a

George Ritchie & Elizabeth Sherrill

Întoarcerea de mâine

Aceasta carte vă pune în faţa întrebării decesive a vieţii Dumneavoastră

Cuvânt înainte

O privire înapoi în istoria şi dezvoltarea Filozofiei este îndeajuns pentru a recunoaşte, că moartea aatras în toate timpurile cercetătorii în preajma sa. Moartea a preocupat dintotdeauna adânc filozofii. Deaceea nu este o surpriză, când am devenit curios la vârsta de 21 de ani fiind un student la filozofie, cândam auzit în anul 1965 de un bărbat, care a fost declarat ca fiind în moarte clinică iar în acel timp el aavut parte de o întâmplare de necrezut şi care trăieşte şi o povesteşte. Dar nu numai aceasta, acest omeste un doctor renumit - un doctor practicant, care în acel timp se mândrea deja cu o carieră lungă de 14ani - şi el a fost dispus să relateze şi altor persoane întâmplările sale. N-ar mai trebui să menţionez, căla prima ocazie ivită am mers să-l ascult. Am fost adânc impresionat, dar am pus această problemă înactele mele. Mai târziu, când am auzit exemple asemănătoare, am început să cercetez întâmplările dinapropierea morţii. Numele doctorului este George Ritchie, care îşi dezvăluie întâmplările: una dintre cele trei sau patrupovestiri, cele mai bine documentate despre experienţele cu moartea, pe care le cunosc eu. Şi singurluată, povestea lui Dr. Ritchie este fenomenală; poate de ceea este povestea aceasta aşa de interesantă,dacă recunoaştem, că sute şi sute de persoane care au fost luate prin surprindere de moarte şi care s-auîntors din nou în viaţă, toţi având relatări asemănătoare. Pentru mulţi rămâne întrebarea: < a fost George Ritchie( şi toţi ceilalţi, care s-au aflat în aceiaşisituaţie asemănătoare) într-adevăr morţi? Deacord, dacă „moartea“- ce pare motivată- se defineşte prinstarea corpului, în care îndreptarea funcţiunilor este imposibilă, atunci nu a fost nimeni din toţi aceştioameni mort. Cum ar fi, văzută din partea medicală, această problemă cu ultimele criterii pentrudefinirea morţii, pluteşte chiar acum foarte tare în aer; deoarece nu a fost rezolvată în medicină. Eu,pentru partea mea sunt mulţumit, că indiferent în care timp se întâmplă moartea definitivă a corpului,acel Dr. Ritchie şi mulţi alţii, iau fost mult, mult mai aproape decât majoritatea semenilor lor. Numaidin acest motiv sunt pregătit să ascult ce aveţi de spus. Din când în când apare întrebarea, ce consecinţe a avut asupra vieţii celor, care au avut aceastăexperienţă. Este limpede că experienţa Dr. Ritchie, a avut o adâncă influenţă în viaţă sa. Păcat, cănumai cei dintre noi, care îl cunoaştem ca prieten în realitate, adâncă sa prietenie, înţelegerea şidrăgăstoasa lui grijă care o poate simţi pentru alţii, căci aceasta este ce îl caracterizează pe acest omminunat. Cu aceste relatări aş vrea să mă retrag şi eu, pentru a-l prezenta pe prietenul meu George, cititorilor.Eu sper, că prin această carte să fie cunoscut multora.

- 1 -

Eu ajunsesem devreme în biroul meu. Eu eram cu plăcere câteva minute singur, înainte de a veniprimul pacient. Privirea mea superficeală aluneca prin încăperea uşor întunecată: masa de scris, fotoliuconfortabil, canapeaua în faţa ferestrei. Ca psiholog eram adânc mulţumit de cabinetul meu. În ultimii13 ani am lucrat ca doctor practicant şi am avut des impresia, ca tratez doar părţile propriu zise ale uneipersoane, că am de-a face mai mult cu simtomele bolii, decât cu boala însăşi. În spitalul din Richmond,Virginia, unde practicam, n-am avut timp, cum se întâmpla în fiecare spital mare şi modern, să cunoscomul din pacientul meu; n-am avut timp să ascult la întrebările, care ramâneau nepuse în cabinetul deconsultaţie. De aceea m-am dus la 40 ani înapoi la şcoală. Nu mi-a fost uşor s-o rog pe soţia mea, să părăsimRichmondul şi să ne mutăm la Charlottesville: cei doi copii ai noştri trebuiau să schimbe şcoala, eutrebuia să renunţ la poziţia mea de şef al < Academiei doctorilor practicanţi din Richmond > şi să măîntorc la studii pentru mai mulţi ani. Dar în cei 12 ani, care au trecut de la acea decizie, am fostcâteodată bucuros de acest lucru şi niciodată mai tare, decât în clipa aceasta liniştită la începutul acesteizile. Eu răsfoisem în agenda de programări şi mă uitasem prin programarile acestei zile. Mildred Brown,Peter Jons, Jane Martin. Acolo se opri degetul meu. Primul meu pacient după masa de prânz era Fred Owen. Eu am uitat că el a fost eliberat ieri dinclinică universitară. În decursul săptămânii trecute, am primit diagnoza prin telefon a doctorului luiFred - < cancer plumonar cu metastaze în drum spre creier > - dar eu am ştiut deja aceasta. Fred vamuri de cancer plumonar. Eu am bănuit aceasta deja în septembrie, înainte cu cinci luni, când m-acăutat el pentru prima oară, având simptomele unor depresii multiple. Depresiile, tusea uscată, fumatulîn lanţ în timpul orelor de consultaţie, toate acestea m-au făcut să suspicios De aceea am rugat pentru oprogramare, pentru o consultaţie integrală aici în Charlottesville la clinica universitară din Virginia. Dar a fost limpede că Fred nu s-a ţinut de programare. În urmă cu trei săptămâni când am avutaceastă suspiciune, l-am examinat eu fără şovaială în cabinetul meu de consultaţii. E drept că n-am avuttoate instrumentele necesare, dar cu stetoscopul am auzit destul. După aceea a trecut printr-osumedenie de teste şi examinări la clinica universitară. Dar toate acestea s-au întâmplat mai mult dindorinţa lui Fred decât ca ar mai fi fost vreun dubiu asupra diagnozei. Şi acum la ora 13 el va apărea. Cum puteam să-l mai ajut în faţa stării de fapt groaznice, văzându-şimoartea venind cu proprii săi ochi? În ultimele luni el a făcut progrese semnalabile, dar mai avea încăun drum aşa de lung spre recunoaştere. De ceea ce avea nevoie neapărat, era timp. Şi chiar aceasta îilipsea lui Fred. Şi după totul ce el a dobândit în viaţă fiind de de vârstă mijlocie, va primi ştirea despre un cancerincurabil cu un < nu > absolut. Diagnoza va sublinia exact ceea ce el afirma, fiind neurotic, că lumea şitoţi din ea au făcut complot împotriva lui deja de când s-a născut. Problema era aceea, că viziunea sa nuera chiar atât de întoarsă. Incepând de la mama sa care l-a refuzat, mergând mai departe cu osumedenie de părinţi adoptivi până la un număr mare de şefi, care l-au exploatat şi o casnicie nefericită;el a invăţat rareori altceva decât relaţii bolnave. Descoperirea unor oameni sănătoşi a fost scopulnostru. Cu un avans de erou în persoana mea, el s-a încumetat pentru prima oară în viaţa lui spre oprietenie adevărată. Şi el trebuie să moara acum! Ultima încredere destramată bătea la uşa, dovada ceamai înalta, că viaţa a jucat de la bun început împotriva lui. În decursul acelei dimineţi se întoarseră gândurile mele de multe ori la Fred, în timpul celorlaltevizite şi orelor de consultaţie. În timpul orei de amiază mi-am comandat un sandvici la camera mea şi l-am mâncat repede la masa de birou, în cazul în care ar fi venit mai repede. S-a făcut ora 13 şi 13 şi unsfert, fără ca Fred să apără. S-a făcut în cele din urma 13, 35 şi pentru prima oară în cele cinci luni, elveni prea târziu la ora de consultaţie. - „Eu n-am să mai pot să vă plătesc“, spuse el, chiar înainte de a se aşeza, „Mi-am dat demisia azidimineaţă. Acestor nemernici le-am arătat cu toată claritatea ce părere am eu despre ei. Ei au vrut sămai rămân, până ce vor găsi înlocuitor pentru mine, dar de ce să le mai fac vreun serviciu?“ - „Patru luni îmi mai dau doctorii. ” Continuă el şi se arunca în fotoliu cu un ton care ar fi trebuit săsune cu un râset. „Ce glumă, ha, doctore? Toate cercetările acestea în trecut, pentru ca să-mi meargămai bine în viitor - numai că eu nu mai am vreun viitor. Consultaţi-vă în privinţa acestor probleme cumama mea, vorbiţi cu nevasta mea - toate celelalte sunt acum pierdere de timp! “ - „Din contră“, am spus eu. „Acum este mai important decât oricând. Viitorul d-voastră se află înlegatură strânsă cu clarificarea relaţiilor d-voastră! Mai mult decât aţi presupune. “ El se holbă la mine. Era groaznic să te uiţi în ochii lui bolnăvicioşi. - „Viitorul meu? “repetă el. „Eu v-am spus doar chiar acum, doctorii îmi dau patru luni, iar aceastaînseamnă probabil patru săptămâni, că doctorii mint totuşi ca toţi ceilalţi. Vorbind deschis eu nu cred,că totul mai are vreun sens. “

„Eu nu vorbesc despre patru luni sau patru săptămâni sau de 40 de ani. Eu vorbesc despre viitor,pentru care nu este masură. “ Pe ochii lui larg deschişi îi picară ca nişte solzi:- „V ă referiţi la < cer şi iad > sau lucruri de genul acesta? Gândiţi-vă la ceva mai convingător, doctore!“ El încercă să-şi impună tonul său limpede, „dracul nu poate să-mi vină de hac“, dar eu am am pututconstata că l-am supărat. Relaţia noastră a fost construită încet, în decurs de săptămâni, bazându-se peînţelegere, că nu-l voi minţi. Aceasta era de mare însemnătate. El îşi dădu des seama, că eu sunt primulom, care nu încearcă niciodată să-l înşele. - „De la toţi ceilalţi m-am aşteptat la asemenea lucru, dar nu de la d-voastră! Dacă aş fi vrut să audceva despre această prostie, că moartea n-ar fi sfârşitul, m-aş fi dus la un preot. Ei îţi promit aripi şi oharpă şi tot ce-ţi mai doreşti dacă donaţia este destul de mare. “ Eu am respirat adânc şi m-am gândit la cuvintele potrivite - sau cel puţin nu la cele greşite. Eucunoşteam destul de bine istoria vieţii anterioare a lui Fred, ca să înţeleg că tot ce se apropia de religienu era o temă de conversaţie pentru el. Cea mai rea dintre cele trei perechi adoptive la care el a trăit, afost o pereche blânda care mergea la biserică, însă care, credea că poate să elimine împotrivirea dinbăiatul mic şi retras. - „Eu nu ştiu nimic de aripi şi harpe“;i-am răspuns. „Eu vă pot numai povesti, ceea ce eu am constatatpersonal, după ce eu. . . . “ Aici am întrerupt, din spaima ca aş putea distruge podul de încredere, care s-a format între noi. <După ce am murit > - aceasta a fost ceea ce voiam să spun. Dar aici stătea un bărbat, care a fost minţitfoarte des. Cum puteam să-i împărtăşesc punctul în care s-a schimbat viaţa mea, fără să apar în faţă luica fiind cel mai mare mincinos dintre toţi. - „Fred“, începusem eu nehotarât, „doctorii m-au crezut odată pierdut şi pe mine. Eu am fost declaratmort - cearceaful a fost tras peste capul meu. Faptul, că am revenit la viaţă după zece minute sau maimult, pentru a mai fi un timp pe acest pământ, este un produs lăturalnic al unei povestiri mai ample.Această povestire nemaipomenită aş vrea să v-o împărtăşesc cu drag, Fred. “ Fred îşi scoase un pachet nou de ţigări şi aprinse o ţigară tremurându-i mâna. - „D-voastră aşteptaţi de la mine să vă cred că aţi putut vedea o formă de viaţa viitoare? Acest lucruvreţi să îmi spuneţi sau nu? Nu este chiar aşa de rău, că viaţa aceasta este o înşelăciune amară, atunci înviaţa viitoare totul va fi în roz? “ - „Eu nu mă aştept să credeţi ceva. Eu doresc doar să vă povestesc, ceea ce eu cred. Şi n-am nici oidee cum va fi viaţa viitoare. Ceea ce am văzut, a fost, să spun aşa, din pragul uşii. Dar a fost îndeajuns,ca să fiu convins în totalitate de două stări de fapt, începând cu acel moment. Mai întâi, că conştiinţanoastră nu se termină cu moartea trupului, ci devine mai ageră în realitate şi mai conştientă decât a fostînainte. În al doilea rând, că este nemăsurat de important, mult mai mult, decât noi ne-am putea gândi, cumpetrecem timpul nostru pe pământ şi ce fel de relaţii umane ne construim. “ Pentru câteva minute Fred a fost prea mâniat, ca să se poată uita la faţa mea. - „Dacă aţi fost aşa de bolnav, cum susţineţi“, întrebă el, aţintindu-şi ochii pe covorul verde maroniu,„de unde vreţi atunci să ştiţi, că na-ţi fost în delir? “ - „Pentru că, Fred, pentru că această întâmplare a fost în totalitate cea mai aproape de realitate, caremi s-a întâmplat vreodată. Incepând de atunci, am avut posibilitatea să studiez vise şi halucinaţii. Înaceastă privinţă nu există nici o asemănare. “ - „D-voastră sunteţi de părere, credeţi cu toată sinceritatea, că totul merge tot aşa mai departe. . . noirămânem noi înşine? După aceea, vreau să spun? “ - „Eu jur pe viaţa mea. Tot ce am făcut în ultimii 30 de ani: facultatea de medicina, facultateasuplimentară pentru a fi doctor specialist în psihatrie; toate orele de lucru onorabile făcute la oamenitineri, săptămână de săptămână - toate acestea îşi au originea în această întâmplare. Eu nu cred că undelir ar putea controla toată viaţa unui bărbat. “ - „Delirul nu ar putea“, aprobă el. „Dar dacă a fost doar o nălucire pe moment? Dacă d-voastră poate,cum să spun, aţi fost doar puţin absent mental? “ - „D-voastră vreţi să spuneţi, dacă am fost puţin nebun? ” Eu zâmbi şi totuşi întrebarea a fost cât sepoate de îndreptăţită. Nebunia îi apare celui care moare cel mai plauzibil lucru. - „Este greu să răspund la aceasta, Fred. Eu sunt de părere că fiecare dintre noi nu poate fi sigur, săfie întotdeauna în deplinătatea facultăţilor mintale. Totuşi am un motiv de speranţă pentru mine şiaceasta este proba de foc, cu care m-am confruntat la universitate, înainte de a începe facultatea depsihatrie. Eu am fost prezentat fiecărui colucrător experimentat al colegiului în parte şi a trebuit sărăspund la fiecare întrebare, care mi-a fost pusă.

Intâmplarea pe care am avut-o - experienţa cu moartea şi tot ce se întâmplă după aceea - se confruntădrept în centrul a aceea ce eu credeam şi eram de părere că ei ar avea un drept, să ştie. De aceea eu le-am povestit despre aceasta. Ce au făcut doctorii nemaipomeniti din această relatare, nu ştiu. Dar dupăce m-au interogat, m-a diagnosticat fiecare dintre ei, ca fiind sănătos psihic şi emoţinal stabil. “ - „Cea ce dovedeşte că doctorii sunt nebuni“, spuse Fred. Dar el zâmbi. Primul zâmbet, de când aintrat la mine şi eu ştiam, că oricât ar fi fost el de rezervat, este acum cel puţin pregătit să mă asculte. Istorisirea a fost prea lungă, ca să fi putut povesti într-una sau două ore de consultaţii, dar nu simţeamcă este important, oricât timp am fi petrecut cu aceasta. Având-ul în vedere pe Fred şi personalitatealui, eu ştiam, că este mai bine să nu încep cu relatarea personală. Pentru el ar fi fost nevoie, săpovestesc totul, bucată cu bucată, exact aşa cum s-a întâmplat şi atunci el şi-ar fi format propria sapărere. - „Eu nu voi încerca să vă desenez în faţa ochilor vreun rezultat, Fred. Eu voi descrie numai ceva ce s-aîntâmplat, pas cu pas, începând cu momentul când am ajuns în lazăretul de armată. Mai târziu dacă vreţi să vorbim despre aceasta, ce înseamnă - pentru mine, pentru d-voastră - atunciputem să facem aceasta. - „Lazăretul de armată? ” întrebă Fred. El numără înapoi. „Aceasta a fost în timpul celui de-al doilearăzboi mondial, nu-i aşa? D-voastră vreţi să spuneţi că aţi fost împuşcat? “ - „A fost în timpul războiului, dar nu a fost un glonte care m-a nimerit. ” Eu zâmbi puţin ruşinat, „afost timpul din vestul Texasului. . . “

- 2 -

Am închis ochii şi mă gândeam cu 34 de ani în urmă, mi-am amintit lunga călătorie cu trenul dinVirginia la Abilene, Texas; sute de recruţi tineri şi mulţi ca mine - pentru prima oară plecaţi de acasă.Eu m-am născut şi am crescut în Richmond şi mi-am amintit de surprinderea mea, de faptul că ar puteaexista un loc pe pământul acesta, în care pomii nu creşteau în număr mare. - „Era sfârşitul lui septembrie 1943“; începui eu, „şi eram pe drumul care ducea la lagărul Barkely,Texas, pentru instrucţia primară. Aveam douăzeci de ani, eram înalt, slab, un copil aproape tipic aacelor vremuri, plin de idealism, să câştig războiul şi să-i înving pe nazişti. Singurul lucru pentru care nu m-am pregătit a fost lupta cu praful. În gara din Abeline am fost urcaţipe camioane pentru a fi transportaţi în lagăr, care se stitua la mai multe mile depărtare. Praful era atâtde mare, încât pe tot parcursul drumului n-am văzut nimic. Eu ştiam că lagărul Barkley trebuia să fieun loc enorm - 250. 000 de oameni erau staţionaţi acolo pentru instrucţie - dar dură zile până când l-amputut recunoaşte: un oraş întins de barăci de lemn, care se întindeau până în deşert. În timpul furtunilor de nisip, aşa am fost instruiţi trebuia să mărşăluim cu ochelarii de protecţie. Şitotuşi era nevoie să punem mâna pe umărul celui din faţă, ca să nu picăm unul peste altul. În noiembrieîncepuseră ploile şi praful se transforma în noroi. Dar vântul usca solul şi iarăşi ne sufla praf în faţă. Sespune că acel loc este singurul pe pământ, unde poţi mărşălui afundat până la genunchi în noroi şi totuşisă-ţi intre praful în ochi. Peste tot prisosul se facu în decembrie foarte frig, mai frig decât a fost vreodată în Richmond. La datade 10 decembrie am stat două ore jos pe pământ - a fost aproximativ 10° minus - în timpul în care ne-aţinut un discurs un oarecare locotenent tânăr despre adevărata formă de curăţare a lucrurilor din dotare.În următoarea noapte a tuşit toată compania. În dimineaţa următoare încă am mai avut dureri de gât, aşa m-am anunţat că sunt bolnav. Bineânţelescă aveam febră, nu prea mare, în jur de 39° dar totuşi a venit un jeep şi m-a dus la infirmerie. Infirmeria era un monstru de cinci mii de pături. Era alcătuit din mai mult de două sute de barăcijoase din lemn, care erau toate legate prin culoare. Fiindcă aveam febră, m-a trimis sora la recepţiastaţiei de izolare. Era vorba de o baracă de 24 de pături, cu o cameră a doctorilor, o cameră a surorilormedicale şi cu o încăpere a medicamentelor, iar pe o parte a intrării, se aflau şi pe cealaltă parte douădormitoare mici , în care se puneau cei care erau grav bolnavi. Dar tot ce aveam , era aceasta febră, deaceea am ajuns bineânţeles în încăperea principală din spate. Singura mea grijă era faptul că deja era 11 decembrie şi eu trebuia să mă aflu în data de 18 decembrieîn trenul spre Virginia. Chiar primisem cea mai minunată transferare, care a fost dată vreodată dearmata USA unui începător de 20 de ani şi aceasta nu voiam s-o pierd printr-o răceală prostească. Dindata de 22 decembrie voi începe un - şi aceasta era limpede - cu o pregătire la colegiul medical dinVirginia în oraşul meu natal Richmond, sub progamul de pregătire specilizat al armatei pentru a devenidoctor. Minunea, despre acest lucru, mă facu să mă mai trezesc noaptea şi eu mă întrebam, dacă acest lucrupoate fi adevărat. Se întâmpla puţin după petrecerea de ziua recunoştinţei, când dintr-o dată am fost

chemat de la locul de exerciţiu într-o încăpere plină de maiori, colonei şi chiar generali. Eu eram sigurcă era un tribunal militar şi încercam să-mi amintesc scene din filme, dacă ei îţi dau voie măcar să-ţisuni părinţii mai întâi, sau dacă te duc de acolo şi te împuşcă imediat. Cu genunchii moi stăteam înpoziţia de drepţi, în timp ce ei mă bombardau cu întrebări. Dacă este adevărat că mi-am absolvit studiulde dinainte de facultate la universitatea din Richmond. Dacă este adevărat că am fost acceptat pentru astudia medicina la Colegiul din Virginia. Ce motiv am avut să mă înscriu în armată, ştiind că studenţiila medicina sunt automat scutiţi de stagiul militar. În sfârşit îmi explică un ofiţer situaţia, în iarna aceea din 1943 domina la armată un neajuns de cadremedicale. Fiecare ştia, cândva că în anul viitor va avea loc un atac mare al aliaţilor în Europa. Cât demult va fi durat după aceea războiul? Cinci ani? Şase? Ei aveau neapărat nevoie de medici şi erabineânţeles cel mai uşor mod, dacă erau descoperiţi soldaţi, care aveau deja anumite cunoştiinţeprimare. Tremurând de uşurare le-am confirmat, că mi-am dobândit studiul preliminar de facultate, având 19ani, fiindcă am reuşit să-mi termin cursul care durează 4 ani, în numai doi ani, cum au făcut mulţi întimpul războiului. Da, era adevărat că înscrierea mea la colegiul medical Virginia a fost aprobată. De cem-am înrolat în armata, în loc să. . . , aceasta era întrucâtva chestiunea mea privată. Dar toţi acei ofiţerimă priveau, aşteptând de la mine un răspuns. S-a întâmplat din pricina Tatălui meu, le-am povestit eu, fiindcă şi el s-a înrolat în armată. Ei priveauîn continuare la mine şi aşteptau toată istorisirea. De aceea mi-am dat mie însumi un impuls enorm şile-am explicat că tatăl meu este un instalator de încălzire la căile ferate C&O şi a fost mult timp încălătorii pentru a vizita bunii cumpărători de cărbune, pentru a le arăta cum se construiesc sobe de obună calitate. Când a izbucnit războiul, l-a pus C&O pe tatăl meu la dispoziţia autorităţilorguvernamentale şi a călătorit prin toată ţara pentru a examina uzinele din domeniul militar, carefuncţionau pe bază de cărbune. Atunci când a devenit posibil un atac de anvergură în Europa, el aprimit o dispoziţie de la armată şi s-a alăturat unei secţii, care administra materialul de ardere pentruziua X. Acolo era tatăl meu, având o vârstă cu mult depăşită cu cea de înrolare şi totuşi era gata să se ducăpeste ocean, pentru a urma primele trupe pe continent şi a construi depozite de combustibil inflamator.Şi aici eram eu, la vârsta de 20 de ani, fiind încă la şcoala, aşa cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De aceeam-am înrolat - şi am fost trimis la lagărul Barkley, Texas. Eu bineânţeles nu le-am spus ofiţerilor despre faptul cât era de valoros cu adevărat, un singur soldatîn acest război, fiindcă câteva săptămâni în praf şi nisip mi-au schimbat părerea despre aceasta. Şiatunci, chiar când mă simţeam eu aşa, că nu valorez absolut nimic, a venit ştirea ieşită din comun căvoi merge la o specializare medicală şi Chiar armata voia să mă trimită acolo. Intr-o pijamauă albă deformată, care am primit-o de la ei, stăteam eu întins în staţia de izolare şipriveam către plafonul de lemn, având simţământul Frumos de satisfacţie că în sfârşit totul merge ca peroate. Eu cred că dacă aş fi fost credincios, aş fi spus că Dumnezeu ar fi făcut aceasta, dar chiar aceastăidee nu mi-a trecut pe atunci prin minte. Bineânţeles că acasă m-am dus la biserică, dar acest lucru n-aavut prea mare importanţă pentru mine. Importantă era ocupaţia de doctor. De la vârsta de 12 ani eram cercetaş, am lucrat pentru a ajungesus, de la < lup > la < vultur > şi în vara următoare am devenit ajutorul maistrului al cercetaşilor. Deaceea eram bineânţeles obişnuit să mă gândesc în forma recunoştinţelor, punctelor, promovărilor şi lalucruri de genul acesta. Şi acum era aproape aşa, că stagiul militar din propria iniţiativa este o dovadade recunoştiinţă şi trimiterea la studiul de medicină răsplată. Aşa era viaţa tocmai. Să luăm ca exemplu medicina. Toată viaţa mea voiam să devin doctor, cu multînainte de a fi destul de matur, pentru a mă gândi la întrebarea întreţinerii mele. În colegiu mi-am datseama, că fiind doctor pot să câştig pe deasupra şi o grămadă de bani. Important era, să nu te gândeştinumai la răsplată. Răsplata venea ca rezultat a faptei bune. Sora medicală rămase, stând lângă patul meu şi agita termometrul pentru a deveni la normal. Eu l-ambăgat sub limbă, în speranţa, că acolo s-ar afla o veste bună. Intre timp s-a făcut 15 decembrie. De patruzile mă aflam deja în spital şi nu progresam cu nimic. Eu am devenit foarte neliniştit, când mă gândeamla faptul că mă voi afla în tren la data de 18 decembrie. Şi dacă febra ar fi căzut, mă reţineau, după cumştiam, încă câteva zile, pentru a-mi reveni, la staţia de reanimare. Sora privi la termometru şi înscrise ceva în caiet. - „Tot 39°. Mi-e teamă că. . . ” spuse ea, iar aceasta răsuna ca şi cum i-ar fi părut într-adevăr rău. Eu i-am povestit despre promovarea mea cea mare şi cum în egală măsură întreg personalul păreau a-şi facesincer griji. I-am chinuit aşa de mult, până când mi-au adus o sumedenie de foi despre mersultrenurilor, care se aflau lângă cana cu apă, oala de scuipat şi lampă, toate fiind pe noptieră. Intre toateacelea ce aparţineau de spital, erau foile despre mersul trenurilor, singura legatură cu lumea de afară. Încazul în care nu voi avea noroc şi mă voi afla tot aici, în data de 18, voiam să studiez toate legăturile

