Introducere
Aspectele pe care le vom discuta în lucrarea de faţă aparţin unei perioade
deosebit de importante din istoria relaţiilor internaţionale în general şi din istoria
contemporană în special: perioada cuprinsă între anii 1946 şi 1991, denumită
generic „Războiul rece”. Deşi amplu dezbătute în toate tratatele ce urmăresc
evoluţia relaţiilor internaţionale, studierea epocii Războiului rece oferă întotdeauna
dimensiuni inedite de discuţie; unele aspecte nefiind mereu destul de bine reliefate.
Privită dintr-o perspectivă clasică, această complexă perioadă este percepută
ca fiind o continuare a relaţiilor politice contradictorii ideologic şi tensionate dintre
foştii aliaţi învingători în cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri
SUA şi URSS, precum şi dintre sferele lor de influenţă denumite generic lumea
occidentală şi sateliţii sovietici sau lumea comunistă.
De asemenea, intervalul dintre sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale
şi anul 1989, anul în care comunismul, dovedindu-şi ineficienţa, a sucombat în
majoritatea ţărilor din Centru şi Sud-Estul Europei, privit în ansamblul său, este
considerat de către cei mai mulţi istorici ca fiind o perioadă de tranziţie către
aşezarea politică internaţională de astăzi. Pe cale de consecinţă, o privire lucidă şi
adecvată asupra frământărilor, destinderilor şi evoluţiilor acestei epoci determină o
înţelegere corespunzătoare a timpurilor în care trăim.
Datorită importanţei cruciale pe care Războiul rece, cu competiţiile şi
încordările sale, o are în perceperea şi descifrarea lumii politice şi a relaţiilor
internaţionale contemporane, precum şi pentru că, deşi intens studiată, această
perioadă evidenţiază noi şi noi valenţe, am hotărât ca prezenta lucrare să trateze
anumite aspecte deosebite ale acestei confruntări ideologice dintre cele două lumi:
cea capitalistă şi cea comunistă.
Pentru că istoria în sine a Războiului rece, precum şi problematica dezvoltată
de aceasta este foarte întinsă, am decis să ne oprim atenţia, pe acest interval de timp
(1945-1989), doar asupra spaţiului geopolitic şi geostrategic al bazinului Mării
Negre, oarecum familiar nouă, românilor.
3
Deşi a fost spaţiu de competiţie, de-a lungul veacurilor, între Imperiul Ţarist
şi Otoman, zona aceasta a fost introdusă în complicata încrengătură de rivalităţi şi
interese dintre marile puteri europene de pe la mijlocul secolului XIX.1
Până la începerea Primului război mondial nu intervin schimbări importante
în ceea ce priveşte navigaţia civilă liberă prin Strâmtori, deşi au loc numeroase
incidente.
După Primul război mondial, în perioada interbelică, după convulsiile po-
litice, economice şi sociale dintre anii 1919 – 1923, ce au avut drept rezultat
reaşezarea statală şi politică din zonă, „Tratatul de la Lausanne” (1923) a statuat
caracterul deosebit al acestei Mări.
Potrivit acestui tratat, referitor la situaţia regimului Strâmtorilor, se oficializa
acum libera circulaţie a tuturor navelor şi aeronavelor militare şi civile, dar,
totodată, se crea „Comisia Strâmtorilor”, alcătuită din delegaţi ai ţărilor riverane şi
ai altor ţări cu interese aici.
Spre jumătatea anilor `30, Turcia, în vederea dobândirii unui control sporit
dacă nu chiar exclusiv, al traficului prin Strâmtori, doreşte revizuirea Tratatului de
la Lausanne. Acest lucru se concretizează prin convocarea unei conferinţe
internaţionale ce are loc la Montreaux între 20. iunie – 20. iulie 1936. Convenţia
adoptată cu acest prilej dă câştig de cauză Turciei, care din considerente de
securitate, are dreptul de a fortifica Strâmtorile şi de a restricţiona traficul naval
militar al statelor prin acestea.2
Convenţia de la Montreaux evidenţiază importanţa geopolitică şi
geostrategică a Turciei în zonă şi-i garantează întru-câtva securitatea. Această
poziţie a Turciei va fi determinantă pentru politica zonală a marilor puteri peste
câteva decenii.
Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, problematica
spaţiului pontic, cu ansamblul său de caracteristici, se încadrează pe coordonatele
stabilite de relaţiile politice dintre puterile vremii. Astfel, putem vorbi mai întai
1 Ruxandra Vidraşcu, Marea Neagră, de la războiul Crimeei la primul război mondial
(1856 - 1918) în Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, București,
Editura Militară, 2006, p. 189
2 Petre Otu, Marea Neagră în relaţiile internaţionale din perioada interbelică în
Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, București, Editura
Militară, 2006, p. 268
4
despre manifestarea unei „hegemonii franceze” (1856 - 1871) iar mai apoi despre o
„hegemonie germană” (după 1871 până spre începutul celui de-al doilea război
mondial)3. În epocă, se căuta reglementarea regimului Strâmtorilor, care căpătaseră
importanţă în circuitul comercial mondial prin deschiderea acestora pentru navigaţia
liberă.4
Declanşarea celui de-al doilea război mondial, prin agresiunea Germaniei şi a
URSS împotriva Poloniei în septembrie 1939, a dat naştere unui climat de
insecuritate şi în perimetrul bazinului pontic, climat determinat în mare parte de
interesul celor două puteri pentru controlul traficului prin Strâmtori.
Statutul de neutralitate al Turciei în timpul conflagraţiei a convenit în egală
măsură ambelor părţi, atâta timp cât nu s-a pus problema debarcării unor forţe
anglo-americane în insulele din Marea Egee, precum şi cea a pătrunderii navelor
Naţiunilor Unite prin Bosfor şi Dardanele pentru a-i veni în ajutor Uniunii
Sovietice.5
În anul 1944, odată cu recucerirea Crimeii şi a portului Sevastopol, din
nordul arealului pontic, sovieticii dobândesc supremaţia asupra Mării Negre, astfel
încât flota Armatei Roşii beneficiază de libertate de manevră în această Mare, în
detrimentul forţelor navale germane şi româneşti; mai mult, retragerea României din
război şi întoarcerea armelor împotriva hitleriştilor au determinat instituirea
supremaţiei sovietice absolute în apele Mării Negre.
După terminarea războiului şi după prăbuşirea Germaniei naziste s-a creat un
vid de putere în întreaga regiune europeană. Nevoia de umplere a vidului de putere
a condus la dezintegrarea parteneriatului antihitlerist din timpul războiului.
Învingătorii aveau păreri şi obiective divergente privitoare la noua organizare
europeană post-conflict. Marea Britanie, prin premierul său Winston Churchill,
căuta să prevină hegemonia sovietică asupra Centrului Europei. Dimpotrivă, Iosif
Visarionovici Stalin urmărea să-i fie recompensat uriaşul efort de susţinere a
războiului prin monedă teritorială.
3 Ruxandra Vidraşcu, op. cit, p.190
4 Marius Hanganu, Nicolae Vâlsan, Puterea maritimă în Marea Neagră, București,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004, p.45
5 Mihail E. Ionescu, Marea Neagră în relaţiile internaţionale de la războiul Crimeei la
sfîrşitul celui de-al doilea război mondial (1853-1947), în Revista de istorie militară nr. 6
(92), 2005, p.5
5
Harry S. Truman, urmaşul lui F. D. Roosevelt la Casa Albă, s-a străduit,
iniţial, să ducă pe mai departe moştenirea predecesorului său ilustru, aceea de a
menţine alianţa unită, însă acest lucru s-a dovedit a fi imposibil; fapt ce a determinat
adoptarea ulterioară a politicii de stăvilire (politică învingătoare în cele din urmă). 6
Atât pe teritoriul Europei, în general, cât şi în bazinul Mării Negre, în
special, divergenţa dintre foştii aliaţi s-a manifestat tot mai pregnant odată cu
trecerea anilor.
Pe de o parte, pentru cei mai mulţi cetăţeni ai SUA, Uniunea Sovietică
reprezenta o forţă politică ce avea ca obiectiv subjugarea Europei şi chiar întreaga
lume în favoarea ei şi a ideologiei comuniste. Această acţiune nu putea fi
desfăşurată de URSS decât cu ajutorul unei forţe armate instigate prin subversiune.7
Statele Unite erau singura putere capabilă să riposteze printr-o confruntare
militară, în colaborare cu statele europene, precum şi cu alte state vizate de
ameninţarea roşie.
Pe de altă parte, Moscova percepea Europa de Vest şi Statele Unite ale
Americii, care se fundamentau pe valorile capitaliste, ca fiind o ameninţare atât
ideologică cât şi militară, ce viza distrugerea orânduirii comuniste prin forţă sau
macar prin ameninţarea cu forţa.
Aceste două percepţii absurde deopotrivă, sunt însă relevante pentru
imaginea exagerată şi demonizată pe care şi-o formaseră cele două supraputeri una
faţă de cealaltă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, după ieşirea din cel de-al doilea
război mondial, URSS era în imposibilitatea de a mai continua efortul militar, iar
SUA împreună cu aliaţii occidentali nu avea în plan să lanseze nici un atac
împotriva lui Stalin sau să tulbure hegemonia sa asupra ţărilor central şi est-
europene.
Fiecare tabără începea înarmarea pentru a face faţă unei riposte militare, pe
care aştepte să o declanşeze partea adversă, căci un nou război nu era dorit de
nimeni. Chiar generalul G. Marshall afirma în 1945 că: „un alt război major, în
cazul cel mai rău, ar distruge Statele Unite, iar în cazul cel mai bun, ar fi câştigat cu
un cost teribil în sânge şi bunuri materiale.”8
6 Henry Kissinger, Diplomația, București, Editura ALL, 2008, p. 373
7 Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, București, Editura Allfa, 2000, p. 2
6
Preocupat mai cu seamă de „efectele de acasă”, după cum observa cu o
corectă severitate George Kennan, secretarul de stat James Byrnes nu numai că nu
contestă dreptul URSS la o zonă de securitate de-a lungul frontierei sale apusene,
dar chiar recunoaşte explicit „interesele speciale” ale sovieticilor în Europa de Est,
regim din care făceau parte şi statele riverane ale Mării Negre.9
Deşi şovăielnică în privinţa viitorului statelor Centrale şi Est Europene,
politica americană a căpătat fermitate atunci când s-a pus pe tapet problema turcă,
respectiv revizuirea regimului Strâmtorilor printr-o notă adresată de Moscova
Turciei la 7 august 1946. Dacă s-ar fi dat sovieticilor satisfacţie, atunci ţările
riverane ar fi fost excluse şi protecţia Strâmtorilor ar fi fost realizată de trupe mixte
sovieto-turce; lucruri ce ar fi modificat radical situaţia geostrategică atât în bazinul
Mării Negre, cât şi în zona Mediteranei Orientale. Astfel, Grecia şi Canalul de Suez,
în schimbul cărora Winston Churchill încheiase acordul de procentaj de la Moscova
(9 octombrie 1944), lăsând pradă comuniştilor ţările din Europa Răsăriteană, ar fi
fost ameninţate.
Deşi adesea este uitat sau doar trecut cu vederea, episodul turc a demonstrat
cat de importantă era zona geopolitică a Mării Negre în blocarea expansiunii
sovietice, la începutul anilor Războiului rece.
Administraţia de la Casa Albă a căutat ca prin această oferire de ajutor
material să contracareze încercarea de expansiune a ideologiei comuniste şi a
urmărilor acesteia.
La 12 martie 1947 este lansată „doctrina Trumann”, prin care se decide ca
SUA „să sprijine popoarele libere care rezistă încercărilor de subjugare de către
minorităţi înarmate sau prin presiuni externe”.10 Se poate spune că zona Mării Negre
a fost unul din spaţiile în care a luat fiinţă Războiul rece, întrucât doctrina Trumann
de îndiguire a puterii URSS s-a aplicat aici prin introducerea în blocul NATO a
Turciei împreună cu Grecia, echilibrând raportul de forţe din zonă.11
8 Florin Constantiniu, De la războiul fierbinte la războiul rece, București, Editura
Corint, 1998, p.105
9 Ibidem, p. 95
10 Ibidem, p.108
11 Mihail E. Ionescu, op.cit, p.11
7
Aşadar, încă de la începutul perioadei Războiului rece, cele două supraputeri
au ocupat poziţii în bazinul Mării Negre şi au atras state care să le protejeze politica
şi interesele; astfel încât de partea comuniştilor s-au aflat România şi Bulgaria, iar
de partea ţărilor capitaliste, Turcia.
Aşa cum s-a mai întâmplat în istorie, asemeni altor mari puteri, în perioada
Războiului rece, URSS a încercat să instituie controlul exclusiv asupra traficului
comercial şi asupra căilor de comunicaţii în Marea Neagră şi a înglobat în sfera sa
hegemonică state mai mici din acest areal.
Sfârşitul Războiului rece şi destrămarea Uniunii Sovietice a zdruncinat
echilibrul politico- militar existent. Dependenţa pe verticală în interiorul blocurilor
adverse a fost inlocuită de relaţii pe orizontală la nivel regional.
Dacă în cadrul sistemului bipolar se vorbea mai cu seamă de direcţii
regionale ale politicii externe ale SUA şi URSS, după încheierea războiului rece
asistăm la globalizarea problemelor regionale.
În anii de început ai cristalizării celor două blocuri ideologice, rolul
geopolitic major al Turciei în arealul pontic a mai fost evidenţiat şi de ajutorul pe
care acest stat l-a primit de la Statele Unite. Atunci când guvernul Regatului Unit al
Marii Britanii nu a mai putut oferi asistenţă economică Greciei şi Turciei din cauza
dificultăţilor interne, locul acesteia a fost luat de SUA.
Cercetarea unor aspecte privind geopolitica bazinului Mării Negre în timpul
Războiului rece este bazată pe părerile mai multor analişti ai acestei epoci,
exprimate de-a lungul timpului şi care încearcă să prezinte situaţia mondială a
vremii, situaţie cu largi implicaţii în toate domeniile vieţii economice, sociale şi
militare.
În elaborarea lucrării de faţă, cartea lui Henry Kissinger, „The Diplomacy”
publicată la New York în 1994, a constituit o foarte importantă sursă documentară
referitoare la această perioadă a Războiului rece. De altfel, autorul „Diplomaţiei”
este o persoană deosebit de competentă ce furnizează informţii la prima mână,
întrucât acesta a ocupat mai întâi funcţia de consilier pe probleme de securitate
naţională în timpul mandatelor la Casa Albă ale lui Richard Nixon (1969 - 1973) şi
mai apoi funcţia de Secretar de Stat (1973 - 1974), poziţie pe care o păstrează şi sub
administraţia lui Gerald Ford (1974 - 1977).
Lucrând pentru Nixon în plin Război Rece, Kissinger propune și promovează
politica de "destindere" cu Uniunea Sovietică. De asemenea, negociază tratatele de
8
limitare a înarmării strategice (SALT I) și cel al rachetelor anti-balistice. În iulie și
octombrie 1971, Kissinger face două vizite secrete în China, purtând discuții cu
Premierul Zhou Enlai - Ciu En lai și pregătește întâlnirea istorică din 1972 între China și
Statele Unite ale Americii, întâlnire ce marchează o incredibilă, pentru acea perioadă,
"normalizare" a relațiilor celor două state.
Kissinger a părăsit Casa Albă în 1976, odată cu alegerea lui Jimmy Carter ca
președinte. Continuă să joace roluri minore în administrațiile conduse de Ronald Reagan
și prima administrație Bush, fiind susținut de grupul neo-conservator care a dominat
Partidul Republican în anii '80 și care a văzut în politica sa de "destindere" cu Uniunea
Sovietică un factor de conciliere între cele două super-puteri.
De asemenea, un loc aparte l-a ocupat în redactarea acestei lucrări şi cartea celor
doi istorici francezi de marcă: Jean-Baptiste Duroselle şi André Kaspi, „Histoire des
relations internationales de 1945 à nos jours”. Aceştia prezintă întreg contextul istoric al
evenimentelor petrecute în perioada Războiului rece şi oferă lămuriri asupra unor aspecte
mai puţin dezvoltate de alţi istorici contemporani.
În ceea ce priveşte istoria statului român în perioada imediat următoare celui de-al
doilea război mondial, revelatorie în cazul nostru a fost lucrarea profesorului Florin
Constantiniu, « O istorie sinceră a poporului român ». După cum arată şi numele cărţii,
autorul a încercat în cuprinsul acesteia să prezinte istoria românilor într-un mod cât mai
obiectiv cu putinţă.
Tot privitor la istoria comunistă recentă a statului român, mai amintim şi lucrarea
lui Florian Gârz, « Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali » care are meritul de a
demitiza într-o mai mică sau mai mare măsură anumite evenimente şi fapte petrecute
între 1945 şi 1991 şi prezentate oarecum deformat de propaganda tipică Războiului Rece.
Specificul acestei cărţi este acela că este scrisă din punctul de vedere al unui om cu
profunde convingeri politice de stânga.
Una din principalele surse de documentare în legătură cu geopolitica spaţiului
Mării Negre a fost lucrarea domnului Marius George Cojocaru, “Consideraţii privind
interesele marilor puteri în bazinul Mării Negre la începutul Războiului Rece”. Această
carte a constituit punctul de plecare în prezentarea şi analizarea de faţă a evenimentelor şi
a cadrului geopolitic din spaţiul pontic în perioada de început a Războiului Rece, alături
de lucrarea istoricului şi diplomatului francez Jean-Marie Le Breton, “L`Europe centrale
et orientale de 1917 à 1990”.
9
Pentru perioada căderii Uniunii Sovietice şi a regimurilor satelite din sfera sa de
influenţă, am folosit cu precădere prezentarea faptelor realizată de jurnalistului britanic
de origine maghiară Victor Sebestyen în cartea “Revolution 1989 The Fall of the Soviet
Empire”
În desfăşurarea acestei lucrări am căutat să realizez o cât mai cuprinzătoare şi
obiectivă descriere şi analiză a cadrului geopolitic european de după cel de-al doilea
război mondial şi, circumscris acestuia, a condiţiilor şi evenimetelor din zona Mării
Negre. Evoluţia acestui areal pontic este una reprezentativă pentru perioada
Războiului rece, întrucât aici au existat state înregimentate în ambele blocuri
ideologice, au existat situaţii tensionate, precum şi perioade de relativă destindere.
Capitolul I
Evoluţia primei părţi a Războiului Rece reflectată în
10
geopolitica bazinului Mării Negre
După încheierea victorioasă a celui de-al doilea război mondial, au urmat
nenumărate contradicţii între aliaţii din cauza intereselor divergente, ajungându-se
astfel la perioada numită de istorici şi analişti „Războiul rece”.
Acest „Război rece” – după opinia istoricului Peter Calvocoressi – a fost cea
mai importantă consecinţă a războiului mondial.12
Prăbuşirea Germaniei hitleriste, instalarea Armatei Roşii la Berlin şi la
Viena, precum şi prezenţa acesteia in Varşovia, Budapesta, Bucureşti şi Sofia,
distrugerea structurilor administrative burgheze ale vechilor sateliţi ai Reich-ului,
absenţa în Europa Occidentală a unei contra-puteri solide care să facă faţă Uniunii
Sovietice, toţi aceşti factori s-au conjugat pentru a deschide calea „celei mai mari
zguduiri care afectase vreodată ansamblul lanţului de ţări ce se întindea de la Marea
Baltică la Marea Neagră şi Adriatică, la Răsărit de Germania”.13
Evenimentele, mai mult decât orice plan de dinainte stabilit, au favorizat
U.R.S.S. şi i-au permis acesteia să instaureze în aceată regiune regimuri politice nu
doar calchiate după al ei, ci şi întru totul obediente faţă de Kremlin.
Evoluţia lucrurilor de după 1945 nu mai seamănă cu raporturile tradiţionale
interstatale din Europa: rivalităţi între marile puteri, stări de tensiune urmate de
războaie, apoi pregătiri şi revanşe; ci se apreciază că cele două puteri – S.U.A. şi
U.R.S.S. - şi-au dezvoltat sisteme de tip imperial prin care îşi urmăreau formarea şi
protejarea intereselor politice, economice şi militare.
În jurul celor două supraputeri s-au alăturat grupuri de state care au alcătuit
alianţe politico-militare. Aceste veritabile blocuri ideologice au fost fundamentate
pe principii diametral opuse şi vizau dominaţia atât pe bătrânul continent, cât şi în
lume, în general.
Statele occidentale se bazau în plan politic pe un sistem democratic, pluralist,
în timp ce ţările ce gravitau în orbita Moscovei erau conduse de partidul unic –
partidul comunist. Din punct de vedere economic în timp ce, Vestul funcţiona după
12 Gh. Onişoru, Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2007, Editura FRM, p.195
13 Jean –Marie Le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Editura
Cavallioti, Bucureşti, 1996, p. 74
11
principiile economiei de piaţă, Estul avea o economie centralizată şi planificată; dar,
de departe, confruntarea cea mai acută avea loc între ideologii, între capitalism şi
socialism/comunism între liberalism şi marxism.
De asemenea, foarte important in disputa dintre cele doua părţi a fost şi
planul militar. Aici confruntarea era între două mecanisme militare formate din
armatele naţionale integrate în forţele armate ale blocurilor. Fiecare alianţă oferea
garanţii de securitate membrilor proprii împotriva unui atac din exterior, care ar fi
fost considerat atac împotriva tuturor.
Această stare de fapt mereu tensionată a dus la o cursă a înarmărilor fără
precedent în istoria umanităţii. Marile puteri şi-au dezvoltat arsenalele cu arme
deosebit de periculoase (nucleare, cu hidrogen, bacteorologice etc.) ce ameninţau
însăşi securitatea planetei.
Deşi între cele două tabere a existat un conflict permanent, de multe ori
violent, dar foarte rar direct şi mai degrabă pentru conservarea sferelor de influenţă
în limitele stabilite sau, în zone externe, pentru extinderea dominaţiei. Specialiştii
explică această situaţie prin teama bazată pe ignoraţa reciprocă sau printr-o
proiecţie de intenţii agresive şi suspiciuni reciproce. În astfel de condiţii nu se putea
spera în instaurarea unei păci de durată.
În mod particular şi în spaţiul bazinului Mării Negre s-a manifestat această
ciocnire între cele două blocuri ideologice total diferite ca organizare politico –
socială şi ca mentalităţi. Partea occidentală – coordonată şi susţinută de Washington
– avea drept pion important în zonă Turcia, iar de partea Moscovei erau celelalte
două state riverane: România şi Bulgaria.
I.1. Contextul istoric şi geopolitic internaţional
la începutul Războiului Rece
După încheierea războiului, U.R.S.S. şi-a calculat cu grijă riscurile şi a
păstrat doar ceea ce a putut controla din punct de vedere politic, retrăgându-se în
12
spatele barierei defensive nou create, în spatele a ceea ce fostul premier britanic
Winston Chirchil numea sugestiv în celebrul său discurs de la Westminister College
din Fulton, Missouri din 5 martie 1946, „Cortina de fier”.14
Dincolo de această „cortină de fier” au rămas, dezamăgite de neputinţa
diplomaţiei americane şi deziluzionate, vechile capitale răsăritene: Berlin, Praga,
Varşovia, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia.
Ambiţia conducerii comuniste de la Moscova in regiunea aceasta era foarte
bine fundamentată geostrategic din punctul său de vedere. Polonia era sub lupa
politică a Kremlinului încă de la încheierea Pactului germano- sovietic din 1939,
atunci când sovieticii acordaseră un loc preeminent soartei acestui stat, iar în cadrul
Conferinţei de la Teheran, Kremlinul a avut grija sa i se recunoască dreptul de a-i
fixa frontierele şi de a-i controla evoluţia politică. Toate acestea măsuri au fost luate
de sovietici pentru că Polonia, în mod tradiţional întoarsă spre valorile din Occident,
era – în ciuda diferenţei de scară – mai mult decât un vecin obişnuit, era un
„adevărat challanger”15. Varşovia era capabilă să creeze situaţii tensionate în
locurile unde Uniunea Sovietică manifesta vulnerabilitate, în măsura în care era
sprijinită de puterile occidentale. Aşadar, pentru Moscova constituia un imperativ să
instaleze şi să menţină la putere în Varşovia un guvern comunist total obedient, iar
atitudinea adoptată de sovietici după anul 1956 demonstrează seriozitatea cu care ei
priveau situaţia de aici.
Privitor la Budapesta şi Belgrad, Moscova căuta să le controleze politic
datorită faptului că acestea erau necesare pentru menţinerea căilor de comunicaţie
cu partea apuseană (Austria ocupată) – cazul Ungariei, respectiv pentru a deschide o
fereastră largă înspre Marea Mediterană – cazul Iugoslaviei.16
În legătura cu Sofia, se poate spune că aceasta manifesta o simpatie pentru
ruşi, datorită originii lor slave comune. Sovieticii, încă din timpul întâlnirilor dintre
Molotov şi Hitler sau Ribbentrop din noiembrie 1940, au solicitat ca regimul de la
Sofia să fie garantat de ei. Mai mult, Molotov declara în 1941 că Bulgaria era
14 Pascal Boniface, Relaţiile Est – Vest, 1945-1991, Iaşi, Editura Institutul European,
1998, p. 28
15 Jean –Marie Le Breton, op. cit. p. 75
16 Ibidem
13
considerată ca „aparţinând zonei de securitate a U.R.S.S.”17 Era, aşadar, foarte firesc
faptul că regimul socialist bulgar beneficia de sprijinul atent al Kremlinului.
Cât priveşte Bucureştiul, acesta se afla sub influenţa comunişilor încă ziua de
23 august 1944, atunci când armata română a întors armele împotriva vechiului
aliat, Germania. De altfel, ziua loviturii de stat din 1944 este considerată de
anticomunişti ziua înrobirii ţării de către bolşevici şi de către agentul lor în
România, Partidul Comunist Român. Deşi s-a intenţionat un compromis din partea
celor interesaţi de restaurarea vechii ordini politice interbelice, respectiv din partea
partidelor istorice, comuniştii întotdeauna au urmărit exclusiv obţinerea controlului
politic total. De primă importanţă pentru protagoniştii interni angajaţi în lupta
pentru puterea politică era atitudinea faţă de România a Statelor Unite şi a Uniunii
Sovietice, iar aversiunea populaţiei româneşti, în general, faţă de sovietici şi faţă de
Partidul Comunist Român avea o importanţă secundară.18
Motivul încrederii pe care generalul Constantin Sănătescu şi unii colaboratori
din cadrul guvernului „democratic” pe care îl conducea o manifestau faţă de S.U.A.
este greu de stabilit, întrucât Washingtonul nu prea avea interese economice în
România, acestea limitându-se în epocă la investiţii în companii petroliere, precum
Standard Oil, şi la câteva filiale ale unor corporaţii americane mai mici. De
asemenea, legăturile istorice dintre cele două ţări erau nesemnificative, puţini
români cunoşteau limba engleză şi încă şi mai puţini vizitaseră S.U.A. înainte de
război. Tot astfel, erau mulţi americanii care nu doar că nu călătoriseră în România,
dar nu ştiau nici să o localizeze geografic pe harta Europei. Emigraţia românească
spre Statele Unite se încheiase înainte de război, iar cea de-a doua generaţie de
româno-americani era neînsemnată numeric şi, în general, apolitică.
