Codul de procedură penală instituie „Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare”, care se poa-te realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conținutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constitu-ționalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluționează recursurile în interesul legii, așa cum s-a stabilit prin jurisprudența Curții Constituționale arătată mai sus. În măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un anumit înțeles, instanța de ju-decată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se consideră prejudiciată constituțional de dispoziția legală

[60] Ibidem.


40

respectivă în interpretarea statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepției de neconstituționalitate.

De exemplu, pronunțându-se asupra dispozițiilor art. 5 din Codul penal referitoare la legea penală mai favorabilă, Curtea Constituțională a examinat deopotrivă și interpretarea dată acestui text prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie pe-nală[61], intervenită ulterior sesizării sale în cauză. Prin decizia pronunțată[62], Curtea Constituțională a statuat că „dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”, constatând, totodată, că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valențe neconstitu-ționale. Ca urmare, Curtea Constituțională a stabilit că, odată

[61] „Având în vedere rolul său de garant al supremației Constitu-

ției, precum și efectele juridice pe care această decizie le produce, conform art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională se va pronunța și asupra aspectelor ce țin de compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată de instanța supremă, cu dispozițiile Legii fundamentale”.

[62] Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.


41

cu publicarea deciziei sale în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală.

Astfel cum s-a subliniat și în doctrina de specialitate, tot-deauna trebuie să se distingă între „textul legal” interpretat și „interpretarea” acestuia de către instanța supremă: pe calea interpretării lui, acel text legal nu este sustras astfel controlului de constituționalitate, dar „interpretarea propriu-zisă nu poate face obiectul acestui control, întrucât, evident, interpretarea, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu se finalizează prin crearea unei dispoziții legale generale. Interpretarea normei nu semnifică crearea unei norme juridice generale. Controlul de constituționalitate se realizează pentru că unui anumit text legal i s-a impus un sens contrar unor dispoziții din legea fundamen-tală”[63].

Asimilăm acestor din urmă situații și intervenția Curții Constituționale „pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime și de durată – aparținând inclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dat textului valențe neconstituționale”[64]. Astfel, de exemplu, într-o cauză, în care autorul excepției a criticat prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură

[63] I. Deleanu, Dialogul între judecătorul constituțional și judecă-

torul comun, în Pandectele Române nr. 12/2013, pp. 19-39. [64] Distincție la care trimite, de exemplu, Decizia nr. 251 din 5 mai

2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016.


42

penală, „în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”, Curtea a constatat că, în cauza de față, este pusă în discuție însăși constituționalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate. Referitor la această critică, în acord cu jurisprudența constantă a Curții, respectiv Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, și Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea a reținut că instanța de contencios constituțional este competentă să realizeze o astfel de analiză, de vreme ce „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina ne-constituționalitatea acelei reglementări”. În acest caz, Curtea are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției. Prin urmare, independent de inter-pretarea pe care jurisprudența a dat-o normei supuse con-trolului de constituționalitate, Curtea va analiza prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la dispozițiile constituționale și convenționale invocate și va conferi textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu


43

Legea fundamentală și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[65].

În acest context, sunt de reţinut și considerentele referi-toare la delimitările de competenţă şi efectele actelor pe care le pronunţă cele două instanţe în exercitarea atribuţiilor lor, dezvoltate, de exemplu, cu prilejul examinării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”[66]. Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, este „garantul supre-maţiei Constituţiei”, atribuţiile sale fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. În temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, „De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii. În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în regle-mentarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie,


cial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015. [66] Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013.


44

potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură inter-pretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. „În exercitarea atri-buţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura inter-pretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora”[67]. Aşadar, com-petenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată – numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii” şi numai cu privire la „celelalte instanţe judecătoreşti”. Curtea Consti-tuţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti.

[67] Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial



45

Ca urmare, faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate”, cuprinsă în art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală din 1968, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă inter-pretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.

1.14. Controlul de constituționalitate a posteriori poate avea ca obiect dispoziții din legi și ordonanțe în vigoare

Este vorba despre o cauză de inadmisibilitate expres prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care prevede că fac obiectul excepției de neconstituționalitate legile și ordonanțele în vigoare.


46

1.15. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect şi dispoziții din legi şi ordonanțe abrogate, în măsura în care acestea continuă să producă efecte juridice

Cu privire la semnificaţia sintagmei „în vigoare”, cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a realizat un reviriment jurisprudențial, statuând că „este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”[68].

În măsura în care respectivele dispoziții nu produc efecte juridice, în sensul reținut de Curte, excepția de neconsti-tuționalitate este inadmisibilă[69].

[68] Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011. [69] Pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate şi

legile şi ordonanţele de Guvern care sunt suspendate la data pronun-ţării deciziei Curţii, deoarece acestea sunt în vigoare, chiar dacă nu pot produce efecte juridice (Decizia nr. 238 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 13 aprilie 2006); pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate şi actele normative modificate după sesizarea Curţii Constituţionale, dar care menţin soluţia legislativă consacrată în actul modificat cri-ticat (Decizia Plenului nr. III din 31 octombrie 1995 privind judecarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate ulterior invocării excepţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995). Curtea a reţinut că, „dacă însă, după invoca-rea excepţiei în faţa instanţelor judecătoreşti, textul de lege a fost


47

Această distincție nu subzistă în privința excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului. Astfel, po-trivit art. 33 din Legea nr. 47/1992, „La soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate [formulată de Avocatul Poporului – n.n.], dispoziţiile art. 29-31 se aplică în mod corespunzător”. Curtea a reținut însă că „sintagma «în vigoare» nu poate fi interpretată în acelaşi fel ca în cazul Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, întrucât soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului se face în cadrul unui control abstract de constituţionalitate”[70]. Aşadar, atât timp cât Curtea Constituţională nu poate deter-mina dacă dispoziţiile legale criticate abrogate produc în con-tinuare efecte şi nici întinderea acestora (apreciere care se poate face atunci când este vorba despre o excepţie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial), Curtea nu poate decât să respingă ca inadmisibilă sau ca deve-nită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului cu privire la norme care nu mai sunt în vigoare. modificat, menţionându-se însă, în noua sa redactare, soluţia legis-lativă de principiu, anterioară modificării, motivele de neconstitu-ţionalitate fiind aceleaşi, pentru soluţionarea excepţiei ridicate nu este necesară o nouă sesizare”. Aceasta, întrucât „excepţia de ne-constituţionalitate are ca obiect o dispoziţie legală nu atât în sens formal, ci, mai ales, în sens material, întrucât, sub acest aspect, cel care o invocă susţine că textul legal este contrar unei prevederi constituţionale”.

[70] Decizia nr. 1.167 din 15 septembrie 2011, publicată în Mo-nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011.


48

1.16. Dispozițiile legale de abrogare pot constitui obiect al controlului de constituționalitate[71]

Normele abrogatoare pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate a posteriori, singurele condiţii fiind sub aspectul nivelului de reglementare al actelor în cauză [legi şi ordonanţe, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, respectiv regulamente parlamentare, potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie]. În acest sens este o jurispru-denţă constantă a Curţii Constituţionale, care, învestită fiind cu excepţii de neconstituţionalitate a unor astfel de norme, a procedat la examinarea constituţionalităţii lor, întrucât „art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare”[72].

Astfel, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007[73], consta-tând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea

[71] Sesizarea Curții Constituționale cu privire la constituționalita-

tea unor dispoziții legale abrogatoare (o menționăm, întrucât proble-matica admisibilității a fost analizată în contextul pronunțării Curții asupra excepțiilor de neconstituționalitate având un astfel de obiect, fără a fi identificată o cauză de inadmisibilitate sub acest aspect).

[72] Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007; Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000; Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009; Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009.

[73] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.


49

nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi a art. 207 din Codul penal din 1969, Curtea a reţinut, în esenţă, că, prin dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, „s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constitu-ţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supre-mă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoa-nelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juri-dică reală şi adecvată”. Cu acel prilej, cu referire la jurispru-dența antamând aceeași problematică tehnică privind legala sesizare/competența sa, Curtea a statuat, de principiu, că „art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abro-gării continuă să producă efecte”.

Dezvoltând aceste considerente în Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013[74], care tratează in extenso problematica efectelor deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii normelor abro-gatoare, Curtea a precizat că „în astfel de cazuri nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000,

[74] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din

13 iunie 2013.


50

potrivit cărora «Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial» – dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare –, ci este vorba despre un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii”. Astfel, pentru situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi ale celor din regu-lamente, art. 147 alin. (1) din Constituţie stabileşte că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parla-mentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. „Încetarea efectelor juridice” ale dispo-ziţiilor legale, ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii, a fost configurată de legiui-torul constituant ca instituţie distinctă de cea a abrogării, întrucât vizează manifestări de voinţă ale unor autorităţi diferite, cu competenţe diferite. Chiar dacă, în mod practic, consecinţele pe care le produc abrogarea şi constatarea neconstituţionalităţii unei norme juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile


51

Constituţiei) sunt în sensul că acea normă nu se mai aplică, cele două instituţii nu pot fi confundate. Prin urmare, nu se poate afirma că instanţa de jurisdicţie constituţională reali-zează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că legiui-torul constată neconstituţionalitatea legii. De asemenea, nu se poate reţine că s-ar aduce vreo atingere competenţei Parla-mentului, de unică autoritate legiuitoare. Contrar altor opinii, care se referă la necesitatea unui paralelism al formelor şi competenţelor la „repunerea în vigoare” a unei norme juridice, acest principiu nu este incident în situaţia analizată, situaţie care priveşte cadrul specific al controlului de constituţio-nalitate, scopul şi efectele acestuia, iar nu activitatea de legiferare. Astfel, efectul juridic al unei norme abrogatoare constă în încetarea efectelor normei abrogate. Ca urmare, lipsirea de efecte juridice a normei abrogatoare, prin consta-tarea neconstituţionalităţii acesteia, va avea ca efect înlătura-rea cauzei de încetare a efectelor juridice ale normei abrogate, cu consecinţa că aceasta din urmă va reîncepe să producă efecte juridice. Un alt raţionament juridic ar determina elu-darea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta, întrucât pasivitatea legiuitorului ar conduce, practic, la o „revigorare” a normei constatate neconstituţională, câtă vreme situaţia de neconstituţionalitate determinată de înceta-rea efectelor juridice ale normelor abrogate ar continua să existe, în lipsa unei intervenţii legislative. O asemenea situaţie, care lipseşte de efectivitate controlul de constituţionalitate şi


52

rolul Curţii Constituţionale, este inacceptabilă, fiind incompa-tibilă cu principiile statului de drept[75].

Aceleași raționamente sunt întărite de considerentele deciziei prin care Curtea a admis excepția de neconstituționa-litate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență[76]. Curtea a constatat că „prin intrarea în vigoare a ordonanței de urgență supuse controlului au fost abrogate o serie de acte normative ce reglementau domeniul insolvenței. În condițiile declarării ca neconstituțională a întregii ordonanțe de urgență, se impune reiterarea efectelor deciziei Curţii Con-stituționale în urma admiterii unei excepții de neconstituțio-nalitate. (...) În acest caz, constatarea neconstituționalității prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nu are ca efect apariția unui vid legislativ, ci determină rein-trarea în fondul activ al legislației a actelor abrogate, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I[77]. (...) În astfel de cazuri, în care se con-stată ca fiind neconstituționale acte normative care abrogă alte acte normative, nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se putea reţine incidenţa dispozițiilor art. 64 alin. (3)

[75] A se vedea T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constitu-

ționali, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 221-229. [76] Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013. [77] Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013.


53

teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora «Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial» – dispoziții opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare –, ci este vorba despre un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţio-nalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe preve-derile constituționale ale art. 142 alin. (1), care consacră rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției, şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curții sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidențiat în mod expres această distincție în cuprinsul Deciziilor nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, reținând că «acesta este un efect specific al pierderii legitimității constituționale (...), sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ»”.

În acord cu această decizie, prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvență[78], adoptată ulterior constatării neconstituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2013, au fost abrogate regle-mentările care, potrivit considerentelor mai sus citate, reintra-seră în fondul activ al legislației[79], legiuitorul dând curs astfel


25 iunie 2014. [79] A se vedea art. 344 din Legea nr. 85/2014.


54

efectelor specifice ale deciziilor Curții Constituționale de con-statare a neconstituționalității normelor de abrogare.

1.17. Controlul de constituționalitate a posteriori poate avea ca obiect numai dispoziții din legi și ordonanțe care sunt aplicabile cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate[80]

Pe cale jurisprudențială, Curtea a stabilit două criterii/con-diții pentru stabilirea/existența legăturii excepției de neconsti-tuționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumu-lativ[81]:

aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății;

necesitatea invocării excepției de neconstituțio-nalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Prin urmare, condiția relevanței excepției de neconstituțio-nalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstitu-

[80] Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-

nalitate a unor dispoziții legale care nu au legătură cu cauza în care au fost ridicate [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordo-nanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].



55

ționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat[82].

Sunt de remarcat dezvoltarea jurisprudențială și statuarea expresă a condiției interesului în ridicarea excepției de neconstituționalitate, Curtea respingând ca inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate și reținând, între altele, că „autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admi-tere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane”[83].

Astfel, de exemplu, într-o cauză, Curtea a reținut că excep-ția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Codul de proce-dură civilă referitoare la obligativitatea asistării și, după caz, a reprezentării persoanelor juridice în calea de atac a recursului prin avocat sau consilier juridic și la sancțiunea nulității re-cursului a fost ridicată într-o cauză având ca obiect solu-ționarea cererii de revizuire a unei decizii civile. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconsti-tuționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată. Având în vedere acestea, Curtea

[82] A se vedea şi Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 15 iunie 2015; Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015.

[83] Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014.


56

a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) și (3) și art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă – dispoziții incidente în faza procesuală a recursului – nu are legătură cu soluționarea cererii de revizuire în cadrul căreia a fost invocată. În același sens s-a pronunțat Curtea și prin Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015[84].

Tot astfel, examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 34, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 47/1992, Curtea a observat că aceasta a fost ridicată într-o cauză care are ca obiect o contestație formulată împotriva unui raport de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate privind existența stării de incompatibilitate. Prin urmare, prevederile legale referitoare la atribuția Curții Constituționale de soluțio-nare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu au legătură cu soluționarea cauzei. În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora aceasta se pronunță asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești care au legătură cu soluționarea cauzei, Curtea a constatat că preve-derile de lege criticate nu respectă această exigență, sens în care excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă ca inad-misibilă[85].

[84] Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015.

[85] Decizia nr. 167 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Ofi-cial al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015.


57

Considerăm că intervenția Curții Constituționale în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate pentru lipsa legăturii cu cauza trebuie să aibă un caracter excepțional, adică să se limiteze numai la acele cauze în care lipsa acestei legături este de domeniul evidenței, fără a apela la raționa-mente complexe care să antameze situațiile juridice deduse judecății instanțelor. Aceasta, pentru a preveni riscul unei încălcări a competenței Curții Constituționale, în sensul unei interferări nepermise cu activitatea de judecată. În mod cores-punzător, instanțele judecătorești ar trebui să își îndeplinească în mod riguros rolul de filtrare a excepțiilor de neconstituțio-nalitate, respectiv să facă aplicarea consecventă a prevederilor incidente din Legea nr. 47/1992[86].