feroviare de aici spre Virginia, până aş fi găsit o posibilitate să îmi încep specializarea în data de 22. Încazul în care n-aş fi apărut, aceasta îmi era limpede, erau o duzină de alţi soldaţi, care deabia aşteptausă-mi ia locul. Chiar dacă s-ar întâmpla minunea ca locul meu să rămână liber, şansele mele ar fiaproape zero, să-mi însuşesc învăţătura, dacă aş ajunge acolo după ce ei au început deja cursul. Estevorba de un program de specializare al armatei, în cadrul căruia se află cea mai mare concurenţă. Euam fost avertizat că o treime din clasă va pica la examene, în primele nouă luni. Am înghiţit pastilele pe care mi le-a dat sora medicală într-un pahar de hârtie şi m-am întors lafilozofia mea alintătoare. Eu ştiam exact din ce cauză voiam să devin doctor de la început. Nu era dincauza banilor. Eu voiam să-l ajut pe bunicul Dabney. Bunicul Dabney era tatăl mamei mele; eu puteam să-mi închid ochii şi vedeam ochii săi albaştri şimustaţa albă nepieptănată. Familia Dabney erau de origine protestanţi francezi, care s-au stabilit înVirginia în secolul al 18, într-un cartier, care şi-a mai păstrat o limbă aparte. Grădina tatălui Dabney eraîntotdeauna un < gyarden > , maşina lui un < cyarh > . El şi mama Dabney îmi erau mie şi surorii mele mai mari, mai mult părinţi decât bunici. La o lunădupă naşterea mea, murise mama noastră şi sarcinile tatălui meu la C&O însemnau, că trebuia săcălătorească mult. De aceea ne-au luat tata şi mama Dabney, pe mine şi pe Jane la < MossSide > încasa lor mare şi veche, care se afla pe atunci în afara Richmondului. Pentru un băiat mic era nemaipomenit să crească acolo. Acolo se afla de exemplu balansoarul acelaimens pe terasa largă, sau stejarii aceia bătrâni din grădină. Mama Dabney ţinea o vacă şi pui îngrădină, aşa de mult, până i-a fost interzis aceasta de primărie. Ea era o doamnă mică şi de moda veche,care îşi numea soţul Mr. Dabney şi care prefera soba veche, în locul aragazelor noi. În fiecaredimineaţă a vieţii mele timpurii, mă trezeam de zgomotele făcute jos în bucătărie. Mama Dabneyframânta aluatul de pâine. Tata Dabney avea în proprietate cel mai mare magazin de pantofi din sud. Iar în secţia de copii de laetajul doi, era un carusel pornit pe baza pedalei de picior, pe care eu mă jucam cu drag. În alte zile mălua cu el pe proprietatea feroviară în apropierea casei noastre şi noi urmăream cum se schimbaulocomotivele la trenurile vechi din Richmond, Frederick şi Rotmac. Un alt membru familiar era Miss Wiliams, o soră medicală, care a venit cu mine acasă din spital, cumine, copilul bolnăvicios, născut prematur fără şanse de supravieţuire. Tatăl Dabney îmi povestea cudrag, că eu eram atât de mic, încât mă puteau aduce acasă într-un carton de pantofi de marca Florsheim.Miss Williams avea o pereche de ochelari gravaţi cu argint şi o umflătură pe nas, care a fost alcătuităneândemânatic înapoi după o fracturare. Ea m-a crescut cu biberonul, care era în acel timp onemaivăzută noutate în Richmond şi rămase după aceea la noi, pentru a se îngriji de mine şi de MaryJane. Tata s-a însurat, iar când am fost la vârsta de 7 ani. Mary Jane şi cu mine, am mers la el şi la mamanoastră vitregă într-o casă mică la Brook Road, iar Miss Williams ne-a părăsit pentru a lucra pentrualtcineva. În ciuda acestui fapt petreceam aproape fiecare sfârşit de săptămână cu tata şi mama Dabneyla Moss Side: şi încet după ce au trecut ani de zile, am observat cum tata Dabney se piti şi se pleca dincauza unei boli, pe care nimeni n-o putea vindeca. Ei o numeau artrită reumatică. Când eu am fost mic, a avut-o doar la picioare şi el umbla cu cârje.După aceea s-a răspândit boala la umeri şi la mâinile lui, iar după aceasta a trebuit să folosească unscaun cu rotile. Când am crescut mai mare, îl ridicam din scaunul lui în maşină sau în pat şi puteamconstata cât de mult îl durea aceasta. Nu că ar fi spus tata Dabney ceva vreodată; el era acel om pepământ, care se plângea cel mai puţin. Da, doctorul lui aducea chiar alţi pacienţi pentru a-l vizita peacest bărbat bătrân şi atât de handicapat, ca acei oameni să prindă speranţa prin el. Dar atunci eltremura iar faţa îi deveni albă ca varul. Atunci mi-am pus în gând să devin doctor. Acum era prea târziu pentru a face ceva pentru tata Dabney. El a murit acum trei ani, când am avutvârsta de 17 ani. Eu îmi amintesc, când am vanit atunci acasă, de la sfârşitul de săptămână alcercetaşilor şi i-am văzut la fereastră pe fraţii mei vitregi, micuţul Henry şi micuţa Bruce Gordon.Henry avea şapte ani şi Bruce Gordon doar cinci ani; probabil că erau prea tineri pentru a înţelege înprofunzime ce s-a întâmplat, dar nu am observat imediat că amândoi au plâns. Ei mi-au povestit că tata,mama şi Mary Jane ar fi dincolo în Moss Side. Ei l-au pus pe tata Dabney în prima cameră. Eu am stat timp îndelungat la uşa de intrare în camera dezi şi simţeam o rezistenţă străină, care mă impiedica să intru. Sicriul de metal gri, se afla pe suporturilângă gramofonul vechi Edison. In sfârşit m-am dus totuşi şi m-am uitat în jos la bunicul meu. Dar această înfăţişare palidă, care se odihnea, nu era tata Dabney! El era prea tăcut, prea fără culoare.Indeosebi mâinile lui m-au şocat. Angajatul de la morgă i-a luat mâinile, aşa încât ele erau acum întinsepe mătasea de atlas luminoasă. Mâinile tatălui Dabney, cât ar fi fost ele de îndoite, mi s-au părut miemai frumoase. Aceste mâini erau prea drepte, prea albe ca ceara, ele mă înspăimântau.

Cu toate că n-am avut niciodată ocazia să-l ajut pe bunicul meu, totuşi el m-a făcut cel puţincunoscut, cu suferinţele acestei lumi. Şi dacă, cum am descoperit acum, un bărbat putea face bani cuimpiedicarea suferinţelor, atunci era aceasta o dreptate minunată, în acel fel cum există numai odată înlumea noastră. Era amuzant într-adevăr. . . îndată ce am aflat partea câştigului, am început să mă gândesc, ce lucruriaş fi vrut să am cu drag în proprietatea mea. Mi-am făcut o listă foarte frumoasă, care începea cu uncadilac, cu o piscină şi cu un iaht. Ingrijitorul aduse mâncarea de prânz în acea încăpere mare şi eu mi-am dat la o parte visele unui înaltstandard de viaţă, cel puţin aşa de mult pentru a mă putea concentra la farfuria de metal. Dar după masade prânz se întoarseră înapoi gândurile acelea, care m-i s-au urcat la cap. Eu calculam că voi deveni, înacest program de armată accelerat, unul din cei mai tineri doctori, care şi-au terminat absolvireavreodată. Şi atunci - foarte bine, războiul nu putea dura o veşnicie. Eu m-am uitat îndelung la inelul de la mâna mea stângă: pe ovalul onixului negru, se putea observabufniţa aurie cu legătura Phi-Gamma-Delta, prescurtată cu cuvintele < universitatea din Richmond1945 > . Ca şi mulţi din promoţia 45, am terminat deja cu şcoala în 1943 şi mă aflam aici într-ouniformă! Dacă aş incepe cu specializarea medicală în luna aceasta aş termina-o în trei ani. . . eusocoteam, că la acea vreme voi avea 25 de ani şi atunci aş putea avea cadilacul. 16 decembrie. Am luat teancul cu mersul trenurilor de pe noptieră şi m-am uitat peste ele pentru a osuta oară. Dar indiferent cum calculam, pur şi simplu nu exisaă un drum de la Aabilene, Texas, spre R,Virginia, care duaă mai puţin de 30 de ore. În realitate puteam parcurge distanţa cu mult noroc în 48 deore, fiindcă traficul era pe timp de război şi mai ales acum în preajma sărbătorilor de iarnă foarteintens. Aceasta însemna că ziua de 19 decembrie era cea din urmă zi, în care trebuia să părăsescAbilene. Şi în loc de o raceală, numeau doctorii acum ceea ce am avut, o gripă. Atunci, pe neaşteptate coloană de mercur luminoasa din tubuletul de sticla subtire arătă 36, 9° îndimineaţa de 17 decembrie. Imediat îi făcu cunoscută sora medicală de zi, vestea bună doctorului degardă. În câteva minute a apărut el la patul meu. - „Eu vă duc personal în baraca, în care vă puteţi odihni, ” a spus el. El însuşi puse pe umerii lui, lucrurile mele şi mergea înainte printr-un labirint de coridoare din lemn,în timp ce eu îl urmam fiind nesigur pe picioare, încălţat cu cizmele şi îmbrăcat în overcoatul meu. Eude abia puteam să cred, că aceşti bărbaţi şi femei, mai cu seamă fiind ofiţeri, îşi asumau atâtea neplăceripentru un recrut aşa de neânsemnat ca mine, dar doctorul m-a asigurat, că va grabi ieşirea mea dinspital, numai dacă ar rămâne temperatura scăzută. El m-ar scoate de aici, deja în ziua următoare. Baraca de odihnă, în care m-am instalat, arăta la fel ca cea pe care am părăsit-o mai înainte.Doisprezece pături pe fiecare parte, 24 de scaune vopsite în alb, 24 de noptiere, fiecare cu veioza şi olumină de noapte. Aceleaşi trei încăperi de birou la intrare, cu cele trei dormitoare pe partea cealaltă.Numai că aici, fiind pacienţi pe cale de însănătoşire, puteam veni şi pleca nestingheriţi, să vizităm altepărţi a acestui complex spitalicesc imens, ca de exemplu chioşcul spitalului sau cinematograful, care seafla la o depărtare de mai multe clădiri alăturate. În ciuda acestui fapt, îmi petreceam toată ziua stândlângă patul meu. Ningea afară şi nu voiam sub nici o formă să fac această încercare, de a-mi lua o nouărăceală într-un oarecare hol, în care trăgea curentul. Eu m-am gândit în continuare mult la crăciun, cât de nemaipomenit ar fi să mă aflu iar în Richmond.Eram sigur, că studenţii la medicină vor primi de crăciun o zi liberă şi fiindcă Richmondul era oraşulmeu natal, însemna pentru mine acest lucru că voi fi acasă cu familia mea. Tata era bineânţeles plecatdeparte, dar mama ar fi fost acolo. De fapt ea era mama mea vitregă şi noi nu ne-am înţeles întotdeaunafoarte bine, dar în timp ce stăteam în baraca de lemn a spitalului şi pe când ploaia măruntă bătea îngeam, eu mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea. Posibil era şi faptul că, chiar Mary Jane şi soţul ei să vina de la Fort Belvoir, Virginia. Îmi lipseaîndosebi Mary Jane. Îmi lipseau chiar şi Henry şi Bruce Gordon. De când ei s-au născut, eu am fostinvidios pe ei, fiindcă după ce mama mea vitregă a avut proprii ei copii, eram sigur că ea nu se va maiîngriji atât de mult de mine. Dar la crăciun, - pai da, ar fi sigur frumos de privit, cum cei mici vorcoborâ treptele în urlete de război. La stingerea luminilor, veni o soră medicală prin baracă pentru a măsura temperatura şi a notarezultatul. Era un lucru de rutină - ea a făcut aceasta la ore regulate, în timpul întregii zile şi la acellucru nu m-am gândit prea mult, până ce veni îngrijitorul la patul meu purtând sub braţ un rucsac dearmată şi alte lucruri. - „Trebuie să mergem la staţia de izolare. ” Aspus el. Eu am privit drept la el. „Cum vă rog? “ - „D-voastră aveţi febră. Trebuie să vă duc la staţia de izolare. “ - „Dar- febra mea a dispărut totuşi! Eu pot pleca mâine. “ El a dat din umeri şi a plecat în căutarea sorei. De data aceasta am putut eu însumi să citesc: 39, 5°.

Ca şi în transă l-am urmat pe soldat prin holurile lungi din lemn, într-o baracă care arăta la fel ca şicelelalte două în care am fost. Eu am sperat, că mă vor duce înapoi în acea baracă pe care am părăsit-oîn acea dimineaţă, fiindcă personalul de acolo a manifestat un interes atât de puternic faţă de persoanămea, dar chiar dacă această baracă arăta ca şi celelalte, eu am descoperit după un minut uitându-mă înjur, că nu era aceiaşi. În unitate ar fi atât de mulţi gripati, îmi explică îngrijitorul , încât fiecare pat esteocupat imediat, după ce se eliberează. Eu m-am întins în acela, care mi-a fost indicat de el, dar nici vorbă să pot dormi. Ce să fi făcut euacum? Mâine era 18. Nu voi sta niciodată în trenul acela şi ce se întâmplă, dacă îl voi pierde şi pe aceladin data de 19? Toată noaptea m-am întors încoace şi încolo, tusea mea proprie şi cea a bărbaţilor în jurul meu măţinu treaz. De ce trebuia să urce febra mea iarăşi aşa deodată? De la şcoala de medicinăînaintemergătoare, ştiam că gripa putea să se transforme deodată şi fără avertisment premeditar într-oaprindere de plămâni şi atunci nu îţi mai rămâneau prea multe de făcut, dacă acesta se întâmpla. Uniidoctori, puţini la număr, ar experimenta cu medicamente noi, dar acestea nu erau încă în uz general!Deci, dacă aceasta ar fi devenit o aprindere de plămâni atunci nimeni nu ar fi trebuit să-mi povesteascăcât de mult aş fi stat încă aici. Dar în dimineaţa următoare, în 18 decembrie, a scăzut febra mea iar cu ceva. Nu destul pentru a măreântoarce în baraca de odihnă, dar destul pentru a-mi menţine vie speranţa. Eu le-am povestit noilorsurori despre ziua în care trebuia să fiu în Richmond şi ele au fost tot atât de preocupate ca şi celelalte.Către seară s-a format un mic grup de lucrători îngrijoraţi, care se ocupau numai de problemele mele.Şi în timp ce căutam încă odată prin planurile de mersul trenurilor, descoperi cineva un tren care plecaîn noaptea de 19 - de fapt era deja în zorii zilei de 20 - din Abilene la ora patru. Cu puţin noroc voi fipoate totuşi la timp în Richmond. - „Eu aş putea să vă organizez un jeep, care v-ar duce direct de aici de la spital, ” a spus unul dindoctori. „Dacă temperatura d-voastră vă scade în continoare, vă vom duce mâine aceasta înseamnă datade 19- în baraca de odihnă şi puteţi merge de acolo în dimineaţa următoare la gară, fără ca să trebuiascăsă vă mai prezentaţi încă odată în baraca d-voastră. ” Şi minune peste minune, în dimineaţa de 19 am avut iar o temperatură normală! După cuvântuldoctorului, am fost dus imdeiat în cealaltă baracă, cu lucrurile şi cu asigurarea că va veni acolo un jeepîn dimineaţa următoare la ora 3, 20. Acesta a fost al patrulea pat, care mi s-a dat în această grădină nebună de spital şi la prima vedere nupărea să fie altfel decât celelalte barăci. Doisprezece paturi într-un rând, 12 pe cealaltă parte a holului,trei birouri în apropierea uşii şi trei încaperi dincolo pentru cazuri serioase. Dar pentru mine eraaranjamentul acesta monoton, cel mai frumos din lume. Aici va veni jeepul în această noapte şi mă vaduce departe şi pentru totdeauna de furtunile de nisip şi câmpurile de instrucţie. În acea după-amiază m-am îmbrăcat în uniforma mea, foarte simplu, pentru a mă acomoda iarăşi cuîmbrăcămintea. Am încercat să mă odihnesc, dar eram prea agitat pentru a sta liniştit. Spre ora 17 mi-apropus vecinul meu să mergem la sala de cinema pentru a ne pierde timpul. Atunci când am fost primadată în aceast compartiment n-am îndrăznit să mă duc, pentru a nu deveni iar bolnav. De această datăm-am învoit la toate, care mi-au micşorat timpul de aşteptare. Nesiguranţa din ultimile zile, aproape săies din spital şi atunci să ajung iar la staţia de izolare, atunci iar înapoi în baraca de odihnă, toateacestea m-au obosit. Noi ne-am dus la audiţie devreme, imediat după cină, fiindcă voiam să mă ducdevreme la culcare. Dar nici nu îmi pot aduce aminte ce film era. Ştiu numai că am început să tuşescgroaznic, în timpul în care stăteam în cinematograf. Ne-am dus înapoi la baracă în jurul orei 21, 15. Eu mi-am strâns degetele mari de la ambele mâini, casora să fi terminat ultimul ei control înainte de noapte. Numai îngrijitorul era încă la datorie şi eu amrespirat uşurat. Simţeam că aş putea avea iar febră şi nu voiam ca cineva să-mi pună un termometru îngură. M-am dus la încăperea mică a îngrijitorului şi l-am rugat să-mi dea ceva aspirină. El mi-a dat cincidin acelea şi trei tablete APC, singurele pastile ce avea voie să-mi dea. Eu mi-am luat sacul de armatădin încăperea lui şi cizmele mele GI şi overcoatul de culoarea măslinei şi am pus toate una peste alta lacapătul celălalt al patului meu. Atunci am pus uniforma mea pe scaun, pentru a o avea la îndemânănoaptea. Una din sore mi-a împrumutat un ceas deşteptător şi eu am examinat încă odată, dacă acesta era într-adevăr pus să sune la ora 3 dimineaţa. In sfârşit am mai luat încă două aspirine şi o tabletă APC şi înciuda faptului că cei mai mulţi băieţi din baracă erau încă treji şi se plimbau, eu m-am pus în pat şi amadormit într-o secundă.

- 3 -

M-am trezit tuşind. Am luat oala de scuipat şi am scuipat ceva în ea. Capul mă durea şi am simţit căpieptul îmi arde. Pe staţie era întuneric şi lini şte, numai luminile de la veioze erau aprinse lângă fiecarepat. Cât de târziu era de fapt? M-am uitat la deşteptător, dar era prea întuneric pentru a recunoaşte ceva.Eu am luat ceasul şi l-am ţinut mai aproape de veioză. Miezul nopţii. Am luat vasul de apă de pe masă şi mi-am umplut o cană cu apă, am înghiţit încă două aspirine şi oaltăa tabletă APC şi m-am pus înapoi în pat. Atunci am observat deabia că cearceaful meu era ud,leoarcă. A fost nevoie să mă aşez din nou şi să scuip în oală. In sfârşit trebuia totuşi să fi adormit,fiindcă m-am trezit deodată respirând din greu. Când tusea s-a sfârşit, m-am uitat iar la ceas. Două şizece. Mai puţin de o oră, înainte să sune ceasul. M-am simţit îngrozitor. Transpiram cumplit şi inima meabătea ca un ciocan sub presiunea aerului. Eu am luat ultima aspirină şi am încercat din nou să adorm,dar în timpul tusei se tot desprindea ceva din pieptul meu şi simţam nevoia să beau apă. În sfârşit m-amrezemat de perină şi m-am aşezat pe pat. Aceasta părea să întrerupă tusea, dar aveam dureri peste tot şieu ştiam cu siguranţă că am febră. Important era, ca nimeni să nu afle aceasta, înainte ca eu să stausigur în tren! M-am uitat iar la ceas. Era timpul, ca să mă îmbrac. Am închis alarma la deşteptător. Nu era necesar,ca să-i deranjez pe ceilalţi, dat fiind faptul că eu eram deja treaz. Eu m-am sculat şi am cugetat, dacă săîndrăznesc să aprind lampa de pe masă. Dacă această tuse nu i-a trezit, atunci nu puteam să cred căaltceva va izbuti să-i trezească. Eu am aprins lumina şi m-am dus împrejurul patului, la scaun, fiindpuţin tulburat din cauza genunchilor mei care tremurau. Mi-am luat uniforma şi m-am dus cu grijăînapoi la masa de lângă pat. Eu mă simţeam îngrozitor de ameţit. Trebuia să fiu atent, altfel va observaceva soferul jeepului. M-am oprit şi am privit la masă. Oala de scuipat era plină până la margini cu sânge roşu-deschis. În apropiere era camera de medicamente, iar de acolo bătea o rază de lumină. Eu m-am dus acolo şim-am uitat înăuntru. Ingrijitorul de noapte citea o revistă. - „Imprumutaţi-mi, vă rog, pentru o secundă un termometru, “l-am rugat eu. El se ridică şi îmi oferi unul din raft. Eu am păşit câţiva paşi mai încolo, înainte de a-l pune în gură:aceasta era menită în exclusivitate pentru propria mea informare. Un minut mai târziu am citittemperatura la intrarea în camera de medicamente. Mai bine spus, eu am încercat. Nu puteam să o desluşesc. Era fără importanţă cum învârteamtermometrul, fiindcă coloana de mercur părea să fi ajuns până la capăt. Ingrijitorul apăru în spatele meuşi mi-l luă din mână. - „Patruzeci şi unu, ” spuse el şi înainte de-al putea opri el se avântă prin uşa dublă direct în hol. Intr-un minut a fost înapoi împreună cu o soră care se ţinea după el. Ea a luat un alt termometru dinraftul camerei cu medicamente şi se uită la ceas, în timp ce eu ţineam sub limbă ţeava aceea mică şi măînjuram pe mine însumi ca fiind un dobitoc neânţelept. Ea a scos termometrul din gura mea şi a aruncato privire pe el. - „Aşezaţi-vă! ” spuse ea. Ea mă conducea ca pe un copil mic, la scaunul pe care a stat îngrijitorul. „D-voastră rămâneţi cu el, ”a spus ea, întorcându-se spre el. „Eu voi veni imediat înapoi! “ - „Eu nu pot să aştept aici, ” i-am spus eu soldatului, după ce sora a dispărut. „Eu trebuie să măîmbrac. În exact o oră trebuie să prind trenul. ” - „Stai numai liniştit, ” a spus el. „Doctorul este deja pe drum încoace. “ Ce s-a întâmplat cu tipul? Nu m-a înţeles? „Eu trebuie să mă duc la Aabilene! Un jeep mă va lua deaici în 20 de minute! “ - „E în ordine, ” A spus el, „rămâneţi numai liniştit aşezat, că totul va fi în ordine. ” Nebunul acela pur şi simplu nu voia să mă asculte, iar când a sosit doctorul a fost tot aşa. El mi-aascultat plămânii şi vorbea de ceva raze röntgen. - „Aceasta nu poate să meargă aşa departe, nici gând, ” a spus el sorei. „Mai bine ordonam să vină osalvare încoace. “ În timp ce telefona sora, eu am încercat să le explic, că nu aştept o salvare ci un jeep. Eu încă leexplicam, când doi soldaţi au venit cu o targă. Doctorul m-a îndemnat să mă înting pe ea, ceea ce eratotalmente o nebunie, căci eu voiam să îmbrac uniforma mea. Dar un recrut nu se ceartă cu un superiorde-al său, de aceea am executat, m-am întins, ei m-au înfăşurat într-o pătură şi au ridicat targa. În clipa următoare am simţit noaptea rece pe faţa mea, ei m-au împins în salvare prin uşa din spate şiam pornit la drum. După un timp s-au deschis iar uşile şi eu am simţit din nou o rafală de vânt îngheţat.

Ei m-au transportat prin câteva încăperi şi au pus targa jos într-o cameră plină cu maşinării. Un bărbatîmbrăcat cu o mantauă albă s-a aplecat peste mine. - „Credeţi că puteţi să staţi în picioare pentru un minut? ” a întrebat el. Mi-e aproape că mi-a venit să râd, în timp ce cei doi care au adus targa, m-au prins de braţe şi m-aupus pe picioare. După puţin timp va trebui să stau cu mult mai mult decât un minut la gară. Ei încă mă mai ţineau de braţe, în timp ce ne-am dus spre o placă de metal, care stătea vertical şi careavea un suport pentru bărbie. Omul în alb m-a măsurat din ochi. „Un metru optzeci şi cinci, ” a spus elşi învârtea de o manetă la marginea aparatului, pentru a-l ridica puţin. El a bătut cu degetele pe miculsuport rotund. - „Puteţi să puneţi bărbia acolo? Aşa e bine. Acum ţineţi aerul pentru o secunda în plămâni. “ Bărbaţii au dat drumul mâinilor mele şi au mers împreună cu tehniceanul în spatele unui pereteprotector. Eu auzeam un ticăit şi un zumzăit. Zgomotul nu se mai oprea. Din contră acesta deveni totmai puternic. Zgomotul era în capul meu şi genunchii mei deveniseră dintr-o dată ca de gumă. Ei s-auîndoit şi eu am picat jos şi în acel timp zumzăitul devenise tot mai tare.

- 4 -

Cu o smucitură m-am aşezat jos. Cât de târziu era oare? Eu am privit la masa de lângă pat, dar ei mi-auluat deşteptătorul. Absolut. . . unde erau de fapt toate lucrurile mele? Foile cu mersul trenurilor. Ceasulmeu! Eu m-am uitat împrejur. Mă aflam într-o încăpere mică, pe care nu am văzut-o niciodată. Înstrălucirea luminii de noapte puteam să văd, că acel pat umplea acea încăpere, practic în totalitate.Acolo se afla un scaun alb de lemn la intrare, patul şi masa, iar aceasta era tot din acea camera. Unde eram eu? Şi cum am ajuns aici? Eu m-am gândit înapoi şi încercam să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. Aparatul röntgen - exact! Eim-au dus la secţia de röntgen şi. . . eu trebuia să fi leşinat sau un lucru de genul acesta. Trenul! Eu am să prind trenul! Grăbit am sărit din pat şi mi-am căutat hainele. Oamenii de laröntgen , bineânţeles nu puteau să ştie nimic despre tren. De aceea ei m-au adus aici, în loc să mătrimită acolo, unde mă aştepta jeepul. Uniforma mea era pe scaun. Eu m-am uitat pe dedesubt. În spatele scaunului. Nici un rucsac dearmată. Unde altundeva puteau ei să le fi lăsat în această încăpere? Poate sub pat? Eu m-am întors şiam înmărmurit. Cineva era culcat în acest pat! M-am dus un pas mai aproape. Era un bărbat destul de tânăr cu părul scurt maroniu. El era întins şifoarte liniştit. Dar. . . aceasta era imposibil. Eu tocmai m-am ridicat din acest pat! O scurtă clipă m-aframântat misterul. Era prea străină gândirea despre aceasta - şi absolut, eu doar nu aveam timp. Ingrijitorul de noapte! Poate că hainele mele erau în încăperea lui? Eu am plecat în grabă din aceaîncăpere mică şi m-am uitat împrejur. Doua rânduri de felinare străluceau pe zidurile staţiei. Eu nueram de părere, că aş fi fost deja înainte vreodată aici, dar era totuşi greu de spus, fiindcă toate staţiilesemănau atât de tare între ele. Direct în faţa mea era deschisă uşa de la camera de medicamente, lumina era aprinsă, dar nimeni nuera acolo. Eu am păşit înăuntru, dar rafturile aveau înfăţişarea ca de obicei, nu se vedea hainele sauîncălţămintea. În camera doctorilor şi a sorelor medicale, era întuneric - nici acolo nu era nimeni. Incetam mers de-a lungul rândului de soldaţi care dormeau, în acea încăpere mare şi mă gândeam unde ar fiputut fi lucrurile mele. Dar lumina era prea slabă, ca să fi putut recunoaşte ceva. În afară de unelesforăieli şi tuse ocazionale nu era nici un alt zgomot de auzit. Eu m-am dus înapoi, am trecut pe lângă încăperile de birou şi am păşit afară pe hol. Un caporal s-aapropiat de mine, el ducea o tavă cu instrumente, care era acoperită cu o pânză. Poate că el nu putea sămă ajute, dar eu eram atât de bucuros să găsesc pe cineva treaz, încât am mers direct spre el. - „Scuzaţi-mă, segent, ” am spus eu. „Aţi văzut cumva îngrijitorul acestei staţii? “ El nu mi-a răspuns. Nici măcar nu m-a privit serios. El păşi drept spre mine fără a încetini. - „Aveţi grijă! ” am urlat eu şi am sărit la o parte. În următoarea clipă el a trecut de mine şi a mers mai departe pe coridor în jos, aşa, de parcă nu m-arfi văzut niciodată, iar eu nu puteam înţelege de ce nu ne-am ciocnit. Şi atunci am văzut ceva, care mi-a însuflat o idee nouă. În capătul holului se afla una din uşile aceleagrele de metal, care conduceau afară. Eu m-am grabit să merg acolo. Şi dacă aş fi pierdut trenul, trebuiasă găsesc o soluţie pentru a ajunge la Richmond.

