+ All Categories
Home > Documents > Geomorfologie Aplicata

Geomorfologie Aplicata

Date post: 16-Apr-2015
Category:
Upload: chiper-florina
View: 141 times
Download: 12 times
Share this document with a friend
33
GEOMORFOLOGIE APLICATĂ 1. Noţiuni generale Geomorfologia a apărut ca ştiinţă în primul rând din necesităţi practice, ea devenind o ştiinţă clasică încă din secolul XIX în Franţa, Germania, Marea Britanie, Rusia, SUA: În SUA, geomorfologia a apărut mai întâi ca o metodă de lucru în cercetarea geologică pentru depistarea de roci şi minereuri necesare industriei. În Franţa, cercetarea geomorfologică a fost efectuată de generalii care conduceau serviciile topografice militare, terenul constituind un element important în ducerea războiului. În Rusia cunoaşterea reliefului a fost impulsionată de dezvoltarea pedologiei. De altfel, şi la noi, cercetarea solului s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cercetarea reliefului, relaţia dintre relief şi sol fiind foarte bine apreciată în toate certările efectuate în pedogeografia românească. Cartarea solurilor se bazează în primul rând pe cartarea geomorfologică a formelor de relief. Dezvoltarea puternică economico-socială a societăţii omeneşti după al doilea război mondial a impus orientarea cercetărilor geomorfologice către aspectul aplicativ al acestora. Geomorfologia aplicată este acea parte a geomorfologiei care se ocupă cu studiul reliefului în vederea proiectării şi organizării unor activităţi economico-sociale. Însuşi geomorfologia ca ştiinţă a apărut ca o necesitate de a cunoaşte formele de relief şi procesele geomorfologice ce le creează, ca urmare a unor cerinţe de ordin practic. Studiile geomorfologice trebuie să servească drept bază documentară pentru proiectarea sistematizării teritoriului şi a localităţilor, a sistemelor hidroenergetice, a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului, stabilizarea alunecărilor de teren), a căilor de comunicaţie şi de transporturi speciale ş. a. Cercetările geomorfologice şi hărţile geomorfologice generale şi speciale, sub aspect aplicativ, sunt necesare mai ales în realizarea studiilor geotehnice, hidrogeologice şi pedologice, deoarece, adesea, unităţilor de relief le corespund anumite caracteristici geotehnice, au o configuraţie hidrogeologică specifică sau au un anumit înveliş de soluri. De fapt, o geomorfologie aşa zisă “ pură “ nici nu există. Toată problematica abordată de cercetările geomorfologice răspunde direct sau indirect unor cerinţe ale vieţii social-economice. 1
Transcript
Page 1: Geomorfologie Aplicata

GEOMORFOLOGIE APLICATĂ

1. Noţiuni generaleGeomorfologia a apărut ca ştiinţă în primul rând din necesităţi practice, ea devenind o ştiinţă

clasică încă din secolul XIX în Franţa, Germania, Marea Britanie, Rusia, SUA: În SUA, geomorfologia a apărut mai întâi ca o metodă de lucru în cercetarea geologică pentru

depistarea de roci şi minereuri necesare industriei. În Franţa, cercetarea geomorfologică a fost efectuată de generalii care conduceau serviciile topografice militare, terenul constituind un element important în ducerea războiului. În Rusia cunoaşterea reliefului a fost impulsionată de dezvoltarea pedologiei. De altfel, şi la noi, cercetarea solului s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cercetarea reliefului, relaţia dintre relief şi sol fiind foarte bine apreciată în toate certările efectuate în pedogeografia românească. Cartarea solurilor se bazează în primul rând pe cartarea geomorfologică a formelor de relief.

Dezvoltarea puternică economico-socială a societăţii omeneşti după al doilea război mondial a impus orientarea cercetărilor geomorfologice către aspectul aplicativ al acestora.

Geomorfologia aplicată este acea parte a geomorfologiei care se ocupă cu studiul reliefului în vederea proiectării şi organizării unor activităţi economico-sociale. Însuşi geomorfologia ca ştiinţă a apărut ca o necesitate de a cunoaşte formele de relief şi procesele geomorfologice ce le creează, ca urmare a unor cerinţe de ordin practic.

Studiile geomorfologice trebuie să servească drept bază documentară pentru proiectarea sistematizării teritoriului şi a localităţilor, a sistemelor hidroenergetice, a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului, stabilizarea alunecărilor de teren), a căilor de comunicaţie şi de transporturi speciale ş. a.

Cercetările geomorfologice şi hărţile geomorfologice generale şi speciale, sub aspect aplicativ, sunt necesare mai ales în realizarea studiilor geotehnice, hidrogeologice şi pedologice, deoarece, adesea, unităţilor de relief le corespund anumite caracteristici geotehnice, au o configuraţie hidrogeologică specifică sau au un anumit înveliş de soluri.

De fapt, o geomorfologie aşa zisă “ pură “ nici nu există. Toată problematica abordată de cercetările geomorfologice răspunde direct sau indirect unor cerinţe ale vieţii social-economice.

Sarcinile geomorfologiei aplicate devin în timp tot mai multiple. Tot mai multe instituţii îşi manifestă interesul pentru cunoaşterea cadrului geografic, inclusiv a reliefului, iar în tot mai multe sectoare de activitate sunt angajaţi geografi. Aceştia, alături de celelalte categorii de specialişti, vor contribui la elaborarea de studii şi cercetări pentru diversele proiecte de amenajare şi valorificare superioară a teritoriului.

În multe ţări, în ultima jumătate a secolului XX se constată o dirijare tot mai intensă a absolvenţilor facultăţilor de geografie către diverse instituţii şi întreprinderi din câmpul activităţii economice. Acest aspect a fost evidenţiat şi de geograful francez M. Phlipponeau la Congresul mondial de geografie din 1972, el declarând că în Franţa, după 1950, există o tendinţă continuă de reducere a procentului de absolvenţi geografi care se încadrează în învăţământ. La Strassbourg, Institutul de geografie care funcţionează sub egida UNESCO dezvoltă un învăţământ geografic postuniversitar pentru nevoile practicii, el eliberând absolvenţilor diplome de ingineri geografi.

În ţara noastră, problema cadrelor de specialişti cu profil geografic s-a pus încă de la începutul anilor 1960, astfel că, la facultăţile de geografie din centrele universitare Iaşi, Cluj şi Bucureşti s-au înfiinţat grupe de specializare pentru studenţii din ultimii ani de studiu. Aceste specializări priveau domeniul meteorologiei şi climatologiei, al geomorfologiei, al geografiei solurilor, al hidrologiei şi hidrogeologiei sau al geografiei economice şi al populaţiei. Astfel, numeroşi geografi au activat şi activează încă în cadrul Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie – INMH, precum şi la numeroasele staţii meteorologice şi hidrologice din ţară. De asemenea, ei sunt prezenţi în Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie – ICPA Bucureşti, ca şi la Oficiile judeţene de studii pedologice şi agrochimice – OJSPA, ei ocupându-se cu problemele de inventariere a solurilor, dar şi cu elaborarea diverselor metodologii de cartare, de ameliorare a solurilor slab productive şi de combatere a

1

Page 2: Geomorfologie Aplicata

poluării solului. Un număr însemnat de geografi au activat în cadrul Institutului de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare – ISPIF Bucureşti, precum şi în Regiile Autonome de Îmbunătăţiri Funciare – RAIF. Ei şi-au adus o contribuţie însemnată în fazele de documentare şi proiectare a studiilor ce privesc amenajarea teritoriului pentru irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului şi stabilizarea versanţilor afectaţi de alunecări sau pentru diferitele amenajări viti-pomicole, de orezării sau piscicole. Geografii sunt întâlniţi şi în alte diverse institute şi staţiuni de cercetări din domeniul silviculturii şi al producţiei agricole, precum şi în Institutul de Cercetări Marine din Constanţa sau în Institutul de Cercetare şi Proiectare Delta Dunării de la Tulcea.

În ultimii ani, punându-se tot mai acut problema protecţiei mediului de impactul diverselor activităţi economico-sociale, s-a căutat ca în facultăţile de geografie studenţii să beneficieze de o pregătire adecvată noilor cerinţe. La unele facultăţi de geografie, cum este cea din Universitatea Bucureşti, în urmă cu cca. 8 – 10 ani s-a înfiinţat o secţie de geografia mediului. Această secţie a scos deja câteva rânduri de specialişti în protecţia mediului, din care mulţi lucrează în cadrul inspectoratelor judeţene, unde sunt monitorizate diferitele activităţi socio-economice. Ei sunt prezenţi şi în diverse institute de cercetare, unde contribuie la cercetarea şi cunoaşterea efectelor pe care le au diferiţi factori perturbatori asupra geosistemului şi la stabilirea măsurilor ce trebuiesc întreprinse pentru atenuarea sau îndepărtarea acestor efecte.

Paralel cu pregătirea corespunzătoare a specialiştilor geografi, cercetările geomorfologice s-au orientat cu precădere pentru realizarea unor obiective economice sau sociale. Astfel, o apreciabilă însemnătate o au cele referitoare la exploatarea judicioasă a resurselor naturale din domeniul agricol. Aici s-au avut în vedere studiile efectuate pentru amenajarea teritoriului pentru irigaţii, ele contribuind la delimitarea suprafeţelor unde irigaţia culturilor se poate efectua fără pericol, precum şi a celor unde pot apărea diferite riscuri, ca: eroziunea solului, alunecările de teren, salinizările sau înmlăştinirile. Alt domeniu este cel pentru eliminarea excesului de umiditate ce afectează suprafeţe destul de extinse (3,2 % din suprafaţa ţării este ocupată numai cu soluri hidromorfe), provocând anual diminuarea considerabilă a producţiei agricole. Aceste suprafeţe sunt situate în câmpiile joase, în luncile unor râuri, dar şi pe unele terase şi interfluvii din regiunea de câmpie, de podişuri sau de dealuri piemontane.

Studiile şi cercetările de geomorfologie s-au axat şi asupra albiilor şi şesurilor fluviale. Aici s-au avut în vedere, mai ales studiul de detaliu al microreliefului albiilor majore şi dinamica proceselor de albie. O contribuţie însemnată asupra lămuririi acestor aspecte au adus-o geomorfologii de la Staţiunea de Cercetări “ STEJARU” din Piatra Neamţ, staţiune creată pentru cercetarea impactului pe care îl are barajul construit la Vidraru şi Lacul Izvorul Muntelui asupra mediului înconjurător. Studiile geomorfologice efectuate asupra luncilor râurilor sunt absolut necesare pentru realizarea acelor obiective tehnice sau de mediu ce au ca scop combaterea inundaţiilor.

Caracterul complex al fragmentării reliefului, dar la care contribuie şi particularităţile litologice şi climatice din ţara noastră, favorizează apariţia şi dezvoltarea unei game largi de procese denudaţionale. Ele afectează întinse regiuni cu soluri dintre cele mai fertile, cum sunt: Câmpia Moldovei, Colinele Tutovei, Podişul Transilvaniei, Piemontul Getic sau Subcarpaţii. O contribuţie apreciabilă la cunoaşterea acestor procese denudaţionale, mai ales a eroziunii în adâncime şi a alunecărilor, au adus-o geomorfologii de la facultăţile de geografie din Iaşi, Suceava şi Cluj, printre care îi menţionăm pe: Maria şi Nicolae Rădoane, Ioniţă Ichim, Virgil Surdeanu şi Ion Bojoi.