1.18. Excepția de neconstituționalitate nu poate constitui obiectul acțiunii de chemare în judecată[87]

În esență, și într-un asemenea caz este vorba despre legă-tura excepției de neconstituționalitate cu cauza în care a fost

[86] În doctrină au fost formulate de altfel critici referitoare la res-

pingerea excepției de neconstituționalitate pe baza criteriului rele-vanței/pertinenței excepției pentru procesul principal, fără ca juris-dicția constituțională să dispună de informații detaliate referitoare la cauzele pendinte la instanțe (B. Diamant, O posibilă analogie între dreptul nord-american și dreptul românesc privind izvoarele dreptului, în Revista de drept public nr. 2/2009, pp. 7-8, apud E.S. Tănăsescu, Transfigurarea semantică..., p. 10).

[87] Sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate care con-stituie obiectul principal al cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești (cauză de inadmisibilitate specifică excepției de neconstituționalitate).


58

ridicată, ceea ce presupune ca această cauză să aibă un obiect distinct de cererea de soluționare a excepției, cea din urmă constituind un incident procedural, iar nu obiectul acțiunii principale.

Curtea Constituțională a respins astfel, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate ridicate în cauze având ca obiect soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ prin care s-a solicitat în mod direct constatarea neconstituțio-nalității unor ordonanțe sau dispoziții din acestea, în baza art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Curtea a reținut cu acele prilejuri că sesizarea este nelegală, fiind contrară dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992[88].

Sesizată fiind cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea a constatat că, „în măsura în care art. 9 se interpretează în sensul că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce la instanța de contencios

[88] Decizia nr. 761 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 7 decembrie 2006; Decizia nr. 764 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia nr. 66 din 25 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 15 februarie 2007; Decizia nr. 174 din 6 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2007; Decizia nr. 342 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007.


59

administrativ acțiune, al cărei obiect principal îl constituie sesizarea directă a Curții Constituționale pentru a declara ca fiind neconstituționale actele menționate, textul este neconsti-tuțional (...). Atunci când obiectul acțiunii principale introduse la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului ori a unor dispoziții din aceasta, excepția de neconstituționali-tate este transformată într-o veritabilă acțiune directă, pier-zându-și astfel natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății”[89]. În motivarea acestei soluții, Curtea a reiterat considerentele jurisprudenței menționate, în care a reținut că „excepția de neconstituționalitate constituie una dintre căile prin care Curtea Constituțională este sesizată în vederea exer-citării controlului a posteriori asupra constituționalității legilor și ordonanțelor”. Totodată, Curtea a reținut că, „în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care partea care le ridică, instanța de judecată din oficiu sau procurorul urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. În aceeași ordine conceptuală, excep-ția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă. (...) Excepția de neconstituționalitate nu poate forma obiectul unei acțiuni principale nici în fața instanței de judecată sau de arbitraj,


al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007.


60

unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluționare, și nici în fața Curții Constituționale. (...) Se deduce că posibilitatea ridicării excepției de neconstituțio-nalitate presupune existența unui litigiu pe rolul instanței, iar soluționarea acestuia depinde de rezolvarea de către Curtea Constituțională a unei excepții care are legătură cu cauza”.

Articolul 9 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat/comple-tat prin Legea nr. 262/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007 [au fost modificate alin. (3) și (4) și s-a introdus un nou alineat, alin. (5)], respectiv prin Legea nr. 100/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 16 mai 2008 [a fost modificat alin. (1) al aceluiași articol]. Jurisprudența Curții Constituțio-nale, după modificarea art. 9 din Legea nr. 554/2004, a preluat considerentele Deciziei nr. 660/2007, precitată, Curtea respin-gând ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate ridicate în cauze având ca obiect al acțiunii principale însăși constatarea neconstituționalității ordonanței de urgență.

Astfel este, de exemplu, Decizia nr. 169 din 26 februarie 2008[90]: „(...) în cauza de față, obiectul acțiunii principale, întemeiată pe prevederile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, (...) îl constituie însăși contestarea constituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României. Prin modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007, la art. 9,


17 martie 2008.


61

după alin. (4) s-a introdus un nou alineat, care prevede că persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordo-nanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, obiectul acțiunii constituindu-l «acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative», iar nu însăși anularea pe motiv de neconsti-tuționalitate a ordonanței ori a unor dispoziții din aceasta”.

Tot astfel, prin Decizia nr. 762 din 20 septembrie 2012[91], Curtea a reținut că, „(...) atunci când obiectul acțiunii principale introduse la instanța de judecată este constatarea neconstitu-ționalității unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului ori a unor dispoziții din aceasta, excepția de ne-constituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune directă, pierzându-și astfel natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății. Or, în cauza de față, obiectul acțiunii principale (...) îl constituie însăși contestarea constituționalității Ordo-nanței de urgență a Guvernului nr. 101/2011”.

Cu același raționament juridic, Curtea a respins ca inadmi-sibilă excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2013, „deoarece excepția de neconstitu-


23 octombrie 2012.


62

ționalitate s-a constituit într-o veritabilă acțiune directă împo-triva Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2013”[92].

Referindu-se la această jurisprudenţă şi respingând ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate într-o situaţie în care obiectul principal al acţiunii formulate la instanţa de contencios administrativ l-a constituit excepţia de neconsti-tuţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, Curtea a reţinut[93] că „este inadmisibil să fie învestită cu examinarea neconstituționalității unui act normativ într-un cadru procesual creat special cu acest scop. În același sens sunt statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea din 11 martie 1980, pronunțată în Cauza Foglia contra Novello[94], în care această instanță a admis că nu este competentă în cazul în care ar fi obligată să pronunțe hotărâri în cauze provocate «care ar pune în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziția persoanelor private pentru a le permite să se apere»”.

Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în situaţia în care obiectul acţiunii principale în faţa unei instanţe de judecată îl constituie constatarea neconstituţionalităţii unei

[92] Decizia nr. 267 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 9 iulie 2015. [93] Decizia nr. 460 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 9 octombrie 2014. [94] „Funcția încredințată Curții de Justiție prin art. 177 din Tratatul

CEE constă în punerea la dispoziție către orice instanță a Comunității a elementelor de interpretare a dreptului comunitar care îi sunt necesare pentru soluționarea unor litigii reale cu care este sesizată” – pentru un rezumat extins al cauzei, a se vedea M. Banu, în Revista română de drept al afacerilor nr. 2/2010, pp. 139-153.


63

legi sau a unui text dintr-o lege. Astfel, de exemplu, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (3) și (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[95], reținând că „obiectul acțiunii principale introduse la instanța de judecată se identifică, practic, cu excepția de neconstituționalitate, aceasta din urmă este transformată într-o veritabilă acțiune, pierzându-și, astfel, natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății”[96].

1.19. Excepția de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă poate avea ca obiect numai dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția[97]

Și în acest caz este vorba despre o aplicație particulară a cauzei de inadmisibilitate expres prevăzute de lege, care vizează legătura excepției de neconstituționalitate cu cauza în care a fost ridicată. Astfel, Curtea a reținut că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmi-


14 august 2013. [96] Decizia nr. 230 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015. [97] Sesizarea Curții Constituționale într-o acţiune ab initio inadmi-

sibilă [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].


64

sibilă, este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Aceasta, deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluțio-narea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepția de neconstituționalitate nu îndepli-nește o condiție de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă[98].

1.20. Dispozițiile din legi și ordonanțe, constatate ca fiind neconstituționale, nu mai pot fi supuse contro-lului de constituționalitate[99]

Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstitu-


Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011.

[99] Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-nalitate a unor dispoziții constatate deja ca fiind neconstituționale [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].


65

ţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale[100]. Cauza de inadmisibilitate expres reglementată de textul legal are în vedere efectele pe care le produce o asemenea decizie, conform dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parla-mentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Se poate întâmpla însă ca admiterea unei excepții de neconstituționalitate să intervină într-o altă cauză, ulterior sesizării Curții Constituționale, caz în care excepția de neconsti-tuționalitate va fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

Astfel, de exemplu, într-o cauză având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) din

[100] Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Con-stituționale, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei preve-derile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, rezultă că pot forma, în continuare, obiect al excepţiilor de neconstituţionalitate textele de lege cu privire la care Curtea Constituţională a pronunţat soluţii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, ceea ce pune în discuţie problematica reviri-mentului jurisprudenţial.


66

Codul de procedură penală, Curtea a reținut că, „prin Decizia nr. 496 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 22 septembrie 2015, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală și a constatat că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăște «fără participarea procurorului și a suspectului sau, după caz, a inculpatului» este neconstituțională. (...) Potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, «Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstitu-ționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale». Întrucât încheierea de sesizare a Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate a fost pronunțată pe data de 5 iunie 2015, iar constatarea neconstituționalității textului criticat a intervenit, prin pronunțarea și publicarea Deciziei nr. 496 din 23 iunie 2015, după data încheierii anterior referite, urmează ca excepția de neconstituționalitate a dispo-zițiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă”[101].


Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 9 mai 2016; a se vedea și Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014.


67

1.21. Poate forma obiect al controlului de constituțio-nalitate posibila interpretare neconstituțională, alta/al-tele decât cea/cele exclusă/excluse prin decizii interpre-tative[102]

O situaţie particulară în acest cadru este aceea a deciziilor interpretative. Curtea a statuat că, în acest caz, „poate forma obiect al controlului de constituționalitate exercitat pe calea ridicării unei excepții de neconstituționalitate numai acea interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul constituțional, în caz contrar excepția fiind inadmisibilă”[103] sau devenită inadmisibilă, după caz. Astfel, de exemplu, într-o cauză, examinând excepția de neconstituționalitate a dispo-zițiilor art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 și constatând că în precedent a statuat că „sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”, și având în vedere că autorul excepției formulează critici de neconstituționalitate care vizează dispozițiile art. 4 teza a doua raportate la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în interpretarea ce a fost exclusă, prin decizia menționată, cadru-

[102] Sesizarea Curții Constituționale cu privire la interpretarea

textului constatată deja ca fiind neconstituțională [cauză de inadmi-sibilitate identificată în legătură cu soluționarea excepțiilor de ne-constituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].

[103] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 486 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 31 octombrie 2014.


68

lui constituțional, precum și faptul că aceasta a fost pronun-țată la un moment ulterior sesizării instanței constituționale în cauză, Curtea, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a constatat că excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții a devenit inadmisibilă[104].

Explicând această soluție într-o altă cauză, Curtea a reținut că, în măsura în care instanţa constituţională a constatat constituţionalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă direct din dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ata-şează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea. Devin, astfel, incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Raţiunea aplicării acestor dispoziţii legale constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări

[104] Decizia nr. 339 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014.


69

posibile, iar a contesta din nou constituţionalitatea interpretă-rilor care au fost deja excluse din cadrul constituţional echi-valează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992[105].

1.22. Pot forma obiect al controlului de constituționalita-te soluțiile legislative[106]

Evoluția practicii Curții Constituționale către constatarea, în mod expres, a neconstituționalității unor soluţii legislative semnifică – atât cantitativ, cât şi calitativ – mai mult decât simpla constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiei sau dispo-ziţiilor legale cu privire la care Curtea este sesizată[107]. Contro-


Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, cu referire și la Decizia nr. 167 din 26 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 8 decembrie 2000, Decizia nr. 145 din 8 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 14 iunie 2001, sau Decizia nr. 245 din 18 septem-brie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 12 noiembrie 2001, Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, Decizia nr. 1.148 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 4 noiembrie 2011, sau Decizia nr. 1.422 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 13 decembrie 2011.

[106] Sesizarea Curții Constituționale cu privire la o soluție legisla-tivă [problematică identificată în legătură cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].

[107] T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituționali..., pp. 33-35.


70

lul de constituţionalitate transcende astfel cadrul strict al limi-telor sesizărilor adresate Curţii, în scopul asanării sistemului legislativ de acele dispoziţii care reiau soluţii legislative consta-tate ca fiind neconstituţionale. Jurisprudența recentă a Curții Constituționale confirmă această orientare, prin afirmarea expresă, chiar în dispozitivul deciziilor pronunțate, a constată-rii neconstituționalității soluției legislative criticate consacrate în norma criticată, iar nu a neconstituționalității normei[108].

Desigur că efectul deciziilor astfel pronunțate, sub aspect sancționator (adică de constatare a neconstituționalității), privește numai norma care a făcut obiectul excepției de ne-constituționalitate, ceea ce înseamnă că, în situația unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate a unei soluții legislative, este admisibilă sesizarea Curții Constituționale cu privire la aceeași soluție legislativă, cu condiția ca aceasta să fie cuprinsă într-o altă dispoziție legală decât aceea care a for-mat obiectul controlului. Aceasta, întrucât încetarea efectelor juridice în condițiile art. 147 din Constituție se referă la dispo-ziția legală care consacră soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională, dispoziție care a format obiectul controlului de constituționalitate.

Constatarea neconstituționalității soluției legislative obligă însă legiuitorul să respecte coordonatele fixate de Curte în privința reglementării unei instituții juridice, având în vedere și statuările repetate ale instanței de contencios constituțional

[108] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016.


71

referitoare la obligativitatea, deopotrivă, a dispozitivului și considerentelor deciziilor pe care le pronunță. De asemenea, Curtea însăși este obligată, în virtutea propriei jurisprudențe, să respecte cadrul astfel stabilit și să sancționeze, în consecin-ță, orice altă soluție legislativă care se abate de la acesta. Ca urmare, chiar dacă, din punct de vedere formal, o soluție legislativă identică sancționată în precedent, dar care este consacrată de o altă prevedere legală decât cea controlată, poate forma obiectul unei sesizări de neconstituționalitate, pronunțarea Curții trebuie să fie, de principiu, identică, adică de constatare a neconstituționalității, pentru aceleași argu-mente expuse în precedent. Așadar, sub aspect preventiv, efectul constatării neconstituționalității unei soluții legislative este de „blocare” a legiuitorului în privința consacrării aceleiași soluții legislative, în măsura în care contextul socio-legal este, în esență, același.

Astfel, de exemplu, Curtea a constatat neconstituționa-litatea sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal[109], text care incriminează fapta de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului. Referindu-se în motivare și la „soluția legislativă” consacrată anterior de art. 87 alin. (1) din Ordo-nanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, Curtea a consta-tat, în esență, ca sintagma menționată este neconstituțională, întrucât aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20

[109] Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul



72

referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevede-rile art. 7 parag. 1 referitor la legalitatea incriminării din Con-venția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, într-o altă cauză, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluția legislativă cuprin-să în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională[110].

1.23. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect decretul de stabilire a obiectului și datei referen-dumului[111]

Decretele prezidențiale nu fac parte din actele expres enumerate de Constituție și de Legea nr. 47/1992 ca intrând în competența de control al Curții Constituționale. Atât doctrina, cât și jurisprudența Curții sunt însă în sensul că decretul de stabilire a obiectului și datei referendumului „poate fi controlat din punct de vedere constituțional de Curtea Constituțională


Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016. [111] Sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea de-

cretului de stabilire a obiectului și datei referendumului în cadrul unei contestații întemeiate pe art. 146 lit. i) din Constituție (o menționăm, întrucât problematica admisibilității a fost analizată în contestații formulate în cadrul atribuției menționate).


73

odată cu verificarea modalității de îndeplinire a condițiilor procedurale pentru organizarea referendumului”[112].

Astfel, Curtea a reținut că, „potrivit art. 146 lit. i) din Consti-tuţie, Curtea Constituţională «veghează la respectarea proce-durii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia». În înţelesul prevederii constitu-ţionale menţionate, soluţionarea contestaţiilor care sunt adre-sate Curţii Constituţionale cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional consultativ presupune, printre altele, şi verificarea constituţio-nalităţii actelor normative emise în vederea organizării refe-rendumului sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birou-rilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti”[113]. Curtea a apreciat că este competentă, potrivit art. 146 lit. i) din Consti-tuţie, să soluţioneze contestația și, implicit, să se pronunțe cu privire la constituționalitatea decretului de stabilire a datei și obiectului referendumului[114].