În pofida acestor realităţi evidente, partidele „istorice” de la Bucureşti se
încăpăţânau sa vadă S.U.A. ca pe salvatoarea democraţiei autentice, în parte şi din
cauza căderii Franţei, şi din cauza neîncrederii lor funciare faţă de Marea Britanie. 19
17 Ibidem
18 Stephan Fischer- Galaţi, România în secolul al XX-lea, Editura Institutului European,
Iaşi, 1998, p. 90
19 Ibidem
14
De altfel, această iluzie a Americii salvatoare era împărăşită şi de o mare
parte a populaţiei din România, ca o reacţie firească la sentimentele antisovietice şi
anticomuniste.
Influenţa Uniunii Sovietice, atât în bazinul pontic în cazul României şi al
Bulgariei, cât şi în întreaga Europă de Est, s-a făcut simţită prin impunerea la
conducerea statelor respective a marilor democraţii populare, doar formal suverane
(în realitate obediente Moscovei).
Uniunea Sovietică a urmărit exportul modelului sovietic în ţările care au
intrat în sfera sa de influenţă, utilizând în acest proiect potenţialul forţelor de
stânga, în special marionetele sale – partidele comuniste – stipendiate substanţial în
perioada anterioară prin intermediul Kominternului.
Democraţiile occidentale au manifestat faţă de U.R.S.S. şi faţă de statele
aflate în orbita sa o politică de conciliere, similară cu atitudinea din perioada
interbelică faţă de Germania.
Astfel, din primăvara anului 1945 sovieticii ajung să controleze, prin
intermediul guvernelor favorabile pe care le impuseseră, întregul litoral vest pontic;
Armata Roşie având un comportament totalitar în zonă şi intervenind direct în
chestiuni de politică. Zona Mării Negre devenea una dintre cele mai disputate arii
ale Europei din acei ani. Un episod relevant pentru importanţa acestui areal s-a
desfăşurat în vara anului 1946, mai precis în luna august a acelui an, când URSS
adresează Turciei o notă ultimativă prin care îşi manifestă unilateral dorinţa de a fi
revizuit regimul Strâmtorilor aşa cum fusese statuat prin Convenţia de la Montreux
(20 iunie 1936). Mai mult această notă preciza anumite aspecte ce făceau obiectul
respectivei revizuiri dintre care amintim: extinderea tărilor riverane la Marea
Neagră, protecţia Strâmtorilor de către forţe comune sovieto-turce.
Prin acest document, Uniunea Sovietică urmărea împlinirea visului de a
stăpâni şi controla implicit Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, lucru ce i-ar fi permis
ieşirea din bazinul Mării Negre în Mediterană şi, de aici, în Orientul Mijlociu.
Poziţionarea Turciei la graniţa sovietică exprima de la sine primejdia ce ameninţa
integritatea teritorială a acestui stat, precum şi suveranitatea sa.
Deşi în România şi în Bulgaria interesele concrete ale S.U.A. erau ca şi
inexistente (aceste două ţări aflându-se sub controlul U.R.S.S. şi considerate
pierdute pentru lumea liberă), o cu totul altă situaţie era în cazul statului turc. Fiind
al doilea stat ca mărime al Mării Negre şi în măsură a primi pe teritoriul său baze
15
militare americane pentru a asigura securitatea zonei, Turcia devenea unica opţiune
pentru occidentali de a ţine piept comuniştilor în acest spaţiu.
În pofida faptului că la început, Statele Unite considerau că nu ar avea
absolut nici un interes de ordin strategic în ceea ce privea Strâmtorile, ulterior au
reevaluat situaţia şi au încadrat acest areal în categoria zonelor de risc. 20 Mai mult
chiar, consilierul prezidenţial american Clark Clifford menţiona într-un studiu strict
secret din 24 septembrie 1946 că: „principalul obstacol împotriva unui atac sovietic
asupra Statelor Unite sau asupra acelor zone ale lumii care sunt vitale pentru
securitatea noastră va fi puterea militară a acestei ţări” (Turcia).21 Aşadar, politica
dusă de la Kremlin nu putea fi stabilită decât dacă puterea sovietică era
contrabalansată, iar în cazul de faţă acest lucru se putea realiza doar prin
intermediul statului turc.
De-a lungul istoriei, cele două imperii - Ţarist şi Otoman – au rivalizat
mereu, însă după primul război mondial, după transformarea acestora în republici
(1917 respectiv 1923), prima comunistă, iar cea de-a doua laică şi prezidenţială, au
devenit totuşi prietene. Relaţiile dintre cele două ţări s-au deteriorat însă odată cu
cel de-al doilea război mondial.
La aceasta s-a adăugat şi poziţia inconsecventă a liderului sovietic Iosif
Visarionovici Stalin faţă de Turcia: dacă în timpul Conferinţei de la Posdam 17 iulie
– 2 august 1945 acestuia i se părea normal ca statul turc să poată decide închiderea
Strâmtorilor în cazul unui conflict armat sau în cazul unei ameninţări cu războiul
(atribuit exclusiv al Turciei confor Conferinţei de la Montreux 1936); după o
perioadă de timp în care Marea Britanie îi refuză crearea unei baze militare
operaţionale în Marea Egee, revine asupra afirmaţiilor, susţinând că i se pare
„neraţional” controlul exclusiv al Turciei în Strâmtori şi că îi este de neacceptat
situaţia în care „Turcia ţine mâna pe gâtlejul Rusiei”.22
Presiunea sovietică asupra Turciei s-a intensificat ulterior din cauza lipsei de
reacţie a S.U.A. şi s-a concretizat prin inacceptabile pretenţii teritoriale şi prin
acuze de „cooperare” cu Germania nazistă în timpul războiului. Această presiune a
20 Henry Kissinger, op.cit., p.395
21 Ibidem, p.395
22 David J. Alvarez, Bureaucracy and Cold War diplomacy; The United States and
Turkey 1943-1946, Institutes for Balkan Studies, Thessaloniky, 1980, p. 43
16
fost amplificată de informaţii mai mult sau mai puţin reale ce descriau mişcări de
trupe sovietice de-a lungul graniţei comune, precum şi de măsuri de forţe ale
Armatei Roşii în Sudul României şi în Bulgaria, pe hotarul cu Turcia.
În cazul în care cedările teritoriale (Vilaietul Kars şi Ardahan) s-ar fi
materializat, atunci s-ar fi deschis drumul U.R.S.S. spre Orientul Mijlociu, iar
Marea Neagră ar fi devenit un „lac sovietic”, lucru primejdios pentru stabilitatea şi
securitatea în zonă.
Temerile americane cu privire la invadarea Turciei de către U.R.S.S. erau
alimentate şi de faptul că sovieticii nu-şi retrăseseră trupele din Iran (contrar
prevederilor acordului de la Teheran din 1943). Administraţia Truman afirma fără
menajamente că nu are nici un dubiu că se intenţionează invadarea Turciei şi a
Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi că, dacă sovieticilor nu li se va răspunde ca
atare, o nouă conflagraţie va fi de neoprit.
Deşi, într-un final, trupele au fost retrase, ambele superputeri au avut grijă
să-şi consolideze poziţiile în bazinul Mării Negre: Washingtonul trimite trei
crucişătoare în faţa Istanbulului, iar Moscova masează pe graniţa cu Turcia
importante efective militare.
Slăbită după cel de-al doilea război mondial, Turcia ca şi Grecia, de altfel – a
fost sprijinită de Marea Britanie atât material cât şi militar. Întâmpinând greutăţi
interne, mai ales de ordin economic, guvernul Marii Britanii, prin ambasadorul său,
a comunicat administraţiei Truman în iarna 1946 – 1947 că nu mai poate susţine
această povară. Specialiştii estimează că asistenţa logistică, militară şi materială
acordată între 1945 – 1946 se ridică la 132 milioane de lire sterline. Washingtonul
era gata să preia rolul istoric de blocare a expansiunii sovietice spre Marea
Mediterană.
Apărea însă o problemă de principiu: nici Congresul şi nici poporul american
nu putea susţine fundamentele geopolitice britanice tradiţionale. Se impunea,
aşadar, în vederea limitării înaintării sovietice, găsirea unei baze axate exclusiv pe
abordarea americană a politicii externe. Această sarcină devenea foarte dificilă
pentru administraţia Truman şi din cauza faptului că ambele camere ale Congresului
erau controlate de republicani, care erau tradiţional adepţi ai doctrinei Monroe
(izolaţionişti).
Prin argumente irefutabile, subsecretarul de stat Dean Acheson reuşeşte să
convingă delegaţia republicanilor de necesitatea vitală a sprijinirii ţărilor vizate şi
17
obţine consimţământul acestora, arătând într-o memorabilă discuţie purtată la 27
februarie 1947 că s-a ajuns la o situaţie mondială nemaiîntâlnită din vremurile
antice: „De la Roma şi Cartagina nu a mai existat o asemenea polarizare a puterii pe
acest pământ ... Pentru Statele Unite, paşii făcuţi pentru întărireaţărilor ameninţate
de agresiunea sovietică sau de subversiunea comunistă ... au însemnat protejarea
securităţii S.U.A. – au însemnat protejarea libertăţii înseşi.”23
La câteva zile, în 12 martie 1947, preşedintele Harry S. Truman, într-un
discurs susţinut în faţa Congresului S.U.A., lansează doctrina ce-i va purta numele.
În acest discurs, preşedintele vorbeşte - în termeni tradiţionali ai liberalismului
democratic american – despre două moduri de viaţă: unul liber şi democratic şi altul
totalitar, impus majorităţii de o minoritate, şi care îngrădeşte drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului. Statele Unite au datoria de a proteja ţările independente,
democraţia şi libertatea şi atunci când acţionează în acest sens, o fac însemnele
democraţiei şi al comunităţii internaţionale: „Un mod de viaţă se bazează pe voinţa
majorităţii şi se distinge prin instituţii libere, guvern reprezentativ, alegeri libere,
garantarea libertăţii individuale, libertatea exprimării şi a religiei şi libertatea faţă
de opresiune politică. Cel de-al doilea mod de viaţă se bazează pe voinţa unei
minorităţi, impusă prin forţa majorităţii. El se sprijină pe teroare şi opresiune, o
presă şi un radio controlat, alegeri fixe şi suprimarea libertăţii personale.”24
Astfel se justifică schimbarea politicii externe a Statelor Unite, nu prin
necesitatea menţinerii unei balanţe a puterii între Marea Neagră şi Estul
Mediteranei, acordând asistenţă Greciei şi Turciei, ci prin necesitatea protejării
oamenilor liberi de pretutindeni de ameninţarea comunistă totalitară.
Doctrina Truman – cea care împărţise lumea în două tabere: democraţii şi
opresorii – reprezintă, în ansamblul său, un program de politică externă al SUA
prezentat ca un program la nivel global al luptei dintre democraţie şi dictatură prin
care sunt sprijinite Turcia şi Grecia în cazul de faţă cu importante fonduri materiale
pentru a rămâne în „tabăra democraţiei”.25
23 Joseph M. Jones, The Fifteen Weeks (February 21 – June 5, 1947), New York, Viking
Press, 1955, p. 141
24 ***, Public Papers of the Presidents of the United States, Harry S. Truman, vol. 1947,
Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office, 1963, p. 178
25 Sorin Cristescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare europene, Bucureşti, Editura
F.R.M., 2007, p.166
18
În opinia lui Henry Kissinger, „Doctrina Truman” reprezintă o „cumpănă a
apelor” pentru că, „odată ce S.U.A. aruncase mănuşa morală, avea să se termine
pentru totdeauna cu genul de Realpolitik pe care Stalin îl înţelegea cel mai bine, şi
negocierea de concesii reciproce avea să fie scoasă din discuţie.”26
Din acest punct, conflictul avea să se reglementeze - în viziunea americană -
prin revizuirea ţelurilor sovietice, prin prăbuşirea sistemului sovietic sau prin
amândouă.
Făcând referire la momentul în care Casa Albă a decis intervenţia urgentă şi
directă în ajutarea celor două state, preşedintele Truman menţionează în memoriile
sale că: „atunci când presiunea comunistă a început să pună în pericol Grecia şi
Turcia, am afirmat politica noastră clar şi ferm; ... deşi ambele aveau variante de a
rezista, acum aveau nevoie de ajutor. Turcia fusese de-a lungul anilor obiectul
ambiţiilor ruse. Comuniştii continuau dorinţa Ţarului şi încercau să obţină controlul
asupra ariei ce împiedica Rusia să iasă în Mediterană. Stalin deschisese subiectul
Dardanele la Posdam, dar Atlee şi eu i-au tăiat-o ferm prin principiile ce decurgeau
din Conferinţa de la Montreaux. Profitând de neînţelegere dintre Turcia şi Iran,
Uniunea Sovietică a început să exercite din nou presiuni asupra Turciei: în iulie
1946 Moscova a trimis la Ankara o notă, propunând un nou regim pentru Dardanele,
prin care erau excluse toate naţiunile, cu excepţia puterilor Mării Negre. Cu alte
cuvinte noi şi britanicii eram excluşi de la orice înţelegere, iar Turcia era pusă în
faţa unei combinaţii de trei state comuniste: Rusia, România şi Bulgaria. Aceasta ar
fi deschis calea obţinerii controlului în Turcia. Dacă trupele sovietice intrau în
Turcia încercând să forţeze controlul asupra Strâmtorile, nu mai era decât un pas
până la obţinerea controlului în toată Turcia. Guvernul turc ne-a cerut sfatul.”27
S.U.A. a sfătuit Turcia să dea un răspuns diplomatic, însă categoric, prin care
să respingă cererile sovietice. De bunăseamă că respunsul guvernului turc, precum
şi hotărârea acestuia de a rezista oricăror violenţe din partea Moscovei, erau bazate
pe ajutorul american, căci cu armată slabă şi prost echipată nu ar fi rezistat în faţa
unui atac armat.
26 Henrry Kissinger, op.cit., p.397
27 H. S. Truman, 1946-1952. Years of Trial and Hope. Memoirs, vol. II, New York, The
American Library of World Literature Inc, 1965, pp. 118-119
19
Este demn de menţionat şi faptul că au fost determinante în hotărârea
momentului oferiri ajutorului şi evenimentele din Grecia, unde combatanţii
comunişti începeau să aibă câştig de cauză. În această situaţie U.R.S.S. ar fi
considerat de nerefuzat oportunitatea de a controla Estul Mării Mediterane şi chiar
întreaga Grecie.
Deşi a întâmpinat critici dure din partea intelectualilor americani cum că ar fi
amorală sau că ar trece dincolo de interesele naţionale, angajându-se în cruciade pe
temeiuri morale, „Doctrina Truman” a rămas un punct de cotitură în politica externă
a S.U.A., începutul „cruciadei anticomuniste”, începutul măsurilor de stăvilire a
expansiunii sovietice.
Chiar Diplomatul George F. Kennan, autorul celebrei „Long Telegram” 1946,
a obiectat împotriva căii ideologice de formulare a politicii externe, reproşându-i
conţinutul prea general care ar putea aduce necazuri; pe bună dreptate, întrucât
ambiguităţile în politica de îngrădire ce decurgeau din Doctrina Truman riscau să
devină semnificative. Dacă la început îngrădirea expansiunii sovietice se confunda
cu limitarea ideologiei comuniste, mai apoi, odată cu divizarea comunismului şi cu
distanţarea celor două superputeri, ambiguităţile devin importante.28
Nota ultimativă din 7 august 1946 găseşte Turcia într-o postură defensivă
împotriva U.R.S.S., însă această postură are un impact foarte mare asupra
economiei naţionale. Spre sfârşitul anului 1946, chiar ambasadorul S.U.A. la
Ankara afirmă că povara este mult prea mare pentru a fi susţinută mult timp.29
Pentru a putea rezista eficient în faţa ameninţării sovietice, Turcia solicită
ajutor constând în armament, iar la 21 octombrie, directorul Biroului pentru
Afacerile Orientului Apropiat şi Africii, Loy Henderson îi relata secretarului de stat
James Byrnes, că din 15 august U.R.S.S. urmărea transformarea statului turc într-un
satelit, ceea ce ar fi avut ca şi consecinţă imediată răspândirea doctrinei comuniste
şi a excluderii S.U.A. din zona Mării Negre şi a Strâmtorilor. Daca S.U.A. nu îi
acorda asistenţă Ankarei, atunci aceasta ar intra în sfera de influenţă a Moscovei şi
securitatea americană din zonă ar fi avut de suferit.30
28 Joseph S. Nye, Jr, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet,
2005, p. 114
29 Hanry S. Truman, op. cit., p. 33
30 Ibidem, p . 34
20
În această confruntare, poziţia geostrategică a Turciei era conectată la
interesele de securitate ale S.U.A. Menţinerea opoziţiei acesteia fată de Uniunea
Sovietică reprezintă singurul obstacol în calea expansiunii sovietice spre Canalul de
Suez şi Golful Persic, iar întărirea sa garanta atât un regim echitabil al Strâmtorilor,
cât şi consolidarea poziţiei aliaţilor occidentali într-un posibil război cu Armata
Roşie.
Turcia, la rându-i, mizând pe poziţia sa geostrategică, urmărea atât aducerea
în strâmtori a Statelor Unite, cât şi implicarea acestora în apărarea securităţii în
zonă, cu atât mai mult cu cât ameninţarea creştea pe măsura trecerii timpului.
Adoptarea acestei doctrine a reprezentat în fapt implicarea formală a S.U.A.
în problematica securităţii pe continentul european în mod deosebit, dar şi în alte
zone ale lumii.31
Principiul fundamental pe care s-a bazat ulterior asistenţa americană adresată
tuturor ţărilor ameninţate de comunişti, doctrina Truman a constituit primul pas al
Statelor Unite spre angajamente de securitate faţă de europeni, chiar dacă, mai
târziu, în prima formulă a Alianţei Nord – Atlantice, Grecia şi Turcia nu şi-au găsit
locul.
Aşadar, discursul preşedintelui S.U.A. din 12 martie 1947 a determint şi
oficializarea împărţirii statelor în două blocuri ideologice: lumea liberă şi cea
comunistă.
Urmarea adresării lui Harry S. Truman în faţa Congresului a fost obţinerea
aprobării de a debloca fonduri în valoare de 400 milioane de dolari în vederea
ajutorului acordat Greciei şi Turciei. La data de 23 mai 1947, Congresul aprobă
ajutorul S.U.A. pentru cele două state ameninţate de „teroarea roşie”. Deşi, din
punctul de vedere al importanţei lor pentru securitatea Statelor Unite, Grecia şi
Turcia ocupau locurile 9, respectiv 10; în funţie de urgenţa cu care trebuiau să
beneficieze de ajutorul material, acestea ocupau primele două poziţii, drept cum se
menţionează într-un raport al Comitetului Mixt de Analiză Strategică din 29 aprilie
1947, adresat Statului Major Combinat.32
31 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, Marea Neagră în timpul Războiului
Rece în vol. Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, București,
Editura Militară, 2006 p. 320
32 Mariu George Cojocaru, Consideraţii privind interesele marilor puteri în bazinul
Mării Negre la începutul Războiului Rece, Editura Pim, Iaşi, 2009, p.43
21
De asemenea, într-un alt raport al Echipei de Planificare Politică a
Departamentului de Stat din 23 mai 1947, se arată urgenţa acordării asistenţei
financiare celor două ţări: „ne confruntăm cu o zonă critică, în care pasivitate ar
avea consecinţe serioase”33, iar Statul Major Combinat susţine că, în eventualitatea
unei ciocniri armate între S.U.A. şi U.R.S.S., teritoriul Turciei ar fi putut fi folosit
nu numai ca bază militară aliată, ci şi ca acoperire pentru o arie strategică de unde
aliaţii ar ataca zonele vitale sovietice şi liniile terestre de comunicaţie ce făceau
legătura cu zonele petrolifere din Orientul Mijlociu şi cu zona Cairo – Suez.
Fondurile autorizate de Congresul American au fost distribuite după
necesităţile celor două ţări: Greciei îi sunt destinate 250 milioane de dolari, iar
Turciei 150 milioane de dolari; aceste sume făcând doar începutul unui ajutor
financiar mult mai consistent şi mai complex.
I.2. Implicaţiile Planului Marshall în arealul pontic
Deşi trecuseră aproape doi ani de la terminarea celui de-al doilea război
mondial, în 1947, economiile statelor europene nu dădeau semnale de redresare.
Acest fapt producea mare îngrijorare la Casa Albă, întrucât, pe fondul recesiunii, se
putea proteja mai uşor ideologia comunistă dincolo de „Cortina de fier”, spre Vestul
bătrânului continent.
Administraţia SUA a înţeles că soluţia stăvilirii comunismului spre Vest
constă în redresarea cât mai urgentă a economiei europene în ansamblul său.
Ţinându-se seamă de cele expuse în „Telegrama cea lungă” a lui George F. Kennan,
secretarul de stat George Marshall a susţinut un discurs la Universitatea Harvard în
care îşi arăta preocuparea în legătură cu situaţia economică a Europei.
33 Ibidem
22
În cadrul aceluiaşi discurs inaugural de la 5 iunie 1947, Marshall preconiza
acordarea unui ajutor consistent pentru Europa, care se afla sub ameninţarea unei
reale disoluţii economice, sociale şi politice.
Neoficial, se avea în vedere o situaţie deosebit de delicată: înlăturarea
dificultăţilor economice (amplificarea acestora ar fi dus la neajunsuri foarte mari,
chiar la penuria de alimente, ceea ce ar fi favorizat tulburările sociale şi, implicit
propagarea ideologiei sovietice).
Mai mult, se urmărea înlesnirea creării unei pieţe europene viabile care să
ofere desfacere produselor americane; în acest mod afacerea fiind în favoarea
ambelor părţi.
Generalul Marshall lansează astfel celebrul său program de asistenţă pentru
redresarea Europei (European Recovery Program – E.R.P.). Aceasta angajează
S.U.A. în sarcina de a eradica premisele economice şi sociale care încurajau
agresiunea, pentru a evita „tulburările politice” şi „disperarea”, pentru a reface
economia mondială şi pentru a forma instituţii libere.34
Adresabilitatea acestui program ambiţios era la nivel continental, chiar şi
ţările de dincolo de „Cortina de fier” erau iniţiate să participe la „Planul Marshall”.
Uniunea Sovietică a perceput lansarea European Recovery Program ca fiind
în strânsă legătură cu „doctrina Truman”, drept pentru care a refuzat vehement
participarea la o asemenea acţiune, socotind-o ca fiind o încercare de a interveni în
afacerile interne ale altor state şi „o presiune politică cu ajutorul dolarului”. 35 Mai
mult, politica de bloc şi-a spus cuvântul şi toate statele de sub tutela Moscovei au
fost nevoite să refuze acest ajutor, deşi se aflau într-o gravă criză economică şi erau
interesate de obţinerea unui sprijin financiar.
În arealul Mării Negre, România şi Bulgaria, obediente URSS, au fost
nevoite să respingă o eventuală participare la „Planul Marshall”, însă Turcia a fost
singura care a acceptat să adere la acesta.
Misiunea americană condusă de generalul Lunsford Oliver de pe teritoriul
turc a fost notificată în legătură cu răspunsul favorabil şi s-a decis acordarea unui
ajutor financiar pe o perioadă de cinci ani. Din nefericire, impactul acestui ajutor
34 Henry Kissinger, op.cit., p.398
35 Cristina Păiuşan - Nuică, Istoria relaţiilor internaţionale şi a diplomaţiei, Editura
F.R.M., Bucureşti, 2008, p.51
23
asupra economiei turceşti a fost nerelevant, întrucât nivelul economic era scăzut şi
orice capital substanţial absorbit ar fi condus la o creştere mare a inflaţiei; drept
pentru care s-a hotărât investiţia în utilaje care să dezvolte producţia autohtonă.
În anul următor, S.U.A. extind ajutorul oferit Turciei la 100 milioane de
dolari, iar guvernul turc se obligă în contrapartidă să limiteze practici precum
restrângerea concurenţei, monopolul sau îngrădirea accesului la piaţă. Situaţia
evoluează favorabil şi la jumătatea anului 1948. Statele Unite promovau aici o
„politică a porţilor deschise”.36
Dacă la început asistenţa financiară americană a întâmpinat critici mai cu
seamă din partea reprezentanţilor stângii politice, care considerau că ţara se
transformase într-o colonie din cauza controlului pe care S.U.A. îl avea asupra
resurselor, după stabilizarea economiei lucrurile s-au liniştit, planul nemaifiind
privit cu duşmănie.
Cea mai mare parte a fondurilor primite de Turcia „European Recovery
Program” au fost distribuite în vederea îmbunătăţirii şi dezvoltării agriculturii, lucru
care s-a realizat în cea mai mare parte.
U.R.S.S., în ciuda faptului că „Planul Marshall” nu era îndreptat împotriva
nici unei ţări sau doctrine, consideră că acesta este un instrument de amestec în
treburile interne. Deşi Uniunea Sovietică avea nevoie de sprijin financiar pentru
redresarea economică, totuşi excludea participarea la „Planul Marshall” întrucât
acesta presupunea controlul – fie şi indirect – al S.U.A. Mai mult, nu dorea
analizarea economiilor statelor din Centrul şi Sud Esul Europei, căci acest lucru i-ar
fi ştirbit din autoritatea sa exclusivă în zonă.
European Recovery Program a fost interpretat de sovietici, pe de o parte, sub
aspect economic, ca fiind o modalitate a S.U.A. de a evita o criză de supraproducţie,
astfel pieţele europene devenind debuşee pentru produsele americane ce începeau să
sufoce piaţa autohtonă.
Pe de altă parte, sub aspect politic „Planul Marshall” se considera că urmărea
trei obiective oculte: izolarea U.R.S.S. în plan internaţional, integrearea celor trei
zone de ocupaţie din Germania în Europa de Vest (viitoarea Republică Federală
Germană) şi desprinderea din punct de vedere economic a ţărilor aflate sub
36 Marius-George Cojocaru, op.cit., p.48
24
hegemonia sovietică. În acest mod conducerea de la Moscova pierdea toate
avantajele câştigate în Europa Centrală şi de Sud Est la finele războiului.
Judecând după toate aceste aspecte – deşi mult distorsionate de propagandă –
se poate înţelege întrucâtva reacţia negativă a blocului comunist. Presa sovietică, în
articolele sale, califica „Planul Marshall” drept un „avatar al doctrinei Truman”, a
presiunii politice cu ajutorul dolarului.
Prin refuzul participării la European Recovery Program, Moscova condamnă
statele satelit – deci şi pe cele din Bazinul Mării Negre – la decenii de lipsă şi de
criză economică. Propaganda comunistă prezintă acceptarea banilor americani ca
fiind o subjugare a demnităţii şi suveranităţii naţionale, iar Conferinţa de la Paris
era numită „Conferinţa cerşetorilor”.37
Urmând deciziile Kremlinului, Consiliul de Miniştri de la Bucureşti, la 4
iulie 1947, declină invitaţia guvernului francez de a participa la Conferinţa de la
Paris. Gheorghe Tătărescu ministrul de externe al României, îşi justifică poziţia
printr-o declaraţie ce exprimă cu claritate gradul de obedienţă al guvernului român:
Conferinţa „nu avea adeziunea Uniunii Sovietice”, iar conduita politică a statului
român recomandă ca în toate sectoarele „acţiunea noastră să fie de acord cu acţiunea
Uniunii Sovietice”; „Prin urmare, punctul meu de vedere, punctul de vedere al
ministrului afacerilor străine ..., este că noi nu putem participa la această
conferinţă ... Nu cred că este în interesul statului român”.38
Şi astfel, ca sateliţi ascultători ai Uniunii Sovietice, nici România, nici
Bulgaria nu au participat la Planul Marshall.