Privitor la procesele de eroziune, în Subcarpaţii Buzăului, la Aldeni, există un câmp experimental al Institutului de Geografie din Bucureşti, unde se fac determinări cantitative asupra eroziunii areolare şi liniare ce se petrece în condiţii de diferite tipuri de folosinţă ale terenului. De asemenea, la Perieni în judeţul Vaslui există de cca. 40 de ani o staţiune de cercetare a proceselor de eroziune şi alunecări şi de stabilire a celor mai bune metode de stopare a acestor fenomene. În judeţul Dolj, la Dăbuleni, funcţionează o staţiune de cercetare şi ameliorare a solurilor nisipoase, dar care abordează şi aspectele de eroziune eoliană şi elaborează metode şi tehnici de stabilizare a dunelor mobile. De asemenea, la Agigea, judeţul Constanţa, geomorfologii de la staţiunea de cercetări se ocupă de studiul proceselor geomorfologice ce se petrec pe litoralul Mării Negre.

2

Page 3: Geomorfologie Aplicata

2. Cercetarea geomorfologică în sprijinul sistematizării teritoriuluiSistematizarea teritoriului este o cerinţă social-economică de etapă, fiecare activitate având nevoie

de un spaţiu optim de desfăşurare, care să-i permită legături uşoare cu toate celelalte activităţi şi locuri de care are nevoie ca flux de materie, energie, informaţie sau convieţuire.

Sistematizarea sub aspect geografic înseamnă a aranja o serie de obiecte de pe un anumit teritoriu în forme care să fie funcţionale în mod optim. Sistematizarea unui teritoriu are în vedere totalitatea obiectelor şi funcţionalităţilor socio-economice care ocupă sau solicită un loc pe suprafaţa acestuia. Agricultura ocupă suprafeţele cele mai extinse, deci sistematizarea este un proces de delimitare a suprafeţelor agricole şi de propunere a unor suprafeţe pentru diferite utilităţi, dar toate angrenate într-un sistem. Pentru acest scop este necesar să avem în vedere calităţile şi potenţialul terenului respectiv pentru o anumită folosinţă. De aceea, se impune cartarea tipurilor de forme de relief şi regionarea lor teritorială. De asemenea, se are în vedere dinamica actuală a formelor de relief, adică procesele geomorfologice actuale şi se realizează harta tipurilor de teren cu diferite pretabilităţi.

În funcţie de cerinţele minime şi maxime pe care le solicită diferitele ramuri economice sau sociale, ele se armonizează în teritoriu, ţinându-se cont de condiţiile de mediu necesare pentru fiecare în parte. Se au în vedere structurile ce vor fi înlăturate şi cele ce se adaugă mediului în sens negativ şi pozitiv, deci pentru fiecare tip de folosinţă va fi stabilit modul de integrare în condiţiile de mediu. O atenţie deosebită se acordă reliefului, solului, vegetaţiei şi apelor.

Relieful se analizează sub aspectul de suport al mediului, ca element regulator al altor fenomene şi ca procese dinamice. Se acordă atenţie tipurilor de forme de relief, a dinamicii lor, precum şi modului cum reacţionează relieful la schimbările de mediu.

Solul, ca rezultat în timp al interacţiunii elementelor de mediu, reacţionează lent la transformările peisajului, dar atunci când intervenţiile sunt brutale, fără măsuri adecvate de protecţie, solurile se degradează şi ele rapid.

Vegetaţia se schimbă şi ea rapid, dacă se schimbă condiţiile de mediu.Apa este elementul care reacţionează aproape spontan la toate schimbările de mediu, ce pot avea

loc zilnic, lunar sau anual. Apa este elementul faţă de care se impun a fi analizate problemele schimbărilor ce se petrec în peisaj, ca şi problema sistematizării.

Mediul trebuie analizat global, deoarece el este un organism complex, fizic şi socio-economic. Metoda naturalistă a studiului de teren, a comparaţiei cu alte locuri similare, ca şi cea a evoluţiei paleogeografice, precum şi experimentul sau reglarea din mers a unor proiecte au dat rezultate mai bune. Trebuie stabilite priorităţile unor elemente de mediu, ale căror materie şi energie circulă mai rapid şi modifică mai rapid structurile peisajului. Apa este elementul prim al analizei, atât ca apă din ploi, ca apă curgătoare sau ca apă freatică, dar şi în ce priveşte importanţa ei in declanşarea unor procese, precum şi de raporturile ei cu ceilalţi factori de mediu sau de importanţa ei pentru economie şi pentru societate.

Apa în proiectul de sistematizare este elementul principal. Se analizează scurgerea apei, posibilităţile de a fi reţinută periodic în anumite locuri, de a fi dusă în altă parte, de a fi dată altor bazine, altor unităţi teritoriale sau de a evita inundaţiile.

Dereglările de mediu au fost provocate de om prin defrişarea pădurilor, prin modul de efectuare a arăturilor pe terenurile în pantă sau prin păşunatul excesiv. Toate au condus la dereglarea hidrologiei iniţiale a versantelor, la cea din interiorul solului sau a scurgerii prin albiile râurilor. Procesul de sistematizare trebuie să pornească de la refacerea echilibrului hidrologic, care să fie eficient şi economic sub raport multifuncţional. Nu este nevoie numai de baraje, diguri, lacuri etc., ci şi de măsuri care să frâneze eroziunea din bazinul hidrografic, oprind în acest fel colmatările, de asemenea este necesară o altă sistematizare a modului de folosinţă a terenului, pentru a opri eroziunea şi alunecările, de o reţea de drumuri care să asigure o circulaţie rapidă, dar care să nu deregleze versanţii, să nu ducă la băltirea apelor, ci să asigure scurgerea normală a acesteia.

Bazinul hidrografic este unitatea de analiză şi proiectare folosită în cele mai multe cazuri, impunându-se în acest scop studiul tipurilor de unităţi geomorfologice delimitate în cadrul bazinului hidrografic. Bazinul hidrografic trebuie analizat în totalitatea lui şi apoi pe unităţi geomorfologice. Fiecare unitate geomorfologică trebuie să aibă un plan propriu de amenajare, sistematizare, analiza

3

Page 4: Geomorfologie Aplicata

acestor unităţi făcându-se atât individual cât şi global, dar în succesiunea amonte - aval sau în succesiunea de subordonare din punct de vedere funcţional.

Selectarea lucrărilor de amenajare se realizează după urgenţa şi ordinea unor lucrări sau a lucrărilor care se pot executa fără o anumită ordine în timp şi apoi are loc desemnarea întreprinderilor ce execută lucrările şi a instituţiilor ce contribuie financiar.

3. Studiile geomorfologice pentru sistematizarea teritorială a localităţilor. Preocupări sistematice, ce au avut în vedere analiza cadrului natural al localităţilor urbane şi rurale pentru sistematizare, au existat în geografia mondială încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În ţara noastră, ele apar mai întâi în studiile lui G. Vâlsan, C. Brătescu, V. Mihăilescu, Gh. Năstase, N. Rădulescu, N. Orghidan şi alţii, iar după ultimul Război Mondial, astfel de studii aparţin lui C. Martiniuc, V. Băcăuanu, I. Mac, I. Bojoi. A. Cioacă, C. Savin, Gr. Posea, M. Aruştei, I. Hârjoabă, I. Donisă şi mulţi alţii.

Amenajarea teritoriului pentru diverse utilizări agricole, industriale, comunicaţii, localităţi etc., a ţinut seamă tot mai mult de studiile geomorfologice. Astfel, amenajarea bazinelor hidrografice pe care s-au construit hidrocentrale (Bistriţa, Olt, Someş etc.) au fost studiate amănunţit şi din punct de vedere al proceselor geomorfologice, făcându-se totodată o prognoză a evoluţiei bazinului amenajat. Aceste cercetări sunt absolut necesare pentru prevenirea şi diminuarea pe cât posibil a colmatării rapide a lacurilor de acumulare.

În domeniul construcţiei căilor de comunicaţie, dar mai ales al sistematizării aşezărilor din regiunea de deal şi munte, studiile geomorfologice sunt absolut necesare, deoarece ele pot oferi cele mai bune soluţii de amplasare, reducându-se atât costurile de construcţie, cât şi riscurile de degradare a construcţiilor respective. Sunt cunoscute în prezent numeroasele dezastre provocate de prăbuşirile de pe versante, de alunecările de teren sau de inundaţiile care au afectat o serie de localităţi, drumuri şi căi ferate din regiunile de deal şi de munte. Multe din aceste construcţii au fost amplasate fără a beneficia probabil de studii geomorfologice corespunzătoare.

Analiza geografică a unei aşezări omeneşti comportă mai multe laturi, între care relaţia localitate – teritoriu se înscrie printre cele mai importante, deoarece se are în vedere integrarea acesteia în spaţiul geografic.

Cele mai multe analize privesc raportul dintre localitate şi cadrul geografic general în care aceasta s-a format, iar dacă ne referim la un oraş, se are în vedere aria geografică înconjurătoare cu unităţile mari de relief, ce au facilitat localizarea şi dezvoltarea oraşului respectiv.

Dezvoltarea continuă a satelor, oraşelor şi a staţiunilor balneoclimaterice impune ca asupra teritoriului, ce este destinat spaţiului intravilan, să avem o viziune clară, cu toate problemele care le implică. De cea mai mare importanţă este însă protejarea localităţii şi a locuitorilor ei de efectul distructiv al unor procese geomorfologice, unele ce pot apărea ca urmare a evoluţiei normale, naturale a unor forme de relief, iar altele datorită unor activităţi antropice necorespunzătoare. Astfel, putem aminti inundaţiile produse de numeroase râuri şi fluvii, alunecările de teren, prăbuşirile (dezastrul de la exploatările de sare de la Ocnele Mari), curgerile de noroi şi pietre sau cele provocate de topirea bruscă a unor gheţari (cazul relatat de presă în luna septembrie 2002 în Osetia de Nord, unde o mare parte dintr-un gheţar din Munţii Caucaz, care prin topirea bruscă a creat un torent de noroi cu blocuri de rocă şi gheaţă, ce a acoperit câteva din construcţiile turistice de pe valea pe care s-a deplasat), precum şi curgerile de lave sau căderile de materiale piroclastice ce se petrec în urma unor erupţii vulcanice şi altele.

Cercetările, ce au ca scop evidenţierea influenţei reliefului asupra dezvoltării unei localităţi, trebuie să abordeze câteva teme principale.

În primul rând, se precizează amplasarea localităţii respective faţă de principalele unităţi geomorfologice ale regiunii. Pe urmă, se analizează condiţiile care au favorizat amplasarea în acel loc a vetrei satului sau oraşului. Aici, atenţia este acordată resurselor de apă potabilă, tipurilor de materiale de construcţie, resurselor alimentare, căilor de acces sau condiţiilor naturale ce au înlesnit apărarea localităţii în perioadele critice ale istoriei regiunii.

4

Page 5: Geomorfologie Aplicata

În cazul oraşelor, trebuie analizat rolul de nod de convergenţă al acestuia, spre care au gravitat interesele economice ale aşezărilor mai mult sau mai puţin depărtate, precum şi legăturile pe care oraşul şi le-a putut extinde către arii geografice mult mai îndepărtate. La fel, sunt analizate şi centrele de comună în raport cu satele subordonate acestuia, ca şi legăturile comunei cu centrele urbane.