Pronunțându-se asupra unui astfel de decret, Curtea a reținut că acesta „respectă condiţiile imperative impuse de Constituţie: Decretul nr. 1.507 din 22 octombrie 2009 pentru

[112] Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit.,

p. 847. [113] Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 17 octombrie 2003. [114] Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, publicată în Moni-

torul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 29 decembrie 2009.


74

organizarea unui referendum naţional a fost emis în baza art. 90 şi a art. 100 din Constituţie, după consultarea Parla-mentului; că acesta stabileşte, potrivit art. 11 alin. (2) din Le-gea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendu-mului, problemele de interes naţional care se supun referen-dumului şi data desfăşurării acestuia şi că, potrivit art. 100 alin. (1) din Legea fundamentală, decretul a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octom-brie 2009 şi a fost adus la cunoştinţa publică prin presă, radio şi televiziune”. Cât privește argumentele formulate de autorii contestaţiei în sensul anulării, ca fiind nelegal, a decretului pre-zidenţial, motivat de faptul că a fost emis „cu abuz de putere şi cu deturnare de putere”, s-a reținut că „nu pot fi primite de Curtea Constituţională, deoarece aceste consideraţii nu do-vedesc nesocotirea normelor şi principiilor constituţionale pe care Legea fundamentală le are în vedere pentru exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. i) din Constituţie”[115].

1.24. Controlul de constituționalitate privește numai par-tidele politice, nu și organizațiile neguvernamentale[116]

Sesizată fiind cu privire la neconstituționalitatea Uniunii Democrate Maghiare din România, Curtea a observat că aceasta nu figurează în Registrul partidelor politice ținut de

[115] Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, publicată în Moni-torul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 29 decembrie 2009.

[116] Sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea unei organizații neguvernamentale [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la soluționarea contestațiilor care au ca obiect constituțio-nalitatea unui partid politic – art. 146 lit. k) din Constituție].


75

Tribunalul București, ci în Registrul național al organizațiilor nonguvernamentale constituite potrivit prevederilor Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociații și fundații) sau, după caz, ale Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații. Curtea a mai observat că, potrivit art. 9 alin. (6) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Depu-taților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, legal constitui-te, prevăzute la art. 9 alin. (1)-(3), le este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice în procesul electoral. Organi-zațiile la care se referă art. 9 alin. (1)-(3) sunt cele care nu au obținut în alegeri cel puțin un mandat de deputat sau de senator și care au dreptul la un mandat de deputat, dacă au obținut, pe întreaga țară, un număr de voturi egal cu cel puțin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe țară pentru alegerea unui deputat, cele reprezentate în Parlament, precum și cele de utilitate publică și care prezintă Biroului Electoral Central o listă de membri cuprinzând un număr de cel puțin 15% din numărul total al cetățenilor care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparținând minorității respec-tive. Această asimilare făcută de lege sub aspectul participării la procesul electoral nu conduce la transformarea Uniunii De-mocrate Maghiare din România în partid politic, ea păstrân-du-și regimul juridic de asociație. Or, potrivit art. 56 din Ordo-nanța Guvernului nr. 26/2000, o asociație se poate dizolva, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane


76

interesate, instanța competentă să hotărască dizolvarea fiind judecătoria în circumscripția căreia asociația își are sediul. Prin urmare, de vreme ce Uniunea Democrată Maghiară din Româ-nia nu se încadrează legal ca partid politic, în sensul Legii parti-delor politice nr. 14/2003, Curtea Constituțională nu este com-petentă să verifice constituționalitatea acesteia, contestația formulată fiind respinsă ca inadmisibilă[117].

2. Condiții de admisibilitate privitoare la AUTO-RII SESIZĂRII


Subiecții care pot sesiza Curtea Constituțională sunt strict și limitativ determinați de prevederile art. 146 din Constituție, ale Legii nr. 47/1992 și ale legilor speciale aplicabile în dome-niile de referință, după cum urmează: controlul constituţionalităţii legilor, înainte de pro-

mulgarea acestora, se face la sesizarea: – Preşedintelui României; – unuia dintre preşedinţii celor două Camere; – Guvernului; – Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; – Avocatului Poporului;


al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014.


77

– unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție];

controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acor-duri internaţionale se face la sesizarea: – unuia dintre preşedinţii celor două Camere; – unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [art. 146 lit. b) din Constituție];

controlul constituţionalităţii regulamentelor Parla-mentului se face la sesizarea: – unuia dintre preşedinţii celor două Camere; – unui grup parlamentar; – unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [art. 146 lit. c) din Constituție];

aceiași subiecți care pot formula sesizarea menţio-naţi la punctul anterior sunt stabiliți în mod cores-punzător și în privința atribuției Curții Constituțio-nale de control al hotărârilor plenului Camerei Depu-taţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituție coroborat cu art. 27 și art. 28 din Legea nr. 47/1992];

excepţiile de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele pot fi ridicate în faţa instanţelor judecă-toreşti sau de arbitraj comercial de către: – părţi; – din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbi-traj comercial; – de procuror, în cauzele la care participă.


78

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) din Con-stituție coroborat cu art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992];

soluţionarea conflictelor juridice de natură constitu-ţională dintre autorităţile publice se face la sesizarea: – Preşedintelui României; – unuia dintre preşedinţii celor două Camere; – primului-ministru; – preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii [art. 146 lit. e) din Constituție];

soluționarea contestațiilor formulate în cadrul atribuției de a veghea la respectarea procedurii pentru alege-rea Preşedintelui României şi de a confirma rezul-tatele sufragiului [art. 146 lit. f) din Constituție] se face, în mod diferențiat, după cum urmează: – contestațiile privind înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor ori a semnelor electora-le – la sesizarea candidaţilor, a partidelor politice, a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, a alianţelor politice, a alianţelor electorale şi a alegătorilor (art. 31 din Legea nr. 370/2004 pen-tru alegerea Președintelui României[118]); – contestaţiile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile

[118] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650

din 12 septembrie 2011.


79

legii – la sesizarea subiecților menționați (art. 42 din Legea nr. 370/2004); – cererile de anulare a alegerilor – la sesizarea parti-delor politice, a alianţelor politice, a alianţelor elec-torale, a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând mino-rităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minori-tăţilor Naţionale şi a candidaţilor care au participat la alegeri (art. 52 din Legea nr. 370/2004);

constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României [art. 146 lit. g) din Constituție] se face, diferențiat, la sesizarea: – preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie (vacanţa funcţiei de Preşedinte al României) [art. 44 alin. (2) din Legea nr. 47/1992]; – preşedintelui care a condus lucrările şedinţei co-mune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii adoptate în şedinţa comună (în cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţie) [art. 44 alin. (3) din Legea nr. 47/1992]; – Preşedintelui României sau preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului (dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al României se datorează im-posibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile) [art. 44 alin. (4) din Legea nr. 47/1992];

emiterea avizului consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României


80

[art. 146 lit. h) din Constituție] se face ca urmare a trimiterii propunerii de suspendare din funcţie a Pre-şedintelui României, împreună cu dovezile pe care se întemeiază, de către preşedintele care a condus şedinţa comună a celor două Camere [art. 42 alin. (2) din Legea nr. 47/1992];

soluționarea contestațiilor în cadrul atribuției de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de confirmare a rezultatelor acestuia [art. 146 lit. i) din Constituție] – este singura atribuție care se exercită la sesizare și în privința căreia niciun act normativ nu stabilește expres autorii sesizării. Aceasta, întrucât, fiind sesiza-tă în control a priori cu privire la constituționalitatea Legii privind organizarea și desfășurarea referendu-mului, Curtea a constatat neconstituționalitatea dis-pozițiilor art. 45 alin. (1) din lege care realizau o astfel de circumstanțiere, potrivit cărora „Curtea Constituţională, la cererea motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază partidele sau alian-ţele acestora, anulează referendumul naţional, în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă”. Curtea a reținut că, prin formula generală „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confir-mă rezultatele acestuia”, Constituţia „recunoaşte dreptul Curţii de a soluţiona acţiuni specifice conten-ciosului constituţional şi, de pe această poziţie, de a rezolva cererile sau sesizările care privesc eventua-


81

lele abateri de la regulile şi procedurile referendare. Nu este însă mai puţin adevărat că în sfera dreptului ce îi este conferit prin Constituţie de «a veghea» la respectarea procedurilor de organizare şi desfăşu-rare a referendumului intră şi posibilitatea Curţii de a se autosesiza atunci când constată în mod direct sau când are informaţii (de la cetăţeni, din presă, de la organizaţii neguvernamentale etc.) în legătură cu nerespectarea acestor reguli şi proceduri. Această posibilitate este indisolubil legată de exercitarea atri-buţiilor Curţii de «confirmare» a rezultatelor referen-dumului. În cazul constatării unor fraude care pune sub semnul îndoielii corectitudinea rezultatului refe-rendumului, Curtea nu confirmă aceste rezultate. Semnificaţia neconfirmării, care este un act juridic cu consecinţe grave, este aceea a constatării nulităţii referendumului naţional. Pentru acest motiv, Curtea nu poate fi limitată în acţiunea sa de necesitatea existenţei unei cereri din partea partidelor sau a alianţelor acestora”[119];

verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j) din Constituție] se face pe baza sesizării preşedin-telui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa legislativă a cetăţenilor [art. 48 din Legea nr. 47/1992];

[119] Decizia nr. 70 din 5 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 221 din 19 mai 1999.


82

soluționarea contestaţiilor având ca obiect constitu-ţionalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k) din Constituție] se face la sesizarea: – preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului; – Guvernului [art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].

Sesizările formulate de alte persoane decât cele expres reglementate de Constituție și lege vor fi respinse ca inad-misibile.

2.2. Grupurile parlamentare nu pot sesiza Curtea Constituțională pentru controlul legilor înainte de promulgare[120]

Curtea Constituțională s-a pronunțat astfel într-o cauză în care a fost sesizată de grupuri parlamentare din Senat şi din Camera Deputaţilor asupra încălcării unor prevederi din regu-lamentele celor două camere ale Parlamentului la adoptarea Legii pentru ratificarea Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară. Prin sesi-zare se consideră că legea pentru ratificarea tratatului sus-men-ţionat a fost adoptată cu „încălcarea gravă” a regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului şi, pe cale de consecinţă, că această lege nu este constituţională, respectarea procedurii parlamentare condiţionând constituţionalitatea adoptării unei legi.

[120] Sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. a) din

Constituție cu o obiecție de neconstituționalitate, formulată însă de grupuri parlamentare (cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la controlul a priori al legii).


83

Respingând sesizarea ca inadmisibilă, Curtea a reținut că „o obiecţie de neconstituţionalitate ridicată de parlamentari poate fi invocată numai de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, nu de grupurile parlamentare, aşa cum este sesizarea ce face obiectul acestei cauze”[121].

2.3. Preşedintele sau membrii uneia dintre Camerele Parlamentului pot formula sesizări numai cu privire la regulamentul Camerei din care fac parte[122]

Această regulă de admisibilitate a sesizărilor nu are o con-sacrare legală expresă, fiind desprinsă de Curte, pe cale de interpretare, ca derivând din principiul autonomiei regulamen-tare a Camerelor Parlamentului. În temeiul acestui principiu, preşedintele şi membrii uneia dintre Camere sau un grup parlamentar dintr-o Cameră nu pot cere controlul constituţio-nalităţii regulamentului celeilalte Camere.

Curtea Constituţională a respins astfel, de exemplu, sesi-zarea grupului parlamentar liberal din Senat, referitoare la o hotărâre a Camerei Deputaţilor, statuând că, „în temeiul auto-nomiei regulamentare a fiecărei Camere, grupul parlamentar


Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 16 octombrie 1996. [122] Sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. c) din

Constituție cu privire la regulamentul unei Camere a Parlamentului, sesizarea fiind formulată însă de membrii celeilalte Camere (cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la controlul de constituțio-nalitate al regulamentelor Parlamentului).


84

din Senat nu poate avea calitatea de subiect al dreptului de sesizare a Curţii pentru un asemenea caz”[123].

Dezvoltând aceste considerente, Curtea a reținut, într-o altă cauză, că, „potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constitu-ţie şi ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Consti-tuţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamen-telor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 61 şi art. 64 din Constituţie privind rolul şi structura Parlamentului, respec-tiv organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, texte constituţionale care consacră principiul autonomiei parla-mentare, concretizată într-o triplă autonomie: regulamentară, instituţională şi financiară. În temeiul dispoziţiilor constituţio-nale menţionate, fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regu-lile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcă-tuiesc regulamentul fiecărei Camere. Din această perspectivă, nicio autoritate publică nu poate dispune, cu privire la aspec-tele menţionate, pentru Parlament şi, de asemenea, niciuna dintre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra ace-loraşi aspecte, pentru cealaltă Cameră. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecă-




85

rei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective. Astfel fiind, chiar dacă dispoziţiile constituţionale nu o preci-zează expres, considerentele de drept enunţate, reconfirmând autonomia Camerelor Parlamentului, demonstrează lipsa cali-tăţii active a membrilor uneia dintre Camerele Parlamentului în controlul constituţionalităţii dispoziţiilor regulamentului ce-leilalte Camere”[124].

2.4. Sesizarea Curții, în vederea controlului constitu-ționalității hotărârilor Parlamentului, poate fi formulată numai de către președintele respectivei Camere sau de către un număr de 50 de deputați sau 25 de senatori[125]

Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamen-telor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputa-ţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parla-mentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Remarcând că enumerarea textului legal este expresă şi limitativă, Curtea a conchis în sensul că niciun alt subiect de

[124] Decizia nr. 1.009 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009. [125] Sesizare formulată de un subiect de drept din afara Parlamen-

tului, pentru controlul constituționalității unei hotărâri a Parlamen-tului [cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu atribuția Curții Constituționale de a realiza controlul acestor hotărâri – art. 146 lit. l) din Constituție coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992].


86

drept nu poate solicita Curţii Constituţionale să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea unei hotărâri a Parlamentului sau a uneia dintre Camerele acestuia. Ca urmare, în condiţiile în care sesizarea Curţii Constituţionale a fost formulată de o per-soană care nu are, potrivit legii, calitatea de a învesti instanţa de control constituţional cu verificarea constituţionalităţii unei hotărâri a Parlamentului, Curtea a respins-o ca inadmisibilă[126].

2.5. Deputatul/senatorul care a avut calitatea de pre-ședinte al Camerei respective poate contesta constitu-ționalitatea hotărârii care privește încetarea statutu-lui/calității sale de președinte al Camerei

Este admisibilă sesizarea formulată de deputatul/senatorul care a avut calitatea de președinte al Camerei respective, refe-ritoare la o hotărâre care privește încetarea statutului/calității sale de președinte al Camerei.

Pronunțându-se astfel când a analizat sesizarea referitoare la constatarea neconstituţionalităţii Hotărârii Senatului nr. 53 din 23 noiembrie 2011 privind constatarea încetării de drept a statutului de membru al Biroului permanent şi preşedinte al Senatului a domnului senator Mircea-Dan Geoană, Curtea a reținut că „autorul sesizării are calitate procesuală în cauză, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale reprezintă unica posi-bilitate procedurală pe care o are preşedintele Senatului de a

[126] Decizia nr. 382 din 25 septembrie 2013, publicată în Moni-

torul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 7 noiembrie 2013; Deci-zia nr. 822 din 10 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 16 noiembrie 2012.