Conferinţa de la Paris este deschisă la 12 iulie 1947 şi la lucrări iau parte
şaisprezece state ce acceptaseră oferta SUA, printre care Turcia şi Grecia. Dată fiind
poziţia geostrategică deosebit de importantă în zona Mării Negre, Turcia a
beneficiat din plin de oportunităţile oferite de European Recovery Program, căci
trebuia să aibă o economie viabilă şi forţe militare disponibile pentru a veni în
ajutorul Statelor Unite în eventualitatea unei ciocniri armate cu sovieticii.
De cealaltă parte a „Cortinei de fier”, U.R.S.S. – prin vocea reprezentantului
său la Organizaţia Naţiunilor Unite, Andrei I. Vâşinski critică vehement ampla
37 Cristina Păiuşan – Nuică, op.cit., p. 52
38 Ioan Scurtu (coordonator), România. Viaţă politică în documente, Bucureşti, Arhivele
Statului din România, 1994, pp. 183-185
25
iniţiativă a S.U.A.: „... Planul Marshall constitue în esenţă o variantă simplă a
Doctrinei Truman adaptată la condiţiile Europene politice. Devine din ce în ce mai
evident că implementarea Planului Marshall va însemna plasarea ţărilor europene
sub controlul economic şi politic al Statelor Unite şi amestecul direct al acestora în
treburile interne ale acestor ţări. Mai mult, acest Plan este o încercare de a împărţi
Europa în două tabere şi de a consolida formarea unui bloc de mai multe ţări
europene, ostile intereselor ţărilor democratice din Europa de Est şi în special
Uniunii Sovietice. O trăsătură importantă a acestui plan este încercarea de a
confrunta ţările din Europa de Est cu un bloc de state Vest – Europene, inclusiv
Germania Federală. Intenţia este de a se folosi de Germania Vestică şi de industria
grea vest – germană, acestea constituind unele dintre cele mai importante baze
economice ale expansiunii americane în Europa fără a ţine cont de interesul naţional
al ţărilor care au suferit agresiunea germană.”39
Pentru a-şi contura mai accentuat pozinţia distinctă, blocul tutelat de
U.R.S.S. aşază la baza concepţiilor despre lume şi despre relaţiile internaţionale
teza enunţată de Andrei Jdanov în septembrie 1947, conform căreia lumea s-a
scindat în două tabere: cea socialistă, în frunte cu Uniunea Sovietică, ce promovează
democraţia, antiimperialismul şi antifascismul, şi cea imperialistă, antidemocratică
condusă de S.U.A.
Ca o contrapondere la Organizaţia Europeană de Cooperare Economică – ce
era alcătuită din cele şaisprezece ţări participante la European Recovery Program şi
care avea ca scop implementarea planului în economia europeană – a fost înfiinţat
între 5 – 8 ianuarie 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). Acest
Consiliu dorea să demonstreze că ţările socialiste îşi pot acorda sprijin mutual, fără
ingerinţe din partea anglo–americanilor. Din Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc făceau parte şase state: Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia,
Ungaria şi URSS. Spre deosebire de European Recovery Program, ajutorul de care
dispuneau statele din blocul comunist era departe de a fi comparat cu valoarea
creditelor, pe care le-ar fi primit dacă ar fi acceptat oferta propusă de „Planul
Marshall”.
39 Michael Lynch, Stalin şi Hrusciov: U.R.S.S., 1924-1964, Editura All, Bucureşti, 1994,
pp. 54-55
26
I. 3. Alcătuirea blocurilor militare
Brutalitatea cu care Uniunea Sovietică a acţionat în sfera sa de influenţă a
determinat accentuarea politicii de containment (îngrădire) din partea SUA.
Inpunerea unor regimuri nedemocratice, nereprezentative şi obediente Moscovei,
reprimarea oricăror mişcări de opoziţie politică reală, încălcarea flagrantă şi
deliberată a drepturilor şi a libertăţilor individuale fundamentale în statele din
interiorul „Cortinei de fier”, toate acestea au fost receptate în Occident ca primejdii
deosebite la adresa sistemului democratic. Toate acestea au acutizat clivajul existent
între Est şi Vest.
Mai mult, în primăvara – vara anului 1948 s-au mai desfăşurat două noi
evenimente ce au accentuat această tendinţă de polarizare, anume lovitura de la
Praga (ce a avut loc în luna februarie) şi blocada Berlinului (începută în luna iunie).
Aceste două crize vor avea ca efect în Occident accelerarea procesului de
formare a unei alianţe militare dominante de supraputerea americană. Cele două
evenimente au produs o profundă îngrijorare guvernelor şi populaţiilor
democraţiilor vest – europene, aceştia conştientizându-şi propria neputinţă în
vederea respingerea unei agresiuni sovietice.
La câteva săptămâni de la lovitura de la Praga, mai precis la 17 martie 1948,
este semnat tratatul de la Bruxelles („Tratatul de colaborare economică, socială,
culturală şi autoapărare colectivă”) între Franţa , Marea Britanie, Belgia, Olanda şi
Luxemburg; tratat în care se stipulează clar că are caracter defensiv. Vizând
stăvilirea expansiunii comuniste precum şi respingerea oricăror încercări de a
răsturna prin forţă guvernele Sovietice democratice, acest tratat cu o valabilitate de
cinci ani stipula că, dacă una din semnatare devine obiectul agresiunii în Europa,
celelalte îi vor acorda „sprijin şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun,
inclusiv cele militare”40
Evenimentele legate de criza berlineză se sfârşesc prin a convinge pe
conducătorii statelor apusene că unica modalitate de a crea o stabilitate eficientă
40 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele
noastre), vol V, Editura Institutului European, Iaşi, 1998, p.81
27
împotriva expansiunii comuniste este lărgirea Tratatului de la Bruxelles prin
includerea si a altor membri, dar mai cu seamă prin atragerea S.U.A. în această
combinaţie politică.
Statele Unite iniţial, fidele tradiţiei lor diplomatice de a nu se implica în timp
de pace într-un sistem de alianţe ce le obligă să iasă dincolo de arealul vestic,
privesc cu indiferenţă această întreprindere.
Ulterior, în urma dezbaterilor din Congresul Statelor Unite, senatorul
republican de Michigan, Arthur H. Vandenberg propune aderarea SUA la acest
tratat. În 11 iunie 1948 Congresul votează cu o majoritate zdrobitoare ceea ce s-a
numit „rezoluţia Vandenberg” şi încep tratativele cu europenii în vederea contruirii
unui sistem unic de securitate.
Semnarea acestui tratat a reprezentat primul pas spre formarea unei alianţe
unice în istoria umanităţii, alianţă numită să asigure un climat de securitate în
Europa şi, totodată, să stăvilească extinderea comunismului.
La 10 decembrie 1948 încep discuţiile cu SUA şi Canada şi acestea au drept
rezultat constituirea unei Alianţe Nord – Atlantice care să ofere garanţii şi
angajamente comune între America de Nord şi Europa.41
Alături de statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles şi de S.U.A. şi
Canada, au mai fost invitate – la 15 martie 1949 – să se alăture noii Alianţe
Danemarca, Islanda, Norvegia, Portugalia.
Negocierile au ca finalitate crearea Alianţei Nord – Atlantice, alianţă ce se
oficializează prin semnarea Tratatului de înfiinţare de la 9 aprilie 1949 de la
Washington, iar statele fondatoare sunt: S.U.A., Canada, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Franţa, Italia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Portugalia, Marea
Britanie.
Aşadar, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO – North Atlantic
Treaty Organization) a luat fiinţă ca mod de a lega Statele Unite de apărarea
Europei Occidentale şi a fost prima alianţă militară pe timp de pace din istoria
acestora.
Cel mai important articol al tratatului era articolul 5, în care se stipula că:
„părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, în
Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în
41 Marius-George Cojocaru, op.cit., p.58
28
consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele,
în exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin
articolul 51 din Charta Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate prin
efectuarea imediată, individual sau în comun acord cu celelalte părţi a oricărei
acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru
restabilirea şi menţinerea securităţii zonei Nord – Atlantice ...”42
Semnarea tratatului de constituire a NATO a reprezentat doar primul pas în
angajarea S.U.A. în paradigma de securitate vest – europeană. În anii următori se
vor constitui organisme complementare – civile şi militare – ce vor alcătui în
totalitate NATO, iar numărul membrilor va creşte.
Tot în Pactul Atlanticului se face vorbire şi de principiile ce stau la bază şi pe
care trebuie să se sprijine ordinea internaţională: libertatea popoarelor, „principiul
dreptului”, bunăstarea populaţiei, dreptatea, refuzul de a face uz de forţă în vederea
soluţionării diferendelor internaţionale.43
În America, Alianţa Nord – Atlantică a fost prezentată publicului mai puţin
ca o alianţă, ci mai cu seamă i-a fost justificată necesitatea în termenii tradiţionali
wilsonieni, ca un instrument de menţinere a securităţii colective.
Încă o dată interesele vitale ale Statelor Unite au fost echivalate cu principiul
moral, iar obiectivele strategice au fost definite în termeni mai degrabă de valoare
(termeni de sorginte liberală) decât în termeni de putere. Astfel, aceste acţiuni au
fost menţionate ca având finalitatea de a face mai puternice Statele Unite atât în
felul în care îşi promovează valorile fundamentale democratice, cât şi în dezvoltarea
propriei forţe politice şi economice.44
De altfel, doctrina părinţilor fondatori ai Statelor Unite, conform căreia
naţiunea americană era un far călăuzitor al libertăţii pentru întreaga umanitate, a
fost cea care a impregnat filosofia americană a Războiului rece.
Reacţia Moscovei la Semnarea Pactului NATO a fost una dură; Ministrul
Afacerilor de Externe sovietice declara că Tratatul are „un caracter manifest
agresiv” şi contravine acordurilor de la Postdam.45 Mai mult, alianţa a fost
42 ***, Manualul NATO, Brussels, Office of Information and Press, 2001, p.562
43 Serge Berstein, op.cit., p.81
44 Henry Kissinger, op.cit., p.405
45 Cristina Păiuşan - Nuică, op.cit., p. 64
29
catalogată ca fiind contrară Chartei ONU şi agresivă, îndreptată împotriva Uniunii
Sovietice.
În ceea ce priveşte arealul pontic, înfiinţarea NATO produce modificări de
substanţă ale situaţiei geopolitice şi geostrategice din zonă. Pentru aliaţi,
Mediterana Orientală era esenţială în protejarea căilor de transport şi comunicaţii
maritime spre Oceanul Indian şi Golful Persic (cu importantele rezerve de
hidrocarburi din zonă).
În bazinul Mării Negre, Turcia a fost singurul stat care era interesat să se
alăture Pactului cât mai curând, aceasta si din teama ca nu cumva interesul S.U.A.
în zonă să se diminueze.
Cererea Ankarei de a se alătura celorlalte state la fondarea NATO a fost
respinsă chiar de Statele Unite într-o primă fază, pe motiv că nu era pregătită
economic şi militar pentru aderare, în pofida faptului că au existat voci în Congres
în sprijinul Turciei.
Conectată totuşi la lumea democratică, Turcia nu rămâne totul în afara
combinaţiilor politico – militare din Occident, ci încheie la 24 martie 1950 un tratat
de prietenie cu Italia (stat fondator al NATO), care prevedea cooperarea în vederea
menţinerii păcii.
Ambiguităţile politicii de containment dusă de S.U.A. îşi fac simţită prezenţa
cu precădere în 1950, atunci când, la 25 iunie, acestea sunt nevoite să se confrunte
cu agresiunea militară exercitată de un surogat comunist asupra unui stat perceput
de politica externă de la Washington ca fiind în afara perimetrului de securitate şi de
pe teritoriul căruia luptele americane fuseseră retrase în anul precedent.
Agresorul era Coreea de Nord, condusă de regimul pro-comunist al Kim Il
Sung, iar statul agresat era Coreea de Sud.
Deşi Peninsula Coreea era situată în afara teritoriului strategic atât al S.U.A.,
cât şi al U.R.S.S. totuşi, pentru a preîntâmpina extinderea comunismului, americanii
trebuiau să riposteze. Conform teoriei dominoului, dacă sovieticii nu erau opriţi în
Coreea, aceştia aveau să avanseze şi ar fi inclus în aria de influenţă alte state încă
necomuniste.46
Se poate afirma că America, receptând provocarea coreană în termeni de
principiu, a fost mai puţin preocupată de semnificaţia geopolitică a spaţiului acestei
46 Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece 1949 – 1991, Editura Polirom,
Iaşi, 1999, p.53
30
peninsule – declarat public neimportant – decât de simbolismul gestului de a lăsa
agresiunea comunistă să rămână fără ripostă.
Până în iulie 1953, Statele Unite conduc ostilităţile sub egida ONU, în
numele lumii libere împotriva Coreii de Nord, susţinută diplomatic şi nu numai de
U.R.S.S. şi de China populară. Efectul este o tensionare a relaţiilor dintre cele două
blocuri.
Statele din blocul vest-european – printre care Germania şi Turcia – trimit
trupe în sprijinul sud-coreenilor. Guvernul turc răspunde apelului ONU şi trimite
4500 de militari în ajutorul americanilor la 25 iulie 1950, atrăgându-şi critica
Partidului Muncitoresc (partid de stânga), care susţinea că executivul turc fusese
influenţat în acest sens de senatorul Harry Cain, aflat în trecere prin Istanbul în acel
moment.47
Pe de altă parte, guvernul democrat de la Ankara condus de Adnan Menderes
justifică sprijinul dat americanilor ca pe o opurtunitate de apropiere a Turciei de
NATO şi solicită din nou, la 1 august 1950, Statelor Unite, Franţei şi Marii Britanii
integrarea în alianţă.
În ciuda nenumăratelor insistenţe, nici de această dată membrii NATO nu-şi
dau acceptul pentru primirea în alianţă a turcilor, pretextându-se gravele probleme
din bazinul răsăritean al Mediteranei, precum şi poziţia ostilă a U.R.S.S. faţă de
Ankara; dar s-a ajuns la un compromis. Pentru a nu se lăsa impresia în plan
diplomatic internaţional că Turcia este acceptată să adere la Tratatul Nord Atlantic
din cauza slăbiciunii aliaţilor pe această zonă geostrategică, în septembrie 1950,
cele două state balcanice – Grecia şi Turcia – au fost invitate să participe la
planurile militare ale Alianţei din zona Mării Mediterane.
Dezamăgirea oficialităţilor de la Ankara a fost mare, mai cu seamă că - pe de
o parte - se confruntau cu opoziţia de stânga şi - pe de altă parte – chiar un oficial
militar S.U.A., anume generalul Omar Bradley, afirmase că un eventual atac al
U.R.S.S. asupra Turciei ar fi considerat doar un conflict local.
Dată fiind această situaţie inconfortabilă, Ankara solicită Washingtonului
lămurirea poziţiei sale faţă de problema turcă.
47 G. S. Harris, Troubled Alliance. Turkish – American problems in historical
perspective, 1945-1971, Washington, American Enterprise Institute for Public Policy
Research Stanford, Hoover Institution of War, Revolution and Peace, 1976, p. 40
31
După nenumărate încercări de acceptare cu drepturi depline între ţările
membre NATO ale guvernului turc, la 15 mai 1951 Statele Unite propun colegilor
de alianţă primirea celor două state din Balcani. Argumentele prezentate în acest
sens vizau întărirea flancului de Sud – Est, la graniţă cu U.R.S.S., precum şi
aprecierea pozitivă a trupelor turceşti participante la războiul din Coreea.
Analiştii mai adaugă la aceste argumente şi disponibilitatea statului turc
manifestată faţă de staţionarea de rachete nucleare ofensive ale S.U.A. pe teritoriul
său naţional.
Datorită intereselor noi pe care Marea Britanie le avea în zonă, propunerea
americană a fost susţinut şi de guvernul de la Londra.
Cu ocazia reuniunii Consiliului Alianţei Nord – Atlantice de la Ottawa din
15-25 septembrie 1951, statele membre s-au hotărât să adreseze invitaţia de aderare
la pact atât Greciei, cât şi Turciei. Armatele celor două state urmând să intre în
componenţa unui nou-înfiinţat camandament sud-european pus sub comanda unui
general american.
În consecinţă, aria de responsabilitate a AFSOUTH (Allied Forces South)
cuprinde întreaga Mediterana, ţărmurile şi apele turceşti ale Mării Negre şi
frontierele asiatice ale statului turc.
Reacţia de protest a U.R.S.S. şi de această dată a fost promtă şi fermă. La 3
noiembrie 1951 Moscova trimite o notă oficială Ankarei prin care protesta faţă de
intenţia de aderare a acesteia la NATO, precum şi faţă de instalarea de baze militare
străine aproape de graniţa comună.
Hotărârea Turciei era de nestrămutat, astfel că, în cadrul sesiunii Consiliului
Miniştrilor de Externe, ai Apărării şi de Finanţe din statele membre, ce a avut loc la
Lisabona între 20-25 februarie 1952, are loc primirea oficială a celor două ţări ca
membri cu drepturi depline.
Pentru guvernul de la Ankara, primirea în Alianţă însemna încununarea
eforturilor diplomatice, rezolvarea întrucâtva a problemelor de securitate şi faptul că
această zonă a Mării Negre era recunoscută ca una de importanţă geostrategică
pentru Statele Unite.
Ca membru al NATO, Turcia a încercat să adapteze modelul de organizare
american în dezvoltarea sa politică, economică, socială şi militară. Sprijinul
economic acordat acestui stat a depăşit prevederile stipulate în Planul Marshall, iar
rezultatele se arătau a fi satisfăcătoare pentru ambele părţi.
32
Din punct de vedere geostrategic, intrarea Turciei în NATO a determinat
constituirea unei forţe alcătuite de 96 de divizii operaţionale în orice moment,
cărora li s-au alăturat 20 de divizii vest-europene şi 18 divizii turceşti. Aceste trupe
erau disponibile de-a lungul graniţelor cu U.R.S.S. În replică, şi sovieticii au
concentrat importante trupe în vederea securizării frontierei caucaziene, fapt ce a
redus numărul militarilor ce ar fi putut ataca concomitent Europa Centrală.
Prezenţa Alianţei Nord – Atlantice în zona bazinului Mării Negre era
neliniştitoare atât pentru sovietici cât şi pentru ţările din sfera lor de influenţă.
Iminenţa declanşării unui conflict armat în această arie a Europei înfiora ambele
tabere.
În ceea ce priveşte Turcia, costul unei eventuale altercaţii militare era uriaş şi
nesustenabil atât militar, cât şi material, însă ea rămânea primul obiectiv al unei
agresiuni sovietice în zona pontică. Prin chiar poziţia sa geografică – aşezată
aşezată pe două continente şi poartă spre un al treilea – statul turc constituia marele
premiu într-un conflict major.
Pentru a descuraja o ofensivă sovietică eventuală, pe teritoriul turc s-au
stabilit baze NATO - la Izmir şi lângă Adana - , iar armata era organizată după
modelul american.48
În cadrul Alianţei, atât trupele turceşti, cât şi cele greceşti erau antrenate
pentru operaţiuni militare în Marea Neagră. Un astfel de plan de manevră era şi cel
denumit „Dunărea de Jos”, în care se preconiza ca, în eventualitatea unei
conflagraţii între cele două „lumi”, un corp combinat de armată, ce era alcătuit din
20-25 divizii, cu trupe greceşti, turceşti şi americane, ar fi trebuit să neutralizeze
România. Privitor la controlul Strâmtorilor, după ce Turcia devine membru NATO,
responsabilitatea apărării acestora revine Comandamentului Forţelor Navale,
redenumit ulterior – la 28 decembrie 1952 – Comandamentul Strâmtorilor şi al
Mării Marmara.
Uniunea Sovietică nu putea rămâne indiferentă la încercările S.U.A. de a-şi
consolida supremaţia în plan internaţional. Toate evenimentele majore petrecute
după cel de-al doilea război mondial – criza de la Praga, blocada Berlinului,
înfiinţarea şi extinderea NATO, războiul din Coreea – au determinat Kremlinul să
48 M. G. Cojocaru, op.cit, p.72
33
creeze o contrapondere militară a NATO în interiorul Cortinei de fier, iar această
instituţie s-a numit „Organizaţia Tratatului de la Varşovia”.
Primele elemente precursoare în acest sens pot fi considerate prevederile
tratatelor bilaterale de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiate între
majoritatea statelor care, peste ceva timp, aveau să devină parteneri la Tratatul de la
Varşovia.49 Respectivele tratate exprimau dorinţa statelor semnatare de a întări
relaţiile pe cât mai multe planuri, dar, concomitent, urmăreau şi crearea unor alianţe
defensive bilaterale.
În spaţiul pontic, România încheie la 16 ianuarie 1948 un astfel de tratat cu
Bulgaria vecină, în care se stipulează, pe lângă clauzele de ordin politico-economic,
o serie de prevederi referitoare la apărarea comună împotriva unei eventuale
agresiuni.
Articolul al doilea al acestui tratat precizează că: „Înaltele Părţi Contractante
vor lua de comun acord toate măsurile necesare pentru a garanta securitatea,
independenţa naţională şi integritatea lor teritorială. În acest scop, ele se vor
înţelege asupra tuturor chestiunilor internaţionale importante care ating interesele
celor două ţări sau interesele păcii şi ale colaborării internaţionale.”50
Între 9-12 ianuarie 1951 a avut loc la Moscova o consfătuire a
reprezentanţilor ţărilor cu democraţie populară. În cadrul acestei întâlniri,
conducerea sovietică a trasat directivele în vederea realizării unei uniformizări în
plan organizaţional, doctrinar şi logistic a armatelor naţionale din blocul comunist,
după un model sovietic. Reprezentanţii ţărilor participante la lucrări s-au aliniat fără
rezerve aprecierilor şi propunerilor Kremlinului. Tot la această consfătuire, la care
au participat din partea română Gheorghe Ghiorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş, Stalin a
hotărât formarea Comitetului de Coordonare, care era o structură politico – militară
ce se voia să funcţioneze asemeni NATO.
Dinamica Războiului rece face ca, la mai bine de doi ani de la moartea lui
Stalin, succesorul acestuia la Kremlin, Hrusciov, să procedeze la convocarea unei
conferinţe a statelor socialiste Europa la Varşovia în perioada 11-14 mai 1955.
49 Constantin Olteanu, Relaţii militare, Ed. F.R.M., Bucureşti, 2007, p. 167
50 “Scînteia” (ziarul oficial al Partidului Comunist Român), nr. 1024/19 ianuarie 1948
34
Aici, conducerea comunista de la Moscova prezintă participanţilor
documentele de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
La 14 mai 1955 se semnează în capitala polonă „Tratatul de prietenie,
colaborare şi asistenţă mutuală”, care intră în vigoare pe 5 iunie şi care avea o
valabilitate de 20 de ani. Alianţa cuprindeam ca membri fondatori, 8 state socialiste:
Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgară, Republica Populară
Polonă, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica
Populară Ungară, Republica Populară Română şi URSS. În acest mod, Uniunea
Sovietică crea şi o bază legală pentru prezenţa trupelor Armatei Roşii în aceste ţări
satelit şi dicta strategia de bloc membrilor supuşi.
Statele semnatare au ratificat Tratatul, consfinţind prin aceasta forţa lui
juridică, şi, în conformitate cu prevederile cuprinse în articolul al şaselea, Polonia
devine depozitarul documentelor.
Scopurile declarate ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au fost enunţate
în documentul care s-a aflat la baza constituirii şi activităţii Alianţei: „Părţile
contractante se obligă să se abţină în relaţiile internaţionale de la ameninţarea cu
forţa sau de la folosirea acesteia, precum şi să rezolve litigiile internaţionale prin
mijloace paşnice, în aşa fel încât să nu pericliteze pacea şi securitatea
internaţională” (articolul I).
De asemenea, în articolul al doilea, se declară că aliaţii „sunt gata să
participe în spiritul unei colaborări sincere la toate acţiunile internaţionale care au
drept scop asigurarea păcii şi a stabilităţii” şi „vor depune eforturi pentru ca, în
înţelegere cu alte state care vor dori să colaboreze în această direcţie, să se ia măsuri
eficiente în vederea reducerii generale a armamentelor şi a interzicerii armelor
atomice, cu hidrogen şi a altor tipuri de arme de exterminare în masă”. 51
Ca şi N.A.T.O., Organizaţia Tratatului de la Varşovia susţinea că nu se
constituia într-un bloc politico-militar închis, ci, în articolul al nouălea, se precizau
în acest sens următoarele: „prezentul Tratat este deschis şi altor state, indiferent de
orânduirea lor socială şi de stat, care vor declara că sunt gata ca, luând parte la
prezentul Tratat să contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare de pace în
scopul asigurării păcii şi securităţii popoarelor.” 52
51 C-tin Olteanu, op. cit., p. 176
52 Ibidem, p. 177
35
Pactul de la Varşovia era în plan diplomatic o declaraţie politică a
solidarităţii militare socialiste. Acestă alianţă s-a înfăptuit după modelul „ştiinţei
militare sovietice” în ceea ce priveşte principiile de funcţionare, organizare,
intruirea şi înzestrarea cu echipamente şi armament, iar acest model a fost
implementat în baza „ajutorului frăţesc” al URSS. Aceste aspecte sunt valabile şi
pentru cele două state riverane Mării Negre – România şi Bulgaria.53
Principiile şi modalităţile prin care se realiza colaborarea militară au fost
stabilite de comun acord, acestea căpătându-şi forma definitivă în Statutul Forţelor
Armate Unite şi al Comandamentului Unificat al statelor participante la Tratat, în
timp de pace, adoptat în anul 1969. În conformitate cu prevederile respectivului
Statut, în Forţele Armate Unite nu era inclusă întreaga armată a statelor semnatare,
ci doar acele unităţi şi mari unităţi, aparţinând fiecărei arme, nominalizate în mod
expres de fiecare ţară. Valoarea numerică a contingentului de trupe al fiecărui stat –
infanterie, marină, aviaţie –, precum şi efectivul total al Forţelor Unite, se fixau prin
protocoale speciale şi se aprobau de guvernele ţărilor parte. 54
În bazinul pontic, în cadrul Protocolului cu privire la înfiinţarea
Comandamentului Unit al Forţelor Armate ale statelor semnatare ale Tratatului de la
Varşovia – încheiat odată cu semnarea tratatului – se preciza că, pe lângă forţele
terestre şi aeriene, sunt incluse în componenţa Forţelor Armate Unite şi forţelor
maritime militare române şi bulgare, iar din partea U.R.S.S. era inclusă Flota Mării
Negre.55
Din punct de vedere militar, apariţia pe scena internaţională a Pactului de la
Varşovia marchează intrarea zonei Mării Negre în logica de nestrămutat a
echilibrului de forţe specific Războiului rece. În acest spaţiu, realitatea geopolitică
opune cele două blocuri politico-militare aflate în contact direct, fapt ce determină
şi demersurile de politică externă şi de securitate întreprinse de acestea ulterior.