Dacă luăm ca exemplu oraşul Braşov, observăm că el este situat în larga arie depresionară a Tării Bârsei, găsindu-se în zona de interferenţă a Munţilor Piatra Mare şi Postăvarul cu piemontul şi şesul depresionar. Această poziţie i-a oferit condiţii propice de vatră, apă potabilă din belşug şi materiale de construcţie valoroase, cum este piatra şi lemnul, fapt ce i-a înlesnit apărarea. De asemenea, el a căpătat şi rolul de centru de convergenţă spre care au gravitat interesele economice ale aşezărilor din spaţiul montan, ca şi a celor din depresiune.

Fiind amplasat în faţa trecătorilor carpatice: Predeal, Bran, Întorsura Buzăului şi Oituz şi cu largă deschidere spre valea Oltului, Braşovul şi-a putut extinde legăturile cu arii geografice mult mai îndepărtate. Această poziţie geografică şi-a pus amprenta în evoluţia teritorială a oraşului.

O altă temă care trebuie abordată este analiza teritoriului concret al localităţii.Aici se cercetează fiecare unitate genetică de relief din perimetrul localităţii, făcându-se observaţii

asupra elementelor de ordin morfometric, morfografic şi asupra genezei formelor şi unităţilor respective. Pe baza lor se poate explica configuraţia teritorială a spaţiului intravilan, fizionomia acestuia şi estetica arhitecturală. Diferitele etape în dezvoltarea localităţii, menţionate în unele izvoare istorice sau trasate pe hărţi mai vechi sau mai noi, ne ajută să înţelegem cum relieful s-a impus şi i-a dirijat extinderea spaţială.

Prezenţa unor variate tipuri genetice de relief în perimetrul localităţii ne arată cum neuniformitatea geomorfologică s-a răsfrânt în neuniformitatea acoperirii cu construcţii. Elementul de stabilitate geomorfologică, factorul de pantă sau cel hidrologic, cel mai adesea, condiţionează gradul de acoperire şi densitatea construcţiilor pe unitatea de spaţiu. În multe localităţi, unde există terenuri stabile, aşa cum sunt martorii structurali, puşi în evidenţă prin altitudinile lor mai mari, aceste terenuri au fost utilizate pentru construcţii masive cu destinaţie specială: cetăţi, castele, forturi, turnuri de supraveghere şi apărare, în perioadele istorice trecute, iar în etapa actuală pentru obiective social-culturale. Aşa este Cetatea Neamţului, Castelul Bran sau Universitatea din Braşov, aceasta fiind amplasată pe Dealul Morii.

Unghiul de pantă al versanţilor limitează extinderea în altitudine a construcţiilor şi influenţează distribuţia pe verticală a tipurilor de clădiri. Astfel, pe Dealul Cetăţuia din Braşov, în partea inferioară a versantului, unde panta este mai lină, clădirile sunt impunătoare, având mai multe nivele. În partea mijlocie şi chiar în cea superioară, unde panta este accentuată, construcţiile sunt de regulă mai mici şi adaptate la teren, aici fiind folosite ziduri de sprijin, contraforturi sau piloni de susţinere.

Fragmentarea orizontală şi verticală a reliefului determină şi o fragmentare a vetrei localităţii. Prezenţa văilor, a interfluviilor divers etajate şi a versanţilor cu felurite orientări şi înclinări a creat discontinuităţi în acoperirea spaţiului intravilan cu construcţii. De asemenea, mărimea densităţii fragmentării reliefului poate determina şi o fragmentare a profilului arhitectural al localităţii. Astfel, pe terenurile cu fragmentare redusă, stabile, adesea se realizează construcţii cu mai multe nivele şi cu densitate mare pe unitatea de suprafaţă. Porţiunile cu fragmentare accentuată prezintă construcţii de dimensiuni mai mici şi cu o dispunere mai largă.

Fragmentarea reliefului determină structura reţelei stradale, mai deasă sau mai rară, ea fiind în funcţie de densitatea construcţiilor, de gradul declivităţii terenului sau de axele principale de trafic din localitate. Direcţiile cu traficul cel mai ridicat dintr-o localitate ocupă, în general, partea sa centrală care corespunde cu relieful cel mai stabil. Necesitatea unor căi de legătură între sectoare ale localităţii ce sunt puternic denivelate, a impus construirea unor străzi cu multe sinuozităţi sau chiar în trepte. Aşa este cazul cu oraşul Sibiu, unde accesul în partea veche, în “cetate”, se poate face pe astfel de străzi.

În localităţile situate în regiuni cu o fragmentare redusă a reliefului, reţeaua stradală are caracter rectangular. Aşa sunt cele mai multe localităţi rurale din Câmpia Română sau din Câmpia de Vest a ţării, unde străzile sunt drepte şi largi, reţeaua lor având aspectul unui caroiaj.

5

Page 6: Geomorfologie Aplicata

4. Hărţile bonitative de terenuriÎn urma a numeroase studii privind sistematizarea localităţilor rurale şi urbane, unde cercetările

geomorfologice au ocupat un loc important, a reieşit ca o necesitate elaborarea unui tip deosebit de hartă, şi anume: harta bonitativă a terenurilor după gradul lor de stabilitate.

Întocmirea unei astfel de hărţi se realizează pe baza unei serii de alte hărţi, cum sunt: harta hipsometrică, harta pantelor, harta geologică, la aceasta acordându-se o atenţie specială depozitelor cuaternare, harta hidrogeologică, harta hidrografică cu scurgerea de suprafaţă permanentă şi temporară şi harta geomorfologică generală, unde o atenţie deosebită se acordă proceselor geomorfologice actuale, dinamicii lor şi microreliefului creat de acestea. Pe lângă acestea, mai sunt utilizate hărţi seismice, neotectonice, aerofotograme, foraje, profile geologice şi geomorfologice, date geotehnice, climatice etc.

În general, s-au stabilit trei categorii principale de terenuri.1. Terenuri stabile şi foarte stabile, aici incluzându-se terenurile de terase şi terenurile

interfluviale fără cuverturi de depozite cuaternare macroporoase, apoi terenurile de glacisuri, de terase de luncă şi de şesuri aluviale ş.a.

2. Terenuri semistabile (relativ stabile) în care sunt cuprinse terenurile cu potenţial de alunecare, surpare, tasare, sufoziune, creeping şi spălări uşoare, precum şi cele subminate de cariere, hrube subterane, debleuri sau terenurile cu depozite de halde ş.a.

3. Terenuri nestabile, sunt o categorie ce înglobează terenurile în pantă ce sunt afectate de intense procese denudaţionale, aici avându-se în vedere suprafeţele unde sunt predominante alunecările active, dar şi cele în curs de stabilizare naturală sau prin amenajări antropice, cât şi terenurile supuse proceselor accentuate de eroziune areolară şi liniară.

Fiecare categorie poate fi împărţită în funcţie de elementele restrictive care o defineşte. Fiecare unitate teritorială delimitată pe hartă este caracterizată sub raport morfometric şi morfografic, geologic şi litologic, aici făcându-se referiri la influenţa asupra construcţiilor, se analizează adâncimea apei subterane, punându-se accent pe fluctuaţiile pe verticală şi pe chimismul ei, se defineşte gradul de stabilitate a reliefului în funcţie de dinamica proceselor geomorfologice (tasări, surpări, alunecări, sufoziuni etc.) sau gradul de inundabilitate, aici apreciindu-se dacă teritoriul este supus la inundaţii foarte frecvente, frecvente – rare sau ele se pot produce doar în condiţii excepţionale. La aceste caracterizări se pot adăuga datele cu privire la greutatea construcţiilor pe care o poate suporta terenul respectiv.

Hărţile bonitative, întocmite pe criterii genetice, sunt de un real folos în studiile geotehnice de detaliu, ele nu înlocuiesc aceste studii, dar reduc foarte mult costul cercetărilor geotehnice. Fiecare unitate separată pe hartă reprezintă în cele mai multe cazuri unităţi de terenuri cu caracteristici geotehnice relativ uniforme, harta bonitativă uşurând realizarea regionării geotehnice. Aceste studii sunt folosite la elaborarea planului de sistematizare de ansamblu şi de detaliu al unei localităţi.

În domeniul amenajărilor rurale, geomorfologia permite să se determine cu uşurinţă o serie de categorii de terenuri apte pentru culturile agricole sau pentru silvicultură, în funcţie de necesitatea protejării învelişului de sol.

Pe baza cercetării geomorfologice de teren şi a interpretării selective a observaţiilor asupra proceselor şi evoluţiei lor, se stabilesc trăsăturile de bază ale hărţii geomorfologice detailate cu caracter aplicativ.

Elementele geomorfologice conţinute de această hartă sunt reprezentate de formele structurale, formele de acumulare, formele de eroziune, precum şi cele ce au rezultat din acţiunea proceselor specifice de versant. Ele reprezintă categorii indispensabile pentru realizarea hărţii cu posibilităţile de utilizare agricolă şi silvică a terenurilor. Pe această din urmă hartă se evidenţiază amploarea şi prioritatea amenajărilor necesare protejării solului şi vegetaţiei, precum şi a aşezărilor umane din regiunea respectivă

5. Geomorfologia aplicată în alimentarea cu apă a localităţilorO altă temă importantă în care cunoaşterea reliefului are un rol apreciabil este cea a alimentării cu

apă potabilă a localităţilor. Sursa de alimentare cu apă o constituie în principal apele subterane, apele de suprafaţă şi, doar în rare cazuri, direct apele pluviale.

6

Page 7: Geomorfologie Aplicata

Cele mai bune ape potabile sunt cele subterane, deoarece până ajung să fie utilizate, apele pluviale, ce le alimentează pe cele subterane, sunt filtrate de numeroase impurităţi şi germeni patogeni. În acelaşi timp, ele sunt îmbogăţite în diferite substanţe minerale (săruri solubile, bioxid de carbon, sulf etc.), ceea ce le conferă anumite proprietăţi organoleptice, uneori curative, ce le fac să fie mai mult sau mai puţin apreciate de utilizator.

Dacă pentru sate şi comune, în general, necesităţile de alimentare cu apă potabilă sunt reduse, stratul acvifer din perimetrul intravilan asigurând necesarul de apă potabilă, pentru localităţile mari, oraşe şi municipii, o asemenea sursă este total insuficientă. Din această cauză, este necesară prospectarea hidrogeologică atât a teritoriului localităţii, cât şi a altor întinse regiuni în care se pot găsi strate acvifere bogate. Un rol important în aceste investigaţii îl au hărţile geomorfologice generale şi cele de regionare a reliefului, deoarece pe baza lor se pot stabili formele de relief care pot conţine ape subterane. În general, regiunile cu relief acumulativ prezintă strate acvifere mai mult sau mai puţin bogate, mai mult sau mai puţin potabile. Cele mai bogate strate acvifere şi cu ape bune calitativ sunt întâlnite în conurile de dejecţie ale râurilor ce vin din zona montană, ca de altfel în toate regiunile piemontane. Hărţile geomorfologice de detaliu, unde sunt precizate contururile formelor de relief, structura acestora, provenienţa materialului din care sunt constituite şi compoziţia acestora, oferă date substanţiale privind stratele acvifere, grosimea lor, regiunea de alimentare, direcţiile de curgere şi locurile de descărcare a acestora. Cunoaşterea evoluţiei paleogeomorfologice a regiunii poate pune în evidenţă albiile fosile ale râurilor, cunoscându-se că de-a lungul lor are loc drenarea preferenţială a apelor subterane.