87

contesta o hotărâre a plenului Senatului care priveşte funcţia sa; în aceste condiţii, a reţine lipsa calităţii procesuale de a contesta această hotărâre ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României, în plus, astfel cum rezultă din dosarul cauzei, sesizarea a fost formulată în aceeaşi zi în care a fost adoptată şi apoi publicată hotărârea contestată”[127]. 2.6. Apărătorii sau reprezentanții legali ai părților pot invoca excepții de neconstituționalitate numai în numele părților pe care le reprezintă[128]

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată de părțile în proces şi de reprezentanţii legali sau convenţionali ai părţilor, în numele şi în interesul acestora. În situația în care apărătorii sau reprezentanţii părţilor ridică excepția de neconstituționali-tate în nume propriu, excepţia este inadmisibilă.

Astfel, de exemplu, într-o cauză, constatând că excepţia a fost ridicată de consilierul juridic al unei unităţi economice în cadrul unui proces civil cu o autoritate publică, Curtea a reținut că, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992[129], republica-tă, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată de o per-soană care are calitatea de parte în proces. Invocarea de către

[127] Decizia nr. 1.630 din 20 decembrie 2011, publicată în Mo-nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 2 februarie 2012.

[128] Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către un repre-zentant al părții, în nume propriu [cauză de inadmisibilitate identifi-cată cu privire la excepțiile de neconstituționalitate a legilor și ordo-nanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].

[129] În prezent, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.


88

consilierul juridic a excepţiei de neconstituţionalitate este fă-cută însă cu depăşirea limitelor mandatului său, în numele şi în interesul său propriu, fără nicio legătură cu obiectul procesu-lui. Rezultă deci că acesta abuzează de calitatea sa de manda-tar, ridicând în procesul ce are loc între alte părţi o excepţie în interes propriu, ca şi când ar avea el însuşi calitatea de parte, iar nu de reprezentant al unei părţi, ceea ce, de asemenea, este inadmisibil[130].

2.7. Deputații ori senatorii nu pot formula sesizări cu privire la conflicte juridice de natură constituțională[131]

Realizând în mod expres distincția între atribuțiile Curții Constituționale de verificare a constituționalității și atribuțiile care implică verificarea unor fapte constituționale, Curtea a reținut, într-o cauză, că „refuzul Parlamentului de a redacta o hotărâre care vizează îndeplinirea unei atribuții constituționale constituie un fapt juridic, iar constatarea încălcării unor dispoziții constituționale într-o atare circumstanță presupune analiza existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autorități ale statului. Pentru a califica situația dedusă contro-lului drept un conflict juridic de natură constituțională, este


al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999. [131] Sesizarea Curții Constituționale de către parlamentari cu privi-

re la un conflict juridic de natură constituțională [cauză de inadmi-sibilitate privitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură con-stituțională, însă reținută în contextul controlului de constituționali-tate al hotărârilor Parlamentului – art. 146 lit. l) din Constituție coro-borat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992].


89

nevoie, însă, să se rețină existența unor acte, acțiuni, inacțiuni ale unei/unor autorități publice care intră în conflict, iar cererea de soluționare a conflictului trebuie să provină de la unul dintre titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale expres prevăzuți de dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție. Or, senatorii și deputații nu se află printre subiectele de drept îndrituite să formuleze cererea cu privire la soluționarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională dintre autorități ale statului, astfel încât cererea cu un atare obiect nu îndepli-nește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă”[132].

2.8. Preşedintele României este în drept să formuleze cererea cu privire la soluționarea conflictului juridic de natură constituțională, chiar dacă nu este parte în conflictul la care se referă sesizarea[133]

Curtea a reținut în acest sens că „subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea”.


al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2016. [133] Sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. e) din

Constituție de către Președintele României și, respectiv, de Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la conflicte juridice de natură consti-tuțională în care nu erau implicați (menționăm problematica, întrucât a fost analizată în cadrul soluționării unui conflict juridic de natură constituțională, nefiind încadrată drept cauză de inadmisibilitate).


90

Prin urmare, Curtea a constatat că Preşedintele României este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, deşi nu este parte în acest conflict[134].

Tot astfel, Curtea a constatat că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constitu-ţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, pe de altă parte, deşi nu este parte în acest conflict[135].

2.9. Cererile de anulare a alegerilor pot fi formulate numai de către partidele politice, alianțele politice, alian-țele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând mino-rităților naționale reprezentate în Consiliul Minorităților Naționale și de candidații care au participat la alegeri[136]

Curtea a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate a cererilor de anulare a alegerilor pentru funcția de Președinte al


al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. [135] Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013. [136] Cerere de anulare a alegerilor formulată de persoane care nu

au participat la alegeri, în sensul de a candida/propune candidați [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la atribuția Curții de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și de a confirma rezultatele sufragiului – art. 146 lit. f) din Constituție].


91

României o reprezintă aceea de a fi formulate de către „parti-dele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organiza-țiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezen-tate în Consiliul Minorităților Naționale și de candidații care au participat la alegeri”.

Constatând că cererile de anulare a alegerilor au fost for-mulate de persoane fizice care nu întrunesc exigențele prevă-zute la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea le-a respins ca inad-misibile[137].

2.10. Contestațiile referitoare la neconstituționalitatea unui partid politic pot fi formulate numai de către pre-ședinții celor două Camere ale Parlamentului sau de Guvern[138]

Reținând că subiectele de drept care pot sesiza Curtea pen-tru exercitarea acestei atribuții sunt expres și limitativ enume-rate în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, legea conferin-du-le acest drept doar președinților celor două Camere ale Parlamentului, Curtea a respins ca inadmisibilă contestația for-mulată de o persoană căreia legea nu îi recunoaște posibili-

[137] Hotărârea nr. 56 din 6 noiembrie 2014, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 7 noiembrie 2014; Hotărârea nr. 55 din 6 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 812 din 6 noiembrie 2014.

[138] Contestație întemeiată pe dispozițiile art. 146 lit. k) din Consti-tuție, formulată de o persoană fizică (cauză de inadmisibilitate iden-tificată în legătură cu controlul constituționalității partidelor politice).


92

tatea de a învesti Curtea Constituțională cu soluționarea unei asemenea contestații[139].

3. Condiții de admisibilitate privitoare la obli-gația de MOTIVARE A SESIZĂRII


Aspectele de admisibilitate prezentate în această secțiune constituie dezvoltări jurisprudențiale ale condiției instituite de textul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”.

Distinct de acest text general, care se aplică tuturor sesi-zărilor adresate Curții Constituționale, aceeași cerință este pre-văzută, punctual, de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, care, referindu-se la condițiile de admisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate, prevede regula potrivit căreia, „Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare”.

Dezvoltând analiza condiției motivării sesizării cu precădere în contextul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, Curtea a statuat că, din coroborarea cu art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se deduce că, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţile din proces sau de procuror, ei trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată. În acest caz însă, instanţa nu trebuie să îşi motiveze încheierea, ci să consemneze în cuprin-sul ei motivele indicate de autorul excepţiei.




93

Tot astfel, în deciziile Curții Constituționale s-a statuat că excepția de neconstituționalitate are o anumită structură, fiind, în mod esențial, constituită din trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat și motivarea de către autorul excepției a pre-tinsei contrarietăți existente între cele două[140]. În lipsa moti-vării excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul ei, în sensul mai sus arătat, respectiv al întrunirii celor trei elemente, soluţia care se impune este inadmisibilitatea acesteia.

Generalizând, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu referire la orice sesizare de neconstituționali-tate, Curtea a distins în privința condiției motivării, stabilindu-se că aceasta implică indicarea textelor constituționale pretins încălcate și a considerentelor pe care se bazează contrarietatea dispozițiilor criticate cu normele constituționale invocate; s-a distins, de asemenea, cu privire la momentul motivării. Neînde-plinirea oricăreia dintre aceste elemente ce țin de obligația motivării sesizării adresate Curții Constituționale determină respingerea ca inadmisibilă.

Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate pentru lipsa motivării nu are semnificația unei limitări a accesului cetăţeanului la justiţia constituţională, ci este consecinţa fap-tului că, în realizarea controlului de constituţionalitate, Curtea nu poate acţiona din oficiu (cu excepţia iniţiativelor de revizui-re a Constituţiei), ci numai la sesizare şi în limitele acesteia. A admite posibilitatea simplei invocări a excepţiei de neconstitu-

[140] Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul



94

ţionalitate, fără a se indica, cel puţin, textele constituţionale considerate ca fiind încălcate prin dispoziţiile legale criticate, ar însemna o încălcare a prevederilor exprese ale legii care obligă la motivarea sesizării (fără să se facă distincţie între controlul abstract, a priori, şi cel concret, a posteriori) şi, în acelaşi timp, înfrângerea principiului controlului „la sesizare”, şi nu din oficiu, întrucât, astfel, Curtea Constituţională ar fi pusă în situaţia de a determina ea însăşi motivele de neconsti-tuţionalitate a legii care formează obiectul excepţiei[141].

Aceasta, întrucât cadrul interlocutor al controlului, fiind dat de dispoziția legală atacată și de temeiul constituțional invocat în fața instanței de judecată sau de arbitraj comercial, nu poate fi modificat nici de autorii sesizării, nici de Curte. În mă-sura în care Curtea ar schimba cadrul sesizării, controlul ar fi din oficiu. Dacă autorii ar schimba cadrul controlului, am fi în prezența unei acțiuni directe[142].

3.2. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată de indicarea temeiului constituțional în raport de care sunt formulate criticile[143]

Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţio-nalitate în care autorul acesteia invoca încălcarea „principiilor

[141] Decizia nr. 341 din 12 septembrie 1997, publicată în Moni-torul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 29 ianuarie 1998.

[142] I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 8. [143] Lipsa indicării temeiului constituțional la care se raportează

criticile formulate (cauză de inadmisibilitate identificată în cadrul soluționării excepției de neconstituționalitate, dar aplicabilă, în mod corespunzător, în cadrul oricărei atribuții a Curții).


95

unanim acceptate care stau la baza unui stat de drept”, fără a le indica[144]. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „sesizările adre-sate Curţii trebuie motivate, ceea ce implică, în mod necesar, invocarea unui temei constituţional pentru contestarea legiti-mităţii constituţionale a prevederii ce face obiectul sesizării”.

Într-o altă cauză, Curtea a reținut că „nu se poate substitui autorului sesizării în ceea ce priveşte invocarea unui anume motiv de neconstituţionalitate”, în caz contrar, „în cadrul pro-cedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, controlul Curţii Constituţionale ar însemna să se exercite nu la sesizare, ci din oficiu, ceea ce contravine prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie [devenit art. 146 lit. d) după revizuirea şi republicarea Constituţiei], care se referă în mod expres la «excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti»”. Tot astfel, „Curtea nu se poate substitui autorului excepției pentru a proceda la completarea motivării acesteia, întrucât, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, «Sesizările trebuie (...) motivate»”[145].

De asemenea, Curtea a reținut că aspectele referitoare la pretinsa încălcare de către prevederile de lege criticate a unor alte acte normative decât Legea fundamentală nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și func-ționarea Curții Constituționale, potrivit cărora „Sunt neconsti-


Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2004. [145] Decizia nr. 141 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 24 mai 2016.


96

tuționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției”[146].

3.3. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată de motivarea încălcării temeiurilor de neconstituționalitate invocate[147]

Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate în care autorul s-a limitat doar la a enumera textele constituţionale considerate a fi încălcate, fără a preciza în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea cu Legea fundamentală[148]; „enumerarea, în mod formal, a unor prevederi constituționale și reglementări internaționale, fără a arăta însă în ce constă, concret și efectiv, contrarietatea acestora cu textele de lege criticate, este, potrivit jurisprudenței constante a Curții Consti-tuționale, un motiv de inadmisibilitate a excepției de neconsti-tuționalitate”[149].

Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că „motivarea auto-rului excepției nu are nicio legătură cu normele penale criti-cate”, iar „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale


Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 4 mai 2016. [147] Lipsa indicării motivelor pe care se întemeiază contrarietatea

cu Legea fundamentală (cauză de inadmisibilitate identificată în ca-drul soluționării excepției de neconstituționalitate, dar aplicabilă, în mod corespunzător, în cadrul altor atribuții ale Curții).

[148] Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008.



97

sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate”[150].

În legătură cu acest aspect, instanța de contencios constitu-țional a statuat[151] că, chiar dacă excepția de neconstituțio-nalitate este în mod formal motivată, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul de lege criticat, Curtea va respinge excepția ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Așa încât, „având în vedere că, în cauză, autorul excepției de neconstituționalitate a procedat la simpla enumerare a dispozițiilor legale criticate, fără a prezenta moti-ve sau argumente pertinente în susținerea excepției, și cum din această formulare a excepției nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituționalitate, Curtea a apre-ciat că excepția de neconstituționalitate raportată la dispoziți-ile constituționale și convenționale invocate nu poate fi reți-nută”[152].

Tot astfel, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate în situația în care aceasta „nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invo-cat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită

[150] Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011. [151] Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012. [152] Decizia nr. 705 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 24 noiembrie 2015.


98

lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat”[153]. Astfel, „dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționali-tate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorilor acesteia în formu-larea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil”[154].

Un raționament similar este aplicabil și în cazul celorlalte atribuții ale Curții Constituționale. Astfel, de exemplu, Curtea a reținut că „simpla enumerare în susţinerea unei sesizări de neconstituţionalitate a unor prevederi constituţionale pretins încălcate nu este de natură să satisfacă exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992”. În consecinţă, obiecţia de neconstituţionalitate nefiind motivată în raport de conţinutul normativ al ordonanţei de urgenţă, „motivarea” autorilor obiecţiei neavând nicio legătură cu acesta, sunt încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992[155].


Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012; Decizia nr. 326 din 10 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014.

[154] Decizia nr. 30 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015; Decizia nr. 8 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 12 februarie 2015; Decizia nr. 670 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 26 ianuarie 2015; Decizia nr. 730 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015.

[155] Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011; Decizia nr. 338 din 18


99

3.4. Pentru admisibilitatea sesizărilor este necesar ca norma de referință să fie de rang constituțional[156]

Această condiție a fost conturată expres în jurisprudența Curții referitoare la controlul de constituționalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaților, al hotărârilor plenului Senatului și al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamen-tului. În privința acestei atribuţii, Curtea a realizat o serie de circumstanțieri, pentru a distinge între neconstituționalitate și nelegalitatea/caracterul neregulamentar al acestor hotărâri.

Curtea a reținut că, pentru a fi admisibilă sesizarea de necon-stituționalitate, norma de referință trebuie să fie de rang consti-tuțional, pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicție între hotărârile menționate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, și exigențele procedurale și substanțiale impuse prin dispozițiile Constituției, pe de altă parte. Așadar, criticile trebuie iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 iulie 1997; Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Moni-torul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008; Decizia nr. 465 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007; Decizia nr. 517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 2 iunie 2008; Decizia nr. 245 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 17 martie 2009; Decizia nr. 727 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 10 iunie 2009; Decizia nr. 1.091 din 8 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009.

[156] Invocarea unor critici fără relevanță constituțională (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu controlul de constituționa-litate al hotărârilor Parlamentului).


100

să aibă o evidentă relevanță constituțională, și nu una legală ori regulamentară[157].

Astfel, de exemplu, Curtea a constatat că autoritatea publică vizată prin hotărârea criticată, Consiliul Autorităţii de Suprave-ghere Financiară, nu este reglementată în Constituţie, nefiind de rang constituţional, astfel că procedura de numire a membrilor săi este de rang legal și prin această procedură nu sunt afectate valori sau principii constituţionale. Curtea a statuat că, „ţinând seama de jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, şi Decizia nr. 1.094 din 20 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2013, hotărârea criticată poate fi cenzurată numai din punctul de vedere al exigenţelor proce-durale şi substanţiale stabilite expres prin textul Constituţiei. Deoarece autorii criticii nu invocă nicio astfel de exigenţă, rezultă că sesizarea de neconstituţionalitate formulată nu înde-plineşte condiţiile de admisibilitate stabilite de Curtea Consti-tuţională pe cale jurisprudenţială, invocarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie fiind, în cauză, pur formală, iar nu efectivă şi rele-vantă din punct de vedere constituţional. Susţinerea autorilor sesizării referitoare la faptul că, prin selectarea efectuată de comisiile parlamentare, «a avut loc o adevărată eliminare a


Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012, și Decizia nr. 628 din 4 noiem-brie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015.