Marea Neagră dobândeşte caracterul de „mare închisă” între NATO şi
Organizaţia Tratatelor de la Varşovia. U.R.S.S. şi statele comuniste riverane –
53 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p.332
54 C-tin Olteanu, op. cit., p. 181
55 Ibidem, p.330
36
România şi Bulgaria – domină prin potenţial, însă ţărmul sudic şi Strâmtorile erau
controlate de Alianţa Nord – Atlantică.
Începutul deceniului al şaselea marchează demararea unui proces de înarmare
a statelor din blocul comunist, proces impus de Moscova şi desfăşurat după
directivele acesteia. Deşi în urma încheierii Tratatului de pace de la Paris din 1947 –
unde România şi Bulgaria erau declarate state învinse – acestora li se impuseseră
serioase limitări în plan militar, totuşi îngrădirile au fost repede excedate prin
hotărârea puterii hegemonice.
Înzestrarea forţelor navale române şi bulgare, care erau operaţionale în
bazinul Mării Negre, s-a realizat atât prin producţie proprie, cât şi prin import de
nave, tehnologie militară şi armament din U.R.S.S.
După moartea lui Stalin, şi în bazinul Mării Negre se cunoaşte o oarecare
destindere. Iniţiativele în materie de politică externă promovate de Uniunea
Sovietică, determinate de principiul coexistenţei paşnice, conduc spre noi abordări.
Capitolul II
Evoluţia Războiului Rece către marginea prăpastiei şi înapoi
Într-un faimos articol scris la 2 octombrie 1952 pentru revista „Bolşevic”, I.
V. Stalin insistă asupra faptului că victoria finală a comunismului – dogmă absolută
în idiologia marxist-leninistă – nu implica în mod necesar o conflagraţie între lumea
capitalistă şi cea comunistă. Dimpotrivă, „contradicţiile” dintr ţările capitaliste i se
păreau acum tot mai iminente.56
Mai mult, lucrările Congresului al XIX-lea al Partidului Comunist din
Uniunea Sovietică, desfăşurat la Moscova între 5 şi 14 octombrie 1952, se înscriau
pe aceeaşi orientare a politicii sovietice; Această linie nouă părea că va fi mai
rodnică decât cea veche de hărţuire, însă, la 5 martie 1953 a avut loc un eveniment
neaşteptat: moartea conducătorului, „tătucul” Stalin. Odată cu dispariţia fizică a
56 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale, vol. II, Editura
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p.85
37
acestuia, Uniunea Sovietică şi întreaga mişcare comunistă îşi pierd „zeul, un zeu
teribil”57
Succesorii lui Stalin la conducerea URSS simt nevoia unei destinderi în plan
internaţional, după tensiunile avute cu lumea capitalistă, întrucât momentul cerea o
concentrare sporită a acestora asupra luptelor intestine pentru acapararea puterii.
Era o luptă a fiecăruia cu toţi, fiecare personaj încercând să-şi atragă de partea sa
cât mai multe persoane influente în diferite medii.
De cealaltă parte a „Cortinei de fier”, la Washington, au loc schimbări
importante: administraţia Truman este înlocuită de cea a generalului Dwight
Eisenhower, politician de orientare republicană. Deşi politica de „containment”
dusă de predecesorul său a fost subiectul unei critici vehemente în campania
electorală din noiembrie 1952, totuşi noul preşedinte a realizat imediat că eliberarea
popoarelor de sub hegemonia Moscovei era imposibil de înfăptuit fără riscul
declanşării unui război de amploare, chiar nuclear. Pe cale de consecinţă, noul
locatar de la Casa Albă urmează aceeaşi cale diplomatică bătătorită de democraţi.
Istoricii afirmă că, din anul 1953, relaţiile din cele două blocuri cunosc o
oarecare destindere, acest lucru fiind vizibil în politica externă a celor două
superputeri; totuşi nu au loc modificări de substanţă. Datele problemei nu se
schimbă: sovieticii nu renunţă la doctrina lor, iar americanii se menţin cu fermitate
pe poziţia anticomunistă adoptată în 1947.58
La acestea se adaugă şi progresele remarcabile din plan militar: stocuri de
bombe nucleare (din 1949 şi U.R.S.S. îşi fabrică propria bombă nucleară) şi cu
hidrogen, eforturi susţinute în vederea dezvoltării unor noi tehnologii pentru
dirijarea de la distanţă a proiectilelor cu diverse încărcături.
Toţi aceşti factori au creat o situaţie diferită la nivelul relaţiilor
internaţionale, fază în care diplomaţia tradiţonală – fără a fi perimată – nu mai este
singură suficientă pentru a explica relaţiile între state. Guvernele şi curentele
politice sunt nevoite să găsescă noi metode de a inter-relaţiona, să se adapteze şi să
adopte un „nou look” diplomatic.59
57 Philippe Moreau-Defarges, Relaţiile internaţionale după 1945, Editura Institutului
European, Bucureşti, 2001, p.23
58 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.79
38
II.1. Moartea lui I. V. Stalin şi consecinţele primei destinderi Est-Vest
în bazinul Mării Negre
După moartea lui Stalin, moştenitorii săi, pentru a-şi conserva opţiunile,
caută să destindă relaţiile între Est şi Vest, însă aceasta nu trebuia percepută de
democraţii ca o vulnerabilitate. Astfel, se încearcă refugiu într-un impas diplomatic:
noua echipă de la Kremlin se oferă să deschidă noi negocieri. Noul prim-ministru,
Malenkov, invită statele la discuţii, însă fără a face vreo propunere concretă asupra
subiectului acestora.60
Statele Unite, de cealaltă parte, se feresc a avea vreo iniţiativă majoră pentru
început, însă această prudenţă exagerată în vederea menţinerii coeziunii Aliaţii
Nord- Atlantice a împiedicat o încercare temeinică de exploatare a confuziei
sovieticilor imediat după dispariţia temutului dictator. Noul preşedinte aşteapta pe o
poziţie de forţă - asemeni lui Truman - o schimbare de intenţie a U.R.S.S., deşi
premierul britanic Winston Churchill (revenit în funcţie după octombrie 1951)
îndemna la negocieri pentru a destinde relaţiile încordate şi pentru a câştiga timp.
Speranţa „bătrânului leu” era aceea că „zece ani de liniştire, plus o ştiinţă
productivă ar putea crea o lume diferită.”61
Aşadar, propunerea lui Churchill nu mai viza o reglementare globală, ci o
politică ce avea să fie definită prin termenul „destindere”. Acesta realiza că politica
de „containment” a comunismului, aşa cum fusese ea concepută iniţial nu mai putea
fi dusă mai departe, întrucât implementarea sa însemna „rezistenţă de dragul
rezistenţei” până când sistemul sovietic avea să se transforme din interiorul său. 62
59 Constantin Hlihor, E. Căpăţână, Comunicarea în conflictele şi crizele internaţionale
(secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI), Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, 2007, p.193
60 H. Kissinger, op.cit., p.441
61 Peter G. Boyle, ed., The Churchill-Eisenhower Correspondence, 1953-55, Chapel
Hill, N.C./ London: University of North Carolina Press, 1990, p. 36
62 Ibidem, p.447
39
Ceea ce invoca premierul britanic era un compromis: coexistenţa paşnică pentru a
da voie timpului să calmeze politica sovietică pe termen lung.
Odată ce succesorii lui Stalin s-au lămurit că occidentalii nu vor exercita
presiuni asupra chestiunilor acute din Europa Centrală, aceştia au căutat să câştige
timp concentrându-şi atenţia pe ceea ce preşedintele Eisenhower şi secretarul său de
stat John Foster Dulles numeau „teste de bună credinţă”: reglementarea situaţiei din
Peninsula Coreea şi din Indochina, şi Tratatul de stat al Austriei.63
În plan intern U.R.S.S. a cunoscut venirea la conducere a unei noi echipe
politice, dar şi frământări la vârf pentru acapararea puterii. După dispariţia lui
Stalin, preluarea tuturor prerogativelor acestuia – conducătorul suprem – de către o
singură persoană însemna prea mult pentru principalii lideri sovietici, drept pentru
care puterea a fost împărţită între G. M. Malenkov, în calitate de premier şi de N. S.
Hruşciov, ca şef al partidului din Uniunea Sovietică (P.C.U.S.).
Acum este momentul în care îşi fac apariţia primele semne ale destinderii:
amnistieri, înlăturarea cultului personalităţii lui Stalin. Erau chiar indicii că Uniunea
Sovietică voia să reia relaţiile în spaţiul Mării Negre cu Turcia, căreia îi adresa o
notă la 30 mai 1953 prin care înştiinţa executivul condus de A. Menderes că renunţă
la revendicările teritoriale asupra vialetelor din Nord-Est: Kars şi Ardahan. 64
Renunţarea URSS la pretenţiile teritoriale pe care le avea asupra celor două districte
din Armenia turcească era o noutate pentru oficialităţile de la Ankara.
Mai mult, analistul Isaac Deutscher afirmă că tot în acest timp s-au discutat
planuri de retragere a sovieticilor din Germania de Est. Ulterior, dezicându-se de
acestea, Hruşciov le-a atribuit lui Lavrenti Beria, care fusese declarat „duşman al
poporului”.65
Schimbarea politică de la Moscova s-a făcut simţită şi în cadrul blocului
estic, astfel încât şi în aceste state socialiste s-a înlăturat cultul lui Stalin şi a avut
loc o „separare a puterilor în stat”, adică s-a operat disocierea funcţiei de preşedinte
al Consiliului de Miniştri (prim-ministru) şi aceea de prim secretar al Partidului.
În România, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri revine lui
Gheorghe Gheorghiu – Dej, iar cea de prim – secretar al Consiliului Central al
63 Ibidem, p.449
64 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.86
65 Martin McCauley, op. cit., p. 19
40
Partidului Muncitoresc Român (PMR) lui Gheorghe Apostol.66 În Republica
Populară Bulgară, în fotoliul de premier este instalat Cervenkov, iar ca prim –
secretar al partidului este ales Todor Jivkov.
Este demn de menţionat faptul că în tot lagărul comunist în acest timp
domnea teroarea. De la sfârşitul deceniului al cincilea încep arestările şi membrii
elitei statelor comunizate cu forţa sunt încarceraţi în închisorile noului regim; de
asemenea, deţinuţi politici devin şi cei care se opun colectivizării agricole.
Împotriva celor care „nu prezentau garanţii pentru siguranţa statului” a fost
introdusă munca forţată; astfel reeducarea prin muncă devine modalitatea prin care
zeci de mii de persoane incomode sunt pedepsite. O mare parte din aceşti deţinuţi
politici nu mai ies din închisori, fiind executaţi sau murind nesuportând condiţiile
inumane de detenţie.67
La Moscova, situaţia neplăcută de luptă succesorială se încheie la începutul
anului 1955, atunci când, înlăturându-l pe Malenkov, Nikita Sergeevici Hruşciov
devine învingător, reuşind să controleze întregul aparat administrativ sovietic. Locul
de premier, rămas vacant după „demisia” lui Malenkov, este ocupat de Bulganin.
Era Hruşciov – Bulganin avea să confirme aparenta politică de detensionare a
relaţiilor dintre cele două blocuri inaugurată după moartea lui I. V. Stalin.68
În primăvara anului 1955, după ce R. F. Germania devine membru cu
drepturi depline în cadrul NATO, liderul sovietic N. S. Hruşciov începe tratativele
cu ţările socialiste pentru a organiza o alianţă militară care să menţină echilibrul de
forţe. La 11 mai 1955 a început în capitala Poloniei cea de-a doua Conferinţă a
statelor socialiste europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa;
conferinţa care reunea prim – miniştrii, miniştrii de externe şi ai apărării din URSS,
Albania, Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată
Germană, Ungaria şi – ca observator – ministrul apărării din China.
La finalul acestei Conferinţe – la 14 mai – s-a semnat „Tratatul de prietenie,
colaborare şi asistenţă mutuală”, cunoscut şi sub numele de „Tratatul de la
66 Ioan Scurtu, Istoria contemporana a României, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007, p.137
67 Ibidem, p. 133
68 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 88
41
Varşovia”, încheiat pentru o perioadă de douăzeci de ani, având caracter defensiv şi
fiind limitat la Europa.69
Deşi semnatarele acestui Tratat – exceptând Republica Democrată Germană –
încheiaseră deja alianţe defensive, deouă câte două între 1943 – 1948, Tratatul de la
Varşovia dădea puternic impresia că fusese calchiat după modelul Tratatului Nord –
Atlantic. Mai mult, în articolul 5 se menţiona că trebuie creat un comandament unic
al forţelor armate, care avea să fie încredinţat mareşalului sovietic Ivan S. Konev, 70
şi un Comitet Politic Consultativ. Oficial, scopul Tratatului era de salvgadare a păcii
şi de reducere generală a armamentului; să se consulte în probleme de interes
comun, să acţioneze în vederea prieteniei şi colaborării între statele membre.
Tratatul era deschis şi altor ţări, indiferent de sistemul lor social.71
Instituţionalizarea alianţei militare a statelor din sfera de influenţă a URSS
nu a asigurat coeziunea lagărului comunist şi nici nu a oprit manifestările împotriva
sistemului politic impus de sovietici cu forţa armelor.
În Bazinul Mării Negre, crearea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a
însemnat alinierea din punct de vedere militar a tuturor statelor riverane: pe de o
parte Trucia, care era membră NATO şi, pe de altă parte, Uniunea Sovietică,
România şi Bulgaria, care erau membre ale recentului Tratat.
În pofida consolidării celor două tabere (prin intrarea Republicii Federale
Germane în NATO şi prin înfiinţarea Tratatului de la Varşovia), atât americanii,
caât şi sovieticii acceptă să se întâlnească pentru a conveni asupra unor probleme
importante, care ar fi: armele nucleare, chestiunea Germaniei, securitatea europeană
etc.
Întâlnirea la vârf a avut loc la Geneva în iulie 1955, dar s-a dovedit a fi
extrem de departe de una ce se aştepta la început. Deşi şi-a desfăşurat lucrările într-
o atmosferă destinsă, conferinţa nu a dat rezultate. Ceea ce s-a înţeles a fost „nevoia
psihologică a democraţiilor de răgaz după un deceniu de confruntări. După ce
anterior susţinuseră cu fermitate în faţa lui Stalin propuneri specifice, democraţiile
cedau acum înaintea unei schimbări de ton sovietice. Erau precum alergătorul la
69 S. Cristescu, op. cit., p.172
70 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 87
71 Ştefan Lache, România în relaţiile internaţionale 1939 – 2006, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2007, p.260
42
maraton care, văzând linia de sosire, se aşează istovit pe marginea drumului şi le
permite celorlalţi concurenţi să-l ajungă din urmă”72
Deşi discuţiile purtate la această conferinţă au fost sterile, istoricii şi analiştii
acelei perioade fac vorbire despre „spiritul Genevei”, despre faptul că în acest oraş
elveţian s-au întâlnit şi au discutat amical preşedinţii celor două superputeri opuse
ideologic şi chiar militar. Însuşi secretarul de stat John Foster Dulles a fost furat de
acest „spirit al Genevei” atunci când afirma că : „Până la momentul Genevei,
politica Sovietică s-a bazat pe intoleranţă, care era nota dominantă a doctrinei
Sovietice. Politica Sovietică se bazează acum pe toleranţă, care include relaţii bune
cu toată lumea ...”73
Ministrul de externe al Marii Britanii, Harold Macmillan aprecia şi el această
realizare la care contribuise: adevărată semnificaţie a celor petrecute la Geneva nu
consta în acorduri specifice, ci în relaţiile personale între conducători.74
În ciuda tuturor acestor aprecieri ale „spiritului Genevei” făcute de
occidentali, totuşi faptul că nu s-au discutat cauzele tensiunii în plan internaţional a
făcut ca acestea să se perpetueze şi să devină tot mai sensibile.
De cealaltă parte, conducătorii sovietici au perceput cu totul altfel momentul
„Geneva”. Aceştia au înţeles că democraţiile nu intenţionau să intervină şi să profite
de starea de incertitudine produsă de dispariţia lui Stalin. Mai mult, ei au interpretat
Conferinţa de la Geneva ca pe o stare de slăbiciune a blocului occidental: raportul
de forţe evolua în favoarea lor. Chiar Hruşciov a rezumat întâlnirea din iulie 1955 în
memoriile sale: „ ... duşmanii noştri au realizat că eram în stare să rezistăm
presiunilor lor şi să le desluşim şmecheriile acestora.”75
Relevant în sprijinirea acestor puncte de vedere sovietice este faptul că, după
întâlnirea de la Geneva, Hruşciov se opreşte în drumul spre Moscova în Berlinul de
Est, unde îl vizitează pe Walter Ulbricht – şeful Republicii Democrate Germane –
asigurându-l că „realizările socialismului din Republica Democrată Germană” vor fi
apărate.76 Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică renunţă la ideea de a avea o Germanie
72 H. Kissinger, op.cit., p.451
73 Ibidem, p.452
74 Ibidem
75 N. S. Khrushchev, Khrushchev Remembers, Boston: Little Brown, 1970, p. 400
76 Martin McCauley, op.cit., p.61
43
unită de partea sa, afirmându-şi categoric sprijinul pentru Republica Democrată
Germană.
Marxişti convinşi, conducătorii sovietici au continuat ideea compatibilă cu
ideologia lor conform căreia capitalismul se află în plin proces de disoluţie şi
singurii învingători din această competiţie mondială vor fi comuniştii. În luna
februarie a anului 1956, în cadrul celui de-al XX-lea Congres al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, N. S. Hruşciov descrie într-o manieră
dezaprobatoare evoluţia Occidentului: „Criza generală a capitalismului continuă să
se adâncească ... Tabăra internaţională a socialismului exercită o tot mai mare
influenţă asupra cursului evenimentelor mondiale ... Poziţia forţelor imperialiste
slăbeşte continuu ... ”77.
Tot la acelaşi Congres, Hruşciov – într-un raport secret critică dur politica
predecesorului său I. V. Stalin. Fără a pune la îndoială sistemul politic comunist şi
viabilitatea sa, liderul de la Kremlin înfierează faptele reprobabile ale politicii
staliniste şi dă asigurări că asemenea persecuţii şi epurări în aparatul superior de
partid şi de stat nu vor mai avea loc. Repudierea trecutului stalinist a produs un şoc
teribil atât comuniştilor, cât şi necomuniştilor.78
Foarte încrezător în forţele sale, N.S. Hruşciov declara că politica de
coexistenţă paşnică a constituit fundamentul relaţiilor cu lumea capitalistă; lucru
care nu însemna nicidecum că U.R.S.S. accepta conservarea ordinii mondiale, ci
lupta de clasă dintre exploataţi şi exploatatori va continua în lume.
Victoria socialismului rămâne pe mai departe obiectivul final, iar lupta de
clasă va fi motorul istoriei, însă confruntarea nu va dispărea, ci va avea loc exclusiv
pe domeniul economic şi ideologic, nu şi pe cel militar.79
Este posibil ca această condamnare a politicii reprobabile duse de Stalin să fi
însemnat în epocă o îmblânzire a comunismului, dar a fost folosită de Hruşciov şi ca
armă împotriva foştilor apropiaţi ai predecesorului său şi care acum îi erau rivali
pentru obţinerea controlului total în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
77 ***, Raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Pravada, 15 februarie
1956 în „Curent Difest of the Soviet Press”, vol 8, nr. 4, (7 martie 1956), pp. 4,6,7
78 M. McCauley, op.cit., p.61
79 S. Berstein, P. Milza, op.cit., p.85
44
Această schimbare a orientării politice sovietice este explicabilă atât prin
conştientizarea uriaşelor responsabilităţi ce apasă asupra celor două superputeri ale
erei nucleare, prin sentimentul accentuat de insecuritate provocat de arssenalele
nucleare, dar şi convenţionale de ultimă generaţie, cât şi prin nevoia unei
îndelungate perioade de pace în care noul lider de la Kremlin să realizeze
impozantele proiecte economice, numite să recupereze şi să depăşească puterea
industrială şi standardele SUA.80
În mod paradoxal, procesul de destalinizare iniţiat de Hruşciov în 1956, odată
cu prezentarea „Raportului secret”, nu a condus la slăbirea dominaţiei asupra
statelor din orbita Kremlinului, ci dimpotrivă atunci când democraţiile se confruntau
cu criza Suezului, URSS se confrunta în Europa de Est ci două state satelit ce erau
cuprinse frământări împotriva regimurilor impuse de Armata Roşie: Polonia şi
Ungaria. Dacă în Polonia soluţionarea a fost relativ uşoară, în Ungaria aceasta nu a
fost posibilă decât prin intervenţie armată şi cu vărsare de sânge.
Poziţia oficială a SUA şi a Alianţei Nord- Atlantice faţă de intervenţia armată
a sovieticilor la Budapesta a fost una pasivă. În mod neoficial, se pare că
intervenţiile masive ale serviciilor secrete occidentale realizate prin metode
operative ascunse, desfăşurate din interiorul Ungariei, precum şi prin intermediul
postului de radio Free Europe (Europa Liberă), au fost cele care au radicalizat
protestele.81
Sub aspectul manifestărilor violente desfăşurate în toamna anului 1956 în
Ungaria, se poate afirma că nota dominantă a fost îndeosebi cea a masacrării multor
vieţi omeneşti.
Înabuşirea revoltei maghiare de către tancurile sovietice din 1956 a evidenţiat
o dată în plus caracterul definitiv al divizării politice a continentului european între
cele două puteri hegemonice.82
Incapacitatea oficialităţilor de la Washington de a evalua alte opţiuni în afară
de cea a războiului pentru a stăvili comunismul şi pentru a influenţa evenimente
80 Ibidem
81 Florian Gârz, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, Casa Editorială Odeon,
Bucureşti, 1999, p. 72
82 Ibidem, p. 73
45
produse de acesta „a deschis o prăpastie uriaşă întru ceea ce proclamase
administraţia SUA şi ceea ce era de fapt pregătită să susţină în mod concret”.83
În altă ordine de idei, atât N.A.T.O., cât şi Statele Unite au demonstrat că nu
sunt dispuse să se angajeze într-un război nici pentru sprijinul statelor din Europa
Centrală şi de Est, dar nici pentru eliberarea acestora de sub opresiunea comunistă.
Mai mult chiar, Kremlinului nu i s-au făcut prea multe reproşuri pe scena
diplomatică internaţională, având în vedere că Europa Occidentală era şi ea
discreditată în urma intervenţiei militare eşuate întreprinse de Franţa şi Marea
Britanie împotriva Egiptului lui Nasser.
În toamna lui 1956, Occidentul, pe de o parte, a înţeles şi a ţinut cont de
faptul că „stăpânii sovietici” dispuneau de voinţa politică de a face uz de forţa
armată pentru a-şi menţine controlul absolut aspra statelor din această zonă a
Europei, iar pe de altă parte, a arătat în mod explicit tuturor că nu va recurge la
„războiul fierbinte” cu Uniunea Sovietică în interesul acestor state.
De cealaltă parte a Cortinei de fier, pe ţărmul sudic al Mării Negre, Turcia
era singurul stat riveran care avea calitatea de membru NATO şi care echilibra
întru-câtva forţele în acest spaţiu geopolitic. De asemenea, Turcia mai era
importantă pentru SUA datorită faptului că făcea legătura cu Orientul Mijlociu,
bogat în hidrocarburi.
Această zonă a Orientului Mijlociu începe să devină tot mai importantă din
momentul în care URSS devine interesată să-şi promoveze interesele aici. Statele
Unite răspund cu promtitudine, iar preşedintele Eisenhower lansează la 5 ianuarie
1957 într-un mesaj trimis Congresului, doctrina ce-i va purta numele şi care
justifica intervenţia americanilor în cazul unui atac comunist „direct” asupra unei
ţări din această zonă.84
De asemenea, Doctrina Eisenhower prevedea un triplu program de ajutor
economic, asistenţă militară şi protecţie împotriva agresiunii comuniste aici.85
Pentru securizarea zonei Orientului Mijlociu împotriva ameninţărilor
sovietice, se înfiinţează la 24 februarie 1955 „Pactul de la Bagdad” între Irak şi
83 H. Kissinger, op.cit., p. 479
84 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.119
85 H. Kissenger, op.cit., p. 479
46
Trucia. Încheiat pe o perioadă de cinci ani, tratatul era deschis participării şi a altor
state.
Peste puţin timp, la 5 aprilie, aderă la Pact şi Marea Britanie, care vedea în
aceasta consolidarea aripii extrem – dreaptă a NATO; de asemenea, tot în acelaşi an
devin membrii ai aceluiaşi tratat Pakistanul şi Iranul. Prin Marea Britanie şi prin
Turcia, Pactul de la Bagdad devine puternic ataşat de Alianţa Nord – Atlantică şi tot
mai mult îndreptat împotriva Uniunii Sovietice.
Statul turc devine element de legătură, alături de Marea Britanie, între pactul
de la Bagdad şi NATO. URSS se vedea blocată atât în Marea Neagră, cât şi în
regiunea Orientului Mijlociu de acelaşi stat turc incomod.
Jucând un rol de pirat atât în bazinul pontic, cât şi în Orientul Mijlociu,
Ankara era totodată sub o ameninţare continuă a unui atac declanşat asupra sa ori de
URSS, ori de Siria, puternic aprovizionată cu arme şi logistică de sovietici.
II.2 Diplomaţia pe marginea prăpastiei (1957 - 1962) şi
ecourile sale în arealul pontic
După încheierea celui de-al doilea război mondial, de-a lungul anilor, pe
măsură ce blocurile politico-militare s-au conturat din ce în ce mai accentuat,
„lumea, muşcând vârtos din declinul raţionalităţii, a intrat într-o dementă cursă a
înarmărilor. Arsenalele nucleare au devenit măsura de necontestat a forţei, a
distrugerii, a diferenţei, dar şi a raţionalităţii ajunse la limita proximă a
pierzaniei”.86
Această cursă iresponsabilă a înarmărilor a avut ca efect sporirea rapidă a
arsenalelor nucleare americane, Uniunii Sovietice; acestea fiind supuse unui ritm
febril de testare.
86 Costinel Petrache, Război cald – război rece – război global. Pacea în armura terorii,
în „Perspective ale secolelor şi apăsări în Europa”, vol.I, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p.301
47
Acumularea de armament cu o capacitate de distrugere cât mai mare devine,
alături de partea ideologică, o componentă esenţială a Războiului rece, generatoare
a dimensiunii psihologice a acestei înfruntări. Cele două superputeri şi blocurile
asupra cărora ele îşi exercită leadership-ul sunt nevoite să elaboreze strategii şi să
dispună constant de opţiuni cu care să contracareze incertitudinile. Viteza de
asimilare a noutăţilor – mai cu seamă tehnologice şi militare – creşte uluitor, astfel
încât atmosfera Războiului rece este definită şi de impresia, mereu amplificată, că
lumea se grăbeşte spre un viitor tot mai sumbru şi mai ambiguu.87
După ce Statele Unite ale Americii pierd mai întâi monopolul asupra bombei
nucleare, iar mai apoi asupra celei cu hidrogen, U.R.S.S. preia în 1957 conducerea,
atunci când Agenţia sovietică de ştiri – T.A.S.S. – anunţa în luna august lansarea cu
succes a unei rachete balistice intercontinentale cu mai multe trepte. 88 Mai mult, la
4 octombrie acelaşi an, Uniunea Sovietică lansează în spaţiul cosmic primul satelit
artificial al Pământului, denumit Sputnik şi, având o misiune de explorare; iar la 3
noiembrie este trimis în spaţiu cel de-al doilea Sputnik, cu o greutate de şase ori mai
mare decât precedentul şi care are la bord şi o fiinţă vie: căţeluşa Laika.89
În acest mod sovieticii arătau lumii întregi că dispuneau de armament şi de
tehnologie ce erau capabile să modifice raportul de forţe în favoarea blocului
comunist. Strategic, cursa înarmărilor părea să fie condusă de U.R.S.S., lucru ce
periclita atât securitatea S.U.A., cât şi pe cea a ţărilor din Alianţa Nord – Atlantică.