În multe cazuri, alimentarea unor oraşe şi municipii doar din surse de apă subterană nu este suficientă. De aceea sunt utilizate sursele de apă de suprafaţă, respectiv din râuri şi lacuri. Pentru aceasta se fac cercetări geomorfologice speciale asupra bazinului hidrografic respectiv, stabilindu-se perimetrele unde pot fi instalate prizele de alimentare. De asemenea, în bazinele hidrografice unde scurgerea apelor fluviale are un regim neregulat, cercetările geomorfologice şi hidrologice oferă datele necesare pentru construcţia barajelor de retenţie a apelor. Amenajarea în acest scop a bazinelor hidrografice nu trebuie făcută fără a dispune de datele pe care le oferă studiul geomorfologic general, unde un accent deosebit se pune pe procesele geomorfologice actuale, în primul rând a celor de versant şi a celor de transport în albia râului din amonte de baraj. Cercetarea acestor procese este absolut necesară, atât înainte de construcţia barajului, cât şi după aceea, deoarece studiul geomorfologic prezintă constructorului, dar şi utilizatorului datele necesare pentru prevenirea colmatării rapide a lacului creat, cât şi riscurile unor dezastre ce pot apare în urma distrugerii barajului, precum şi teritoriul ce poate fi afectat.

În prezent, tot mai multe localităţi sunt alimentate cu apă potabilă din surse aflate la o mai mare sau mai mică distanţă de acestea. Stabilirea traseului pe care vor fi amplasate conductele de aducţiune trebuie făcută şi pe baza studiilor geomorfologice. Ele sunt necesare pentru alegerea traseului optim din punct de vedere tehnic şi economic, în aşa fel, încât construcţia, dar şi exploatarea sistemului de aducţiune, să se realizeze cu costuri minime. Harta geomorfologică trebuie să evidenţieze terenurile cu stabilitate ridicată, fără procese denudaţionale intense, acestea din urmă putând deteriora sistemul de conducte sau staţiile de pompare. Hărţile hipsometrice şi cele ale fragmentării reliefului sunt necesare pentru stabilirea traseului, astfel încât, acesta să prezinte cât mai puţine traversări de văi şi terenuri cu exces de umiditate, dar să asigure şi o anumită pantă de curgere a apei, pentru a utiliza cât mai puţine staţii de pompare. Astfel de probleme se pun mai ales atunci când apa este adusă de la sute de kilometri distanţă, aşa cum este cazul oraşului Iaşi care se alimentează în mare măsură cu apă adusă tocmai de la Timişeşti, judeţul Neamţ, dintr-o captare construită pe conul de dejecţie al râului Ozana.

O problemă de alimentare cu apă potabilă o are oraşul Craiova, acesta trebuind să se aprovizioneze cu apă din regiunea subcarpatică şi din Jiu, dar şi aceste surse sunt insuficiente. Cauza penuriei de apă potabilă în oraş, este legată de condiţiile hidrogeologice ale regiunii, şi în primul rând de faptul că apele subterane din piemonturile oltene sunt puternic influenţate de stratele de lignit, ele având proprietăţi organoleptice şi chimice improprii consumului casnic şi chiar celui industrial.

7

Page 8: Geomorfologie Aplicata

6. Cercetarea geomorfologică în domeniul stabilizării versanţilor afectaţi de alunecăriDatorită condiţiilor de relief, constituţiei litologice şi climei, asociată cu presiunea umană, în

România există condiţii de dezvoltare a unei largi game de alunecări de teren, cele mai mari întâlnindu-se în regiunile carpatice constituite din fliş, în regiunile subcarpatice, în Depresiunea Transilvaniei, Podişul Moldovei şi Podişul Getic.

În cadrul măsurilor de combatere a acestor procese, cercetările geomorfologice sunt absolut necesare. Pe baza cercetărilor efectuate în diverse regiuni ale ţării, din punct de vedere ştiinţific s-a putut contura o tipizare a alunecărilor, privite din punct de vedere al cauzelor, al dinamicii şi al măsurilor de oprire a deplasării terenurilor afectate.

Astfel, în Carpaţii de Curbură sunt întâlnite alunecări masive de versant. Ele sunt foarte alungite, extinzându-se din cumpăna apelor până în albia râurilor. Cauzele care le declanşează sunt: abundenţa marnelor şi argilelor în fliş, fragmentarea ridicată a reliefului produsă de principalele cursuri de apă, mişcările neotectonice pozitive (2 – 3 mm / an), defrişările şi o consecinţă mai veche, climatul periglaciar din würm.

Cercetarea geomorfologică a evidenţiat că ele sunt localizate perpendicular pe meandrele marilor văi, integrându-se ca ritm de evoluţie în dinamica acestora. Eroziunea laterală din partea concavă a meandrului creează dezechilibre, iar acestea, fiind stimulate şi de neotectonica activă, determină alunecările masive de teren. Aici este de precizat şi rolul litologiei, în sensul că meandrele se fixează obişnuit între două bare groase de gresii care trec transversal peste vale, între acestea situându-se complexele de marne, argile, şisturi argiloase şi strate subţiri de gresii, care sunt favorabile alunecărilor de teren.

Precizată prin diferite metode, vârsta iniţială a acestor alunecări a fost stabilită ca fiind din periglaciarul Würm şi începutul postglaciarului. Atunci, Munţii Carpaţi erau în bună parte despăduriţi, alunecările declanşate erau mari şi unitare. În postglaciar, instalarea pădurii a dus la stabilizarea versanţilor, iar alunecările au fost fosilizate. În timpurile recente, despăduririle progresive au dus la reactivări parţiale ale vechilor alunecări, ce au tendinţa de reunificare a mişcării unitare din periglaciar.

Cercetările efectuate asupra ritmului despăduririlor şi a realizării diferitelor construcţii (calea ferată a necesitat construirea unor diguri de protecţie faţă de acţiunea erozivă a râului Buzău, iar pentru şoseaua modernizată s-au executat lucrări de drenaj în zona alunecării) au dus la identificarea metodei de stabilizare a acestor tipuri de alunecări. În primul rând trebuie izolată prin diguri alunecarea de bucla meandrului, care o destabilizează periodic şi în al doilea rând este nevoie de un drenaj superficial pe întreaga veche unitate periglaciară a alunecării, cu posibilităţi de naturalizare printr-o adâncire rapidă.

Prin astfel de cercetări, studiile geomorfologice pot evidenţia cauzele reale ale deplasărilor de teren, factorii care concură la destabilizarea versanţilor şi stabilirea clară a modului de intervenţie pentru oprirea deplasărilor.

Terenurile cu alunecări trebuie tratate diferenţiat, în funcţie de tipul şi stadiul lor de evoluţie. De la caz la caz, se vor lua măsuri de captare şi drenare a apelor subterane, de organizare şi dirijare a scurgerii superficiale, de stingere a eroziunii care subminează unele porţiuni de versant şi unde sunt necesare chiar lucrări de consolidare. Pentru că lucrările de stabilizare a terenurilor afectate de alunecări sunt foarte costisitoare, în cele mai multe cazuri este recomandată utilizarea acestora ca păşuni sau fâneţe, dar cel mai bun lucru care se poate realiza este împădurirea lor, pădurea având un rol important în stoparea sau atenuarea acţiunii diverselor procese denudaţionale.

7. Relieful, factor important în dezvoltarea turismului În categoria elementelor naturale de atracţie turistică, unele tipuri de relief prezintă un interes

deosebit prin particularităţile lor de înfăţişare, forme, culori, dimensiuni etc. ceea ce dă pitorescul unei regiuni. Acest cadru este completat adesea de o serie de caracteristici de ordin geologic, climatic, hidrologic sau de vegetaţie.

În general, toate tipurile de relief prezintă un anumit interes pentru dezvoltarea turismului, fie că este vorba de luncile şi văile râurilor, de litoralul Mării Negre, de Delta Dunării, de depresiunile lacustre din Câmpia Română sau de relieful sculptural, tectonic, vulcanic, glaciar din podişurile şi munţii României. Toate au frumuseţea lor, numai că cercetarea geomorfologică trebuie să evidenţieze aspectele

8

Page 9: Geomorfologie Aplicata

legate de geneza şi vârsta diferitelor forme, rocile în care au fost ele sculptate, să localizeze pe hartă arealele în care apar forme de relief cu aspect deosebit, să prezinte dimensiunile lor, comparativ cu a altora etc.

Un interes deosebit pentru dezvoltarea turismului îl prezintă relieful montan, prin formele impunătoare date de versanţii abrupţi, formaţi pe conglomerate şi calcare, relieful ruiniform dezvoltat pe rocile granitice, relieful glaciar şi periglaciar din regiunea alpină înaltă, apoi formele de relief endocarstice şi exocarstice întâlnite cu precădere în regiunea muntoasă, dar şi în cea de podiş sau relieful conurilor vulcanice din Carpaţii Orientali, sau cel de vulcanic de eroziune (dyk-uri şi neck-uri) din Munţii Bârgăului etc.

Studiile geomorfologice, direcţionate către necesităţile de dezvoltare a turismului, trebuie să evidenţieze elementele de interes deosebit, geneza acestora, frecvenţa şi modul de asociere şi poziţia faţă de căile de acces. Aceste elemente pot fi prezentate ca obiective turistice de sine stătătoare sau integrate ansamblurilor peisagistice.

Evidenţierea elementelor de importanţă turistică trebuie să se bazeze pe câteva criterii de selecţie, avându-se în vedere cerinţele unui turism de interes general şi a unui turism specializat pe diferite fenomene.

1. Caracterul reprezentativ al formelor reprezintă un criteriu ce are în vedere gradul de răspândire în teritoriu. Spre exemplu, în regiunea carstificabilă a Carpaţilor Orientali se întâlnesc doar câteva peşteri şi avene. În schimb, aici sunt bine reprezentate formele exocarstice. Harta geomorfologică va prezenta câmpurile cu lapiezuri, tipurile de doline, uvalele şi poliile. Un element deosebit de reprezentativ sunt sectoarele de chei carstice, ca : Cheile Şugăului, Cheile Bicazului, Cheile Lapoşului şi altele.

În aplicarea acestui criteriu trebuie ţinut cont şi de dimensiunile formelor, prospeţimea elementelor componente sau particularităţile de evoluţie.

2. Frecvenţa şi modul de asociere. Cel mai adesea, formele de relief se găsesc grupate pe suprafeţe restrânse, cum sunt câmpurile de lapiezuri de pe Muntele Surduc, complexul Cheile Bicazului şi zona de doline de pe curmătura Bardos sau cum este în Munţii Retezat complexul lacurilor glaciare Bucura, Ana, Lia, Viorica, Galeşu, valea Pietrele, vârfurile Peleaga şi Retezat sau complexul carstic din Munţii Apuseni cu peşterile: Cetăţile Ponorului, Gheţarul Focul Viu, Gheţarul Borşa, Neagră, Zăpodia, Căput, apoi avenele: Acoperit, Negru, Geamănata sau Izbucul Ponor şi Izbucul Galbenii.

Dar forme de relief deosebite pot apare şi izolat, aşa sunt Detunatele din Munţii Metaliferi, constituite din lave bazaltice.

3. Asocierea cu alte obiective de interes turistic. Valoarea turistică a unor forme de relief sporeşte datorită asocierii cu alte obiective. Aşa este integrarea Cheilor Bicazului în zona turistică centrată pe staţiunea Lacul Roşu sau Munţii Bucegi cu staţiunile de pe Valea Prahovei etc.

4. Poziţia lor în raport cu căile de acces existente. Din acest punct de vedere se pot contura câteva categorii:

- Obiective situate în lungul căilor de circulaţie cu trafic turistic rutier intens. Aşa sunt Cheile Mici şi Cheile Mari ale Bicazului cu staţiunea Lacul Roşu situate pe şoseaua modernizată ce face legătura între Piatra Neamţ şi Gheorghieni sau Munţii Bucegi şi Piatra Mare şi staţiunile Sinaia, Buşteni şi Predeal pe axul rutier şi feroviar, foarte intens circulat, al văii Prahovei.