Aproape inconştient m-am aflat iar afară şi m-am grăbit repede într-acolo, cu o repeziciune cu carenu m-am mişcat niciodată în toată viaţa mea. Nu era aşa de rece precum a fost mai înainte în acea seară- da, de fapt, nu simţeam nici căldură nici frig. Când m-am uitat în jos, am fost surprins că n-am văzut pământul, ci vârful unor tufişuri sub mine.Camp Barkley părea să fie deja departe în spatele meu, în timp ce eu fugeam peste deşertul întunecat şiîngheţat. Mintea mea încerca să-mi explice că ceea ce eu făceam, era imposibil şi totuşi. . . seîntâmpla. Luminile unui oraş au apărut sub mine, lumini de avertisment luminau la intersecţii. Aceasta eracomic. O fiinţă umană nu poate zbura fără avion, - dar pentru un avion zburam în orice caz prea jos. Pământul părea să fie acum mai împădurit: câmpii largi acoperite cu zăpadă, înconjurate de pomiîntunecaţi. Din când în când vedeam strada. Dar la această oră din noapte era foarte puţin trafic şioraşele pe lângă care eu treceam, erau întunecate şi tăcute. Eu mă duceam la R; cumva am ştiut eu aceasta deja din momentul în care am ieşit pe uşa spitalului.Mă duceam de o sută de ori mai repede la Richmond decât m-ar fi putut duce orice tren de pe pământ. Dar. . . după ce m-am gândit mai bine la aceasta, cum puteam să fiu eu sigur că acesta este într-adevăr drumul spre Richmond? Eu am călătorit între Texas şi Virginia numai o singură dată şi pesteaceasta, în celaltă direcţie şi o mare parte din călătoria cu trenul s-a petrecut noaptea. Ce îmiîmputernicea gândul că voi găsi singur drumul spre Richmond? Un râu deosebit de larg se putea vedeasub mine. Acolo se afla un pod lung şi înalt şi pe celălalt tărâm cel mai mare oraş pe care l-am văzutvreodată. Eu îmi doream să fi putut ajunge acolo jos, pentru a găsi pe cineva, care mi-ar putea arătadirecţia, încotro s-o iau. Aproape în acelaşi timp am remarcat cum eu mă mişcam mai încet. Chiar în faţa mea, unde seîntâlneau două străzi, am descoperit o lumină albastră licărind. Aceasta venea de la un tablou de neoncare se afla peste uşa unei clădiri cu un etaj, care avea un acoperiş roşu cu o < Pabst-Blue-Pibbon Beer> - reclamă în fereastră. < Cafe > am descifrat eu literele care parcă dansau pe uşă şi din fereastră căzuo rază de lumină pe trotuar. În timp ce mă uitam în jos, mi-am dat seama, că m-am oprit. Sentimentul, să atârn cumva 15 metripeste pământ, era mai străin decât zborul cu viteza vântului. Dar eu n-am avut timp să mă gândesc laaceasta fiindcă pe trotuar venea un bărbat grăbit spre cafeneaua de noapte. Eu m-am gândit că pot aflacel puţin de la el, ce oraş este acesta şi în ce direcţie trebuie să merg. Chiar atunci când mi-a venitgândul, - aşa cum ar fi fost gândul şi mişcarea identică m-am aflat jos pe trotuar şi mă grăbeammergând lângă străin. El era un civil, poate de 40 sau 45 de ani, purta un palton, dar nu avea nici opălărie. El părea că se gândeşte foarte adânc la ceva, fiindcă nici măcar nu se uita la mine, de cândpăşeam lângă el şi îl însoţeam. - „Puteţi, vă rog, să-mi spuneţi, ” am întrebat eu, „ce oraş este acesta? “ El mergea pur şi simplu mai departe. - „Vă rog, domnul meu! “am vorbit eu, cu vocea mai tare de dată aceasta. „Eu sunt un străin aici şi v-aş fi foarte recunoscator, dacă. . . . “ Noi am ajuns la cafenea şi el s-a întors pentru a se prinde de clanţă. Era individul surd? Eu am întinsmâna mea stângă şi vroiam să-l bat pe umar. Dar acolo nu era nimic. Eu stăteam în faţa uşii şi îl urmăream cu privirea în timp ce el o deschise şi se băgă în interior. Eraaşa, de parcă aş fi atins aer subtire. Aşa precum acolo n-ar fi fost nimeni. Şi totuşi eu l-am văzut cusiguranţă, chiar şi primele fire de păr de pe bărbia lui, pe când, el ar fi trebuit să se bărberiască. Eu m-am întors de la misterul omului fără corp şi m-am sprijinit de firul de sprijin al unui stâlp de telefon.Corpul meu a mers prin fir, aşa cum n-ar fi fost nimic acolo! Acolo pe trotoarul acelui oraş necunoscut a început gândirea mea neâncrezatoare. Cea mai străina şidificil ă gândire, cu care m-am confruntat vreodată. Omul din cafenea, stâlpul de telefon. . . luând înconsiderare că aceastea ar fi foarte normale. Presupus, că eu eram acela, care era cumva schimbat. Cumar fi, dacă eu mi-aş fi pierdut corpul meu într-o formă imposibilă, neimaginabilă, abilitatea mea de acuprinde lucruri de a intra în contact cu lumea? Chiar să fi văzut! Individul chiar acum. Era evident, căel nici nu m-a văzut şi nici nu m-a auzit. Nici sergentul acolo în spital, cum mi-am dat încet seama. Eraaşa, de parcă pentru amândoi n-aş exista. Şi dacă aceşti doi nu m-au văzut, gândurile nebune se prelungeau cine îmi spune de fapt că oameniide la colegiul medical din Virginia vor fi în stare să mă vadă? Ce rost avea să mă grabesc spreRichmond dacă la sosirea mea, totuşi nimeni nu va fi atent la mine? Şi crăciunul ce s-ar întâmpla dacă eu aş veni acasă şi propria mea familie nici măcar nu m-ar puteavedea? O singurătate dezolantă mă cuprinse. Cumva, pe o oarecare cale trebuia să-mi recuperez acest -acest corp, pe care îl puteau vedea ceilalţi oameni, la care ei reacţionau.

Şi dintr-o dată, mi-am amintit de bărbatul acela tânăr, pe care l-am văzut în patul acela, din încăpereadin spital. Cum era , dacă era posibil. . . ca eu să fiu acela? Sau numai partea mea vizuală, partea mea tare, carea fost separată de mine, printr-o oarecare formă de nedescris. Cum ar fi, dacă corpul pe care l-am lăsatîn spate, în încăperea de spital, din Texas, ar fi al meu. Şi dacă ar fi aşa, cum puteam să mă întorc la el? Cum am putut să plec aşa, fără să mă gândesc înprealabil! Eu mă aflam iar în mişcare şi mă îndepărtam repede de oraş. Sub mine se afla râul acela lat. Mi sepărea că mă aflam pe drumul înapoi, înapoi în acea direcţie din care am venit şi mi se părea, ca vitezade deplasare ar fi mai mare decât mai devreme. Coline, lacuri, gospodării treceau pe sub mine, în timpce eu zburam într-o linie dreaptă peste pământul întunecat, afundat în noapte. Intr-un sfârşit se împuţinară pomii şi cu un licăr de amintire am văzut sub mine tufişurile şi gurile deapă secate din Westtexas. Acolo apăreau acoperişurile barăcilor de la Camp Barkley, siluete lungi şiîntunecate în contrast cu pământul acoperit de zăpadă. Eu pierdeam din înălţime; mă mişcam mai încet.M-am aflat în faţa infirmeriei. Eu m-am grăbit să merg înăuntru. Acolo era recepţia unde m-am anunţat în urmă cu zece zile. Erabineânţeles linişte în miezul nopţii, deoarece birourile erau închise. M-am îndreptat spre holul stâng,dar m-am oprit, fiindcă aceasta, cum se părea, ducea spre cantina angajaţilor. Unde era staţia, în carem-am trezit puţin mai devreme, în noaptea aceasta? La sfârşitul mai multor coridoare, am ajuns într-o încăpere mare care îmi părea cel puţin cunoscută.În fiecare pat de-a lungul pereţilor era întins un corp dormind, dar acela, pe care eu îl căutam - acela, decare eram convins că-mi aparţinea mie - se afla într-o cameră, de lângă uşă, numai cu un singur pat, deaceasta eram convins. Nerabdător m-am uitat înăuntru, în toate trei, dar primele două erau goale şi înultima era întins un om cu o proptă, amândouă picioarele erau în ghips. Eu m-am întors înapoi în coridor şi mi-am aruncat privirea în jos şi în sus, fiind nedecis. Unde eraacea încăpere mică? În care aripă a acestui spital imens se afla de fapt? Eu mi-am frământat capul şi încercam să-mi aduc aminte de ceva - ceva ce mi-ar fi putut fi de folos,să-mi găsesc un punct de reper, dar era imposibil. Eu trebuia să fi fost inconştient când m-au adusînapoi din încăperea cu aparatul röntgen şi atunci când m-am trezit eram aşa de obsededat de gândul dea ajunge în Virginia, încât am fugit de acolo fără a mă uita deloc înapoi. Cert era în orice caz, căundeva în aceste peste 200 de barăci se afla o încăpere mică, care era deosebit de importantă pentrumine - şi corpul meu se putea afla într-una din aceste barăci. Şi aşa a început cea mai stranie căutare care a avut loc vreodată: căutarea pentru găsirea mea proprie.Am mers în grabă în acest complex enorm, de la o staţie la alta, m-am oprit în fiecare încăpere mică,m-am aplecat peste fiecare om, care se afla în pat şi am mers mai departe în grabă. Existau sute şi sutedin aceste saloane înguste cu un singur pat, una era la fel ca cealaltă şi staţiile semănau aşa de tare întreele, încât acuşi am devenit foarte tulburat, întrebându-mă în care am fost deja, sau dacă eu făceamaceiaşi paşi iarăşi şi iarăşi. Şi încet îmi dădeam seama de alt adevăr alarmant. Eu nu m-am văzut de fapt niciodată pe mine însumi. Nu într-adevăr. Nu în acea formă cum îi vedeam pe ceilalţi oameni. De la pieptul meu în jos m-amputut vedea, bineânţeles, < de jur împrejur > , dar de la umeri în sus? Aşa că trebuia să constat acum căam văzut doar imaginea mea doidimensională care privea dintr-o bucată de oglindă. Şi din când în cândo poza deasemenea doidimensională. Aceasta-i tot. Prezenţa mea însumi, rotunjită, vie, care umplespaţiul, n-o cunoşteam deloc. Şi acesta, aşa am descoperit acum, este modul de a ne recunoaşte unul pe celălalt. Nu la înfăţişare saula culoarea ochilor, ci la toată înfăţişarea tridimensională cu toate detalile ei, ne recunoaştem, dardeodată. Bineânţeles îmi cunoşteam înălţimea şi greutatea. < Un metru optzeci şi cinci şi optzeci de kilograme> , repetam eu încontinu, aşa de parcă aş vrea să învăţ pe de rost descrierea unui străin. Dar ce însemnaacesta de fapt, dacă persoană stătea întinsă pe pat? Aici erau rând pe rând soldaţi, care trebuiau să aibăaproximativ aceiaşi înalţime. Toţi erau ca mine în anii adolescenţei târzii sau la începutul anilor 20.Toţi erau îmbrăcaţi în pijamale de spital şi stăteau sub paturi de armată maronii şi fiecare dintre ei aveatunsoarea soldăţească. Singurul lucru, după care puteam să mă ghidez era acela că, corpul pe care îl căutam era culcat într-una din aceste camere mici, de o persoană la intrarea în staţie. Dar în aceste încăperi am văzut deja oduzină de oameni care arătau aşa, cum mă închipuiam pe mine însumi, eu deabia am început cucăutarea în această grădină nebună de spital. Cum voi putea constata, că m-am găsit pe mine însumi?Aş fi putut deja probabil să trec pe lângă mine, fără să-mi fi dat seama?

M-am dus tot mai departe, mă opream, studiam feţele şi mă dedicam mai departe drumului meu.Singurătatea pe care am simţit-o în acel oraş necunoscut, se transformase acum într-o panică crescândă.Eu eram separat de orice om din aceasta lume, de trupul acestei lumi pământeşti şi acum. . . chiar deidentitatea mea proprie. Dacă persoană din pat era grasă sau avea păr blond sau era pistruiată, atunci plecam grăbit maideparte. Dar în lumina slabă a veiozei nu era întotdeauna uşor să recunosc aşa de mult. Era fărăsperanţă. Eu m-am sprijinit cu spatele de un zid ( m-am obijnuit între timp că zidurile nu mă ţineau, daraceastă poziţie era un obicei de-al meu) şi am cercetat în mintea mea după nişte lucruri deosebite, dupăsemnalmente corporale care m-ar putea indentifica din grămada de soldaţi care dormeau, având vârstaîn jur de 20 de ani. Un semn pe faţa mea sau la picioare? O aluniţă sau o cicatrice. Inelul Phi-Gamma- Delta. Bineânţeles! Ovalul negru de onix cu bufniţă aurie. . . De ce nu m-am gândit mai înainte la aceasta!Eu trebuia să încep iar de la început, să mă duc înapoi în acea încăpere, în care individul din pat arătaaşa, cum eu credeam că arăt. Aşa am început din nou de acolo de unde am venit. Ăsta este. . . eram eu de părere că acesta era drumul. Totul era aşa de încurcat: staţii care arătau la fel,anexate cu coridoare la fel. Mergeam grăbit prin camerele mici de o persoană, aruncam o privire scurtăpe mâna stângă, dacă ea era pe patură. Dar de cele mai multe ori mâna se afla ascunsă sub pătură şiatunci trebuia să aştept, până cel care dormea îşi schimba poziţia. Odată am şezut un timp îndelungat lângă un bărbat cu păr închis, a cărui bărbie şi gură îmi aduceauaminte de tatăl meu. El ofta uşor şi dormea pe partea stângă, mâna lui era sub perină şi cu cât mai multpriveam la el, eram tot mai sigur că acesta este eul meu corporal. Iarăşi şi iarăşi apucam eu perina şiîncercam să o trag la o parte. Degetele mele apucau doar aerul. Intr-un sfârşit el se sprijini pe cot şi aapucat cană cu apă, de pe noptieră. La mâna lui stângă avea o verighetă aurie. Eu mi-am continuat drumul de la staţie la staţie. Unii soldaţi, pe lângă care treceam, erau treji,priveau tăcuti la plafon sau stăteau aşezaţi pe marginea patului şi fumau o ţigară. Şi chiar aceşti oamenitreji erau aceia care îmi făceau singurătatea atât de groaznică. Era, totuşi o diferenţă dacă intramnesupravegheat într-o încăpere unde dormea cineva sau dacă mă uitam direct la cineva şi acela nudădea vreun semn că existam. În holuri am încetat de-a mai sări la o parte, dacă se apropia de mine osoră sau un om de serviciu. Eu ştiam acum, că nu ne vom ciocni - nici măcar nu ne vom atinge - darcumva îmi era prea mult gândul că cineva merge exact pe acolo unde eu stau, aşa încât să pot acceptalucrul acesta cu uşurinţă. În sfârşitt am ajuns, în umblarea mea aiuristică, în secţia de röntgen. Tehnicianul îmbrăcat în alb, pecare l-am întâlnit mai devreme, stătea la masa lui de birou şi studia câteva hârtii. Aici era ultima fiinţăomenească care a vorbit cu mine. - „Uitaţi-vă la mine, ” urlam eu la el. „Eu stau direct în faţă d-voastră! “ El luă un pix şi îşi notă ceva pe hârtie. Au trecut, oare, numai puţine secunde de când ei m-au adus petargă din aceasta încăpere? Sigur, au trecut deja săptămâni. Ani sau. . . erau probabil numai câtevaminute? Ceva era şi curios în legătură cu timpul, într-o lume unde regulile spaţiului şi vitezei şisubstanţei corporale erau altfel. Eu mi-am pierdut simţul în totalitate, dacă o întâmplare era de osecundă sau dacă ea a durat ore întregi. Simţeam o împotrivire să părăsesc singura persoană pe care am recunoscut-o iarăşi. Dar, în sfârşit,după cât timp nu pot să spun, am călătorit mai departe. Mai multe holuri, mai multe staţii: 12 paturi de-a lungul zidului din dreapta, 12 paturi de-a lungul zidului din stânga, trei birouri la capăt, aproape deuşa, trei încăperi exact pe partea opusă. Bărbaţi care dormeau, bărbaţi treji, bărbaţi plictisiţi. Darniciodată inelul cu bufniţă. Intr-unul din dormitoarele acelea mici plângea un bărbat tânăr. Poate îi era dor de casă. Mulţi dintrenoi plângeam când ne gândeam că nimeni nu ne-ar obseva, mai ales acum în jurul sărbătorilor decrăciun. În următorul dormitor - nimeni. Patul era cu aşternuturile luate de pe el. M-am dat înapoi, m-am speriat. Acolo era cineva în pat, dar cearceaful i-a fost tras peste cap, numai mâinile erau în afaracearceafului. Curios de ţeapăn şi drepte arătau aceste mâini, nenaturale, pălmile erau întoarse în jos. . . Pe al treilea deget a mâini stângi era o bufniţă pe un oval al unui onix negru.

- 5 -

Incet m-am târât înainte cu ochii aţintiţi la mână. Eu simţeam ceva groaznic la această privelişte. Chiarîn lumina amortizată a nopţii, puteam să văd, ele erau prea albe, prea netede. Unde am mai văzut deja oasemenea mână? Atunci mi-am amintit: tata Dabney se afla aşa întins în sicriu. Eu m-am dus înapoi la intrare. Bărbatul din acel pat era mort. Eu simţeam aceiaşi împotrivire caultima dată când am stat într-o încăpere în faţa unei persoane decedate. Dar. . . dacă acesta era inelul

meu - atunci eu eram acela, partea separată de mine, care stătea culcată orizontal sub pătura patului.Insemna aceasta cumva că eu. . . Era prima oară în timpul acestei întregi întâmplări când cuvântul < moarte > apărea în legătură cuceea ce s-a întâmplat. Dar eu, doar, nu eram mort! Cum puteam să fiu mort şi în acelaşi timp treaz pe deplin? Eu gândeam.Făceam experienţe. Moartea era altceva. Moartea era. . . pur şi simplu nu ştiam. A se înălbi. Nimic. Eueram treaz pe deplin, numai fără corpul cu care mă mişcam de obicei. Ca nebun am apucat de pătură şi încercam să o trag la o parte, încercam să dezvelesc înfăţişarea dinpat. Dar toată silinţa mea nu a avut ca rezultat nici cea mai mică adiere de vânt, în acea încăpere mică. Plin de dezamăgire am căzut în cele din urmă jos în faţa patului. Sau mai bine zis, eu am făcutaceasta în spirit: în realitate nu avea legătură cu această fiinţă a mea mea netrupească. Acolo, chiaracolo se afla înfăţişarea şi substanţa mea, dar atât de îndepărtată de mine de parcă noi am locui peplanete diferite. Era aceasta moartea? Despărţirea unei părţi a personalităţii de restul? Eu nu eram sigur în această privinţă. Lumina în încăpere a început să se schimbe; deodată amremarcat că se făcea mai luminos, mult mai luminos decât a fost înainte. Eu m-am întors spre veioza,care era pe noptieră. Cu siguranţă nu putea da atâta lumină un singur bec de 15waţi. Eram plin de uimire în timp ce lumina devenea tot mai puternică. Ea venea de niciunde şi părea căeste în acelaşi timp peste tot. Toate lămpile acestei staţii nu puteau da atâta lumină. Toate lămpile dinlume nu o puteau face! Era imposibil de luminos, era lumina unui milion de aparate de sudat, carefuncţionau toate deodată. Şi în mijlocul uimirii mele îmi venise un gând prozaic, care s-a născutprobabil din lecţiile de biologie anterioare la universitate. < Ce bucuros sunt eu că acum, în acestmoment nu am ochi fiziologici > , mă gândeam eu. Această lumină ar putea distruge retina ochiuluiîntr-o zecime de secundă. Nu, m-am corectat pe mine însumi, nu lumina. El! El ar fi prea luminos, pentru a putea privi la El. Fiindcă acum am văzut, că nu era lumină, ci un om,care a păşit în încăpere sau mult mai mult, un om din lumină, chiar dacă aceasta era tot atât de puţinposibil pentru mintea mea ca intesitatea nedescrisă a luminii, care era expresia chipului Său. În clipa încare L-am observat, s-a format în simţul meu un ordin, ca de la sine. < Scoală-te > ! Cuvintele veneau din interiorul meu, totuşi aveau o autoritate cum n-au avut gândurilemele niciodată. Eu am sărit în picioare şi în timp ce făceam aceasta am aflat cunoştiinţanemaipomenită: < Tu eşti în prezenţa fiului lui Dumnezeu. > Şi iarăşi se formă în mine o închipuire ca de la sine, dar nu ca fiind gând sau speculaţie. Era un fel decunoaştere, dintr-o dată şi desăvârşită. Eu ştiam despre El şi alte realităţi. Acel unic lucru de exemplucă El era fiinţa omenească cea mai desavârşită pe, care am întâlnit-o vreodată. Dacă acesta era fiul luiDumnezeu, atunci, numele Lui era Iisus. Dar. . . acesta nu era acel Iisus din cărţile mele de duminică.Acel Iisus era amabil, prietenos şi înţelegător. Această persoană însă, era El singur putere, mai bătrândecât toţii vecii şi totuşi mai modern decât orice persoană, pe care am întâlnit-o vreodată. Peste toate ştiam cu aceiaşi minunată cunoştinţă interioară, că acest bărbat mă iubeşte. Mult mai maredecât prezenţa care ieşea din prezenţa Sa, era dragostea necondiţionată. O dragoste mai încolo deînchipuirile mele cele mai adânci. Această dragoste cunoştea toate mişcările mele în care nu eradragoste – suferinţele cu mama mea vitregă, temperamentul meu exploziv, gândurile sexuale, pe carenu le puteam ţine sub control, fiecare gând rău şi egoist cu punerea lui în faptă, deja din ziua când m-am născut - şi El mă accepta şi mă iubea aşa cum eram eu. Dacă eu spun, că el ştia totul despre mine, atunci era aceasta pur şi simplu un fapt vizibil. Fiindcăconcomitent cu prezenţa Lui strălucitoare - dacă povestesc despre aceasta, trebuie să descriu amândoualucruri separat - a apărut în acea încăpere fiecare episod separat, a vieţii mele. Totul s-a întâmplat înjurul meu, era pur şi simplu de faţă, în plină vedere, în acelaşi timp şi curgător, aşa de parcă s-ar puteapetrece totul în acelaşi timp. Cum de era aceasta posibil, nu ştiu. Niciodată mai înainte n-am strâns o experienţă într-un asemeneaspaţiu, în care eu păream să mă aflu acum. Camera mică cu un singur pat era încă vizibilă, dar nu nemai împrejura. Dimpotriva, era în jurul nostru în toate părţile, ceva ce puteam să numesc ca fiind un felde pictură pe perete - numai că chipurile erau tridimensionale, ele se mişcau şi vorbeau. Şi multe dintre aceste chipuri erau, se pare, eu însumi. Speriat mă uitam la mine însumi cum stăteamîn faţa tablei în clasa a-3-a. Cum mi-am primit insigna de vultur de la grupa mea de cercetaşi. Cum l-am împins pe tatăl Dabney pe coridorul de la Moss Side. Eu m-am văzut pe mine ca fiind un bebeluşmicuţ de un kilogram şi jumătate, care încerca să inhaleze aer în incubator. În acelaşi timp (nu părea săfie un timp mai devreme sau mai târziu) am văzut cum am fost eliberat prin cezariană din pântecelefemeii aceleia tinere, dar bolnave şi pe moarte, pe care nu am primit-o niciodată la vedere.