101

reprezentanţilor propuşi de opoziţia parlamentară», nu poate constitui un impediment de natură constituţională pentru numi-rile membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Finan-ciară, care să vicieze Hotărârea Parlamentului României nr. 54/2013, în situaţia în care au fost respectate criteriile legale pentru selectarea membrilor Consiliului”[158].

Într-o altă cauză, apreciind că disputa poartă asupra modu-lui procedural de ducere la îndeplinire a Deciziei Curții Consti-tuționale nr. 341 din 6 mai 2015, respectiv asupra adoptării hotărârii Senatului cu respectarea cerințelor constituționale referitoare la majoritatea de vot necesară încuviințării măsurii reținerii și arestării preventive, Curtea a reținut că „aceste aspecte, care țin de un evident nivel regulamentar, ar putea fi stabilite printr-o dispoziție expresă cuprinsă în Regulamentul Senatului, regulament care prevede regulile desfășurării proce-durii parlamentare la nivelul Senatului”. De asemenea, Curtea a reținut că „aspectele învederate de autorii sesizării nu au relevanță constituțională, fiecare modalitate de ducere la îndeplinire a celor statuate de Curte punând în prim-plan aspecte procedurale pentru respectarea art. 76 alin. (2) din Constituție”. Ca urmare, „în contextul menționat, invocarea art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 76 alin. (2) din Constituție în susținerea criticii de neconstituționalitate nu poate fi calificată decât ca fiind una pur formală, din moment ce autorii sesizării nu indică vreun motiv care să argumenteze încălcarea prevederilor constituționale referitoare la egalitatea




102

în drepturi a cetățenilor și la majoritatea de vot necesară adoptării unei hotărâri parlamentare în ipoteza reluării votului asupra cererii formulate de ministrul justiției și a adoptării, în consecință, a hotărârii Senatului cu majoritatea membrilor prezenți, ci doar critică, prin prisma unor aspecte procedurale, modul de ducere la îndeplinire a Deciziei Curții Constituționale nr. 341 din 6 mai 2015. Întrucât Curtea nu este o instanță de control al acestor opțiuni parlamentare cu evidentă natură regulamentară – așadar, care nu ridică probleme de constitu-ționalitate –, urmează să respingă sesizarea de neconstituțio-nalitate formulată ca inadmisibilă (a se vedea, cu privire la soluția de inadmisibilitate în ipoteza în care invocarea textelor constituționale este una formală, Decizia nr. 1.094 din 20 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013)”[159].

3.5. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată de motivarea lor la data formulării, iar nu la o dată ulte-rioară, în fața Curții Constituționale[160]

Curtea a distins în acest sens, constatând că indicarea textelor sau principiilor constituționale, pretins încălcate de

[159] Decizia nr. 499 din 24 iunie 2015, publicată în Monitorul Ofi-

cial al României, Partea I, nr. 605 din 11 august 2015. [160] Completarea motivării/motivarea sesizării direct în fața Curții

(cauză de inadmisibilitate identificată în cadrul soluționării excepției de neconstituționalitate, dar aplicabilă, în mod corespunzător, în ca-drul altor atribuții ale Curții).


103

prevederile legale, a fost efectuată direct în fața instanței de contencios constituțional, prin notele scrise depuse de autorul excepției la dosarul Curții Constituționale. Față de această împrejurare, invocând jurisprudența[161] în care a reținut că invocarea în susținerea excepției a unor dispoziții constitu-ționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței judecătorești, contravine art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constitu-ționale, republicată, întrucât cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în fața Curții Constituționale cu elemente ce nu au fost puse în discuția părților în fața instanței judecătorești, Curtea a respins cererea formulată. Curtea a reținut că „aceas-tă consecință se impune, întrucât jurisdicția constituțională nu se poate substitui părții în privința invocării motivului de ne-constituționalitate, un control de constituționalitate a poste-riori, din oficiu, fiind inadmisibil. Astfel, în cazul de față, instan-ța judecătorească ar fi trebuit să respingă excepția de ne-constituționalitate ca inadmisibilă, conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992. Întrucât instanța judecă-torească nu și-a îndeplinit rolul de filtru, revine Curții Consti-tuționale competența de a respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate formulată”[162].


Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 932 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012.

[162] Decizia nr. 116 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 17 mai 2016.


104

4. Condiții de admisibilitate care vizează CA-DRUL PROCESUAL/CONDIȚII PROCEDURALE SPECIFICE unor atribuții ale Curții Constitu-ționale


Am grupat sub acest titlu condiții de admisibilitate care se referă la legalitatea sesizării, distinct de problematica obiectului, a subiecților și a obligației de a motiva sesizările adresate Curții Constituționale. Acestea vizează tot cadrul procesual specific exercitării atribuțiilor Curții Constituționale, în mod corespun-zător unor particularități pe care le prezintă unele dintre aceste atribuții, în special soluționarea excepției de neconstituționa-litate.

4.2. Excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate numai în fața instanțelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial[163]

Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. II/1995 privind înţelesul noţiunii de „instanţă judecătorească” în cadrul con-trolului de constituţionalitate pe cale de excepţie[164], Curtea

[163] Ridicarea excepției de neconstituționalitate în fața unor orga-

nisme/autorități, altele decât instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial [cauză de inadmisibilitate specifică soluționării excepțiilor de neconstituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].

[164] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 13 martie 1995.


105

Constituțională a statuat că instanțele judecătorești sunt cele astfel denumite de Constituție[165]. Curtea a reținut că Legea fundamentală „stabilește în art. 144 lit. c)[166] atribuția Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor. În aplicarea acestei dispoziții constituționale, art. 23[167] din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcțio-narea Curții Constituționale se referă, de asemenea, în mod expres, la excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, stabilind condițiile în care Curtea poate fi sesizată. Astfel, la alin. (4) al art. 23 se prevede că «Sesizarea Curții Constituționale se dis-pune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepția de ne-constituționalitate, printr-o încheiere». Faptul că în acest alineat

[165] Curtea nu analizează în acest cadru competenţa respectivei

instanţe judecătoreşti de a soluţiona cauza în care s-a ridicat excep-ţia; „împrejurarea că o anumită instanţă de judecată este sau nu competentă să se pronunţe asupra fondului cauzei nu legitimează Curtea Constituţională să procedeze la o astfel de analiză. Singura verificare pe care instanţa constituţională este datoare să o facă este cea referitoare la legalitatea sesizării, care (...) presupune analiza con-diţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. (...) În măsura în care Curtea Constituţională ar examina aspectele legate de competenţa instanţelor, s-ar transforma într-o instanţă de reformare a hotărârilor judecătoreşti, fapt nepermis de Constituţie” (Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014; a se vedea şi Deci-zia nr. 493 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2014).

[166] În prezent, art. 146 lit. d) – a se citi astfel în continuare. [167] În prezent, art. 29 – a se citi astfel în continuare.


106

legea se referă numai la instanță nu poate duce la concluzia că se are în vedere orice organ de jurisdicție, deoarece art. 23 trebuie interpretat sistematic și, din moment ce în alin. (1) al acestuia, în concordanță cu art. 144 lit. c) din Constituție, se arată despre care instanțe este vorba, din motive de redactare, în alineatele următoare [(2), (4), (5), (6)], nu mai este necesar să fie circumstanțiate. Este fără nicio îndoială deci că atât Constituția, prin art. 144 lit. c), cât și art. 23 din Legea nr. 47/1992 recunosc numai instanțelor judecătorești dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționa-litate invocate în fața lor”. Pentru a stabili care sunt instanțele judecătorești, Curtea s-a raportat la prevederile constituționale referitoare la instanțele judecătorești și la normele speciale referitoare la organizarea instanțelor, conchizând că „sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu poate fi făcută, în mod legal, decât de una dintre instanțele judecătorești enumerate de lege”. Potrivit Curții, „alta ar fi fost situația dacă art. 144 lit. c) din Constituție s-ar fi referit la «instanță», deoarece această noțiune este folosită, atât de legiuitor, cât şi de doctrină, în sensul larg, incluzând şi alte organe de jurisdicție. Textul constituțional se referă însă la «instanțe judecătorești», care sunt expres şi limitativ stabilite de lege, şi deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin ana-logie”. Pentru aceste considerente de principiu, Curtea a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate, de exemplu, în faţa Curţii de Conturi[168] sau Consiliului Superior al Magistraturii[169].

[168] Decizia nr. 90 din 4 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 2 aprilie 2003.


107

Posibilitatea instanţelor de arbitraj comercial de a sesiza Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a fost introdusă la revizuirea Constituției, în anul 2003, reflec-tând intenția legiuitorului constituant derivat de lărgire a sferei subiecților care pot sesiza Curtea Constituțională pentru exer-citarea controlului de constituționalitate. Acestea pot fi atât instanțe de arbitraj comercial de pe teritoriul României, cât și instanțe de arbitraj străine, concluzie desprinsă de Curtea Constituțională din interpretarea logică, sistematică și teleolo-gică a dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Astfel, aceste texte reglementează atribuţia Curţii Constitu-ţionale a României de soluţionare a „excepţiilor de neconsti-tuţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial”, fără nicio distincţie între instanţele de arbitraj comercial în raport de locul în care funcţionează acestea. Interpretarea sistematică a Constituţiei relevă faptul că, dacă în cazul instanţelor judecă-toreşti [la care se referă aceleaşi texte analizate – art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992] legiuito-rul constituant s-a referit expres la sistemul instanţelor judecă-toreşti naţionale, prin referirea făcută în art. 126 din Constitu-ţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la rolul său în inter-pretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecă-toreşti, în cazul instanţelor de arbitraj comercial lipseşte o ase-




108

menea trimitere, precizare sau explicitare, viziunea legiuito-rului constituant fiind în mod vădit mai largă. Această viziune poate fi justificată de specificul instanţei de arbitraj comercial în raport cu instanţa de judecată, dată de natura juridică mixtă a arbitrajului, contractuală şi jurisdicţională.

Abordând aceleaşi texte de lege dintr-o perspectivă teleo-logică, Curtea a constatat că finalitatea urmărită de legiuitor prin introducerea instanţelor de arbitraj comercial în sfera organelor în faţa cărora poate fi ridicată excepţia de neconsti-tuţionalitate (la revizuirea Constituţiei din anul 2003) a fost aceea de a asigura un cât mai larg acces la justiţia constituţio-nală. În măsura în care în faţa unei instanţe de arbitraj comer-cial – indiferent de locul unde se află aceasta – se ridică o excepţie de neconstituţionalitate care are ca obiect legea română, în raport de Constituţia României, un refuz al Curţii Constituţionale a României de a judeca această excepţie ar fi în contradicţie cu voinţa legiuitorului, încălcând dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind „Accesul liber la justiţie”, ale art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Curtea a constatat, totodată, că eventuala interpretare, în sensul restrângerii sferei instanţelor de arbitraj comercial în faţa cărora poate fi ridicată o excepţie de neconstituţionali-tate, şi circumstanţierea acestora numai la instanţele de arbi-traj comercial de pe teritoriul României nu pot fi acreditate drept condiţii procesuale pentru exercitarea dreptului de acces la justiţia constituţională. Aceasta, întrucât alegerea locului


109

arbitrajului în afara teritoriului României nu poate fi interpre-tată ca o renunţare la dreptul fundamental de acces liber la justiţie. O astfel de interpretare ar echivala cu o veritabilă sancţiune aplicată părţilor convenţiei arbitrale pentru opţiunea de a supune soluţionarea disputelor (izvorând dintr-un con-tract încheiat în România şi supus legii române) jurisdicţiei unei instanţe de arbitraj dintr-o altă ţară, în condiţiile în care chiar legea română (Codul de procedură civilă) prevede expres posi-bilitatea unei asemenea opţiuni, fără nicio restricţie. Pe de altă parte, instanţa de arbitraj comercial, într-o astfel de ipoteză, s-ar vedea obligată să aplice o lege pretins neconstituţională, fără a avea la îndemână nicio posibilitate procedurală de a verifica sau de a se pronunţa asupra criticilor de neconstituţio-nalitate, singura instanţă competentă să asigure controlul de constituţionalitate al legii române în raport de Constituţia României fiind Curtea Constituţională a României.

În esență, pentru aceste considerente, Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia sesizării Curţii Constituţionale de către „o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial”, prevăzută de art. 146 lit. d) din Constituţie şi de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În acest mod, Curtea Constituțională a apreciat ca fiind legal sesizată și competentă să se pronunțe asupra unei excepții de neconstituționalitate ridicate cu privire la acte normative aparținând sistemului român de drept, criticate de persoane juridice române, dar în fața unor instanțe de arbitraj care nu se află pe teritoriul României[170].


Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 16 aprilie 2013.


110

4.3. Excepțiile de neconstituționalitate nu pot fi ridicate direct în fața Curții[171]

Încă din primele decizii pe care le-a pronunțat, Curtea a statuat că este inadmisibilă sesizarea sa în mod direct cu o excepție de neconstituționalitate.

Astfel, de exemplu, într-o cauză[172], Curtea a reținut, cât priveşte neconstituţionalitatea art. 17 din Legea nr. 1/1994 invocată de reclamantă cu adresa depusă la dosar şi susţinută în faţa Curţii în cadrul dezbaterilor orale, că aceasta nu s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. c)[173] din Consti-tuţie şi ale art. 23[174] alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea hotărăşte numai asupra excepţiilor de neconsti-tuţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Dacă s-ar accepta punctul de vedere al părţii, ar fi încălcate şi preve-derile art. 23 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 47/1992, conform cărora sesizarea Curţii se dispune de către instanţa judecă-torească prin încheiere, care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, precum şi opinia instanţei, ceea ce exclude posibi-litatea ca o excepţie de neconstituţionalitate să fie ridicată direct în faţa Curţii Constituţionale, chiar dacă priveşte un text modificat. În aceste condiţii, întrucât cererea nu a fost făcută în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar Curtea nu a fost legal

[171] Ridicarea excepției de neconstituționalitate direct în fața Curții [cauză de inadmisibilitate specifică soluționării excepțiilor de neconstituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].

[172] Decizia nr. 71 din 5 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 15 septembrie 1994.

[173] În prezent, art. 144 lit. d). [174] În prezent, art. 29 – a se citi astfel în continuare.


111

sesizată, excepţia nu poate fi examinată pe fond. Soluţia este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii[175].

4.4. Constituționalitatea legii poate fi examinată numai în cadrul atribuției prevăzute de art. 146 lit. d) din Con-stituție, iar nu în îndeplinirea altor competențe[176]

De exemplu, într-o cauză privind controlul de constituțio-nalitate al regulamentelor Parlamentului, sesizată fiind în acest sens, Curtea a reținut că nu are competența de a se pronunța și/sau constata neconstituționalitatea dispozițiilor unei legi în vigoare, „controlul de constituționalitate al acestor dispoziții putând fi realizat doar în exercitarea atribuțiunii prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție”[177].

De asemenea, într-o contestație privind respingerea înre-gistrării unei candidaturi la funcția de Președinte al României, constatând că, în realitate, contestatorul critică neconstituțio-nalitatea unor dispoziții din Legea nr. 370/2004, Curtea a reți-nut că aceasta nu intră în cadrul atribuției instanței constituțio-nale prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituție[178].