- Obiective situate în lungul sau la capătul căilor de transport special amenajate pentru valorificarea turistică. Aşa sunt Pietrele Doamnei şi Vârful Rarău, Stâna de Vale din Apuseni, Culmea Făgăraşului, Bâlea Lac şi Bâlea Cascadă etc.

- Obiective situate pe căi turistice de picior frecvent circulate, cum sunt: Vârful Toaca din Ceahlău, Platoul Bucegilor cu Sfinxul şi Babele sau valea glaciară Bucura etc.

- Obiective izolate faţă de principalele căi de circulaţie turistică rutieră sau de picior. Ca exemplu, câmpul cu lapiezuri de pe Muntele Surduc, depărtat de axa rutieră şi turistică Piatra Neamţ – Gheorghieni sau vulcanii noroioşi de la Berca – Arbănaşi, ce se găsesc lateral de şoseaua Buzău – Întorsura Buzăului – Covasna

9

Page 10: Geomorfologie Aplicata

8. Geomorfologia şi utilizarea agricolă a terenurilorProcesele care duc la eroziunea solurilor şi degradarea terenurilor ţin de legile evoluţiei reliefului

şi numai cunoscând aceste legi, putem găsi metodele prin aplicarea cărora se vor diminua efectele acestor procese.

Studiul proceselor geomorfologice face parte din geomorfologia dinamică. Pe lângă o cartare de detaliu a acestor procese, este necesar să se evidenţieze ritmul, intensitatea şi periodicitatea acestor procese, momentele sau perioadele din an când periculozitatea lor creşte, cauzele şi condiţiile care contribuie la declanşarea sau activarea lor. De asemenea, se impune analizarea modului de combinare a unor procese în teritoriu şi în timp, iar pe baza acestora se întocmeşte un studiu şi o hartă de morfodinamică a teritoriului şi pe cât posibil o prognoză a evoluţiei viitoare.

În câmpie sunt studiate mai ales procesele de tasare, sufoziune, deflaţie sau cele de aluvionare, înmlăştinire etc.

În regiunea de deal şi munte se urmăresc procesele de deplasare a materialelor pe pantă, mai ales cele referitoare la alunecările de teren, a celor care provoacă eroziunea solului şi terenurilor sau a proceselor de acumulare deluvio-proluvială.

Eroziunea solului se produce prin procesele de pluviodenudare, spălare în suprafaţă, şiroire şi torenţialitate.

Acumulările deluvio-proluviale se referă la formarea conurilor de dejecţie şi a glacisurilor coluvio-proluviale dispuse la baza pantelor.

Alunecările de teren sunt foarte variate prin ele însele, adesea sunt foarte extinse sau au un potenţial de extindere ridicat, putând scoate periodic din circuitul agricol suprafeţe de teren importante.

Studiul acestor aspecte interesează foarte multe sectoare de activitate. Geomorfologia contribuie la cartarea lor tipologică, la cercetarea evoluţiei lor, iar prin regionări se pot indica arealele cu risc de degradare.

Geomorfologia sprijină dezvoltarea agriculturii prin lucrările de regionare, acestea având ca scop delimitarea de unităţi de relief care, sub aspect ecologic, au acelaşi potenţial optim pentru o anumită folosinţă sau cultură. Totodată, se prezintă şi acele elemente restrictive care împiedică utilizarea în condiţii optime a teritoriului respectiv, precum şi condiţionarea lui doar pentru anumite folosinţe. În regionare sunt luate în considerare atât formele şi microformele de relief, cât şi procesele geomorfologice, precum şi alte aspecte (morfometrice) cu influenţă ecologică asupra potenţialului economic al reliefului. În câmpie, regionarea geomorfologică trebuie să se bazeze pe prezenţa pânzelor de apă freatică aproape de suprafaţă, precum şi pe tipul de depozite superficiale.

În unităţile de podiş, deal sau munte, regionarea trebuie să ţină cont de înclinarea terenului şi tipurile genetice de pante, expunerea acestora faţă de Soare şi vânt, adâncimea fragmentării, perioadele de declanşare sau activare a unor procese de degradare etc.

Studiile geomorfologice pentru lucrările de îmbunătăţire a fondului funciarStudiile geomorfologice au un rol deosebit în proiectele şi lucrările legate de combaterea şi

prevenirea eroziunii solului, de stabilizare a terenurilor afectate de alunecări, în cele de îndiguiri şi desecări, pentru introducerea irigaţiei, precum şi în organizarea teritoriului pentru stabilirea folosinţelor agricole şi forestiere, a tipului de asolamente sau a mecanizării lucrărilor.

România dispune în prezent de o suprafaţă agricolă de cca. 15 mil. ha. Varietatea solurilor şi climei, cu alternanţa unor perioade prelungite de secetă cu perioade de precipitaţii, cauzează apariţia pe unele teritorii a deficitului sau a excesului de umiditate, a eroziunii areolare şi de adâncime, a alunecărilor de teren etc.

Pentru a pune în valoare teritoriul agricol la întreaga sa capacitate productivă, trebuie aplicat un complex de măsuri necesare diminuării efectelor negative pe care unele din procesele geomorfologice le au asupra solului, precum şi a diverselor amenajări socio-economice.

Cercetările geomorfologice efectuate pentru evaluarea resurselor funciare şi amenajarea spaţiului agrar impune elaborarea unui program ce urmăreşte câteva aspecte mai importante:

10

Page 11: Geomorfologie Aplicata

- mediul geografic în care se integrează teritoriul;- indicii cantitativi şi calitativi care îl caracterizează;- ritmul actual şi evoluţia proceselor de care depind resursele naturale potenţiale;- corelarea cu rezultatele evaluării ecologice şi tehnologice a culturilor agricole.Principalii indici cantitativi ce trebuie luaţi în considerare sunt: altitudinea, panta terenului,

lungimea şi sinuozitatea liniei de versant, adâncimea şi densitatea fragmentării, frecvenţa şi poziţia pe versant a punctelor cu evoluţie critică etc.

Dintre indicii calitativi avuţi în vedere mai importanţi sunt: unităţile şi subunităţile distincte ale versantului, culoarele de vale şi interfluviile, toate acestea cu formele de relief şi procesele geomorfologice caracteristice.

Aceste două mari categorii de indici precizează rolul reliefului în peisaj, aspectele de omogenitate şi diversitate care influenţează calitatea şi utilizarea terenurilor agricole.

Studiile geomorfologice sunt de nelipsit în proiectele de amenajare a bazinelor hidrografice, începând cu lucrările de stopare a eroziunii, de stabilizare a versanţilor, de regularizare şi îndiguire a cursurilor de apă pentru prevenirea şi combaterea inundaţiilor.

Toate calculele care se fac privind intrările şi ieşirile de apă şi aluviuni din bazin au în vedere datele de la staţiile meteorologice şi hidrologice. Ele sunt insuficiente fără o analiză a formelor de teren, fără o cartografiere a proceselor geomorfologice în care să fie localizate sursele de aluviuni. Este necesar să se studieze evoluţia văii sau a bazinului pe un timp mai îndelungat, pentru a putea stabili o prognoză a evoluţiei viitoare, deoarece orice intervenţie umană (un baraj sau o îndiguire) poate fi asemuită cu o schimbare de ordin tectonic sau climatic care schimbă regimul de eroziune, de transport şi de sedimentare al râului. Astfel, se poate pune întrebarea: Nu costau mai puţin studiile geomorfologice amănunţite şi măsurile simple pentru frânarea generării de aluviuni în bazinul mijlociu şi superior al râului Argeş, faţă de costul actual al decolmatărilor şi al nefuncţionării acestor amenajări lacustre? Iar răspunsul este: desigur, ne-ar fi costat mai puţin, am fi avut o eficienţă mai mare şi mai îndelungată, am fi realizat o utilizare mai complexă a terenurilor şi în acelaşi timp am fi obţinut o mai bună gestionare a apei în scop hidroenergetic.

Studiul geomorfologic se efectuează pe întregul bazin, cercetându-se procesele denudaţionale de versant, ca cele de eroziune areolară şi în adâncime, alunecările, prăbuşirile, curgerile noroioase, etc. Pe hărţi sunt trecute arealele afectate şi se fac măsurători asupra cantităţilor de material evacuat pe diferite tipuri de suprafaţă. O atenţie deosebită se va acorda eroziunii în adâncime, stabilindu-se care sunt cele mai active organisme torenţiale, substratul pe care acestea se dezvoltă şi rolul lor în dezvoltarea alunecărilor de teren.

Cercetările repetitive executate pe aceeaşi suprafaţă de teren, folosind materiale aerofotogrammetrice sau înregistrări satelitare, dacă le avem la dispoziţie, ne pot da indicaţii asupra principalelor tendinţe de evoluţie geomorfologică a bazinului.

Diferitele cercetări au evidenţiat, spre exemplu, că în anii ploioşi se produc mai ales alunecări de mari proporţii şi curgeri de noroi ce ajung până în albiile torenţilor sau râurilor, iar în anii mai secetoşi rolul dominant revine proceselor de eroziune torenţială, ce evacuează din bazin materialele acumulate în albii.

Pe baza tuturor datelor (geologice, petrografice, pedologice, climatice, hidrologice etc.) se pot lua măsurile corespunzătoare diminuării sau stopării diverselor procese denudaţionale.

Măsurile ce trebuie luate pentru stingerea sau măcar slăbirea proceselor de versant vor fi concepute diferenţiat, în funcţie de tipul de proces şi de condiţiile locale ale sectorului de versant. Din acest punct de vedere, amintim câteva din lucrările şi amenajările ameliorative care se utilizează curent în diferitele situaţii.

Împotriva eroziunii superficiale, ca şi a celei de adâncime în stadiu incipient, se recomandă utilizarea unei agrotehnici adecvate şi dirijarea scurgerii pe versant. Aici se au în vedere: executarea arăturii în lungul curbelor de nivel, practicarea de culturi în fâşii, introducerea pe versanţii mai puternic afectaţi şi cu pericol foarte mare de eroziune a sectoarelor cu benzi înierbate sau a asolamentelor de protecţie, adică înierbarea temporară a întregii suprafeţe.

11

Page 12: Geomorfologie Aplicata

Pentru oprirea dezvoltării ravenelor, pe lângă dirijarea scurgerii, se recomandă plantarea obârşiilor şi malurilor cu specii de arbori şi arbuşti repede crescătoare, care să acopere bine teritoriul afectat. De altfel, împădurirea este recomandată pe toate sectoarele de versant puternic degradate şi unde declivitatea terenului este prea mare ca acesta să poată fi utilizat în alte scopuri. O atenţie deosebită trebuie acordată amenajării drumurilor în pantă, pentru că în lungul lor se declanşează adesea forme puternice de eroziune.

Cercetările geomorfologice trebuie continuate şi după realizarea amenajării bazinului hidrografic respectiv, pentru a urmări dacă măsurile luate şi-au atins scopul, precum şi dacă nu au apărut noi procese denudaţionale. Astfel, este menţionat că după construcţia de baraje pe ravene, în spatele acestora s-au format lacuri temporare care au supraumezit baza versanţilor, ceea ce a provocat o accentuare a alunecărilor de teren. Apoi, după colmatarea biefului amonte al barajelor, înclinarea profilului longitudinal al ravenei s-a redus, iar curentul de apă a avut tendinţa evidentă de meandrare , subminând baza versanţilor.