Eu m-am văzut pe mine, fiind puţine luni mai în vârstă, cum stăteam pe genunchii unei femeiprietenoase cu ochelari, având rama argintie şi cu un nas strâmb. Fetiţa aceeia mică de trei anişori, carese juca pe pământ lângă noi, trebuia să fie Mary Jane, cu toate că nu-mi puteam aminti de ea la aceavârstă. Dar doamna Williams arăta tot aşa, cum eu o cunoşteam. Ea apăru în multe din aceste scene; cuo expresie de dor de mult uitată am văzut, cât de mult o iubeam. În acelaşi timp cu aceste scene am văzut cum tata a adus la Moss Side o brunetă subţire şi fără vlagă;femeia pe care el voia s-o ia de nevastă. Eu m-am văzut pe mine şi pe Mary Jane la mutarea noastră încasa 4306 la Brook Road, m-am văzut pe mine stând înfricoşat în bucătarie plin de dorinţa, să mă ducafară, dar şi plin de spaimă din cauza băiatului care locuia lângă noi. Lângă scenele frumoase existau şi scene îngrozitoare. Eu priveam la mine cum mă bătea băiatulacela, priveam la umilinţa mea, când sora mea ieşea grăbită din casă pentru a duce bătaia mai departepentru mine. Eu m-am văzut plângând cu lacrimi când tata îşi lua rămas bun de la noi pentru a pleca osăptămână, doua săptămâni, o lună,după care a fost luat pentru totdeauna de la noi. Multă greutate se forma la începuturi în mine. Eu m-am văzut cum m-am întors de faţa mamei melevitrege, când ea se apleca peste mine pentru a-mi da pupicul de noapte bună şi am văzut chiar gândul însine: < eu n-o voi iubi niciodată pe această femeie. Mama mea a murit. Doamna Williams a plecat.Dacă o iubesc şi ea mă va părăsi. > Eu m-am uitat cu insistenţă la mine când am avut vârsta de zeceani, cum am stat în faţa aceleiaşi mese de bucătărie, când tata s-a dus la spital pentru ao lua acasă pemama şi pe noul nostru frate Henry. Eu m-am văzut pe mine, cum, înainte de a-l vedea, m-am decis, cănu-mi va plăcea acest nou venit. Erau şi alte scene, sute, mii toate luminate de lumina arzătoare, într-o stare în care părea că timpulstătea pe loc. În timp normal ar fi fost nevoie de săptămâni, numai pentru a arunca o privire superficialăpe acele multe întâmplări şi totuşi am avut impresia că treceau numai minute. Eu am observat, cum ne-am mutat; am ajuns în acel an la vârsta de 12 ani. Era o casă nouă în westulRichmondului. Am văzut bicicleta cea nouă, pe care mi-au dăruit-o tata şi mama Dabney şi m-am văzuttrecând de o mie de ori peste podul de cale ferată, pentru a-i vizita la Moss Side. M-am văzut în acea după amiază venind acasă pe partea de vest; când am găsit pe drum bucăţi delemn de balsam. Era tot ce-a mai rămas din modelul de avion mare, pe care l-am lipit împreună bucatăcu bucată. Eu m-am privit fiind nervos pe Henry care avea trei ani şi care a recunoscut această faptăviolentă şi am văzut şi împietrirea mea proprie în decursul timpului, când m-am retras supărat de la faţaîntregii familii. Acolo erau episoadele din anii mei de liceu - întâlnirile cu fete, examene de chimie sau când am fugitcel mai repede o milă din toată şcoala. Eu am văzut sfârşitul de liceu, m-am văzut intrând înuniversitatea din Richmond. Şi în tot acest timp am văzut inflexibilitatea mea faţă de mama, de fratelemeu Henry şi chiar faţă de micuţa Bruce Gordon. Am văzut cum tata a venit acasă în uniforma demaior, m-am văzut pe mine mergând la poştă pentru a mă înscrie în stagiul militar. Eu am observatinstrucţia de pe Camp Lee şi cum m-am urcat alături de sute de recruţi, în trenul spre Camp Barkley. Fiecare parte a unei vieţi de 20 de ani se putea vedea. Binele, răul, momentele de glorie, sau ceea ceera ruşinos. Şi cu vederea aceasta atotcuprinzatoare s-a format o întrebare. Ea era de faţă în fiecarescenă şi precum scenele însuşi ea părea să fie comandată, de lumina de viaţă de lângă mine. Ce ai făcut din viaţa ta? Era clar, că nu era o întrebare de acel fel de a dori o informaţie, fiindcă ce am făcut din viaţa mea eralimpede. În orice caz venea rechemarea totală a trecutului detaliat şi perfect de la El, nu de la mine. Eunu mi-aş fi putut aminti nici măcar o zecime din ce am văzut, înainte de a-mi arăta El. Ce ai făcut din viaţa ta? Părea să fie o întrebare, care căuta valorile, nu faptele ca atare. Ce ai făcut tu cu timpul preţios, ce ţis-a dat? Şi la această întrebare atotluminătoare, care s-a format din întâmplările acelea normale a uneivieţi de adolescenţă aproape tipice, a fost viaţa mea nu numai plictisitoare, ci chiar fără sens. N-amfăcut nimic ce putea rămâne, nimic important? Disperat am căutat ceva, ce putea părea preţios înlumina acelei realităţi strălucitoare. Chiar că nu se aflau oarecare păcate spectaculoase, mult mai mult tainele sexuale ascunse a celor maimulţi adolescenţi. Dar chiar dacă nu se aflau adâncimi groaznice, nu existau nici înălţări extraordinare.Numai o îngrijire faţă de mine fără sfârşit, fără orizontul lărgit şi foarte nemulţumit. Nu m-am interesat,oare, mai departe decât de interesele momentane! N-am făcut eu niciodată ceva, ce alţi oameni arrecunoaşte ca fiind important? În sfârşit mi-am amintit ceva, cel mai măreţ moment al vieţii mele: - „Eu am primit decoraţia de cercetaş < Eagle Scout > . “ Şi iar părea să se paspândească cuvinte de la prezenţa de lânga mine. Aceasta te onoreaza pe tine. Era adevărat. Eu puteam să mă văd pe mine însumi, cum stăteam în mijlocul cercului de decoraţii,înroşit de mândrie, ochii familiei mele şi a prietenilor mei aţintiţi spre mine cu respect. Eu, eu, eu, -

întotdeauna în centrul atenţiei. Nu exista un timp în viaţa mea, în care m-am interesat mai mult dealtcineva? Eu m-am văzut la 11 ani mergând în faţă, în timpul rugăciunilor la biserică, pentru a-l ruga pe Iisus sădevină Domnul vieţii mele. Dar am văzut cum prima euforie s-a transformat repede în rutinădobitocească: în mersul la biserică duminica. Mult mai rău, am văzut mulţumirea şi respectul de sine cucare mă duceam acolo. Eu eram mai bun decât copiii care nu veneau la biserică. Eu eram chiar maibun, decât mulţi dintre aceeia care veneau: acul meu de siguranţă, referitor la vizite regulate, odovedeşte. Am început a arăta spre cursurile mele premedicinale, cum voiam să devin doctor pentru a ajuta alţioameni. Dar, vizibil pe lângă scenele din clasă era acel cadilac şi avionul privat - Gândurile tot aşa devizibile ca şi faptele, de bună seamă în faţa luminii atotcuprinzatoare. Şi deodată, s-a format o rezistenţă în mine împotriva întrebării însuşi. Nu era drept. Bineânţeles, cănu am făcut nimic din viaţa mea. N-am avut timp. Cum se poate judeca o persoană, care nu a începutîncă bine cu viaţa? Oricum, răspunsul n-a conţinut nici un pic de judecată. Moartea venea cunemărginită dragoste şi poate să vina la orice vârstă. Bineânţeles. Eu ştiam că mor bebeluşi şi copii mici. Dar, totuşi m-am gândit întotdeauna că mi-araparţine cumva o viaţă lungă. - „Ce se întâmpla cu banii de la asigurare, pe care trebuie să-i primesc la şaptezeci de ani? ” Acestecuvinte veneau la suprafaţă încă înainte de a le putea reţine, în această realitate stranie, în care dialogulse făcea prin gânduri în loc de vorbe. Inainte cu câteva luni mi-am încheiat asigurarea standard peviaţă, care s-a oferit în cadrul armatei. M-am gândit eu, oare, în subconştientul meu, că această hârtie arputea garanta chiar viaţa insăşi? Şi dacă am presupus mai înainte că în prezenţa de lângă mine, se puteagăsi bucurie, acum eram sigur de aceasta: strălucirea părea să vibreze şi să licărească într-o formă derâset sfânt - nu râdea de mine şi de prostia mea, nu un râset batjocoritor, ci unul vesel, care părea săspună că în ciuda tuturor greşelilor şi tragediilor, încă mai ramânea bucuria. Şi sub influenţa acestui râset, am constatat că eu eram acela, care judeca aşa de sever stările de faptdin jurul nostru. Eu eram acela care le-am recunoscut ca fiind nesemnificative, egoiste şi fărăimportanţă. Nici un asemenea fel de condamnare nu venea de la slava aceia, care mă înconjura. El numă mustra, nu îmi reproşa nimic. El. . . mă iubea pur şi simplu. El umplea toată lumea cu persoană Saşi totuşi oare cum se apropia de mine personal. Aştepta un răspuns la întrebarea care încă plutea în aer. Ce ai făcut din viaţa ta? Ce îmi poţi arăta? Eu am înţeles deja că primele mele eforturi nebune de a da un răspuns impresionant, era intenţiegreşită. El nu întreba ce fel de performanţe am făcut şi ce decoraţii am primit. Intrebarea avea de-a face ceva cu dragostea, precum tot ce emana din El. Cât ai iubit în viaţa ta? Aiiubit pe alţii, precum te iubesc eu? În totalitate? Necondiţionat? Când am auzit întrebarea cu acest înţeles, mi-am dat seama, cât de neânţelept era să găsesc unrăspuns din jurul meu. De ce? Eu n-am cunoscut dragostea aşa cum ea mi se arăta acum. Cineva ar fitrebuit să-mi fi spus de aceasta, m-am gândit eu dezamăgit! Un bun prilej de-a descoperi ce înseamnăo viaţă de om - aşa cum aş ajunge la examenul final şi să constat, că sunt examinat într-o materie, pecare n-am studiat-o niciodată. Dacă aceasta este esenţa tuturor lucrurilor, de ce nu mi-a povestit nimenidespre aceasta? Însă, cu toate că acest gând s-a născut din compătimirea şi scuza mea de sine, nu conţinea răspunsulnici o mustrare, ci numai râsetul ascuns ceresc în spatele cuvintelor: Eu ţi-am spus. Dar cum? Încă mă mai străduiam să am dreptate. Cum putea El să-mi fi spus de aceasta şi eu n-amascultat? Eu ţi-am spus aceasta prin viaţa, pe care am trăit-o. Eu ţi-am spus prin moartea, prin care am murit.Şi dacă mă urmezi, vei vedea mai multe. . . Deoadată am remarcat că plecăm de acolo. Nu mi-am dat seama, că am părăsit infirmeria, dar acumnu-l puteam vedea nici unde. Scenele vii din viaţa mea, care mi s-au arătat mie, au dispărut şi ele:dimpotrivă, noi păream să ne aflăm sus peste pământ şi ne mişcăm cu mare viteză spre o luminăîndepărtată. Nu era ca şi călătoria în afară corpului meu, pe care am trăit-o mai devreme. La acel timp m-austăpânit proprile mele gânduri. Atunci mi s-a părut că alunecăm peste faţa pământului. Acum ne aflamla mai mare înălţime, în timp ce eu priveam la El cum împărţea porunci şi acum nu mai părea să fiecălătoria noastră străină sau chir înfricoşătoare. Punctul îndepărtat se dezvoltă şi deveni un oraş mare, spre care părea că ne îndreptăm. Încă mai eranoapte, dar fum ieşea din hornurile fabricilor şi în multe clădiri ardea lumina la fiecare etaj. În spateleluminii se afla un ocean sau un lac mare; putea să fie Boston, Detroit sau Toronto, sigur nu un loc pe

care l-am văzut vreodată, dar e limpede, aşa gândeam eu, când ne-am apropiat destul de mult pentru avedea străzile aglomerate, că e un oraş unde industria de război lucra fără încetare. Chiar că străzile erau nemaiântâlnit de aglomerate. Exact sub noi mergeau pe trotuar doi oameni înaceiaşi direcţie şi o clipă mai târziu au trecut pur şi simplu unul prin celălalt. Acelaşi lucru se petreceaîn imensele fabrici şi clădiri cu birouri pe care le puteam recunoaşte la fel de uşor ca şi străzile - preamulţi oameni la maşini şi birouri. Intr-o incăpere stătea un bărbat cărunt în fotoliul său şi dicta oscrisoare într-un cilindru rotitor. În spatele lui stătea, la nici doi centrimetri depărtare, un alt om, poatecu zece ani mai bătrân şi încerca în repetate rânduri să cuprindă microfonul cu mâna, aşa de parcă arvrea să-l ia din mâna celuilalt. - „Nu“, strigă el, „dacă comanzi o sută de gros, vor calcula mai mult. Ia o mie de gros deodată. Pierceţi-ar fi făcut o ofertă mai bună. De ce i-ai dat lui Bill această slujbă? ” El continuă fără încetare,corecta, dădea comenzi, în timp ce bărbatul pe scaun părea să nu-l vadă şi să nici nu-l audă. În repetate rânduri vedeam acest fenomen, oameni care nu erau conştienţi de prezenţa altora, care seaflau direct lângă ei. Eu am văzut un grup de muncitoare, care s-au adunat în cantină. Una din ele, i-acerut altei o ţigară, ea deadreptul cerşea, aşa de parcă şi-ar dori aceasta mai mult decât totul de pe lume.Dar celaltă care vorbea cu prietenele ei, nici măcar nu era atentă la ea. Ea a luat un pachet de ţigări dinîmbrăcămintea sa de lucru şi fără a-i oferi aceleia, care întindea mâna spre ţigări într-un mod atât depătimaş, îşi luă una şi o aprinse. Conştientă de scop, ca un şarpe, care se târăşte înainte, întindea mânafemeia, care nu a fost luată în seamă, spre ţigara aprinsă din gura celeilalte. Iarăşi întindea ea mâna. Şiiarăşi. . . Cu o amintire puţin înspăimântătoare am văzut, că ea era neputincioasă să cuprindă ţigara. Eu m-am gândit la cablul de sprijin al stâlpului de telefon, la umezeala din patul din infirmerie. Mi-am amintit cum am strigat la omul acela, care nu s-a întors să mă privească. Şi atunci mi-am amintit deoamenii din acest oraş, care încercau degeaba să atragă atenţia asupra lor şi care mergeau pe trotuarfără a lua spaţiul în stăpânire. Mai mult ca sigur erau aceste persoane în aceiaşi stare, în afară corpuluica mine. Ca mine, de fapt ei erau morţi. Dar - era foarte diferit, din ce eu mi-am închipuit despre moarte. Eu priveam aţintit la o femeie deaprox. 50 de ani care urmărea pe stradă un bărbat de aceiaşi vârstă. Ea părea întru-tot plină de viaţă,agitată şi în lacrimi, numai că bărbatul căruia îi adresa cuvintele pătrunzătoare, a uitat de existenţa ei. - „Tu nu dormi destul. Marjorie te comandă prea mult. Tu ştii, tu n-ai fost niciodată puternic. De cenu porţi un fular? Nu trebuia niciodată să te fi însurat cu o femeie care se gândeşte numai la ea. ” Easpuse mai multe, mult mai multe şi din unele cuvinte, pe care le-am auzit, am tras concluzia că ea eramama lui chiar dacă păreau să fie aproape de aceiaşi vârstă. De când l-a urmat ea pe acest drum? Eraaceasta ceea ce caracteriza moartea - să fi încontinu invizibil pentru cei în viaţă şi totuşi mereu încurcatîn treburile lor? - „Să nu vă strângeţi comori pe pământ! Fiindcă acolo unde vă este comoara, acolo este şi inimavoastră! ” Eu n-am fost niciodată foarte bun în învăţarea pe de rost a pasajelor biblice, dar cuvintele luiIisus de la predica de pe munte îmi cutremurară mintea ca un şoc electric. Probabil aveau aceşti oameninetrupeşti - omul de afaceri, femeia care cerşea o ţigară, mama aceia - inimile lor încă în celepământeşti, chiar dacă nu puteau ţine contact în continuare cu pământul. Sunt şi eu tot aşa? Tremurândm-am gândit la decoraţia de cercetaş. La Phi-Gamma. La instruirea mea în cele ale medicinei. Erainima mea, punctul de reper al fiinţei mele, îndreptată spre lucruri ca acestea. Indreaptă-ţi ochii la mine, aşa mi-a spus Iisus, înainte de a începe această călătorie ieşită din comun.Şi dacă eu făcem aceasta, dispărea frica mea. Dacă mă uitam la El, chiar dacă ramânea deschisăîntrebarea îngrozitoare. Fără El şi prezenţa Lui n-aş fi îndurat ce El îmi arăta. Aşa de repede ca şigândul, călătoream noi de la oraş la alt oraş, probabil pe pămât cunoscut, cel puţin pe o parte apământului - Statele Unite şi Canada probabil - care îmi era cunoscut în afară de miile de aceste fiinţenetrupeşti, simţeam acum că şi ele se afla în acest spaţiu < normal > . Intr-o casă urmă un bărbat tânăraltuia mai bătrân dintr-o încăpere în cealaltă. „Îmi pare rău, tată! ” spunea el încontinu. „Eu n-am ştiutcă o îndurerez pe mama atât de tare! Eu n-am înţeles mai bine decât aşa. “ Dar deşi îl puteam auzi, foarte limpede, era clar, că bărbatul la care vorbea, nu-l înţelegea. Bărbatulbătrân ducea otrava într-o încăpere, în care stătea în pat o femeie mai în vârstă. „Îmi pare rău tată. ”Spuse bărbatul tânar iar. „Îmi pare rău, mamă. ” Fără sfârşit , iar şi iar, la urechi, care nu-l puteau auzi. Fără a fi înţeles ceva, m-am intors spre strălucirea de lângă mine. Dar, deşi dacă simţeam cummilostivirea Lui curgea în încăpere asemenea unui fluviu, nu se luminau simţurile mele cu înţelegere.De cîteva ori ne-am oprit în faţa unor scene asemănătoare. Un băiat urmărea o tânără adolescentă prinholurile unei şcoli: „Îmi pare rău, Nancy! ” O femeie de vârstă mijlocie îl ruga pe un bărbat cărunt s-oierte. „Ce le pare atât de rău, Iisuse? ” îl întrebam eu. „De ce nu încetează a mai vorbi cu oameni carenu-i înţeleg? ”

De la lumina de lângă mine veni gândul: ei sunt sinucigaşi, legaţi de consecinţele faptei lor. Acest gând m-a şocat, deşi ştiam că gindul venea de la El şi nu de la mine, fiindcă nu am mai văzutnici o scenă de o asemenea natură, aşa de parcă aş fi învăţat adevărul, pe care El voia să mă înveţe. Incet am obsevat şi altceva. Toţi oamenii vii, pe care i-am văzut erau înfăşuraţi cu o strălucire slabă,aproape ca şi un câmp electric pe suprafaţa corpului lor. Această strălucire se mişca când ei se mişcau,ca o a doua piele, ca o lumină ştearsă de-abia vizibilă. Mai întâi am crezut că este o strălucire reflectată ca dintr-o oglindă de la persoană de lângă mine. Darclădirile, în care păşeam nu reflectau nici lucrurile neânsufleţite. Şi atunci am descoperit că nici fiinţelefără trup nu reflectau. Şi propriul meu trup fără substanţă era fără această înfăşurare strălucitoare, cumam descoperit acum. La acest punct m-a condus lumina în înăuntrul unui bar murdar, în apropierea unei, cum se părea,mari întruniri marine. O grămadă de oameni, mulţi dintre ei marinari, stăteau câte trei la bar, pe cândalţii se înghesuiau la pereţi şezând în grupuri în jurul unor mese de lemn. Deşi unii beau bere se părea,că cei mai mulţi dintre ei turnau pe gură atât de mult whisky cât puteau umple paharele doi barmanitranspiraţi. După aceea am observat ceva ieşit din comun. Un număr de bărbaţi care stăteau la bar, păreau să nufie în stare să ducă paharele la buzele lor. Iar şi iar observam cum ei întindeau mâinile spre paharelelor, cum treceau mâinile lor prin pahare masive, prin mese de bar de lemn greu, prin braţele şi trupurilebăutorilor din jurul lor. Şi aceşti bărbaţi, aşa se putea observa la fiecare, n-aveau acea înfăşurare luminoasă, cu care erauînfăşurati ceilalţi. În consecinţă trebuia să aparţină coconul acela de lumină numai trupurilor vii. Morţii, adică noi, caream pierdut materia noastră tare, am pierdut deasemenea şi această < a doua piele > . Şi era limpede cănumai oameni aceştia vii, care erau înconjuraţi de această lumină beau în realitate, discutau şi ciocneaupaharele unul cu altul însetaţi. Ei nici nu vedeau fiinţele acelea deznădăjduite, însetate şi fără trup, nici nu simţeau întinderea nebunăa mâinilor acelora pentru a cuprinde unul din acele pahare. (Deşi îmi era limpede, uitându-mă la ei căacele fiinţe fără trup îi puteau vedea şi auzi pe ceilalţi. Tot mereu apăreu certuri nervoase din pricinapaharelor, pe care nimeni nu le aduce la buze) Eu eram de părere, că am văzut deja beţii grele, lapetrecerile asociaţiei studenţeşti din Richmond dar ce am observat la acel bar, din partea civililor şimilitarilor punea tot ce am văzut până acum în umbră. Eu am observat cum un marinar tânăr se sculaclătinându-se de pe scaunul de la bar, a mers doi sau trei paşi înainte şi a căzut greu la pământ. Doidintre colegii lui au pus mâinile pe el şi l-au tras de la acel loc. Dar nu aceasta era la ce m-am uitat eu. Am privit cu minunare cum coconul luminos din jurulmarinarului se deschise pur şi simplu. El se împărţi peste capul lui şi a început a se curăţa de la cappână la umeri. În acelaşi timp, mai repede, decât am văzut vreodată pe cineva în mişcare, se repezi unadin fiinţele acelea netrupeşti peste el, una din fiinţele acelea, care au stat mai înainte la o masă la bar.Ca o umbră însetată şi-a petrecut ea un timp alături de marinari şi a urmărit lacomă fiecare înghiţitură atânărului bărbat. Acum părea că se aruncă pe el, că un răpitor, pe prada sa. În următoarea clipă a dispărut figura săritoare, ceea ce mi-a pricinuit mare mirare. Aceasta s-aîntâmplat încă înainte ca cei doi bărbaţi să tragă încărcătura lor inconştientă la o parte, de la picioareleacelora, care stăteau la bar. Eu am văzut, foarte sigur pentru un scurt moment două persoane distincte,când l-au sprijinit pe marinar la perete, a fost numai o persoană acolo. Încă de două ori se repetă aceiaşi scenă, în timp ce eu priveam surprins la ei. Un bărbat căzuinconştient, repede ca fulgerul se rupse înfăşurarea din jurul lui, una din fiinţele netrupeşti dispărupentru a se arunca prin deschizătură aşa de parcă ar fi intrat în celaltă fiinţă. Era , oare, înfăşurarea luminoasă aşa ceva ca o platoşă? Era ea o protecţie împotriva, împotrivafiin ţelor netrupeşti ca mine? Era de presupus că aceste creaturi neadevărate au avut cândva corpuri tari,precum am avut şi eu odată. Presupunând că în timpul când ele au fost încă în trupurile lor şi-au formato dependenţă de alcool, care trecea peste aspectul fizic, până la acel psihic, ba chiar spiritual. Atuncicând şi-au pierdut trupurile au fost îndepărtate pentru totdeauna de la ceea ce şi-au dorit încontinu,excepţia fiind faptul ca ele să se fi mai aflat pentru scurt timp în alte trupuri. O veşnicie ca aceasta - gândul mă înspăimânta ca un duş rece - trebuia să fie într-adevăr un fel de iad.Dacă m-am gândit vreodată la aceasta, atunci mi-am închipuit întotdeauna iadul ca fiind un loc arzătorsub pământ, unde vor arde pentru totdeauna oameni răi ca Hitler. Dar cum ar fi dacă ar exista un nivelal iadului chiar aici pe suprafaţa pământului - nevăzut şi nepresupus de cei în viaţă, care erau în acelaşispaţiu? Cum ar fi dacă ar însemna să ramâi pe pământ, dar nefiind niciodată în stare, pentru a intra iarîn contact cu el? Eu mă gândeam la acea mamă a cărui fiu n-o putea auzi. Femeia care îşi dorea oţigară. M-am gândit la mine însumi, mânat de dorinţa de a ajunge la Richmond şi de a nu fi în stare de-

a fi văzut sau de a primi ajutor. Plin de dorinţe, arzând de cerinţe şi totuşi fără putere - aceasta ar fi într-adevăr iadul. Nu < ar fi > , am descoperit deodată. Acesta era. Acesta era iadul: şi eu însumi eram aşa de mult oparte integrantă ca şi celelalte creaturi fără trup. Eu am murit. Eu mi-am pierdut trupul meu pământesc.Acum existam într-un spaţiu, în care nu voi găsi nici un fel de atenţie. Dar dacă acesta de aici era iadul, dacă aici nu era nici o speranţă, de ce era el atunci lângă mine? Dece îmi bătea inima plină de bucurie, totdeauna când mă uitam la El? Fiindcă într-o formăatotcuprinzatoare El era aspectul cel mai important al acestei călătorii. Toate imaginile şi şocurile caremă cuprindeau, erau nimic în comparaţie cu importanţa Lui care se manifesta. Şi aceasta era, foartesimplă, că m-am îndrăgostit de persoană de lângă mine. În orice direcţie mă uitam, El rămâneaadevăratul punct de reper al atenţiei mele. Şi ceea ce am văzut de altfel, nimic nu se compara cu El. Şi încă ceva m-a flatat. Dacă eu puteam să-l văd, de ce nu-l puteau vedea toţi ceilalţi? El era prealuminos ca să fi putut privi la El ochi trupeşti - de aceasta mi-am dat seama imediat. Dar cu siguranţătrebuiau, totuşi să simtă oamenii în viaţa, cu care ne-am întâlnit, râul iubirii, care îi întâmpină ca ocăldură a unui foc imens. Şi ceilalţi care nu mai aveau ca şi mine ochi normali, care puteau fi distruşi trebuiau totuşi să simtădragostea arzătoare şi milostivirea din mijlocul lor? Cum putea să treacă cineva cu vederea, care îiîntâmpină mai aproape şi mai luminos decât soarele la amiaza? Excepţia făcând faptul că. . . S-a întâmplat pentru prima oară, când m-am gândit la aceasta, dacă s-ar fi putut întâmpla în acea zi,ceva mult mai important decât eu am crezut până acum, atunci când am mers la vârsta de 11 ani în faţaaltarului bisericii. Era posibil, ca eu într-adevăr să mă fi < născut din nou > , aşa cum zicea pastorul lapredică - cu darul unor ochi noi , chiar dacă nu înţelegeam nimic din asta. Sau l-ar fi putut vedea şi ceilalţi dacă atenţia lor nu era fixată pe lucruri lumeşti, pe care ei le-aupierdut? „Unde este inima voastră. . . ” Atâta timp cât inima mea era fixată pe faptul că, trebuia să mergîntr-o anume zi la Richmond , nu am fost în stare să-l văd pe Iisus. Poate că puteam să-l alungăm dincercul nostru vizual, dacă punctul principal al atenţiei noastre era fixat pe altceva. Noi eram iar în mişcare. Am părăsit portul de marină militară şi imprejurimile lui, cu străzile murdareşi birturile lui şi ne aflam acum la marginea unei câmpii netede şi imense, într-o dimensiune, în carecălătoria părea să nu coste nici un fel de timp. În timpul călătoriei noastre am vizitat locuri, unde morţiişi vii trăiau umăr la umăr unul cu celălalt: unde pluteau în aer chipuri fără trupuri, cu totul neobservatede cei vii, pluteau peste oamenii şi lucrurile pământeşti, spre care erau indreptate dorinţele lor. Oricum, chiar dacă eram vizibil încă undeva pe suprafaţa pământului nu puteam acum zări, nici unbărbat sau o femeie vie. Câmpia fermenta, era chiar plină cu horde de fiinţe netrupeşti; niciunde nu seputea vedea o persoană pământească înfăşurată cu lumină. Se pare, că toţi aceşti mii de oameni nu maiaveau trup, cum eram de altfel şi eu. Ei erau cele mai dezamagite, mânioase şi mizerabile fiinţe pe carele-am văzut vreodată. - „Doamne Iisuse! ” strigam eu. „Unde suntem? “ Mai întâi m-am gândit, că ne uităm pe un câmp de bătălie: peste tot erau oameni blestemaţi să ducă oluptă unul cu altul, ei se îndoiau , se loveau, se băteau ca sălbaticii. Acesta nu putea fi un război dinzilele noastre, fiindcă nu existau nici tancuri şi nici armament. Nici un fel de armă nu am văzut, cândm-am uitat mai îndeaproape, numai mâini şi picioare goale şi dinţi. Şi atunci am observat că nimeni nuse rănea. Nu curgea sânge, pe pământ nu erau întinse trupuri, lovitura, care trebuia să-l distrugă peadversar, îl lasă în aceiaşi stare, cum era şi mai înainte. Cu toate că părea că stau unul peste celălalt, era aşa, ca şi cum fiecare ar lovi în aer, în cele din urmămi-am dat seama, că ei nu se puteau atinge cu adevărat, deoarece ei nu posedau trupuri. Ei nu puteauomorâ, cu toate că aveau această dorinţă, victimile erau deja moarte. Şi aşa se avântară ei, unul sprecelălalt în nebunia fără putere. Dacă am presupus mai înainte, că am cunoscut iadul, acum eram sigur de aceasta. Până în aceastăclipă am privit la mizeria, care constă în a fi legat de lumea pământească, la care nu mai eram părtaşi.Acum am văzut că sunt şi alte forme de lanţuri. Aici nu erau oameni sau lucruri din substanţe tari, careputeau lega sufletele. Aceste creaturi păreau să fie legate de obiceiurile, simţurilor şi a emoţiilor, deură, desfrâu, gânduri şi închipuiri distrugătoare. Mai urâte decât loviturile cu piciorul şi muscăturile, care le făceau recipoc, erau agresiunile sexuale,pe care mulţi dintre ei le arătau prin pantomimi aprinse. Perversiuni , la care eu n-am visat niciodată, s-au încercat degeaba în jurul nostru. Era imposibil a spune, dacă urletele dezamăgite, care ajungeau lanoi, erau sunete adevărate sau numai transmisii ale gândurilor disperate. În această lume fără trup păreasă fie tortură. Ceea ce gândea cineva ori trecător sau nevoitor, era imediat vizibil pentru toţi din jurullui, mai complet, decât ar fi putut exprima cuvintele, mai repede ca sunetul.

