GeografieUmana

Octavian GROZA Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ - note de curs -

Departamentul de Geografie

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Iaşi – 2005

2


Facultatea de Geografie-Geologie

Departamentul de Geografie

Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori:

prof. univ. dr. Ionel Muntele

conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi:

prof. dr. Alexandru Ungureanu

prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

3

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5

1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15

4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31

5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37

6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52

7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69

II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76

1.1. Macrogeografia ........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77

2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77 Geografia deterministă .....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

4

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81

Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82 Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor ............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93

Geografia populaţiei .....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia .........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104 Geografia electorală ..................................................................................................................................................105 Geografia militară .....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................................................................................................ 106

5

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE

« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer

imaginea Pămîntului ».

Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de

metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de

cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său

de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de

sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt,

teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată

însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte

ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu

distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de

descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil

de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă

vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de

nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în

a-şi defini propria disciplină.

Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară,

efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice,

este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi

faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă

de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de

către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o

disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele

teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală

de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii.

Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu

acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline.

Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

6

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele

două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este

ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru.

1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998)

Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei.

Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot

mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la

contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru

încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei.

Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic

este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială

asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni

spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale.

Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul

suprapunerii unei serii de cauze :

-multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural;

-standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial;

-deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor

specifice.

Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente

în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua

geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o

ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri.

Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către

geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla

dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui

fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte

reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice

independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care

nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea

antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi

paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

7

societăţilor umane fiind un produs social, global şi complex. Toate dimensiunile umane sunt implicate

în construcţia acestuia : economicul, socialul, culturalul, politicul sau ideologicul. Aceste dimensiuni au

o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Rolul ideologiei, prin

intermediul religiei mai ales, a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. Recunoaşterea faptului că

spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de

la societate. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic,

considerat ca un suport al acţiunilor sociale, economice, politice sau culturale. Ceea ce urmăreşte

geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei

terestre. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile

invizibile, inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor.

Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană, în urma

căruia întinderea, eterogenă, anizotropică, discontinuă, finită se transformă într-un spaţiu omogen,

izotrop, continuu şi infinit. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate

direcţiile. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare,

entropia fiind egală cu 1. Acest spaţiu terestru, preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput.

Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul, odată cu popularizarea ideilor psihologiei

moderne. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza

raporturilor omului cu mediul, marcate şi de armonie dar şi de ostilitate.

În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente, fiecare din elementele

sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. Noţiunea de scară este extrem de importantă în

geografie, o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată, studiată într-o viziune mai mult sau mai

puţin reducţionistă. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană, dar ele devine un ansamblu de

linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar

problemele studiate, geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. Alături de macro şi microscări, geografia

acceptă şi scările intermediare (mezoscări). Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice

valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie

climatică fie un stat de ex.). Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este

o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa.

Spaţiile economic, social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei

terestre, diferite esenţial unul de celălalt. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul

unei triple problematici : empirică, teoretică şi axiomatică.

Geografia empiristă, bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a

spaţiului terestru : peisajul. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea

demersului cu o abordare teoretică, dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific

8

empirismului geografic. Fără a subestima importanţa acestora, cel puţin ca mijloace didactice, elaborarea

unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară.

Geografia a elaborat rareori propriile teorii, preferând adaptarea celor emise de alte

discipline. În ce priveşte spaţiul, economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von

Thünen (1826), al rentei funciare (cercurilor concentrice), teoria locurilor centrale a lui Christaller

(1935), continuată de Lösch (1954), teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc.

Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat

doar la aspectele pur economice, neglijând latura socială sau psihologică. Pentru a completa unele

lacune, geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este

cel gravitaţional (Reilly, Wilson, 1974), larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de

aşezări. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand, 1952), prin intermediul celui

de-al doilea principiu al său: entropia. Elaborarea unui spaţiu geografic, exclusiv pornind de la

principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri.

Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. Astfel, în cazul teoriei

gravitaţionale, forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu

izotrop, ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Rugozitatea (absenţa uniformităţii)

spaţiului geografic este o regulă, încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de

restrânse. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic, multidimensional,

spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional.

O a altă cale de transfer este cea filozofică. Numeroase teorii formale (ansamblu de

concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii), elaborate de filozofi sau

epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy, 1949),

foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice, organizate în sisteme şi subsisteme

ierarhizate; teoria structurilor disipative, foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele

fapte geografice la diverse scări de studiu, la orice scară reproducându-se aceleaşi forme, nu neapărat

identice; teoria bifurcaţiilor, utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese;

teoria catastrofelor (Thom, Woodcock, 1980, Prigogine, 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor

funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic

extrem de complex, necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile

superioare. Dar indiferent de transferul teoretic, limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie,

curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. Utilizarea acestuia stă la baza

stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior

(existenţa unor gradienţi de ex.). Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul

inductiv sau empiric, conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles.

9

Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există

cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia.

Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor), pentru care

poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru; topologică, necesară localizării obiectelor

geografice, stabilirii poziţiei acestora în spaţiu; cronologică, pentru a completa cu dimensiunea temporală,

dinamică pe celelalte două. Pornind de la aceste axiome, conchide că nici un obiect nu poate fi

considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe, încât şi axiomele

geografiei nu sunt proprii doar acesteia, dar geografia este singura care le utilizează simultan. Beguin

(1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri, de la

măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de

atribute simple sau compuse. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de

formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic

pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în

care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre.

Dezbaterea în jurul acestui subiect, rămâne deschisă, în prezent atenţia fiind

concentrată asupra conceptului de teritoriu, definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către

un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor, circuitelor şi

fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. Acest concept porneşte de la trei noţiuni

esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic :

-identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo);

-apropriere, care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul;

-înrădăcinare, care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat.

Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui

grup. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene

precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. Analiza

aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să

deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele.

2. Spaţiu şi putere (după A. Bailly, 1998)

Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie, odată cu

generalizarea statului modern, bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în

teritoriu. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar

şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente.

10

Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune.

Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse

la fel de importante precum puterea economică, influenţa culturală sau politică. Raporturile dintre

spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în

ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul

fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. Astfel, teme precum criza

bunăstării (weltfare state, stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de

modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane), marginalizarea (deviere de la normele de

comportament general acceptate ale societăţii), excluziunea, degradarea mediului, disfuncţiile mecanismelor

sociale, sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. În acest sens, se impune un discurs dual în care se

opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru; stabilitate şi instabilitate; agregare şi dispersie; centralizare

şi descentralizare etc.

Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală,

legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele

specifice sau pe suveranitatea naţională. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai

degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare.

Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită,

puterea-atribut; domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”; proces relaţional.

Ca atribut, puterea poate fi câştigată, menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa

politică, autoritatea şi puterea mulţimii. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se

pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă, nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii.

Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări:

-puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată;

-relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice, sociale etc.) ci sunt

imanente acestora;

-sursa puterii o constituie masele, între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie

binară şi globală;

-relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective;

-acolo unde există putere există şi rezistenţă, aceasta însăşi fiind imanentă puterii.

Ca domeniu de interes al factorului politic, puterea a generat în geografie curentul

geopolitic, care confunda statul cu puterea sau politicul. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă

pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). Puterea este

mai degrabă un flux, un proces de comunicare inerent în orice relaţie. Astfel accentul în problematica puterii nu

mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann, 1975). Sistemele

11

sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei

multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. Puterea

îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi

semnificaţi sunt convenţionale, admise prin contract, impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o

instituţie suplimentară faţă de limbaj, care are o funcţie de motivare. Exerciţiul puterii este eficient

atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt.

Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe

acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori.

Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire

remarcabilă în ultima jumătate de secol. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a

alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei

capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii, decupaj al spaţiului în

arii de control, supraveghere sau observaţie; arhitectura socială, fundamentul politic, economic şi ideologic

al organizării societăţii. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară, fiind perceptibilă pe mai multe

scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional.

Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii - munca, fie că o considerăm

categorie economică sau naturală. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii :

-energia, potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei;

-informaţia, formă sau ordine detectată în materie sau în energie.

Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile

puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. Geografia umană analizează mai ales modul

în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. Se impun astfel alte două

noţiuni: teritorialitate, ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în

scopul asigurării unei maxime autonomii, compatibilă cu resursele sistemului; temporalitate, ritmuri şi

durate proprii actorilor sociali, elemente decisive în modelarea teritoriului. Sursa puterii nu este aşadar

unică ci fragmentată şi ubicvistă. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale, sociale sau

economice (limbă, religie, activităţi etc.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii

de putere încearcă să le păstreze, mărească, reduce sau anula. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel

interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. Schimbarea codurilor politice este

suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului, a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta

(cazul Europei de Est în perioada de tranziţie).

O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului

militar şi strategic. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii, după o scurtă perioadă

în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect, după al doilea război mondial, acesta a fost

12

redescoperit, în contextul crizei petroliere din 1973, consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului).

Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent, atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte

două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă.

Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea, indiferent de

unghiul din care sînt abordate problemele de interes, respectiv naturalist sau socio-umanist. Ca ştiinţă

a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu, geografia se plasează într-adevăr la periferia

domeniului natural şi a celui socio-uman, însă astfel devine puntea de legătură, interfaţa între aceste două

subsisteme, constituindu-se într-un ansamblu de teorii, metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri

obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. Cu toate acestea, geografia este

deseori ignorată în cercurile academice, sau, în cel mai bun caz, este considerată doar un mod de

cunoaştere marginal, cu un interes strict limitat.

3. Obiectul şi metoda geografiei umane

Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman, de

unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării, fără a pierde legătura cu spaţiul

fizic, suportul oricărei forme de manifestare a societăţii.

Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. Conrad Malte-

Brun (1810, citat de André Bailly, 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola

istoriei? Dacă una acoperă secolele, cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta

al locurilor nu este intim legat celui al omului, obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. Această viziune destul de

modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă, un exemplu fiind aserţiunea lui Roger

Brunet (vol.I din Géographie universelle, 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi

„starea lumii” pe care o studiază, stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs

ordonat, raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor.

Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se

rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Inspirat de Friedrich

Ratzel (1891), acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu, analizate

prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente, concepţie care va conduce la

dezvoltarea curentului geografiei regionale. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime

geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea

sistemului de aşezări umane şi mediu, ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. Se instituie

astfel dilema centrală a discursului geografic, respectiv omul sau locul în calitate de element primordial,

13

dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”, cf. V. de la

Blache, de exemplu), în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea

obiectului de studiu al geografiei.

Astfel, Henri Isnard (1981), inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera

că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. Geografia umană devine astfel o viziune

globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează

schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu), într-o dinamică ce se înscrie pe linia

căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse:

societatea şi natura.

Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii

fundamentale: cine?, ce?, unde?. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică, referindu-se direct la

localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul

locurilor. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină

rezultatele acţiunii umane, producţia economică, socială şi culturală. Pentru a fi completă, geografia

umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly, 1998): de ce?, cum? şi până unde?. Ca şi celelalte

chestiuni, acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. Numai răspunzând la aceste

întrebări fundamentale, geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane

în spaţiu precum şi limitele, pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului

fizic. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii, geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socio-

umane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi

cele sociale, a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială, naturală, care

formează realitatea materială, există o a doua realitate, derivată, cea istorică, constituită de cunoaşterea

însăşi”. Astfel, orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările

omului. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane, în sensul unei

reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Modul în care

geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. Geografia

este în acelaşi timp, ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor

noastre. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly, 1998):

-geografia constă în reprezentarea unor obiecte, practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese

evolutive;

-din această cauză, geografia este o transpunere în spaţiu, o imagine a acestor obiecte, practici şi procese;

-această transpunere, construcţie mentală, presupune eludarea anumitor caracteristici, considerate

neimportante şi privilegierea altora;

1 Lefebvre, H. (1974) – La production de l’espace, Anthropos, Paris

14

-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă, doar astfel putând selecta anumite elemente

în scopul descrierii, modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu.

Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei

geografiei, şi anume aceea a limitei adevărului geografic. Ca orice disciplină, geografia este rezultatul unei

construcţii umane, la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe

posibilităţi. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte

validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. Astfel oricare ar fi metoda geografică

(inductivă, deductivă, dialectică, sistemică), validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care

pot fi rezumate astfel:

-prezentarea problematicii şi a ipotezelor;

-alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate;

-confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei;

-elaborarea rezultatelor.

În acest mod, geografia, pornind de la realitatea spaţială, creează un câmp de imagini spaţiale, în funcţie de

reprezentările explicitate. Geograful recenzează, descrie, cartografiază, modelizează şi în final explică. Pentru a

încadra geografia umană, rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly, 1998):

-principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii; el însuşi fiind membru al

acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu

care geograful explorează cunoaşterea;

-principiul reprezentării, conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu, realul obiectiv

neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe

reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului

ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu);

-principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine, un model simplificat al lumii

sau a unei porţiuni din aceasta;

-principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme

coerente, parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu, care reflectă ideologia noastră şi modul de

structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente, însă parţiale, a

unui proces sau a unui spaţiu, care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care

acestea sînt structurate”);

-principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. O

societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi

prin modul de reprezentare (ideologii, valori) specifice acesteia.

15

Ca urmare, definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca

„studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly, 1998). Geografia este deci

o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi

indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de

loc capătă un sens precis, geografia deschizându-se abordărilor istorice, culturale sau umaniste în

aceeaşi măsură cu abordările economice. Astfel:

„orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau

individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul

spaţiului. Din această cauză, definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul

organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată

de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini

experienţele din mediu). Această geografie, conştientă de propria subiectivitate, analizează în acelaşi timp

discursurile şi practicile spaţiale, pentru a desprinde, prin intermediul structurii reprezentărilor, coerenţe şi

repetiţii; nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente

şi se ataşează locurilor lor de trai. Tocmai aici, la acest nivel, conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi

cîştigă adevăratul lor sens, şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice, culturale şi umaniste

[…] (Bailly, 1998).

4. Epistemologia geografiei umane

După Jean Piaget (1967), epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită

disciplină, într-un anumit context temporal şi cultural. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca

disciplină ştiinţifică, în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. Acest fapt se datorează şi

opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile

eclectice al căror rezultat a fost confuzia, contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui

obiect de studiu geografic. Eric Dardel, un cunoscut istoric francez, cu preocupări complexe, inclusiv

geografice (L’homme et la Terre, 1952) spunea că geografia, asemenea psihologiei şi antropologiei este o

ştiinţă de graniţă, al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. Geografia

umană s-a distanţat de această abordare, odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre

demersurile cantitative, orientare iniţiată după 1950, interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor

omului cu spaţiul şi cu mediul, ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii,

chimiei sau matematicii. De altfel, dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din

metoda se de studiu, geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului, respectiv explicitarea

totală a procedeelor utilizate în analize; dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare;

generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social; predicţia unor

16

evoluţii. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite

faragilizări metodologice. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii, făcând apel tot mai

mult la simboluri, comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate.

Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem

coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la

conturarea rezultatelor), geografia trebuie să-şi stabilească o problematică, un mod de a imagina

probleme, de a pune întrebări pertinente, în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un

sistem de referinţă clar explicitat. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără

structură, fără o intenţionalitate clară. În acest context, rigurozitatea problematicii se impune mai ales

pentru că lumea simbolurilor, spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. Trecerea de la

euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului

timpurilor noastre, preocupat de calitatea vieţii, de democratizarea informaţiei şi de emanciparea

individului şi comunităţilor locale. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni

precum peisaj, patrimoniu (natural sau cultural), identitate, teritoriu şi teritorialitate, multiculturalism,

postmodernism etc.

Pe parcursul acestor transformări, geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică, descriptivă

la o viziune nomotetică, deductivă, capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria

locurilor centrale de ex.). Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională

dintre geografia fizică şi geografia umană. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de

observarea a faptelor geografice, în sesizarea regularităţilor, în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în

ordonarea acestora, conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea

ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. Astfel, impasul în care se află geografia de multă

vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis.

Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia

disciplinei, de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. O analiză mai

atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar

limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică

şi chimie sau dintre biologie şi chimie, de ex.). Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept

obiect realitatea materială a naturii, geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială), respectiv cu

modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. În acest sens pare foarte clar că obiectul de

studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta, deci obiectul său nu este

un dat aprioric ci un derivat, un produs. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un

sistem de relaţii cu spaţiul, acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile,

ele nu sînt obligatoriu vizibile. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare.

17

Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile,

peisajele de ex., pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui

romancier de ex.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual, aşa cum

procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din

spaţiu, care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. Paradigma

geografică actuală este cea a teritorialităţii, care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l

apropriază şi în transformă prin amenajări multiple.

Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly, 1998) sînt: metafizica, problematica,

teoria şi empiria. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii, fiind

un rezervor de impresii, convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza

căruia se formează problematica. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr,

care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. Realitatea se

cere astfel chestionată şi analizată, pe cât posibil fără subiectivism. Intervin aici ipotezele, explicaţii

apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. Pentru aceasta este necesar să ştim cu

exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite

astfel teorii. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică, constituindu-se într-un ansamblu

argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin

experienţă. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate.

Empiria este subordonată teoriei, fiind instrumentul prin care aceasta este validată, confruntată cu

faptele reale. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin

experienţe. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare, spre deosebire de empirie, care

necesită în primul rând principii clare, mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. Teoreticul şi

empiricul interferează pe plan metodologic. După cum se observă, epistemologia este pentru

geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism

conservator, dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. Fayerabend, 1978).