Pentru îndiguirea şi regularizarea cursurilor de apă , studiile geomorfologice trebuie să abordeze problemele scurgerii din albie, atât debitele lichide, cât şi cele solide, să delimiteze arealele afectate de inundaţii, să evidenţieze sectoarele de eroziune şi acumulări din lunca râului etc., toate pentru trasarea corectă a albiei râului, consolidarea malurilor în sectoarele expuse eroziuni şi stabilirea înălţimii şi amplasării digurilor de protecţie.

În unele ţări, cum este Australia, Zimbabwe sau Arizona din SUA, cercetările geomorfologice au abordat în domeniul degradărilor terenurilor problema eroziunii prin sufoziune, pentru că prin înţelegerea ei corectă s-au putut stabili cele mai bune metode de prevenire şi stopare a acestor fenomene.

Areale largi din terenurile agricole ale statului Arizona au fost distruse de sufoziune şi de procese de ravenare generate prin sufoziune, acestea creând probleme economice şi sociale fermierilor. De asemenea, în Tasmania, grânarul Australiei, aratul şi monocultura au distrus structura solului, generând procese intense de spălare şi eroziune în rigole pe terenurile agricole şi de extindere a ravenelor în lungul liniilor tuburilor sufozionale. Degradarea solului şi sărăcirea fermierilor a determinat abandonarea aproape totală a cultivării pământului şi s-a trecut la o economie pastorală.

Cunoaşterea doar aproximativă a proceselor de sufoziune a dus la aplicarea unor soluţii ce au avut chiar efect contrar. Astfel, în Zimbabwe, aplicarea unor măsuri de conservare a solului, proiectate să combată eroziunea de suprafaţă prin construcţia unor diguri în lungul curbelor de nivel, a dus la formarea în spatele acestora a unor eleşteie, ceea ce a creat o presiune hidraulică suficient de mare pentru a declanşa procesele de sufoziune.

Măsurile preventive şi de remediere a efectelor eroziunii prin sufoziune s-au axat pe îmbunătăţirea stabilităţii solului şi reducerea vitezelor de infiltrare. Stabilitatea solului, adică refacerea structurii acestuia, poate fi îmbunătăţită prin introducerea de amendamente calcice şi materii organice şi realizarea unui covor vegetal bun, prin folosirea de plante amelioratoare (trifoi, lucernă). Reducerea volumului, ratei, duratei şi frecvenţei scurgerii superficiale şi cea către adâncimea solului se poate realiza prin cultivarea de specii cu rădăcini adânci şi cu rate de transpiraţie mai mari. La fel, speciile cu rate mari de stocare a apei din precipitaţii în coronament au un rol deosebit în controlul aportului de apă în sol. Vitezele de drenaj pot fi reduse şi prin umplerea reţelei de ravene, prin arături adânci care să distrugă tuburile sufozionale existente, crăpăturile, hardpanul sau alte orizonturi impermeabile, deasupra cărora se pot forma tuburile sufozionale.

Studiile geomorfologice trebuie să ofere activităţii practice şi o prognoză a efectelor proceselor de sufoziune. Pentru realizarea unei asemenea prognoze, cercetarea trebuie să stabilească:

- localizarea proceselor sufozionale;- forma reţelelor de tuburi;- proprietăţile hidraulice ale tuburilor;- caracteristicile hidrologice ale scurgerii prin tuburi, cu durata scurgerii şi debitul;- efectele indirecte ale sufoziunii, având în vedere că acestea stimulează alte procese de degradare,

ca ravenarea şi alunecările.

12

Page 13: Geomorfologie Aplicata

Cercetarea multidisciplinară a proceselor sufozionale, având în vedere şi rolul litologiei, al solului, al vegetaţiei sau climei, a dus la lămurirea legăturilor dintre sufoziune şi revenare sau dintre sufoziune şi dezvoltarea alunecărilor de teren, cum sunt cele din Dealurile Tama din Japonia sau cele din bazinul văii Râmna din Vrancea.

În cazul alunecărilor din bazinul râului Râmna, condiţiile litologice, structurale şi morfologice existente în zonă determină prezenţa apelor subterane în toate stratele nisipoase şi nisipo-argiloase din cadrul depozitelor romaniene. Când stratele de nisipuri fine acvifere, înclinate cu 20 – 30º, sunt deschise pe versant sau la baza versantului de eroziunea naturală sau prin lucrări antropice, ele sunt drenate gravitaţional. Datorită presiunii hidrostatice mari, aceste nisipuri bine rulate şi în unele cazuri amestecate cu material argilos, sunt antrenate, declanşând puternice fenomene de sufoziune. Ca prim efect al acestui fenomen sufozional, se produc căderi de 5 – 15 m a suprafeţei versantului, căderi ce sunt însoţite de formarea unor lacuri pe versant, astfel că stabilitatea întregului versant este compromisă. Masele de teren, aflate la altitudini superioare zonei de cădere sufozională, sunt subminate şi puse în mişcare datorită gravitaţiei, dând naştere unor ample şi complexe alunecări de teren. Hărţile geomorfologice bonitative pentru agricultură.

În starea actuală, când trebuie să se acorde o atenţie tot mai mare noilor structuri din agricultură pentru ca aceasta să devină o ramură de bază a economiei naţionale, se impune ca şi studiile geomorfologice să devină mai numeroase şi să sporească din punct de vedere calitativ. Deoarece procesele care duc la eroziunea solurilor şi degradarea terenurilor, în general, ţin de legile evoluţiei reliefului, este necesar să cunoaştem aceste legi, pentru ca astfel, să putem frâna efectele negative ale acestor procese.

În mare, două sunt aspectele prin care geomorfologia poate contribui la dezvoltarea producţiei agricole: regionările geografice şi studiul proceselor geomorfologice actuale, materializate pe hărţi sau aerofotograme la scară mare.

Regionarea bonitativă în condiţiile României trebuie să aibă la bază regionarea geomorfologică, la care se adaugă apoi cea pedologică şi cea climatică, dar toate trei constituind un ansamblu sistemic fundamental pentru bonitare. Această regionare este direcţionată pe delimitarea de unităţi de relief care, sub aspect ecologic să aibă acelaşi potenţial pentru o anumită folosinţă sau cultură, menţionându-se elementele restrictive, dar, totodată, având în vedere posibilităţile tehnice şi cele de investiţii, la etapa respectivă, la nivel local, regional sau naţional. În regionarea geomorfologică sunt luate în considerare atât formele şi microformele de relief, cât şi procesele geomorfologice, precum şi alte aspecte cu influenţă ecologică asupra potenţialului economic al reliefului (panta, fragmentarea, altitudinea etc.).

În câmpie, regionarea geomorfologică trebuie să se bazeze, în plus şi pe variaţia de nivel a pânzelor freatice (în timp şi spaţiu), pe tipul de depozite superficiale etc. De exemplu, va fi foarte diferit randamentul unui relief format pe nisip, faţă de unul format pe loess sau depozite loessoide. Trebuie subliniat că, deşi relieful indică geomorfologului astfel de diferenţieri locale, colaborarea cu alţi specialişti, cum sunt pedologii, hidrogeologii, cuaternariştii ş. a., este absolut necesară.

În unităţile de podiş, deal sau munte regionarea trebuie să ia în considerare, în mod aparte, pantele şi tipurile genetice de pante, expunerea acestora faţă de Soare şi vânt, adâncimea fragmentării, perioadele de declanşare sau intensificare a anumitor procese de degradare a terenurilor.

Studiul proceselor geomorfologice face parte din geomorfologia dinamică, dar el trebuie subordonat scopurilor agricole. Pe lângă o cartare de detaliu, este necesar să se evidenţieze, pe cât posibil, ritmul, intensitatea şi periodicitatea acestor procese, momentele sau perioadele din an când periculozitatea lor creşte, cauzele sau condiţiile care contribuie la declanşarea sau activarea lor etc. O analiză aparte se impune în ceea ce priveşte combinarea în teritoriu şi în timp a acestor procese. Este vorba, pe scurt, de o hartă şi un studiu de morfodinamică, studiu care, pe lângă oglindirea situaţiei existente la un moment dat în teren, să indice, pe cât posibil, şi aspectele evolutive vechi, prezente şi de viitor, adică să se realizeze o prognoză.

Studiul proceselor geomorfologice prezintă ipostaze variate pentru fiecare tip major de relief.La câmpie sunt abordate cu precădere procesele ce privesc: tasarea, sufoziunea, deflaţia,

aluvionările şi altele.13

Page 14: Geomorfologie Aplicata

La deal şi munte gama este mult mai largă, astfel că procesele vor fi grupate în trei categorii pentru realizarea studiului: procese care provoacă eroziunea solului şi a terenului, procese de acumulare deluvio-proluvială şi alunecările de teren.

În categoria proceselor care provoacă eroziunea solului sunt incluse: pluviodenudaţia, spălarea în suprafaţă, şiroirea şi torenţii. Se poate sublinia, că hărţile acestor procese constituie un real ajutor pentru cartările pedologice.

Categoria proceselor de acumulare deluvio-proluvială este reprezentată prin conuri de dejecţie şi trene coluvio-proluviale dispuse la baza pantelor, care se formează mai ales în timpul ploilor torenţiale şi acoperă stratul fertil al solului.

Alunecările sunt foarte variate prin ele însele, devin adesea foarte extinse sau cu potenţial de extindere şi scot periodic din circuitul agricol suprafeţe importante. Studiul lor interesează multe alte sectoare şi este foarte variat. Geomorfologia contribuie la cercetarea alunecărilor, mai ales a celor ce afectează suprafeţe mari, prin cartarea tipologică, prin studii privind evoluţia lor şi prin regionări ce indică potenţialul de alunecare al terenurilor. Este vorba, deci, de studiul amănunţit şi de lungă durată al unor tipuri de alunecări luate individual, dar şi de o inventariere tipologică şi potenţială. Acest fel de abordare trebuie făcut pentru că măsurile de frânare sau prevenire sunt diferite pentru fiecare tip şi subtip în parte. În funcţie de aceste grupări se pot face şi aprecieri asupra diferitelor variante ale modului de folosire a terenului respectiv, de asemenea, se pot stabili unele măsuri prealabile de amenajare.

Pentru agricultură, hărţile regionării şi ale proceselor geomorfologice actuale, însoţite de propuneri de folosire limitativă, ca şi de propuneri privind unele uşoare amenajări, sunt deosebit de utile, cu precădere pentru acele pante unde lucrările mecanizate sunt inaccesibile, fie pentru agricultură, fie pentru amenajări.

9. Utilizarea terenurilorÎn afară de cercetările geomorfologice care au drept scop realizarea din punct de vedere

geomorfologic a unor hărţi de evaluare a terenurilor pentru agricultură, şi alte ramuri ale cercetării mediului, cum sunt cele de climatologie, hidrologie sau pedologie, s-au ocupat de factorii care determină dezvoltarea plantelor cultivate şi utilizarea agricolă a terenurilor.