Şi gândurile, care erau schimbate unul cu altul, cel mai mult, aveau de-a face cu cunoştinţasuperioară, cu abilitatea sau trecutul gânditorului. „Eu doar ţi-am spus! ” - „Eu am ştiut aceastadintotdeauna! ” - „Nu te-am avertizat! ” Un urlet, care se auzise în ecou. Cu un simţământ defamiliarizare adevărată mi-am recunoscut gândirea mea proprie. Acesta eram eu, propria mea voce -dreptul, purtatorul de decoraţii, omul, care mergea la biserică. La vârsta de 20 de ani nu mi-am formatîncă adevărata patimă trupească, nu ca acele fiinţe, pe care le-am văzut, cum încercau să ajungă maiaproape de bar. Dar în această nebunie de invidie şi importanţă faţă de propria persoană, m-am auzit pemine însumi încă foarte bine. În ciuda acestui fapt, nu venea nici de data aceasta o judecată hotarâtoare de la prezenţa de lângămine, numai compătimire faţă de aceste creaturi nefericite, care îi frângeau inima. Cu siguranţă nu eravoia Lui aceea ca cineva să se afle în acest loc. Ce altceva - ce îi ţinea în acest loc? De ce nu se scula simplu fiecare şi pleca? Eu nu puteam vedeanici un motiv, de ce această persoană, care era bătuta de bărbatul cu faţa desfigurată, nu pleca de acolopur şi simplu. Sau de ce nu pleca fata tânără pe o distanţă de o mie de mile între ea şi cei ce loveau canebunii cu pumnii lor ireali în ea. În realitate nu puteau ţine aceşti oameni nebuni victimile lor. Nu eraugarduri. Se părea că totuşi nimic nu-i oprea să plece pur şi simplu de acolo. Poate dacă. . . poate dacă, nu există un „singur” în această sferă a fiinţelor netrupeşti. Nici un colţprivat într-un univers, unde nu erau ziduri. Nici un loc, care nu era ocupat de alte fiinţe, a căror pradăerai pentru totdeauna. Cum ar fi, m-am gândit eu într-o panică care m-a cuprins deodată, dacă ar trebuisă trăiesc acolo pentru totdeauna, unde gândurile mele cele mai private nu mai erau deloc private? Fărăa le putea ascunde, nici o posibilitate de a minţi, cine sunt eu, ci să fiu ceea ce eram cu adevărat. Cepovară imposibila de purtat. Exceptând faptul că, fiecare în jurul meu ar avea acelaşi gânduri. . .Exceptând faptul că, ar fi un fel de alinare, dacă aş simţi şi pe ceilalţi, ca fiind tot atât de scârboşi camine şi dacă nu ne ramânea nimic altceva de făcut, decât să aruncăm cu veninul nostru unul într- altul. Poate acesta era răspunsul la această câmpie îngrozitoare. Probabil că a căutat prezenţa fiecare dinaceste creaturi în timp de aneoni sau secunde compania acelora, care erau tot aşa de mândri şi plini deură ca şi ei , înainte de a forma împreună societatea blestemaţilor. Poata că nu Iisus era acela care i-a părăsit, ci probabil erau ei aceia, care au fugit din luminăîndreptându-se către întuneric. Sau. . . erau ei cu adevărat aşa de singuri, cum păreau să fie la început?Incet am constatat că se putea găsi şi altceva pe această câmpie a fiinţelor, bătându-se unul cu altul. Euam simţit aceasta de la bun început, dar un timp îndelungat nu am putut recunoaşte acel lucru. Când amfost în stare să recunosc acel lucru, m-a nimerit ca o lovitură ameţitoare. Peste toată câmpia aceea tristă pluteau chipuri, care păreau să consteie din lumina. Mărirea şistrălucirea lor orbitoare m-au oprit de a-i putea recunoaşte mai înainte. Acum, după ce ochii mei s-aufixat asupra lor, am putut constata că, aceste chipuri nemăsurate se aplecau peste acele creaturi mici depe câmpie, poate că chiar vorbeau cu ele. Erau, oare, aceste fiinţe strălucitoare îngeri? Era lumina de lângă mine tot un înger? Dar gândul, carem-i s-a împlântat în minte atât de insistent în camera aceia mică din lazaret, suna aşa: < Tu eşti înprezenţa fiului lui Dumnezeu. > Era, oare, posibil ca fiecare dintre aceşti decedaţi mizerabili şinevrednici ca mine, să fie şi ei în prezenţa lui? Intr-o împărăţie, unde spaţiul şi timpul nu decurgeaudupă regulile de joc cunoscute mie, nu păţea el, oare, să stea lângă fiecare dintre aceştia, aşa cum stăteaşi lângă mine? Eu nu aveam răspuns la aceasta. Tot, ce am recunoscut limpede, era aceea că, nici una din acestefiin ţe certătoare de pe această câmpie n-a fost părăsita. Cineva era lângă ei, avea grija de ei şi le slujea.Şi tot aşa limpede era faptul că, nici unul dintre ei nu ştia aceasta. Dacă Iisus sau îngerii lui vorbeau cuei, ei nu-i puteau auzi cu siguranţă. Fluviul urii, care ieşea din inimile lor era neobosit; ochii lor tottimpul aţintiţi spre o persoană din preajma lor, pentru a o umili. Mi-ar fi fost imposibil să nurecepţionez cea mai mare şi impresionantă întâmplare de pe întreg cuprinsul câmpiei, exceptând faptul,că am privit la ea fără s-o văd. După ce am recunoscut aceste chipuri strălucitoare, am constatat cu mirare, că eu le-am văzut tottimpul, fără a-mi da seama de acest fapt, aşa de parcă, Iisus îmi putea arăta numai atât, cât eram în staresă văd. Ingeri au populat oraşele şi satele pline de viaţă, pe care le-am vizitat. Ei erau prezenţi înstrăzile, fabricile, ba chiar în acel bar neprietenos, unde nimeni nu era conştient de prezenţa lor maimult ca mine. Şi deodată am recunoscut, că există o explicaţie comună pentru toate scenele acestea, pe care le-amvăzut până acum. Era lipsa de a fi în stare să-l recunosc pe Iisus. Dacă a fost o cerinţă trupească, odorinţă pământească, o adâncire în propia fiinţă - orice, ce păşea în preajma luminii Lui, aceasta crea odespărţire, în care intram în contact cu moartea.

- 6 -

Noi ne-am aflat iarăşi în mişcare. Sau mult mai mult scena din faţă noastră - ea se schimba cumva. Ease deschise. Calitatea luminii era alta aşa, de parcă aerul deveni dintr-o dată mai transparent şi m-a pusîn situaţia de a putea recunoaşte, ceea ce părea să fi fost aici tot timpul. Şi iarăşi era aşa, de parcă Iisus îmi putea arăta numai atât, cât puteau cuprinde simţurile mele. Maiîntâi mi-a arătat o împărăţie a iadului, plină de fiinţe, care erau prinse într-o formă de respect de sine.Acum, în spate, peste toate acestea am început să presimt o împărăţie cu totul nouă. Clădiri imense seaflau într-un parc frumos şi luminos şi se putea constata o formă de rudenie între construcţiile distincte,un model după formă cum erau ele amplasate, ceea ce îmi amintea cumva de o universitate planificata;cu diferenţa că era comic să compari, ceea ce am văzut cu orice de pe pământ. Era mult mai mult aşa,de parcă toate şcolile şi universităţile acestei lumi la un loc erau numai reproduceri parţiale ale acesteirealităţi de-aici. Era aşa de parcă am fi intrat într-o cu totul altă dimensiune, aproape ca un alt fel de afi. După gălăgia din oraşele de pe timp de război şi vocile urlătoare de pe câmpie exista aici o paceatotpătrunzătoare. Atunci când am păşit într-una din aceste clădiri şi am mers printr-un hol înalt cuintrări masive era atâta linişte în jurul nostru, că eu m-am speriat vazând oameni mergând pe acolo. Eu nu puteam spune, dacă erau bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, fiindcă toţi erau îmbrăcaţi de la cappână la picioare în paltoane cu căciuli largi şi uşoare, ceea ce îmi amintea vag de călugări. Daratmosfera acestui loc nu era nici pe departe, ceea ce îmi închipuiam despre o mânăstire. Era mai multun centru de studiu imens, nemărginit, plin de entuziasm de o nouă descoperire. Fiecare, pe lângă caream păşit în holurile largi şi pe scările rotunde părea să fie prins într-o ocupaţie adâncă ; nu multecuvinte au fost schimbate între ei. Şi totuşi nu puteam constata nici o stare de neprietenie din parteaacestor fiinţe, mai mult o concentrare propiu- zisă. Orice ar fi fost aceşti oameni, ei păreau să fie cutotul uitaţi de sine - adânciţi într-o propunere imensa, cu totul peste puterile lor. Prin uşi deschise amobservat încăperi imense, pline de aparate complicate. Intr-una din încăperi se aplecau persoane cucăciuli peste tabele şi diagrame complicate sau stăteau lângă tablele de control la locurile lor de muncă,la care ardeau lumini. Eu am fost întotdeauna puţin mândru de începuturile învăţăturii mele ştiinţifice.La universitate am avut ca materie de bază chimia, ca materie secundară biologia şi am studiat în afarăde acestea matematica şi fizica. Dar dacă acestea aici au fost lucrări ştiinţifice de oricare formă, atunciele erau aşa de îndepărtate de ceea ce eu cunoşteam, încât nu puteam desluşi nici măcar domeniul destudiu, la care ei lucrau. Cumva simţeam eu, că se făcea un experiment imens, poate duzine şi duzinede astfel de experimente. - „Ce fac ei aici, Iisuse? ” am întrebat eu. Dar, deşi ardea din el o cunoaştere ca o flacăra de foc - şi dacă eu simţeam într-adevăr, că toateactivităţile pe acest < campus > imens îşi aveau izvoarele în Dumnezeu - atunci cu toate acestea nu-miluminau nici o explicaţie simţurile mele. Că înainte, dragostea era forma de discuţie: consimţământpentru necunoaşterea mea, înţelegere, care împrejmuia toată neânţelegerea mea. Şi încă ceva. . . în ciuda bucuriei Lui vizibile pentru aceste fiinţe din jurul nostru am auzit, că şiaceasta de aici nu era ultimul lucru, care voia El să-mi arate, El voia să-mi arate încă lucruri mult maimari, numai dacă eu le-aş putea vedea. Şi aşa i-am urmat în alte clădiri în această împărăţie a gândurilor. Noi am păşit într-un studiou, încare se compunea şi se cânta o muzică complicată, pe care eu pur şi simplu nu puteam să o desluşesc.Erau ritmuri dificile, intonaţii, care se aflau pe un nivel de ton mie necunoscut. < Frumos > , m-amgândit eu, < Bach este doar începutul! > După aceia ne-am dus într-o bibliotecă de mărimea întregii universităţi din Richmond. Atent amprivit în încăperi, care erau pline de la parchet până la tavan cu documente de mare preţ: de pergament,piele, metal şi hârtie. < Aici > mi-a venit gândul, < s-au stâns toate cărţile importante a întreguluiunivers. > Am ştiut imediat că aceasta este imposibil. Cum puteau fi scrise cărţi în afară pământului! Dar gândulrămase în continuare chiar dacă mintea mea îl nega. < Lucrările standard ale universului > , aceastăexpresie îmi reveni încontinu în minte, în timpul în care noi treceam prin încăperi , având tavanerotunde ca o cupă. Incăperi în care se citea şi unde se aflau înghesuiţi o grămadă de elevi tăcuţi. Atuncideodată, la uşa spre o încăpere mică, aproape o încăpere secundara: - „Aici se afla gândul central aacestui pământ. “

Noi ne-am dus iar afară în parcul liniştit, care ne aştepta. Apoi într-o clădire plină de maşinăriitehnologice. Inăuntru într-o construcţie a universului străină, în care ne conducea un < hol de pisică >la un rezervor, care părea să fie umplut cu apa normală. Inăuntru în ceea ce arătau a fi nişte laboratoareimense şi înăuntru în ceea ce putea fi un fel de staţie pentru observarea universului. Trecând pe acolomi-a crescut mirarea. - „Este acesta. . . cerul, Doamne Iisuse? ” am îndrăznit să întreb. Liniştea, strălucirea, ele erau cusiguranţă cereşti. Aşa că trebuia să mă debarasez de mine însumi - de eul meu gălăgios. - „Atunci când oamenii aceştia erau încă pe pământ, ei au crescut peste dorinţele lor proprii? “ Ei creşteau şi încă mai cresc. Răspunsul părea ca lumina soarelui în acea atmosferă de lucru intensiv.Dacă după creştere mai urma ceva, atunci aceasta n-a fost încă totul. Atunci. . . trebuia să fie încă ceva,ce le lipsea acestor suflete învăţate. Şi deodată m-am gândit, probabil acelaşi lucru lipsea ca şi celor din< împărăţia de jos > . Pierdeau, oare, din vedere aceste creaturi căutătoare, să-l vadă pe Iisus? Saupoate a-l vedea pe El ca fiind Iisus? Părţi şi scrieri despre El, ei aveau cu siguranţă; era limpede, căadevărul era acela, după care ei se străduiau concentraţi. Chiar dacă setea după adevăr i-ar puteadespărţi de adevărul însuşi, care stătea aici în mijlocul lor, în timp ce ei îl căutau în cărţi şi eprubete. Eu nu ştiam. Şi lângă nespusa Lui iubire păreau să fie identice propria mea neânţelegere cu toateîntrebările, pe care eu voiam să le pun. Poate aşa am constatat în încheiere, El nu poate să-mi spunămai mult decât eu pot vedea. Poate în mine nu există încă nimic, ce ar putea înţelege o explicaţie. Faptul central cel atotcuprinzător, rămânea de partea mea. Orice altă realitate, ce îmi era arătată de El,ramânea în umbră. El ramânea în fiecare clipă, punctul central al observaţiei mele. Aceasta este poate motivul, din cauza căruia eu am ratat exact momantul acela, când noi am părăsitsuprafaţa pământului. . . . Până la acest punct am avut impresia, că eram într-o călătorie - în ce formă, eu nu îmi puteam explica- o călătorie însuşi pe pământ. Chiar şi ceea ce am observat ca fiind o < câmpie mai înaltă > agândurilor profunde şi a învăţăturii, nu era evident prea îndepărtată de < câmpia fizică > , unde fiinţenetrupeşti erau încă legate de lumea materială. Din contră acum se părea că am fi lăsat pământul în urma noastră. Eu nu l-am mai putut vedea.Dimpotrivă acum se părea că eram într-un nimic nemăsurat, numai că m-am gândit întotdeauna laaceastă în legatură cu un cuvânt înfricoşător, dar nu aceasta era problema. O nespusă promisiune păreacă vibrează prin acel gol imens. Şi atunci am văzut, la o depărtare nemărginită, prea departe, pentru a putea fi văzut printr-o oarecareformă, după cunoştinţele mele. . . un oraş. Un oraş strălucitor şi nemăsurat de mare, destul de luminatpentru a putea fi văzut de la această depărtare neânchipuită. Strălucirea părea că vine de la zidurile şistrăzile şi de la acele fiinţe, pe care le puteam recunoaşte acum ca fiind în mişcare. De fapt, oraşul şitotul din el părea să fie făcut din lumina aceia, tot aşa ca persoana care era lângă mine şi era alcătuitădin lumină. La acea vreme încă nu citisem cartea recunoaşterii. Eu puteam să mă uit doar cu frică la acea piesă deteatru îndepărtată şi mă minunam, cât de luminoasă trebuia să fie fiecare clădire, fiecare cetăţean pentrua putea fi văzută de la acea depărtare, de ani de lumină! Puteau să fie fiinţele acelea strălucitoare, aşam-am întrebat pe mine însumi, acelea care, l-au păstrat cu adevărat pe Iisus în centrul vieţii lor? I-amvăzut în sfârşit pe aceia care, s-au uitat întru-toate la El? Aceia ce au privit aşa de bine şi aşa de exactîncât ei însuşi s-au transformat într-un chip de oglindă a lui Iisus? - Chiar atunci când am pus aceastăîntrebare, se părea că se îndepărtează de acel oraş două fiin ţe strălucitoare, venind direct spre noi. Ei semişcau în nemărginitul spaţiu cu viteza luminii. Dar atât de repede cât ei veneau spre noi, noi ne retrăgeam mai repede înapoi. Distanţa devenise maimare, faţa se făcuse palidă. Şi dacă am urlat tare din cauza pierderii, eu ştiam, totuşi că vederea meanedeplină nu putea acum îndura mai mult, decât o privire scurtă spre această împărăţie a cerului infinit.El mi-a arătat tot ce a fost posibil; acum ne îndepărtam în mare viteză. Zidurile din jurul nostru ne închideau. Ziduri, atât de strâmte şi în formă de cutie, că a durat câtevasecunde, înainte de-a recunoaşte încăperea mică din infirmerie, pe care noi, aşa îmi părea mie, ampărăsit-o cu o viaţă de om în urmă. Iisus încă stătea lângă mine, altfel n-aş fi putut suporta tăcerea de la spaţiul infinit spre dimensiuneaunei camere, asemănătoare cu o celulă din închisoare. Oraşul minunat încă mai strălucea în gândurilemele, îmi făcea semn, mă chema. Cu o indiferenţă deplină am observat că un om era întins pe pat subcearceaf, care umplea aproape tot spaţiul minuscul. Dar, într-un mod incredibil, eu aparţineam cumva de chipul acela acoperit. Eu m-am dus maiaproape. El umplea câmpul meu vizual, lumina se stinse. Disperat am urlat la El, ca să nu măpărăsească, ca să mă facă vrednic pentru acel oraş strălucitor, că să nu mă lase singur în acest locîntunecat şi strâmt.

Ca şi într-o legendă, pe jumătate uitată, mi-am amintit cum am căutat în holurile şi staţiile acestuispital, pentru a găsi dezamăgit trupul din pat. De la momentul cel mai singuratic al vieţii mele am fosttrecut în starea cea mai desăvârşită, pe care am cunoscut-o vreodată. Lumina lui Iisus a păşit în viaţamea şi a umplut-o în totalitate şi gândul, că voi fi despărţit de El, era mai mult decât puteam eu suporta. Chiar atunci când m-am rugat aşa, am simţit cum dispărea din mine inconştienţa mea. Simţurile meles-au tulburat. . . eu nu mai ştiam pentru ce mă lupt. Gâtul îmi ardea şi greutatea de pe pieptul meu,aproape că mă sufoca. Eu mi-am deschis ochii, dar ceva era pe faţa mea. Mi-am mişcat mâinile peste cearceaf pentru a pipăice era, dar mişcările braţelor mele erau aşa, de parcă aş fi încercat să ridic greutăţi cu plumb. Intr-unsfârşit s-au pus mâinile mele una peste alta. Cu mâna mea dreaptă am simţit inelul cu piatră ovală la alpatrulea deget al mâini mele stângi. Incet l-am întors şi iar l-am întors, în timp ce întunericul măcuprindea.

- 7 -

Patru convorbiri au fost necesare pentru a-i spune lui Fred atâtea despre povestea mea. El m-aîntrerupt din când în când, pentru a pune întrebări sau a oferi explicaţii - şi pentru a-mi aduce lacunoştinţă, că el probabil nu-mi va crede nici un cuvânt. Dimpotrivă, acum el stătea aici liniştit în totalitate, în timp ce pe masa mea de birou se schimbaunumerele de la ceasul meu digital. Am auzit cum s-a deschis uşa de afară şi s-a închis iar şi cum veneapacientul următor. M-am uitat la ceas; noi aveam încă zece minute. - „D-voastră v-aţi. . . reântors la viaţa pământească? ” a întrebat Fred în sfârşit. - „A şa îmi explic eu acum toate acestea, ” am spus eu. „Atunci nu ştiam prea multe despre toateacestea. În următoarele două sau trei zile am fost încă des inconştient. Eu am avut câteva vise în febra,apăsătoare - toate cele, ce se aşteptă de la o boală serioasă. ” Acesta a fost lucrul principal, i-am explicat eu. Când mi-am redobândit conştiinţa, mi-a fost foarteconştientă boala. Problemele trupului meu m-au preocupat în primul rând, toate celelalte le-am respinsdin gândirea mea. Dar în timp - ce, am fost în afară trupului meu? Eu nu ştiam cum altfel să descriuacea stare - atunci n-am avut dureri. Nici o simţire trupească de orice formă. Lucrul următor, de care mi-am putut aminti cu siguranţă, am continuat eu, a fost deschiderea ochilormei cu mari dureri de cap, văzând o soră, care îmi zâmbea. - „Este bine că vă aflaţi iar printre noi, ” a spus ea. „Un timp ne-am gândit că nu ve-ţi razbi. ” Eu mi-am lins buzele crăpate de febră. „Ce zi este astăzi? ” am întrebat eu cu greu. - „Este ajunul crăciunului, domnule Ritchie. ” Concediul pentru zilele de sărbătoare a personalului dinspital a fost tăiat, a mai adăugat ea, din cauza epidemiei de gripă şi a cazurilor grave de aprindere deplămâni din infirmerie. Eu încercam să mă gândesc la o altă întrebare, ca ea să nu mă părăsească. Cumva trebuia să-iîmpărtăşesc lucrul, ce mi s-a întâmplat. Da, spuse ea, ei au avut aproape în fiecare zi zăpadă. Numeleei, aşa îmi povestea ea, este locotenent Irvine. - „Eu tocmai am avut cea mai miraculoasă întâmplare, ” am întrerupt-o eu. „Ceva, ce fiecare de pepământ trebuia să ştie. “ O tuse m-a cuprins. Locotenentul Irvine trebuia să-şi împingă braţul sub spatele meu, pentru a măpune pe şezut şi pentru a-mi putea da o gură de apă. „Nu povestiti acum mai departe, ” a spus ea, „Eumă voi reântoarce mai târziu la d-voastră. “ Şi adevărat, mă gândeam, ce-i voi spune. < Eu tocmai l-am văzut pe Dumnezeu? Eu am fost în iad?Eu am văzut puţin cerul? > Ea trebuia să se gândească, că aş fi puţin nebun. Indată ce intra cineva în camera aceea mică, am încercat toată săptămâna să descriu lumina, care aumplut aceea cameră şi întrebarea atotcuprinzatoare, care El mi-a pus-o mie. Eu nu am reuşit să spunmai mult de câteva cuvinte. - „D-voastră ar trebui să vă liniştiţi. Încercaţi să nu vorbiţi, ” era de părere doctorul sau sora medicală- şi chiar că vocea mea nu era mai mult decât o răguşală. Doctorii şi asistentele medicale erau, se pare,mai mult interesaţi de fapt de respiraţiea mea, temperatura mea şi grămada de lichide înjectate mie pecale intravenoasă. Din atenţia care mi-a fost împărtăşită, a fost limpede, că acest caz al meu, era maimult un caz de rutină. Şi cu trecerea zilelor m-am apropiat încetul cu încetul la acea întâmplare care s-apetrecut în holurile spitalului, atunci când l-am întâlnit pe Iisus. - „Timpul nostru de astăzi a expirat, ” i-am spus lui Fred, „dar mâine vă voi povesti, ceea ce am pututafla de la doctori, dacă doriţi aceasta. ”

Fred venea acum zilnic, chiar dacă rămânea fără aer, mergând drumul scurt de la parcare la biroulmeu. Era deci următoarea după-amiaza, când am vrut să continui istorisirea mea. . .

- 8 -

După ce am căzut în inconştienţă la aparatul röntgen, aşa am aflat, am fost dus într-o încăpere micăizolată în apropierea staţiei, unde la starea mea s-a pus diagnosticul de aprindere de plămâni pe ambelepărţi. În ciuda tuturor încercărilor din partea spitalului în următoarele 24 de ore - în 1943 era < omedicină miraculoasă > încă la începutul ei - s-a înrăutăţit starea mea. Dimineaţa devreme în data de 21 decembrie, 24 de ore după ce am fost adus inconştient în aceaîncăpere mică, făcuse asistentul sanitar vizitele sale regulate pentru a da medicamentele. El a venit îndormitorul meu şi nu mi-a mai putut simţi pulsul. El mi-a controlat respiraţia. Nimic. După aceia mi-amăsurat presiunea arterială, iarăşi nimic, după care el a fugit imediat la doctorul de gardă. Doctorul de gardă a apărut imediat şi degeaba a repetat el însuşi testele, dar a ajuns la aceiaşiconcluzie. În sfârşit s-a ridicat el, „Acesta este mort, într-adevăr, ” a spus el asistentului, „După ce veţitermina înmânarea medicamentelor celor bolnavi, pregătiţi-l pentru morgă. “ El a spus aceasta cu o strângere de inimă; au fost deja o sumedenie de morţi în luna aceasta în CampBarkley. Anvoios îmi puse mâinile pe pătura de lână, trase pătura de pat peste faţa mea şi s-a întorsînapoi la staţie, pentru a face, ce putea el pentru cei în viaţă. Asistentul îşi continuă şi el rondul. Şiacesta trebuie să fi fost momentul, când m-am întors înapoi în acea încăpere mică, căutând dezamăgittrupul meu şi când am văzut o înfăţişare, care era acoperită cu o pătură de pat. . . Aproximativ nouă minute mai târziu s-a întors asistentul, aşa sta scris în foile spitalului, pentru a-mipregăti trupul spre morgă. Dar cu siguranţă s-a mişcat mâna mea pe pătura de lână! Iarăşi a fugit asistentul la medicul de gardă. Ofiţerul se reântoarse cu el, m-a examinat a doua oară şim-a declarat mort pentru a doua oară. Fără îndoială, că şi-a închipuit ceva tânărul asistent după onoapte de serviciu lungă şi singuratică! Şi atunci m-i se întâmplă ceva, ce m-i s-a conştientizat de-abia ani mai târziu. La acel timp, când amfost înştiinţat de aceasta , am fost, bineânţeles, surprins, dar nu aşa de lipsit de cuvinte, cum sunt astăzi,întotdeauna când mă gândesc acolo. Asistentul nu acceptă decizia ofiţerului său superior. „Poate“, aşa propuse el, „ar trebui să-i aplicaţi oinjecţie cu adrenalină direct în mijlocul inimii. “ Pe deoparte era de neconceput ca un recrut să i se împotrivească unui ofiţer, mai ales în domeniulmedicinii, dacă recrutul era un sanitar necalificat şi ofi ţerul un doctor examinant. În al doilea rând eraridicol, din punct de vedere medical, ceea ce sanitarul propusese. Este adevărat că, în acele zile seîncerca ocazinal injecţia de adrenalină în inimă, pe lângă uzul larg răspândit al masajelor de inimă şişocurilor electrice, dacă bătăile inimii se opreau. Dar aceasta se întâmpla doar atunci când inima unuipacient sănătos din temelie a încetat de a mai bate din cauza unei oarecare întâmplări, ca de exemplu laun înecat, unde revenirea bătăilor inimii era împreunată cu speranţa de a-l repune pe om în viaţădefinitiv. Dacă, însă, întregul sistem se destrăma din cauza unei boli ca aprinderea de plămâni, nu are nici unefect, dacă laşi să lucreze muşchiul inimii de câteva ori. Din punct de vedere tehnic, se pot repune înfuncţiune bătăile inimii pentru puţine minute, dar, cu aceasta, nu poţi schimba starea generală. Chiar, căstarea mea nu mai era de schimbat, ceea ce fiecare medic ar fi confirmat; creierul ar fi fost distrus fărăsperanţă, după un timp aşa de lung fără oxigen. Şi totuşi acceptă doctorul ştiutor propunerea soldatului mic şi neştiutor de lângă el, chiar dacă el eraconştient în totalitate de neânţelepciunea faptei sale. „Aduceţi, vă rog, o trusă sterilă din încăperea cumedicamente! ” îi spuse el. Când a reapărut sanitarul iarăşi ofiţerul umplu o injecţie cu adrenalină şiîmpunse acul în inima mea. Mai întâi neregulat, dar bătăile inimii începură. Atunci, când cei doi priveau la mina încăneâncrezatori, s-a întărit pulsul cu inima bătând ritmic. Un moment mai târziu începuse respiraţia. Tensiunea mea se ridicase. Respiraţia devenise maiputernică. . . Nu era în nici un caz o însănătoşire imediată. Trei zile trecuseră înainte ca eu să-mi recapăt deplinamea conştienţă, cinci zile, înainte ca eu să fiu tăiat de pe lista cazurilor critice, două săptămâni, înaintaca să mă pot scula iarăşi din pat. Dar, de-abia acum, după ce am în spate 27 de ani practică, pot să-miînchipui nedumerirea, cu care trebuie să fi urmărit doctorii procesul meu de recuperare. Cu timpul îmimergea destul de bine, ca să pot pune întrebări, atât ofiţerului de gardă din acea noapte, cât şisanitarului, a cărui intuiţie inexplicabilă s-a arătat a fi corectă. Amândoi au fost transferaţi peste ocean.