4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2

„Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus; en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu, la contrée, le quartier, le champ, la maille, le réseau, qui représentent successivement les apréhensions structurale, systémique, conviviale, dynamique, institutionnelle, relationnelle de la réalité, non sans interférences bien entendu. Tout espace géographique a une

2 După articolul Groza, Octavian – Despre geografie şi spaţiu, in Augustin Ioan (ed.) – « Lost in space », New Europe College, Bucureşti, ISBN 973-98624-6-1, pp. 199-230, 2003

18

étendue; celle-ci peut être disjointe, « éclatée »; ses limites peuvent être floues. Il n’a pas nécessairement un centre; il ne correspond nécessairement à un système spatial”.

Roger Brunet, 1992

Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de

interfaţă, situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Acest caracter hibrid, prezent în mod

implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei, i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire

academică, întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pînă atunci, ştiinţele geografice

evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste, în care determinismul newtonian şi linearitatea lui

Descartes erau literă de lege. Ştiinţele naturii vii (botanica, zoologia, ecologia şi antropologia), care

deveniseră, după canoanele vremii, ştiinţe în toată puterea cuvîntului, enunţînd principii de

clasificare şi construind metodologii coerente, se constituiau în puternice modele de urmat pentru

geografie, mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia, precum biogeografia ori

zoogeografia. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către

antropologia fizică, de paleontologia şi de antropologia culturală, corespondente la nivel social ale

morfologiei plantelor, anatomiei animalelor, evoluţiei speciilor şi etologiei.

Între 1881 şi 1891, venind dinspre ştiinţele biologice, savantul german Friedrich Ratzel

(1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei, bio- şi zoogeografiei un corespondent social, respectiv

antropogeografia, destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. Proiectul

academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale, în care

determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. Bazată pe tradiţia anterioară a

geografiei fizice, centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale

geosferelor, antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor,

rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor

regiuni naturale. Pentru această geografie, asimilată unei anumite filosofii a naturii, nu numai

cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior, aproape contemplativ,

propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. Principiul explicativ al demersului ştiinţific

geografic era cel genetic; t i m p u l, care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e

abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers, 1986), era factorul principal al

apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie.

Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă

inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor

structura o parte din universul geografiei. Prima este cea anglo-saxonă, sedusă de valenţele

practice ale geografiei germane, care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o

geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă, centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe

19

ameliorarea economică a acestora. A doua este cea sovietică, extinsă cu mai multă sau mai puţină

virulenţă în statele Europei de Est. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar

landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice

decise de partidele comuniste, antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această

parte a lumii. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea

„economică”, prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă, a doua devenind o caricatură, fiindu-i

refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care,

dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital), susţinuse construirea ideologiei naziste. În

imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane, precum şi de a reflecta asupra

devenirii sale, antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o

disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii, într-un carusel nesfîrşit şi steril

de speculaţii şi arabescuri intelectuale, foarte reuşite de altfel în unele cazuri.

În Franţa, datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918), ideea antropogeografică

germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine, însă delestată de determinismul iniţial

extrem de rigid. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature

propose et l’homme dispose), ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe, respectiv

cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al

grupurilor umane implicate. Din această cauză, geografia umană întră în conflict identitar cu

istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de

formaţie), cu economia şi cu sociologia, disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim

(1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu

virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. Claval, 1992). Rezultatul acestui conflict este

poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale,

deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii, metode şi teorii.3 Mai evident decît în

cazul şcolii germane, caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai

apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. Spre deosebirea

de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii, geografia umană

căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la

Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). Descrierile geografice deveneau

astfel mai suculente, mai pline de sens, mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să

devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein, ceea ce nu putea fi suportat de istoricii

3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră; aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau, Simion Mehedinţi, care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen, cît şi cu Vidal de la Blache, iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă, Ed. “Naţionala” S. Ciornei, Bucureşti, 1931).

20

clasici. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel, excelent istoric al cotidianului şi al

mentalităţilor, interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro, avea să afirme că

„l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată).

Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor

două şcoli europene, cu o evidentă componentă germană. Într-un articol din 1904 geograful

britanic Halford J. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură

germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură

franceză (modelarea culturală a mediului iniţial), punînd bazele unui demers geografic original

fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta

o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de

Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel),4

mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. Termenul de social geography, care

încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socio-

economice, marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină

pepiniera geografiei marxiste, din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare,

industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate

decît oriunde în lume..

În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli, din ce

în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. Una dintre ele, şcoala din Midwest,

s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993), conform

căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi

conceptuale şi nu realităţi date a priori. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea

departe. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine

germană în metodologia geografică, de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al

cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale, sociale şi politice care

concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor.

A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului, la universitatea californiană

Berkeley, avîndu-l ca promotor pe Carl O. Sauer (1889-1975), cercetător interesat de peisaj

(landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Ambele direcţii de cercetare

au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. Semple (1863- 4 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană, termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982, postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist, sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947).

21

1932) la Chicago care, pe baza lucrărilor lui Ratzel, a promovat o abordare deterministă a

influenţei mediului asupra societăţilor umane, precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903

American History and Its Geographic Conditions. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură

existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat

de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale

puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi

prezente doar în mintea unor cercetători. Geografia cantitativă, „inventată” în Statele Unite, avea

să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă.

În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză,

rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică,

abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală

permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a

eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după

1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. Caracterul idiografic (descriptiv) al

geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă, deoarece, studiind

organizări excepţionale (unice), evidente la scară locală ori regională, se dovedea incapabilă să

„producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat, ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o

paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. Critica, directă sau

indirectă, adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană, care favoriza

praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. În 1953 apare în Statele Unite articolul unei

german refugiat din faţa nazismului, Frank K. Schaefer, articol simptomatic pentru starea de

lucruri din geografia epocii (Schaefer, 1953), prin care autorul demonstrează necesitatea de a

construi o geografie nomotetică, conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena, aptă să se

apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la

ceea ce, în a doua jumătate a secolului al XX- lea, se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a

jongla cu realităţi proteiforme, multi sau trans-scalare, situate şi studiate de multă vreme la scările

mezospaţiale ale realităţii, care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele

„paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor, ori chiar matematica şi

astronomia, de-abia după 1970.

Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave, încă oficioase, ale unui alt tip de

geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia, erau reflectarea unei schimbări

profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. Pe de o parte, fizica

5 Cf. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză, proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere, posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp, spaţiu şi societate; posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. 27).

22

newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise

norma cu relativismul acesteia), iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive

arătaseră şubrezimea construcţiilor economice, sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele

rigide ale statelor şi imperiilor moderne. Ştiinţa clasică, de factură enciclopedistă, impregnată de

filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării, practicată de cercetători care

se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers, 1986), nu mai răspundea unei

comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale, fie ele economice,

sociale sau culturale. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea

progresului uman (căruia, de altfel, i se substituise). Renaşterea se disipa încet-încet în fumul

furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic, de la caz la caz, dintre stat şi biserică, era înlocuit

din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”.

După al doilea război mondial, odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea

formaţiei şi informaţiei, statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea

teritoriului, instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. Amenajarea

spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare

State), ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence), ale cărui acţiuni se

numărau însă extrem de banal, în voturi. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale, cu

care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. Politica nu mai avea

nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului, ci a spaţiului. În perioada acelor

the golden sixties, după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta, ultimele se impun efectiv

sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor.

Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele

două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. În opinia noastră explicaţia rezidă în

faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial, chiar dacă

multă vreme neutilizat, în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă a-

dimensională şi, prin urmare, incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare

teritorială. Geografia umană clasică, fie ea germană sau franceză, studia relaţiile fireşti, naturale,

generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a

face. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi, relaţiile de

autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai

puţin spaţiul. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi

închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste,

în La géographie, ça sert d’abord à faire la guerre, 1976, numea etapa geografiei ofiţerilor), întîmplată

între secolele al XV-lea şi al XIX-lea, era de fapt o striere a spaţiului politic, nici măcar social, şi

23

nu al celui fizic. Această practică modernă a „spaţiului”, aşa cum este văzută ea din balcoanele,

lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului, nu reprezenta altceva decît o impunere a

unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute

nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”.

Geografia colonială franceză, britanică, belgiană, franceză sau olandeză demonstrează cu

prisosinţă acest lucru. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi

continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Sau,

mai tîrziu, pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv.

Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul

puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei, a codului de autoritate, a

„spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor

şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. Aceeaşi constelaţie de locuri se

regăsea în studiile locale, în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de

pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu, cu mangal sau cu

cărbuni de pămînt. Sisteme de locuri agricole/rurale, sisteme de locuri industriale/urbane, sisteme

de locuri de locuit, sisteme de locuri ale producţiei, ale puterii, ale plăcerii, acesta era obiectul

studiat de geografii „modernităţii”. La diferite scări spaţiale, la diferite scări temporale, aceste

sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs, făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă, creînd în

schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de

concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice, atît pe verticală cît şi pe orizontală.

Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. Spaţiul era

cotidianul individual măsurat în bani, timp sau efort. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi

pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo

importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici.

Teoria marxistă, socială înainte de a fi pe de-a întregul economică, apare şi se dezvoltă

în acest cadru implicit, spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. În plus,

marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică, redusă la

spaţiul urban şi proletarizat, cu toate rupturile, inechităţile şi decalajele sale spaţiale. Din

multitudinea de sisteme de locuri, marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor

urban-industriale. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat

6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă, de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. Atunci din cauza preapuţinului, astăzi din cauza premultului de informaţie.

24

revoluţia industrială. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al

cuvîntului, înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de

clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). Această tară

avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. Una dintre cele mai coerente teorii

„spaţiale” de sorginte marxistă, cea a centrului şi periferiei, va fi incapabilă să atingă nivelele

mezospaţiale de analiză, fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de

studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. Oraşe şi State. Acelaşi lucru în esenţă dar la

scări spaţiale opuse. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale, regiuni

infranaţionale, uniuni de state) erau accidente, reminiscenţe, întîmplări, destinate să dispară sau să

fie transformate. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau

în final să compună locurile lumii.

Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei, după cum am arătat mai sus,

impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate, organizate. Trebuia inventat un

limbaj spaţial, trebuia inventată o teorie spaţială. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja

tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc,

regiune, ţară, stat. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. Pentru geografii şi economiştii

germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim

cu distanţă sau cel mult cu întindere. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute, în

fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. Apoi, spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca

din neant termenul de spaţiu şi, imediat, cel de teritoriu. Conceptul de spaţiu, reflectare a

atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului, a ajuns relativ repede un cuvînt

insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti, care au îmbrăţişat imediat termenul de

teritoriu, cu rădăcini obscure, venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago.

Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra

spaţiului construit, pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”.

De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate

fundamentală. Pentru americani, primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului, respectiv

regional policy, teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat, incomplet construit, dar

asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory, North-West

Territory). Invers accepţiunii milenare, latine, în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim

apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. Terroir (ogor) sau ţară şi, încă mai mult, ţàrină,

sînt probe incontestabile. Accepţiunea americană, strict administrativă, era legată de ideea de

frontieră mobilă (the Frontier, the Pioneer Frange), de cea de administraţie-administrare, de cea de

autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din

25

territory. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”, în the Territory erau localizaţi cei care

aveau, într-un fel sau altul, să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. În spaţiul

american, the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de

border, care înseamnă limită inflexibilă, element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin

urmare în mitului fondării federaţiei americane. Sensul latin implica înrădăcinare, afectivitatere,

recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini, frontieră rigidă. Ambele accepţiuni aveau aerul

de a conţine ceva spaţial şi, mai mult, ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu:

relaţiile piramidale de autoritate. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant;

territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru, oferea constelaţiile de locuri

pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. Geografia marxistă

se născuse cu adevărat.

Spaţiul, aşa cum este înţeles astăzi, este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale,

individuale sau comunitare, care urmăreau eficienţa economică, în vreme ce teritoriul – ca spaţiu

produs, construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală, marxistă, care ţinteau

eficienţa/echitatea socială. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea

ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi

spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. Fenomenul este evident, bineînţeles, şi în

Occident, dar capătă accente stridente în tranziţia estului. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă

utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. Ne

referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui

să se zică „geografie economică”, pe cît posibil de ramură (?!), „geografie umană” sau, ca să fie

împăcată şi capra şi varza, „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească,

derivatele cuvîntului „spaţiu”, precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe

alte meridiane, sînt quasi-absente, evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi

amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”, ce beneficiază de cîteva

zeci de definiţii.

Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de

fapt o descoperire a spaţiului, sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific, fenomen

care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone, mai pragmatice.7 În

secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, cînd geografia tradiţională fabrica pe

bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor, ştiinţele economice,

embrionare încă, încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor

implicaţi în activităţile de fabricare, distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. 7 Primul organism destinat amenajării teritoriului, Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA, în 1933; un an mai tîrziu, în 1934, au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils, care aveau aceeaşi menire.

26

Fig. 1 - Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii

generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane

deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent; cu cît serviciile sunt mai specializate, cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă; din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri, inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări;

2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul, banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei);

3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice; din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului; hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe;

Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a

controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese

(b: hubs and spokes – butuce şi spiţe).

În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a

culturilor agricole în jurul unei pieţe, localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de

distanţa dintre producător şi consumator. În 1909 economistul german Alfred Weber publică

rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care

amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. În 1933, geograful

german Walter Christaller, plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean

Reynaud (Robic, 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a

sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi

dezvolta (fig. 1). Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch, modelul

27

christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie

după 1950.

Interesul imediat al acestor modele, iniţiate în economia spaţială sau în geografie, este

acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. Indirect – şi incomplet am putea

spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. Din

pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie

spaţială în cadrul unui model unic, şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede,

pentru cîteva decenii, această cale. Chiar şi în aceste condiţii, introducerea metodelor de

cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie.

Între 1953 şi 1960, la Universitatea din Seattle, Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea

unui grup de cercetători care, plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată

o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann, 1953; Boyce, 1980), va instituţionaliza geografia cantitativă.

Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei

germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice, fie

metodologice din fizică, statistică şi matematică. Scopul acestei discipline, văzută de mulţi

geografi drept o anexă metodologică a geografiei, este acela de a sesiza, prin măsurători şi calcule,

existenţa structurilor spaţiale, normalizate prin intermediul legilor statisticii. Visul lui Schaëfer se

transformă astfel în realitate, geografia căpătînd valenţe nomotetice, tocmai atunci cînd lumea

ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate.

Valul cantitativist, bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra

ordinii spaţiale” (Claval, 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada, apoi, între 1958 şi

1962, face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia, fenomenul fiind facilitat de activitatea

unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett, Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt.

Pînă în 1970, geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală, în

Polonia, URSS, Japonia şi America Latină. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să

îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography, noua geografie, iar David Harvey,

promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei, i se erijează în epistemolog, calînd-o

între dogmele pozitivismului logic (Claval, 1998).

Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii

de laborator, înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele

experimentale, stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. Posibilitatea studierii

interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Modelele matematice şi fizice,

coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi

28

apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau

mai degrabă de comportamente spaţiale

Fig. 2 - Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din

România

Modelul utilizat are forma tt

i ij jj

n

P F d m+

== ∑1

1( ) , unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în

unitatea i; F(dij) este funcţia de distanţă utilizată, iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j, descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t, t+1] cu unitatea i. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată, potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii, estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze, deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i; b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). Dacă Pi este potenţialul locului i, dacă dij este distanţa între locurile i şi j, dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij), şi dacă mj este efectivul de

populaţie al unei unităţi j oarecare, modelul poate fi scris după cum urmează: P m p di j ijj

n

==∑ * ( )

1 sau P m Di j

j

n

==∑ *

1.

Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari, este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu, în text. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru, caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. Astfel, ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare, deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre... (Groza, 2000)

Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului), iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2, şi nu cu –1,8 sau 1,9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model.

29

. În fig.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de

interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de

învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România.

Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale

văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre, poli) integrate în reţele (materiale,

imateriale, fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate, cîmpuri de forţă). Toate

acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate, ajustate, administrate. Nu este greu de înţeles de

ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă, precum Harvey au promovat într-o primă

fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului.

Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru

totdeauna. Ele evoluează conform principiilor eficienţei, fie aceasta spaţială sau economică şi,

prin aceasta, sunt permanentă sursă de inegalitate. În plus, în noua geografie spaţiul devine mişcare iar

mişcarea presupune incertitudine, deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict

raţional, precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice

majoritatea teoriilor economice. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste

asupra socialului. Lipsiţi de o teorie a spaţiului, pe care Marx îl lăsase precaut la o parte,

cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului, în termeni de coduri de putere aplicate

unor suprafeţe apropriate. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure, sociologul francez

Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie

socială a spaţiului. Publicată în anii ’70 (Lefebvre, 1974), teoria sa oferă o abordare seducătoare a

unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de

practicare, de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian.

Figuri artificiale, teoretice, care au terorizat matematicienii începînd cu a doua

jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute,

fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. Mandelbrot, în anii ’70, ca fiind principiile

elementare ale formelor din natură. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii, oraşele,

reţelele de transport, comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu, fractalii

prezintă o trăsătură esenţială, cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare.

Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. Mărirea

unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi

aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau,

de ce nu, pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor

unei comunităţi.

30

Fig. 3 - Fractalii sau invariantul scalar.

Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismul-

umanismul, geografia radicală, etnogeografia, geografia culturală), spaţiul lefebvrian continua să

fie a-dimensional, redus la stadiul de concept, nelegat de realitate decît prin intermediul

subiectivităţii cercetătorului, situaţie asemănătoare cu cea din filosofie, sociologie şi chiar din

economie. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative, care a reuşit să

31

impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a

subiectivităţii cercetătorului, cît şi a individului sau a populaţiei analizate.

Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor

dure” precum fizica, matematica şi astronomia anilor ’70, cînd acestea şi-au făcut mea culpa

recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor, a ordinii sau a relativităţii absolute, deschizînd noi

drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos, stabilitate dincolo de echilibru,

structuri disipative), a avut ecouri profunde şi în geografie. De data aceasta însă geografia nu a

rămas, ca de obicei, în urma ştiinţelor avangardiste. Prin forţa lucrurilor, abilitatea sa de a

desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale, combinată cu forţa

geografiei cantitative, au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme.

Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a

imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Spaţiul ca metaforă.

Geografia cantitativă a reuşit să se apropie, chiar dacă într-un mod rigid, de structurile

complexităţii, descoperind existenţa invariantului spaţial. Spaţiul ca măsură. Geografia actuală

încearcă o sinteză a celor două căi. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea

în discurs şi metodă a invariantului scalar, care să cuprindă, să îmbine, să sintetizeze într-o singură

metaforă, spaţiile fizice, spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează, funcţionează şi dispar

simultan sau stroboscopic, la toate scările spaţiale. Poate să fie geometria atemporală a naturii,

fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. 3) soluţia finală?

Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ.

Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. Mai mult, ei pot măsura haosul, aşa cum

fac deja în fizică, unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor

stranii (les attracteurs étranges). Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele

sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare, ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale

iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta.

5. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă

« Nu există geografie, există doar geografi ».

Robert Clozier

Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la

antichitatea greco-romană, în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în

antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi

32

un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei

europene.

5.1. Geografia antică

Ca şi alte discipline, şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din

bazinul mediteranean. Iniţial, geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8, respectiv

lumea locuită cunoscută de vechii greci. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile

miceniene, doriene şi ioniene), apărute la începutul mileniului al II-lea Î.C. şi pînă la moartea lui

Alexandru Macedon în sec. IV Î.C., spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut

o expansiune continuă. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului, grecii au colonizat întreg

bazinul Mării Mediterane, cu extensii spre Marea Neagră, spre Orientul Mijlociu şi spre amontele

Nilului. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor, lucru

favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. Oraşul este prin

excelenţă locul de concentrare a oamenilor, a bogăţiei materiale, a ideilor, a informaţiilor; oraşul

este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele, devenind astfel

punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor, povestirilor şi zvonurilor aduse de

aceştia. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale, militare şi economice.

Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.C.-425?Î.C.), către sfîrşitul Greciei

clasice, să scrie monumentala sa Istorie, în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii

asupra oikumenei, lumea cunoscută a epocii. Opera lui Herodot, revendicată ulterior de istorici şi

de geografi, a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană, ecourile sale

reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. Istoria învăţatului grec a

însemnat începutul lungii perioade descriptive, enciclopedice, care a caracterizat geografia vreme de

peste 2000 de ani.

Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia

geografiei. Filosofia lui Platon (428?Î.C.-347?Î.C.), axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea

sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează

realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei. Mult mai

importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î.C.-322? Î.C.), elev al lui

Platon care, opunîndu-se maestrului său, a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite.

Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent, de un dat intelectual a priori

care pentru Aristotel era spaţiul. Filosofia aristoteliană, a deschis calea considerării spaţiului şi

8 din gr. oikos = casă, locuinţă; gê oikuménê = pămîntul locuit

33

timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale, absolute, care nu servesc decît determinării poziţiei şi

momentului unui obiect, proces sau fenomen. Această concepţie, care a început să fie criticată abia

în perioada Renaşterii, a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în

adevăratul sens al cuvîntului. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu

atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale.

Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică, desfăşurată între

moartea lui Alexandru Macedon (323 Î.C.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană,

Cleopatra (30 Î.C.), cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul

Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la

fluviul Amu-Daria). În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore.

Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se

îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief, hidrografie, climă) şi asupra

diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică, tipuri de societăţi şi de oraşe,

organizări economice, etc.). Continuînd tradiţia deschisă de Herodot, o serie de învăţaţi (printre

care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători, marinari,

militari, negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor

prin lumea elenistică. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii

romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor

popoare, marile curente de migraţie şi de colonizare, originea şi evoluţia formelor de organizare

statală). În acest context, informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în

legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. Acest fapt a deplasat uşor interesul către

aspectele sociale ale realităţii, atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi

plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi, în

ceea ce priveşte geografia, în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea.

A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. Plecîndu-se

de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut, savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a

universului, creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu

de sfere celeste pe care erau localizate astrele. În această lume a spaţiilor sferice statice, era foarte

uşor ca, pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti, să se calculeze poziţiile diferitelor locuri

de pe planetă. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată

în diferite locuri de la nord la sud, geografii epocii (Eratostene, Marynos din Tyr, Ptolemeu) au

putut măsura întinderea lumii cunoscute. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene

care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii, corespunzînd unei

34

distanţe unghiulare de 7°12”. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului, geograful grec

a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii, respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9.

Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei

însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a

împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei.

REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ

Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena), geografia antică este o disciplină de factură

enciclopedică, ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii –

de la kosmos = univers), a lumii (în lucrări numite geografii - de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii - de la khorê =

loc).

Herodot (484?-425? î. Cr.) – învăţat grec „părintele istoriei”

- născut la Halicarnas, în Asia Mică, Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria

(= anchetă, cercetare în lb. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul

călătoriilor sale. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon.

Eratostene (276-194 î.Cr.), astronom, matematician şi geograf grec

- realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît

2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2).

Strabon (58?î.Cr.-21/25 d.Cr.), istoric şi geograf grec

- Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, cînd este tradusă în latină la Roma,

în 1470;

- studiind relaţiile dintre om şi mediul natural, Strabon studiază originea popoarelor, migraţiile acestora, constituirea

imperiilor, etc.; Mai aproape de istorie, scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd

cu secolul al XIX-lea

Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. Cr.), matematician şi geograf grec

- pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator); cercetările sale sînt cunoscute indirect, prin

intermediul operei lui Ptolemeu

Ptolemeu (90-168 d.Cr.), geograf şi astronom grec

- Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea, cînd este tradusă la Florenţa de un

învăţat bizantin, Emmanuel Chrysoloras

- Ghidul geografic - poate fi considerat primul tratat de geografie matematică; prezintă patru procedee de proiecţie

cartografică, mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr)

Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.Cr.), naturalist roman

-Istoria naturală, adevărată enciclopedie a timpului său, a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între

1469 şi 1532

9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007,864 km.

35

Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat

harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. Cultura greacă a fost preluată în

mare măsură de cea romană. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane,

fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă

vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian, Seneca stoic iar Cicero era

descendent al Noii Academii). Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani, Plinius cel Bătrîn, a

utilizat ansamblul lucrărilor greceşti, completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru

realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale, din care două (a treia şi a patra) erau destinate

geografiei. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman, cu întreg cortegiul de evenimente pe

care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea, a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea

ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. Evoluţia politică şi

culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”, respectiv cea urmaşă a Imperiului

Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului

Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism).

5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii

REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. XIII-XIV)

Perioadă a erudiţilor, Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice, de o reluare a

informaţiilor oferite de Strabon, Ptolemeu, Pliniu sau Pomponius Mela, completate cu cele ale enciclopediştilor

medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele:

- Sfera, în care Sacrobosco (Paris, 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale

Antichităţii; tradusă din latină în franceză, italiană, spaniolă, engleză, ebraică, lucrarea se găsea în toate bibliotecile

vremii

- Speculum, de Vincent de Beauvais (1245), compilaţie a cunoştinţelor antice, organizată în patru părţi dintre care

Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic »;

- Cartea tezaurului, a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente.

Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324), în special Millione (sau Cartea minunilor lumii), pe baza

căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor

călătorului veneţian.

36

REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene; caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice), cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie), cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice, realizarea hărţilor, portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin, Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini), cu titlul Historia Rerum ubique gestarum, în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly, Marco Polo, Odoacru din Pordenona, etc.); SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493, este prima atestare a Americii; tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis, aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494, la Roma, Paris, Bâle şi Anvers; în limba germană nu este tradusă decît în 1497); -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect, prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539), care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute; -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica, publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo, vicere di Spagna e almirante de la insule Indie, alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale; una din versiunile jurnalelor sale, numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa, la Saint-Dié des Vosges, unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521), în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes, din 1507, consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America, după numele navigatorului florentin. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii, Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 - Odată trecută febra descoperirilor, are loc un proces de triere a informaţiilor, de verificare, de comparare şi de corectare a acestora, fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: - veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557), cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi; primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti, Varthema, Cadamosto, Vasco da Gama, Cabral, Alvarez, Pigafetta, Leon Africanul); al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo, Hayton, Rubrouk, Paul Jove), Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno); al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr, Vespucci, Verrazano, Cortés, Cabeza de Vaca, Coronado, Orellana, Oviedo, Cartier). - englezul Richard Hakluyt (1553-1616), cu trei volume publicate în 1589, care păstrează structura lui Ramusio, însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher, Raleigh, Drake, Hawkins, Davis, Cavendish, etc.): Principal navigations, voyages and discoveries of the English nation, made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. - englezul Samuel Purchas, discipol al lui Hakluyt, care publică în 1625 Hakluytus Posthumus,or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others, în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor, rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei - flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt, între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale, numite şi Micile Călătorii, şi 13 volume pentru Indiile Occidentale, grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt, între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume, începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien, o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. - flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi, Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam, care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze.

37

3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. Schöner: Luculentissima descriptio (1515), Opusculum geographicum (1533) -P. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524), tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius, la Louvain (Belgia de astăzi) - elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) - germanul Sebastian Münster – Cosmographia, Bâle, 1550 b) Aria latină: - portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) - spaniolul Martin Fernandez de Enciso - Suma de Geographia (Sevilla, 1519), adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) - portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) - spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană, italiană, engleză şi franceză - spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551), tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne, în 1573 (Regiment of the Sea) - francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine - De Mundi Sphaera, sive Cosmographia libri V (1542)

5.3. Geografia modernă

La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală, geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită, ca parte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fără teritoriul său ».

SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială; primele enciclopedii

(Bernard Varenius, geograf olandez de origine germană, 1622-1650 – Geographia generalis, 1650; Conrad Malte-Brun, geograf francez de origine daneză, 1775-1826 – Geographie Mathématique, physique et politique de toutes les parties du monde, 1803-1807)

38

Fig. 4 - Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne

Fig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne

39

Fig. 6. – Schiţarea constituirii geografiei moderne

Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. Ratzel (sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)

Botanica Zoologia Antropologia Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia

Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor)

Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor)

Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. Ratzel

(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)

Ştiinţe naturale şi umane Subdisciplinele geografiei Probleme abordate de cercetarea geografică Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice

Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică

Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice

40

Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. Conform logicii lui Ratzel, geografia umană joacă trei roluri foarte diferite :

- geografia umană este o demografie spaţială. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt,

variaţia densităţilor, « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii, fronturi pioniere, creştere demografică internă;

- geografia umană este o antropologie spaţială. Completînd antropologia, antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele, limbile, modurile de trai, gredele de civilizaţie (vînători itineranţi, păstori nomazi, agricultori sedentari, etc. );

- geografia umană este o ecologie umană. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte.

Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar, materialele de construcţie ale locuinţei sale,

precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor, succesiunea anotimpurilor,

creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca, viaţa şî manifestările

culturale (sărbătorile).

(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)

41

Fig. 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării

42

Fig. 8 – Revoluţia cantitativă

6. Geografie fizică şi geografie umană

“ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un

fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană, fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie, climatologie, biogeografie în geografia fizică, geografie urbană şi rurală în geografia umană. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic, ce uită adesea gradul de antropizare al planetei, derivînd către geologie, şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”.

Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe

Geograful şi epistemologul Ron J. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre

geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare.

Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice.

10 Citat de Frank Débié, 1995 11 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte; prin urmare natura (esenţa) unui lucru, proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent, spontan, originar) în respectivul lucru, proces sau fenomen.

43

În geografia fizică, mecanismele subiacente determină fenomenele. Problema care se

pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci

de o combinaţie de mecanisme multiple, nu toate cunoscute, dar care au o dinamică temporală

lentă, schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. Butada compozitorului italian

Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît

pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. Prin urmare, geografia fizică, aidoma

celorlalte ştiinţe ale naturii12, se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui

număr cît mai mare de mecanisme, precum şi asupra combinării acestora. Odată descoperite şi

înţelese, aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. De exemplu

circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea

timpului; ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele

sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. Scăderea temperaturii globale

conduce la instalarea perioadelor glaciare, în care mari volume de apă sînt scoase temporar din

circuit, fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. Creşterea temperaturii din perioadele

interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. Evoluţia geografiei

fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau

necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. Se poate observa că

principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică,

de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală.

În geografia umană, mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor

sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue; procesele care materializează realităţile

studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze

exterioare. Mai mult, ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. Accelerarea

proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai

rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece, fenomen numit

tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de

ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. Industria le-a distrus sau le-a transformat în

12 Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei, cuvîntul natură trimite la physis, respectiv la alcătuirea materială a lumii, precum şi la caracteristicile naturale (lat. physicus, gr. phusikos) ale acesteia. 13 În opinia lui Töffler, tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. Astfel, generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii, cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. În prezent, dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari, pentru studii sau pentru un loc de muncă), lărgeşte sfera de « prieteni », însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid; un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om; un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani, etc.

44

profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). Organizările industriale (regiuni, axe, centre

industriale), care păreau veşnice, sînt complet modificate, sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani, de

organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar

aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea, ci şi de a înţelege transformarea

acestora. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei

actuale (fig. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a

geografiei umane.

În spaţiul belgian, dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a

cunoscut o translaţie spaţială multiplă. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită

activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale, în vreme ce Valonia

rămăsese o provincie periferică, rurală şi săracă. Comerţul şi agricultura Flandrei, beneficiind de

cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei

germenilor revoluţiei industriale, care vor apare în Valonia, bogată în zăcăminte carbonifere şi

beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene.

Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură, meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi

sistemul politic, aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. Deoarece sursa

bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia, Flandra devine săracă şi se supra-populează.

Această stare de lucruri, dezastruoasă la început, se transformă în avantaj odată cu introducerea

votului universal, care oferă puterea celor mai mulţi. Pe fondul urmărilor crizei economice din

1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale, care caută mînă de lucru

ieftină şi ieşiri rapide la ocean, Valonia va pierde treptat supremaţia.

Se observă aşadar faptul că, fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru,

deseori puţin vizibile, nu se poate explica apariţia, evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în

loc.

Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care

separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme

relativ stabile, în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o

transformare rapidă şi neîntreruptă. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a

identifica, de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme, în timp ce în ştiinţele umane

accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. Adeasta este una dintre

explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît

de geografia fizică, rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în

concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton.

45

Fig. 9 – Economie, politică şi tectonică teritorială în Belgia

(după Christian Vandermotten)

Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra

taxonomiei ştiinţelor geografice, într-un peisaj epistemologic înfocat, cadru pentru interminabile

dispute ştiinţifice între geografi (v. Donisă, 1977, p. 85-89). În cele ce urmează vom încerca să

demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane.

46

6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă

Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu

este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Această dihotomie este rezultatul aplicării

principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. Deosebirea

ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu

atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline, instanţele

administrative, elevi, studenţi, etc.).

În cadrul geografiei, disputele ridicate de existenţa a două geografii, fizică şi umană, au

fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea, în

perioadele de criză, a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum

societăţile de geografie, secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele

ministeriale de profil). Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne:

conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa, între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în

Germania. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente

au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. Deoarece

« comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană, geografia fizică a fost lent

marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale, fie şi-au « umanizat » discursul

şi metoda. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa

Central-estică, unde geografia fizică, inertă din punct de vedere ideologic, a fost lăsată să evolueze

liber între 1950-1990, pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de

la începutul secolului al XX-lea. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană

în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60

deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic

către nivelul tradiţional de cercetare, cel mezospaţial, care îmbină ambele direcţii de cercetare ale

geografiei. În plus, analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul

geografilor, care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale, fie ele şi ştiinţifice, pot controla

mersul disciplinei, ci dinamica generală a societăţii, singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie

ale ştiinţelor geografice. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este

14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. Astfel, viaţa, ca fenomen biologic, nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi, molecule, enzime). În cazul nostru, geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale, respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale.

47

artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei, care a rămas unitară dincolo de diversele

dispute teoretice.

Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice

asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie

holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. Holismul epistemologic15 postulează ideea

că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii

teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément, Démonque şi

alţii, 2000). Pentru a-şi finaliza eforturile, cercetarea geografică, oricare ar fi obiectul asupra căruia

s-ar focaliza, este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un

moment dat. Prin natura lor, cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure

subdiscipline geografice. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific

un studiu de climatologie, la orice scară ar fi el realizat, dacă acesta se limitează la a descoperi şi

explica mecanismele naturale implicate, fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot

interveni (modificarea albedoului, a coeficientului de rugozitate spaţială, a compoziţiei fizice şi

chimice a aerului, a cuverturii vegetale, etc.). Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane:

reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare;

accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia

teritoriului analizat; intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a

dezvoltat, etc.

Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare

doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. În chiar interiorul

geografiei fizice, reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic, este

imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline.

Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie, geomorfologie,

biochimie, biofizică, agronomie, climatologie, biologie sau din ştiinţele sociale. La fel,

geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de

geologie, astronomie, meteorologie, hidrologie, geofizică, topografie. În plus, puţine mai sînt astăzi

mediile care să se mai poată numi medii naturale. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu

încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care

depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). Dacă

pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada

sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii, revoluţia

15 Holismul epistemologic (de la gr. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916).

48

industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus

în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător.

Situaţia actuală a Terrei, în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor

umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor

glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii

cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau

umane.

Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că, neavînd un

obiect propriu de studiu, disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin

urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. Cu alte cuvinte, ele sînt lipsite de atributele esenţiale

care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă

foarte clar că disciplinele geografice, fizice sau umane, nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare

către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. La nivel microscopic geografia fizică este

incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie, de

chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la

scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă

îndeaproape de comportamentele individuale; (socio)psihologia are mijloacele necesare pentru

sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective; ştiinţele economice şi-au

construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime

funcţionarea individului economic (familie, firmă, întreprindere, stat); ştiinţele politice şi-au

dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii, etc. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel

macroscopic: astronomia, astrofizica, geofizica, geologia, meteorologia, psihosociologia

mulţimilor, demografia, macroeconomia, politica relaţiilor internaţionale, toate vor fi întotdeauna

mult înaintea ştiinţelor geografice, care, dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare, ar

face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură…

« Există părerea că un studiu geografic, cel puţin de geografie regională, sub pretextul

că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om, consistă în enumerarea unor informaţii într-o

ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică, relief, climat, hidrologie, vegetaţie,

16 CD-ROM Encyclopædia Universalis, articolul « Milieu naturel ». 17 Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor, metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate), cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative; scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale, ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). Spre deosebire de cercetarea normală, care este statică, cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare, v. Thomas Kuhn, 1983).

49

populaţie şi aşezări, activităţi şi producţii, schimburi comerciale, totul însoţit sau precizat de

nenumărate date statistice. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va

împiedica să rămînă doar o caricatură, deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte

discipline (geologie, meteorologie, hidrologie, biologie şi pedologie, demografie şi istorie,

etnosociologie, economie şi tehnici diverse). Geograful apare astfel ca un tîlhar, ca un parazit, iar

aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al

universităţilor ?»18.

Pentru a se apăra, geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste

segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic, privit ca o organizare

complexă şi sintetică a realităţii, cuprinzînd simultan toate obiectele, procesele şi fenomenele care,

fiecare în parte, constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale.

Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea

geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile

analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior.

Această stare de fapte este îngrijorătoare, iar lucrurile nu se opresc aici. O privire

rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern, cu excepţia

clasicilor (von Humboldt, Ratzel, de la Blache, Davis), nu a marcat profund cunoaşterea umană.

În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi

de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget, Karl Popper, Michel Foucault, Thomas Kuhn), geografia este

absentă. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din

ştiinţele sociale. În schimb, în majoritatea scrierilor geografice, fie acestea teoretice,

epistemologice, metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii

ale cunoaşterii ştiinţifice; frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială

respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. Geografia apare astfel ca o disciplină

secundară, tolerată, cu caracter enciclopedic, bună cel mult să contribuie la dezvoltarea

cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul

geografic19.

Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti, prezentate

anterior, această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne, respectiv originii sale duale:

mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. O

analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 CD-ROM Encyclopædia Universalis, articolul “Géographie” 19 Există state unde învăţămîntul geografic este absent, locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic, precum laografia din Grecia (din gr. laos=popor). În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar, cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia, Japonia, etc.

50

premergătoare apariţiei geografiei moderne, mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII).

În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei.

Geografia Renaşterii, axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul

informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor, militarilor şi marinarilor, ajunge la un nivel

imposibil de depăşit. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de

informaţii devine imposibil de stăpînit. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere

ale epocii – se deplasează către domenii precise, impulsionate de invenţiile legate de

instrumentarul ştiinţific. Ştiintele de sinteză, precum geografia, lasă locul ştiinţelor specializate:

meteorologia, hidrologia, topografia şi cartografia, geologia, biologia, economia, ştiinţele politice,

istoria. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului, empirismului şi sensualismului20, bazate pe

ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. Nu puteau fi ştiinţe decît

acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi)

universale. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica, geometria, fizica,

astronomia) şi a celor naturale (chimia, biologia, geologia) sau tehnice (mecanica, optica,

hidrologia, meteorologia).

Orientate către micro sau către macrocosmos, aceste ştiinţe produceau în serie

clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate, descoperind noi şi noi mecanisme naturale

fundamentale. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor

fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial

« fizică socială »), economia, ştiinţele politice, etnografia21. Rămasă descoperită din punct de

vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi

macrocosmosului), geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic.

Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o

teorie a geografiei fizice (Geographia generalis, 1650) a rămas fără urmări importante. Singura

« nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial), în care geografia

evoluase încă din antichitate, şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole

enunţate, culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între

1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826).

Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul

metodologic care, deşi schematic (observaţia şi descrierea), făcea posibilă încadrarea realului vizibil

într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. Efervescenţa renascentistă

condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local, 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului, « Taxonomia Geografiei umane ». 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi; şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie.

51

cel regional şi cel planetar (Broc, 1986). În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi

1635), abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită, ca

parte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea Lumii [Universului, n.n.]. Chorografia este

descrierea specifică a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva

decît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fără teritoriul său ». Rămasă la nivelul descrierilor

generale a locurilor, regiunilor şi planetei, geografia a fost surprinsă, cum am arătat, de

specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice, declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în

secolul Luminilor22. Dezorientaţi, geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale

paradigmei în curs, ceea ce a avut două consecinţe principale.

Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul

stufos şi ineficient al geografiei-mamă. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale,

unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora, alcătuind tandemuri inseparabile: geologie

- geomorfologie, meteorologie (climatologie) - geografia climatică, biologie - fitogeografie şi

zoogeografie, hidrologie - hidrografie, pedologie - pedogeografie. Identic au reacţionat cele ce mai

tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. Sub impulsul economiei clasice

britanice, savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765), aflat din 1758 la conducerea

secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei

geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică, economică şi

etnologică asupra teritoriului rusesc, ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma

astfel evoluţia acestor discipline. În Occident, geografii încep să schiţeze geografia urbană şi

geografia rurală, în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia.

A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil,

în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să

explice aceste realităţi. Clasificarea formelor de relief, a organizărilor hidrografice, a climatelor, a

localităţilor urbane, a celor rurale, a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în

această perioadă. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de

cercetare proprii nu au apărut, cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. Chiar dacă

cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic,

geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice:

22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. Lumières şi germ. Aufklärung). Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală, respectiv interpretarea cuvîntului divin, şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct, fără intermediere divină, prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale, înnăscute, a omului).

52

« În toate aceste domenii, ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau

biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. […] Cercetători, ingineri şi tehnicieni de formaţie variată

se concentrează asupra acestor nivele. Pentru geograf, incursiunile către faptele microcosmosului rămîn

limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23.

La nivelul mezospaţial, unde se combină în forme vizibile obiectele, procesele şi

fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice, reacţii

biochimice, comportamente individuale, gravitaţia, magnetismul terestru), realitate este extrem de

complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. La acest nivel

reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată

fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. Faptul este extrem de evident în geografie:

nu există două locuri identice, două procese identice, două fenomene identice. Din această cauză,

cu tot efortul său teoretic şi metodologic, geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe

moderne nomotetice24, condamnată să practice un demers descriptiv, idiografic25, sursă a gravei

crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial.

6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ?

Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale

specificităţii sale ca ştiinţă, precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Specificul geografiei este

acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare.

Regiunea geografică (după A. Bailly, 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard, 1967). Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii, geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială, subansamblurile teritoriale, structurile sau subdiviziunile regionale, la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat, într-o manieră sistemică, specificul relaţiilor dintre om şi mediu. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică, subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. Regiunea, în calitate de concept ştiinţific, are o istorie îndelungată.. Încă din sec. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice, pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi

23 P. Claval, 2001, p. 46 24 De la gr. nomos=lege, regulă; ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit, bazat pe axiome, teoreme sau legi irefutabile (din lat. refutare=a respinge; refutatio=argumentare de respingere a unei idei). 25 De la gr. idios=propriu, specific; demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte, procese şi fenomene singulare, cu trăsături specifice, individuale, incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte, procese sau fenomene; aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea, de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale.

53

regiunea naturală. La sfârşitul sec. al XIX-lea, apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie, respectiv pol, punct central atractiv, punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie, în contextul apariţiei ecologiei). În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache), punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. Genul de viaţă, văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare, creând un mediu geografic specific, va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. În perioada interbelică, regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). Tot acum, conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W.Christaller). Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni), rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J.Ancel în studiul frontierelor). După 1950, se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe, în funcţie de un pol sau de un centru dinamic, organizator al structurilor spaţiale), poli, reţele, ierarhie. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. George, 1959). Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională, spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini, revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic, regiunea de amenajare (de dezvoltare), care combină elemente specifice regiunilor naturale, istorice, funcţionale sau economice.

Regiunea este după cum se observă un concept dinamic, legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. Interesul comparativ, dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic, bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. Concepte precum, tramă industrială, sisteme industriale (districte, zone, medii inovatoare), reţele de transport, memorie istorică (peisaje, identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor, analiza difuziunii spaţiale, conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni, resurse, capitaluri, tehnologii, informaţii, actori, mijloace, strategii etc. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile, specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. Astfel regiunile pot deveni izotropice, omogene şi polarizate sau anizotropice, fără centralitate şi discontinue. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise, indiferent de nivelul de abordare (global, regional sau local), de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun, permanenţe, specificităţi, ritmuri, intensităţi etc.

Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu

mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale, geografia nu

aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane.

Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu, geografia a început

să se definească drept o ştiinţă de frontieră, alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade

(ecologia urbană, biofizica, ingineria genetică, etc.). Toate ştiinţele de frontieră se află mereu

« între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte, între natură şi tehnică, între

mineral şi biotic, între mediul natural şi mediul antropic, între teorie şi praxis (aplicaţiile practice),

etc. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei, acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii.

În ciuda asemănării obiectului de studiu, principalele sale rivale, ecologia şi mezologia (mesologia)

sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei.

Ecologia26, ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (1834-

1919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice - în care 26 De la gr. oykos=locuinţă, mediu de viaţă şi logos=cunoaştere, studiu.

54

acestea trăiesc. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră, oarecum subordonată ecologiei,

care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de

mediu. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea; conform teoriilor eco-

mezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre, fiind perfect

posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. Apogeul acestor concepţii a

fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis, 1974), conform căreia Terra este un

organism viu, diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al

transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. Gîndită ca o reacţie

(sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste, ipoteza Gaia se află încă în sfera de

interes a ştiinţelor pămîntului.

Pentru geografie, relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu

sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o

suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. În plus, spre deosebire de celelalte două ştiinţe,

geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii, relaţiile

asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură, nu

numai dinspre natură către societate).

Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. Regionarea nu

trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai

omogene. Regionarea geografică, spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte

doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele

omogene ale unui spaţiu oarecare. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice,

socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan

orizontal, respectiv cele realizate între diferite medii (naturale, antropice sau complexe). Ori, în

plan orizontal, parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. Geografia este singura

ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene.

Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizico-

chimice. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care

invadează uscatul. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea

lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta

27 De la gr. mesos=de mijloc, intermediar, median şi logos 28 Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii, în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe, teoria sa ar fi distrusă. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine, furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste, ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. 29 De la gr. homos=egal, asemănător, acelaşi (opus lui heteros=altul, diferit ) şi gr. gennan (lat. geno, genere) = a naşte, a produce, a crea, a genera; omogen=care are aceeaşi geneză, aceleaşi trăsături, nediferenţiat; eterogen=care are geneză diferită, diferenţiat.

55

mai departe mîlurile care, depunîndu-se, vor crea cîmpiile aluviale. Distanţa este aceea care

controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul

centrului inovator. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor, de avansarea şi de

intensitatea avansării fronturilor pioniere. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor

cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Distanţa este cea care, în cele din urmă, caracterizează în

esenţă spaţiul geografic, diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. Acest parametru induce în

geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. Despre regiune şi regionare, ca şi despre

problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. Pentru ceea ce

dorim să demonstrăm, şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară, este suficient deocamdată

să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului

singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Rămîne însă de demonstrat

dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului

de ştiinţă al geografiei.

Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte

diviziuni date a priori, fie naturale (văi, munţi, deşerturi, continente), fie antropice (oraş, stat,

ducat, regat, imperiu). Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat

pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei), între 1882 şi 1891, de către zoologul

german Friedrich Ratzel31. Venind dinspre ştiinţele naturii, Ratzel era produsul tipic al mediului

ştiinţific german, aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea

netă între natură şi cultură. Intrînd pe tărîmul geografiei, Ratzel a trebuit să facă o serie de

concesii acestei ştiinţe, guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter, adept convins al concepţiilor

lui Herder. Filosof al istoriei, Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor,

care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu

care se integrau în ciclurile naturale. Cu toate acestea, civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu

erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale, ci de forţele pe care le dobîndea

comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. Altfel spus, istoria şi nu natura era

cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Sub influenţa lui

Ritter, impregnat de filosofia herderiană, Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care

studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului, prin prisma relaţiilor pe care aceştia le

stabilesc cu diversele medii în care evoluează. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era

peisajul (lanschaft-ul). Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului

ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului), se cuvine să precizăm că pentru Ratzel

30 Despre transscalarităţii v. Partea a doua, „Taxonomia Geografiei umane”. 31 Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs.

56

această ultimă accepţiune, de ţară, acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. Pentru a

deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von

Humboldt, Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat, antropizat).

Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner), cît mai ales

în Franţa (Paul Vidal de la Blache), unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în

tandem cu istoria (Berdoulay, 1981). Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct

în franceză, acela de pays32, trasferul conceptual a fost foarte rapid, discipolii lui de la Blache

dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct

interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Nuanţa herderiană a determinării istorice a

interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez, aflat mai degrabă

sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie, sociologie, ştiinţe politice şi economice). Şcoala franceză

de geografie regională, axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării

active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale

(olandeză, belgiană, elveţiană, spaniolă, portugheză, italiană, românească – prin Vintilă

Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care, după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o

ştiinţă socială.

Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care, inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei,

Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat, puţin populat şi cu organizări

spaţiale incipiente (oraşe, ferme, căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o

disciplină activă, cu puternice valenţe aplicative. În vasta sa Géographie Universelle, geograful francez Elisée

Reclus, elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache, descrisese un tip de regiune organizată

(polarizată) de un mare oraş, idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european.

Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie

(doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…), ideea de regiune polarizată, urban-industrială

s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american, în care popularea evoluase abia către

nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă.

Tot în Statele Unite, însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen

Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer, stabilit la Berkeley, în

California, el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist, care are

drept obiect principal de studiu the cultural landscape, adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. Apropiat de

etnologie, acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele »

create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni, iar pe de altă parte să

încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului, Maramureşului, Haţegului, etc.

57

lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor

geografice.

Fig. 10 – Geografie regională sau geografii regionale?

Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale »,

realizat de către E. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei

58

geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate, care îşi va dezvălui întregul său potenţial

teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial.

Avînd girul lui Ritter, elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii

ruse, care va deveni rapid sovietică şi care, din considerente ideologice, va interzice dezvoltarea

sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul

Europei controlate de Moscova, lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale,

fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul

propriu lui Alexander von Humboldt, colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost

modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. Situaţia lui Simion

Mehedinţi, fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Deşi elev al lui Ratzel şi bun

cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache, Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von

Humboldt, fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare, Terra (1931) care este un Kosmos

humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. Prin

contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen, geograf german aflat în siajul herderian

al lui Ritter, Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului

terestru, mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. Activitatea sa, şi mai ales cea a elevilor

(George Vîlsan, Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă

vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist, fapt

poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea

ţărănească din România începutului de secol XX. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un

context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în

geografia românească. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor,

Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie.

Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană, care

propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică, ţara sau

statul). Exemplul său, care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost

urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost

stranovedenie, respectiv studiul ţărilor. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel)

de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic, sovieticii vor face din geografia regională o

disciplină divizată, axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural

(landschaftologie), complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie).

Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană), situaţia

este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». La prima vedere termenul de complex

teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar

59

avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea, în confruntarea sa perpetuă cu

natura, le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. În fapt însă,

complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea

politică. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate, şi anume aceea de a face cît mai

eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte, iar pe de altă parte să

constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a

investiţiilor infrastructurale majore. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale

efemere, a priori definite, care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului

geografic. În ceea ce priveşte geografia ţărilor, aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de

către sistemul comunist. Oricine îşi poate da seama, cu nici o altă metodă decît bunul simţ, că o

ţară (un stat) este o creaţie artificială, care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment

dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de

altele. În numele ideologiei comuniste, care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a

face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen, geografii au fost obligaţi să

inventeze o aşa-zisă geografie regională care, vrînd-nevrînd, ajungea să studieze statele după

celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică, relief, hidrografie, etc…). Manualele româneşti

actuale abundă în asemenea “geografii regionale”, care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă

mai multă geografie pe … Discovery Channel.

Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca

obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză, văzută adesea

ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice, este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică

a geografiei. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare?

7. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33

Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi

prin urmare legitimitatea ştiinţifică - în înscrisurile antichităţii greco-romane34. Nu vom dezbate

aici criza de identitate a geografiei. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că

imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi, mai mult sau mai

puţin sistematizată în diversele cosmografii, geografii, chorografii şi topografii apărute până în

secolul al XVIII-lea, a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică.

33 După articolul Groza, Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu, – in Groza, O. (dir.) - « Teritorii (scrieri, dez-scrieri) », Paideea, Bucureşti, ISBN 973-596-171-7, pp. 235-250, 2003 34 V. de exemplu G. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique, PUF, Paris, I. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti sau C. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne, Armand Colin, Paris

60

Cunoaşterea şi descrierea Pământului, ca domeniu de activitate al geografiei, are

câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de

ştiinţă. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi

dat pentru totdeauna, precum este omul pentru medicină, Dumnezeu pentru filosofie ori numărul

pentru matematică. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală, pe baza

acumulărilor in situ, care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. Obiectul său de

studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice.

Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală, de juxtapunere a informaţiilor

pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. Scopul

cunoaşterii geografice, definit încă de Ptolemeu, a fost descrierea realităţii, lucru reafirmat în zorii

modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635):

"Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită, ca parte a întregului, de Cosmografie,

care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia,

respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fără

teritoriul său "35.

Deloc inocentă, descrierea Pământului, ca să nu spunem geografia, a servit

întotdeauna unui scop practic. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de

navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36;

geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a

perfecţionat artele războiului37; geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de

istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare

efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39.

Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă

şi tributară praxisului, integrată "cererii sociale", ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză

contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau

episteme. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant, reuşind

să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi

35 Citat de N. Broc, p. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620, Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques, Paris, 1986 36 Broc, op. cit., p. 37-60 37 v. de exemplu L.C. Peltier şi G.E. Pearey (1966) – Military Geography, Van Nostrand, Princeton; Y. Lacoste (1976) – La géographie, ça sert d'abord à faire la guerre, Maspéro, Paris; P. O'Sullivan şi J.W. Miller jr. (1983) – The Geography of Warfare, Croom Helm, London 38 Lacoste, op. cit.; Cl. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir, LITEC, Paris; V. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914), Bibliothèque Nationale, Paris 39 E. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie, p. 358-369 În "L'Espace géographique", no. 4, Doin Editeurs, Paris 40 J. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique, Gallimard, Paris

61

complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. Spre deosebire de celelalte ştiinţe

umane, geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a

propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane

fundamentale. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului

său obiect de studiu, ceea ce pune multe probleme epistemologice, însă aceasta nu a împiedicat şi

nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. Istoria geografiei este mai întâi

istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale.

7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei

Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu

locurile descrise, catalogate, înmagazinate. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat, fie

prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate, în funcţie de sensibilitatea autorului, fie prin

hărţi, ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale, ultime, ale lumii cunoscute la un

moment dat. Harta, aşa cum o ştim astăzi, este o invenţie recentă, în care fiecare loc este în mod

fundamental descris de coordonatele sale matematice. Primele hărţi nu sînt decât discursuri

desenate. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315), care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale

Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Primele

manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri

sistematizate. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane

poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un

pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Geograful participă la periplul călătorului care i-

a adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf.

Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Geograful şi

utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor; orice privire exterioară şi orice

abstractizare a locului le este interzisă. Locul devine unic, absolut, irepetabil, este hic et nunc

pentru orice om care are un loc, ia loc, locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a

condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44.

41 M. Foucault (1966) – Les mots et les choses. Une archéologie des sciences humaines, Gallimard, Paris 42 T. Kuhn (1983) - La structure des révolutions scientifiques, Champs, Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions, The University of Chicago Press, Chicago, Illinois, 1962 43 din gr. idios – propriu, specific, individual, cf. N. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 44 J.N. Entrikin (1991), p. 1 În The Betweenness of Place. Towards a Geography of Modernity, The Johns Hopkins University Press, Baltimore

62

Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. "Adevărul "

geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze

grafice cît mai precise a locurilor, realizată prin mijloacele cartografiei, şi prin descrierea verbală,

uneori stufoasă, a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Pentru geograf harta nu este

mută şi imobilă. Locurile de pe hartă, chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi

latitudinii, sînt vii, dinamice, evolutive. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului.

Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Această sumă de momente nu

se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului, care cunoaşte sau ar trebui să cunoască

fiecare loc în parte. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin

intermediul discursului geografic. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie

care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor

dintre obiect şi subiect. Ciprian Mihali, într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere

filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă

hermeneutică şi fenomenologică, spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectiv-

subiectiv, formal-material, a priori – a posteriori […]. Fie că spaţiul este considerat ca produs al

locului sau locul ca efectuare de spaţiu, ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului".

Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între

complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste, cu scop funcţional, ale înţelegerii

umane comune.

Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci

incomensurabilitatea46 lor. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. Militarul, marinarul,

perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri.

Ceea ce este variabil prin urmare, în ultimă instanţă, este discursul geografic; acesta este acela care

pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. Contopită cu praxisul, geografia

îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. Faptul a devenit

evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă

primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul

"adevăratelor " ştiinţe. Cu toate eforturile, nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi

nu se va depărta nicicând de cotidian.

7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute

45 C. Mihali (2001), p. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene, Paideea, Bucureşti 46 incomensurabil = care nu poate fi comparat

63

Revoluţia naturalistă, marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător

al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor

inventariate de-a lungul secolelor. Filosofia kantiană, care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui

configuraţii erau diferite de la un loc la altul, a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. Imediat

geografia a intrat în faza sa taxonomică, etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii

locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi

omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea

complexităţii naturii. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale,

asociaţii faunistice localizate, unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea

câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. Drept urmare sporeşte interesul

pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii.

Vreme de aproape un secol, sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi

mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder), "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi

culturilor, subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au

construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii

"47. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi

ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a

situaţiilor locale. Explicaţiile, tributare a ceea ce era mai stabil în mediu, respectiv condiţiile fizico-

geografice, au deviat rapid către environmentalism şi determinism, simplu surogat pentru statutul de

ştiinţă atât de mult dorit. În plus, geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între

obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie,

contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate

dinainte. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor.

7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, pe fondul sofisticării instrumentarului şi

metodelor ştiinţelor pozitive, istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele

naturale, reputate drept exacte. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă

suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile, cu limite incerte, sînt înlocuite

de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial, care devin obiectele principale cercetate

47 P. Claval (2001), p. 40 În Histoire de la géographie, p. 37-50 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographie humaine", Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea ediţie; prima ediţie: Armand Colin, Paris, 1984)

64

de geografie însă acum "peisajul nu mai este, ca la începutul secolului al XIX-lea, obiectul central

al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48.

Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Dacă se mai

vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că

regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi, inventându-şi

geografia regională, s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". Cercetarea

clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în

tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49.

Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a

avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele

naturale şi ştiinţele sociale, între obiectul şi subiectul acţiunii umane. Tensiunea exercitată asupra sa de

conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund

şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie, între

pozitivismul logic şi hermeneutică, între materialism şi idealism, între liberalism şi marxism.

Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut,

marcată de pozitivism şi de neokantianism, eforturile taxonomice au condus în mod necesar către

o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice, însă la

un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii.

Regiunile "naturale", respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti, cotidiene, dintre

societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de

grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării.

Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni

geografice, regiuni istorice şi regiuni economice, regiuni polarizate şi regiuni periferice, regiuni

urbanizate şi regiuni rurale, regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni

turistice, regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit, regiuni enclavate şi regiuni deschise, fără a

uita regiunile administrative şi regiunile-plan…

Relativitatea unghiurilor de abordare, diversitatea criteriilor de clasificare şi prin

urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă

neoidiografică în istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară

geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis, la individ şi la loc.

Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin

48 P. Claval, p. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. Espace, milieu, région, paysage (1800-1990), p. 89-118 În Jean-François Staszak (dir.) – "Les discours du géographe", l'Harmattan, Paris, 1997 49 H. Nonn (2001), p. 76-77 În Régions, nations, p. 75-97 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographie humaine", Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea ediţie; prima ediţie: Armand Colin, Paris, 1984) 50 Ph. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme, p. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie"

65

intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de

construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă

într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele

superioare de agregare, respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine

sau ideologice. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de

regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale

productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor

asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic.

7.4. Inventarea spaţiului geografic

Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. Schaefer51,

extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie", este considerat de

majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de

început al modernităţii ştiinţelor geografice. Schaefer consideră că demersul idiografic, bazat pe

descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de

sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale,

Richard Hartshorne52, după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice

sau sistematice53. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani, respectiv

până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind

geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale, deci pe orizontală, între diferitele grupuri sociale, în

opoziţie cu geografia tradiţionalistă care, privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi

mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi

irepetabili. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii, care se voia

analitică, teoretică, însetată de general, căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă

nu chiar de legi geografice. Denumită nomotetică, această nouă fază a geografiei a beneficiat de

entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa

51 F.K. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination, p. 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers", vol. XLIII, no 3 52 R. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography, p. 388-397 În J. Agnew, D.N. Livingstone, A. Rogers, ed. (1996) – "Human Geography. An Essential Anthology", Blackwell Publishers, Oxford Massachusetts, extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past, Association of American Geographers, Washington, 1939 53 P.C. da Costa Gomes, p. 257 În Le mythe de la modernité géographique, p. 255-281 În Jean-François Staszak (dir.) – "Les discours du géographe", l'Harmattan, Paris, 1997 54 E.L. Ullman (1980) - Geography as spatial interaction, University of Washinghton Press, Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. Harvey (1969) – Explanation În Geography, E. Arnold, London; W. Bunge (1962) – Theoretical Geography, Royal University of Lund, Gleerup Publishers, Lund; P. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography, E. Arnold, London

66

Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia, URSS) noua geografie nord-

americană, cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului.

Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. Mai exact spus de spaţiu

geografic. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba

conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă

spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Cum propunea Schaefer, geografia abandonează

noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. Astfel, singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56.

Fenomenul începuse mult mai devreme, şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea, odată

cu şcoala germană de economie spaţială, considerată de geografii americani de după al doilea

război ca moştenire legitimă. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte

pe cel de regiune în America de Nord; în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid, însă cu un

oarecare decalaj (1970-1980). Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în

interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Se pot face aşadar experienţe la scară

redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale

ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă

obstacol în calea mişcării. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea "

minimului efort în organizarea spaţiului, "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane;

principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii

spaţiale, etc. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa

geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. Împreună cu

economia regională, geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de

cele structuraliste. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli, centre, periferii, fluxuri,

arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială, difuzie ori polarizare,

centralizare ori descentralizare), toate foarte uşor de cuantificat, de măsurat, într-un cuvînt de

modelizat şi deci de controlat, în scopul realizării profitului pecuniar sau social, după caz.

Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet, care transformase oamenii în

docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau

împăciuitoare (geografia umanistă sau, ca să-i spunem pe nume, geografia fenomenologică şi

hermeneutică). Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar că, după părerea noastră, aceste

curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care

făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi, prin aceasta,

fiinţa umană. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei

sau a hermeneuticii. Credem că, la fel ca şi în cazul filosofiei, geografia a fost prinsă pe picior

56 P.C. da Costa Gomes, op. cit., p. 262

67

greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se

obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind

trecutul. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la

începutul mileniului al treilea este… path dependency57, care îşi propune explicit să găsească în

configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale.

7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor

Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între

funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a

permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea

teritoriului. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu, în toată bogăţia sa

semantică, a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000, adică tocmai în perioada în

care individul era abandonat fie de către statul "providenţial", fie, mai la sfârşitul perioadei, de către

statul comunist. Dereglementarea economiei, retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din

sistemul "pactului social", neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea

timpurie, toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală, neierarhizate şi din ce în

ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc.

Mulat pe ideea de afectivitate, conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor

umane ceva de tabu, şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat

care îşi marchează "teritoriul". Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă

apropriată legal, termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un

spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă, de cele mai multe

ori statală.

Către sfîrşitul mileniului trecut, sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei

prin intermediul noilor tehnologii de comunicare, teritoriile individuale locale şi regionale

surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. Robert D. Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât

se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea

globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni".

Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale?

Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte

nivele spaţiale, guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în

57 path dependency = dependenţa de calea, drumul, modelul urmat(ă) 58 C. Mihali, op. cit., p.89 59 R.D. Sack (1997), p. 10 În Homo Geographicus, The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London

68

sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. Există un loc pentru

orice şi orice este presupus a fi la locul său. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică

impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi, reguli şi practici "60.

Teritoriul este un spaţiu construit; în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se

următoarele etape:

1. Aproprierea spaţiului - luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa

dreptului

2. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile, scrise

sau nescrise, specifice grupului care a efectuat aproprierea); problema simbolizarii spaţiului

apropriat

3. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene; spaţiul-timp

cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele

colective)

4. Amenajarea spaţiului organizat, respectiv eficientizarea organizărilor spontane, în

funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile.

Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului

tranzacţional. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel:

Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale; acest

program este sinteza valorilor comunitare, valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale

acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv.

Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare, de concepere şi de percepere a

spaţiului, acţiuni care, este evident, conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate.

Din punct de vedere spaţial, proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de

tranzacţii (negocieri):

a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia), de

aici rezultă structurile spaţiale

b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu); datorită faptului că mediul geografic

este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul, grupurile fiind

obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul, se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce

priveşte construcţiile teritoriale rezultate.

60 R. D. Sack, op. Cit., p. 8-9

69

Aceste tranzacţii, în condiţiile unui teritoriu închis, se desfăşoară în spaţiul

cotidianului, dobîndind un puternic caracter de banalitate. Banalul unor acţiuni devenite reflexe

sociale, economice, culturale, defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social

respectiv. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul

natal (preluat în autohton/alohton, de la gr. khton=pămînt, ţară), iar pe de altă parte lipsa de

mobilitate, stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). Puternica valoare simbolică a

cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama

ancestrală de pribegie, de neapartenenţă, de instabilitate. Individul înrădăcinat nu devine conştient

de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca, de a-şi schimba locul, şi de

ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. Înrădăcinarea este

exclusivistă şi neagă alteritatea, neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu.

« Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat.

Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale ; identificarea este învăţată în procesul de socializare ; ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. Contrar rădăcinilor, aceste principii sînt transportabile ; ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni, de la un oraş la altul, să îşi « reconstruiască un teritoriu ».

Pe de o parte, teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale ; pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate, excluziune sau ură. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate; multă teritorialitate le asasinează. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ».

(R. Brunet, Les mots de la géographie, Reclus, Paris-Montpellier, 1992, p. 436).

7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare

umanistă61

Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să

sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului, în scopul contabilizării, sistematizării şi

analizei acestora. Această muncă este laborioasă, plicticoasă, cu nuanţe enciclopedice şi conduce

întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Numărul de finalităţi posibile ale

unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Aplicînd metodele geografiei clasice se

ajunge la separarea unor organizări unice, incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul, o regiune

devine fatalmente Regiunea. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne, care

îmbină topologia cu stilistica, se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului,

repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli, reţele, arii polarizate. Doar

61 după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale, scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis

70

desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă

comparaţie, aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi- realităţi

incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte

ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul

geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare, de

regionare, asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor.

În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul

doreşte să le găsească. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei

geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice, ale căror

metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii

imuabile. În aceste condiţii, ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea), care este

perpetuu, şi nu rezultatul său (diferenţa), care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a

se oferi unei analize atente. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa, mai exact

filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi

imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului.

Omul este o fiinţă gregară, obsedată de centralitate. Această obsesie este creatoare de

spaţiu. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. Fiecare individ este axis mundi (axa

lumii, « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei, desfăşurată între teluric şi

celest, lumea se desfăşoară în faţa, în spatele, la dreapta şi la stînga persoanei. Singurătatea acestei

centralităţi nu convine, oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul, şi atunci

indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem, catedrală, piaţă, primărie, sat, oraş-

depersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului, sudului, estului, vestului şi tuturor

celorlalte direcţii posibile, care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Practicile cotidiene

ale persoanei, libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă, sînt transferate practicilor cotidiene ale

comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor

consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. Distanţa pură devine traseu, mişcarea devine deplasare

eficientă, experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea

lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul

comunitar către exterior se măreşte. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale

devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. Spaţiul rămîne apanajul

aventurierilor, celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi, în interesul

comunităţii, să se deplaseze în exterior. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea

individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. Centrul comunitar devine reperul

identificator pentru toţi membrii grupului. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie

71

de evoluţia simbolică a centrului, aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au

aventurat în afara spaţiului comunitar. Vernacularul (respectiv localul, cunoscut doar de „cei ai

locului”) este legat de universal prin canale multiple, subtile, care infiltrează schimbarea

simbolisticii centrului în mod gradual, în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător, în funcţie

de tehnicile de supunere a distanţei. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se

cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor

comunităţii. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea, puritatea

şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. O informaţie informativă deschide larg porţile

manipulării; selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele

identificării pînă cînd, prin discurs, identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată

să devină identitate.

Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al

diferenţierii şi nu al diferenţelor, fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. În acest

context, considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci

rezultatul deturnării sensului acestui proces.

Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs, individual sau colectiv, şi are

nevoie de o confirmare oficială, revelată comunităţii într-un mod explicit. Diferenţa este abruptă,

zgomotoasă, decisivă şi, pentru anumite perioade, statică. Diferenţa este pentru individ un dat a

priori, extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. Diferenţa stabileşte ca

o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de

distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă)

reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui

moral, etic, cultural, etc.). Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi.

Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt

administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs, căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi

derogat responsabilitatea să facă acest lucru.

Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală, care trece prin

situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice, economice şi culturale ale teritoriilor. Situaţia

medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate, în mod implicit acceptată de majoritatea

membrilor, este creatoare de noi. Diferenţierea este lentă, liniştită, relativă şi continuu dinamică.

Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi, prin intermediul practicilor cotidiene. Diferenţierea

îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor, în reprezentările individuale şi colective

ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut, care,

pe o hartă imaginară, ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). Pentru

72

individul unei comunităţi, chiar rurale, limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor

săi imediaţi- sînt bine cunoscute, însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate, după cum

nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. Singura

certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt

asemănătoare.

Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent, deoarece ea se întîmplă cel

mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale

niciodată concretizată, localizată la nivelul conţinuturilor. Între diferenţă şi diferenţiere, între

formele şi conţinuturile teritoriilor, se găsesc structurile de încadrare teritorială. Structurile

politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi

să genereze noile forme, « moderne », în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale

organizărilor teritoriului. Ele sînt acelea care legitimează, care oficializează starea conflictuală şi

care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. Structurile separă cauza

(procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele), deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în

funcţie de proiecte artificiale. De cele mai multe ori, structurile acţionează conform unor legi

proprii şi, pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice

non distructive, sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. Structurile de încadrare

teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri

identitare. Astfel, identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens.

Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă, religie, origine

etnică, administraţie), cu pretenţii imuabile, există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului.

Tocmai cotidianul este acela care, prin trăirile individuale şi colective, aduce fericirile şi nefericirile

în interiorul unei comunităţi. Războaiele, dezvoltarea, influenţele faste sau nefaste ale vecinilor,

drumurile comerţului şi culturii, toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. Fiecare

dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte, dar întotdeauna

limitate în timp. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a

ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. Războiul este succedat de pace,

conflictul cu vecinul devine colaborare, influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale

unei alte culturi, totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare, care şlefuiesc structurile

cotidianului. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul

acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. Cristalizarea aceloraşi

comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare, care constituie

garanţia de securitate identitară locală.

73

Discursul, care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în

opoziţie binară cu cele locale, proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a

statelor. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al

construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii), la

scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de

încadrare teritorială, rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în

numele unor generalităţi ambigue. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles

încă prezentă, însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze

identificarea către discursuri identitare. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de

teritorializare, de diferenţiere, de identificare, este înlocuită cu starea de conflict între

macrostructuri.

Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine,

însă îşi spune turc, maghiar, rus, şi vine din sau locuieşte în altă parte. Sub presiunea discursului,

acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine, ci este păgîn, este

catolic, este ortodox, este alb sau negru şi, mai rău, ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine).

Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri

identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. Funcţionînd ca o profeţie care, fiind

cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească, structurile identitare cunosc o tendinţă

perpetuă de fortificare, autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Construcţia identitară teritorială

are nevoie de celălalt, alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. Atîta vreme cît starea conflictuală

nu este confiscată de un discurs politic, identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se

perenizează. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. Aceasta deoarece diferenţierea

se hrăneşte dintr-un prezent continuu, identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile, în

eternă schimbare, în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului,

identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului, care nu

permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator.

Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa

fizică într-una simbolică, omogenă, identică pentru toţi membrii comunităţilor locale, indiferent

de localizarea lor efectivă. Diferenţele crează teritorii rigide, cilindrice, asemenea borcanelor de

murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. Diferenţierile acoperă teritoriile cu

clopote transparente ale căror limbi, aflate la verticala centralităţii acestora, fac să rezoneze

structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind

simfonii evolutive, rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni.

74

II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE

Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor

suprafeţei terestre, aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în

care trăieşte fiecare fiinţă umană. Prin urmare, o definiţie generală ar putea afirma că geografia

este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul

ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care

pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). Geografia umană modernă combină în

cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific:

- analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia, localizarea şi evoluţia structurilor

spaţiale)

- analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu)

- analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor

spaţiale).

Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o

dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente, în contextul unei evoluţii extrem de

complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. În cele ce urmează propunem,

pe baza unor lucrări de referinţă62, o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au

determinat devenirea geografiei umane, precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale,

împreună cu temele majore abordate de către acestea.

Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie, detaliul pierzînd ca

importanţă în faţa tabloului de ansamblu. Din această cauză, cititorul trebuie să fie conştient că

orientările, curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie

privite exclusivist, ca fiind singulare, izolate şi de sine-stătătoare. Ele coexistă în proporţii diferite

în spiritul şi opera oricărui cercetător, în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate,

potenţîndu-se reciproc.

În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de

studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. ), o parte din întrepătrunderile

teoretice, conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii, respectiv specificităţii obiectelor,

proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele

62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography, Penguin Books, London, 1987; Antoine Bailly (dir.) – Les concepts

de la géographie humaine, Armand Colin, Paris, 1998, a IV-a ediţie; Antoine Bailly, Robert Ferras, Denise Pumain

(dir.) – Encyclopédie de géographie, Economica, Paris, 1992

75

(la mai multe scări) de organizare teritorială. La fiecare dintre aceste nivele, natura, sensul şi

intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. De exemplu, acţiunile şi retro-acţiunile pe care

le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local

(microclimat natural şi socio-economic sau cultural), ale celui regional (politicile de dezvoltare

regională), ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale

celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare, concurenţa pe pieţele internaţionale,

fenomenele legate de mondializare, etc.).

Fig. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii

(după Taafe, 1974 şi Ianoş, 2000)

76

Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor

organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite, în funcţie de

ideologia dominantă; contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale...), sensuri

diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun

liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii

Europene, de exemplu, sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale

fiecărui nou stat candidat).

Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai

multe criterii, în conformitate cu scopul urmărit.

1. Criteriul scării de analiză

După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări

majore în cadrul cercetărilor de geografie umană:

1.1. Macrogeografia

Macrogeografia se încadrează într-un context holist, încercînd să traseze cadrul şi să

descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte, procese sau

fenomene spaţiale. De cele mai multe ori, caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de

nuanţă marxistă, care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente, considerată ca injustă

şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. Teoria centru-periferie, prin care geografii marxişti explică

diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. Tot

macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de

exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale, respectiv

proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură, industrie şi

servicii). Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime, de exemplu), în care oraşele sînt

considerate ca avînd funcţii similare, se încadrează în aceeaşi categorie.

Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea

lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în

consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte, de procese

sau de fenomene. Astfel, sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de

servicii din Libia, iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial...

77

1.2. Microgeografia

Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale),

fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate

în interacţiune cu mediul local; structurile sociale, culturale şi economice ale indivizilor sau

grupurilor sînt studiate în profunzime. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de

geografie comportamentală, umanistă, interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau

de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. Structurarea spaţială a

comportamentului consumatorilor, structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival, de o

manifestare sportivă, de un fenomen economic periodic), geografiile culturale ale indivizilor şi

grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie.

Invers primei orientări, critica principală este eceea că, situîndu-se foarte aproape

de nivelele inferioare de organizare a spaţiului, deci foarte aproape de obiecte, procese şi

fenomene unice şi prin urmare incomensurabile, microgeografia este obligată să acorde partea

leului empiriei, deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii.

1.3. Mezogeografia

Mezogeografia este o tendinţă recentă, care se focalizează asupra fenomenelor care

se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii, acolo unde se combină constructiv sau

destructiv macro şi microstructurile spaţiale, sociale, economice, politice sau culturale. Geografia

regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea, obiectul său de

cercetare, este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale, economice, sociale, politice şi

culturale antagoniste, respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor

descendente (dinspre cosmic/mondial către local). În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale, în

care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase, nivelul

mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate.

2. Criteriul suportului filosofic şi teoretic

După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi

încadrate într-o serie întreagă de orientări, a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să

78

diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode, modele,

concepte, teorii şi aplicaţii ale geografiei umane.

a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate

acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale, ceea ce în mod inevitabil

conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de

comportamente umane. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală,

subordonată principiilor environmentalismului determinist. Această geografie a constituit suportul

antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter, Ferdinand von Richtofen, Friedrich Ratzel). Dusă

la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste), această orientare se transformă într-un

determinism geografic vulgar, simplist şi periculos. În doze moderate, determinismul permite

stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice, deoarece el se adresează bunului

simţ comun. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului, responsabilitatea verificării lor

revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului.

b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism

posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg

doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. Geografia

posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu, însă

afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un

mediu inert/permisiv. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul

Vidal de la Blache, Jean Brunhes). Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic

(respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa

determinărilor mediului, posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului

societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socio-

culturale. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia

determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale - kulturlandschaft (rezultate din adaptarea

pasivă la mediu), pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai

(genres de vie), rezultate din adaptarea culturală activă la mediu.

c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din

sec. al XIX-lea care, delimitîndu-se de metafizică şi de religie, afirmă că ştiinţa poate funcţiona

numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar

la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar

79

şi echipament ştiinţific), precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. Prin urmare cunoaşterea

trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor, proceselor şi

obiectelor studiate. Pentru geografie, acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea

stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi

dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). Pozitivismul, care postula că

pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice

de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe, a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziat-

o pe cea a geografiei umane, ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la

experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban, care are nevoie de

secole?!).

d) Geografia neopozitivistă (the new geography, la nouvelle géographie sau geografia cantitativă)

se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena, conform căruia

aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin

la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Mai exact spus, neopozitivismul afirma că

logica şi raţiunea umană, alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă, sînt

instrumente la fel de puternice precum termometrul, telescopul, microscopul sau şublerul... Cu

ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!)

comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători, de consumatori, etc.) sau evoluţia unei

populaţii numeroase (de persoane, de oraşe, de întreprinderi, etc.). Experienţa devenea astfel

accesibilă şi ştiinţelor sociale. Pentru prima dată, în acest cadru filosofic, a apărut prin urmare

posibilitatea unei geografii nomotetice, respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice, bazată pe

demersurile ipotetico-deductive. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor

matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi

confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei

analize geografice matematice, care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice.

e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită

perspectivă geografică asupra lumii, axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor, valorilor şi

experienţelor umane. Baza filosofică, destul de confuză, este suportată de idealism, existenţialism şi

de fenomenologie. Geografia umanistă, constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi

cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de

considerente economice), încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii

cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. Pentru

80

geografia umanistă, organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune

cît şi de sentiment, fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar, înrădăcinat în local

(vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. Geografia

umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut

în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960, şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale

drept procese cognitive. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a

inovaţiilor, la cele de luare a deciziilor de localizare, a realizării hărţilor cognitive, etc. Un curent

aparte este constituit de geografia reprezentărilor.

f) Geografia marxistă, apărută la sfîrşitul sec. al XIX-lea în Marea Britanie şi

dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. al XX-lea, se bazează pe filosofia marxistă, ea

însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci

să o schimbe. Pentru geografia marxistă, o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni

constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale);

pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea

relaţiilor sociale de producţie, de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie.

Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului, acesta fiind un dat a priori,

real, obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini,

marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al

relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale

dominatoare.

g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic, cît o

critică a geografiilor existente, în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. Dezvoltată în

cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960, geografia radicală este

interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de

contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. Caracterul militant al geografiei radicale a

făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă.

h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor

antropologului francez Claude Lévi-Strauss. Conform structuralismului, fenomenele observabile

nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. Explicarea

acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu

se confundă. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate, auto-regularizare şi

81

transformare. Structuralismul, preluat de asemenea de geografia marxistă, a fost utilizat în anii 1970

ca o armă critică împotriva neopozitivismului.

3. Criteriul obiectului de studiu

După obiectul de studiu, care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale

cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor

cercetate, se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline:

3.1. Geografia teoretică şi metodologică

Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate

unanim recunoscută (epistemologia, metodologia, istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai

degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială, geoinformatica şi sistemele informaţionale

geografice, teledetecţia şi fotointerpretarea, etc.)

a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată

ştiinţa; în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice, a

ideologiilor şi a valorilor morale, a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice

(paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii.

b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale

evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socio-

economic, politic, cultural şi ştiinţific; cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în

care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei.

c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de

cercetare a realităţii, plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii, şi pînă la

mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a

lumii.

d) Analiza spaţială, combinaţie de metode statistice şi matematice, este principala

disciplină a geografiei neopozitiviste şi, deocamdată, singura cale de a construi o teorie a

geografiei. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv

organizările punctiforme, liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană, ceea ce facilitează

sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. De asemenea, analiza

82

spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză

teritorială.

3.2. Geografia economică

Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile

economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. Definirea

geografiei economice este dificilă, în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri

menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. În general se acceptă că obiectul său de studiu

constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile

întreprinse pentru producerea, consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. În centrul

atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea

activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. Localizarea se referă la modul în

care un loc anume este ocupat, amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor

activităţi economice.

Multă vreme, geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor

umane, oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local, regional sau naţional. Începând cu

sfârşitul sec. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală, mai întâi prin intermediul factorilor

naturali (prezenţa unor resurse, existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar,

varietatea reliefului etc.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii

artizanale, a unor necesităţi specifice, rolul urbanizării, al deschiderii spre modernitate, spre progres

etc.). De factură posibilistă sau deterministă, aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor

reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării,

a fost chiar mai timpurie, în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex.). De

altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi, fie ca este vorba de

teorii mai vechi (a locurilor centrale, W.Christaller, 1933; a localizării industriilor, A. Weber, 1909 etc)

sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science), în centrul căreia se află

concepte precum accesibilitatea, centralitatea, proximitatea, difuziunea spaţială etc.. S-a ajuns astfel, după

1950, la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială).

Principalele concepte ale geografiei economice, în afara celor deja menţionate, sunt:

-eficacitatea, respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. Estimarea sa îşi găseşte

ilustrarea mai ales în teoria valorii, conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de

consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate, inovaţie, management, marketing);

-utilitatea, care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Utilitatea depinde

de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri

83

disponibilă pentru acesştia. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează,

fără pierderi mari şi cu un cost minim. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale, în

afara cărora este dificil de obţinut un profit;

-bunăstarea,este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un

acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi

bunăstarea socială sunt foarte complexe, de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de

profit decât de bunăstarea generală, exprimată prin contribuţiile aduse la buget. Este motivul pentru

care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană), nivelul

evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.

Principalele teorii ale geografiei economice, constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei

umane, sînt:

-teoria rentei funciare, concepută de Johann von Thünen în 1826, conform căreia fiecare cultură sau

mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere,

dependente de distanţa faţă de piaţă. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se

localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Astfel

distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. Cu toate progresele tehnice

înregistrate în ultimele secole, această teorie îşi păstrează încă valabilitatea;

-teoria localizăriil industriilor a lui A.Weber (1909), postulează că profitul unui producător este

maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi

trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de

materii prime şi pieţele de desfacere, ţinând cont de costurile de transport).. Această teorie este

verificată de multe ori în practică dar este destul de generală, o sumă de factori umani intervenind şi

perturbând raporturile amintite (factori politici, culturali, interese locale, regionale etc.). În plus, foarte

multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri, fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care

utilizează materii prime prelucrate, de ex. confecţiile textile, construcţii mecanice bazate pe

subansamble etc.). Modelele de localizare derivate din această teorie, specifice fiecărei activităţi în

parte, sunt foarte numeroase, aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales

dimensiunea pieţei;

-teoria locurilor centrale, iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de

economistul August Lösch (1940), încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori),

numărul şi localizarea centrelor urbane, văzute ce centre polarizatoare, furnizoare de bunuri şi servicii în

spaţiul rural. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie, corespunzător

câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse, ca efect al

unei cereri mai mari. Astfel, în marile oraşe, prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce

84

costul. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag, în funcţie de cerinţa pieţei, În acest

mod, un bun rar, de ex. cele rezultate din industria modei, nu poate fi produs decât într-o metropolă,

acolo unde există o clientelă minimală, spre deosebire de bunurile comune, care pot fi produse la

preţuri competitive în orice centru urban. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior

(cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). Intervine aici conceptul de economie

de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile

industriale, spre deosebire de cele mici, situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Ca

rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană, specifică perioadei moderne şi contemporane.

Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane,

explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. Ulterior, o serie de specialişti au

completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea, dependentă de imaginea fiecărui

centru urban, de poziţia ocupată în cadrul reţelei, de rolul său administrativ etc.; accesibilitatea, naturală

sau antropică, adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu

celelalte centre vecine etc.

-teoria interacţiunii spaţiale, deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite, este o continuare

a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale, utilizând masiv mijloacele

moderne de studiu (statistică informatizată, cartografie automată). Având în centru noţiunea de

distanţă, modelele de interacţiune elaborate, sunt în mare parte abstracte, pentru că în realitate intervin

o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex, prezenţa unei frontiere, a concurenţei dintre

două centre urbane sau agenţi economici etc.). Totuşi, în contextul unei economii tot mai deschise, în

care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere, această teorie devine tot mai

importantă. În mod general, cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între

emisivitatea locului de origine, atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri.

Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex.emplu un

plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare, precum în cazul centrelor turistice, sau

proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa

Occidentală, care impune un gradient est-vest, în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est

sunt mai avansate, tocmai ca efect al proximităţii);

-teoria alegerii spaţiale, s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice, care conduc

la anumite preferinţe, nu totdeauna cele mai eficiente, atât din punctul de vedere al localizării cât şi din

cel al profilului activităţii desfăşurate. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în

calcul toate alternativele posibile, ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi

dezavantajelor specifice. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive

sau de servicii;

85

-teoria economiei geografice, ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic, care este

departe de a fi omogen, impunând bariere (râuri, munţi etc.) sau prezentând contraste majore (vaste

spaţii deşertice, opuse unor concentrări umane excesive etc.). Din aceasta derivă conceptele foarte

actuale de internalitate (sau economie internă, câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii)

sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). Acestea sunt invocate adesea pentru

a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone, cum sunt cele aeroportuare, portuare,

în lungul autostrăzilor, etc., agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. Efectul principal al

economiei de aglomeraţie, este suscitarea unor externalităţi negative, care pot slăbi atractivitate sau frâna

progresul (de exemplu. poluarea multiplă, creşterea preţului terenurilor etc.).

Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan, ceea ce

face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării.

Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele:

3.2.1. Geografia rurală

Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii)

este, în ordinea apariţiei, prima ramură a geografiei economice (sec. al XIX-lea). Iniţial s-a

dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de

agricultură). Între 1950-1980, datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului, geografia agrară

începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care

face parte sau pe care le crează, devenind geografie agricolă. Complexitatea fenomenelor care au

început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea

agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din

unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii, disciplina

devenind una de tip general, numită geografie rurală. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt

multiple.

În momentul emergenţei geografiei moderne, în a doua parte a sec. al XIX-lea, lumea

era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Astfel, geografii s-au interesat cu

predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale, mai dependente de factorii fizici. Această geografie

agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională, axându-se pe tipologia

peisajelor agrare şi pe transformările acestora. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr.

bocage, de ex.) şi peisaj agrar deschis (engl. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor

agricole (morfologia agrară). Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a

formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului), secundar fiind abordate şi

86

aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). Organizarea peisajelor

rurale, în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -,a devenit esenţială în descrierea

structurilor agrare, concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi

cuprinde sistemul de cultură, modul în care se asociază diversele culturi, sistemele de creştere a animalelor şi

tehnicile utilizate.

Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale

economiei, istoriei şi antropologiei, prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare

teoretică a localizării activităţilor agricole, respectiv modelul rentei funciare a lui J. von Thünen (1826).

Acest model, care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură

prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai

uzitate, după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. Renta localizării, aşa cum este formulată de autorul

citat, impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi

zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane, culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai

mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. Testat în cele mai diverse

contexte, acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două

secole, factorul natural, deşi important fiind adesea eludat.

După 1950, geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă, preocupată mai ales

de aspectele pur economice şi tehnice. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema

subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R.ené

Lebeau, 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali, tehnici

sau economici, Kostrowicki, 1968), permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a

dinamicii lor cronospaţiale. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice

atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm, 1962). Aplicabile la orice

regiune a Globului, aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale, debuşând tot mai mult

spre problematica sociologică a dezvoltării rurale.

După 1975, se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii

nu au rămas indiferenţi. Aceşti termeni, fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie

sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le

desfăşoară. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a

favorizat această direcţie de studiu. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial, unde

competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. Utilizarea

mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală, o veritabilă

şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere, odată cu impunerea preocupărilor ecologice

şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse

87

reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban, ansamblu de interacţiuni

intense care diminuează efectele centralităţii urbane.

Devenită o geografie rurală totală, preocupată de toate aspectele vieţii rurale, această

disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală, fiind una din punţile trainice de legătură

dintre geografia fizică şi cea umană. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen

aparţinând lui Bernard Kayser, 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au

constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea

permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale, în contextul în care agricultura productivistă este

considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane.

3.2.2. Geografia industriei

Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului

al doilea. Iniţial, în spiritul geografiei idiografice, s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a

industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre

industriale, districte industriale, complexe industriale, aglomeraţii industriale, axe industriale,

regiuni industriale etc.). După al doilea război mondial, valorizîndu-se experienţa economiştilor

spaţiali germani, geografia industriei a devenit o disciplină a localizării.

În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica

distribuţia/localizarea spaţială a industriei. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu

acţionau în sine asupra activităţilor industriale, ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de

către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt

structura organizaţională internă şi ierarhică, a întreprinderii.

Treptat, specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete, vizibile în spaţiu, de

organizare a industriei (uzina, concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece

acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare, ci fiindcă un agent

economic bine organizat a ales acel loc, în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii

locale a diverşilor factori de localizare.

S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a

procesului industrial, şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în

urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea, şi anume în sediul

central al întreprinderii. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie

(caz în care întreprinderea se confundă cu uzina), care au de obicei o localizare impusă de un anumit

mediu local, toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă

88

o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor

unităţilor de producţie, chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una

de cealaltă. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este

expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere.

Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe

rezolvarea a patru mari categorii de probleme:

- care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?; răspunsul la această întrebare implică

studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere, pentru a se sesiza cererea existentă, dar şi a

pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. Este posibilă prin urmare o primă dilemă

spaţială, respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare, ceea ce

va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe.

- ce cantitate se va produce?; răspunsul la această întrebare, în funcţie de semnalele

venite de pe pieţele de desfacere, are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de

produse va impune o uzină mai mare, care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului

(polarizare, interacţiune spaţială, etc.); existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie

spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici, calibrate în funcţie de cererile locale, etc.;

- cu ce tehnică de va efectua producţia?; răspunsul la această nouă întrebare este legat în

primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii, însă nici manifestările spaţiale nu

sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau, în

funcţie de diverse pieţe de aprovizionare, filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe

uzine specializate)?; produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor

automatizate, care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă, unul banal (textil, agro-

alimentar), care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată, ceea ce va

induce puternice fenomene de polarizare?, etc.;

-unde se va efectua producţia?; răspunsul la această întrebare, cel mai apropiat

geografiei, este apanajul teoriilor localizării; el va induce principalele forme concrete de organizare

spaţială a activităţii industriale (uzine izolate, aglomerări de uzine, complexe industriale, în ultimă

instanţă regiuni industriale, etc.).

Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea

unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii, şi care vor induce în

spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja

existente. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. O întreprindere privată va

căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar, pe cînd o întreprindere publică

va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu

89

exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). Oricare ar fi însă natura întreprinderii, posibilităţile de

localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime

sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor

finite.

Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa, care intervine

prin preţul ridicat de transport al materiilor prime, constituie un obstacol puternic. În această

situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia, materialele de construcţie, chimia de

bază). Aceste industrii, care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le

impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă, sau,

în cel mai bun caz, de axe majore de transport, sînt caracterizate de către geografie a fi fiind

industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte

limitate).

În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la

constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ), fiind în schimb sensibile

la constrîngerile relative la distanţa-timp. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări

flexibile, care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii, implantarea lor urmărind să

minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. Aceste industrii, foarte evolutive, care nu sînt

condiţionate de preţul deplasării materiilor prime, forţei de muncă sau produselor finite, sînt

numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau, în literatura de limbă engleză, footlose63 industries).

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar

ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în

spaţiu. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod

covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice.

În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare,

interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente

localizării lor. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne, care nu

poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie, ci trebuie

să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale

viitoare, posibile, ale oricărei implantări industriale.

63 Footlose = fără nici o oprelişte, fără nici o constrîngere, dezrădăcinat.

90

3.2.3. Geografia transporturilor

Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. Pînă prin

1950-1960 avea un caracter strict descriptiv, fiind un inventar spaţial al modurilor de transport

(infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. Deoarece spaţiul era integrat în analiză

doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele

unităţi spaţiale, geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. Din 1950, în spaţiul

american neopozitivist, începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport, interesul

mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. După 1980 în studiul

reţelelor de transport începe să fie luat în calcul, în spiritul geografiei behavioriste, şi

comportamentele spaţiale ale consumatorilor.

Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial,

creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe, crearea unor noi tipuri de reţele de transport a

generat un interes deosebit pentru geografi, permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. Rolul

transporturilor în economie, mai ales al costurilor acestuia, a fost subliniat încă de J. von Thünen,

toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. Acest rol a sporit şi mai

mult în perioada contemporană, un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării

economice iar pe de altă parte, sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea

teritoriului.

Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. Acesta este

dificil de definit, dată fiind complexitatea şi dinamica sa. Cererile de servicii de transport rezultă din

nivelul producţiei, consumului şi distribuţiei de bunuri, desfăşurate într-o multitudine de aşezări

umane. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare

spaţială, generând formarea unor teritorii clar individualizate.

Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este

mijlocită de mai multe teorii, printre care cea amintită a utilităţii, apoi aceea a mobilităţii geografice a

populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. Geografia transporturilor

se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri,

plecând de la raporturile dintre distanţă, timp şi preferinţe specifice. Inter-relaţiile sistemului de

transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a

înţelegerii acestei discipline.

Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul

distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative, cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului

circulaţiei în sine, din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile,

91

persoanele, capitalurile, informaţiile într-un spaţiu dat). Accentul principal cade astfel pe studiul

fluxurilor (cantitatea de bunuri, persoane, informaţii, măsurate pe un ax de comunicaţie). În general,

există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor, calitatea infrastructurii, intensitatea circulaţiei şi bogăţia

unui teritoriu.

Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport, adică locurile

şi legăturile dintre ele, din perspectiva unui anumit mod de transport. Dacă sistemul de transport este

unic, reţeaua este multiplă, în funcţie de fiecare mod de transport. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales

proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor, densitatea spaţială, etc.). În acest sens

foarte utilă este teoria grafului, care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea

continuă a căilor de comunicaţii, în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. Mai mulţi indici au

fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele, cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de

complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea

(poziţia unui nod în cadrul unei reţele), Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional, care în

forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija, în care Iij reprezintă interacţiunea între

punctele i şi j, Mi este masa punctului i, Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j, k şi a

fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. Constantele pot semnifica: numărul de

conexiuni, în cazul conectivităţii, calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului

geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii.

Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu

operaţional. Acesta cuprinde mediul natural (fizic), mediul socio-economic, structura politico-

administrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. Relaţia dintre aceste componente este în

centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională, remodelarea structurilor spaţiale economice etc.

Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară, de

multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. Dacă în perioada industrială un sistem de

transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent, în contextul postindustrial această

condiţie nu mai este suficientă. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului

informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii, devenite un accesoriu obligatoriu al

sistemului contemporan de transport. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel, informaţia circulând

practic instantaneu, independent de barierele naturale, politice etc. S-a impus în acest fel teoria

radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe, prin analogie cu roata de car), conform căreia nodurile de

transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a

fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. În acest mod, marile noduri, specifice marilor metropole,

ignora practic spaţiul, dezvoltând predilect relaţii reciproce, ignorând adesea celelalte noduri, inferioare

92

ierarhic. De ex. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de

celelalte oraşe importante ale ţării, graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient.

O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a

modurilor de transport. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de

transport cât şi acela al costului specific, al compensaţiilor reciproce, inevitabile în condiţiile unui

spaţiu neuniform. Unele moduri de transport generează, prin funcţionarea lor, costuri externe

(poluare, zgomot, aglomerare, accidente), cazul transportului rutier şi a celui aerian, suportate de

întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a

bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport, punctelor de

transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială, generatoare de costuri

suplimentare. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile, necesitatea

unor conexiuni între ele fiind inerentă. Astfel se formează lanţurile de transport, în lungul cărora o

persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. De aici

interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport, prin procedee precum

containerizarea, care a diminuat semnificativ costul transbordării, în special în cazul traficului maritim.

În acelaşi mod, reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu

pierde la sol câştigul de timp din aer. Iau naştere astfel interfeţe de schimb, adică ansambluri de

infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. Transportul a

devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei, forma cea mai evoluată fiind producţia

just in time sau juste à temps” (exact la timp), care minimalizează stocul de produse intermediare, livrate

exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură.

O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor,

bunurilor, capitalurilor şi informaţiilor. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este

„captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa, contrapuse spaţiilor în care

populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. Tot în acest sens, o atenţie mare este

acordată şi preferinţelor spaţiale, a modului în care fiecare persoană, comunitate gestionează „bugetul

spaţiu-timp”, destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate.

În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării

spaţiilor economice supranaţionale, a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării

schimburilor, reorientării acestora. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil

în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor, efect al concurenţei, al dorinţei de a

deţine o poziţie strategică. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei

mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport.

Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport

93

este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane, în formarea şi funcţionarea

teritoriilor. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate, devenind indispensabilă în

înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său.

3.2.4. Geografia schimburilor comerciale

Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché, este o

disciplină mai greu de definit, deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a

transporturilor, cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. În mod tradiţional

există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care

studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională

sau locală (geografia comerţului de proximitate). Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor

comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de

prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială.

3.3. Geografia istorică

Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. Spre deosebire

de aceasta din urmă, care studiază istoria disciplinei, geografia istorică încearcă să stabilească rolul

factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului).

În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice, geografia istorică utilizează atît metodele

cantitative, cît şi demersurile umaniste.

3.4. Geografia matematică

Geografia matematică (cartografia), cu origini în antichitatea greco-romană, a dobîndit

o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. Domeniul său de studiu este

cel al reprezentării suprafeţei terestre, atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului

(cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică)

3.5. Geografia socială şi culturală

Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale

geografiei umane. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi.

94

Ulterior, geografia socială, completată în anii ’80 cu geografia culturală, a devenit o disciplină în sine,

focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social.

Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană,

confundânu-se într-o primă fază cu acesta. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de

Camille Vallaux la începutul sec. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic

(austriecii W. Hartke şi H. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american, unde se

redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. Astfel se

creionează şi obiectul său de studiu, analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale, având în

centru conceptul de segregaţie spaţială.

Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. Iniţial, geografii anglo-

saxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat, studiile lor fiind

foarte apropiate de metoda istorică. Carl Sauer, în S.U.A. (1963) a orientat această ramură a geografiei

umane spre antropologie, axându-se pe aspectele culturale materiale. Tema culturală a fost eclipsată în

primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic, doar studiul societăţilor

Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. După 1980, se constată un interes

progresiv pentru acest curent favorizat, paradoxal, de procesul uniformizator al mondializării.

Resuscitarea identităţilor regionale, a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse,

toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate, au constituit fundalul pe care s-a

creat practic o nouă geografie culturală, atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii

umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale.

Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale.

Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj, geografia

(etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. O a

doua dimensiune este aceea care are drept reper, structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia,

asociaţiile, clasele sociale, ierarhia socială, arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu

un rol determinant în fundamentarea politică, economică şi ideologică a statului). A treia dimensiune a

geografiei sociale are în centru descrierea universului social, a practicilor sociale curente legate de muncă,

de petrecerea timpului liber, de necesităţile de consum, debuşînd astfel spre geografia culturală. În

fine, geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane,

gradul lor de mixitate sau de omogenitate, dinamica lor cronospaţială.

Pentru a trata toate aceste aspecte, geografii s-au familiarizat cu metodele specifice

sociologiei şi antropologiei, bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe

care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit), colectivitate (ansamblu de

persoane care au în comun aceleaşi caracteristici), clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa

95

apartenenţei la o categorie distinctă, solidară), ideologie (sistem de idei, filozofie despre lume şi viaţă,

proprii unei clase sociale.

Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. Atâta timp cât aceasta

s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. Un rol

important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt

rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. Aceste procese nu sunt statice, aflându-se într-o continuă

transformare, în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. Astfel,

multă vreme, burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare

spre periferiile centrelor urbane, mai sigure şi mai liniştite. Un rol important în această dinamică îl

deţin şi instituţiile statului, care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul

castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Teoria marxistă adaugă un element

esenţial în dinamica societăţii, aşa-numita luptă de clasă, în fond o combinaţie între două tendinţe

extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. Atunci când echilibrul între cele două

forţe este depăşit se ajunge la crize, rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). Se

observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a

explica dinamica spaţială a societăţilor. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar

complex, limita între economic, cultural, politic şi social nefiind totdeauna clară. Aceasta cu atât mai

mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme

birocratice la baza cărora se află familia, controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Articulaţia

acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale

adoptate, dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. Codurile de comunicare şi

organizare sunt de maximă importanţă în acest sens, fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului

de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel

izolată de cea a fenomenelor religioase, metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile

acestora.

Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii

conceptului de cultură, a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. Cultura în sens larg este un

ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe, dobândite în timp, care particularizează un grup uman.

Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături

culturale comune), cultura nu poate fi neglijată de geografie. Cultura este responsabilă de transmiterea

informaţiilor, a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale, exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui

vehicul lingvistic normat. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea

de influenţă psihologică de care dispune, dependentă în multe cazuri de barierele geografice.

Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat

96

sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare, contrare scopului său

principal, acela de prezervare a particularităţilor locale. Această cultură de masă a introdus şi o

separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă

instituţionalizată, accesibilă doar unei minorităţi, cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii

de masă, ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. Acest proces este departe de a se desfăşura

uniform în spaţiu, intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele

tehnologice. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele

moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa, accesul inegal la aceste binefaceri

conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele.

Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele

trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare; tehnicile

vieţii sociale (comportamente, atitudini, mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor

sociale); valorile, care se pot referi la natura lumii, a societăţii sau a individului (valori universale, sociale

sau individuale). Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară, lumea

„de dincolo”, de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Spaţiul

geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele

derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade, Sacru şi profan, 1965).

