GEOGRAFIA MEDIULUI

INTRODUCERE

Evoluţia cunoaşterii umane, de la formele empirice iniţiale (realizate prin experienţă

directă, frecvent îndelungată şi adesea dureroasă) până la investigaţia contemporană a spaţiului

extraterestru şi a codului genetic, exprimă aspiraţia permanentă de control al condiţiilor de

existenţă. Chiar dacă, în timp, cercetarea ştiinţifică fundamentală s-a desprins de această motivaţie

pragmatică, aplicaţiile sale au exprimat - sub o formă sau alta - permanenţa , în plan secund, a

dorinţei de cunoaştere cât mai avansată a condiţiilor de viaţă, naturale şi social-economice, în

scopul utilizării/organizării lor cât mai profitabile. In acest context trebuie înţeles şi interesul actual

generalizat pentru ceea ce, atât în ştiinţă cât şi în alte domenii, poartă denumirea de mediu

înconjurător sau mediu.

Practic, tot ceea ce influenţează viaţa social-economică, prosperitatea materială, progresul

spiritual, ca şi - în ultimele decenii - efectele activităţilor economice asupra naturii intră din ce în

ce mai mult în preocupările ştiinţei şi tehnicii, organismelor internaţionale şi regionale,

guvernelor şi organizaţiilor non-guvernamentale naţionale, publicului larg. Exprimând acest

interes generalizat faţă de o realitate atât de complexă, fiecare tip de răspuns aduce cu sine o

viziune proprie, modalităţi specifice de investigaţie şi chiar o terminologie specializată.

In accepţiunea cea mai răspândită, totalitatea şi unitatea dialectică a unor elemente

naturale (scoarţa terestră, aerul, apa, relieful, solul1) care evoluează asigurându-şi o stare de

echilibru dinamic şi susţinând viaţa vegetală şi animală, împreună cu care constituie cadrul

natural al existenţei umane, reprezintă mediul natural. Aflat într-o continuă evoluţie, structura şi

caracteristicile sale dinamice s-au modificat mult, el devenind mereu mai complex, mai variat.

Chiar în intervalul scurt (raportat la formarea şi evoluţia Pământului ca planetă) dintre apariţia

strămoşilor omului şi epoca actuală, mediul natural a evoluat mult, independent de existenţa şi

voinţa speciei umane (au avut loc fenomene tectonice ample, pe seama mobilităţii plăcilor

litosferice, care au impulsionat orogeneza, s-a modificat corespunzător conturul uscatului şi al

mărilor, s-au instalat şi s-au retras succesiv mai multe glaciaţii continentale şi montane, au alternat

climate calde şi reci, umede şi uscate, care au determinat alternanţe de floră, faună şi soluri).

Evoluţia societăţii umane s-a desfăşurat, însă, într-un ritm incomparabil mai rapid. Trecând

peste perioada îndelungată în care existenţa omului a fost determinată doar de legi biologice şi în

care munca nu era un act de producţie organizat social, procesul menţionat a demonstrat o

accelerare progresivă. Astfel, dacă în ultimele milenii mediul natural n-a suferit decât modificări

spontane minime, în istoria societăţii umane s-au succedat nu mai puţin de patru mari orânduiri

sociale.

Această diferenţiere dinamică importantă a permis o preluare mereu mai complexă şi mai

eficientă a condiţiilor naturale, astfel încât, dacă Homo sapiens s. şi strămoşii săi apropiaţi erau

numai nişte membri - printre mulţi alţii - ai lumii vii, care nu-şi puteau modifica ambianţa mai mult

decât alte fiinţe, iar culegătorii şi vânătorii erau direct interesaţi de păstrarea echilibrului florei şi

faunei naturale, adaptându-se eventualelor schimbări spontane ale acestora, odată cu descoperirea

uneltelor omul a căpătat posibilitatea de a modifica şi chiar de a controla treptat mediul natural,

pentru a-l adapta necesităţilor sale. În acest proces a fost hotărâtoare capacitatea speciei umane de

transmite experienţa dobândită congenerilor şi mai ales urmaşilor, acumulându-se astfel un capital

de experienţă din ce în ce mai mare. Aproape independent de moştenirea genetică, dezvoltarea

societăţii umane este marcată de experienţa transmisă.