Dar eu am primit vizita personală a Dr. Donald G. Francy, ofiţerul superior, căruia i s-a adus lacunoştiinţă întâmplarea din acea seară de către ofiţerul de gardă. Dr Francy a numit recuperarea mea <cazul cel mai minunat de medicină, care mi s-a întâmplat vreodată > şi scrise ani mai târziu într-orelatare legalizată notarial: < Soldatul George G. Ritchie. . . fiinţei care a fost rechemată şi a revenitdupă moarte la o sănătate puternică, acest lucru trebuie să fie explicat pe o altă cale decât ceaconvenţională. >

- 9 -

În decursul acelui timp, aşa îi povesteam lui Fred Owen, mă interesau foarte puţin amănunteleînsănătoşirii mele. Eu numeam revenirea în această viaţă, ca fiind un nenoroc; aş fi fost supărat peaceia care m-au însănătoşit, dacă aş fi avut puterea să mă supăr. Cel mai mult timp stăteam doar întins pe patul meu, fiind un bărbat tânăr foarte bolnav şi mă luptamcu întâlnirea imensă, cu care m-am confruntat în dormitorul meu. Eu mă gândeam la Iisus. Îmi doreamsă fi ştiut, cum să pot povesti altora despre El. De-abia îmi puteam închipui, cum era să trăiesc fără să-lvăd. Fragmentele de timp, în care păream că pot să rezist cel mai uşor despărţirea de El, erau acelea, cândcineva venea în camera mea. Sanitari, sore, doctori îmi era totuna; inima îmi bătea mai tare când apăreacineva. Locotenentul Irvine - Retta îi era numele mic, cum am descoperit, chiar dacă, bineânţeles, nuîndrăzneam să-l folosesc - era deosebit de credincioasă la < uitarea înăuntru > , cum o numea ea şi defiecare dată încercam eu iarăşi să le povestesc, ceea ce am trăit. „Era cel mai luminos soare, pe care şi-lpoate imagina cineva, numai că nu era un soare arzător. . . ” Greumântul cel mai mare era acela că, nugăseam destule cuvinte, pentru a explica cea mai mică parte şi eu puteam constata că, încercările meleîi nedumereau numai. În retrospectivă sunt de părere că Retta Irvine nu avea mai mult de 26 sau 27 de ani, o blondădraguţă, cu o înfăţişare curată şi un surâs câştigător, dar în ochii mei ea părea de o vârstă mijlocie, ofemeie mai în vârstă, căruia îi puteam spune problemele mele. Fiindcă nu îi puteam explica lucrul acelacu lumina şi cu lumea care mi-a arătat-o El, îi povesteam de şcoala de medicină şi cum ar fi trebuit săîncep cursurile cu trei săptămâni mai înainte. Acest lucru i-a fost imediat simpatic. Era nemaipomenitsă vorbesc cu ea. Să mă uit într-o faţă omenească şi să fiu privit de ea, să vorbesc cu ea şi să văd, cumreacţiona, de ce n-am recunoscut această minune deja mai înainte? De îndată ce am fost în stare să merg încă nesigur, afară pe staţie se reântorceau mai mult fantomelemele şi eu începeam s-o chinui cu ele, să mă pună înt- unul din paturile simple unde se aflau oameni îndreapta şi în stânga mea. Eram surprins când îmi aminteam cum eram înaintea acestei întâmplări: opersoană timidă şi mai degrabă introvertită. Numai între cercetaşi şi între studenţi îmi era uşor să fiu euînsumi faţă de celelalte persoane, fiindcă eram împreună cu acelaşi grup zi de zi. Acum, deodată, m-amdescoperit pe mine însumi, cum salutam oamenii mie cu totul străini, ca pe nişte prieteni de-o viaţă.Singurătatea deplină pe care am cunoscut-o atunci când am cutreierat aceleaşi staţii de spital, nevăzut şineaşteptat m-au schimbat în profunzime. În fiecare seară când se stingeau luminile şi încetau discuţiile, stăteam culcat aici şi priveam la rândulde lumini, care se aflau pe cealaltă parte a holului şi îmi aminteam fiecare amănunt a acelei nopţi ieşitedin comun, atunci când însuşi lumina a păşit în această baracă de lemn plictisitoare. Mai era El încăaici? Eu voiam să ştiu aceasta neapărat. Era numai aşa, că El orbea ochii noştri naturali prea tare aşa canimeni dintre noi să nu-l poata vedea. Eu eram aşa de descurajat, că de-abia îndrăzneam să povestescaltora, despre ceea ce mi s-a întâmplat. Descurajare, dar şi puţină ocrotire de sine. Mie îmi plăceacolegialitatea, aceasta nou descoperita de pe staţie prea mult, ca să risc să fiu văzut de ei ca un outsidersinistru. Dar în fiecare noapte îmi aminteam ore întregi fiecare imagine, fiecare ton a acelor impresiinespus de vii. Mai întâi împărăţia iadului, unde mi-a fost îngăduit să mă uit cel mai mult. Unde oamenicare nu aparţineau mai departe de acest pământ şi nici nu puteau evada de acolo - nu putea evada de laintrigile, patimile, mândria cărora le-au permis să-i ţină acolo. Atunci vizita scurtă într-o împărăţie,unde egoismul a fost lăsat deoparte, unde totul era o căutare fără scopuri egoiste după adevăr. Undeaproape am crezut că sunt în cer, până ce am văzut la urmă puţin mărturisirea: oraşul minunat. Eu l-amvăzut doar pentru o clipă, totuşi el mi-a rămas în toată întâmplarea aceasta cel mai limpede în faţăochilor. Foarte usturător.

Ce puteau să însemne toate acestea? De ce s-au arătat mie asemenea lucruri, de ce nu şi celorlalţioameni? Inainte de toate, ce trebuia să încep, cu toate acestea? Aceasta era întrebarea care mi-a pus-o şi Fred Owen, când s-a pus în scaunul de lângă mine şi mi-aspus aceste cuvinte ale lui cu o respiraţie greoaie. - „Se vede aici într-adevăr o diferenţa în viaţa d-voastră? Şi în ceea ce aţi făcut? Pe de alta parte esteaceasta, cei drept, foarte fascinant, dacă ai o legătura interioară cu Dumnezeu şi toate acestea, dar eunu-mi pot închipui ca aceasta ar putea însemna foarte mult pentru cineva. “ O legătura interioară. . . Descopeream eu, oare, puţina invidie în aceste cuvinte? Dacă era aşa, atuncia fost evident ca am uitat să spun cel mai important lucru a acestei întâmplări. Aceasta n-a fost ocălătorie la cer, i-am amintit eu lui Fred. Dacă am văzut eu cerul absolut, atunci numai de la o distanţafoarte mare, neajunsa pentru o persoană cum eram eu, sau cum îmi închipuiam eu să devin. Tot aşa depuţin am crezut eu, ca m-am uitat în adâncurile iadului, fiind un băiat de 20 de ani; de exemplu, eu nuam văzut marea de foc, despre care sta scris în biblie. Dar ce-am văzut despre viaţa viitoare, cum se părea ca oameni ca mine afla despre aceasta, a fost iaddestul pentru mine. Destul, pentru a mă cuprinde o frica fierbinte, lunga de o viaţa în faţă oricaruipozitii, oricarei patimi, în faţă tuturor prioritatilor, care nu puteau să facă din mine o fiinţa cum le-amvăzut pe acelea acolo. Pentru mine nu mai există întâmplări începând de la acea noapte în Texas, i-ampovestit lui Fred, numai este nici o întâlnire < nesemnificativa > cu oamenii. Incepând de atunci ampetrecut fiecare minut a fiecărei zile conştient de prezenta unei lumi mai măreţe. Şi destul de ciudat, minunatiile acelei lumi şi nu grozaviile aceleia mi-au făcut aşa de grea întoarcereaîn viaţa. Contrastul între dragostea lui Iisus şi lumea în care eu mă aflu în care eu trebuie să trăiesc maideparte a făcut ca anii, care au urmat după boala mea să devina cei mai grei ani din viaţa mea. „Ce s-aschimbat? ” m-a întrebat Fred. Pentru a-i spune adevărul, ceei ce i-am şi promis ca voi face, am ştiut catrebuie să-i povestesc lui Fred şi cei drept, să-i povestesc cinstit, ce s-a întâmplat mai departe.

- 10 -

La trei săptămâni de la întâlnirea mea ciudată cu Hristos s-a oprit locotenentul Irvine în faţă patuluimeu, cu o noutate neaşteptat de buna. Colegiul de medicina din Virginia a ţinut liber un loc de studiupentru mine! Imediat când voi fi în stare să încep călătoria spre est, aşa mi-au spus, să mă prezint la ei. Iarăşi a devenit însanatoşirea mea o cursa contra timpului; fiecare zi de studiu pierduta însemna, maimult de invăţat, mai puţine şanse de-a putea tine pasul cu programul. „Trebuie să mâncaţi, ” a spuslocotenentul Irvine de fiecare dată când mă vedea. „Noi n-avem voi să aratam pacienţilor curba lor, dareu vă pot spune cu siguranţă ca, nu veţi fi externat de aici, până ce nu vă veţi îngrasa cu cel puţin 7kilograme. ” Şi aşa mâncam şi mă îndopam cu pireu de cartofi, care îmi ramânea în gura ca o soluţie delipit, beam lapte până ce simpla vedere unei sticle de lapte îmi întorcea stomacul pe dos. în sfârşitt, într-o zi limpede şi cu mult vânt, într-o zi de ianuarie târzie, exact o luna după începereastudiului de medicina, am primit externarea din infirmeria din Camp Barkley. Eu stăteam aici şipriveam cu luare aminte, la biletul de călătorie din mâna mea. Armata nu a rezervat numai un locpentru mine, ci şi un pat în vagonul de dormit al trenului, care va pleca în după-amiaza următoare dinAbilene, un lux care n-a fost până acum pentru un soldat neânsemnat ca şi mine şi un avertismentlimpede la faptul ca mai trebuiau făcute încă multe pentru recuperarea mea. Greutatea mea la externareera scrisă în foi: 60 de kilograme, 20 de kilograme mai puţin decât cele 80 de kilograme cu care amvenit. Şi 60, aceasta ştiam eu, însemna cel puţin şapte kilograme mai mult decât am avut atunci. . . Dar indiferent, eu mă duceam la şcoala de medicina: ei mi-au rezervat un loc! Eu am sunat-o pemama mea vitrega, pentru a-i spune la ce ora va ajunge trenul la Richmond. Ea mi-a scris scrisoriregulat, în tot acest timp, în care am fost în spital şi mi-a asigurat, ca înţelege, ca sunt prea bolnavpentru a-i răspunde la scrisori. Eram bucuros, ca ea credea aceasta şi îi datorăm mulţumiri biroului deinfirmerie ca a ţinut-o la curent cu evolutia însănătoşirii mele. Eu n-am avut niciodată un contactnemapomenit de bun cu ea. Priveam de pe fereastra vagonului de marca Pullman, în timp ce peisajul derula pe lângă mine:Texarkana. . . Little Rok. . . Memphis. . . trenuri diferite, locomotive diferite, la care era agatat vagonulmeu în drum spre est. În vest Virginia urcam încet spre Charleston. Şi atunci am trecut graniţa statala spre Virginia.Covington, Clifton, Forge, Wayensboro - cât de minunate erau toate acestea! Rîurile pline de apa,pădurile în care am fost cu cortul cu grupul meu de cercetasi. Atunci drumul ducea în jos pe partea deest a Blue Ridgului spre Charlottesville şi în sfârşit la Richmond. S-a făcut iar întuneric, când am ajuns la Richmond 48 de ore după ce am urcat în tren în Abilene.Sub podul de cale ferata se târa treficul de sfârşit de lucru, bara la bara prin străzile noroioase. În

direcţia în care mergeam, puteam recunoaşte, în lumina slabă de iarna, imensul roşu de sticla adepoului de pe strada principala. Cu inima batând tare, m-am îmbrăcat cu paltonul. Ori din cauzaslăbiciunii, ori a nervozitatii de a ajunge acasă, picioarele mele tremurau şi greutatea paltonuluiaproape ca mă tragea la pământ. Prin fereastra trenului puteam recunoaşte ca peronul era plin decălători, cei mai mult ca mine, în uniforma. Atunci am văzut-o pe mama mea vitrega. Inalta, mai slabă decât am retinut-o în minte, parul ei satenşi lung până la brâu era împletit ca un ghem sub palarie. Ea mergea încoace şi încolo pe peron, tragând-ul pe Henrey după ea, care avea vârsta de 10 ani. Eu am tras afară kucrurile mele de sub scaun şi m-am chinuit să ies în jos pe culoar; în Abilene ei aupus pe cineva să-mi ducă lucrurile grele în tren. Mama m-a zărit atunci când am coborât treptele. Înurmătorul moment m-au îmbrăţişat braţele ei, în timp ce Henry încerca să se urce pe spatele meu.Mama nu spunea nimic despre înfăţişarea mea, dar după câtva paşi ea cuprinse în linişte valiza mea dearmata şi o du-se ea mai departe. Ea ne conduse şi la lift, în loc să mergem pe trepte în jos spre strada şiîmi spuse tot timpul nautati din familie. Bruce Gordon zacea în pat cu o raceala. Craciunula fostsinguratic cu tat şi cu mine în depărtare. Mama Dabney m-a invitat în dimineaţa următoare la miculdejun la Moss Side - „Pâine cu unt, de aceatsă poţi fi sigur! - încă înainte de a mă prezenta la colegiu laora noua. Mai târziu în acea seara, când Henry şi Bruce Gordon dormeau deja, statuseram eu şi cu mama la obautura compusă din vin, apa şi oua, care ea la ţinut pentru mine până acum. - „George? “ Eu m-am uitat la ea şi am văzut ochii ei caprui atintiti asupra mea. - „Tu ai trăit ceva, George. Este aceasta ce-mi poţi povesti? “ Eu am ridicat umerii puţin neajutorat. Când am fost copil am bănuit întotdeauna ca ea putea să-micitească gândurile. Şi deodată, acolo în încaperea aceea cunoscută, cu photografia tatălui meu pesemineu, s-a întâmplat ceva straniu. Dupe ce am încercat săptămâni întregi să povestesc cuivaîntâmplarea mea, m-am descoperit pe mine însumi ca o fac. M-am descoperit cum o povestesc mameimele vitrege, acelei femei, cu care m-am opus toată viaţa să duc vreo discuţie. Cum îi aduceam ei lacunoştiinţa ceea ce nu eram în stare să-i spun altcuiva. Eu m-am auzit pe mine însumi discutând cum am sarit din pat şi m-am întors şi am descoperit unbărbat tânăr, care stătea acolo întins pe pat. M-am auzit povestind despre zborul meu cu viteza marespre Richmond. Despre reântoarcerea mea la Camp Barkely şi căutarea după mine însumi. Desprelumina şi despre călătoria pe care am efectuat-o noi. Ea a ascultat tăcuta la întreaga relatare şi deabia se mişcă pe canapea. Ea studia faţă mea cu acei ochi,cărora nimic nu le scapa. Şi în timp ce eu povesteam mi s-a conştienţizat ceva, ce a fost tot aşa deminunat ca suvoiul de vorbe a nunui bărbat tânăr cu limba grea, era cum eram eu: nu era din cauza camă credea, oricum ea mă credea cu siguranţă. Ceva se schimba în mine, o schimbare nemaipomenita apunctului meu de vedere, aşa încât n-am mai văzut în faţă mea, mama vitrega a lui George Ritchie, cipe Mary Skein Ritchie, o persoană cu propria ei istorie a vieţii. Pentru prima oară am văzut femeia acea tânăra inimoasa, care nu a luat doar rolul unei mama faţă demine şi de Mary Jane, ci şi rolul unei persoane care ne educa într-o casnicie, în care tatăl venea acasădoar la sfârşit de săptămână. În cida faptului că povesteam mai departe, am < auzit > ceva, ce tata mi-aspus odată, ceva, ce n-am reţinut niciodată mai înainte; mama noastră vitregă a fost aceea, care ainsistat să aştepte trei ani, înainte de a avea proprii ei copii, deoarece se putea dedica în întregime mieşi lui Mary Jane. Eu am continuat cu relatarea mea, despre oraşul ceresc şi cum îmi doream să-l văd din apropiere. Darce am înţeles pentru prima oară a fost aceea cum că mama Dabney a fost ameninţată de noua căsătoriea tatălui nostru. De ce mi-am amintit atât de des, că Mary Skein nu era propria mea mamă. Mi-amamintit cum m-am retras în adolescenţa mea, cum eram cu toane şi duşmănos, dar cum am cunoscutdurerile inimii, pe care i le-am pricinuit acestei femei iubitoare din faţa mea. Când am terminat cu povestirea mea, am stat amândoi tăcuţi un timp îndelungat. „George, ” şoptimama mea în sfârşit „Dumnezeu ţi-a adus la cunoştinţă mari adevăruri. “ El încă mai face aceasta, m-am gândit eu. În timp ce povesteam despre acceptarea meanecondiţionată, care am întâlnit-o la Dumnezeu, s-a născut în mine o stare cu totul nouă, aceia de a oaccepta pe mama aşa cum era. Care era puterea tăinuită în simpla relatare a acestei întâmplări? Eu m-am întrebat ce ar aşteptaDumnezeu de la mine după o asemenea întâlnire. Era aceasta o parte a răspunsului? Pur şi simplu. . . săpovestesc despre această întâmplare?

- 11 -

Dar dacă venirea mea acasă a decurs mult mai bine decât eu am sperat, atunci prima mea zi la colegiulde medicină a fost cu mult mai rău. Eram cu mai mult de o lună în urma celorlalţi studenţi din clasă;grămada de cărţi care ei mi-au pus-o în spate, aproape ca n-am putut s-o duc acasă şi nici vorbă de aciti şi de a înţelege. În orele din timpul săptămânii aruncau profesorii în jurul lor cu cuvinte latine de 10litere. În jurul meu îşi luau studenţii notiţe cu hărnicie, în timp ce eu încercam pur şi simplu să înţeleg,ce înseamnă subiectul acela. Sănătatea mea lucra şi ea împotriva mea. Numai mersul încoace şi încolo de la o clădire la cealaltă pesuprafaţa universităţii, îmi tăia respiraţiea şi concentrarea. În acea seară îmi ridicam capul mereu în susşi constatam, că adormisem la masa de scris. Fiecare student în primul semestru a primit o pungă simplă maronie, care conţinea un sortiment deoase umane - o coastă, un os din măduva spinării, un antebraţ şi o tibie - cu care să ne familiarizăm.Intr-o zi mi-am pus punga undeva unde n-am mai găsit-o şi mi-am urmărit paşii cu luare aminte înapoiîn încăperea de anatomie. - „Ai văzut tu o pungă cu oase? ” am întrebat eu un student care stătea la intrare. El certă firea mea slăbănoagă. „Bineânţeles, ea stă direct în faţa mea. “ Cu timpul intrasem într-un cerc vicios. Grijile împilau timpul meu de studiu. Atunci nu puteamefectua nimic şi mă îngrijeam şi mai mult. Ceilalţi păreau toţi atât de siguri de sine, atât de mulţumiţicu performanţele lor. In timp ce treceau săptămânile, începusem să mă simt ca un prost singuraticînconjurat de genii. Şi atunci, în mai se întâmplă ceva foarte frumos. Am cunoscut-o pe Marguerite Shell deja de câţiva ani, atâta timp cât fratele ei era membru a PhiGams la universitatea din Richmond. Bob Shell devenise repede cel mai bun prieten al meu şi eu amîntâlnit-o pe Marguerite pentru prima oară la el acasă în Lawrenceville, un oraş mic, situat laaproximativ 70 de mile la sud de Richmond. O faţă mică cu păr maroniu şi ochi albaştri, culoareacerului a unei dimineţi de aprilie, aşa mă gândeam eu. Marguerite era cea mai frumoasă faţă, pe caream văzut-o vreodată. Dar în legătură cu o întâlnire, eu ştiam, că nu am nici o şansă la ea. Ea era foarteîndrăgită şi puţin timp după ce ne-am cunoscut, a fost într-adevăr agăţată de unul dintre fraţii meicercetaşi. Bob Shell era acum în programul de marină - V - 12 la universitatea din Richmond. Intr-o seară m-asunat el cu o noutate: Marguerite şi prietenul ei s-au despărţit. Aceasta a fost o surpriză, dar mai mare a fost surpriza că, am mijlocit o întâlnire cu ea per telefon şiea a fost de acord. Benzina era o problemă în timpul raţionalizării de război, dar eu am convins-o pemama Dabney, să-mi împrumute oldsmobilul ei de culoare albastru marin şi suficiente foi ca să-micumpăr benzina pentru mersul cu maşina la Lawrenceville. Oldsmobilul din anul 1941 era una din celemai frumoase maşini care au fost construite vreodată, cu o formă nemaipomenită, cu o podoabă decrom la ventilator şi mă gândeam că voi face o impresie foarte bună, atunci când am virat în curteafamiliei Shell. Mândria mea fusese cumva călcată când Marguerite se uită în spate peste umărul meuprin uşa maşinii şi întrebă: „Unde este Bob? ” Dar, chiar dacă ea s-a aşteptat să venim amândoi preferacumva să fie cu mine şi noi am avut o seară foarte frumoasă. După aceea mi-am petrcut timpul liber înaşa fel încât cerşeam de la colegiu după o învoire de opt ore şi la familia mea după foile, cu care sepoate cumpara benzina. În mijlocul verii ştiam că, acest lucru îmi doresc mai mult ca oricare altul: ca Marguerite să devinăsoţia mea. Dar, totuşi ştiam că nu pot să fac nimănui o cerere în căsătorie, fără să nu aibă cunoştiinţă decea mai importantă întâmplare din viaţa mea. De aceea am încercat de mai multe ori bâlbâit să-i descriuMargueretei, ceea ce s-a întâmplat în spitalul de la Barkely. De fiecare dată am văzut cum strălucireade pe faţă dispăru şi ochii ei albaştri deveniră foarte înfricoşaţi, aşa încât schimbam subiectul în grabă.Era limpede, că ea judeca toate acestea, ca fiind o înşelăciune a simţurilor. Oricum ar fi, noi încercam,precum făceau multe perechi din timpul războiului, să ţinem dialogurile noastre la suprafaţă şi să nuaducem vorba noastră la subiectele moarte şi viitor. Şi atunci, în august, am fost chemat să mă prezint la directorul de seminar. În încăperea sa mică şi cuun miros urât, mi-a spus el, că trebuie să ajung la nota şapte în cele două materii biologie şibacteriologie până la sfârşitul semestrului, altfel voi fi trimis imediat la slujba activă. El mi-a spus încămult mai multe, remarci descurajatoare despre dimensiunile creierului meu şi incapacitatea de decizie aacelora, care m-au primit în program, în timp ce eu stăteam în poziţie de drepţi în metrul acela dintreuşă şi masa de birou şi simţeam cum ultima zvâcnire a siguranţei de mine însumi mă părăsea. Eram prea adâncit în propriile mele probleme, pentru a recunoaşte că omul acesta îi întâmpină şi petoţi ceilalţi studenţi cu aceiaşi limbă sarcastică, fiind o parte a unei strategii calculate, fără dubiu, pentrua-i selecta dintre toţi pe cei mai buni, înainte ca cei nesiguri de sine şi slabi la înger să ajungă doctori.

Din contră, pentru mine judecata lui era pur şi simplu adeverirea propriei mele judecăţi: Eu eram preaprost pentru a deveni doctor. În următoarele şase săptămâni stătusem aplecat peste cărţile cu texte şi microscoape, în timp cecuvintele lui se repetară în capul meu ca un disc stricat. Notele mele la sfârşitul semestrului erau unpatru şi un cinci. La 25 septembrie am fost chemat iarăşi în biroul lui. Primele lui cuvinte fuseseră rigide şiconvenţionale. Renunţarea la Camp Barkely, cu intrare în vigoare imediată. Reîncadrarea pentru slujbade peste ocean, de asemenea cu intrare în vigoare imediată. Atunci a mai adăugat el încă ceva personal:„Ritchie, când vă veţi întoarce din acest război, atunci mă voi ocupa personal să nu vă reprimeascănimeni vreodată în acest colegiu de medicină sau în oricare altul. D-voastră aţi irosit timpulprofesorilor şi a conlucrătorilor lor şi aţi ţinut departe de acest program pe un student, care ar fi câştigatdintr-o asmenea ocazie. Eu mă voi ocupa, ca să nu mai irosiţi niciodată timpul şi posibilităţile profesieide medicină. “ Nu-mi pot aminti cum am ieşit în hol. Îmi pot aminti numai cum priveam la oamenii preocupaţi, caretreceau pe lângă mine învioraţi din acel loc şi eu recunoscusem, că pe nimeni de pe pământ nu-linteresează dacă mă duc în stânga sau în dreapta, dacă urc sau cobor scările - era cea mai întunecată zidin viaţa mea. Şi era ziua mea de naştere, împlineam 21 de ani. În acea zi când trebuia să înceapă, viaţa mea şi-a pierdut sensul. Ce-mi mai rămânea altceva de făcut,dacât să mă întorc la instrucţie în praful din Texas, pentru a fi nimerit eventual de un glonte undeva înEuropa sau în Asia. De ce, Iisuse, întrebasem eu mereu. De ce nu puteam să fi rămas la tine? Cel mai rău lucru era acela că, mama mea făcuse o petrecere surpriză în acea seară. Marguerite, carelucra pe atunci la Richmond, a venit şi ea. Sora mea Mary Jane - bărbatul ei era în pacific - vroia săvină şi sora mai mare a Margueritei cu soţul ei şi mulţi alţii. Şi atunci trebuiau să se împartă cadourileşi urări de bine pentru viitor. Eu m-am dus încet la dulapul meu şi m-am ocupat cu scoaterea afară a lucrurilor mele, aşa de multcât eram în stare. Texte de medicină, caiete cu pagini vopsite cu cerneală, plasa mea cu oase. Cum maiputeam să o rog acum pe Marguerite să se căsătoreasca cu mine, după ce n-am mai văzut nici oposibilitate să o întreţin după război – în cazul în care mă întorceam? Cât de simplu ar fi, gândul acesta mi-a venit fără să vreau, să mă duc sus în laborator şi să amesteccâteva chimicale. . . Poate că eram prea prost ca să devin medic, dar orele de studiu despre amestecurileotrăvitoare le-am înţeles destul bine şi n-aş fi fost primul student de medicină dat afară, care ar căutaaceastă poarta de scăpare. Gândul acesta mi-a rămas în minte doar un moment scurt şi a fost înlăturat rapid de un altul.Sinucigaşii, pe care i-am văzut, cine ştie cât timp sunt legaţi de împărăţia, unde un minut ar putea durăo veşnicie, legaţi de exact acea stare, de care ei încercau să scape. Dacă n-aş putea înfruntadezamăgirea Margueretei faţă de mine în această seară, cum aş putea să o înfrunt nelimitat, pentrutotdeauna? Văzusem acei ochi zbuciumaţi, auzisem repetarea nelimitată a cuvintelor, < Îmi pare rău!> , niciodată ajungând la urechile acelora, cărora erau adresate şi eu ştiam , că ei vor sta întotdeaunaîntre mine şi fiecare problemă serioasă, aşa încât nu-mi puteam lua viaţa! Aşa că m-am dus la petrecerea de ziua mea onomastică. Eu am suflat şi am stins lumânările de petort, am deschis cadourile înfăşurate în hârtie de mătase şi am râs de glumele, care se făceau pe seamafaptului, cât de mulţi bani câştigă, totuşi doctorii. Atunci când toţi plecaseră, i-am povestit mamei şiMargueretei. Marguerite întâmpină namaipomenit spusele mele, îmi aduse aminte că un sfert din clasă pică în acestrăstimp. Dacă nu sunt eu acela, aşa era de părere Marguerite, atunci ar fi fost altul în locul meu; cinevatrebuia să întâmpine dezamăgirea, ceea ce, m-a împins în probleme mai mari, fiindcă eu trebuia de faptsă-mi iau rămas bun de la ea. < Imediat > însemna în limbajul de armată bineânţeles < după amânări nelimitate de timp > , aşa căau trecut aproape trei săptămâni până ce am primit ordinul să mă prezint din nou la Camp Barkely. Intr-o dimineaţă devreme de octombrie am plecat cu alţi trei studenţi la medicină, care, ca mine, au căzut laexamene şi nu mai puteau rămâne în colegiu. Unul dintre prieteni avea o maşină, un Plymouth vechi şinegru , cu care ne-am înţeles să mergem împreună. Noi am fost tare tăcuţi în timp ce mergeam cu maşina prin culori minunate spre est. Eu trebuia să măgândesc încontinu la tata, care era undeva în Franţa. Marea invazie din ziua Z se petrecuse în urmă cupatru luni şi divizia tatălui meu a urmat trupele de invazie adânc în teritoriul francez. În timpul acesteiînaintări a avut loc marea contribuţie a tatălui meu la acest război. În timpul retragerii au distrus nemţiiau distrus cea mai mare producere de energie din toată Europa: mlaştinile din Franţa şi Belgia. Pentru aproteja, ca să nu pice această bogăţie în mâinile aliaţilor, au inundat mlaştinile sistematic retrăgându-seînapoi majoritatea oamenilor credzând că au rămas pentru mulţi ani nefolositoare.