[175] Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Ofi-

cial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994. [176] Ridicarea excepției de neconstituționalitate în cadrul soluțio-

nării altor sesizări adresate Curții Constituționale [cauză de inadmi-sibilitate identificată în contextul soluționării cauzelor vizând alte atribuții decât cea prevăzută de art. 146 lit. d) din Constituție].

[177] Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015.

[178] Hotărârea nr. 30 din 26 septembrie 2014, publicată în Moni-torul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 29 septembrie 2014.


112

Tot astfel, soluționând sesizări referitoare la conflicte juri-dice de natură constituțională, Curtea a reținut „deosebirea esențială dintre atribuțiile Curții Constituționale de verificare a constituționalității și atribuțiile care implică și verificarea unor fapte constituționale. (...) Nu poate fi calificat drept conflict juridic de natură constituțională conflictul ce se naște între dis-poziții de reglementare primară și Constituție (...)”. Ca urmare, Curtea nu poate constata pe calea soluționării unui conflict juridic de natură constituțională neconstituționalitatea unor dispoziții legale[179]. Atribuția Curții Constituționale de solu-ționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu a fost concepută de legiuitorul consti-tuant ca o altă cale, distinctă, de examinare a constituționa-lității actelor normative[180].

De asemenea, în cadrul soluționării unei sesizări având ca obiect o hotărâre a Parlamentului, Curtea a reținut că „nu poate constata, pe calea verificării controlului de constituțio-nalitate al unei hotărâri a Parlamentului, neconstituționalita-tea unor dispoziții legale, chiar dacă acestea constituie temeiul juridic al adoptării respectivei hotărâri, o atare competență putând fi exercitată numai ca urmare a unei sesizări formulate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție”[181].


cial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015. [180] Decizia nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013. [181] Decizia nr. 293 din 11 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial



113

4.5. Aceeași excepție de neconstituționalitate, solu-ționată de Curte, nu poate fi ridicată în aceeași cauză de către același autor[182]

Acest caz de inadmisibilitate a fost stabilit pe cale jurispru-denţială de către Curtea Constituţională, care a apreciat că, atât timp cât obiectul excepţiei, cauza şi autorul sunt aceleaşi în cazul unor excepţii succesive, operează autoritatea de lucru judecat a deciziei prin care s-a soluţionat prima excepţie[183]: „partea care a invocat excepţia nu o poate reitera, întrucât, fiind contrară puterii de lucru judecat, excepţia este inadmisibilă”[184].

[182] Sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconsti-tuționalitate având același obiect și ridicată în aceeași cauză de ace-lași autor (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu soluțio-narea excepției de neconstituționalitate).

[183] Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate având un obiect identic de către alte părţi şi pentru alte motive decât cele care au determinat respingerea ei în prealabil nu este inadmisibilă, această posibilitate fiind justificată de evoluţia „stării de constituţionalitate”, de evoluţia condiţiilor social-economice şi politice ale societăţii (I. Muraru, M. Constantinescu, E.S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002).

[184] Decizia nr. 57 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 11 martie 2004; Decizia nr. 146 din 7 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 628 din 23 decembrie 1999; Decizia nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 15 iulie 1993; Decizia nr. 36 din 5 iulie 1993, publicată în Moni-torul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 22 septembrie 1993; Decizia nr. 31 din 12 aprilie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994.


114

4.6. Cadrul procesual stabilit prin sesizare nu poate fi extins prin formularea unei cereri de intervenție în interes propriu sau în interesul unei părți[185]

Curtea a respins cererile de intervenţie formulate în cauze, întrucât dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la cererile de intervenţie sunt aplicabile doar în ceea ce priveşte procesul civil, iar nu şi în faţa Curţii Constituţionale, care îşi exercită atribuţiile potrivit unei proceduri jurisdicţionale auto-nome[186].

Nu constituie astfel de cereri intervențiile amicus curiae. În acest sens, Curtea a reținut că procedeul intervenției în cali-tate de amicus curiae în procedura din fața Curții Constituțio-nale nu reprezintă o extindere a cadrului procesual existent, întrucât părțile din litigiul constituțional sunt cele care au această calitate în procedura a quo. Depunerea de note scrise, în aceste condiții, nu echivalează cu atribuirea vreunei calități procesuale în sensul Codului de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcțio-narea Curții Constituționale, ci are semnificația exprimării unei opinii/poziții a unei terțe persoane față de litigiul constitu-țional, asupra problemei deduse instanței a quo, cu scopul de

[185] Sesizarea Curții Constituționale cu o cerere de intervenție

(problematică identificată în legătură cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate).

[186] Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009.


115

a sprijini instanța de contencios constituțional în soluționarea cauzei[187].

4.7. Conflictele juridice de natură constituțională poartă între autoritățile publice, iar nu între puterile statului[188]

Curtea a reținut că, „în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională «soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre pre-şedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşe-dintelui Consiliului Superior al Magistraturii». În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autori-tate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii”. Constatând că în cauză, potrivit cererii formulate, părţile implicate în conflict sunt „puterea legislativă şi cea executivă, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte”, iar


Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016. [188] Sesizarea Curții cu privire la un conflict juridic de natură consti-

tuțională între puterile legislativă/executivă/judecătorească (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională).


116

nu vreuna dintre autorităţile publice menţionate, Curtea a reţinut că, „într-adevăr, statul îşi exercită puterea prin cele trei funcţii – funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia jude-cătorească –, care însă sunt aduse la îndeplinire de autorităţile arătate anterior. Aşadar, sesizarea nu îndeplineşte cerinţele art. 146 lit. e) din Constituţie”[189].


Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008.

117

IV. Competența Curții Constituționale

1. Considerații generale

Condițiile de admisibilitate instituite în această privință dau expresie, în primul rând, dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992, care prevede dreptul exclusiv al Curții de a hotărî asupra competenței sale, ca garanție a independenței acesteia, unica autoritate de jurisdicție constituțională din România. Acest drept nu are și nu poate avea semnificația încălcării prero-gativelor legiuitorului, întrucât Curtea Constituțională hotărăște asupra competenței sale „în exercitarea atribuțiilor care îi revin” și care sunt stabilite în textul Constituției și al legii sale de organizare și funcționare. Aprecierea exclusivă a Curții privește semnificația și întinderea acestor atribuții, apreciere care, la rândul său, trebuie să respecte principiile generale înscrise în Legea fundamentală, precum și rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției.

Dată fiind generalitatea textelor de referință, aprecierea este adesea dificilă, marcată de tendințele existente în cadrul Curții și la nivel internațional. Evoluția generală a Curții Consti-tuționale a României este aceea către o atitudine activistă, în acord cu tendințele și dezvoltările existente la nivel interna-țional. Dialogul cu alte curți constituționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene


118

constituie principalul factor de impulsionare a acestei atitudini, iar asimilarea jurisprudenței acestor Curți constituie un cadru de reevaluare a competenței instanței de jurisdicție constituțională, în special în privința apărării drepturilor și a libertăților funda-mentale. În ceea ce privește domeniul menționat, o astfel de atitudine nu suscită foarte multe discuții, creșterea standardelor de protecție a drepturilor fundamentale fiind, cu nuanțări ine-rente, un obiectiv unanim acceptat. Cu privire însă la atribuțiile Curții Constituționale care privesc acte, fapte ale autorităților ce reprezintă actori politici, aprecierea Curții este mult mai dificilă și susceptibilă de a stârni controverse și critici, impunându-se delimitarea clară față de orice implicare politică.

2. Curtea Constituțională se pronunță asupra constituțio-nalității, iar nu și asupra oportunității actelor criticate[190]

Într-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că „nu intră în competenţa sa posibilitatea de a se pronunţa asupra aprecierilor, dintre care unele neavând caracter juridic, referitoare la faptul dacă legea supusă contro-lului de constituţionalitate îşi poate atinge scopul pentru care a fost iniţiată şi adoptată, şi aceasta chiar dacă, eventual, aseme-nea aprecieri ar fi îndreptăţite. Curtea Constituţională nu decide dacă o lege este sau nu este bună, dacă este sau nu este efi-cientă sau dacă este ori nu este oportună. Numai Parlamentul

[190] Sesizarea Curții cu probleme de oportunitate și de decizie

politică ce au însoțit procesul de adoptare a unor acte (cauză de inad-misibilitate identificată în legătură cu controlul de constituționalitate al actelor normative).

IV. COMPETENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE

119

poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituţie, asupra con-ţinutului reglementărilor legale şi oportunităţii adoptării aces-tora. Iar statul de drept, a cărui existenţă este reglementată prin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, impune recunoaşterea de către fiecare putere a actelor şi măsurilor luate de celelalte puteri în limitele prevăzute de Constituţie”[191].

„Curtea Constituțională se pronunță asupra constituțio-nalității unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, ceea ce înseamnă ana-liza acestora în raport cu prevederile sau principiile Consti-tuției. Aceasta este o analiză de drept, Curtea neavând posibili-tatea de a sancționa oportunitatea sau eficiența politicii eco-nomice adoptate de stat. Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește critica de neconstituționalitate vizând inefi-ciența și incoerența politicii adoptate de legiuitor, care nu a reușit să atingă obiectivele propuse”[192].

Ilustrativă sub aspectul delimitării competenței în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție este una dintre deciziile pronunțate de către Curte cu privire la Legea educației naționale. Examinând criticile formulate, Curtea a reținut că „adoptarea Legii educaţiei naţionale s-a realizat ca


Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, ale cărei considerente sunt reiterate în Decizia nr. 904 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 3 ianuarie 2013, invocată la rândul ei în Decizia nr. 172 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 18 mai 2015.

[192] Decizia nr. 172 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 18 mai 2015.


120

urmare a retragerii, de către unii dintre semnatari, a susţinerii moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, act care a determinat ca moţiunea să nu mai respecte condiţiile constituţionale pentru a fi prezentată şi dezbătută. Faptul că ceea ce s-a constatat în plenul celor două Camere ca urmare a acestui act, şi anume adoptarea Legii educaţiei naţionale, nu coincide, potrivit susţinerilor autorului sesizării, cu decizia birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamen-tului, de restituire la Guvern a proiectului Legii educaţiei naţio-nale asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea, exce-dează limitelor analizei pe care Curtea Constituţională o poate realiza în cadrul controlului de constituţionalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie. Tot astfel, aspectele de oportunitate care au determinat actul retragerii semnătu-rilor şi, implicit, renunţarea la un instrument de control parla-mentar al Guvernului prevăzut de Constituţie nu intră în competenţa de examinare a Curţii Constituţionale, întrucât vizează însăşi decizia politică de adoptare a legii în cauză, decizie care nu este susceptibilă a fi supusă controlului Curţii, câtă vreme, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parla-mentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». De asemenea, actul concret al adoptării Legii educaţiei naţionale, criticat din perspectiva modului în care Parlamentul a respectat propriile regulamente, a raporturilor dintre structuri ale Camerelor Parlamentului – respectiv birourile permanente şi plenul celor două Camere, dintre majoritatea şi opoziţia parlamentară şi chiar în interiorul opoziţiei parlamentare, în contextul consta-tării de Curtea Constituţională a două conflicte juridice de na-


121

tură constituţională dintre Parlament şi Guvern în legătură cu derularea procedurii de angajare a răspunderii Guvernului cu privire la acelaşi act normativ, nu poate face obiectul examină-rii realizate de Curtea Constituţională în cadrul competenţei sale prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie (...)”.

Statuând asupra competenței sale într-o încercare de deli-mitare a controlului de constituționalitate de aspectele de oportunitate cu evidentă încărcătură politică, Curtea a subli-niat că, „în acest context, creat printr-o succesiune de acte ale Guvernului, respectiv ale Parlamentului, precum şi de conflicte juridice de natură constituţională între cele două autorităţi, în legătură cu angajarea răspunderii asupra proiectului Legii edu-caţiei naţionale”, rolul său este, potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, acela de „garant al supremaţiei Consti-tuţiei”. „Curtea Constituţională nu aparţine niciuneia dintre puterile statului, însă, prin competenţele conferite de Consti-tuţie şi de legea sa de organizare şi funcţionare, sprijină buna funcţionare a acestor puteri, în cadrul raporturilor constitu-ţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc. Acest sprijin, concretizat în interpretarea şi aplicarea textelor constituţionale, texte care, reglementând principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, asigură, printr-un sistem complex de controale şi îngrădiri, premisele legislative necesare funcţio-nării democratice a statului, se exercită cu respectarea unor reguli de competenţă expres şi limitativ prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992. Niciuna dintre aceste competenţe nu poate fi interpretată în sensul conferirii posibilităţii Curţii de a substitui vreuna dintre puteri şi nici în sensul dobândirii de către aceasta a unui rol de decident în cadrul unor eventuale dispute politice dintre puterile statului sau autorităţile care le


122

reprezintă. În materia conflictelor dintre autorităţi, Constituţia prevede, prin dispoziţiile art. 146 lit. e), o singură competenţă a Curţii Constituţionale, şi anume aceea de a soluţiona «con-flictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice (...)». Astfel fiind, celelalte aspecte invocate de autorul sesizării, care pun în discuţie, cu raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (4), respectiv art. 114 din Constituţie, situaţii conflictuale implicând Guvernul şi Parlamentul, respectiv structuri parla-mentare, în legătură cu adoptarea Legii educaţiei naţionale, excedează competenţei Curţii Constituţionale, prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituţie”[193].

3. Curtea se pronunță asupra constituționalității regu-lamentelor Parlamentului, nu și asupra modului de aplicare a acestora[194]

Regulamentele parlamentare au fost caracterizate de Curte ca „ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să dis-ciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Ca-

[193] Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011. [194] Sesizarea Curții cu privire la probleme de aplicare a regu-

lamentelor parlamentare (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu controlul de constituționalitate al respectivelor acte).


123

mere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juri-dice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în sco-pul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie”[195].

Curtea a statuat în acest sens că atribuția prevăzută de art. 144 lit. b)[196] din Constituţie se referă exclusiv la controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, nu şi al acte-lor concrete de aplicare a prevederilor acestor regulamente[197].

4. Sunt admisibile sesizările având ca obiect hotărârile Parlamentului, numai dacă acestea afectează valori și principii constituționale sau organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional[198]

Poate cea mai consistentă jurisprudență privitoare la cir-cumstanțierea competenței Curții Constituționale s-a constituit

[195] Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Ofi-

cial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012. [196] În prezent, art. 146 lit. c) din Constituție. [197] Decizia nr. 109 din 8 octombrie 1996, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 16 octombrie 1996; în acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, aşa cum rezultă din Decizia Plenului nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, şi din Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995.

[198] Sesizarea Curții Constituționale cu privire la hotărâri ale Parla-mentului (cauză de inadmisibilitate specifică).


124

în legătură cu atribuția de control al hotărârilor plenului Ca-merei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotă-rârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, competență consacrată prin Legea nr. 177/2010[199].

Chiar dacă textul legal care consacră această atribuție [în aplicarea art. 146 lit. l) din Constituție] nu distinge, Curtea a stabilit următoarele reguli de admisibilitate a sesizărilor privind controlul de constituționalitate al hotărârilor Parlamentului (altele decât regulamentele Parlamentului și indiferent de caracterul lor normativ sau individual[200]): hotărârile în cauză să fie adoptate după conferirea

noii competențe[201];

[199] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672

din 4 octombrie 2010. [200] „Textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferen-

țiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curții Constitu-ționale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituționalita-te – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În consecință, sesizările de neconstituționalitate care vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile” (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).

[201] Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012.