Pe măsura dezvoltării agriculturii, procesele fizice şi viaţa naturală a unor teritorii întinse

s-au modificat fundamental, iar aria de răspândire şi chiar codul genetic a numeroase specii

vegetale şi animale au suportat transformări importante. Revoluţia industrială din sec. al XIX-lea şi

revoluţia tehnico-ştiinţifică din secolul trecut au asigurat societăţii mijloace de acţiune mereu mai

puternice şi mai perfecţionate. A avut loc popularea intensă a unor regiuni slab locuite anterior

(vestul Statelor Unite ale Americii, preria canadiană, Australia, Noua Zeelandă, zona golfului

Persic), au fost puse în valoare noi surse de energie, s-au iniţiat lucrări din ce în ce mai variate şi

mai ample de transformare a mediului natural.. Omul a despădurit şi desţelenit, a învăţat să schimbe

cursul râurilor, să niveleze neregularităţile morfologice ale unor arii în care a creat aşezări şi

drumuri, să obţină terenuri ferme pe seama mării, să iniţieze şi să extindă irigaţii în zone aride. S-a

ajuns în final la formarea şi dezvoltarea civilizaţiei noastre specifice, industrial-tehnice, capabile să

determine schimbări variate şi profunde, pe termen lung sau definitive, ale unor spaţii vaste.

Astfel, ţinând seama de prezenţa cvasigeneralizată a omului pe Glob, în perioada actuală

nu mai există practic un mediu natural, nemodificat. Societatea umană a eliminat/a creat şi a

introdus în ansamblul natural iniţial (adesea în mod grăbit şi forţat) elemente şi relaţii noi, rezultate

din existenţa şi activităţile sale social-economice.

Pentru ansamblul elementelor naturale şi al celor create prin diverse acţiuni umane care, în

permanentă interacţiune, influenţează puternic sau determină condiţiile existenţei tuturor formelor

de viaţă şi ale dezvoltării societăţii, în a doua parte a secolului trecut s-a adoptat denumirea de

mediu înconjurător. În mod evident, acest tip de mediu nu există şi nu funcţionează ca o simplă

sumă de termeni diferiţi, ci este un întreg, a cărui diversitate structurală şi dinamică rezultă din

combinarea, în variante extrem de bogate şi complexe, a tuturor caracteristicilor entităţilor din care

provine. Principala sa însuşire, calitativ diferită faţă de acestea, este apariţia în cadrul său a unor

componente şi legături noi, datorită cărora baza de elemente naturale s-a diferenţiat din ce în ce

mai mult faţă de cea iniţială (uneori aceasta abia mai poate fi recunoscută sau ceea ce există a

rezultat din reconstituiri), populaţia a crescut continuu, iar societatea umană şi-a extins mereu

posibilităţile de acţiune. Desigur, scopurile imediate ale acţiunilor umane au avut întotdeauna o

acoperire utilitară, dar unele consecinţe ale intervenţiei în circuite naturale, ca şi ale manageriatului

defectuos al unor mecanisme social-economice au fost catastrofale. Spre exemplu, despădurirea

abuzivă a scos din circuitul economic suprafeţe întinse de teren în bazinul Mediteranei, în America

de Nord, în Brazilia etc. periclitând şi transferul termic care stă la baza dinamicii generale a

atmosferei. Chiar în epoca actuală, când studii detaliate asigură o documentaţie amplă pentru

proiectele unor lucrări tehnice, neglijarea sau subaprecierea anumitor caracteristici, spontane sau

dobândite, ale cadrului natural, mai mult sau mai puţin antropizat, pot să se soldeze cu degradări

puternice şi pagube materiale considerabile (ruperea barajelor, colmatarea rapidă a lacurilor de

acumulare, pierderea unui mare volum de muncă şi materiale investite în irigaţii, căi de

comunicaţie etc., infestarea unor culturi şi asociaţii vegetale spontane cu dăunători, reducerea

biodiversităţii şi a productivităţii biologice ş.a.m.d.).