Se cunoaşte că învelişul de sol se formează şi funcţionează ca interfaţă între litosferă şi celelalte geosfere, aici fiind sediul multor procese fizice, chimice şi biologice prin care are loc schimbul de substanţă şi energie dintre învelişurile Pământului. Importanţa cercetării solului a crescut în ultimul timp ca urmare a creşterii presiunii demografice asupra învelişului pedologic. Astfel, este nevoie de tot mai multă hrană, dar în acelaşi timp se reduce treptat suprafaţa terenurilor agricole prin construcţii de drumuri, construcţii industriale, exploatări de materiale în cariere, deponii, halde sau prin extinderea teritoriilor intravilane. Toate acestea au pus problema conservării, ocrotirii şi regenerării resurselor de sol şi a creşterii fertilităţii acestuia. De asemenea, se are în vedere o mai bună utilizare a resurselor de sol, ca şi a celor de teren, în general. Pentru ca problemele acestea să nu fie lăsate la voia întâmplării, ci să fie fundamentate ştiinţific, este necesară cunoaşterea aprofundată a însuşirilor solului, a multiplelor conexiuni cu factorii de mediu şi cu cei antropici. Pe baza acestora se poate realiza o caracterizare a fiecărei unităţi de teren sau de sol pentru o anumită folosinţă sau pentru o anumită cultură agricolă.

În afară de termenul de sol se utilizează termenii de teren, pământ, teritoriu sau areal de sol. Cel mai utilizat este cel de teren. Noţiunea de teren are o sferă mai cuprinzătoare decât cea de sol, incluzând şi celelalte componente ale mediului.

După FAO (1976), terenul reprezintă o arie specifică la suprafaţa uscatului caracterizată prin atribute, deasupra şi sub această arie, relativ stabile sau previzibile ciclic, incluzând atributele atmosferei, solurilor, rocilor, hidrogeologiei, populaţiilor de plante şi animale, precum şi rezultatele activităţii umane trecute şi prezente, în măsura în care aceste atribute exercită o influenţă semnificativă asupra utilizării actuale sau viitoare a terenului de către om. Deci, noţiunea de teren include factorii de climă, relief, sol, vegetaţie, faună şi apă, precum şi interacţiunea dintre aceştia.

Noţiunea de teren o completează pe cea de sol, când se trece de la conceptul de sol – corp natural, la cel de sol ca resursă naturală, ca teritoriu pe care se desfăşoară producţia de fitomasă.

14

Page 15: Geomorfologie Aplicata

Clasificarea terenurilor se deosebeşte mult de cea a solurilor. Clasificarea solurilor se realizează pe caracteristicile intrinseci ale solurilor, reflectate în organizarea lor internă. Ea are caracter ştiinţific. Clasificarea terenurilor are un caracter pragmatic, prin scopul pe care îl serveşte. Clasificarea (gruparea) terenurilor se realizează în scopuri foarte diferite (capacitatea de producţie, favorabilitatea pentru diferite culturi, pretabilitatea la irigaţie, necesitatea de desecare-drenaj etc.). Ele reprezintă de fapt o evaluare a solurilor şi condiţiilor de mediu, ţinând cont de anumite obiective, de regulă practice. Această evaluare duce la gruparea terenurilor în unităţi mai cuprinzătoare (subgrupe, grupe, subclase, clase) care se deosebesc între ele prin modul de comportare sau gradul de pretabilitate în scopul respectiv.

Solul rămâne elementul indispensabil pe a cărui cunoaştere se bazează evaluarea posibilităţilor de gospodărire oferite de un teren agricol.

Conceptul de teren integrează patru laturi distincte:1. Latura ecologică, legată de condiţiile dezvoltării plantelor;2. Latura tehnologică, referitoare la posibilităţile şi modul de lucru al solului;3. Latura economică, ce relevă capacitatea de producţie a solului şi eficienţa de folosire;4. Latura geografică, de component al peisajului agricol.Utilizarea terenului (land use) este o acţiune a omului asupra ecosistemelor naturale cu scopul de a

obţine beneficii sau servicii. Omul devine o parte a ecosistemului terestru şi acţionează astfel ca să-l dirijeze şi să-l folosească în avantajul lui.

Utilizarea terenului implică o suprafaţă specifică şi poate fi considerată ca un concept geografic, cu atât mai mult, cu cât în diferite regiuni din variate zone naturale se ajunge la diferite modele spaţiale de utilizare a terenurilor. Aceste modele spaţiale sau teritoriale rezultă de fapt din diferitele raporturi care se stabilesc între necesitatea omului de a acţiona asupra terenurilor pentru procurarea celor necesare traiului în condiţii avantajoase , pe de o parte şi accesibilitatea şi capacitatea terenurilor de a fi eficient utilizate în scopul dat, pe de altă parte.

Legat de acest aspect sunt condiţiile mai mult sau mai puţin favorabile pentru locul de trai al omului. Astfel, ariile de pe glob se diferenţiază de la cele ospitaliere până la ariile ostile, datorită climatului prea rece, prea cald, prea uscat sau altitudinii prea mari.

Factorii care influenţează utilizarea terenurilorSunt trei categorii: factorii naturali, factorul uman şi factorul capital.Factorii naturali sunt reprezentaţi prin climă, vegetaţie, apă şi hidrologie, relief şi sol. Clima acţionează îndeosebi prin cantitatea de precipitaţii şi distribuţia lor în decursul anului şi

prin evapotranspiraţie, dependentă de temperaturi şi vânt. În funcţie de aceste elemente se diferenţiază zonele de vegetaţie şi implicit zonele agroclimatice, cu o anumită radiaţie solară, cu o anumită lungime a perioadei de vegetaţie, cu modul specific de utilizare a terenurilor, toate determinând o puternică diferenţiere de la o zonă la alta.

Vegetaţia naturală constituie pe întinse suprafeţe chiar modul de utilizare a terenului, pădurea pentru lemn, stepele, preriile, savanele pentru păşunat sau pentru furaje.

Vegetaţia contribuie la recircularea nutrienţilor ca şi la influenţarea unor proprietăţi ale solului. Astfel, în zona caldă cele mai mici cantităţi de nutrienţi în sol se constată în pădurea ecuatorială umedă, cresc în cazul solurilor din savana umedă, apoi în pădurea cu frunze căzătoare şi ating maximul în savana aridă. Cele mai bune terenuri agricole sunt în ultimele două categorii, dar în ultima este necesară irigaţia culturilor. La fel şi în zona temperată, conţinutul de nutrienţi este mai scăzut în luvisoluri, mai ridicat în cazul solurilor brune şi creşte în continuare la cernoziomurile stepei.

Apa are un rol esenţial în determinarea utilizării terenului, rolul ei devenind covârşitor în regiunile cu climă aridă, unde irigaţia este indispensabilă. Cele mai frecvente surse de apă sunt râurile şi lacurile de acumulare, iar terenurile arabile sunt de obicei amplasate în apropierea acestor surse. De asemenea, în aceste zone se pune accent pe utilizarea surselor de apă subterană.

Relieful reprezintă un factor important, deoarece de el depinde accesibilitatea terenului, traficabilitatea şi mecanizabilitatea lucrărilor agricole, ca şi efortul de realizare a diferitelor lucrări de infrastructură. De relief depinde şi nivelul investiţiilor pentru dezvoltarea agriculturii sub aspectul naturii, volumului de lucrări şi costurilor. Relieful determină adesea folosinţe obligatorii, fie pentru

15

Page 16: Geomorfologie Aplicata

protecţia surselor de sol, fie că relieful fiind prea accidentat nu poate fi folosit ca teren agricol. Aceste terenuri fiind folosite ca pajişte sau pădure. Expoziţia versanţilor are importanţă în amplasarea unor culturi, în condiţiile ţării noastre, versanţii sudici sunt folosiţi pentru culturile de plante termofile (viţa de vie).

Câmpiile plane, uniforme sunt folosite pentru exploataţii agricole pe mari suprafeţe şi intens mecanizate.

În regiunile de deal şi munte, terasele râurilor au constituit din cele mai vechi timpuri locuri de amplasare a aşezărilor omeneşti şi, de asemenea, au fost utilizate ca teren arabil pentru producţia vegetală.

Solul reprezintă sursa de bază, fără de care nu se poate discuta despre producţie vegetală agricolă. De sol depinde nu numai modul de folosinţă, ci şi alegerea culturilor agricole, precum şi lucrările agricole curente, cele de ameliorare sau de prevenire a degradărilor, dar şi întreaga tehnologie agricolă de fertilizare şi irigare. De potenţialul de fertilitate al solului depinde mărimea recoltelor şi eficienţa economică în producţia vegetală.

Factorul uman - omul este cel ce utilizează resursele naturale şi organizează spaţiul rural pentru valorificarea resurselor de sol. Presiunea populaţiei asupra terenurilor dintr-un teritoriu creşte odată cu densitatea ei. Parcelarea teritoriului agricol şi mărimea variată a diferitelor terenuri aflate în posesia diverşilor proprietari influenţează modul de utilizare a terenurilor şi eficienţa folosirii lor. O fărâmiţare a terenurilor creează de regulă dificultăţi în optimizarea folosirii cât mai eficiente a acestei resurse naturale.

Agricultorii, cu experienţa şi îndemânarea lor agricolă, reprezintă o importantă resursă umană în utilizarea eficientă a resurselor de sol şi teren.

Factorul capital, de care depinde dezvoltarea bazei tehnico-materiale a teritoriului, este reprezentat de fondurile particulare sau de stat, disponibile pentru cheltuielile producţiei agricole necesare în diferitele etape ale procesului productiv, ca şi pentru investiţiile în maşini, în lucrările de amenajare a teritoriului sau în lucrările de ameliorare a solurilor.

De asemenea, sunt necesare fonduri pentru efectuarea de cercetări ştiinţifice pentru folosirea optimă a resurselor de sol, pentru dezvoltarea unei agriculturi durabile, diferenţiată în teritoriu în funcţie de specificul local sau regional.

10. Evaluarea terenurilorSisteme de estimare a valorii terenurilor au apărut încă din secolul al XIX-lea în Germania şi

Rusia pe baza cunoaşterii producţiilor acestora, având ca scop stabilirea impozitelor de către stat.În prima parte a secolului al XX-lea, în noile teritorii colonizate din America şi Australia au avut

loc degradări intense ale terenurilor ca urmare a utilizării lor necorespunzătoare. S-a conştientizat astfel, necesitatea studiilor pedologice, cunoaşterea solurilor şi inventarul acestora fiind un material de prim ordin în fundamentarea oricărui proiect de extindere a agriculturii.

Hărţile pedologice redau inventarul calitativ şi cantitativ al solurilor, folosind o clasificare a solurilor bazată pe conceptul de corp natural, care pentru nespecialist are o semnificaţie minoră, pe aceasta interesându-l mai ales potenţialul de fertilitate şi modul cel mai bun de utilizare. Pedologul completează harta cu caracteristicile şi mai ales limitările, restricţiile, fiecărei unităţi de sol şi implicaţiile care rezultă pentru utilizarea şi managementul solului.

În lume s-au dezvoltat sisteme de evaluare a terenurilor, mai cunoscute fiind sistemul de capabilitate a terenurilor, folosit în SUA (Land Capability System, Klingebiel and Montgomeny, 1961), clasificarea terenurilor pentru irigaţie (SUA - 1953), alte sisteme sunt elaborate în Rusia, Germania precum şi în alte ţări.

FAO s-a preocupat de unificarea acestor sisteme precum şi de elaborarea unor sisteme de referinţă (Framework (cadru) for Land Evaluation, 1976; Soil Survey Investigation for Irrigation, 1979).

În ţara noastră, în timpul statelor feudale se percepeau dările către stat în mod diferenţiat, în funcţie dacă erau în câmpie sau la deal sau după apropierea de oraş.

Primul sistem de evaluare, bazat pe însuşirile solului notat cu puncte a fost elaborat de Amilcar Vasiliu în 1937. În 1970, D. Teaci, elaborează o metodă parametrică de evaluare a capacităţii de

16

Page 17: Geomorfologie Aplicata

producţie a terenurilor agricole, plecând de la însuşirile solului şi unele caracteristici ale mediului. Această metodă a fost denumită bonitarea solurilor.