Aceasta este exact ceea ce Statele Unite numiseră „Missile Gap”, o profundă sursă
de îngrijorare şi nelinişte pentru administraţia de la Washington.90
Datorită realizărilor remarcabile din „era Sputnikului”, N.S. Hruşciov era
foarte mândru de superioritate atinsă în faţa americanilor. După cu a arătat-o şi
evoluţia ulterioară a evenimentelor, conducătorul de la Kremlin a devenit
primejdios de încrezător în forţele proprii, mai ales că avea de partea sa partidele
comuniste aflate la putere care, întrunite la conferinţa ce a avut loc în noiembrie
1957, şi-au declarat unitatea şi lupta comună pentru progres.
87 M. McCauley, op.cit., p.19
88 C. Păiuşan Nuică, op.cit., p.91
89 S. Cristescu, op.cit., p.174
90 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 131
48
Convins că şi-a asigurat spatele în ceea ce priveşte armamentul nuclear şi
tehnica militară, Hruşciov s-a hotărât să agaseze America. Acesta se simţea mult
mai puternic şi mai confortabil după înlăturarea unei grupări ce încercase să-i preia
puterea la Moscova în iunie 1957. După destituirea prim – ministrului Bulganin,
care făcuse parte dintre complotişti, la începutul anului 1958, Hruşciov se numeşte
pe sine premier şi devine conducător absolut în U.R.S.S.
În calitatea sa de conducător unic al U.R.S.S., liderul de la Kremlin avea trei
obiective: asigurarea unui ritm cât mai alert a unei dezvoltări economice, sporirea
securităţii statului şi răspândirea ideologiei comuniste în lume. 91 Dintre acestea trei,
asigurarea securităţii Uniunii Sovietice era cea mai importantă, drept pentru care
cheltuielile militare creşteau mereu în dauna investiţiilor în economie şi a creşterii
nivelului de trai.
Soluţia găsită de sovietici a fost aceea de a determina S.U.A. să accepte
negocieri asupra dezarmării. Această viziune se baza mai ales pe superioritatea
strategică monumentară dobândită de U.R.S.S. în domeniul rachetelor purtătoare
intercontinentale şi pe sentimentul inconfortabil de insecuritate creat.
Criza provocată de U.R.S.S. a avut avut loc în Berlin, capitala Republicii
Democrate Germane (cu excepţia Berlinului de Vest, care era controlat de aliaţii
occidentali) în 1958. Uniunea Sovietică cerea constituirea acestui oraş într-o entitate
politică independentă de cele două state germane.
Deşi democraţiile occidentale au încercat dezamorsarea tensiunilor, toate
demersurile au fost întâmpinate de refuzul sovietic. Pentru a depăşi momentul, atât
S.U.A., cât şi U.R.S.S. au trecut la o „politică a inaugurărilor”.92
În 1959 N. S. Hruşciov a devenit primul lider sovietic ce vizitează S.U.A.
Vizita oficială a avut loc între 15 – 27 septembrie şi discuţiile între cei doi lideri s-
au desfăşurat la Camp David. În urma acestor deliberări păreau să se fi rezolvat
problemele politice importante: problema germană, cursa dezarmărilor, dezvoltarea
relaţiilor bilaterale.93
Procesul de destindere a fost curmat de capturarea, în mai 1960, a unui avion
de spionaj al S.U.A. de tip U2 deasupra spaţiului URSS. Sovieticii au refuzat orice
91 M. McCauley, op.cit., p.68
92 C. Păiuşan – Nuică, op.cit., p.95
93 Ibidem
49
discuţii în urma acestui episod regretabil, care a avut ca finalitate o nouă tensionare
a relaţiilor dintre Est şi Vest pe scena relaţiilor internaţionale.
În ceea ce priveşte criza berlineză, aceasta s-a „soluţionat” în noaptea de 12
spre 13 august 1961 când, între Berlinul de Est şi cel de Vest, a fost construit un
uriaş zid, care ulterior a devenit simbolul delimitării clare dintre cele două lagăre.
Partea pozitivă a acestei situaţii a fost aceea că a deschis drumul reconcilierii
franco – germane, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a contribuit la o reală conexiune
a diplomaţiilor Europei Occidentale.94
Politica dusă de Uniunea Sovietică în bazinul Mării Negre după câştigarea
puterii depline a lui Hruşciov a fost una de oarecare destindere. Cu toate acestea,
Flota Maritimă Militară sovietică cunoaşte, sub comanda amiralului Serghei G.
Gorşkov, o dezvoltare impetuoasă. U.R.S.S. căuta să devină şi în domeniul naval o
superputere, drept pentru care, şi pe acest sector, cursa înarmărilor devine acerbă.
Amiralul Gorşkov determină conducerea de la Kremlin să investească resurse
importante în dezvoltarea Uniunii Sovietice ca putere maritimă.
Astfel, dacă iniţial Flota sovietică a Mării Negre avea la nivel operativ –
strategic, rol defensiv, fiind o flotă de acţiune în zonă de coastă, capabilă să
desfăşoare operaţiuni pentru sprijinirea forţelor terestre, după a doua jumătate a
deceniului al şaselea leadership-ul de la Kremlin dezvoltă flota în vederea
dobândirii rapide a tuturor calităţilor de factor strategic în războiul modern, având la
dispoziţia sa aviaţie de sprijin şi ambarcată, nave de desant maritim şi artilerie de
coastă.95
În România, la insistenţele conducerii comuniste, au fost retrase trupele
Armatei Roşii, fapt în sine remarcabil pentru administraţia de la Bucureşti. După
cum era de aşteptat, Moscova a urmărit să obţină maximum de foloase
propagandiste prin această retragere a soldaţilor săi de aici. Gestul era prezentat ca
o iniţiativă sovietică destinată a demonstra sinceritatea politicii de destindere
internaţională promovată de Kremlin şi ca un exemplu pentru democraţiile
occidentale de a-şi retrage armatele de pe teritoriile străine.
94 Ibidem, p. 96
95 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 340
50
Chiar N.S. Hruşciov de la tribuna adunării generale a ONU a evidenţiat
semnificaţia iniţiativelor luate de U.R.S.S., printre care şi retragerea armatei din
România în vederea consolidării păcii şi a destinderii internaţionale.96
Din păcate, acest act al retragerii soldaţilor sovietici din România a fost
singular, căci până la dizolvarea Uniunii Sovietice, nicăieri în lumea socialistă nu s-
au mai înregistrat retrageri totale ale Armatei Roşii. Acţiunea în sine a retragerii
trupelor sovietice nu afecta interesele de securitate ale U.R.S.S., România neavând
graniţă comună cu state membre NATO, însă Hruşciov avea interesul de a-şi spori
credibilitatea în Occident clamând a fi adeptul politicii de destindere în spaţiul
european, inclusiv în spaţiul pontic, prin măsuri politico – militare efective.97
Dacă Bulgaria, cealaltă ţară comunistă riverană la Marea Neagră, a urmat
îndeaproape linia politică trasată de Moscova, fiind considerată un aliat sigur şi
obedient întru totul, România – după 1958 – a pornit pe calea afirmării
independenţei şi a suveranităţii sale, a restabilirii relaţiilor ce-i fuseseră interzise
după căderea „Cortinei de fier”.98 Oficialităţile române încetează să se mai alinieze
automat – precum celelalte ţări socialiste – la politica de bloc promovată de
U.R.S.S. În cadrul ONU, dar şi în cadrul altor organisme internaţionale, diplomaţia
română a început să capete personalitate prin adoptarea unor noi atitudini proprii, nu
o dată diferite de cele ale U.R.S.S. sau ale celorlalte ţări socialiste satelite.
Politica externă promovată de Bucureşti se deschide spre Occident,
asumându-şi riscuri de neconceput până la această dată. Tot în această perioadă are
loc încheierea unor acorduri de compensare pentru bunurile naţionalizate în 1948,
înlăturându-se în acest fel serioase piedici în calea viitoarelor legături economice
ale statului român.
Deşi, în arealul pontic, politica externă a statului român căuta să se destindă
din strânsoarea „marelui vecin de la Răsărit”, totuşi echilibrul de forţe rămâne la fel
ca în perioada anterioară: de partea NATO era Turcia, iar de partea Organizaţiei
Tratatului de la Varşovia erau ţările comuniste: U.R.S.S., România şi Bulgaria.
Superioritatea doctrinei comuniste era atât de profund impregnată în
conştiinţa liderului de la Kremlin încât acesta, convins fiind de falimentul inevitabil
96 Ioan Scurtu, op.cit., p.143
97 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 338
98 I. Scurtu, op.cit., p. 143
51
al economiilor de tip capitalist, încearcă ceva nemaiîntâlnit: introducerea ideologiei
comuniste chiar pe teritoriul continentului american. Statul care, de bunăvoie, s-a
deschis înaintea Uniunii Sovietice a fost Cuba, acolo unde, cu puţin timp în urmă,
avusese loc o lovitură de stat prin care Fidel Castro devenea „El Lider Maximo”.
Evenimentele sângeroase din Cuba – desfăşurate independent de orice
acţiune de anvergură a politicii sovietice – aveau să conducă progresiv la
constituirea unui stat socialist în zona de influenţă americană. 99 Cu acest stat condus
de regimul comunist, deşi aflat în proximitate, S.U.A. vor întreţine relaţii din ce în
ce mai reci.
În aceste circumstanţe politice, Cuba intră atât mai mult sub influenţa
ideologiei comuniste. Pentru a înlătura regimul de la Havana, Washingtonul iniţiază
o acţiune de intervenţie cu ajutorul a 1600 de rebeli cubanezi, însă încercarea de
debarcare a acestora în Golful Porcilor (11 aprilie 1961) se sfârşeşte într-un dezastru
total: 300 de morţi şi 1200 de prizonieri. La 18 aprilie 1961, N.S. Hruşciov solicită
oficial Statelor Unite să oprească invazia şi promite să vină în ajutorul lui Fidel
Castro, care părea să beneficieze şi de sprijinul poporului.
Eşecul noului preşedinte de la Casa Albă, John F. Kennedy a fost speculat de
Kremlin în plan internaţional pentru a schimba raportul de forţe din regiune.
Uniunea Sovietică ajută Cuba – recent raliată cauzei marxist-leniniste – pentru că
miza era importantă: transformarea teritoriului acestui stat într-o bază de operaţiuni
sovietice, ceea ce constituia o ameninţare cât se poate de directă la adresa SUA.
Administraţia Kennedy decide să adopte o linie mai prudentă în politica
externă în vederea atingerii obiectivului propus, şi anume împiedicarea unei
subversiuni comuniste, asemeni aceleia din Cuba, în emisfera vestică.100
Date fiind împrejurările, criza nu întârzie să apară. În anul următor, la 14
octombrie în urma unei misiuni de recunoaştere efectuată de un avion U2, se
descoperă faptul că pe teritoriul cubanez se construiau rampe în vederea lansării de
rachete. Lucrul era cu atât mai îngrijorător cu cât, încă de pe 2 septembrie 1962, un
comunicat sovieto-cubanez făcea cunoscut că sovieticii vor furniza autorităţilor de
la Havana arme şi instructori militari.
99 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.139
100 Ibidem, p.143
52
Criza, în pofida faptului că a fost scurtă ca întindere în timp, a fost deosebit
de gravă, riscându-se în acele zile chiar un război atomic, ce ar fi fost fatal pentru
umanitate. Strategii americani, întruniţi într-o „celulă de criză” convocată de
preşedintele Kennedy au stabilit ca obiectiv principal determinarea sovieticilor să
înlăture definitiv armamentul nuclear din Cuba.
Pentru prima dată în istoria de după cel de-al doilea război mondial se
ajunsese la o situaţie limitată. Nici S.U.A. nici U.R.S.S. nu lăsaseră lucrurile să
evolueze atât de primejdios într-un punct în care o poziţie de fermitate implica o
posibilă escaladare a situaţiei.101
Soluţia găsită în cadrul „celulei de criză” a fost aceea a unei blocade parţiale
în jurul Cubei, întrucât informaţiile primite de Washington arătau că nişte
cargoboturi sovietice probabil escortate de submarine se îndreptau spre Cuba.
Varianta blocadei a fost cea aleasă datorită prestigiului şi superiorităţii
incontestabile a forţelor navale americane (U. S. Navy) în Marea Caraibelor,
precum şi pentru că lăsa posibilitatea navelor sovietice purtătoare de armament
nuclear să se retragă fără a provoca tensiuni suplimentare în plan diplomatic.
Fermitatea diplomaţiei administraţiei Kennedy a determinat conducerea
sovietică să ordone cargoboturilor să se întoarcă şi să renunţe la acest plan de a
amplasa armament atomic la 150 de kilometri distanţă de coastele S.U.A. Printr-o
scrisoare trimisă în ultimul moment, Hruşciov propunea un troc. Acesta se arăta
dispus să renunţe treptat la rachetele din Cuba, dacă şi Statele Unite renunţau la
rachetele „Jupiter” amplasate în Turcia şi dacă se angajau să nu invadeze statul
cubanez.102
Cererea sovieticilor era una inedită, întrucât nu se mai făcuseră referiri la
rachetele „Jupiter” ce erau aşezate de câţiva ani pe teritoriul statului turc, în
imediata vecinătate a spaţiului sovietic.
Inconvenientul major al operaţiunilor Flotei sovietice din Marea Neagră îl
reprezenta controlul strict al autorităţilor de la Ankara şi al NATO asupra trecerii
prin strâmtori. Chiar dacă ar fi pregătit vreo acţiune ostilă în Marea Mediterană,
trecerea prin Strâmtori şi atenta supraveghere navală ar fi anulat avantajele ce ar fi
vizat surprinderea adversarului.
101 Ibidem, p.145
102 C. Păiuşan-Nuică, op.cit., p.98
53
La 28 octombrie cele două superputeri convin asupra termenilor înţelegerii
şi, astfel, conflictul se stinge; dar singurul nemulţumit rămase Fidel Castro. În faţa
uriaşei primejdii atomice, S.U.A. şi U.R.S.S. cedează şi discută între ele despre
spinoasele probleme cauzatoare de conflict, dar fără a se mai gândi să-l consulte şi
pe liderul de la Havana, care acum se manifesta foarte vocal pe scena internaţională
spre jena sovieticilor.
Ecourile crizei din Marea Caraibelor din toamna anului 1962 s-au făcut
simţite şi în arealul pontic. Ministrul român de externe, Corneliu Mănescu a
întocmit o scrisoare pe care a trimis-o secretarului de stat al SUA, Dean Rusk, prin
care îl informa că România nu se implică sub nici o formă în evenimente.103
Oficialităţile de la Bucureşti se distanţează de politica Moscovei în plan
internaţional şi pretextând că nefiind consultate în chestiunea amplasării rachetelor
balistice cu rază medie de acţiune pe teritoriul Cubei, afirmă că nu sunt parte a
disputei angajate.
Astfel, guvernul comunist din România lăsa Washingtonului de înţeles că îşi
va păstra poziţia de neutralitate în orice fel de conflict generat de acţiuni similare
desfăşurării rachetelor în Cuba. Prin adoptarea unei astfel de poziţii, Bucureştiul
căuta asigurări că – în eventualitatea apariţiei unor astfel de situaţii – Statele Unite
nu vor lovi teritoriul românesc, bazându-se pe falsa ipoteză că armata română ar
putea participa împreună cu Armata Roşie la un asemenea război.104
La rândul său, secretarul de stat Dean Rusk îl asigură pe Corneliu Mănescu
de faptul că S.U.A. vor aprecia şi vor ţine seamă de orice ţară care nu va lua parte la
acţiuni înpotriva Statelor Unite şi a aliaţilor săi sau care nu va permite ca teritoriul
său să fie utilizat în astfel de scopuri militare ostile.
Datorită discuţiilor purtate între cei doi oficiali, Statele Unite au fost
asigurate că pe teritoriul României nu existe arme nucleare, fapt ce a fost relevant
pentru administraţia de la Washington în momentul în care s-a pus problema
stabilirii ţintelor rachetelor americane.105
Mai mult, în afară de demersul diplomatic întreprins prin intermediul lui
Corneliu Mănescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej trimite scrisoarea preşedintelui J. F.
103 Şt. Lache, op. cit., p.272
104 Ibidem
105 Ibidem, p. 273
54
Kennedy. În această misivă, al cărei sens a fost descifrat corespunzător de către
oficialităţile de la Casa Albă, şeful statului român ţine să sublinieze că „dacă din
cauza Cubei izbucneşte un război, S.U.A. să-şi amintească faptul că nu România l-a
declanşat”.106
Aşadar, în acei ani, politica externă a României reflecta o tot mai mare
distanţare faţă de politica de bloc promovată de U.R.S.S.; statutul său de relativă
autonomie politică şi economică fiind marcat atât prin respingerea planurilor
elaborate de conducerea de la Kremlin de integrare a ţărilor membre în C.A.E.R.,
cât şi prin refuzul de a mai seconda P.C.U.S. în tendinţa sa hegemonică asupra
mişcării muncitoreşti internaţionale.
În ceea ce priveşte poziţia Bulgariei, Alexandru Bârlădeanu – reprezentantul
statului român în Comitetul Executiv al C.A.E.R. – afirmă că aceasta nu susţinea în
mod oficial punctul de vedere românesc : „Bulgaria fie că era, pe tăcute, alături de
noi, fie că nu era, din obedienţă politică faţă de ruşi nu se pronunţa în favoarea
tezelor noastre ... ”107
Singurul stat aliat al S.U.A. în regiunea Mării Negre, Turcia a reacţionat de
partea democraţiilor occidentale, după cum era de aşteptat, însă evenimentele
petrecute la Ankara a afectat imaginea NATO precum şi securitatea flancului sudic
al Alianţei.
Astfel, la 27 mai 1960 are loc in capitala Turciei o lovitură de stat militară,
urmată de arestări operate în rândul foştilor guvernanţi; printre care şeful statului,
Celal Bayar şi premierul Adnan Menderes, precum şi şeful Statului Major, generalul
Erdelhum 108. Disputa politică s-a soldat cu venirea pe scena politică turcă a
militarilor, care au menţinut aderenţa necondiţionată a regimului lor la Alianţa Nord
– Atlantică, subliniind că sunt fideli tuturor alianţelor şi angajamentelor de
securitate anterior asumate.
În urma acordului secret încheiat între Kennedy şi Hruşciov, S.U.A. urma să
dezasambleze şi să mute rachetele de tip „Jupiter” de pe teritoriul turc. Făcându-se
vorbire despre rachetele nucleare dislocate în Turcia, oficialităţile americane
106 Lavinia Betea, Martor privilegiat al istoriei, în Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui
Dej, Editura Fundaţiei Culturale România, Bucureşti, 2000, p. 24
107 Ibidem
108 M. Mc Cauley, op.cit., p.74
55
apreciau că sovieticii se acomodaseră deja şi acceptaseră tacit prezenţa
armamentului atomic atât de aproape de graniţa lor, chiar în bazinul Mării Negre.
Facptul că se pusese în discuţie retragerea acestor rachete se pare că nu a
reprezentat un inconvenient de ordin militar pentru partea americană, întrucât
acestea urmau să fie retrase oricum din cauza faptului că erau depăşite ca
tehnologie, ca eficienţă şi ca potenţial ofensiv.109
În primăvara anului 1962, chiar guvernul SUA şi-a exprimat pe lângă
oficialii de la Ankara dorinţa de a retrage rachetele nucleare staţionate pe teritoriul
turc, însă ministrul afacerilor externe, Selim Sarper, se opusese categoric, afirmând
că prezenţa acestora „se constituia într-un atu de prim ordin al solidarităţii aliaţilor
în cadrul NATO”.110
Aşadar, retragerea rachetelor „Jupiter” din Turcia nu a constituit o mare
pierdere pentru SUA, în timp ce pentru U.R.S.S. întreaga afacere din toamna anului
1962 a fost a dăunătoare imaginii sale. Prestigiul sovietic a avut de suferit prin
criza rachetelor. În faţa Adunării Generale a ONU, fotografiile realizate de
americani au reprezentat dovada de netăgăduit că Moscova ducea o politică
duplicitară: pe de o partea căuta să convingă lumea de bunele sale intenţii, iar pe de
altă parte era interesată de exportarea ideologiei comuniste chiar în coasta S.U.A.
Criza din Cuba, precum şi celelalte din lumea extra-europeană au demonstrat
superputerilor că pacea poate fi menţinută fără un conflict direct. Consecinţa a fost
aceea că acestea s-au străduit ulterior să promoveze un fel de armistiţiu, dar fără a
înceta nebuna cursă a înarmărilor atomice. Totuşi cele două puteri hegemonice vor
încerca să limiteze răspândirea armamentului nuclear şi să reducă riscurile unui
„derapaj nuclear”.111
109 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 341
110 Ibidem, p.343
111 Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.125
56
II. 3. Detensionarea relaţiilor dintre Est şi Vest
(1962- 1969)
Imediat după consumarea crizei provocate de rachetele nucleare sovietice
amplasate pe teritoriul cubanez, între cele două puteri hegemonice, la nivelul
relaţiilor internaţionale are loc o relaxare progresivă, care se va transforma spre
finalul deceniului într-un real proces de destindere. 112
Deşi în urma crizei cubaneze prestigiul U.R.S.S. a fost grav afectat –
fotografiile realizate de armata SUA făcând dovada clară că Moscova simţise şi că
ducea o politică duplicitară de expansiune – totuşi cele două supraputeri au convenit
asupra faptului că se impunea o comunicare între ele mult mai eficientă în viitor,
drept pentru care este instalat la 20 iunie 1963 celebrul „telefon roşu”, de fapt o
linie directă de fax între Casa Albă şi Kremlin.
După consumarea momentului tensionat de la sfârşitul anului 1962 din Cuba,
atât S.U.A., cât şi Uniunea Sovietică au acţionat într-un asemenea mod din punct de
vedere geopolitic, încât au evitat neplăcuta situaţie de a se afla faţă în faţă în spaţiul
în care îşi dispuneau interesele.113
Pe de altă parte, eşecul diplomaţiei sovietice în această situaţie a determinat o
şi mai accentuată concentrare a resurselor U.R.S.S. în vederea continuării şi a
dezvoltării armamentului nuclear, ajungându-se în acest ritm susţinut la o paritate
cu S.U.A. în domeniul atomic spre finalul anilor 1960.
În spaţiul Mării Negre, consecutiv crizei rachetelor din Cuba, are loc un fapt
extrem de neobişnuit pentru lagărul socialist: distanţarea României în ceea ce
priveşte politica externă de diplomaţia de bloc coordonată de Kremlin, România
devine astfel „aliatul rebel” în Pactul de la Varşovia.114
112 S. Berstein, P. Milza, op.cit., p.99
113 Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale
contemporane: consideraţii teoretice şi metodologice, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, p. 75
114 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p.344
57
De altfel, pe întreg parcursul deceniului şapte, demersurile politice
internaţionale ale oficialităţilor de la Bucureşti sunt calificate ca fiind în discordanţă
cu directivele trasate de la Moscova.
În domeniul economiei, Bucureştiul intensifică relaţiile comerciale cu
democraţiile occidentale pe de o parte, iar pe de altă parte respinge propunerile
venite din partea sovietică ce vizau „diviziunea internaţională socialistă a muncii”,
în fapt o specializare economică a ţărilor din sfera de influenţă comunistă.115
Invocând principiul sovietic al rolului determinant al industriei grele în
dezvoltarea economiei socialiste, conducerea de la Bucureşti refuză acceptarea
propunerilor venite de la Kremlin ce priveau orientarea economiei româneşti şi a
celei bulgare spre dezvoltarea agriculturii. Aceste propuneri avansate în cadrul
C.A.E.R. erau în mod clar în dezavantajul celor două ţări balcanice comuniste
riverane Mării Negre.
Concomitent, speculând urmările schismei sino-sovietice, România, în mod
singular şi împotriva voinţei Kremlinului, dezvoltă relaţiile cu administraţia de la
Beijing.116
Mai mult, cresc în mod progresiv criticile aduse de regimul lui Gh. Ghiorghiu
Dej la adresa politicii promovate de U.R.S.S., în paralel cu implicarea românească
tot mai redusă în acţiunile întreprinse şi derulate în cadrul Organizaţiei Tratatului de
la Varşovia, îndeosebi cele militare.
Atitudinea rebelă a României a fost una cu totul singulară şi a ieşit pregnant
în relief prin refuzul de a subordona forţele marinei militare române Flotei Unite a
Pactului din Marea Neagră, precum şi prin stabilirea relaţiilor diplomatice cu
Republica Federală Germană în ianuarie 1967 şi cu Israelul în urma „războiului de
şase zile” din iunie 1967.117
Aceste acţiuni ale României manifestate la nivel internaţional de distanţare
faţă de politica Moscovei şi chiar de opoziţie faţă de aceasta, au adus un capital de
simpatie generală a lumii occidentale. Curajul regimului de la Bucureşti de a nu
accepta încălcarea suveranităţii naţionale prin organizarea unui „Comitet unic de
115 Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2008 p. 485
116 Ibidem, p. 487
117 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p.344
58
planificare” şi a unei proprietăţi comuni a C.A.E.R. a fost apreciat de mediile
occidentale şi americane.118
La Kremlin, politica externă aventuroasă dusă de N. S. Hruşciov, la care s-au
adăgat şi dificultăţile interne de U.R.S.S., au condus la înlăturarea de la putere a
liderului comunist atât de imprevizibil. Revoluţia de palat căruia Hruşciov i-a căzut
victimă la 15 octombrie 1964 a fost motivată de nepăsarea acestuia în materie de
doctrină şi de interesul exagerat pe care îl acorda industriei bunurilor de consum în
detrimentul industriei grele.119
Îndepărtarea liderului comunist a permis revenirea la o conducere colectivă,
însă la numai doi ani distanţă de timp, cu ocazia lucrărilor congresului al XXIII –
lea al P.C.U.S. (aprilie 1966), impresia era că adevărata conducere a treburilor ţării
le aparţinea exclusiv lui Leonid Ilici Brejnev (prim – secretar al P.C.U.S.) şi lui
Alexei Kosîghin (şeful guvernului).120
Aceşti doi oameni, aparent, reprezentau tendinţe diferite: pe de o parte
Kosîghin era favorabil unei destinderi mai accentuate, iar pe de altă parte, Brejnev –
susţinut de militari – era mai rigid, mai puţin favorabil destalinizării. În plan
internaţional tendinţa lui Brejnev a prevalat, opinia politică occidentală percepând
regimul comunist de la Moscova în pofida relativei destinderi – ca pe un regim
totalitar, ce priva cetăţenii de libertăţile critice elementare.