Această problemă i-a fost încredinţată lui tata: în timp de 6 săptămâni trebuia să fie iarăşifuncţionabile. Tata era un erou, numele lui a fost relatat la ştiri şi în documentele oficiale. Şi fiul lui? Îndrum spre Camp, exact acolo, unde s-a aflat acum 13 luni. Singura rază la orizont în acea zi strălucitoare de octombrie era o scrisoare, care a sosit săptămânatrecută din Franţa şi care dădea de bănuit, că tata ar putea fi acasă de crăciun. Acasă! Toată familialaolaltă! În afară. . . unde voi fi eu de crăciun? ` În prima seară am ajuns numai până în Cincinnati, iar noi nu vorbeam mult, fiecare dintre noi se luptaprobabil cu aceleaşi gânduri. Urmatoarea zi am fost puţin mai liniştiti, ne schimbam la volan,povesteam despre prietenele noastre, lucrurile < care impresionau lumea > , pescuitul, care dintre noi afost acolo - de tot, în afară de colegiu şi de război. Loisville, Memphis. În după-amiaza următoare am ajuns la râul Mississipi şi am condus mai departepe malul estic, pentru a putea trece podul la Vicksburg. Pe amândouă părţi ale râului se întindeauterenuri goale de porumb şi de sfeclă, mile întregi de ciocloz maro în soarele toamnei, iar în faţanoastră Vicksburg, Mississipi, pe un şes înălţat. Pete era la volan, în timp ce noi, restul, ne uitam dupăindicatoarele, care conduceau spre pod, aşa cum era desenat pe harta noastră. În oraş a ales Pete, strada care ducea spre râu. „Ai văzut vreun indicator? ” mă întrebă el pe minepeste umăr. Din locul meu din spatele şoferului trebuia să arunc o privire pe partea stângă a străzii. Eu nu am răspuns. În timpul ultimei mile am simţit cum s-a uscat gura mea, stomacul meu era ca şiblocat. Ceva din aşezarea acestui oraş îmi părea străin, de neconceput, dar. . . cunoscut. Eu am ştiut că nu am fost niciodată mai înainte aici şi totuşi ştiam exact cum arăta malul râului dupăurmătoarea curbă. Cum se intersectau străzile. Acolo! Drept aşa, cum am reţinut! Şi deodată am ştiut cusiguranţă, că drept înainte pe această stradă, după câteva blocuri va fi o casă mare albă, cu un acoperişroşu, pe care va scrie < cafe > cu litere de neon. - „Acolo este! La stânga! ” Băiatul lângă Pete a arătat un mic indicator la un colţ. - „Podul trebuie să se afle undeva acolo în spate. “ Pete a condus mai încet şi a scos mâna afară, pentru a semnaliza că o ia la stânga. - „Te rog! ” vocea mea era răguşită. „Nu opri aici. Condu mai departe. “ Camaradul, care a văzut indicatorul, s-a întors spre mine. „Semnul a arătat în direcţia aceasta. “- „Eu ştiu. Eu - eu vreau numai să mă plimb încă câteva blocuri în direcţia aceasta, asta este tot. ” Toţi din maşină mă priveau pe mine. „Am crezut, că am recunoscut ceva, ” am spus eu. Pete a dat din umeri şi a întors volanul pentru a merge drept înainte. „Cât de departe? ” a întrebat elşi a condus încet mai departe Inima mea bătea prea tare, ca să fi putut spune vreun cuvânt. Un bloc înaintea noastră, pe partea meala colţ era Cafeeul de noapte, cel alb cu acoperişul roşu. Literele de neon peste uşă erau stinse în luminazilei, dar semnul de bere ardea încă în fereastra dreaptă. Acolo era trotuarul, unde am mers lângă acel bărbat, care nu a putut să mă vadă. Acolo era stâlpul detelefon, unde am stat eu aşa de mult. . . cât de mult? În ce fel de timp şi în ce fel de corp? - „Stop! ” am strigat eu. Căci Pete a trecut pe lângă micul restaurant. Pete a tras pe dreapta şi iar nu am putut scăpa de privirile celorlalţi. Era o stradă cât se poate denormală, ca şi o duzină de alte străzi, pe care am trecut, de când am părăsit Richmondul. - „Eu am crezut că nu ai fost niciodată în Mississipi? ” a spus Pete. Mâna mea transpira pe mâner. Tânjam să sar din maşină, să traversez strada pentru a merge la stâlpulde telefon, să ating frânghia, să o prind şi s-o scutur. Să deschid uşa cafenelei, să merg înăuntru şi săurmăresc, cine mă va observa înăuntru. Să pun o întrebare. Cât este ceasul? Orice, numai pentru a auzio voce şi răspunsul de la cineva. Am luat mâna de pe mâner şi îmi forţam ochii, să nu mă mai uit în direcţia cafeului alb de la colţ. „Am gândit aceiaşi, ” am spus eu. Ce puteam eu altceva să spun? Că am fost într-o noapte aici, când am zăcut şi eu într-un pat deinfirmerie, din Texas? Pete a întors volanul înapoi nerăbdător şi a urmat semnul pe o stradă plină de curbe până la pod. Darpe harta din poala mea, degetul meu urmarea o linie: Abilene, Texas - peste Arkansas - pesteLouisiana. . . o linie dreaptă din est din Abilene spre Vicksburg, Mississipi. Când am trecut peste omasă mare de apă maronie, a strigat o voce în mine: < Deci a fost aici. Vicksburg, Mississipi. A fost aici, unde am oprit din zborul meu fără corp şi fără odestinaţie precisă. Aici am oprit, aici m-am gândit şi m-am întors înapoi. . .

- 12 -

De această dată am rămas numai două săptămâni în Camp Barkeley. Soldaţii, cu care am fost împreunăla instrucţie, erau bineânţeles plecati de aici, pe toate fronturile de război, în toate părţile din lume şialte cicluri cu recruţi au venit de atunci şi au plecat. Pe baza pregătirii mele scurte în ale medicinii, amfost băgat sub administraţia medicală şi am aşteptat transferarea mea în infirmerie. Intre timp a fostrutină în Camp Barkeley aceeaşi ca şi pentru toţi ceilalţi: marşuri, zece ore pe zi, în praful care îţiîmpumgea ochii şi se lipea de gât. În prima mea oră liberă, am mers cu o maşină până la infirmerie şi l-am căutat pe locotenentul Irvine.„Proastă pană” , a spus ea, după ce i-am povestit de intrarea mea jalnică în colegiul de medicină. „Nuaţi fost pur şi simplu în regulă, ştiţi d-voastră, atunci când aţi plecat de aici. D-voastră o veţi face maibine data viitoare, după război. “ Ea părea aşa de plină de încredere în persoana mea, că nu i-am povestit ce a spus directorulseminarului. Eu îmi doream, să-i fi povestit de drumul meu prin Vicksburg şi cum am văzut acolocafeul, acolo unde am stat, când corpul meu zăcea în această infirmerie. Dar încercările mele nereuşite,de a descrie lui Marguerite întâmplările mele, m-au invăţat ceva. Povestirea celor întâmplate în aceanoapte avea o forţa ciudată - o forţă, pe care Dumnezeu o putea folosi. Dar trebuie toate la timpul lor,cum a fost cu mama mea în sufrageria noastră, în acea seara când m-am reântors în R. Nu era ceva,peste care eu puteam comanda, pentru a vorbi din propria iniţiativă. Căci, aşa mi s-a întâmplat cuMarguerite, eu voi strica totul. Devreme în noiembrie am fost trimis la Camp Rucker, Alabama, pentru a fi învăţat în profesia deasistent medico-tehnic în lazaretul de intervenţie cu numărul 123. În Europa avea loc o mare bătălie şiunităţi ca cea 123 au fost aduse împreună, pentru a fi trimise pe front aşa de repede cum recruţii puteauveni împreună. Eu am primit numai un bilet de concediu pentru un sfârşit de săptămână, cu puţin timpînaintea zilei recunoştinţei, pentru a efectua în grabă o vizită scurtă mamei mele şi Margueritei,călătorind de la Alabama la Virginia. Mama încă mai aştepta ca tata să fie acasă la crăciun şi acum seconcentrau toate speranţele mele pe faptul de a-l vedea pe tata, înainte ca eu însumi să merg în Franţa. Unitatea 123 urcă în tren la Camp Rucker în ziua de ajun de crăciun 1944 cu destinaţia Camp Kilmer,New Jersey, după care urma îmbarcarea. În acea noapte, în timpul încercării mele de a dormi în poziţieverticală, se duceau gândurile mele încontinu înapoi la ultima seară de crăciun, când m-am trezit cudureri la piept şi cu amintirea la prezenţa cea mai plină de dragoste, pe care am cunoscut-o vreodată. Unde a fost El în anul care a trecut de atunci, acest Iisus, pe care l-am întâlnit? El doar nu s-aschimbat sau nici nu s-a dus undeva - această lumină a pătruns totul mult prea puternic pentru mine, aşaca eu să-mi pot imagina că există vreun timp sau loc, pe care El nu l-ar cuprinde în totalitate cuprezenţa sa. Dar aceasta era cunoştiinţa simplă a minţii. De ce El nu mai îmi coordona faptele meleacum? Tu ai aşteptat, aşa îmi spuneam mie însumi, ca fiecare, care aşa ca mine a făcut aceastăexperienţă, fiecare , care a simţit numai puţin din dragostea, care se află în spatele acestui univers, sănu se mai alarmeze de lucrurile acestea lumeşti care se întâmplau. Dar eu mă alarmam. Ce groaznic! Pe mine mă supăra lăudărosul segent, ce stătea acum cu treirânduri în faţa mea şi mirosul pipei lui negre, umplând vagonul. Mă deranja, când bărbaţii unităţii 123,cei mai mulţi dintre ei fiind din oraşele mari ale statelor din nord, se amuzau de accentul meu sudist şide felul meu de a gândi provenind dinr-un oraş mic. În loc să fiu în stare acum, să las deoparte acestelucruri, am constatat, că ei mă deranjau acum mai mult ca mai înainte. Inspre dimineaţă a stat trenul un timp îndelungat undeva pe calea ferată întunecată. Lângă se afla ostradă; din când în când am văzut lumini de maşini, care treceau peste un pod în faţa noastră. Unîntuneric de iarnă se lăsa peste noi şi în gâtul meu se forma ceva gros. Noi ne aflam în gara feroviarădin Acca, cu puţin înainte de Richmond, Virginia, mai puţin de o milă depărtare de casa mea! Acoloera garajul de locomotive a bătrânelor trenuri de marcă Fredericksburg şi Potomac, unde tata Dabneym-a adus cu el, pentru a putea privi cu luare aminte la trenuri. Şi podul! Eu trebuia să fi trecut cubicicleta peste el de o mie de ori pe drumul între casa mea părintească şi Moss Side. Era dimineaţa zilei de crăciun şi familia mea era la doar o milă depărtare pe cealaltă parte a acestorstrăzi. Dorul de casă, cu care m-am luptat, mă cuprinse ca un fluviu. Eu mă gândeam, dacă Henry şiBruce Gordon erau deja treji - ei erau întotdeauna primii în dimineaţa de crăciun. A venit tata acasăieri? După ce trăiserăm separat la mii de mile distanţă, fuseserăm probabil în acest moment la numai omilă depărtare unul de celălalt? Către ora 7 se mişcă puţin trenul din loc, roţile şuierau şi trenul se puse definitiv în mişcare.Câteodată mai repede, câteodată mai încet şi atunci iarăşi o oprire, dură toată ziua până ce am ajuns laCamp Kilmer, cea mai lungă petrecere de crăciun a vieţii mele. Dintr-o cabină de telefon de undeva de pe Camp am vorbit cu familia mea. Tata era acasă; el a ajunsîn Richmond în seara de ajun de crăciun. Bineânţeles că nu-mi era cunoscută ziua plecării mele, dar în28 ei dădeau învoiri de vacanţă pentru 24 de ore. Timpul nu era îndeajuns pentru a călători până laRichmond, dar îmi ajungea până la Washington şi înapoi.

Şi de aceea s-a urcat familia mea într-un tren de la Richmond la Washington şi eu m-am urcat într-unul de la New Jersey până acolo. Eu i-am văzut încă înainte ca trenul să se oprească, cum ei aşteptaupe peronul Union Station din Washington, chiar dacă a durat un moment până ce l-am recunoscut pebărbatul acela cărunt, care stătea lângă mama mea. Părul tatălui era încă negru, atunci când el a plecatîn Europa. Părul şi ridurile de pe faţa lui mărturiseau despre ceea prin ce el a trecut; el însuşi vorbeanumai despre lucruri îmbucurătoare: cât de bine arăta familia lui, cât de mult voi savura peisajul frumosal Fanţei. Noi aveam o ora la dispoziţie, stăteam pe o bancă într-un salon de aşteptare umplut până larefuz. Atunci fusese anunţat trenul meu spre călătoria înapoi şi eu făceam cu mâna de la geam, până ceîi pierdusem în grămada celorlalţi condamnaţi la eşec.

- 13 -

În data de 1 januarie 1945 a fost SS Brasil încărcată cu intervenţia de infirmerie123, în timp ce crucearoşie a fost repartizată la Pier Doughunts şi fanfara cânta < My Mama Done Tol`Me > . După trei zile aintrat convoiul într-o furtună sălbatică din nordul atlanticului. 123 a fost repartizată pe cel mai înaltnivel al vaporului, exact sub podul de comando a căpitanului. Dar cât de sus ne aflam noi, totuşi douăzile întregi au bătut valurile de pereţi şi apa se scurgea printre crăpături. În aceste împrejurări păreauouale fierte, singura hrană care putea să fie făcută de bucătărie, dar majoritatea dintre noi aveau şi aşamult rău de mare, ca să poata băga ceva în gură. Chiar dacă era furtună păreau să fie submarine în acea zonă. Multe ore încărcate de spaimă, am statnoi camerele noastre care se clătinau de nebune, toţi sus puşi, unul peste altul şi ascultam cum înadâncuri a fost aruncat explozibilul de pe nava noastră şi cum exploda undeva în adâncul mării. În timpce eu mă uitam în jur la feţele stresate, am descoperit două feluri de sentimente în mine. În perspectiva,de a fii bombardaţi şi de a trebui să te sui în bărcile de salvare pe furtuna aceasta îngheţată, am fost şieu exact aşa de speriat ca şi camaradul următor de lângă mine. Procesul morţii, durerea şi panica, erautot aşa de înspăimântătoare, cum a fost dintotdeauna. Dar ce avea de-a face direct cu moartea, am descoperit eu, că nu mai aveam frică, că dacă într-adevărar veni, eu aş fi la El! Eu aş fi în afara lumii acesteia groaznice, unde oamenii traversau un ocean,pentru a omorâ alţi oameni şi unde nu se afla doar puţină dragoste printre cei prezenţi. În data de 16 ianuarie la ora 4 dimineaţa a ancorat SS Brasil în afara portului francez Hafens LeHavre într-o ceaţă deasă. Cu cât se lumina mai tare, ne înghesuiam pe pod, pentru a arunca întâiaprivire pe tărâmul European. Incet s-a ridicat ceaţa; bucăţi de fier presat, care au fost vapoare, un zidsinguratic, unde s-a aflat mai înainte un rând de blocuri - nici un ziar săptămânal nu m-a pregătit pentruprima privire la oraşul mâncat de bombe. Portul era prea plin de bucăţi de nave scufundate, ca să poată merge mai aproape de tărâm vaporulnostru şi aşa ne-au dus în bărci până la mal, am mărşluit după acea în rând la un rând de camioanedeschise, care erau pregătite pentru transportul la Camp Lucky Strike, o bază, care se stituaaproximativ la 60 de mile în înăuntrul tărâmului. O variaţie de ninsoare de aproximativ cinci centimetrise schimba în gheaţă sub picioarele noastre încălţate cu bocanci, în spate în camion. Majoritateasoldaţilor se puneau în spatele scândurilor laterale ale camionului, pentru a se putea feri de vântulascuţit. Dar eu stăteam ca o stană de piatră, când lucram pentru a putea traversa oraşul şi treceam pelângă ruine de case, unde încă se mişcau în vânt bucăţi de tapet deschis la culoare. Eu mă gândeammereu la tata şi la ridurile sale, la părul cărunt şi înţelegeam mai bine, ce a fost invazia. În Lucky Strike ne-am clădit corturile şi stăteam după acea pe paturile noastre de câmp încercândprin frecţie încălzirea picioarelor îngheţate. În dimineaţa următoare ne-am pus la coada pentru mâncare,când a trecut în viteză un jeep prin Camp şi şoferul urla ceva de o catastrofă de tren. Ne-am înghesuit întoate mijloacele de transport posibile şi pe drum am auzit detaliile. Erau trupele americane de pe SSBrasil, care se aflau în tren; se vorbea despre sabotaj. Se pare că compania noastră de pe cel mai înalt nivel al navei, a fost prima adusă la mal şi singuracare a fost transportată pe strada spre Camp Lucky Strike. Tot restul navei, mai multe mii de soldaţi, aufost îmbarcaţi toată ziua până în noapte, în vagoane franceze, care erau aşa construite că puteautransporta ori 40 de oameni, ori 8 cai. Era miezul nopţii, când au putut începe călătoria cu trenul pelinile şubrede franţuzeşti. Când se apropiau de Valery-en-Caux, a fost misterios schimbat trenul de peşina principală pe una puţin folosită, care se termina într-o staţie de tren. Trenul s-a izbit cu toatăputerea de peretele de cărămida a clădirii. Eu nu am mai văzut o scenă de baie de sânge până acum. Unii bărbaţi au fost morţi pe loc, iar alţiierau închişi în ruinele clădirii, care strigau după ajutor. Noi ne-am urcat peste mâini şi picioare smulse,ne luptam cu resturile de metal, care ne opreau să ajungem la camarazii noştri de pe vapor. Eu am fostpus sub comanda unui locotenent şi lucram într-un cort improvizat de prim ajutor. Dar provizile noastre

în ale medicinei erau încă pe navă şi trebuiau descărcate; multă vreme am avut eu şi doctorul o foarfecăde pansament, un ac cu aţă şi câteva injecţii cu morfină în caz de urgenţă. Pentru prima oară în viaţă am fost pus în faţa suferinţei omeneşti în aşa mare măsură. Odată amgândit, că voi ajuta oamenii care vor avea dureri. Dar eu m-am gândit la probleme naturale, cum a fosttata Dabney cu artrita lui. Ce ne întâmpina astăzi, era suferinţa, care a fost provocată de o mână deoameni. Dacă putea deveni ura atât de puternică - noi ne pregăteam, să le provocam şi lor suferinţă - ,atunci cine mai dorea să trăiască într-o asemenea lume? La sfârşitul acelei zile apăsătoare, când ultimul vătămat a fost dus cu ambulanţa la următorul spital,m-am surprins pe mine însumi, cum mă gândeam la lucrul, că altora le-a fost permis să părăseascălumea, în timp ce eu eram blestemat să rămân. Eu am văzut camarazi de vârsta mea, cum au muritastăzi şi făcând abstracţie de la durerile lor, am simţit puţină gelozie faţă de ei. De ce a fost companianoastră singura, care nu se afla în tren? Această întrebare a apărut des în următoarele săptămâni şi mă chinuia, când am descoperit, că numaicâteva corturi depărtare, câţiva metri, câţiva paşi depărtare de saltul în prezent,erau noi creaturi cu corpdescrise ca fiind moartea. Brigada 123 a fost mutată de la Camp Lucky Strike la Rethel, Franta, 350 demile spre est, unde eram în slujba zonei de război. Noi ne-am construit oraşul nostru de corturi -infirmeria, locuri de dormit, cantina - pe locul unei ferme părăsite, a cărui geam înalt era spart şiîntunecat. Buruieni creşteau pe drumul de intrare. Şi în timp ce ne ocupam de răniţi şi de cei care erau pe moarte, a început să mă chinuie dorinţa spremoarte. Eu priveam supravieţuirea mea ca şi un fel de judecată, o negare pentru mine însumi de lapersoana, a cărui dragoste însemna totul pentru mine. Intr-o după-amiază am stat pe o buturugă în spatele fermei şi mă rugam iar şi iar , pentru a putea paşiîn prezentul lui Iisus, când un sergent a venit fugind spre mine. „În picioare soldat! ” a zbierat el. „Unsergent din aviaţie în cortul C a fost foarte aproape, să rămână fără un genunchi. “ În cortul C l-am obsevat imediat: o geacă de aviaţie se afla pe o cutie la capătul patului şi când amvăzut-o, tot corpul meu s-a încordat. Trei linii sus, trei linii jos şi un diamant în mijloc: acest bărbat nuera un simplu sergent, era un sergent principal şi fiecare sergent pe care îl cunoşteam, ţinea discursurifără rost, fiind cu orizontul închis…dădea din gură a proasta. - „Bună! Numele meu este Jack Helms. Şi cum vă numiţi d-voastră? “ Acela care mă privea din pat cu ochi sticloşi şi sub influenţa morfinei şi a durerii, era un bărbat tânăraproximativ de vârsta mea. Evident că avea dureri mari; dar când i-am spus numele meu, a vrut să ştiemult mai multe despre mine, de unde veneam, ce îmi plăcea să fac, dacă aveam surori sau fraţi.Discuţia îl ajuta, să îşi distragă atenţia de la durere, a spus el. Chiar dacă el m-a întrebat, am observat deodată, când i-am schimbat hainele, că şi eu îi puneamîntrebări. El îmi povestea că era din El Dorado, Arkansas, că a lucrat acolo ca şi chelner într-unrestaurant. În acea dimineaţă a fost cu jeepul, pe care el l-a condus şi a trecut peste o mină; din norocera el singurul vătămat. A venit un doctor pentru a consulta rana şi pentru a-mi da instrucţiuni, cum să o dezinfectez. După ceam făcut tot ce mi-a spus, nu mai era nici un motiv pentru care să mai rămân , dar eu pur şi simplu nuam plecat. Era ceva cu acel Jack - nu voia să fie numit sergent - ceva, ce atrăgea oamenii. El îmiamintea de cineva, dar eu nu puteam să îmi dau seama de cine. Era un băiat înalt şi arătos cu faţabronzată şi ochi căprui; dar zâmbetul era de neuitat. El a înjumătăţit faţa sa cu mâna, într-un semn demulţumire pentru acea infirmerie. Eu am mai îngrijit răni la genunchi şi eu ştiam, că rămâneau cu urmări. Dar Jack nu pomenea de aşaceva. El părea mai mult interesat de problemele mele, decât de ale sale. Când a aflat de eşecul meu lacolegiul de medicină, m-a sfătuit din răsputeri, să merg înapoi la şcoală, imediat după terminarearăzboiului, pentru a încerca din nou. Când i-am povestit de individul care încerca să mă ţină departe de şcoală, a zâmbit ca şi soarele.„Oamenii vorbesc prostii. Dacă este adevărată bănuiala mea, nu va mai fi la şcoală, când vă veţiîntoarce. ” Ca şi infirmier se încadra în slujba mea, de la servirea mâncării şi a oliţelor de noapte până la injecţiişi mersul la PX-Supermarkt. Ca şi ceilalţi infirmieri, am investit destul timp când se termina tura. Spresurpriza mea am constatat acum, că ramâneam mai mult, ore suplimentare lucram acum într-adevăr.Cine era, de care îmi aducea Jack aminte şi de ce mă simţeam aşa de bine în prezenţa lui? Eram foarte curios, când a doua zi a apărut în infirmerie un colonel de la aviaţie şi a întrebat desergentul Helms. În sistemul militar strict, ofiţerii şi soldaţii aveau prea puţine tangenţe în afaraserviciului. Dar când l-am condus în cortul C, s-a pus colonelul la capătul patului şi a vorbit cu Jack ojumătate de oră. Jack mi-a povestit mai târziu, că acesta era colonelul, cu care a fost în jeep, când aucalcat pe mină şi s-au răsturnat. „De acea este normal, că se îngrijeşte de mine. “