Cu toate acestea, progresul tehnic are un ritm rapid, societatea evoluează - în special în

planul cercetării ştiinţifice fundamentale şi al producţiei materiale - omul modern produce mereu şi

randamentul muncii sale este în continuă creştere, aşa după cum - proporţional - creşte şi cererea

pe care el însuşi, producătorul, o ridică faţă de bunuri, în general. Aparent, este în cauză un sistem

care se autodezvoltă, în care nimic nu se opune unei creşteri continui. Totuşi, nici elementele

constitutive şi nici resursele sale funcţionale nu sunt infinite şi nici eterne. Spre exemplu, zestrea

naturală a Pământului include resurse variate, nu numai sub aspect calitativ, ci şi cantitativ, iar

dintre acestea unele sunt regenerabile, altele neregenerabile, deci limitate. Mai clar decât oricând,

omul a devenit conştient de această realitate în momentul în care explorarea spaţială i-a permis să

realizeze dimensiunile şi posibilităţile finite ale Pământului ca planetă şi ca spaţiu de acţiune. A

atinge aceste limite sau a le depăşi pe unele dintre ele, în condiţiile structurii actuale a producţiei şi

ale actualului raport între rezerve şi consum, ar echivala cu epuizarea a unor materii prime, forme

de energie etc., urmând ca în viitor activitatea economică să se desfăşoare în lipsa totală a lor. In

acelaşi timp, a neglija sau a minimaliza aceste limite înseamnă şi posibilitatea dezechilibrării unor

procese naturale sau acţiuni umane, extrem de importante prin consecinţele lor pentru întregul

ansamblu natural şi social-economic: depăşirea capacităţii de autoepurare a apelor prin

supraîncărcarea lor cu reziduuri, forţarea sau compromiterea fertilităţii naturale a solurilor prin

agrotehnică neraţională, degradarea premiselor dialogului social prin defazarea unor secvenţe

dinamice social-economice etc. Aceste periclitări sunt de fapt provocări, cu atât mai nocive, cu cât

consecinţele lor negative se răsfrâng într-o mare măsură asupra vieţii şi activităţii generaţiilor

următoare, deoarece multe asemenea consecinţe sunt ireversibile sau numai foarte greu corectabile.

Se acumulează astfel elementele de fond ale unor situaţii de criză, noi atât prin structura cât

şi prin dimensiunile lor. In decursul istoriei societăţii, în unele momente şi în anumite locuri,

posibilităţile naturale şi mecanismele social-economice au mai fost suprasolicitate (cel puţin pentru

perioade scurte şi în detrimentul câtorva generaţii). Fenomenul a generat, desigur, consecinţe şi

reacţii specifice : crize alimentare, migraţii (uneori cu caracter agresiv) în ţinuturi mai puţin atinse

de criză sau intacte, insubordonări socio-profesionale ş.a.. Nou este faptul că acum mediul îşi arată

limitele nu numai în locuri izolate; Pământul întreg funcţionează ca o unitate complexă şi este

frecvent suprasolicitat, pe multiple planuri. De asemenea, este nou şi faptul că societatea a devenit

conştientă de această situaţie într-un timp relativ scurt, că îşi asumă responsabilitatea producerii ei

şi că se angajează, din ce în ce mai ferm, în soluţionarea unor probleme dificile.

În perioada contemporană, problematica mediului este legată strâns de creşterea

demografică şi de evoluţia urbanizării, de nivelul şi de structura consumului (în special ale celui

energetic) şi de nivelul evoluţiei tehnice, cu toate extremele lor valorice şi disparităţile teritoriale.

Problemele cele mai grave s-au conturat în decursul ultimelor decenii ale secolului trecut.

Inainte de orice ele rezultă din nivelul ridicat de utilizare a energiei şi a materiilor prime, precum şi

din necesitatea evacuării deşeurilor, provenite dintr-o producţie şi un consum mereu mai mari.