Leonid Ilici Brejnev s-a preocupat mai cu seamă să consolideze poziţia
Uniunii Sovietice atât în sfera sa de influenţă, cât şi la nivel global sub conducerea
sa, administraţia de la Kremlin a adus o politică prudentă ce viza menţinerea
U.R.S.S. în postura de superputere mondială.121
Criza înarmărilor este menţionată pe aceleaşi coordonate din timpul lui
Hruşciov, iar U.R.S.S. devine capabilă să înfrunte direct marina Statelor Unite în
apele planetare, considerate de cele două superputeri ca fiind de interes deosebit
pentru protejarea propriilor sfere de influenţă. Datorită flotei maritime şi forţelor
aeriene de care dispuneau, sovieticii anulează avantajul geostrategic al americanilor,
care era conferit de vecinătatea Oceanelor Atlantic şi Indian.
118 C. Păiuşan Nuică, op.cit., p. 102
119 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.191
120 Ibidem
121 Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, comunicare.ro, Bucureşti, 2002 p. 110
59
Uniunea Sovietică, prin dezvoltarea forţelor sale navale, urmărea dobândirea
supremaţiei în „Oceanul Planetar” în vederea eliminării consecinţelor politicii de
„containement”, care era promovată de occidentali. Dacă strategii americani căutau
să ocupe „rimland-ul” euroasiatic, sovieticii contracarau printr-o încercuire a
„rimland-ului” cu o vastă reţea de baze militare şi puncte de sprijin terestre.
Consolidarea poziţiei Uniunii Sovietice ca putere hegemonică, este realizată
şi prin elaborarea de către mareşalul V. D. Sokolovski, la mijlocul anilor 1960, a
doctrinei nucleare, conform căreia, în cazul unui conflict major între superputeri,
folosirea arsenalului nuclear de către URSS va fi una masivă şi totală. Această
doctrină arată că, în eventualitatea unui atac atomic al SUA sau al aliaţilor săi
împotriva Uniunii Sovietice sau a lagărului comunist, URSS va răspunde cu întreg
arsenalul nuclear disponibil şi va urmări distrugerea totală a inamicului.122
Ulterior, Brejnev dezvoltă o a doua doctrină nucleară sovietică, în care
susţine că, în cazul escaladării unui conflict militar între Moscova şi Washington,
Moscova nu va folosi prima armă nucleară.123
Spre finalul anilor 1960, în momentul în care se ajunge la o paritate în
privinţa armamentului atomic între cele două blocuri, atât SUA (şi implicit NATO)
cât şi Uniunea Sovietică (precum şi toate statele membre ale Organizaţiei Tratatului
de la Varşovia) adoptă doctrina „distrugerii reciproc asigurate” (MAD - Mutual
Assured Destruction). Această doctrină comportă două dimensiuni: pe de o parte,
din cauza parităţii numărului de focoase şi de vectori nucleari între cele două
superputeri, un eventual atac putea conduce la distrugerea întregii lumi; iar, pe de
altă parte, fiecare superputere are capacitatea de a administra a doua lovitură
(Second Strike Capability), adică, în cazul unui atac atomic efectuat prin
surprinderea asupra celeilalte, acesteia din urmă îi rămâne suficientă capacitate de
ripostă, încât să dea un răspuns devastator. Această capacitate de răspuns face ca
daunele posibile să fie inacceptabile pentru puterea ce declanşează atacul. Aşadar,
fiecare stat dat cu armament nuclear posedă atât capacitatea de distrugere totală, cât
şi capacitatea de a administra cea de-a doua lovitură.124
122 A. Miroiu, S. Soare, Război şi securitate nucleară, în „Manual de relaţii
internaţionale”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 297
123 Ibidem
124 Ibidem, p. 298
60
Respectiva doctrină nucleară a conferit o stabilitate importantă sistemului
bipolar, caracteristic acestei perioade de bipolaritate, unice în istoria societăţii
omeneşti.
Rigid în atitudinea sa faţă de abaterile de la doctrina leninistă, L. I. Brejnev a
ţinut să arate lumii că Moscova nu tolerează încercările statelor socialiste de
eliberare din strânsoarea ideologică a fratelui mai mare din Răsărit. Pe aceste
coordonate s-a înscris şi opoziţia de care s-a lovit programul de reforme iniţiate de
Cehoslovacia în anul 1968.
Consemnată în Europa Centrală, criza cehoslovacă a generat o reconsiderare
substanţială a relaţiilor politico – militare din interiorul blocului comunist şi a avut
importante implicaţii în privinţa relaţiilor dintre statele socialiste situate în arealul
pontic: U.R.S.S., România şi Bulgaria.
În aprilie 1968 a fost conceput în Cehoslovacia un program de măsuri inedite
pentru spaţiul comunist ce preveneau libertatea presei, a întrunirilor şi a religiei,
înfiinţarea altor partide politice necomuniste şi altele.
Pentru Uniunea Sovietică, experienţa cehoslovacă devenea periculoasă, mai
cu seamă că se dovedea a fi şi molipsitoare. „Primăvara de la Praga” părea să
cucerească tot mai mulţi adepţi din rândul intelectualilor.
În vederea încetării acestor atitudini contrare doctrinei comuniste, Armata
Roşie împreună cu trupele altor patru state componente ale Pactului de la Varşovia
(Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană şi Bulgaria) au cotropit teritoriul
statului cehoslovac.
Eşecul gestionării acestei crize a dus la o intervenţie armată pe teritoriul unui
stat suveran a trupelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (cu excepţia notabilă a
României).
Evoluţia situaţiei din Cehoslovacia a fost receptată cu înţelegere de noul
regim comunist de la Bucureşti, la fel cum a fost priviă şi de liderul de la Belgrad,
Josip Broz Tito.
Simţindu-se pe aceeaşi linie politică în cadrul blocului comunist, în semn de
sprijin pentru regimul de la Praga, atât conducătorul român Nicolae Ceauşescu cât şi
cel iugoslav I. B. Tito – efectuează câte o vizită în capitala cehoslovacă în luna
august a anului 1968. De asemenea, are loc şi semnarea Tratatului bilateral de
61
prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno – cehoslovac.125 Aceste aspecte au
fost receptate la Kremlin ca fiind o încercare de constituire a unei „Mici Înţelegeri
socialiste” iar Brejnev califica poziţia adoptată de cele trei state drept o „cârdăşie
dunăreană”.126
Ocuparea Cehoslovaciei – stat suveran – îl surprinde vizibil pe liderul
comunist de la Bucureşti, care, analizând situaţia în cadrul forurilor decizionale pe
linie de partid şi de stat, se adresează mulţimii de oameni la 21 august 1968
criticând ferm invazia şi cerând ajutorul populaţiei faţă de acţiunile pe care le
întreprinde.127
Măsurile de ordin militar iniţiate au vizat creşterea capacităţii de luptă a
armatei române, mai ales că organele de informaţii ofereau date despre concentrări
masive de forţe în jurul graniţei României, forţe estimate la 10 – 12 mari unităţi
sovietice, 4 – 5 mari unităţi bulgare şi 2 – 3 mari unităţi maghiare.128
În pofida faptului că nu existau date oficiale şi nici dovezi indubitabile
privind probabile misiuni ofensive ale acestor grupări de forţe masate la frontiere,
acţiunea în sine era un important factor de presiune psihologică şi politico – militară
la adresa administraţiei de la Bucureşti. Aceste demersuri au contribuit fără doar şi
poate la sporirea încordării în arealul Mării Negre.129
Vorbind despre afirmaţia de potenţial militar dintre ipoteticul agresor şi
România, şeful Statului Major Interarme al armatei S.U.A. – generalul Earle
Wheeler – aprecia că „19 diviziuni sovietice pot intra în România cu o notificare
prealabilă de două- trei zile. Aceste forţe pot înfrânge rapid orice opoziţie
românească”.130
S.U.A. au realizat că, chiar dacă nu aveau interese vitale în România, în plan
internaţional ar fi suferit o gravă lovitură la capitolul imagine dacă o a doua ţară din
Europa Centrală şi de Est ar fi căzut victimă politicii de forţă a Moscovei fără ca
125 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 345
126 Florin Constantiniu, op.cit., p. 499
127 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 346
128 Ion Gheorghe, C. Soare, Doctrina militară românească 1968 – 1989, Editura Militară,
Bucureşti, 1999, p. 50
129 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 345
130 Ibidem, p.346
62
administraţia de la Casa Albă să protesteze oficial. Căutând să nu ştirbească prin
pasivitate prestigiul Statelor Unite, Secretarul de stat Dean Rusk îl avertizează pe
ambasadorul U.R.S.S. la Washington, Anatolii Dobrînin, că invadarea României „ar
fi din cale– afară de mult şi opinia publică americană ar fi greu de controlat”, iar
preşedintele Lyndon Baines Johnson, într-o cuvântare ţinută la San Antonio
(Texas), referindu-se la zvonurile că o încălcare a suveranităţii asemănătoare cu cea
din Cehoslovacia ar urma să se petreacă în altă ţară din blocul comunist, solicită
ferm „ca nimeni să nu dezlănţuie câinii războiului”.131
De partea oficialilor de la Bucureşti a fost şi premierul chinez Zhou En – Lai,
care a declarat că „un atac împotriva României va fi considerat un atac împotriva
Chinei”.132 Toate aceste luări de poziţie de pe scena internaţională, date fiind
condiţiile geopoliticii din epocă, ce derivau din logica bipolară a Războiului rece,
erau susţinute doar la nivel declarativ, căci orice încercare de ajutare militară
efectivă a României era posibilă doar cu asumarea unor riscuri enorme nejustificate.
Atitudinea de frondă a României nu a influenţat soarta statului cehoslovac şi
nici nu a contribuit la constituirea unui „socialism cu faţă umană” la Praga, însă a
demonstrat lumii întregi că nu este dispusă să renunţe la independenţa şi securitatea
în faţa nimănui.
Invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia (fără
participarea soldaţilor români) a stăvilit speranţele pe care întreprinderile sovietice
le aveau de a obţine o mai mare autonomie, în acest fel economia URSS intra pe
panta declinului.
Conducerea politică de la Moscova, în vederea preîntâmpinării unor
evenimente asemănătoare celor petrecute la Praga, este preocupată să confere
legitimitate unor noi intervenţii pentru salvarea comunismului în dauna suveranităţii
statale; astfel ia naştere „doctrina Brejnev”. Această doctrină, numită şi „doctrina
suveranităţii limitate” obliga statele socialiste să intervină fiecare în problemele
interne ale celorlalte, în cazul în care se constata că era în primejdie cauza
comunistă.133
131 Florin Constantiniu, op.cit., p.50
132 Mihai Retegan, 1968 Din primăvară până în toamnă, Editura Rao, Bucureşti, 1998,
p.222
133 M. McCauley, op.cit., p. 78
63
Leonid I. Brejnev, prin presiunea principiului de „ajutor reciproc”, declară că
Uniunea Sovietică are datoria de a interveni, fără a ţine cont de frontierele
naţionale, oriunde socialismul era ameninţat de mişcări ce doreau restaurarea
capitalismului. În acest mod, toate ţările lagărului socialist trebuia să se supună
puterii sovietice, putere ce le limita propria libertate, fără însă ca aceste ţări să
renunţe la propria suveranitate naţională.
Evenimentele anului 1968 au evidenţiat faptul că cele două superputeri nu
sunt dispuse să se conteste prin acţiuni de forţă, drept pentru care a urmat un
răstimp de un deceniu de relaxare a relaţiilor internaţionale (1969 - 1979).
Această destindere a fost posibilă după realizarea echilibrului militar
strategic între S.U.A. şi U.R.S.S., dar s-a datorat şi noilor viziuni ale celor doi
conducători. Pe de o parte, liderul de la Kremlin – L. I. Brejnev – a dus o politică
prudentă ce viza consolidarea poziţiei Uniunii Sovietice ca mare putere în lume, iar
pe de altă parte, noul preşedinte american Richard Nixon, secondat de sfătuitorul
său în materie de diplomaţie Henry Kissinger, conştient de pierderile de imagine
acumulate de războiul din Vietnam, a adoptat o politică mai suplă în relaţiile cu
Moscova.134
În arealul pontic, consecutiv anului 1968, echilibrul a fost menţionat, în
pofida numeroaselor acţiuni politice disidente ale României în cadrul blocului
comunist. Deşi au existat aspecte de fricţiune în relaţiile bilaterale româno –
sovietice şi chiar dacă atitudinea oficialităţilor de la Bucureşti deranja în mod
vizibil şi constant Kremlinul, totuşi leadership-ul sovietic nu a recurs la măsuri de
forţă. De altfel, din punct de vedere militar, guvernul U.R.S.S. controla complet
situaţia, iar autorităţile române nu contestaseră niciodată superioritatea sistemului
comunist.135
134 C. Hlihor, op. cit., p.110
135 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 347
64
Capitolul III
Deceniul destinderii, noul Război Rece şi
prăbuşirea sistemului comunist
Evenimentele derulate pe parcursul perioadei anterioare au demonstrat
întregii lumi că cele două superputeri S.U.A. şi U.R.S.S. nu sunt dispuse să se
conteste reciproc prin acţiuni făţişe de faţă, ci sunt preocupate mai ales să-şi
întărească poziţia hegemonică fiecare în spaţiul în care îşi exercită leadership-ul.
Deşi îşi sporesc necontenit armamentul atomic şi forţele de disuasiune, totuşi cele
două state trec prin mari dificultăţi de ordin intern, iar aceste greutăţi domestice
complică relaţiile lor externe.
Tensiunile ce au avut loc după moartea lui Stalin, le-au urmat, începând cu
anul 1969, un deceniu de destindere în planul relaţiilor internaţionale. Această
destindere a fost posibilă abea după realizarea echilibrului militar strategic între
superputeri şi s-a datorat totodată şi noilor viziuni ale conducătorilor de la
Washington şi Moscova.
III. 1. Deceniul destinderii: speranţe şi deziluzii
(1969 - 1979)
Kremlinul, în timpul administraţiei lui L. I. Brejnev, promovează o politică
de prudenţă, diferită de cea a predecesorului său, Hruşciov, în care Uniunea
Sovietică este mai mult preocupată să-şi consolideze poziţia sa de mare putere în
spaţiul internaţional şi urmăreşte obţinerea de avantaje în două părţi adverse.
Prestigiul U.R.S.S. avusese mult de suferit în urma dezvăluirii crimelor
stalinismului din 1956 (de la Congresul al XX-lea al P.C.U.S.) şi de pe urma
65
invaziei din Cehoslovacia (1968). Atracţia ideologică egalitară exercitată de
comunism se diminuează considerabil, iar ruptura sino-sovietică subminează
pretenţia Moscovei de a fi liderul mişcării socialiste mondiale.136
De cealaltă parte a lumii, la Casa Albă se instalează noul preşedinte ales în
noiembrie 1968, Richard M. Nixon, împreună cu echipa sa, care desfăşoară o
politică mai flexibilă în raporturile cu Moscova, mai deschisă spre negocieri. Deşi
marea administraţie continuă politica de „containment” dusă de predecesori, acum
aceasta este aplicată folosindu-se tactica „Linkage” – ului (se viza multiplicarea
legăturilor cu URSS până când aceasta va fi determinată să se solidarizeze
intereselor democraţiilor occidentale).137
Pe plan militar, în tabăra apuseană, au loc şi schimbări de strategie. Dacă la
începutul anului 1954, secretarul de stat al S.U.A., John Foster Dulles, făcea vorbire
într-un discurs la New York despre tactica unor „represalii nucleare masive”, în
toamna anului 1966, la reuniunea NATO de la München, ministrul apărării din
Republica Federală Germană vorbea despre „intimidarea graduală” a inamicului şi
despre o strategie de „reacţie flexibilă”, adoptată în funcţie de intensitatea unui
eventual atac al forţelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Cursa înarmărilor îşi menţine ritmul ameţitor pe toată perioada destinderii,
fapt ce contribuie într-o foarte mare măsură la degradarea constantă şi netă a
nivelului de viaţă şi a celorlalţi indici demografici. De altfel, autorităţile sovietice
cenzurează frecvent publicarea valorilor reale ale unor indicatori din statisticile
demografice oficiale, cum ar fi: rata mortalităţii infantile, speranţa de viaţă, rata
sinuciderilor, a omuciderilor, a deceselor provocate de accidente de muncă etc.138
Dimensiunile stagnării în Uniunea Sovietică sunt evidenţiate de Zbigniew
Brzezinski, fost consilier prezidenţial şi director al Consiliului Naţional al
Securităţii S.U.A. în timpul administraţiei lui Jimmy Carter. Primele elemente ce
prevesteau stagnarea economică s-au manifestat încă din 1965, dar creşterile
înregistrate, mai ales prin metode intensive, continuau să alimenteze speranţele lui
Brejnev asupra posibilităţii eliminării decalajului ce exista între Statele Unite si
136 H. Kissinger, op.cit., p. 613
137 C. Hlihor, op. cit., p.110
138 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hruşciov la Gorbaciov, Editura Corint,
Bucureşti, 2000, p.90
66
sovietici, fapt ce a constituit în mod constant obsesia liderilor de la Kremlin,
începând cu V.I. Lenin şi încheind cu M.S. Gorbaciov.
După 1970, economia sovietică dă semne serioase se slăbire, ritmurile
scăzând până la o atrofiere a acesteia, iar panta descendentă se continuă până la
dizolvarea Uniunii.139
Consolidare a poziţiei U.R.S.S. de lider în lagărul socialist s-a datorat în acea
vreme şi schimbării liniei generale în politica externă. Conceptul de „coexistenţa
paşnică” specific perioadei hruşcioviste este înlocuit de cel al „cooperării dintre cele
două lagăre”, astfel încât, în acest context, prioritatea trebuie acordată strângerii
legăturilor cu statele comuniste.
Principiul ce a stat la implementarea realizării coeziunii în spaţiul
democraţiilor populare a fost ceea ce s-a numit „Doctrina Brejnev” sau „principiul
suveranităţii limitate” (elaborat în 1968).140
Acest proces de consolidare accentuată a unităţii lagărului comunist sub
tutela şi în beneficiul Uniunii Sovietice, a suscitat un număr de rezistenţe din partea
celor vizaţi; primele semne de protest venind din partea statului român.141
După 1970, România elaborează un program de înzestrare a flotei sale
militare. Aceste măsuri, din punct de vedere al prezenţei militare navale româneşti
în Marea Neagră, erau menite să asigure independenţa forţelor navale ale României
faţă de cele sovietice.
În programul naval, pentru apărarea eficientă a litoralului, au fost înfiinţate
baterii de artilerie de coastă, alcătuite din tunuri antiaeriene modificate cu calibrul
de 130 mm. Aceste baterii antiaeriene au fost poziţionate în localităţile 2 Mai şi
Mamaia – Sat. De asemenea, în cadrul aceloraşi măsuri s-au înscris şi achiziţionarea
din U.R.S.S. a unui divizion de rachete de coastă, dislocat la Mangalia; mutarea
Comandamentului Marinei Militare de la Mangalia la Constanţa; precum şi
dragoarele de bază şi navele vânătoare de submarine mari.142
Din punct de vedere politic, conducerea de la Bucureşti, promovând o
politică proprie – deci distinctă de cea a Kremlinului - încearcă o deschidere către
139 Florian Gârz, op. cit., p. 114
140 Ibidem, p.112
141 Ibidem
142 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 348
67
Occident, concretizată prin vizita în România 14 – 18 mai 1968 vizita generalului de
Gaulle şi a preşedintelui S.U.A., Richard Nixon (2-3 august 1969). Totuşi, oficialii
de la Bucureşti se tem de o reacţie sovietică asemănătoare celei de la Praga în cazul
unei prea mari deschideri şi încep să revină pe linia ortodoxiei marxiste.
Teama de o eventuală aplicare a doctrinei Brejnev în relaţiile cu România
este reflectată şi în jurnalul lui George Macovescu, prim – adjunct al ministrului de
Externe român: „ne trebuie multă flexibilitate şi, în acelaşi timp, fermitate, multă
abilitate pentru a ne păstra libertatea de manevră şi pentru a evita ascuţirea
conflictului. După cele întâmplate în 1968 în Cehoslovacia sunt posibile orice
gesturi faţă de România. Pericolul unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia nu
este înlăturat”.143
Prima parte a deceniului opt este atestată ca fiind o perioadă în care începe
să-şi facă apariţia – în plan european şi mondial – o atmosferă propice reducerii
încordărilor şi de promovare a detensionării relaţiilor dintre Est şi Vest şi, implicit,
în bazinul Mării Negre. Pe scena internaţională începe manifestarea unui spirit de
dialog politic responsabil, menit a crea şi dezvolta premisele realizării securităţii şi
cooperării în Europa.
Totuşi, singurele semne concrete de destindere se referă la problema
dezarmării, mai precis a controlului înarmărilor. Acest concept de „destindere” nu
înseamnă o pace veritabilă, aşa cum nici Războiul rece nu a fost un război în
adevăratul sens al cuvântului. Premierul chinez Zhou En-Lai condamna acest
concept şi-l definea plastic, afirmând că „cele două superputeri dorm în acelaşi pat,
dar au vise diferite”.144
De fapt, este vorba de stabilirea unui echilibru între limitare şi coexistenţă,
de controlarea potenţialului conflict, fără a se scăpa vreun moment din vedere
natura diferită a celor două regimuri politice.
Pentru administraţia condusă de Richard Nixon, „tot ce se putea spera de la
destindere era ca ea să minimalizeze confruntarea în zonele marginale şi să ofere cel
puţin alternative în zonele principale”.145
143 Florin Constantiniu, op.cit., p.505
144 Pascal Boniface, op. cit., p. 40
145 Ibidem
68
După criza rachetelor din Cuba, s-a instituit ideea că cele două superputeri,
deopotrivă, nu sunt favorabile războiului. În pofida existenţei unor stocuri enorme
de armament de toate tipurile (nuclear şi convenţional), opinia publică
internaţională nu mai crede în eventualitatea unui război generalizat, deşi acestă
posibilitate nu este exclusă total.146
De-a lungul deceniului al optulea, dezarmarea a fost subordonată efortului de
a reduce pericole specifice, definibile, dintre care cel mai important era efortul de a
preveni un atac surpriză – întreprindere ce s-a numit „Arms Control”„controlul
armamentului”.147
Iniţial, controlul armamentului s-a articulat pe politica de „containment” însă,
pe măsura trecerii timpului, a devenit tot mai limpede faptul că aceste coordonate
confereau îngrădirii un accentuat caracter de permanentizare. Soluţia ieşirii din
acest impas a fost aceea a negocierilor.
„Arms Control” reprezintă un eveniment foarte important al destinderii, căci
atât Moscova, cât şi Washingtonul, preocupate de evitarea unui război nuclear şi
dorind să frâneze cursa înarmărilor, impun plafoane comune pentru arsenalele lor şi
fac astfel încât clubul nuclear să fie cât mai închis cu putinţă.148
Punctul de plecare al negocierilor a fost convergenţa de interese între
americani şi sovietici: pe de o parte dorinţa de a păstra pacea, iar pe de alta,
reducerea cheltuielilor pentru înarmare. Aceste discuţii au fost inaugurate pe 17
noiembrie 1969 la Helsinki, într-o atmosferă cordială. Americanii au denumit aceste
negocieri Strategic Arms Limitation Talks (S.A.L.T.).149
Cu preţul depăşirii unor mari dificultăţi, negocierile rămase în istorie sub
numele de S.A.L.T. I şi s-au soldat cu încheierea unui acord concret la reuniunea de
la Moscova (22-29 mai 1972). La 26 mai 1972, cei doi preşedinţi Nixon şi Brejnev
semnează un acord ce reglementa influenţarea dezvoltării sistemelor de apărare
antibalistice şi limitarea numărului capacităţilor de lansare a rachetelor balistice,
precum şi alt acord provizoriu referitor la limitarea numerică a armelor ofensive, cu
o valabilitate de cinci ani.
146 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 238
147 H. Kissinger, op.cit., p. 622
148 P. Boniface, op. cit., p. 40
149 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 241
69
Fiecare din părţi nu păstra decât un număr limitat de vectori antibalistici (câte
o sută de fiecare) şi se angaja să nu dezvolte, testeze sau să mărească din punct de
vedere calitativ tehnologia A.B.M. (anti-balistic missile). În acest fel erau plafonaţi
numeric şi vectorii nucleari balistici.150
Pe de altă parte, acest acord viza şi plafonarea armelor numite defensive,
anume proiectilele antibalistice (P.A.B.), care aveau rolul de a distruge proiectilele
adversarului înainte ca acestea să-şi atingă ţinta. Americanii şi sovieticii începuseră
desfăşurarea acestora, dar speranţele de invulnerabilitate s-au spulberat foarte rapid,
întrucât aceste P.A.B.-uri nu sunt pe deplin fiabile şi, pentru a proteja oraşele cu o
reţea de asemenea proiectile, ar fi fost necesar un cost exorbitant.151
Aşadar, nu este vorba despre dezarmare propriu-zisă, ci de fixarea pentru
anumite categorii de arme a unor plafoane neatinse încă, de prevenirea cursei
înarmărilor în anumite sectoare (armamentul biologic) sau în regiuni în care nu
există încă (spaţiul cosmic, fundul mării, Antarctica).152
Cele două superputeri au responsabilităţi şi obiective similare: evitarea
spectrului unui atac surpriză, declanşarea accidentală a unui război nuclear şi a unei
curse a înarmărilor prea nimicitoare. În acest mod, securitatea se întemeiază pe un
amestec de politică a înarmării şi a dezarmării.
Comunicatul comun sovieto-american dat publicităţii la 29 mai 1972,
raportându-se la principiile fundamentale ale relaţiilor Est– Vest, poate fi considerat
o veritabilă „cartă a destinderii”.153
Aceste negocieri şi acorduri au fost urmate în plan internaţional de încheierea
altor tratate de către diverse state ale lumii, care aveau ca obiect tot limitarea
înarmărilor, precum şi interzicerea războiului biologic, denuclearizarea zonelor
maritime, a teritoriului antarctic etc.154
150 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 349
151 Winfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria Războiului rece, Editura Saeculum I.O.,
Bucureşti, 1997, p. 46
152 Pascal Boniface, op. cit., p. 40
153 Ibidem
154 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p. 241
70
S.A.L.T. I a deschis calea negocierilor unui al doilea acord în domeniu.
Discuţiile debutează în anul 1974, dar se vor finaliza, din motive variate, abia peste
cinci ani şi se va materializa prin semnarea acordului S.A.L.T. II (1979).155
În conformitate cu prevederile acestui tratat, cele două superputeri se obligau
să-şi limiteze capacitatea arsenalelor nucleare la 2500 vectori purtători şi
reglementau numărul de ogive pe care aceşti vectori le transportau. Deşi semnat de
către Brejnev şi de Jimmy Carter într-o atmosferă ce anunţa încheierea perioadei de
destindere şi nicodată ratificat de semnatari, totuşi acordul a fost scrupulos respectat
pe toată durata războiului rece.156
Climatul de destindere, ajuns la apogeul său în perioada anilor 1972 – 1975,
a fost confirmat prin ratificarea în 1975 de către toate ţările europene, cărora li s-au
alăturat Statele Unite şi Canada, a Actului final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (C.S.C.E.). Această ratificare a Actului final al C.S.C.E. avea
pentru U.R.S.S. o importanţă deosebită, întrucât se confirma în mod solemn noua
ordine teritorială şi politică din Europa de Est.157
Acest document a statuat un ansamblu de principii destinate a guverna
relaţiile între statele semnatare, ajungându-se adesea la formulări superioare
documentelor internaţionale anterioare. De asemenea prin Actul final a fost iniţiat
un amplu program de cooperare la nivel european în diverse domenii: politic,
economic, tehnico-ştiinţific, ecologic, cultural etc.