De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma

ideilor, regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în

lumea profană. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea

distanţei sociale. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este

foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. Jean Gottmann a observat încă din 1952

rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. Consistenţa teritoriului este dată de

acceptarea voluntară a unor valori simbolice, în care membrii unei comunităţi se regăsesc. Sistemul

cultural nu este închis, dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele

considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale, novatoare. În acest proces de filtrare,

rolul oraşului este esenţial, aici producându-se inovaţiile, difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de

capacitatea de adaptare la schimbările culturale. Studiile efectuate de către geografi (A.Bercque, Vivre

l’espace au Japon, PUF, Paris, 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării, societăţi la fel de

avansate precum cea nord-americană, vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă.

Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un

extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune, diferenţiază culturile între

ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate, justiţie socială, libertate individuală şi dreptul

la apărarea identităţii culturale; ideile, valorile, preceptele morale ghidează comportamentele

97

individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup.

Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea

oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. În acest fel stratificarea culturală, dublată

de cea socială pare a fi inerentă naturii umane, oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică.

Inegalităţile, piedicile, blocarea şanselor devin în acest sens „normale”, lumea contemporană

dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea.

Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd

era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane), a continuat apoi în Evul

Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice, a devenit ecologică

(interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi, după 1950, a

căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. Interesul ştiinţific a

glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora

(fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale.

Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor

umane sub toate aspectele, structurale şi dinamice. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor

discipline ştiinţifice (demografie, istorie, economie, sociologie etc.) dar geografia se distinge net prin

raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. Interesul geografiei

pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi, fiind una din primele ramuri conturate

şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. O lungă perioadă a dominat

abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică, dar de la începutul secolului al XX-lea se

impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată:

orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. În acest mod, domeniul de studiu

s-a lărgit continuu, conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia, dinamica, structurile şi

mobilitatea populaţiilor. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate

mai recent (geografia socială, geografia culturală etc.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor

umane sau cu geografia economică, celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. Orientată o lungă

perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii, această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai

abstracte, favorizate de revoluţia cantitativă.

Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă, folosit astăzi cu

sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una

din mărimile esenţiale în geografie. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se

obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane, exprimată cartografic sub diverse moduri. Astăzi se

acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei,

98

mecanismelor socio-economice care le generează. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi

dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu, ciclic (reversibil) sau ireversibil. Depopularea ca şi

suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură.

Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia,

fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice

(diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a

dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a

ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic

tradiţional, bazat pe familia lărgită, generalizând familia restrânsă. Creşterea duratei vieţii şi reducerea

incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică.

La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional, în

care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală), aşa cum

se întâmplă deja în multe state europene.

Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor, deosebite prin maxima

diversitate. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă, sex, situaţie

matrimonială), socioeconomică (statut social, populaţie activă, profesie, grad de instrucţie), socioculturală

(apartenenţă etnică, lingvistică, religioasă). Se adaugă structura rasială, mai greu de clasificat dar esenţială

în societăţile multirasiale. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat

este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice

celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline.

Mobilitatea geografică, deşi este o componentă dinamică, constituie un domeniu distinct

prin marea varietate a formelor de manifestare. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale,

formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii, care

presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni

repulsive, la toate nivelurile ierarhice. Astfel un stat repulsiv, furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni

atractive, iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. De ex. România a devenit după

1990 un stat repulsiv, furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional, capitala şi unele judeţe din vestul

ţării (Arad, Timiş) au rămas atractive, în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă

(Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât

procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu

pot fi anticipate totdeauna.

În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte

frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă), cu un accent deosebit

pe fenomenul şomajului), îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice, cu consecinţe

99

imprevizibile asupra echilibrului demo-economic), potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii

spaţiale dintre indivizi). Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a

posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. În acest mod pot fi depistate cu mai

mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice, suprapunerea acestora,

utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate.

Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice, caracterul pur descriptiv, de tip monografic,

dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii:

regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări; studiul evoluţiei

cronospaţiale a comportamentelor demografice; modelizarea migraţiilor, pornind de la raporturile

dintre masă şi distanţă. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea

vieţii (depopularea rurală, sărăcie, foamete, presiune demografică, suprapopulare, raporturile interetnice

şi problema minorităţilor etc.). Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic

asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea.

Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu

pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. În cadrul

paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice

dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare, analiza funcţiilor urbane şi

ulterior analiza zonelor de influenţă, a reţelelor şi armaturilor urbane). În cadrul posibilismului,

caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic, de

unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. Geografia marxistă deschide drumul

analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş, iar demersurile

pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. În

ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii,

sexuarea spaţiilor, etc.).

Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban.

Oraşul este considerat drept o entitate morfologică, fizionomică, socială şi culturală diferenţiată,

funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în

economia globală. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic, oraşul poate fi

considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban.

Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în

conceptele specifice, aflate într-o continuă evoluţie (B.J. Berry, 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la

paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale

(Raoul Blanchard, citat de Jean-Bernard Racine, 1998). Această viziune organicistă s-a articulat în jurul

100

conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii), sit (amplasamentul unui

oraş raportat la topografia locală, un promontoriu, o terasă, o insulă, un meandru de ex.) şi situaţie

(amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului, un contact între două unităţi

geografice, o confluenţă, un estuar...).

Mult mai târziu, au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş, definit

prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală); armatură urbană (reţeaua formată din marile

centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a

oraşelor, integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional).

În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic, efectuându-se numeroase studii tematice

(inclusiv în România). Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor

desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi

spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. Apar preocupări noi precum inadecvarea unor

activităţi la necesităţile locale, impactul asupra mediului etc. Înscrise în paradigma posibilistă, aceste

concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane, fără însă a impune şi virtuţi explicative.

Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. Unele concepte

prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare

behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care

compară oraşul cu organismele vegetale sau animale, formate din ţesuturi diverse având fiecare

structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). Oraşul apare în această

viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială

(P.Claval, 1968, care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor

urbane, formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului).

O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de

plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller, 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la

Chicago, 1929). Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de

distribuţia spaţială a centrelor urbane, a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului

geografic. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc

central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. Ordinea spaţială era astfel

văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor

economice. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a

oraşului, a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. Discontinuităţile existente sunt rezultatul

conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se

realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii

aglomeraţiei urbane, până la depăşirea nivelului optim). Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită

101

de modificarea continuă a structurii interne a acestora, derivată din jocul continuu al forţelor social-

economice care impune segregaţia spaţială, competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia.

Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze, cartiere muncitoreşti etc.) cât şi

economic (cartiere industriale, cartiere comerciale etc.). Astfel, oraşul poate fi divizat în zone

funcţionale, care se succed conform unei secvenţe, dominaţie-invazie-succesiune. Zona de dominaţie

este prin excelenţă centrul oraşului, impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea

oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess, anii ’20) sau

cel sectorial (Hoyt, 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie, 1983) au permis o abordare mai

complexă a dinamicii urbane, aplicabilă practic la oricare centru urban, indiferent de talie, localizare

sau grad de dezvoltare. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare, de

urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic, acela al „ecologiei

factoriale”, integrat astăzi în orice analiză urban-geografică.

În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea

stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. Acestea au pornit de la constatarea că într-un

sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain, 1982). Legea rang-talie, relaţie empirică

de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. Formularea sa

matematică (Rq*Pr=k, unde k şi q sunt constante, R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a

permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială, atunci când aceasta este

dominată de un oraş foarte mare; policentrică, atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe

centre concurente. Reţelele urbane se supun alometriei, concept cheie al teoriei generale a sistemelor,

care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. Astfel orice avansare în ierarhie a

unor centre este concomitentă cu reculul altora, iar creşterea demografică a unora nu se poate face

decât în dauna celorlalte. Acest model, de o simplitate uluitoare, formulat incipient încă de Auerbach

(1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane,

fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. Un

alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane, conform căruia activităţile

localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de

aceasta. Astfel, serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe, administraţie

etc.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ, transporturi). Pe baza

acestei constatări B.J.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori, funcţie de

populaţia deservită, statutul familial şi rangul social. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei

urbane (legea gradientului densităţii intraurbane), care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste

de concentrare a populaţiei în zona centrală, până la atingerea unei densităţi critice care conduce la

efectul contrar, de aglomerare la periferie, aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole

102

occidentale. Considerate o formă deghizată de determinism, aceste modele empirice suportă critici

severe dar au devenit comune în analiza geografică.

Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare,

bazată pe analiza cantitativă avansată, permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii

inferenţiale, bazată pe indicatori calitativi. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor, în care practicile

spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. Probleme precum elitizarea

centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia

genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei

generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării, mult mai complexă, aflată cumva în

centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. Problema urbanităţii, calitatea unei

organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit

central. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor

formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). Sinergetica este un mijloc conceptual şi

metodologic utilizat pentru analiza multiscalară, de la comportamentul individual la cel local, regional

sau naţional. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale, în contextul

internaţionalizării schimburilor, intensificării diviziunii muncii, generalizării unei culturi individualiste

şi al crizei legitimităţii statului. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu, oraşul-reţea sau hiperoraşul nu

fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei

pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Acestea cunosc

distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere.

Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe

acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei, exprimată prin renaşterea zonelor

centrale ale marilor oraşe, adesea într-o formă dispersă, favorizată de circuitele informaţionale. Cei mai

mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea

ariilor rurale sau periurbane, considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. Marile

megapole (termen preluat de la J.Bonnet, 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de

excluşi”, marginalizaţi de diverse categorii (şomeri, pensionari, imigranţi, delincvenţi, minorităţi

diverse etc.), fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd

astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. Aceste

evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai

avansate societăţi.

103

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor

societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o

influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind

luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi

animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei

economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în

prezent.

Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a

complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau

endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia

spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi

mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne

încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de

asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară.

3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice,

sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau

naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor

sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de

jogging, etc.).

Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire),

fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit,

situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice

(analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor

funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta

cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale.

3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării

spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia

spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le

induc) în noile spaţii « cucerite ».

104

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor

comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiu-

timp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă

la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la

scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau

géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă.

Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza

riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales)

reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care

rezultă din aceste reprezentări.

3.6. Geografia politică

Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897),

termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a

celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului

poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra

geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia

politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca

sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema

frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o

serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu

delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit

cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi

unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice,

culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase);

voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare,

raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru

naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre

state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în

care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale

ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei

contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

105

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau

de legitimitatea puterii (geografia electorală).

Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă,

instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură,

transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în

această operă, prin crearea unor factori de coeziune.

Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind

interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor

administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii

20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe

cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex.

natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi

dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.).

Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra

diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza

politicilor naţionale, regionale sau locale.

Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare

(distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între

forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare

naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise.

3.7. Geografia aplicată

Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată

în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă,

revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

106

Bibliografie selectivă

ANDREI, N. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. Elemente de compunere greco-latine, Editura

ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti

BAILLY, A. (1998) – „La géographie humaine. Introduction”, pp. 19-24 în A. Bailly (dir.), Les concepts de la

géographie humaine, Armand Colin, Paris, 4e édition revue et augmentée

BAILLY, A., coord. (2001) – Les concepts de la géographie humaine, cinquième édition (première édition –

1984), Armand Colin, Paris

BAVOUX, J-J. (2002) – La géographie. Objet, méthodes, débats, coll. U, Armand Colin, Paris

BĂLAN, Şt., coord. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti

BERDULAY, V. (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914), Comité des Travaux

Historiques et Scientifiques, Bibliothèque Nationale, Paris

BOYCE, R.E. (1980) - Ullman. Geography as spatial interaction, University of Washington Press, Seattle, 1980

BROC, N. (1986) – La géographie de la Renaissance, Editions du Comité des Travaux Historiques et

Scientifiques, Ministère de l’Education Nationale, Paris

BRUNET, R. Ferras, A.S., Théry, H.; 1992 - Les mots de la géographie. Dictionnaire critique, RECLUS - La

documentation française, Paris - Montpellier

CHRISTALLER, W. (1933) - Die Zentralen Orte in Suddeutschland, Gustav Fischer Verlag, Jena (tradus în

engleză: Central Places in Southern Germany, Englewood Cliffs, Prentice Hall,

New Jersey, 1966)

CLAVAL, P. (1992) – „Géographie et sociologie”, pp. 75-92 în A. Bailly, R. Ferras, D. Pumain (dir.) -

Encyclopédie de géographie, Economica, Paris

CLAVAL, P. (1998) – „Histoire de la géographie”, pp. 37-49 în A. Bailly (dir.) – Les concepts de la géographie

humaine, Armand Colin, Paris, 4e édition revue et augmentée

CLAVAl, P. (2001) – Epistémologie de la géographie. Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les

paysages, les patrimoines et la confrontation des cultures, Collection Fac., Géographie,

Nathan/VUEF, Paris

CLÉMENT, E.; DÉMONQUE, C; HANSEL-LØVE; KAHN, P (2000) – Filosofia de la A la Z, Ed. All

Educational, Bucureşti; trad. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian

Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z, Hatier, Paris 1994

CLOZIER, R. (1949) – Les étapes de la géographie, Presses Universitaires de France, Paris

DEBIÉ, F. (1995) – Géographie économique et humaine, Presses Universitaires de France, collection Premier

Cycle, Paris

DONISĂ, I. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti

GOODALL, B. (1987) – Dictionary of Human Géography, Penguin Books, London

107

GREGORY, D. (1994) – Geographical imaginations, Blackwell, Oxford

GROZA, O. (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială, p. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, serie nouă, suplimentul Lucrările simpozionului

„Sisteme Informaţionale Geografice”, nr. 6, Tom XLVI, Iaşi

HARTSHORNE, R. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the

Past, Association of American Geographers, Lancaster, Pennsylvania

HARVEY, D. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change, Blakwell,

Oxford

IANOŞ, I (2000) – Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti

JOHNSTON, R.J. (1989) - Philosophy, ideology and geography, pag. 48-66 in “Human geography”, D.Gregory,

R.Walford (dir), Macmillan, London, 1989

JOHNSTON, R.J.; GREGORY, D.; PRATT, G.; WATTS, M. (2000) – The Dictionary of Human Geography,

4th edition, Blackwell Publishing, Malden (USA)-Oxford (UK)

KROPOTKINE, P. (1919) – Fiels, factories and workshops, XXX, London

KUHN, T. (1983) - La structure des révolutions scientifiques, Champs, Flammarion (traducerea franceză a celei

de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific

Revolutions, The University of Chicago Press, Chicago, Illinois, 1962)

LACOSTE, Y. (1976) – La géographie, ça sert d’abord à faire la guerre, Maspero, Paris

LEFEBVRE, H. (1974) – La production de l’espace, Anthropos, Paris

LEY, D. (1989) – „Modernism, Postmodernism and the Struggle for Place”, pp. 44-65 în J. Agnew şi J.

Duncan (ed.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations,

Unwin Hyman, London

LÖSCH, A. (1940) - Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer Verlag, Jena (tradus în engleză de

W.H. Woglom şi W.F. Stolper - The Economics of Location, Yale University Press, New

Haven, 1954)

MARCONIS, R. (2000) – Introduction à la géographie, 2e édition, coll. U, Armand Colin, Paris

Peet, R. (1998) – Modern Geographical Thought, reprinted in 2001, Blackwell Publishing, Oxford (UK) -

Malden (USA)

PRIGOGINE, I., Stengers, I. (1986) – La nouvelle aliance, Folio-Essais, Editions Gallimard, Paris

RAFFESTIN, Cl., Lévy, B. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”, pp. 24-36 în A. Bailly

(dir.) – Les concepts de la géographie humaine, Armand Colin, Paris, 4e édition revue et

augmentée

RECLUS, E. (1982) – L’Homme et la terre, Maspero, Paris

REYNAUD, J. (1841) – „Villes” (pp. 670-687), „Voies de communications” (pp.700-712), „Terre” (pp.

417-488), „Vauban” (pp.609-614) în vol. VIII, Encyclopédie Nouvelle, Paris

ROBIC, M.-C.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”, pp. 5-12 în L'Espace

Géographique, no 1

108

ROUGERIE, G. (2000) – L’Homme et son milieu. L’évolution du cadre de vie. Une approche de la géographie globale

ou comment l’homme interagit avec son milieu, collection Fac., Géographie, Nathan/HER,

Paris

SANDERS, L. (1992) – „Géographie et statistique”, pp. 273-294 în A. Bailly, R. Ferras, D. Pumain (dir.) -

Encyclopédie de géographie, Economica, Paris

SAUER, C.O. (1925) – „The morphology of landscape”, pp. 19-54 în Publications in Geography no 2,

University of California

SCHAEFER, F.K. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”, pp. 226-249

în Annals of the Association of the American Geographers, no 43

SOJA, E.S. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory, Verso, London

STAMP, D. (1947) – The Land of Britain, Its use and Misuse, Longman, London

Staszak, J.-F., Collignon, B. şi alţii, coord. (2001) – Géographies anglo-saxonnes. Tendances contemporaines, Belin,

coll. Mappemonde, Paris

THÜNEN, J.-H. von (1826) - Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I:

Recherches sur l'influence que les prix des graines, la richesse du sol et les impôts

exercent sur les systèmes de culture, Paris, Guillaumin, 1851, traducere de J. Laverrière

după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise, den Reichtum des

Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben., Perthes, Hamburg, 1826

ULLMAN, E.L. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”, în W. Thomas (ed.), Man’s

Role in Changing the Face of the Earth, University of Chicago Press, Chicago, 1956

WEBER, A. (1909) – Uber den Standort der Industrien, Verlag Mohr, Tübingen, trad. în engleză de C.J.

Friedrich, Alfred Weber's Theory of the Location of Industries, University of Chicago Press,

Chicago, 1957 (ed. II)

109

110


Iaşi - 2005

Date post:	01-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	matei-benone
View:	1,932 times
Download:	0 times

GeografieUmana

Documents