125

hotărârile în cauză să afecteze valori, reguli și prin-cipii constituționale sau, după caz, organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional[202];

norma de referință trebuie să fie de rang constituțio-nal, pentru a se putea analiza dacă există vreo con-tradicție între hotărârile menționate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, și exigențele pro-cedurale și substanțiale impuse prin dispozițiile Con-stituției, pe de altă parte. Așadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanță constituțională, și nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotă-rârile plenului Camerei Deputaților, plenului Senatu-lui și plenului celor două Camere reunite ale Parla-mentului pot fi supuse controlului de constituționali-tate, dacă în susținerea criticii de neconstituționali-tate sunt invocate dispoziții cuprinse în Constituție. Invocarea acestor dispoziții nu trebuie să fie formală, ci efectivă[203];

[202] Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012.

[203] Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783


126

în privința hotărârilor care, prin obiectul lor, vizează organizarea și funcționarea autorităților și instituți-ilor de rang constituțional, norma de referință, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat, poate fi atât o dispoziție de rang constituțional, cât și una infraconstituțională, ținând cont de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. O atare orientare a Curții este dată de domeniul de maximă importanță în care intervin aceste hotărâri – autorități și insti-tuții de rang constituțional –, astfel încât și protecția constituțională oferită autorităților sau instituțiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în con-secință. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei Deputaților, plenului Senatului și plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care vizează orga-nizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional pot fi supuse controlului de constituționalitate, chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituțională.

Având în vedere aceste reguli, Curtea a respins ca inadmi-sibile sesizări de neconstituționalitate în care autoritatea publi-că vizată de hotărârea Parlamentului României criticată nu era una de rang constituțional, iar criticile formulate erau formale, irelevante din punct de vedere constituțional.

Astfel este, de exemplu, Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013 referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii

din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012.


127

Parlamentului României nr. 54/2013 privind numirea mem-brilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară[204]. În considerentele deciziei pronunțate, Curtea a reținut că „auto-ritatea publică vizată, Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară, nu este reglementată de Constituție, nefiind de rang constituțional”. Cât privește criticile formulate, în sensul că desemnarea membrilor Consiliului Autorității de Suprave-ghere Financiară s-a realizat după criteriul „apartenenței poli-tice sau cel al sorgintei propunerii politice a candidaților”, Curtea a apreciat că invocarea art. 1 alin. (3) și (5) din Consti-tuție este „pur formală, iar nu efectivă și relevantă din punct de vedere constituțional”[205].

Într-o altă cauză însă, având ca obiect Hotărârea Parlamen-tului României nr. 14/2014 privind numirea președintelui și a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorității de Supra-veghere Financiară, fiind vizat Consiliul Autorității de Suprave-ghere Financiară, autoritate care nu are rang constituțional, Curtea a procedat la examinarea pe fond a sesizării, deoarece în susținerea acesteia a fost invocată încălcarea unor dispoziții exprese ale legii, ce reglementează o condiție cu caracter obiec-tiv, obligatoriu a fi îndeplinită pentru numirea ca membru al Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară. Este vorba despre dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organi-

[204] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429

din 15 iulie 2013. [205] A se vedea și Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013, publicată în Mo-

nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013.


128

zarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „Membrii Consiliului A.S.F. trebuie să îndeplinească următoa-rele condiții: (...) să aibă o experiență profesională în domeniul financiar, al instituțiilor de credit și/sau al instituțiilor finan-ciare nebancare, de minimum 9 ani de la data absolvirii studi-ilor prevăzute la lit. a1)”. Astfel fiind, Curtea a constatat că res-pectiva critică de neconstituționalitate prin raportare la dis-pozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, referitoare la obligația de respectare a legilor, nu are caracter formal, ci este clar fun-damentată, prin trimiterea la un text de lege care reglemen-tează o condiție cu caracter obiectiv. În consecință, nu subzistă cauza de inadmisibilitate identificată de Curtea Constituțională în precedent, instanța de contencios constituțional fiind com-petentă să se pronunțe, din perspectiva criticilor de neconsti-tuționalitate formulate, asupra faptului dacă Hotărârea Parla-mentului României nr. 14/2014 respectă principiul constitu-țional referitor la statul de drept și obligația de respectare a legilor. Curtea a mai reținut că „acceptarea tezei contrare, cu consecința excluderii de la exercitarea controlului de constitu-ționalitate al hotărârilor Parlamentului României date cu încăl-carea dispozițiilor exprese ale legii, ar avea drept consecință plasarea organului reprezentativ suprem al poporului român – Parlamentul – deasupra legii și acceptarea ideii că tocmai auto-ritatea legitimată constituțional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancționată. Or, într-un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege”[206].



129

5. În cadrul controlului a priori, Curtea se pronunță și asupra prevederilor care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de norma criticată, iar în cadrul contro-lului a posteriori, se pronunță şi asupra constituționali-tății altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile men-ționate în sesizare, însă doar dacă s-a admis excepția de neconstituționalitate[207]

Față de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și exceptând controlul de constituționalitate al inițiativelor și legilor de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță numai la sesizare și în limitele acesteia.

O extindere a controlului se poate realiza numai în cazul obiecțiilor și excepțiilor de neconstituționalitate, iar, în această din urmă privință, numai în situația admiterii excepțiilor de neconstituționalitate. Astfel cum s-a subliniat însă, extinderea controlului în aceste cazuri, la dispozițiile care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate, nu are semnificația unei sesizări din oficiu, ci a unei soluționări în conformitate cu conținutul sesizării. În sens material, al scopului urmărit de autorul/auto-rii sesizării, și aceste prevederi (ce nu pot fi disociate în mod evident) intră în mod necesar în sfera controlului declanșat prin sesizarea formulată[208].

[207] Extinderea controlului de constituționalitate în situația admi-

terii excepției (problematică identificată în legătură cu soluționarea obiecțiilor și excepțiilor de neconstituționalitate).

[208] I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 20.


130

6. Curtea Constituțională nu poate modifica/completa dispozițiile legale și nu se poate pronunța asupra omi-siunilor legislative fără relevanță constituțională[209]

Teoria kelseniană a curților constituționale în chip de legiui-tori negativi a suferit de-a lungul timpului nuanțări, în prezent fiind acceptat că, în anumite circumstanțe determinate, curțile constituționale se pot pronunța asupra omisiunilor legis-lative[210].

Treptat, în jurisprudența Curții Constituționale s-a cristalizat distincția între omisiunile legislative care prezintă relevanță constituțională (și care pot fi cenzurate de Curtea Constituțio-nală pe calea controlului de constituționalitate) și cele care nu prezintă o astfel de relevanță (și care determină respingerea sesizărilor ca inadmisibile). Menționăm şi opinii exprimate în doctrina de specialitate, în care se arată că, în situaţia „când Constituţia impune o obligaţie pozitivă de reglementare legiui-torului, atunci omisiunea de a reglementa, după ce de la data adoptării Constituţiei a trecut un termen rezonabil în care legiuitorul ar fi putut-o face, constituie o încălcare a Constituţiei care poate afecta drepturile şi libertăţile fundamentale”[211].

[209] Sesizarea Curții cu critici vizând modificarea sau completarea

prevederilor supuse controlului (cauză de inadmisibilitate identificată în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate).

[210] A se vedea T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor consti-tuționali..., p. 217.

[211] D.C. Dănişor, Restrângerea excesivă a obiectului controlului de constituţionalitate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista română de jurisprudenţă nr. 4/2009, pp. 32-36.


131

Astfel, de exemplu, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din capitolul I al Anexei nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi sala-rizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, Curtea a reţinut că este de competența legiui-torului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor sala-riale suplimentare, fără ca aceasta să aibă relevanță consti-tuțională. Așa fiind, Curtea a constatat că admiterea excepției (referitoare la acordarea sporului pentru titlul științific de doc-tor) ar echivala cu subrogarea acesteia în sfera de competență a legiuitorului, în sensul acordării sporului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit căruia instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constitu-ționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului[212].

Cu aceeași motivare, Curtea a respins excepții de neconsti-tuționalitate apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, „ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunța, ne-având competența de a modifica dispozițiile de lege supuse

[212] Decizia nr. 89 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Ofi-

cial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014; a se vedea și Decizia nr. 502 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Ro-mâniei, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014; Decizia nr. 44 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 29 mai 2015; Decizia nr. 130 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 11 mai 2015.


132

controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992”[213]. Curtea Constituțională „nu are competența de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea nor-melor existente cu exigențele constituționale și să constate constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora”[214]. Referitor la susținerea autorului excepției de neconstituțio-nalitate potrivit căreia textul legal criticat ar trebui să se refere la toate acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din vătămări ale integrității fizice și/sau din vătămări ale integrității psihice, „Curtea reține că prin acestea se tinde la adăugarea unui motiv distinct de scutire de la plata taxei judiciare de timbru. Or, aceasta este o operațiune ce intră în sfera atribuțiilor legiui-torului, potrivit art. 61 din Constituție. Parlamentul fiind unica autoritate legiuitoare, Curtea Constituțională nu are compe-tența de a modifica sau completa normele legale”[215].


al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015. [214] Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016. [215] Decizia nr. 102 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul



133

7. Curtea Constituțională se poate pronunța asupra omisiunilor legislative care au relevanță constituțio-nală[216]

În situaţia în care însă omisiunea legislativă are relevanţă constituţională, respectiv generează un viciu de neconstituţio-nalitate al reglementării, Curtea procedează la corectarea acestuia, socotind excepţia de neconstituţionalitate admisibilă şi învestindu-se în consecinţă cu soluţionarea acesteia.

Astfel, de exemplu, admiţând excepţia de neconstituţio-nalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgen-ță a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, întrucât, „astfel cum sunt redactate, sunt generatoare de dificultăți în planul interpretării și aplicării legii și creează, fără o motivare obiectivă sau rațională, un impediment în exercitarea efectivă a dreptului de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime”, Curtea a reţinut că, „chiar dacă în ipoteza de față este în discuție o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, nu poate ignora viciul de neconstituționalitate existent, deoarece tocmai omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea drep-tului fundamental de acces liber la justiție al persoanelor

[216] Sesizarea Curții cu critici vizând modificarea sau completarea

prevederilor supuse controlului (cauză de inadmisibilitate identificată în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate).


134

cărora li se comunică adeverința, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008”[217].

Cu o motivare similară, Curtea a constatat neconstituţiona-litatea art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali[218]. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „este ade-vărat, textul legal criticat nu prevede în mod expres, direct, eliminarea candidaţilor independenţi de la alegerile parlamen-tare parţiale, însă aceasta rezultă tocmai din formula «numai partidele şi organizaţiile (...)», redactare restrictivă şi impe-rativă, ce exclude în mod logic orice altă interpretare. Chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de ne-constituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional de a fi ales. Or, Curtea Constituţională, potrivit art. 142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei, ceea ce presupune, printre altele, conformitatea întregului drept cu Constituţia, controlul constituţionalităţii legilor. În concluzie, legea electorală poate preciza condiţiile în care o persoană poate candida în calitate de independent (constituirea unui depozit financiar, un anumit număr de susţi-nători), dar nu poate, sub nicio formă, să îndepărteze de la

[217] Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014.



135

procesul electoral, în cazul alegerilor parţiale, candidatura ca independent a unei persoane, fără ca prin aceasta să nu încalce dreptul fundamental constituţional consacrat de art. 37 – «Dreptul de a fi ales»”.

8. Interpretarea și aplicarea legii nu intră în competența Curții Constituționale[219]

Chiar dacă nu mai există un text expres în Legea nr. 47/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţio-nale care să stabilească o astfel de regulă[220], excepţiile de neconstituţionalitate care vizează exclusiv interpretarea sau aplicarea dispozițiilor legale criticate va fi respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 din Constituţie, acestea intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. Ca și precedenta cauză de inadmisibilitate analizată, și aceasta reprezintă o aplicare a principiului constituțional al separației puterilor în stat[221]. După cum Curtea Constituțională nu se poate substitui legiuitorului pentru a modifica și completa o lege, la fel nu se poate substitui instanțelor judecătorești

[219] Sesizarea Curții Constituționale cu critici vizând interpretarea

legii (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu controlul de constituționalitate al actelor normative).

[220] Anterior modificării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 232/2004, art. 2 alin. (3) teza finală din lege prevedea în mod expres: „Curtea Con-stituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.

[221] M. Constantinescu, Contencios constituțional, Ed. Augusta, Timișoara, 1997, p. 62.


136

pentru a interpreta și aplica legea în raport de situațiile de fapt deduse judecății.

Astfel, de exemplu, Curtea a reținut că „eventualele greșeli de aplicare a legii nu pot constitui, însă, motive de neconsti-tuționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”[222].

De asemenea, Curtea Constituțională a subliniat că „nu are competența de a examina situația de fapt și de a verifica în ce măsură afirmațiile părților sunt reale sub aspectul întinderii dreptului de proprietate în discuție. Or, în cauza de față, pretin-sa neconstituționalitate a textului de lege criticat este motivată exclusiv din perspectiva unor împrejurări concrete, individua-lizate la speța aflată pe rolul instanței de contencios adminis-trativ, generate de incertitudinea existentă cu privire la ampla-sarea suprafețelor de teren în litigiu. Clarificarea aspectelor de fapt revine instanțelor judecătorești, instanța de contencios constituțional fiind învestită prin Legea fundamentală cu com-petența de a aprecia asupra concordanței dintre prevederile


Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015.


137

legilor și ordonanțelor și dispozițiile ori principiile constituționa-le. Verificarea constituționalității textelor de lege supuse con-trolului de constituționalitate se realizează prin raportare la Legea fundamentală, aceasta constituind reperul față de care, în virtutea rolului său constituțional, Curtea poate examina con-stituționalitatea textelor de lege ce formează obiect al excep-ției. Dacă ar exercita controlul de constituționalitate prin pris-ma situațiilor de fapt particulare, specifice fiecărui litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești în cursul soluționării cărora se ridică excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională ar nesocoti principiul separației puterilor în stat, substituin-du-se instanței de judecată și riscând să realizeze, astfel, o intruziune în atributele autorității judecătorești. În consecință, astfel motivată, prezenta excepție de neconstituționalitate apa-re ca inadmisibilă, urmând să fie respinsă ca atare”[223].

„Numai instanța de judecată poate stabili, în concret, admi-nistrând orice mijloc de probă, inclusiv expertiza tehnică, dacă respectiva clădire supusă impozitării întrunește cerințele cu-mulative prevăzute de textul legii și al normelor metodologice. (...) Aprecierea asupra modului de interpretare și aplicare a legii în speța dedusă judecății aparține instanțelor de drept comun, în cadrul controlului judiciar realizat de acestea, iar nu Curții Constituționale”[224].


Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 8 mai 2015. [224] Decizia nr. 146 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul



138

Tot astfel, Curtea a reținut că nu este competentă să contro-leze constituționalitatea unei interpretări date de o anumită instanță judecătorească textelor legale criticate, astfel încât excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inad-misibilă[225].

De asemenea, Curtea a reținut că „interpretarea și aplicarea greșită a unei norme de lege nu pot constitui temei pentru con-statarea acesteia ca fiind neconstituțională”[226].

Reiterăm faptul că această cauză de inadmisibilitate trebuie distinsă de situaţiile în care Curtea Constituţională sancţionează sensul textelor de lege contrar Constituţiei, pronunţându-se pe calea unei decizii interpretative, sau de acele situaţii în care se pronunţă asupra legii în interpretarea dată prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în cadrul recursurilor în interesul legii sau al procedurii dezlegării unor chestiuni de drept.

9. Interpretarea și aplicarea regulamentelor/hotărârilor parlamentare nu intră în competența Curții Constituțio-nale[227]

Este vorba despre o aplicație particulară a cauzei de inad-misibilitate anterior analizate. Astfel, într-o cauză, Curtea a


Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014. [226] Decizia nr. 132 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 17 mai 2016. [227] Sesizarea Curții Constituționale cu critici vizând interpretarea

regulamentelor parlamentare (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu controlul de constituționalitate al actelor normative).