Semnat de şefii de stat şi de guvern a douăzeci şi cinci de state din Europa şi
America de Nord - membre ale celor două blocuri militare, neutre şi chiar state
minuscule (San Marino, Vatican, Lichtenstein, Monaco) - documentul stipula
măsuri concrete de securitate pe continent, cât şi obligativitatea de a notifica
aplicaţiile militare de anvergură (cu participarea a mai mult de 25000 de soldaţi).158
Impactul Actului final al C.S.C.E. de la Helsinki (1975) excede cu mult
semnificaţiile acordate în epocă. Introducerea obligativităţii respectării drepturilor
155 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 349
156 Pascal Boniface, Relaţiile Est – Vest 1945 – 1991, Editura Institutul European, Iaşi,
1998, pp. 45-46
157 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 349
158 Constantin Olteanu, România – o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii
1980 – 1985, Editura Aldo, Bucureşti, 1999, p. 322
71
omului a determinat în ţările din spatele „Cortinei de fier” o acumulare tot mai
accentuată a condiţiilor ce au condus la căderea regimurilor comuniste din această
zonă.
Evoluţia evenimentelor a fost favorizată de climatul de destindere existent pe
şcena internaţională şi a avut repercursiuni şi asupra situaţiei din bazinul Mării
Negre pe tot parcursul deceniului opt.
U.R.S.S. îşi modifică strategia militară la începutul anilor 1970, abandonând
parţial principiul loviturii nucleare preemtive şi adoptând ideea că un conflict de
anvergură între cele două blocuri militare poate avea loc şi fără uzul armelor
nucleare. Înaintând pe aceste coordonate strategice, pentru Uniunea Sovietică
devine esenţială împiedicarea Statelor Unite de a dobândi un cap de pod în Europa,
de unde să iniţieze operaţiuni militare ostile lagărului socialist, precum şi
descurajarea escaladării conflictului prin utilizarea rachetelor nucleare
intercontinentale. O astfel de strategie presupunea o reevaluare a zonelor din
Orientul Mijlociu şi a Cornului Africii ca potenţiale arii de concentrare a forţelor şi
marea importanţă teatrelor de operaţiune de sud şi de sud – est.
S.U.A. se confrunta cu o serie de tensiuni în relaţiile sale cu aliatul din
arealul pontic, Turcia. Evoluţiile interne politice de la Ankara şi implicarea statului
turc în criza cipriotă crează o situaţie dificilă între cele două ţări. Încordarea
relaţiilor dintre Ankara şi Washington se materializează, printre altele, şi prin
instituirea embargoului privind livrările de armament american către armata turcă,
ca urmare a rolului major pe care îl avea în desfăşurarea crizei din Cipru.
În această situaţie, Turcia reclamă un dificit major de securitate în relaţia cu
marele vecin de la Răsărit – U.R.S.S., precum şi în relaţiile cu celelalte state din
lagărul comunist riveran Mării Negre.
Deficitul de securitate se dovedeşte a fi unul real, căci au loc o serie de
incidente, printre care se numără şi cel de la 18 iulie 1976, atunci când portavionul
sovietic „Kiev” străbate strâmtorile. Incidentul acesta naşte importante controverse
în plan internaţional atât în jurul interpretărilor ce puteau fi date clasificării ca atare
a navei de război sovietice, cât şi în legătură cu interpretările pe care le putea suferi
Convenţia de la Montreaux 1936.159
159 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 352
72
Incidentul petrecut cu portavionul „Kiev” demonstra mutaţiile petrecute în
strategia militară sovietică şi importanţa tot mai mare pe care aceasta o acordă zonei
orientale a Mării Mediteraniene; dar este totodată un test asupra solidităţii flancului
sudic al Alianţei Nord – Atlantice.
Faptul că Ankara acceptă interpretarea sovietică asupra navei de război
„Kiev”, precum şi acordul dat pentru tranzitul acesteia prin Strâmtori, evidenţiază
limitele influenţei S.U.A. în regiune şi pune în discuţie situaţia flancului sudic al
NATO.
Influenţa americană în arealul pontic se erodează, iar această eroziune are
cauze acumulate în timp, printre care perceperea unui scăzut risc imediat de
securitate, destinderea relaţiilor Est – Vest, creşterea importanţei geostrategice a
regimurilor adiacente Mării Negre şi în special a zonei Golfului Persic.
De altfel, soliditatea flancului sudic mai este afectat şi de deteriorarea
relaţiilor dintre S.U.A. şi Turcia, survenită pe fondul crizei din Cipru, acolo unde
armata turcă intervine şi ocupă partea septentrională a insulei, intrând în conflict cu
Grecia, membră a aceleiaşi alianţe.
Atât Grecia, cât şi Turcia, pe parcursul deceniului opt, îşi reconsideră
relaţiile cu Uniunea Sovietică. În ceea ce priveşte Ankara, aceste demersuri de
reevaluare a relaţiilor cu marele vecin de la Răsărit îşi au originea în vizita pe care
premierul turc – Suleyman Demirel – o efectuează la Moscova în 1967. În anii
1970, oficialităţile de la Ankara stabilesc mai multe acorduri de colaborare
economică cu U.R.S.S. (în 1975 şi 1977)
În interiorul blocului comunist, relaţiile dintre statele regiunii Mării Negre nu
înregistrează schimbări semnificative. România este în continuare „partenerul rebel”
în cadrul Pactului de la Varşovia, purtând o politică externă diferită de linia
sovietică şi care se axa în principal pe relaţiile privilegiate cu S.U.A. şi cu China. 160
III. 2. Spre un nou Război Rece
(1980 - 1985)
160 Ibidem, p.354
73
Spre finalul deceniului opt, pe scena internaţională se petrece un fapt
determinant pentru evoluţia relaţiilor dintre cele două blocuri în plan mondial:
intervenţia armatei sovietice în Afganistan (1979).
În acest stat, Partidul Comunist Afgan, aflat la putere de la lovitura de stat
din 1978, întreprinde o politică de naţionalizare şi împărţire a pământurilor
dezavuată de populaţia rurală, tradiţională şi ataşată de religia islamică. Partidul
comunist de aici este instalat mai ales în capitală şi este divizat între radicali şi
moderaţi. U.R.S.S. intervine la 27 decembrie 1979 pentru a scoate din impas un
regim prieten, alături de care împarte 2500 de kilometri de frontieră, dar această
intevenţie se va dovedi a fi una de durată, în care sovieticii îşi vor arăta limitele.
Această nouă criză contribuie decisiv la înrăutăţirea relaţiilor sovieto –
americane şi are urmări şi asupra situaţiei din bazinul Mării Negre. Criza are cauze
şi determinări multiple, fiind rezultanta unor acumulări, şi i se adaugă şi alte focare
de tensiune, cum ar fi: intervenţia sovietică în ajutorul Etiopiei (1978) şi revoluţia
islamică din Iran (1979).
În plan economic, ţările socialiste se confruntă cu probleme spinoase,
consecinţe ale gestionării defectuoase a resurselor şi ale defectelor structurale de
sistem. La acestea se adaugă şi dezvoltarea unei societăţi civile disidentă ce scapă
controlului politic.
Evenimentul ce anunţă această criză de sistem în cadrul lagărului comunist
este criza poloneză din 1981 şi instituirea legii marţiale de către oficialii de la
Varşovia, care se aflau sub presiunea „ajutorului” sovietic.161
Începutul anilor 80 marchează şi desfăşurarea în arealul Mării Negre a unor
ample exerciţii şi aplicaţii combinate ale forţelor aeriene, navale şi terestre din
Pactul de la Varşovia. Între 6 şi 11 martie 1981 se desfăşoară în România aplicaţia
pe harta „Tomis”. Această operaţiune viza litoralul vest pontic şi la ea participau
grupe de ofiţeri din Bulgaria, U.R.S.S. şi România.
În 1982, între 25 septembrie şi 1 decembrie, Tratatul de la Varşovia
derulează – pe litoralul bulgăresc al Mării Negre – aplicaţia de nivel operativ –
strategic SCUT-82, la care participă substanţiale forţe terestre, navale şi aeriene.162
161 Ibidem
162 Ibidem
74
România, în poziţia de „maverick” al blocului de la Varşovia, după cum
afirmă istoricul Florin Constantiniu, nu se dezminte nici de această dată. Nicolae
Ceauşescu refuză trupelor participante ale Pactului tranzitul terestru şi survolul
aerian al României dar, în mod bizar, acceptă survolul către Burgas al batalionului
de paraşutişti polonezi, fapt unic şi neaşteptat faţă de poziţia adoptată de România
în privinţa aplicaţiilor cu trupe ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Atunci când s-a realizat bilanţul economic, la finalul aplicaţiei, în rapoartele
oficiale s-a făcut în mod expres specificarea că România, din cauza hotărârii sale de
a nu accepta tranzitarea sau survolul teritoriului, respectiv spaţiului aerian, de către
trupele Pactului ce urmau să participe la operaţiuni, a cauzat daune economiilor
statelor membre şi mai ales Uniunii Sovietice şi Bulgariei. Acestea din urma, în loc
să folosească cele patru feriboturi între Odessa şi Varna îm vederea transportării
materialelor necesare economiei, le-a folosit pentru transportul trupelor şi a tehnicii
militare.163 164
Ulterior la intervenţia fermă a ministrului român al apărării, pasajul ce
încrimina România a fost eliminată din varianta oficială şi definitivă a documentului
de bilanţ al acţiunii.
În luna martie a anului 1983 se mai desfăşoară în România încă o aplicaţie pe
hartă ce a purtat numele Callatis, la care au participat trupe din ţara gazdă, împreună
cu cele din Bulgaria şi U.R.S.S.
Privitor la spaţiul pontic, deşi situaţia din România şi Bulgaria prezintă
aceleaşi deficienţe de sistem ca în Polonia şi Cehoslovacia, totuşi acestea nu se
concretizează în convulsii de anvergură.
În legătură cu România, starea de criză se materializează în plan extern în
deteriorarea relaţiilor sale bilaterale cu S.U.A. şi cu democraţiile occidentale.
Responsabilitatea pentru stricarea relaţiilor României cu lumea „lagărului capitalist”
o poartă dosarul împovărător al respectării drepturilor omului pe care Bucureştiu îl
avea.165
De cealaltă parte a „Cortinei de fier”, după ce preşedintele Richard M. Nixon
este silit de scandalul „Watergate” să demisioneze, este înlocuit la Casa Albă de
163 Florin Constantiniu, Tratatul de la Varşovia, de la unitate la tensiuni, p.4
164 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 355
165 Jean-Baptiste Duroselle, André Kaspi, op.cit., p.250
75
Gerald R. Ford. Administraţia Ford nu a putut juca decât un rol de tranziţie până la
alegerile din noiembrie 1976, când preşedinte al S.U.A. devine democratul Jimmy
Carter.
Carter, sprijinit de secretarul său de stat Cyrus Vence şi de consilierul pentru
probleme de securitate naţională Zbigniew Brzezinski a încercat să reintroducă
moralismul în politica americană şi în diplomaţie, însă a fost calificat ca fiind
ezitant în relaţiile externe şi mai ales, prea îngăduitor în legătură cu Uniunea
Sovietică.166
În urma alegerilor din noiembrie 1980, la Casa Albă se instalează cel de-al
patruzecilea preşedinte al Statelor Unite – Ronald Reagan – învingându-l pe
predecesorul său în alegeri cu unul dintre cele mai zdrobitoare scoruri cunoscute
vreodată de un preşedinte în exerciţiu.167
După o perioadă de timp în care atât Ford, cât şi Carter s-au străduit să
restabilească încrederea poporului american în preşedinte, la Washington este ales
un lider care va impune o nouă viziune în politica internaţională şi va da dovadă de
formitate şi putere în relaţiile cu U.R.S.S. şi cu ţările din lagărul comunist.
Invazia sovietică din Afganistan părea să amintească Statelor Unite că
Uniunea Sovietică şi comunismul şi-au reînceput ofensiva.168
În lagărul socialist, la Kremlin, sub conducerea lui Brejnev, majoritatea
eforturilor erau concentrate pe sporirea forţei militare în toate domeniile: nucleară şi
convenţională, terestră, navală şi aeriană; precum şi pe ideea de supremaţie a
politicii externe sovietice în lupta de clasă.
Spre finalul „erei Brejnev”, mai cu seamă din cauza „afacerii” afgane, se
deschide o perioadă de neîncredere, chiar de provocări între cele două superputeri.
Noul preşedinte Ronald Reagan califica URSS drept „Imperiul răului” într-un
discurs rostit în faţa Camerei Comunelor din Marea Britanie (8 iunie 1982).
Timpul „destinderii”, de care Uniunea Sovietică profitase pe larg atât în plan
diplomatic, cât şi economic, era epuizat, iar U.R.S.S. facea din ce în ce mai greu
faţă cursei pentru paritatea tehnologică. De asemeni, în Europa de Est, Sindicatul
166 Ibidem, p.356
167 G. H. Bennett, Preşedinţi americani: 1945-2004, trad. Anca I. Ionescu, Editura
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2004, p.241
168 Ibidem, p.245
76
„Solidaritatea” din Polonia, prin acţiunile sale, deschide o breşă în sistem, mult mai
largă decât „Primăvara de la Praga”.169
Dacă moartea lui Stalin a creat o panică de moment, dacă excluderea lui
Hrusciov din funcţia sa de secretar general al P.C.U.S. a surprins pe multă lume,
totuşi moartea lui Leonid Brejnev, survenită în 1982, a fost anticipată şi chiar
aşteptată cu nerăbdare de mulţi membri marcanţi ai aparatului birocratic de la
Kremlin.170
Brejnev suferise încă din 1975 o congestie cerebrală şi, de atunci, starea lui
de sănătate a început să se degradeze continuu: infirmitatea devenea tot mai
evidentă şi senilitatea se accentua, de asemenea. Atât cetăţenii sovietici, cât şi
străinii, îl percepeau pe acest bătrân obosit şi deloc impresionant ca pe un simbol al
decăderii statului pe care îl conducea. Regimul său politic era caracterizat de
stagnare şi încremenire în timp.
În anul 1982, la 10 noiembrie, inevitabilul se petrece şi moare Leonid I.
Brejnev.
Lupta pentru putere, ce se declanşase în secret chiar înainte de decesul
liderului, aduce în prim-plan figura lui Yuri Vladimirovici Andropov, care şi
dobândeşte funcţia de secretar general al P.C.U.S.
Momentul decisiv al ascensiunii a fost mutarea lui Andropov de la K.G.B. la
Secretariatul Comitetului Central.171
Acesta se remarcase încă din timpul evenimentelor de la Budapesta din 1956,
el fiind reprezentantul diplomatic al U.R.S.S. în Ungaria. Prin comportamentul său
viclean şi duplicitar câştigase reputaţia şi admiraţia colegilor mai în vârstă. În
vâltoarea evenimentelor de atunci, în calitatea sa de ambasador, el s-a aflat în
legătură directă cu liderii importanţi de la Moscova, s-a făcut remarcat şi cunoscut
celorlalţi. Curând după aceea devine şeful departamentului pentru relaţii cu celelalte
state comuniste din cadrul Comitetului Central al Partidului, iar din această poziţie a
169 Nicolas Werth, op. cit., p.120
170 Peter Kenez, A History of the Soviet Union from the Beginning to the End, Cambridge
University Press, New York, 2006, p. 243
171 Ibidem
77
fost numit în fruntea puternicului şi temutului K.G.B., precum şi membru în
Politburo (1973).172
Ca şi conducător al K.G.B.-ului, Andropov se dovedeşte a fi un personaj
neîndurător în lupta pe care regimul totalitar o purta împotriva forţelor subversive,
împotriva oricărei mişcări disidente.
Este interesant faptul că acest om era perceput, nu doar în interiorul Uniunii
Sovietice, ci chiar şi în exterior, drept un reformator, un „liberal” moderat. 173
Percepţia aceasta, deşi era una eronată, căci Andropov se remarcase frecvent prin
aplicarea unor măsuri dure, chiar sângeroase, duşmanilor comunismului, totuşi
conţinea un sâmbure de adevăr. El realizează că ţara are nevoie de anumite reforme.
S-ar părea că ideile disidenţilor, cu care se confruntase de atâtea ori în timp, l-au
determinat să adopte o poziţie mai raţională, mai deschisă, mai puţin obtuză decât
predecesorii săi.
Aşadar, în aceste circumstanţe, nu a fost foarte greu ca Andropov să pară
mult mai competent politic decât Brejnev. În realitate, soluţiile propuse de
Andropov în vederea tratării problemelor Uniunii Sovietice erau superficiale, lipsite
de substanţă, întrucât, în viziunea acestuia, aparatul birocratic funcţiona în
parametrii optimi şi nu avea nevoie de reforme structurale.174
Acest nou lider comunist, deşi se manifestă favorabil unei schimbări de
atitudine faţă de războiul din Afganistan, păstrează totuşi o linie „dură” în politica
externă, fiind convins că Statele Unite pregătesc un atac nuclear surpriză împotriva
U.R.S.S.175
Andropov nu-şi poate promova ideile politice din cauza faptului că, bătrân şi
bolnav fiind, moare la scurtă vreme după preluarea funcţiei (la 9 februarie 1984).
În cele cincisprezece luni, atât cât a durat administraţia sa, el nu şi-a putut
exercita puterea efectivă pe care o avea în stat şi în partid în cea mai mare parte a
timpului, din cauza bolii de care suferea.
172 Ibidem, p. 244
173 Ibidem
174 Ibidem
175 Victor Sebestyen, 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, Bucureşti,
2009, p. 91
78
Detaliile luptei politice care s-a desfăşurat la vârful nomenclaturii sovietice
sunt aproape necunoscute, dar este evident faptul că au existat două direcţii: o
facţiune ce a conştientizat vulnerabilităţile sistemului şi, prin urmare, era mai
dornică de a iniţia şi experimenta reforme profunde – o partidă reformistă –, precum
şi un grup de lideri influenţi şi în vârstă, cărora reformele li se păreau
primejdioase.176
În urma negocierilor, este desemnat succesor la conducerea P.C.U.S. fostul
colaborator fidel şi favorit al lui L.I. Brejnev, Konstantin Ustinovici Cernenko.
Totodată, relativ tânărul Mihail Sergheevici Gorbaciov, protejatul lui Andropov,
devine Numărul Doi de la Kremlin.
La cei 73 de ani ai săi, Cernenko a fost, cu siguranţă, cel mai puţin capabil şi
harismatic conducător sovietic; el şi-a datorat ascensiunea, poziţia şi prestigiul
exclusiv apropierii de Brejnev. Realizările din timpul regimului său au fost foarte
reduse.
În cea mai mare parte a timpului cât s-a aflat la conducerea U.R.S.S.,
Cernenko nu şi-a putut exercita prerogativele, întrucât era imobilizat de boală. În
lipsa sa, Gorbaciov a fost cel care a condus adeseori lucrările Politburo-ului,
acumulând multă experienţă care, în viitor, se va dovedi foarte utilă.
Istoricii, în mod ironic, dar adevărat, afirmă că cea mai mare realizare
politică din timpul scurtei conduceri a lui Cernenko a fost consolidarea staturii şi
influenţei lui Gorbaciov. Acesta efectuează numeroase călătorii în afara graniţelor
Uniunii Sovietice şi a făcut o bună impresie liderilor occidentali.
Margaret Thatcher, în urma unei vizite la Londra a liderului sovietic, a făcut
celebra remarcă la adresa acestuia: „Gorbaciov este un om cu care putem să
discutăm” („Gorbachev is a man with whom we can do business”).177
Această vizită la Londra a fost un eveniment semnificativ în ascensiunea lui
Gorbaciov spre putere. Nu numai că a lăsat o impresie pozitivă despre sine şi despre
ideile pe care le promova, dar a apărut pentru prima dată la televiziunile occidentale
şi, cel mai important, la cele de acasă. El s-a dovedit a fi un personaj care se
comporta cu naturaleţe şi farmec în faţa camerelor de luat vederi.
176 Peter Kenez, op. cit., p. 244
177 Ibidem, p. 245
79
Numărul Unu, Cernenko, bătrân şi bolnav, în cele treisprezece luni cât a
ocupat postul de secretar general al P.C.U.S., nu s-a distins prin nimic de
predecesorul său Andropov. Acest veritabil interregn a început şi a luat sfârşit în
imobilism.
În cadrul politicii externe, perioada aceasta a „interregnului” a fost una
tensionată în ceea ce priveşte relaţiile Est – Vest, mai ales din cauza eurorachetelor.
Un alt incident ce a contribuit la tensionarea situaţiei internaţionale a fost şi
doborârea unui avion de linie sud – coreean, cu 269 de pasageri, la 3 septembrie
1983, de aviaţia sovietică de vânătoare.178
Proiectul administraţiei Reagan „de apărare contra rachetelor balistice”
(B.M.D.), cunoscut şi sub numele impropriu de „războiul stelelor”, proiect foarte
îndrăzneţ şi costisitor, i-a determinat pe sovietici, care erau conştienţi că nu pot
recupera decalogul tehnologic, să revină la masa negocierilor. Deşi programul
B.M.D., demn de un scenariu de film ştiinţifico-fantastic, a fost un bluff, el şi-a
atins pe deplin scopul psihologic.179
Atunci când s-a constatat decesul lui Konstantin Ustinovici Cernenko,
Politburo-ul era hotărît se prevină ascensiunea în cea mai inaltă funcţie a Uniunii
Sovietice a încă unui conducător bolnav şi bătrân. Prin urmare, persoana care
corespunde cel mai bine criteriilor celor din Politburo, era cea a lui Mihail
Segheevici Gorbaciov.
Aşadar, decesul lui Konstantin Ustinovici Cernenko (1 martie 1985) a făcut
posibilă accederea în funcţia cea mai înaltă de la Kremlin a lui Mihail Sergheevici
Gorbaciov, cel care va deschide o nouă eră în politica internaţională.
Fără niciun dubiu, se poate spune că luptele interne desfăşurate în spatele
scenei, au fost deosebit de acerbe, unii lideri fiind mai înclinaţi spre acceptarea
reformelor decât alţii. Ar fi greşit să se creadă că taberele din Politburo erau
împărţite între cei ce doreau reforma şi adepţii unei linii ultra-conservatoare. Mulţi
reprezentanţi politici sovietici erau conştienţi că trebuie realizate anumite măsuri de
restructurare, dar, în acelaşi timp, erau înspăimântaţi de riscurile inerente ale unei
astfel de experienţe.180
178 S. Cristescu, op.cit, p. 183
179 N. Werth, op.cit, p.124
180 P. Kenez, op. cit., p. 245
80
III. 3. Prăbuşirea „Imperiului Sovietic”
Alegerea lui M. S. Gorbaciov în postul de secretar general al P.C.U.S. la 11
martie 1985, a deschis ultima fază a istoriei Uniunii Sovietice; o perioadă de şase
ani, pe parcursul căreia reformarea profundă a sistemului a dus la însăşi implozia
U.R.S.S.
Istoria sovietică a fost întotdeauna caracterizată de alternanţa perioadelor de
stagnare cu cele de reformă. Astfel, după perioada de linişte, predictibilă, de
guvernare a lui L.I Brejnev şi a celor două regimuri de scurtă durată ale lui
Andropov şi Cernenko, Uniunea Sovietică a se află în pragul unei epoci de
schimbări structurale rapide.
Nici unul dintre liderii comunişti marcanţi de la Kremlin, nici chiar
Gorbaciov însuşi, nu-şi puteau imagina magnitudinea reală a schimbărilor ce aveau
să intervină.
Brejnev şi, mai ales, Cernenko păstraseră politica pe linia conservatoare a
P.C.U.S. şi erau nişte reprezentanţi fără prea multă personalitate ai nomenclaturii
sovietice.
Spre deosebire de aceştia, Gorbaciov aparţinea unei categorii de conducători
reprezentată de Stalin şi de Hrusciov, lideri hotărâţi şi energici, capabili să
introducă şi să sprijine schimbarea.
Istoricii sunt de părere că dacă Gorbaciov nu ar fi câştigat lupta pentru
ocuparea postului de secretar general, sau dacă el ar fi avut un caracter diferit,
atunci destinul U.R.S.S. ar fi fost altul.181
Noul lider de la Kremlin dorea să se afirme cât mai curând pe scena
mondială, considerând că nici o reformă internă nu era realizabilă cu adevărat, fără
un mediu internaţional propice.182
181 Ibidem, p. 246
182 V. Sebestyen, op.cit, p 140
81
Prioritară pentru noua politică a Uniunii Sovietice era evitarea adâncirii
tensiunilor cu democraţiile occidentale; tensiuni care erau cauzate în special de
impasul în care ajunseseră discuţiile cu S.U.A. despre dezarmare.
Datorită unor motive de ordin personal, politic şi moral, cel de-al şaptelea
succesor în linie dreaptă a lui Lenin a încercat să-şi câştige reputaţia de „aducător
de pace”. Acesta i-a învinuit pe predecesorii săi pentru izolarea Uniunii Sovietice de
restul lumii, în sânul căreia trebuia să revină, şi a început să vorbească tot mai mult
despre o „gândire nouă”, care să reformeze structural sistemul sovietic.
Fără îndoială, conducătorul comunist de la Moscova era un om foarte
inteligent şi conştient de gravitatea problemelor politice atât de ordin intern, cât şi
internaţional, în care ţara sa se afla, dar este puţin probabil ca el să fi apreciat corect
profunzimea crizei în care ţara sa se afunda.
În scurtă vreme, Gorbaciov devine un superstar politic în capitalele vest –
europene. Dorea să diminueze tensiunea internaţională pentru a putea reduce
bugetul alocat armatei, apoi pentru a rezolva problemele stringente interne.
Pentru a câştiga spaţiu vital, liderul de la Moscova a iniţiat o reconsiderare
majoră a politicii externe sovietice şi, la Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S. (1986),
a părăsit aproape total „lupta de clasă”, proclamând coexistenţa ca scop în sine. Deşi
diferenţe ideologice au continuat să existe între Est şi Vest, totuşi accentul s-a
deplasat pe nevoia de cooperare la nivel internaţional. Această cooperare nu mai
era văzută, ca în trecut, o etapă necesară în drumul spre victoria finală a
comunismului, ci ca o contribuţie la binele umanităţii.183
Factorii decisivi ai viitorului nu vor mai fi contradicţiile de clasă, ci
interesele comune ale omenirii întregi.184
Spre deosebire de predecesorii săi, care erau convinşi că superioritatea
militară a Uniunii Sovietice constă în garanţia capacităţii proprii de apărare,
Gorbaciov declara că forţa de apărare a U.R.S.S. trebuie să fie în permanenţă
suficient de mare pentru a putea exclude superioritatea imperialismului asupra
socialismului. În scurt timp, liderii comunişti de la Kremlin urmau să accepte ideea
parităţii, a egalităţii de forţe.185
183 H. Kissinger, op.cit, p. 686
184 Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 240
185 Ibidem
82
Cetăţenii sovietici de rând priveau cu speranţă spre secretarul general care,
încă de la primele sale întâlniri cu oficialităţi occidentale, le-a lăsat impresia că este
un om ce ştia să trateze cu conducătorii din Vestul capitalist, sigur pe sine şi de pe
poziţii de egalitate.