Eu am descoperit deja, că, comportamentul, care era în jurul lui Jack < normal > , era într-un felcomportarea care făcea abstracţie de la regula normală. Ce m-a impresionat cel mai mult la viziteleurmătoare ale colonelului, ne era cum îl saluta Jack, ci cum saluta pe fiecare altul, care se oprea şivorbea cu el. . . persoana mea inclusă. Jack, se părea că nu face nici o diferenţă între colonel, mediculşef care i-a operaţ genunchiul, sau faţă de infirmierii care schimbau cearceafurile. Intr-o săptămână schiopăta Jack cu ghipsul şi acum puteam, de câte ori eram liber să mergem să neplimbăm. Mai întâi am ales un loc chiar lângă fermă şi ne-am croit drum prin buruiana, unde înainte seafla o grădină, iar după acea am mers pe strada care ducea spre Rethel. Oficial ajutam un om al aviaţieila drumul sau spre însănătoşire. Dar eu am observat şi am dedus că Jack făcea aceasta, ca să măvindece pe mine mai mult. La aceste plimbări vorbeam despre tot, şcoală, adolescenţă, carieră şi în mine creştea impresia tot maitare, că l-am cunoscut pe Jack Helms în trecut. Era un adevărat următor a lui Iisus, am înţeles eu,protestant, cu toate că familia care l-a adoptat a fost catolica şi i-a arătat toată dragostea în a cărorbiserică mergea. Şi deodată, într-o zi, când nu am mai căutat după un subiect anume, exact ca şi atuncila mama mea vitregă, m-am surprins, cum îi povesteam despre noaptea, când m-am întors dincinematograful infirmeriei şi l-am rugat pe asistentul de serviciu să îmi dea o aspirină. Şi aşa, cum ammai trăit-o înainte, cuvintele erau pur şi simplu acolo. Eu i-am povestit tot: mersul cu ambulanţa lastaţia de röntgen, trezirea într-o încăpere străină şi mică, cum am găsit pe altcineva în patul meu,mersul meu pe stradă în Vicksburg, Mississipi, de încercarea de a mă face auzit de un simplu pieton. Era a doua oară când m-am simţit în stare ca să povestesc de cele întâmplate. Mirarea pe care amvăzut-o pe faţa lui Jack oglindindu-se, îmi spunea, că nu a mai auzit niciodată de aşa ceva, ce ar puteasemăna din apropiere cu cele relatate de mine. Trăsăturile feţei lui îmi şi arată, ca el nu avea nici undubiu faţă de autenticitatea celor relatate de mine. Eu i-am descris lumina, care a păşit în acel dormitorde dimensiuni mici, cum toată viaţa mea a apărut cumva deodată şi se lumina cu o iubire, cum euniciodată. . . Eu m-am oprit fără să vreau am privit la Jack. Iarăşi mă cuprinse sentimentul că l-amcunoscut deja de altundeva. Acel sentiment minunat, pe care l-am avut deja din prima zi, aflându-mă înpreajma unui prieten cunoscut. . . Era Hristos care a privit la mine tot timpul prin ochii lui Jack Helm. Acceptarea mea. Grija pentru mine. Bucuria. Bineânţeles, eu am recunoscut toate acestea! Eu le-amîntâlnit în salonul de spital din Texas şi acum, la 5000 de mile depărtare, le-am întâlnit din nou , pe undeal în Franţa. De data aceasta au fost aceste sentimente numai ca un ecou, nedesăvârşite, redate printr-o fiinţă umană, care poate greşi. Dar, în sfârşit, am ştiut acum de la cine vine mesajul. Aşa de multe îşi găseau locul dintr-o dată, în timp ce am făcut cale întoarsă pe stradă şi ne-am dusînapoi în Camp. Pentru prima oară n-a vorbit nici unul dintre noi. Jack nu insista, ca eu să povestescmai departe istorisirea mea întreruptă; în felul lui de a fi atent el părea că ştie, că eu mă gândeamprofund la ceva. Singurătatea pe care am simţit-o în anul acesta, înstrăinarea de lume şi de lucrurile din jurul meu, nuera, oare, această dorinţă de a mă întoarce înapoi la acel moment, când am stat în prezenţa lui Iisus?Dar poţi să-l găseşti vreodată, aşa m-am întrebat pe mine însumi, în timp ce urcam pe deal, poţi să-lgăseşti mergând înapoi? Fiinţa persoanei, pe care am întâlnit-o acum, era < prezenţa Lui de acum > . Elera copleşitor şi peste tot prezent, aşa că de fapt nu putea exista o altă dimensiune a timpului în afară deEl. Nu era bine, aşa am recunoscut dintr-o dată, dacă ,căutam după El în trecut, chiar dacă trecutul erala doar 15 luni în urmă. În acea după-amiază pe strada din Rethel am ştiut, că, dacă doream să mă simtîn apropierea lui Iisus - şi îmi doream mai mult ca orice -, atunci trebuia să o găsesc în oamenii, pecare El mi pune în faţă în fiecare zi. Noi ajunsesem la gospodărie, atunci când aceste gânduri se învârteau în capul meu. Am intrat prinspate; acolo era buturugă, pe care am stătut cu numai puţin mai mult de două săptămâni înainte şi acolom-am rugat eu, ca să-mi fie îngăduit să mor. Şi deodată am ştiut altceva, în această zi a noilorrecunoaşteri. La rugăciune s-a dat un răspuns. Printr-o formă, prin care eu niciodată nu m-am gândit, chiar am murit. Pentru prima oară după multeluni am pus deoparte mila de sine, acuzarea mea de sine - toate gândurile, care se învârteau printr-ooarecare formă în jurul meu - pentru a mă pune în slujba altuia. Rana lui Jack şi însănătoşirea lui aufost singurele lucruri, care au fost în mintea mea în decursul ultimelor două săptămâni; de atâta grijăpentru el eu m-am pierdut din vedere pe mine însumi. Şi prin a mă pierde pe mine însumi, eu l-am descoperit pe Hristos. Era curios, m-am gândit eu,trebuia să mor în Texas pentru a-l vedea. Eu m-am întrebat pe mine, dacă trebuia întotdeauna sămurim, cel puţin o oarecare parte rebelă din noi, înainte ca noi să putem recunoaşte mai mult din El. Jack rămase numai o săptămâna în lazaret, înainte ca el să se întoarcă la baza aeriană, dar în aceasăptămână am strâns o prietenie, care a durat 30 de ani. Fiindcă el trăaieşte acum în Malibu Beach,

California şi eu în Charlottesville, Virginia, noi nu ne vedem prea des, dar fiecare întâlnireîmprospătează relaţia noastră aşa de tare, de parcă am fi mers împreună chir atunci pe o stradă de ţarădin Franţa. Acela a fost pentru mine începutul, acea plimbare la ţară, momentul, când eu am început să integrezîntâmplarea din preajma morţii din Barkely, Texas, în toată viaţa mea, ce a urmat. Primul pas, aşa amrecunoscut eu, însemna să încetez cu încercarea de a cuprinde iarăşi acea viziune din afara lumii a luiIisus şi în loc de aceasta să-l caut în chipurile celor ce stau la masă cu mine. Aceasta nu era uşor pentru un soldat tânăr, care şi-a petrecut toată viaţa într-un oraş mic din sud.Romano-catolici, evrei, negrii - eu am fost crescut în judecata, că aceşti oameni nu erau numai altfeldecât mine, ci nici aşa de buni ca mine. Şi de aceea m-a trimis Iisus în milostivirea Lui în unitatea 123.El m-a lăsat să încep cu Jack, fiindcă Jack era uşor de înţeles; se putea recunoaşte Hristos în Jack. Daraceasta a fost cu mult înainte ca să-l recunosc pe Iisus în evreul din New York, în italianul din Chicago,în negrul din Trenton. Eu am descoperit şi altceva, ceea ce mai întâi m-a tulburat. Cu atât mai mult cu cât învăţam să-l vădpe Hristos în ceilalţi oameni, cu atât mai puţin am fost cuprins de moartea şi suferinţa, cu care avea de-a face în unitatea noastră. Normal ar fi fost să fie exact inversul, cu cât mai multă dragoste aveampentru oameni, cu atât mai greu era să-i văd suferind. Nu a fost bineânţeles niciodată uşor, dar lucrurileau devenit cumva. . . mai uşor de suportat şi iarăşi mi-a fost condusă înapoi gândirea mea laîntâmplarea din Texas. Eu am recunoscut, că amintirea s-a înfrumuseţat dacă stăteam numai în bucuria prezenţei Lui. Dardacă îmi aminteam cu adevărat ceea ce s-a întâmplat, atunci au fost în < cealaltă împărăţie > multelucruri altfel, ceea ce, vorbind deschis, a fost urâciune, scene de moarte, de luptă, care au fost chiar mairele decât dărâmăturile din St. - Valery. Eu mi-am pus în gând, să părăsesc acest pământ, fiindcă amdescoperit un loc mai bun. Dar am început să constat că nu era adevărat: lumea viitoare, pe care amvăzut-o puţin, era amândouă! Nemărginit mai luminoasă decât aceasta şi nemărginit mai sălbatică şigroaznică. De ce n-au împresurat spiritul meu părţile rele ale acelei lumi - cum au făcut părţile negativeale acestei lumi? Eu am început să citesc Biblia, în spate în cortul meu şi într-o zi am ajuns la un psalm, care părea cămă ajută. < Dacă mă urc la ceruri > , citeam în psalmul 139, < tu acolo eşti. Dacă mă cobor până la iad,Tu de faţă eşti. > Bineânţeles, acesta era răspunsul : Iisus a fost acolo, în acele scene din iad. Eralumina Lui, milostivirea Lui, în care am văzut lucrul acela groaznic şi chiar sâmburele de speranţă,chiar şi în iad. Atunci când în mai 1945 se sfârşi războiul în Europa, a venit unitatea 123 cu trupele de ocupaţie şi înGermania. Eu am aparţinut de un grup, care a fost rânduit în apropiere de Wuppertal şi avea ordinul dea da ajutor medical deţinuţilor de abia eliberaţi dintr-un lagăr de concentrare, printre care mulţi erauevrei din Olanda, Franţa şi Europa de est. Aceasta a fost cea mai zguduitoare experienţă, pe care amfăcut-o vreodată; până atunci am fost expus de multe ori la moartea şi rănirea care interveneau dintr-odată, dar a vedea efectele unei morţi prin înfometare care intervine încet, a merge prin acele barăci,unde mii de oameni au murit încetul cu încetul timp de mai mulţi ani, toate acestea erau o nouă formăde oroare. Pentru mulţi era acesta un proces fără întoarcere. Noi pierdeam duzini de oameni zilnic, înciuda faptului că le dădeam imediat medicamente şi hrană. Acum aveam nevoie de noua mea recunoaştere într-adevăr. Dacă totul devenea aşa de rău încât eu sănu mai pot lua măsuri, făceam ceea ce am învăţat să fac. Mă duceam de la un capăt la altul înîmprejmuirea cu sârmă gimpată şi mă uitam la chipurile oamenilor, până ce constatam că, priveşte lamine chipul lui Hristos. Şi aşa l-am cunoscut pe Wild Bill Cody. Acesta nu era numele lui adevărat. Numele lui adevărat aveaşapte litere poloneze nepronunţabile, dar el avea o barbă lungă atârnând în jos, cum se puteau vedea pepozele bătrânilor eroi din vestul sălbatic, aşa că soldaţii americani îl numeau Wild Bill. El era unul dincei încărceraţi în lagărul de concentrare, dar evident era faptul că nu părea să fie de multă vreme acolo:înfăţişarea era dreaptă, ochii lui erau luminoşi, energia sa de nesecat. Cum el vorbea engleza, franceza,germana şi rusa, bineânţeles şi poloneza cursiv, a devenit un fel de translator neoficial al lagărului. Noi mergeam la el cu tot felul de probleme; sigur actele, ne opreau la încercarea de a găsi oameni, acăror familii, probabil şi întregi localitati au dispărut. Dar şi dacă lucra Wild Bill 15 sau 16 ore pe zi, nuarăta nici un semn de oboseală. În timp ce noi pierdeam din putere, el părea să câştige. „Noi avem timppentru acest camarad bătrân“, spunea el. „El ne-a aşteptat toată ziua. ” Mila lui pentru camaraziiprinzonieri, strălucea din faţa lui şi la acea strălucire veneam eu, când mă părăsea curajul. De aceea am fost foarte mirat, când într-o zi am avut actele lui Wild Bill în faţa mea, că se afla în KZdin 1939! Şase ani a trăit, ca şi ceilalţi, din dieta de moarte şi ca şi ceilalţi, a dormit în barăcile prostaerisite şi pline de bacterii, fără nici cea mai mică înrăutăţire a corpului sau psihicului. Mai mare eramirarea poate, că fiecare în camp îl considera ca prieten. El era acela căruia i se puneau în faţă

conflictele din interior, pentru decizia finală. Decât că după ce am stat acolo săptămâni în şir amobservat ce raritate era aceasta într-un loc, unde nationalităţi diferite de prinzonieri se urau reciprocaproape aşa de tare, cum îi urau pe nemţi. Ce era în legatură cu nemţii, în câteva lagăre s-au ridicat sentimentele către ei, de cei ce au fost mairepede eliberaţi, ca foşti prinzonieri şi-au luat arme şi au fugit în prima localitate apropiată, unde laprimul neamţ văzut, îl împuşcau. Era o parte din instructajul nostru, să ameliorăm asemenea situaţii şiiar era Wild Bill cel mai activ post, când vorbea serios cu diferitele grupe şi îi sfătuia să se antreneze îniertare. „Nu este uşor pentru ei ca să ierte“, ne-a explicat el într-o zi, când am stat în centru împreună la ceai.„Mul ţi dintre ei şi-au pierdut familiile. ” Bill s-a proptit de scaunul cu spătar drept şi şi-a sorbit ceaiul. „Noi trăim în sectorul iudeu din Warşovia, ” a început el încet. Erau primele cuvinte care le vorbea înfaţa mea despre sine. „Nevasta mea, fiicele noastre şi cei trei fii ai noştri micuţi. Când nemţii au ajunsla strada noastră, au pus pe fiecare la perete şi au deschis focul cu mitralierele. Eu am cerşit, ca să-midea voie, să mor cu familia mea, dar cum vorbeam germana, m-au băgat într-o grupă de muncitori. “ El a întrerupt discuţia, probabil îi vedea pe soţia sa şi pe cei cinci copii ai săi. „Eu a trebuit să mădecid atunci, ” a continuat el, „dacă să mă predau soldaţilor cu ura, celor ce au făcut aceasta. A fostîntr-adevăr o alegere uşoară. Eu eram avocat. În cabinetul meu am văzut des, ce putea face ura corpuluiomenesc. Ura a omorât mai înainte 6 persoane, care au însemnat totul pentru mine pe această lume. Eum-am decis, ca pe tot parcursul vieţii mele - să fie doar câteva zile sau mulţi ani - să mă ocup, cafiecare persoană care o voi întâlni să o întâmpin cu dragoste. “ Să iubeşti fiecare persoană. . . aceasta era puterea, care pe acest bărbat l-a ţinut aşa de bine şi înteroare. Era puterea, pe care am întâlnit-o mai întâi în camera din Texas şi învăţam bucată cu bucatăunde Iisus Hristos voia să lumineze - chiar dacă omul era sau nu conştient. În primavara 1946 m-am întors de la ocupaţile mele din Germania înapoi în State şi Marguerite şi eu,ne-am căsătorit în anul următor. Când a venit vremea şi i-am povestit de întâmplarea mea din Texas, s-a întâmplat ca şi de celelalte două dăţi, foarte natural, aproape fără introducere din partea mea şiaceasta a ajutat ca dragostea noastră să crească. Intre timp s-a dovedit bănuiala lui Jack Helms ca fiind adevărată: directorul, care a jurat că nu mă vamai primi, nu mai era în colegiul medical din Virginia. Bărbatul care mi-a venit în ajutor, pentru a fiiacceptat a fost doctorul Sindey Negus, acel professor care mi-a dat un cinci în biochimie. De aceastădată eram hotărât, ca acea greşală, pe care am făcut-o, să nu o mai repet încă odată. Eu am observatacum, cum începeau greutăţile mele, dacă îmi întorceam privirea de la Iisus şi mă vedeam doar pemine. De această dată nu m-am sinchisit de prostia mea sau de carnetul de note şi am trecut fărăprobleme prin şcoală. De la începutul carierei mele, am descoperit, ceea ce toţi doctorii ştiu: medicina nu are toaterăspunsurile. Când nu puteam răspunde la o întrebare, ceea ce se întâmpla des, mă rugam pentru acelpacient - încet pentru mine - şi mă rugam pentru ajutorul lui Iisus , să pun diagnoza corectă, pentru a datratamentul cuvenit. Mai departe de aceasta a devenit obişnuinţă, ca Marguerite şi eu să ne rugăm înfiecare seară pentru pacienţii noştrii. Eu am continuat să citesc biblia. Era puţin haios, înainte mi se părea biblia plictisitoare şi grea. DinTexas a devenit pur şi simplu adevărata mea descriere de viaţă. Când a spus Iisus unor pescari la mal„Urmaţi-mă“, ei au abandonat tot şi l-au urmat - cine îi putea rezista? Când a spus El „Eu sunt luminalumii“, a fost un fapt evident. Şi dacă întâmplarea mea mă face să înţeleg biblia, atunci a fost biblia, care m-a ajutat, să înţeleg celetraite de mine, acum după război după ce am început să o citesc sistematic. În repetata citire desprerăstignire, am înţeles în sfârşit, de unde venea siguranţa în prezenţa lui Iisus şi chiar şi din cauzalucrurilor urâte pe care le-am făcut, nu am fost condamnat, cu toate că s-au derulat vizibil ca şi un filmpe peretele încăperii aceleia. Era moartea Lui, aşa am invăţat eu, care a plătit preţul pentru toate acestelucruri, era lumina învierii Lui, în care ne aflam. De ce să mă aleagă pe mine această întâmplare - oare atunci când am avut 11 ani, la acea slujbă înbiserică, s-o fii primit atunci? Eu nu ştiam. Dar în timp ce citeam biblia, am început să înţeleg, cât demare importanţă are viaţa noastră aici pe pământ, dacă se desfăşoară după planul său. Cât de greşit amfost eu cu presupunerile pe SS Brasil, la St-Valery în Rethel, să îmi urăsc viaţa şi să-l rog pe Iisus sămă ia din această viaţă, înainte de terminarea lucrării pe care o avea El de gând cu mine. Eu mă gândeam la săracele suflete, pe care le-am văzut în prima împărăţie după pământ, prinşi în urăşi patimă, fixaţi pe lucrurile materiale, care rămân pentru totdeauna în afara atingerii lor. Cumva nu aterminat nici unul din ei procesul vieţii pe pământ, dacă a fost viaţa scurtă sau lungă. Nu aveamprobleme să cred, ca unii adolescenţi pe care i-am omorât în Europa, au ajuns deja la capăt, la capătulcare Dumnezeu l-a pus, foarte bine pregătiţi, pentru a putea intra în cealaltă lume. Eu cu siguranţă nu

am fost încă gata. Cu egoismul meu, cu principile mele prosteşti, cu dreptatea mea - cum puteam săîndrăznesc, să mă rog pentru moartea mea! Am uitat eu oare, în cerinţa mea fierbinte după Iisus, ce mi-a arătat El? A vegeta cu acele fiinţe nenorocite, pe care le-am văzut, unde fiecare încerca să se distrugăreciproc. . . mi-am dorit eu într-adevăr o asemenea existenţă? Voi ajunge vreodată la punctul, undeputeam să spun de mine însumi, că am făcut ce trebuia pe pământ?

- 14 -

Era într-o seară de iarnă în 1952 - trebuia să fi fost mijlocul lui decembrie, căci am avut festivitateaanuală de crăciun la academia pentru medicină, din care făceam şi eu parte de ceva vreme - când amstat în sufragerie şi am citit ziarul < Life > . Ziarul era plin de diplome de calitate pentru raţe şi şuncă,cu figuri fericite de Moş Nicolae pe fiecare a doua pagină şi răsfoiam fără prea mare interes ziarul,când deodată s-au oprit degetele mele ca şi paralizate. Pe pagina care era în faţa mea, am văzut desenul unei imense construcţii în formă de rotund, tăiată înjumătate, unde se adăposteau oameni şi o grămadă de maşinării. Un fel de schelet cu un bazin, cu treptecu < pasaje de pisică > şi în colţ camera de control. Doar siguranţa, că eu am mai văzut aceasta încă odată făcea să-mi bată inima până la gât, îmi erastrăin, lucrurile erau aranjate în viitor. Intr-adevăr nu recent. Cumva, ani înainte am stat în faţă la aşaceva. Nu m-am holbat la desenul, care a copiat acea clădire extraordinară, eu am văzut aceasta cu ochiimei. Eu m-am plimbat prin această bilă ciudată; eu am văzut acele trepte şi bazinul enorm. Dar. . . aceasta nu se putea! Când am citit textul am recunoscut, că ar trebui să îmi joace festememoria: „În ultima săptămână comisia pentru energie atomică a dezvăluit parţial un secret şi a dat voiepictorilor din < Life > , să deseneze o schiţă din prototipul submarinului USA, care se punea în mişcarecu energie atomică, împreună cu acea ciudată casă, în care se afla. Clădirea care se construieşte înapropierea Schnectady N. Y. va fi a doua ca mai mare la marime, construită de mâna omenească, înformă rotundă, un proiect de două milioane de dolari, cu un diametru de 70 de metri. ” În articol mai scria, că oamenii de ştiinţă vor construi motorul submarinului în interiorul rotundului,pentru a preveni în caz de contaminare radioactivă şi că îl vor testa ulterior într-un bazin mare. Şocatam pus ziarul în poală. Am fost atât de sigur, că am văzut tot acest proiect şi totuşi nu am fost niciodatăîn Schenectady. Cum ar fi, de ce îmi amintesc eu, era de o verme încoace, iar acesta se construia chiaracum. Cea pe care am văzut-o eu era gata, funcţionabilă, cu toate cu nu am avut nici o idee. Deodată mi-am amintit. Era în acea împărăţie liniştită, care semăna cu un campus şi era locuită defiin ţe, care erau înfăşurate în gânduri, ca şi călugării în robele lor, unde am stat în 1943 după calculelepământeşti, acolo unde m-am uitat la acel rotund şi ulterior m-am dus prin holurile încurcate. . . Ce împărăţie era aceea? În ce mod secretos se schimba viaţa şi gândirea omenirii, în care eu mă aflamîn anul 1952, unde vorbeam cu Marguerite la telefonul din hol şi unde stăteau cărţile poştale peşemineu? Eu nu m-am gândit mult la aceasta, doar dacă filozofii ar avea dreptate, când susţin, că uneleideei fenomenale apar de < undeva > concomitent. Eu am devenit mai atent, când descopeream proprilemele lucruri nepământeşti. Atât cât a fost Hristos, ghidul meu, nu a fost nimic de temut. Dar de cândam avut experienţa în afara corpului - de 9 ani - am întâlnit individualişti, care erau aşa de fascinaţi de< lumea spiritelor > , de parcă ar fi pierdut propriul lor spirit. Singurul lucru ce a devenit limpede în acea seară în sufragerie, a fost, că a venit vremea pentru apovesti mult mai multor oameni despre întâlnirea mea cu Hristos, decât cum am făcut-o până acum.Dacă vom intra într-adevăr în timpul atomilor, fără să ştim ce putere a construit aceasta, atunci nu maieste numai o întrebare de decenii, până când ne vom distruge pe noi însuşi şi pe pământul nostru. Eu num-am simţit în angajamentul meu ca un spirit mesager; mie mi se părea, că fiecare care a avut oexperienţă cu Dumnezeu, are şi răspundere. Şi trebuia să fie timpul: Eu, care niciodată nu am putut legadouă cuvinte laolaltă, mă aflam în faţa grupelor de tineret, în cluburi, în biserici, în faţa tuturor caredoreau să asculte mesajul, că Dumnezeu era dragostea, iar restul era iadul. Îmi era limpede, că din partea profesională îndemna ruinul şi fără nici o îndoială am pierdut câţivapacienţi, care nu au fost deacord să se lase pe mâna unui < fanatic religios > . Dar era ciudat, căoamenii de la care mă temeam de batjocoră, erau de obicei, cei care mă acceptau mai repede. Când amconcurat pentru un post de psihiatrie la spitalul universitar din Virginia, m-a sfătuit un prieten, să nu lepovestesc colegilor întâmplare mea, căci el nu ştia cum vor reacţiona ceilalţi. Prima persoană cu caream avut o convorbire, a fost doctorul Wilfred Abse, profesor în psihoanaliză şi în analiză psihoterapieiîn ramura de psihiatrie, un geniu în rândul psihoanaliştilor din Virginia. Eu n-am fost mai înainte în acest birou, până ce am fost confruntat cu Dr. Abse: „Deci, domnule Dr.Ritchie, dacă înţeleg eu bine, dumneavoastră aveţi impresia că va-ţi întâlnit cu Hristos. ” Eu am văzut

şansele mele la universitatea din Virginia pierzându-se în nisip. Dr. Abse era evreu, analist al şcolii luiFreud şi el mi-a pus o întrebare directă, care necesita un răspuns. Intre două trageri de aer în piept m-am îndreptat către Iisus, aşa cum am făcut adesea: „Doamne, ce să spun acum? “ Cine se va ruşina de numele Meu în faţa oamenilor, aceste cuvinte aproape că se puteau auzi cuurechea şi eu mă voi ruşina de el în faţa Tatălui Ceresc. Doctorului Abse i-am spus: „Eu pot să neg realitatea, pe care am întâlnit-o în Barkely, Texas, tot aşade puţin, cum Saul din Tars ar putea nega, ceea ce l-a întâmpinat pe drumul spre Damasc. “ Şi aceastaera, aşa mă gândeam eu, mărturisirea împotriva şanselor mele, de a deveni psihiatru. Se poate închipuisurprinderea mea, atunci când am primit o scrisoare câteva săptămâni mai târziu, în care mi-a fosttransmis, că am fost acceptat de colegiul de examinare în unanimitate de voturi. Ani mai târziu, după ceam devenit prieten bun cu doctorul Abse, el mi-a povestit, că acea convorbire a fost într-adevăr foartecritică. „Fiecare dintre noi de aici de sus ştiam, că tu pretindeai, că ai trăit personal un eveniment înafara trupului. Dacă tu ai fi pretins pentru numai un moment, că aceasta nu s-ar fi întâmplat, te-aş firespins ca fiind o persoană lipsită de seriozitate în totalitate şi probabil te-aş fi judecat că eşti opersonalitate tulburată de sentimentele proprii, care nu poate să distingă între realitate şi închipuire. “ Dacă eu bineânţeles îmi practicam meseria de psihiatru normal în sala de consultaţie, atuncimenţionam numai foarte rar părerea mea personală despre Dumnezeu. Numai într-un caz de urgenţăextremă, aşa cum era la Fred Owen, încălcam această abţinere profesională. -„Ştiţi de fapt dumneavoastră, de ce vin eu în fiecare dimineaţă devreme în cabinet? ” l-am întrebateu într-o zi, când noi am vorbit despre subiectul, care a fost efectul întâmplării texane asupra vieţiimele. „Inainte ca ceilalţi doctori şi colaboratori să vină? Este de aceea, că eu folosesc acest timp, pentrua mă ruga pentru fiecare pacient, pe care îl voi vedea în acea zi specifică. Eu cred că Iisus are o ordinea zilei şi un plan de lucru pentru fiecare dintre noi şi eu mă rog, ca prin ajutorul Lui eu şi pacientul să legasim pe acestea împreună. “ Dacă Iisus ia dat lui Fred Owen numai câteva săptămâni pe acest pământ, în loc de decenii, „atunciaceasta este aşa, fiindcă El ştie, că puteţi să sfârşiţi lucrul dumneavoastră de aici în săptămâni.Dumneavoastră puteţi să iertaţi şi să primiţi iertare. D-voastră vă puteţi elibera de orice patimă şi deorice mânie - de orice bagaj, pe care nu vreţi să-l luaţi cu d-voastră în împărăţia, unde totul este lumină.“ Bineânţeles că nu ştiu, ce se întâmplă în colţul cel mai dinăuntru al inimii lui Fred; psihiatria este încel mai bun caz limitată pe ceea ce pacientul ne transmite. Eu ştiu în orice caz, că bărbatul, care a venitîn 9 mai 1977 în biroul meu, dată în care trebuia să aibă loc ultima noastră convorbire, era o cu totulalta persoană, decât bărbatul, pe care l-am văzut pentru prima oară în decembrie. Bineânţeles că el eramai slăbit din punct de vedere corporal. Un vecin trebuia să-l aducă cu maşina până aici şi el a statîntins pe canapeaua galbenă în timpul discuţiei. Dar lucrurile, pe care el le spunea, respirând greu şipacea - chiar şi umorul - din ochii lui mă umplea de bucurie. El s-a zbătut cu responsabilii de la locullui de muncă anterior, pentru a include costurile sale de spitalizare în asigurarea socială a inteprinderii;eu însumi am avut de completat un rând de foi de formular. În acea săptămână, când a avut loc ultimanoastră discuţie, el a primit înştinţarea finală, că cererea lui a fost respinsă cu motivarea, că el şi-a datdemisia fără a ţine cont de termenul necesar. -„Ştiţi ceva? ” mi-a povestit el. „Aveţi dreptate. Eu am demisionat, fiindcă eram supărat şi am vrut săle fac probleme. Numai că acum, eu sunt acela, care are probleme. “ El scoase un râset, care a fost întrerupt de o tuse, dar sunetul a fost frumos pentru mine, fiindcă a fostun râset adevărat, un râset inimos, fără urmă de amărăciune. „Este precum am citit noi, aşa-i doctore? <Ceea ce semeni, vei culege > . Dacă eu am invăţat aceasta încă la timp, atunci pierderea asigurării estedestul de profitabilă. “ - „Ştiţi ce fac acum, după ce noaptea nu mai pot dormi aşa de bine? “continuă el. „Eu mă rog pentruacei colegi de la lucru - ca fabrica să aibă un an într-adevăr bun, mai multe afaceri şi câştiguri, ca ei sănu ştie ce să facă cu acestea. “ Bineânţeles că nimeni nu poate specula pe experienţa altuia dincolo de mormânt, dar atunci când m-asunat acelaşi vecin, pentru a-mi spune că Fred Owen a murit în data de 24 mai, cel puţin eu n-amdificultăţi, pentru a-mi închipui momentul trecerii dincolo în chip miraculos. Lumină tot mai puternică. Bucuria în inima unui bărbat, care şi-a făcut bine lucrul de acasă. Dumnezeu se ocupă foarte mult de învăţarea oamenilor, care ştiu cum trebuie să vieţuiască. Eu cred că, destinul pământului însuşi depinde de progresul pe care îl facem - şi că noi avem puţin timp la dispoziţie. Şi cu privire la ceea ce vom găsi în lumea cealaltă, cred eu, că ceea ce vom descoperi acolo, depinde de faptul, cât de bine noi progresăm în urmarea şi în slujba dragostei lui Iisus, aici şi acum.