139

reținut că criticile autorilor sesizării „au caracterul unor simple considerații referitoare la modul de lucru/intențiile unei co-misii parlamentare, în încercarea de a acredita un rol deci-zional al acesteia, care nu are legătură cu statutul unei astfel de structuri de lucru a Parlamentului. Susținerile se fundamen-tează pe raportarea conținutului hotărârii ce formează obiectul sesizării la prevederile regulamentare, iar nu la cele consti-tuționale, câtă vreme se apreciază că o pretinsă deficiență de redactare a textului din Regulamentul Camerei Deputaților criticat ar determina posibilitatea unei redactări a textului proiectului de hotărâre ce se supune plenului Camerei Depu-taților de natură a impune voința Comisiei juridice, de disci-plină și imunități și de a crea un blocaj în situația în care deputații nu ar fi de acord cu conținutul acestuia. Astfel de critici, referitoare la modul de aplicare a prevederilor regu-lamentare de către o comisie parlamentară și, respectiv, prin care se solicită examinarea unei situații ipotetice, în care rezultatul votului ar fi fost altul decât cel exprimat în cauză, excedează competenței Curții Constituționale, astfel cum este aceasta reglementată de dispozițiile constituționale și legale. Neconstituționalitatea reprezintă o stare organică a normei juridice/actului contestat și nu poate fi dedusă dintr-o inter-pretare discutabilă a acestora, vizând o situație ipotetică. Ca urmare, sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii Camerei Deputaților nr. 53 din 9 iunie 2015 urmează să fie respinsă ca inadmisibilă”[228].


al României, Partea I, nr. 717 din 23 septembrie 2015.


140

10. Controlul de constituționalitate presupune raporta-rea unei norme juridice la dispoziții ale Constituției, şi nu o analiză comparativă a actelor normative sau a insti-tuțiilor juridice

În exercitarea controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională are competenţa de a se pronunţa asupra con-stituţionalităţii legilor şi ordonanţelor criticate prin raportare la dispoziţiile sau principiile consacrate de Legea fundamentală, iar nu de a corobora sau corela diversele acte normative ce fac parte din dreptul intern. Coordonarea legislativă ţine de com-petenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ.

Astfel, de exemplu, Curtea a statuat că, „în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organi-zarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de con-tencios constituţional realizează un control de constituţio-nalitate în ceea ce privește legile și alte acte normative, în timp ce problemele privind coordonarea legislativă revin autorităţii legiuitoare, iar cele referitoare la aplicarea legii, instanţei de judecată”[229].

De asemenea, Curtea a reţinut că examinarea constituţio-nalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea aces-tui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. „Procedându-se altfel, s-ar ajunge,

[229] Decizia nr. 249 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 23 iunie 2005.


141

inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni privind constituţionalitatea, ci a unei simple contrarietăţi între norme legale din acelaşi do-meniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare”[230].

Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că neconstituțio-nalitatea invocată de autoarea excepției este dedusă din com-pararea celor două norme de procedură – civilă și penală – referitoare la obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezle-garea unor chestiuni de drept. Astfel, în materie penală, legiui-torul, reglementând procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pen-tru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a prevăzut condiția „noutății” chestiunii de drept prin dispozițiile art. 475 din Co-dul de procedură penală, potrivit cărora: „Dacă, în cursul jude-cății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justi-ție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a


al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999; Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014; Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011; Decizia nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015.


142

cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Curtea a reținut că o astfel de critică – potrivit căreia art. 519 din Codul de procedură civilă contravine art. 16 raportat la art. 21 din Constituție, creând discriminări între justițiabilii din procesul civil față de cei din procesul penal, deoarece, prin comparație cu art. 475 din Codul de procedură penală, nu conduce la existența acelorași condiții privind obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – nu reprezintă o veritabilă critică de ne-constituționalitate. Astfel, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Consti-tuțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (...)”, Curtea a reținut că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile consti-tuționale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele, astfel cum susține autoarea excepției. Prin urmare, excep-ția de neconstituționalitate a art. 519 din Codul de procedură civilă, „astfel cum a fost interpretat și aplicat, în ceea ce pri-vește condiția «noutății», de completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă ale Înaltei Curți de


143

Casație și Justiție”, așa cum a fost formulată, este inadmi-sibilă[231].

Aceeași soluție este incidentă și în cazul comparării mai multor instituții juridice, chiar dacă sunt consacrate de același act normativ. Astfel, de exemplu, reținând într-o cauză că „ne-constituționalitatea textului criticat este dedusă prin compa-rarea celor două instituții sub aspectul regimului sancționator aplicabil, argumentele expuse în susținerea pretinsei neconsti-tuționalități referindu-se la posibilitatea aplicării regimului sancționator prevăzut în cazul procedurii recunoașterii învinui-rii și cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăției”, Curtea a reținut incidența art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform căruia „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlu-lui”, și a constatat că excepția de neconstituționalitate a pre-vederilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 este inadmi-sibilă. În aceeași cauză, în ceea ce privește pretinsa neconsti-tuționalitate a dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de pro-cedură penală, Curtea a constatat că excepția de neconstitu-ționalitate este argumentată prin compararea regimului sanc-ționator aplicabil în cazul acordului de recunoaștere a vinovă-ției cu cel aplicabil în cazul recunoașterii de către inculpat a faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și, făcând trimi-tere la jurisprudența în care a statuat că „examinarea consti-


Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015.


144

tuționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele interna-ționale la care România este parte, iar nu compararea dispo-zițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne (a se vedea Decizia nr. 362 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 18 noiembrie 2013, și Decizia nr. 823 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2016)”, a respins excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă[232].

11. Verificarea compatibilității unei norme de drept intern în raport de normele de drept european nu intră în competențele Curții Constituționale. Norma europea-nă poate constitui doar o normă interpusă celei de refe-rință, care nu poate fi decât Constituția, și, de asemenea, trebuie să aibă relevanță constituțională[233]

În timp, s-a cristalizat o jurisprudență a Curții Constituțio-nale referitoare la folosirea, în cadrul controlului de consti-tuționalitate, a unei norme de drept european ca normă inter-pusă celei constituționale de referință. În acest sens, Curtea a


Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 12 mai 2016. [233] Invocarea unei norme de drept european lipsite de relevanță

constituțională (problematică identificată în cadrul soluționării excep-țiilor de neconstituționalitate).


145

statuat că sunt necesare întrunirea și, în consecință, exami-narea următoarelor condiții[234]: norma să fie suficient de clară, precisă și neechivocă

prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

norma să se circumscrie unui anumit nivel de rele-vanță constituțională, astfel încât conținutul său nor-mativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate.

Procedând la o astfel de analiză într-o cauză în care norma de drept european interpusă în cadrul controlului de consti-tuționalitate celei de referință consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituție a reprezentat-o art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și constatând că aceste condiții nu sunt întrunite, Curtea a respins sesizarea ca inad-misibilă. Potrivit textului menționat, „Comisia este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiec-tele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu dispozițiile articolului 107, Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent [desființarea sau modificarea ajutorului de către

[234] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 668 din 18 mai 2011,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, și Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011.


146

statul în cauză în termenul stabilit de Comisie, respectiv sesizarea directă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la art. 258 și art. 259 – n.n.]. Înainte de pronun-țarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate” (s.n.).

Astfel, cu privire la prima condiție menționată, Curtea a reținut că norma întrunește condițiile de claritate și precizie. Astfel, stabilește fără echivoc domeniul de incidență, subiectul de drept căruia i se adresează, obligația care îi incumbă. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, și anume norma să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încăl-care de către legea națională a Constituției – unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționali-tate –, Curtea a constatat că această exigență nu este întrunită de norma de drept european.

Curtea a reținut în acest sens că dispozițiile art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene constituie norme de procedură aplicabile în materia concurenței în cadrul pieței interne, respectiv în domeniul ajutoarelor de stat. Potri-vit art. 107 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, „sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afec-tează schimburile comerciale dintre statele membre”. În vede-rea preîntâmpinării sau înlăturării oricăror măsuri care ar putea afecta libera concurență în cadrul pieței interne, în


147

temeiul art. 108 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Comisia, împreună cu statele membre, veri-fică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste sta-te. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvol-tarea treptată sau de funcționarea pieței interne. Activitatea de monitorizare a măsurilor naționale adoptate în domeniul ajutoarelor de stat se desfășoară în conformitate cu procedura stabilită de art. 108 alin. (2) și (3) din Tratatul privind funcțio-narea Uniunii Europene, precum și de dispozițiile Regulamen-tului (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE.

Potrivit preambulului Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, în sensul aplicării art. 77 din tratat (în prezent, art. 97 din Tratatul privind func-ționarea Uniunii Europene) și art. 92 (în prezent, art. 112 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), Comisia deține, în temeiul art. 93 din tratat (în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), competența specifică de a decide asupra compatibilității ajutoarelor de stat cu piața internă atunci când examinează ajutoarele de stat existente, atunci când adoptă decizii privind ajutorul nou sau ajutorul modificat și atunci când ia măsuri în cazul nerespec-tării deciziilor sale sau a obligațiilor privind notificarea. Regu-lamentul constituie codificarea și consolidarea unei practici constante a Comisiei privind aplicarea art. 93 din tratat (în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii


148

Europene) și stabilește anumite principii și reguli procedurale într-o serie de comunicări, în vederea asigurării efectivității și eficienței procedurilor prevăzute la art. 93 din tratat (în pre-zent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Euro-pene), în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

La adoptarea Regulamentului s-a ținut cont de împreju-rarea că, în cazurile în care, în urma examinării preliminare, Comisia nu poate decide dacă ajutorul este compatibil cu piața internă, trebuie să se deschidă o procedură oficială de inves-tigare pentru a permite acesteia să obțină toate informațiile necesare pentru evaluarea compatibilității ajutorului și pentru a permite părților interesate să își prezinte observațiile. Astfel, Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE (în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniu-nii Europene) conține prevederi referitoare la procedura pri-vind ajutorul notificat, procedura privind ajutorul ilegal, proce-dura privind utilizarea abuzivă a ajutorului, drepturile părților interesate, monitorizarea sistemelor de ajutor, precum și dis-poziții referitoare la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Euro-pene în cazul nerespectării deciziilor și a hotărârilor Comisiei Europene.

În cadrul unei atare proceduri, caracterizată de transpa-rență și certitudine juridică, drepturile părților interesate sunt cel mai bine protejate, examinarea se finalizează printr-o deci-zie a Comisiei, adoptată pe baza informațiilor disponibile, iar, în cazul nerespectării unui ordin de suspendare sau de recu-perare, Comisia poate sesiza direct Curtea de Justiție, în con-


149

formitate cu art. 93 alin. (2) al doilea paragraf din tratat (în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).

Așa fiind, în cauză, deși înțelesul normei europene este clar și previzibil, cerințele rezultate din interpretarea și aplicarea art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Euro-pene, așa cum acestea sunt dezvoltate în legislația secundară adoptată în baza tratatului, nu au relevanță constituțională, ele reglementând obligația legislativului român, Parlament sau Guvern, după caz, de a adopta măsuri în domeniul ajutoarelor de stat cu respectarea procedurilor prevăzute de dreptul euro-pean. Nerespectarea obligațiilor asumate prin tratat va deter-mina exclusiv consecințele juridice consacrate de normele europene, și anume desființarea sau modificarea ajutorului în termenul stabilit de Comisie, în cazul în care aceasta constată incompatibilitatea măsurilor cu piața internă, respectiv sesi-zarea Curții de Justiție a Uniunii Europene împotriva statului român, dacă acesta refuză respectarea unei decizii a Comisiei.

Dispozițiilor art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcțio-narea Uniunii Europene, norme care vizează procedura de notificare/informare a Comisiei Europene de către statele membre, nu li se poate atribui valoare de principiu, de natură a ridica la rangul de normă constituțională obligația statului de a informa forul european cu privire la proiectele normative care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele de stat.

Prin urmare, a conchis Curtea, norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituție nu


150

poate constitui temei al controlului de constituționalitate și nici temei al cenzurării actului normativ intern din perspectiva unei încălcări a Legii fundamentale, motive pentru care Curtea a constatat că obiecția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgen-ță a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, înte-meiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. (4) din Constituție, este inadmisibilă[235].

12. Contestațiile privitoare la procedura suspendării Președintelui României nu sunt de competența Curții Constituționale[236]

Conform art. 98 din Constituţie, interimatul funcţiei pre-zidenţiale intervine atunci când funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atri-buţiile. Vacanţa funcţiei prezidenţiale intervine în caz de demi-sie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exer-citării atribuţiilor sau de deces, conform art. 97 din Consti-tuţie. Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României va fi însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împre-

[235] Decizia nr. 157 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 aprilie 2014.

[236] Contestație privitoare la procedura suspendării Președintelui Românei formulată în cadrul unei ceri de constatare a interimatului funcţiei.


151

jurări se face de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor.

Sesizată în acest cadru cu o contestație formulată de pre-ședintele suspendat, prin care se solicita să se constate neîn-deplinirea condiţiilor procedurale de suspendare din funcţia de Preşedinte al României, Curtea Constituţională a arătat că, în cadrul procedurii de constatare a împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României potrivit art. 146 lit. g) din Constituţie, nu există nicio cale de atac. Aşadar, Curtea a reținut că este inadmisibilă contestaţia prin care solicită să se constate neîndeplinirea condiţiilor pro-cedurale de suspendare din funcţia de Preşedinte al Româ-niei[237].

[237] Hotărârea nr. 1 din 20 aprilie 2007, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 20 aprilie 2007.

153

V. Concluzii

Indiferent de categoria căreia îi aparțin, verificarea întru-nirii condițiilor de admisibilitate constituie o etapă prealabilă și obligatorie în examinarea sesizărilor adresate Curții Consti-tuționale. Existența oricărei cauze de inadmisibilitate împiedică declanșarea sau extinderea procedurii de control/soluționare a sesizărilor, întrucât constituie impedimente legale pentru reali-zarea acestuia. Ignorarea unei cauze de inadmisibilitate are semnificația eludării normelor constituționale și legale care circumstanțiază competența de atribuire a Curții Constituțio-nale în realizarea rolului ei constituțional.

Referitor la inadmisibilitățile vizând procedura controlului (le avem în vedere pe cele care privesc legalitatea sesizării), este de subliniat obligația oricărui subiect de drept, mai cu seamă a instanțelor de judecată, asociate sub acest aspect judecătorului constituțional, de a face aplicarea dispozițiilor constituționale și legale, cu consecința transmiterii către Curtea Constituțională a unor sesizări legal formulate.

Referitor la inadmisibilitățile ce privesc conținutul contro-lului, exemplele prezentate relevă o evoluție cât privește interpretarea competenței instanței de contencios constitu-țional din România, evoluție inevitabilă într-un spațiu euro-pean și internațional marcat de o permanentă creștere a standardelor de protecție a drepturilor fundamentale, precum


154

și de o tendință de uniformizare a dreptului constituțional, între altele și ca rod al dialogului – adesea marcat de tensiuni – între curțile constituționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Consti-tuțională este prima chemată să asigure realizarea acestor standarde la nivel național, cu consecința dezvoltării unui instrumentar adecvat și actual, în limitele competenței sale.

155

Index alfabetic[238]

[238] Cifrele fac trimitere la numărul paginii unde se regăseşte

termenul respectiv.

Date post:	12-Oct-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	3 times
Download:	0 times

Ghid admisibilitate CCR · poate avea ca obiect doar legile care au fost adoptate de ambele Camere...

Documents