În general, noua politică externă promovată a contribuit la consolidarea
poziţiei lui Mihail S. Gorbaciov. Populaţia îşi dorea o pace mai sigură, întrucât în
anii lui Brejnev, aceasta era prezentată, de cele mai multe ori, în comentarii sumbre
care o descriau ca fiind extrem de periclitată. Sovieticii pot vedea acum primele
semne că, sub regimul lui Gorbaciov, conducerea partidului ar fi dispusă să retragă
soldaţii din Afganistan. Totodată, populaţia aştepta ca tratativele ce vizau limitarea
înarmării sau chiar dezarmarea să reducă presiunea economică din ţară şi să
contribuie la îmbunătăţirea standardului de viaţă.186
Întâlnirea de la Casa Albă dintre Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov a fost
percepută de sovietici ca o sărbătoare a păcii, ca un triumf al şefului statului şi al
partidului lor.187 Chiar şi intrarea lui Gorbaciov în mijlocul mulţimii, întreruperea
călătoriei şi ieşirea acestuia din automobil pentru a strânge prietenos mâinile
americanilor din stradă, aproape că aveau aceeaşi greutate ca şi însăşi semnarea
tratatului privind distrugerea rachetelor cu rază medie de acţiune. La toate acestea
se adăugau şi indiciile că liderii sovietici şi americani începeau să se înţeleagă
asupra posibilităţilor de a încheia conflictul ce se desfăşura în Afganistan.
Acest tratat semnat atunci a fost un prim pas făcut pentru distrugerea unei
întregi clase de rachete atomice. Specialiştii sovietici au convenit să sacrifice
superioritatea cantitativă pe care o deţineau în materie de rachete cu rază medie de
acţiune prin nimicirea unui număr mult mai mult mic de focoase americane similare
în vederea înlăturării acelor rachete pe care Moscova le considera deosebit de
primejdioase, singurele care, lansate de pe un teritoriu european – în speţă german –
puteau lovi ţinte din U.R.S.S.188
186 Ibidem, p.241
187 Ibidem
188 Ibidem, p. 242
83
Mai târziu, Washingtonul a constatat că şeful sovietic a purtat toate acele
negocieri în pofida opiniei unor comandanţi militari vârstnici ce dezaprobau
categoric şi cu îngrijorare reducerea forţelor militare.189
Dacă reforma economică înainta încet şi nu prea aducea îmbunătăţiri în traiul
cotidian al cetăţenilor comunişti, dacă democratizarea provoca neînţelegeri şi era
respinsă de masa funcţionarilor de stat şi de partid, singurele succese, cele din
politica externă, erau cât se poate de evidente: prestigiul U.R.S.S. în lume a crescut
sensibil, precum şi popularitatea secretarului general.
În lupta pentru supravieţuire şi afirmare politică, Gorbaciov a ştiut să
folosească în favoarea sa interacţiunea dintre politica internă şi cea externă,
succesul din plan extern ajutându-l să reziste neînfrânt în conflictele pentru putere şi
supremaţie în partid.
De asemenea, reevaluarea relaţiilor externe ale Uniunii Sovietice a vizat şi
ţările din lagărul socialist. Ideile referitoare – glasnost şi perestroica – au fost făcute
cunoscute şi conducătorilor statelor socialiste, care au fost sfătuiţi să-şi urmeze
propriul drum în viitor.
În cadrul bazinului mării Negre, cele două state comuniste riverane –
România şi Bulgaria – erau conduse de lideri puternic pătrunşi de idealurile
socialiste. Atât Nicolae Ceauşescu, cât şi Todor Jivkov se aflau la şefia partidelor
unice de mai multe decenii (1965, respectiv 1954) şi erau obişnuiţi să primească
ordine de la Moscova să arate supunere. Atunci când, de la Kremlin, li s-a
comunicat că sovieticii nu mai apărau comunismul prin metode tradiţionale
(doctrina Brejnev, armată, tancuri), aceşti conducători au rămas într-o stare de
negare.190
De zeci de ani, liderii comunişti clientelari se obişnuiseră să-şi accepte
statutul lor umilitor de colonie şi evitau cu orice preţ să-şi ofenseze stăpânii de la
Moscova. Ei ştiau că au fost impuşi la conducere împotriva voinţei populare, că nu
aveau legitimitate în propria lor ţară şi că, dacă nu mai erau protejaţi de U.R.S.S.,
riscau foarte mult să-şi piardă funcţiile.191
189 Ibidem
190 V. Sebestyen, op.cit, p.188
191 Ibidem
84
Atunci când au fost înştiinţaţi de la Kremlin că ”trebuie să-şi asume o
responsabilitate şi mai mare” pentru ţările lor, vechii şefi de state satelite nu au lut
în seamă acest comunicat, crezând că au de a face cu o declaraţie strict formală la
început de mandat, însă îngrijorarea a crescut pe măsură ce instrucţiunile primite de
la Răsărit scădeau, iar mecanismul imperial se clătina tot mai ameninţător.192
Purtătorul principal de cuvânt al lui Mihail Gorbaciov şi consilierul pe
probleme de relaţii publice, Ghenadie Gherasimov, a făcut o afirmaţie cel puţin
bizară prin care descria politica şefului său faţă de statele clientelare din Europa de
Est: „Doctrina Brejnev este moartă. Acum, sovieticii vor adopta Doctrina Sinatra.
Ştiţi melodia <<My Way>>...Toate aceste ţări pot merge mai departe în felul lor”.193
Reconfigurarea treptată a relaţiilor dintre cele două superputeri şi implicit
dintre cele două blocuri politico-militare. S-a suprapus – în cazul administraţiei de
la Bucureşti – peste poziţia tot mai bizară a regimului Ceauşescu. Astfel, încă de la
debutul anilor `80, problemele economice şi financiare tot mai accentuate au impus
României o reconsiderare vizibilă – deşi nerecunoscută de aparatul oficial de stat –
a poziţiei sale în cadrul C.A.E.R. şi intensificarea eforturilor diplomatice în vederea
obţinerii unui ajutor economic din partea Uniunii Sovietice.194
Regimul comunist de la Bucureşti, sub impactul dificultăţilor economice şi al
derapajelor politice tot mai frecvente, devine un partener dificil şi tot mai puţin
credibil în cadrul cooperării regionale.
Pe fondul deteriorării relaţiilor româno – americane, precum şi al
disensiunilor dintre Ceauşescu şi Gorbaciov pe tema reformării sistemului comunist,
izolarea României pe scena internaţională capătă o tot mai mare amploare.
În cadrul Tratatului de la Varşovia, Bucureştiul se găseşte în poziţia
paradoxală a fostului „rebel” care susţine acum aplicarea „doctrinei Brejnev” faţă de
evoluţiile reformelor politice de la Budapesta şi Varlovia.195
Apropierea realizată între S.U.A. şi U.R.S.S. a avut implicaţii şi asupra
relaţiilor interstatale în regiunea Mării Negre. Din a doua jumătate a deceniului
nouă, evoluţia relaţiilor sovieto-americane, împreună cu redimensionarea
192 Ibidem
193 Ibidem, p. 191
194 Laurenţiu-Cristian Dumitru, Şerban Pavelescu, op. cit., p. 356
195 Ibidem, p.357
85
strategiilor militare şi de securitate în interiorul Alianţei Nord – Atlantice şi al
Pactului, se răsfrânge în mod inevitabil asupra strategiilor de politică externă ale
statelor din regiune – luând uneori – ce în cazul particular al Turciei – formele unei
îngrijorări la nivelul factorilor politici de decizie, în legătură cu modalităţile de
asigurare a securităţii naţionale.196
Un aspect de neimaginat în perioada predecesorilor lui Gorbaciov are loc în
cursul lunilor august şi septembrie ale anului 1987, atunci când, în vederea sporirii
încrederii reciproce între cele două blocuri politice-militare, inspectori americani
asistă la o aplicaţie sovietică în zona Minsk şi inspectori sovietici asistă la
exerciţiile desfăşurate de NATO în Turcia.
Pe parcursul întregului deceniu, dar mai ales spre finalul acestuia, se
înregistrează eforturi remarcabile în vederea intensificării cooperării regionale la
Marea Neagră, eforturi concretizate prin contacte bilaterale şi prin organizarea unor
întâlniri multilaterale la nivel politic.197
Aceste iniţiative nu au dus la obţinerea unor rezultate semnificative, întrucât
statele riverane făceau parte din blocuri militare diferite şi asigurarea unei politici
coerente de colaborare era imposibil de realizat în condiţiile respective.
Odată cu ieşirea sateliţilor socialişti din orbita sovietică în care gravitau de
45 de ani, au loc mutaţii majore în problematica securităţii internaţionale în general
şi a bazinului pontic în special.
Spre finalul anului 1990, la 19 noiembrie, are loc la Paris semnarea, în
cadrul summit-ului O.S.C.E., a „Tratatului asupra forţelor armate convenţionale din
Europa” – C.F.E. – . Cele 22 de state semnatare, membre ale NATO şi ale Pactului
de la Varşovia, fixează plafoane pentru principalele categorii de armamente ce
permit lansarea unui atac prin surprindere, precum şi demararea unor operaţiuni
ofensive de mare anvergură. Tot cu prilejul acestei întâlniri la vârf a fost dată
publicităţii şi o declaraţie comună de neagresiune între cele două alianţe militare.
Dacă în anul următor – 1991 – Organizaţia Tratatelor de la Varşovia se
dizolvă, Alianţa Nord – Atlantică îşi lărgeşte baza de cooperare şi pe teritoriul
fostelor state de dincoace de „Cortina de fier”.
196 Ibidem
197 Ibidem
86
În ceea ce priveşte URSS, anul 1990 aduce mari schimbări în istoria acesteia:
în martie îşi proclamă independenţa Lituania, iar exemplul acesteia este urmat si de
alte republici sovietice. În decembrie 1991 Uniunea Sovietică este oficial dizolvată,
iar în locul său apare Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), în centrul căreia
se află Rusia.198
Concluzii
Sfârşitul Războiului rece nu a condus doar la rearanjarea scenei
internaţionale – lucru firesc la finalul oricărui război hegemonic –, ci a produs în
198 C. Păiuşan -Nuică, op.cit., p.162
87
acelaşi timp şi o schimbare de ordin intern în cadrul statelor. Dat fiind faptul că
Războiul rece a fost o confruntare ideologică şi economică înainte de toate, aceste
transformări interne nu au fost instaurate prin forţa armelor, ci au fost introduse prin
aşa-numita metodă a “convertirii adversarului”. 199
Caracterul unic al Războiului rece este evidenţiat şi de faptul că, în locul
impunerii unor plăţi compensatorii post-conflict învinşilor, învingătorii oferă ei
înşişi ajutor în vederea convertirii părţii adverse.
Revoluţiile din 1989, cele care au determinat prăbuşirea regimurilor
comuniste, s-au dovedit a fi unice în istorie, printre altele, şi datorită faptului că nu
şi-au propus aducerea pe scena lumii a unui proiect social nou. În aceste state –
printre care se numără şi ţările ex-comuniste din arealul pontic – se doreşte
realizarea unei stări de lucruri care deja există în Europa de Vest, S.U.A. şi în
celelalte state occidentale, adică o societate democratică, o economie de piaţă
(capitalistă), un stat de drept, în care să fie respectate drepturile omului.
Conform aprecierilor analiştilor şi ale politologilor, sursele de inspiraţie
pentru înfăptuirea acestor deziderate sunt “valorile democraţiei occidentale” şi
“valorile naţionale precomuniste”.200
În cadrul arealului Mării Negre, după destrămarea Uniunii Sovietice îşi fac
apariţia noi actori geopolitici: Rusia (succesoarea în plan internaţional a fostei
U.R.S.S.), Georgia şi Ucraina.
Renunţarea la conflictul ce a întreţinut timp de decenii Războiul rece a
însemnat şi dispariţia – în spaţiul pontic – a unei tensiuni, a unor percepţii
permanente de ameninţare a statelor comuniste riverane din partea democraţiilor
occidentale. Mai mult, statele, care până nu demult “convieţuiau frăţeşte” în
interiorul lagărului comunist, au descoperit că au numeroase probleme de soluţionat
între ele, mai acute decât cu statele pe care ideologia comunistă le desemna drept
inamice. 201
Confruntarea dintre Est şi Vest, în plan psihologic, a fost decisă şi de modul
în care cele două tabere au înţeles impactul pe care îl au asupra cetăţenilor
199 Robert Cooper, Destrămarea naţiunilor - geopolitica lumilor secolului XXI, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 40
200 Fl. Gârz, op. cit., p. 250
201 Nicolae Mocanu, Interferenţe geopolitice şi geoculturale în bazinul Mării Negre,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 212
88
imaginile, informaţia, cultura, ideologia şi, în general, tot ceea ce ţine de un nou
mod de viaţă aflat în pas cu vremurile. În aceste noi forme de confruntare
nonclasică, câştigul sau pierderea nu se pot evalua cu ajutorul măsurilor
convenţionale, anume în funcţie de numărul de pierderi de vieţi omeneşti înregistrat
pe câmpul de luptă sau de distrugerile fizice cauzate părţii adverse, ci în influenţa
exercitată asupra modului de a gândi al oamenilor, a modului lor de a percepe lumea
în care îşi desfăşoară viaţa. 202
De-a lungul perioadei în care a avut loc evoluţia Războiului rece, Kremlinul
şi statele din orbita sa au propagat la nivel oficial două concepţii fundamentale:
ideea înlăturării exploatării de clasă (în ţările capitaliste dezvoltate) şi ideea
eliberării naţionale (în statele aflate în curs de dezvoltare). În cealaltă extremă,
S.U.A. şi aliaţii săi au răspândit idealurile democraţiei pluraliste şi life-style-ul
american (ilustrat mai ales în filmele produse la Hollywood).
Desfăşurarea evenimentelor a demonstrat că modul de viaţă american a avut
o forţă de penetrare şi de erodare asistemului comunist mai puternica decât
chemările la lupta de clasă venite dinspre Moscova. Claude Karnoouh nu
exagerează cu mult atunci când afirmă că sistemul comunist “s-a prăbuşit sub
presiunea imaginilor supermagazinelor şi a serialelor de televiziune americane. La
urma-urmei, Lenin a fost învins de alianţa lui Mc Donald`s cu Coca Cola, a lui Yves
Saint Laurent cu Mercedes” 203
Conducătorii comunişti din ţările lagărului estic, formaţi în spaţiul strâmt al
dogmelor comuniste de tip stalinist, nu au fost capabili să depăşească limbajul de
lemn al unei propagande devenite anacronică. Aceştia nu au înţeles pe deplin rolul
informaţiei şi puterea fantastică a mijloacelor de informare în masă în modelarea
conştiinţelor. Jean Heffer este de părere că acest lucru este cauzat de tendinţa
regimului comunist de a conseva pe perioade îndelungate aceeaşi lideri care,
avansând în vârstă, treptat îşi pierd capacitatea de a înţelege satisfăcător evoluţia
societăţii şi, prin urmare, nu mai pot lua decizii adecvate pentru a o reforma în pas
cu vremurile.
202 Constantin Hlihor, Ecaterina Căpăţână, Comunicarea în conflictele şi crizele
internaţionale (secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI), Bucureşti, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007, p. 214
203 Ibidem
89
În spaţiul occidental, acolo unde administraţiile politice se schimbau periodic
prin voinţa populară şi se împrospătau, s-a înţeles foarte bine rolul de formator de
opinie pe care mass-media îl dobândeşte tot mai mult.
Analizele de imagine în confruntarea dintre cele două lagăre demonstrează
că a avut câştig de cauză cel care a dominat fluxurile comunicaţiilor şi a reuşit să-şi
impună valorile, aspiraţiile şi propria imagine în conştiinţa opiniei publice.204
Pe de altă parte, în cadrul blocului comunist, s-a făcut simţită lipsa acută de
modernitate a mai tuturor produselor indigene de uz civil curent. Dincolo de
calitatea indiscutabilă a produselor militare – armament şi echipamente – produsele
civile lasă de dorit în multe privinţe. Cetăţeanul de rând comunist, “omul nou”,
obişnuit cu traiul modest, care era o expresie directă a ineficienţei sistemului, odată
intrând în contact cu life-style-ul american – fie numai şi prin intermediul filmelor –
începe să se desprindă de valorile învechite în care crezuse sau în care era forţat să
creadă. Odată ce desprinderea a avut loc, implozia şi prăbuşirea sistemului a
devenit doar o problemă de timp.
S.U.A., încă de la debutul Războiului rece, au elaborat pentru Consiliul
Naţional de Securitate un document – N.S.C./7 – prin care erau enunţate obietivele
şi metodele de înfruntare cu lumea comunistă. Printre acestea se regăsea şi
intensificarea programelor anticomuniste la radio. Mai apoi, acest document a fost
completat de un altul – N.S.C./ 68 – care a schiţat imaginea Americii în cruciada
împotriva comunismului: “Doar prin afirmarea practică pe plan internaţional şi pe
plan intern a valorilor noastre esenţiale, putem să ne păstrăm integritatea şi în
aceasta constă prezentarea reală a planurilor Kremlinului”. 205
În acest mod, doctrina părinţilor fondatori ai S.U.A. conform căreia naţiunea
lor era un far călăuzitor al libertăţii pentru întreaga omenire, a impregnat filosofia şi
strategia americană a Războiului rece.
Privitor la spaţiul pontic, în urma evoluţiei evenimentelor ce s-au succedat
sucombării comunismului, se poate spune că această zonă capătă importanţă
economică şi geostrategică. Aceasta se datorează şi faptului că arealul este tranzitat
de oleoducte şi de gazoducte ce leagă zona caspică de Europa. Stalele Unite solicită
chiar o implicare substanţială a NATO în zonă pentru protejarea propriilor interese
204 Ibidem
205 Ibidem, p. 216
90
energetice, precum şi pentru asigurarea libertăţii de utilizare a căilor de comunicaţie
de aici.206
Regiunea Mării Negre dobândeşte noi valenţe geopolitice, geoeconomice şi
geostrategice şi reprezintă pentru Apus o provocare “remodelarea” sa. Zona aceasta
conferă consistenţă conceptelor geopolitice EURASIA şi ASIROPA şi se află în
complementaritate cu alte zone şi spaţii de interes, cum ar fi Marea Nordului,
Europa Occidentală, Europa Centrală, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu, spaţiul
caucazian şi central-asiatic, spaţiul caspic şi spaţiul balcanic. De asemenea, zona se
regăseşte la unul din capetele traseelor Marea Neagră, Bosfor, Dardanele, Marea
Mediterană, Suez, Marea Roşie, Oceanul Indian sau Marea Neagră, bazinul Dunăre-
Rhin, Marea Nordului.207
Spre deosebire de perioada Războiului rece, zona Mării Negre este marcată,
din punct de vedere al structurii geopolitice, de două dinamici. Prima este înlocuirea
fostei influenţe sovietice şi ruseşti cu influenţa americană, iar cea de-a doua este
reprezentată de axa energetică ce conectează petrolul şi gazele din Asia Centrală şi
regiunea Mării Caspice cu Balcaniişi Uniunea Europeană.208
Noua geopolitică a Mării Negre scoate în evidenţă o nouă competiţie în zonă
între marile puteri. Cu Rusia în retragere, S.U.A., Franţa şi Germania (mai discret)
devin cei mai importanţi actori externi ce luptă pentru influenţă în regiune. Statele
riverane Mării Negre ajung, o parte, membre ale NATO.: România şi Bulgaria,
alături de Turcia; iar o parte suferă încă, voit sau nu, influenţa Rusiei: Georgia şi
Ucraina. Totuşi, dincolo de influenţele politice, bazele cooperării în zonă sunt
aşezate încă de la încheierea Războiului rece.
206 Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, de la unipolaritate la
multipoaritate, Editura Lider, Bucureşti, 2004, p. 39
207 Lucian Vieru, Marea Neagră – zonă de proiecţie a intereselor euro-atlantice în vol.
Constantin Moştoflei (coord.), Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 151
208 Ibidem
91
BIBLIOGRAFIE
I IZVOARE
Presă periodică:
92
- Constantiniu, Florin, Tratatul de la Varşovia, de la unitate la tensiuni,
Editorial
- Ionescu, Mihail E., Marea Neagră în relaţiile internaţionale de la
războiul Crimeei la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial (1853-
1947), în Revista de istorie militară nr. 6 (92), 2005
- Jones, Joseph M., The Fifteen Weeks (February 21 – June 5, 1947),
New York, Viking Press, 1955
- ***, Public Papers of the Presidents of the United States, Harry S.
Truman, vol. 1947, Washington, D.C.: U.S. Government Printing
Office, 1963
- ***, Raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S.,
Pravada, 15 februarie 1956 în „Curent Difest of the Soviet Press”, vol
8, nr. 4, (7 martie 1956)
II MEMORII
- Khrushchev, Nikita Sergeyevich, Khrushchev Remembers, Boston: Little
Brown, 1970
- Olteanu, Constantin, România – o voce distinctă în Tratatul de la
Varşovia. Memorii 1980 – 1985, Editura Aldo, Bucureşti, 1999
- Truman, Harry S., 1946-1952. Years of Trial and Hope. Memoirs, vol.
II, New York, The American Library of World Literature Inc, 1965
III LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE
- Alvarez, David J., Bureaucracy and Cold War diplomacy; The United
States and Turkey 1943-1946, Institutes for Balkan Studies,
Thessaloniky, 1980
93
- Bennett, G. H., Preşedinţi americani: 1945-2004, trad. Anca I. Ionescu, Editura
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2004
- Berstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei. Secolul XX (din 1919
până în zilele noastre), vol V,Editura Institutului European, Iaşi, 1998
- Betea, Lavinia, Martor privilegiat al istoriei, în vol. Paul Sfetcu, 13 ani
în anticamera lui Dej, Editura Fundaţiei Culturale România, Bucureşti,
2000
- Boniface, Pascal, Relaţiile Est – Vest, 1945-1991, Iaşi, Editura
Institutul European, 1998
- Boyle, Peter G., ed., The Churchill-Eisenhower Correspondence, 1953-
55, Chapel Hill, N.C./ London: University of North Carolina Press,
1990
- Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, București, Editura
Allfa, 2000
- Claval, Paul, Geopolitică şi Geostrategie, Editura Corint, Bucureşti,
2002
- Cojocaru, Marius - George, Considerații privind interesele marilor puteri în Bazinul
Mării Negre la începutul războiului rece, Iași, Editura Pim, 2009
- Constantiniu, Florin, De la războiul fierbinte la războiul rece,
București, Editura Corint, 1998
- Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008
- Cooper, Robert, Destrămarea naţiunilor - geopolitica lumilor secolului XXI,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007
- Cristescu, Sorin, Relaţii politico-diplomatice şi militare europene,
Bucureşti, Editura F.R.M., 2007
- Dumitru, Laurenţiu-Cristian; Şerban, Pavelescu, Marea Neagră în
timpul Războiului Rece în vol. Marea Neagră de la „lacul bizantin” la
provocările secolului XXI, București, Editura Militară, 2006
- Duroselle, Jean-Baptiste; Kaspi, André, Istoria relaţiilor internaţionale,
vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006
- FISCHER – GALAŢI, Stephen, România în secolul al XX-lea, Editura Institutului
European, Iaşi, 1998
94
- GÂRZ, Florian, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, Casa Editorială Odeon,
Bucureşti, 1999
- Gheorghe, Ion; Soare, Corneliu, Doctrina militară românească 1968 –
1989, Editura Militară, Bucureşti, 1999
- Hanganu, Marius; Nicolae Vâlsan, Puterea maritimă în Marea Neagră,
București, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2004
- Harris, G. S., Troubled Alliance. Turkish – American problems in
historical perspective, 1945-1971, Washington, American Enterprise
Institute for Public Policy Research Stanford, Hoover Institution of
War, Revolution and Peace, 1976
- Hlihor, Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor
internaţionale contemporane: consideraţii teoretice şi metodologice,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
- Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX, Editura comunicare.ro,
Bucureşti, 2002
- Hlihor, Constantin; Căpăţână, Ecaterina, Comunicarea în conflictele şi
crizele internaţionale (secolul al XX-lea şi începutul secolului XXI),
Bucureşti, Editura Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
2007
- KENEZ, Peter, A History of the Soviet Union from the Beginning to the
End, Cambridge University Press, New York, 2006
- Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura ALL, 2008
- Lache, Ştefan, România în relaţiile internaţionale 1939 – 2006,
Bucureşti, Editura FRM, 2007
- Le BRETON, Jean- Marie, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990, Editura
Cavallioti, Bucureşti, 1996
- Lynch, Michael, Stalin şi Hrusciov: U.R.S.S., 1924-1964, Editura All,
Bucureşti, 1994
- McCauley, Martin, Rusia, America şi războiul rece 1949 – 1991,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
- Miroiu, Andrei; Soare, Simona, Război şi securitate nucleară, în
volumul „Manual de relaţii internaţionale”, Editura Polirom, Iaşi, 2006
95
- Mocanu, Nicolae, Interferenţe geopolitice şi geoculturale în bazinul
Mării Negre, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005
- Moreau-Defarges, Philippe, Relaţiile internaţionale după 1945, Editura
Institutului European, Bucureşti, 2001
- Nye, Joseph S., Jr, Descifrarea conflictelor internaționale, București,
Editura Antet, 2005
- Onişoru, Gheorghe, Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2007, Editura
FRM
- Otu, Petre, Marea Neagră în relaţiile internaţionale din perioada
interbelică în vol. volumul Marea Neagră de la „lacul bizantin” la
provocările secolului XXI, București, Editura Militară, 2006
- Paul, Vasile; Coşcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii, de la
unipolaritate la multipoaritate, Ed. Lider, Bucureşti, 2004
- Păiuşan – Nuică, Cristina, Istoria relaţiilor internaţionale şi a
diplomaţiei, Editura F.R.M., Bucureşti, 2008
- Petrache, Costinel, Război cald – război rece – război global. Pacea în
armura terorii, în vol. „Perspective ale secolelor şi apăsări în Europa”,
vol.I, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2009
- Retegan, Mihai, 1968 Din primăvară până în toamnă, Editura Rao,
Bucureşti, 1998
- RUGE, Gerd, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993
- Scurtu, Ioan (coordonator), România. Viaţă politică în documente,
Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994
- Scurtu, Ioan, Istoria contemporana a României, Editura FRM,
Bucureşti, 2007
- Sebestyen, Victor, 1989- Prăbuşirea Imperiului Sovietic, Editura
Litera, Bucureşti, 2009
- Vidraşcu, Ruxandra, Marea Neagră, de la războiul Crimeei la primul
război mondial (1856 - 1918) în volumul Marea Neagră de la „lacul
bizantin” la provocările secolului XXI, București, Editura Militară,
2006
96
- Vieru, Lucian, Marea Neagră – zonă de proiecţie a intereselor euro-
atlantice în vol. Constantin Moştoflei (coord.), Stabilitate şi securitate
regională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2009
- Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Hruşciov la Gorbaciov,
Editura Corint, Bucureşti, 2000
- ***, Manualul NATO, Brussels, Office of Information and Press, 2001
97