În 1964 S. Cârstea adaptează sistemul american de capabilitate a solurilor, denumindu-l pretabilitatea solurilor la diferite folosinţe.

N. Florea (1982) adaptează sistemul american de pretabilitate a solurilor la irigat, la condiţiile ţării noastre.

C. Chiriţă (1964) pune la punct o metodologie de evaluare a capacităţii de producţie a staţiunilor forestiere.

În 1987, I.C.P.A., sintetizează “Metodologia elaborării studiilor pedologice”, ce cuprinde pe lângă instrucţiunile de cartare pedologică, a celor de analizare chimică a solului sau a modului de întocmire propriu-zisă a unui studiu pedologic, şi metodologia de evaluare a terenurilor pentru diverse folosinţe, cât şi cea de bonitare a solurilor pentru diferitele culturi.

Principiul de bază în evaluarea terenurilor este estimarea măsurii în care un sol răspunde cerinţelor optime de dezvoltare a plantelor, precum şi la cerinţele de lucrare a solului de către un fermier. Ţinând seama de caracteristicile solului şi terenului, acesta este încadrat într-o clasă sau alta de favorabilitate sau pretabilitate şi respectiv într-o subdiviziune a acesteia.

Evaluarea unui teren se face prin evaluarea caracteristicilor lui în raport cu diferitele moduri specifice de utilizare a terenului.

Metodica evaluării terenurilorEvaluarea terenurilor este o metodologie de estimare şi graduare a terenurilor în clase, fie după

modul de comportare a terenului la diferite genuri de utilizare sau de amenajare a teritoriului sau după capabilitatea terenului pentru diferite folosinţe sau după favorabilitatea terenului pentru diferite culturi.

Evaluarea se face pentru un anumit mod de utilizare a acestuia sau pentru un anumit gen de ameliorare a solurilor sau de amenajare cu lucrări de îmbunătăţiri funciare. Această formă de evaluare se mai numeşte şi pretabilitatea terenurilor pentru modul de utilizare sau amenajare avut în vedere.

Se face însă şi o evaluare a solurilor sau terenurilor în funcţie de condiţiile ce le oferă diferitelor plante sau culturi şi deci în funcţie de potenţialul lor productiv. Această evaluare este cunoscută sub numele de favorabilitate a terenurilor sau bonitarea terenurilor.

Procedura de evaluare a unui teren se derulează în două etape. În prima etapă sunt stabilite acele caracteristici ale terenului care sunt relevante, adică favorabile sau restrictive pentru scopul pentru care se face evaluarea. Acestea sunt încadrate în clase de mărime sau de intensitate, definindu-se astfel nivelul cantitativ al specificului ecologic al solului. În etapa a doua se compară acest specific ecologic al terenului cu cerinţele vegetaţiei.

Această evaluare nu se poate realiza fără o bună cunoaştere a relaţiilor sol - plantă sau sol - gen de amenajare. Ele sunt obţinute prin cercetări speciale, iar caracteristicile terenului, selectate pentru diferite evaluări, reprezintă de fapt criteriile de evaluare. Cu ajutorul acestor criterii, unităţile de sol (teren) ale hărţii pedologice se grupează în unităţi teritoriale de pretabilitate pentru un anumit scop sau în unităţi de favorabilitate pentru o anumită cultură. Acestea corespund la diferite clase, subclase sau subunităţi de terenuri specifice fiecărui tip de evaluare. Se realizează astfel, hărţi pedologice interpretative în diferite scopuri, parte componentă a oricărui studiu pedologic interpretativ.

Pretabilitatea terenurilor în diferite scopuri se referă la gruparea şi clasificarea acestora în clase, subclase şi subdiviziuni ale acestora în funcţie de aptitudinea lor de folosire într-un anumit scop. Clasa de teren arată lipsa sau prezenţa unor factori restrictivi de utilizare într-un anumit scop şi intensitatea acestor restricţii. Subclasa este determinată de natura restricţiilor, iar grupele şi subgrupele de teren sunt definite pe baza unor caracteristici importante ale solului care intervin în stabilirea măsurilor de atenuare sau eliminare a restricţiilor de folosire.

Bonitarea terenurilor agricoleBonitarea terenurilor agricole prezintă operaţiunea complexă de cunoaştere aprofundată a

condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură (deoarece un teren poate fi nefavorabil pentru anumite

17

Page 18: Geomorfologie Aplicata

folosinţe şi culturi, dar favorabil pentru altele), prin intermediul unui sistem de indici tehnici şi note de bonitare.

Întrucât capacitatea de producţie a terenurilor este influenţată, pe lângă factorii naturali şi de cei antropici, bonitarea trebuie să reflecte acest lucru. În primul caz este vorba de bonitarea în condiţii naturale, iar în al doilea caz de potenţarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente de ameliorare.

Bonitarea terenurilor pentru condiţii naturalePentru calculul notelor de bonitare, din multitudinea condiţiilor de mediu care caracterizează

fiecare unitate de teren, delimitată în cadrul studiului pedologic s-au ales numai cele considerate mai importante, mai uşor şi mai precis măsurabile şi anume:

- temperatura medie anuală – valori corectate care se stabilesc în funcţie de pantă şi de expoziţie; - precipitaţii medii anuale – valori corectate, stabilite în funcţie de pantă şi de permeabilitate;- gradul de gleizare al solului;- gradul de pseudogleizare al solului;- salinizarea sau alcalizarea solului; - textura solului în orizontul Ap sau în primii 20 cm;- panta;- alunecările de teren; - adâncimea apei freatice;- inundabilitatea;- porozitatea totală în orizontul restrictiv;- conţinutul de CaCO3 total pe adâncimea de 0-50 cm;- reacţia în orizontul Ap sau în primii 20 cm;- gradul de saturaţie în baze în orizontul Ap sau în primii 20 cm;- volumul edafic;- rezerva de humus în stratul cuprins între 0-50 cm;

- excesul de umiditate de suprafaţă.Fiecare din indicatorii de mai sus participă la stabilirea notei de bonitare printr-un coeficient de

bonitare care variază între 0 şi 1, după cum însuşirea respectivă este total nefavorabilă sau optimă pentru exigenţele folosinţei sau plantei luată în considerare.

Nota de bonitare pentru folosinţe şi culturi se obţine înmulţind cu 100 produsul coeficienţilor celor 17 indicatori.

Nota de bonitare pentru arabil se calculează ca medie aritmetică a notelor pentru 4 culturi agricole care prezintă cea mai mare favorabilitate.

Bonitarea terenurilor amenajate şi amelioratePrin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a tehnologiilor curente de ameliorare, unele

însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau înlăturate, ceea ce necesită reducerea sau anihilarea penalizărilor introduse prin corecţii de bonitare, operaţie denumită potenţarea notei de bonitare.

În principiu, potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai însuşirilor asupra cărora se acţionează prin lucrările tehnologice sau de îmbunătăţiri funciare. Practic, potenţarea notelor de bonitare se face prin înmulţirea cu coeficienţi supraunitari a notelor de bonitare obţinute prin bonitarea în condiţii naturale.

Potenţarea notelor de bonitare se face numai pentru acele lucrări care au un efect de durată şi care modifică substanţial starea generală de productivitate a terenurilor şi anume:

Lucrări de îmbunătăţiri funciare:- îndiguire- desecare (de suprafaţă)- drenaj (de adâncime)- irigaţie- combaterea salinităţii şi alcalinităţii- prevenirea şi combaterea eroziunii

18

Page 19: Geomorfologie Aplicata

- terasarea.Lucrări agropedoameliorative:- amendarea cu calcar- afânarea adâncă- fertilizarea ameliorativă- combaterea poluării.

Bibliografie

Bojoi, I., Paulencu D. (1975), Relieful carstic din regiunile muntoase Hăghimaş şi Rarău, element de atracţie turistică. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Soc. Şt. Geografice, Lucrările colocviului naţional de geomorfologie aplicată şi cartografiere geomorfologică, Iaşi.

Cioacă, A. (1975), Problemele geomorfologice ale amenajărilor rurale din cadrul Munţilor Perşani. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Soc. Şt. Geografice, Lucrările colocviului naţional de geomorfologie aplicată şi cartografiere geomorfologică, Iaşi.

Cooke, R. U., Doornkamp, J. C. (1990), Geomorphology in Environmentall Management: a New Introduction, Oxford University Press, Oxford

Dobre, V., Mihnea, I., Mihaiu, Gh., Neguţ, N., Bălteanu, D. (1985), Modificări actuale ale proceselor geomorfologice legate de lucrările de îmbunătăţiri funciare în România. Cercetări geomorfologice pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, Univ. Bucureşti, Inst. de Geografie, ISPIF, Bucureşti.

Jones, J. A. A. (1985), Eroziunea prin sufoziune. Cercetări geomorfologice pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, Univ. Bucureşti, Inst. de Geografie, ISPIF, Bucureşti.

Mac, I. (1975), Influenţa reliefului în dezvoltarea şi estetica urbană a oraşului Braşov. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Soc. Şt. Geografice, Lucrările colocviului naţional de geomorfologie aplicată şi cartografiere geomorfologică, Iaşi.

Martiniuc, C. (1975), Regionarea bonitativă în sprijinul sistematizării localităţilor urbane şi rurale pe baza studiilor geohidromorfologice. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Soc. Şt. Geografice, Lucrările colocviului naţional de geomorfologie aplicată şi cartografiere geomorfologică, Iaşi.

Martiniuc, C., Hârjoabă, I. (1975), Probleme actuale ale geomorfologiei aplicate. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Soc. Şt. Geografice, Lucrările colocviului naţional de geomorfologie aplicată şi cartografiere geomorfologică, Iaşi.

Mihaiu, Gh. (1985), Efectele lucrărilor de îmbunătăţiri funciare în unele bazine hidrografice din Subcarpaţii Buzăului. Cercetări geomorfologice pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, Univ. Bucureşti, Inst. de Geografie, ISPIF, Bucureşti.

Posea, Gr. (1997), Aspecte privind geomorfologia aplicată în agricultură, amenajări de bazine hidrografice şi sistematizarea teritoriului (o experienţă românească). Revista de Geomorfologie, Bucureşti.

Posea, Gr., Ilie, I., Grigore, M., Popescu, N. (1970), Geomorfologie generală. Ed. Did. şi Ped. Bucureşti.

Posea, Gr., Vespremeanu E. (1985) Unele experimente asupra alunecărilor mari din România. Cercetări geomorfologice pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, Univ. Bucureşti, Inst. de Geografie, ISPIF, Bucureşti.

Tufescu, V. (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată. Ed. Acad. RSR, Bucureşti.

Velcea, Valeria, Manughevici, Ana rodica, Velcea I. (1985), Expérimentations dans l´évaluation des ressources foncières des versants. Cercetări geomorfologice pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, Univ. Bucureşti, Inst. de Geografie, ISPIF, Bucureşti.

Zamfirescu, Fl., Grujinschi, C., Dinu, C., Fodoreanu, D., Simon, A., Georgescu, O., Nicolau, Elena, Hossu, G., Druman, C., Ulian, Al. (1975), Procesele de sufozie – factor principal în declanşarea alunecărilor de mare amploare din bazinul văii Râmna (Vrancea). Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Soc. Şt. Geografice, Lucrările colocviului naţional de geomorfologie aplicată şi cartografiere geomorfologică, Iaşi.

19


Recommended