Orice formă de utilizare a energiei antrenează modificări ale cadrului natural al vieţii, unele profund

negative, în oricare dintre stadiile specifice, de la extracţie (sau amenajare hidroenergetică), trecând

prin transformare, transport şi conversiune, până la evacuarea reziduurilor şi a surplusului de

căldură.

Acţiunile umane pot avea însă asupra mediului şi aspecte globale, care s-ar putea

concretiza în modificări climatice generale. Considerată foarte puţin probabilă cu câteva decenii în

urmă, eventualitatea unor fenomene spectaculare (topirea calotelor glaciare în consecinţa unei

încălziri puternice, provocate, a climei, modificarea masivă a echilibrului climato-hidric şi apoi o

răcire drastică) este din ce în ce mai frecvent apreciată ca posibilă. Schimbări climatice de

anvergură mai mică şi consecinţe directe ale lor s-au constat însă mai demult : expansiunea

latitudinală şi altitudinală a unor temperaturi mai mari decât până acum şi a aridităţii, urmată de

efecte dezastruoase asupra agriculturii multor ţări, de reculul limitei sudice a îngheţului peren, cu

modificarea regimului şi bilanţului hidrologic al unor râuri utilizate în transportul fluvial, de

retragerea limitei inferioare a gheţarilor montani, cu înălţarea limitelor etajelor vegetale şi

restrângerea arealului celor de altitudine, de retragerea semnificativă spre latitudinile mari a

banchizelor şi creşterea nivelului apelor oceanice etc. Impactul cel mai puternic asupra climei este

aşteptat însă din partea emisiilor masive de gaze cu efect de seră (unele dintre ele având efecte

negative şi asupra stratului de ozon), în condiţiile unei atitudini încă insuficient de ferme şi de

solidare la nivel internaţional. Adăugându-se acestui efect, emisii importante de căldură din surse

industriale cu repartiţie neuniformă pot contribui nu numai la încălzirea puternică menţionată, ci şi

la creşterea turbulenţei atmosferice, antrenând în final o modificare substanţială a circulaţiei

generale a aerului.

Imaginea situaţiei actuale a mediului este, sub multe aspecte şi în multe locuri, uneori

chiar la nivel global, îngrijorătoare. Se poate aprecia însă că stadiul cunoaşterii tehnice a acestei

situaţii, posibilităţile materiale globale şi, mai ales, generalizarea convingerii că protecţia şi

prevenirea degradării mediului sunt de importanţă vitală, vor reuşi să stopeze dezvoltarea

fenomenelor celor mai grave şi vor impune investiţii masive pentru combaterea degradărilor

produse. De asemenea, este de aşteptat ca măsurile necesare să fie solidare şi aplicabile într-un

viitor cât mai apropiat, chiar dacă ele vor presupune restructurări şi redistribuiri ale unor

coordonate importante ale existenţei noastre actuale. Oricât de greu va fi să se depăşească

disparităţile de nivel tehnic, de informaţie, de produs intern brut pe locuitor, oricâte piedici ar ridica

sechelele sau formele actuale ale unor stări conflictuale, consensul asupra unui bun comun, de

importanţă vitală pentru întreaga omenire, va trebui să primeze. In absenţa acestui consens, toate

reţinerile, amânările, adversităţile, indiferenţa ş.a. vor fi periculoase, pentru că această absenţă

poate echivala cu distrugerea ireversibilă a condiţiilor de viaţă şi a vieţii înseşi.

Partea I MEDIUL INCONJURĂTOR ŞI GEOGRAFIA

1. Evoluţia noţiunii şi a terminologiei de specialitate

Cu sensul de spaţiu închis/incintă (environnement) noţiunea este cunoscută în spaţiul

francofon încă din perioada medievală. În spaţiul german ea avea un sens mai complex, referindu-

se la un teritoriu de dimensiuni mijlocii care constituie cadrul (natural) de viaţă al unei comunităţi

umane (Landschaft). Constatarea caracterului complex al unor asemenea teritorii, care includeau

atât elemente naturale (Naturlandschaft), cât şi elemente create de om (Kulturlandschaft) a

îmbogăţit, desigur, sensul noţiunii. De asemenea, acumulările generale în cunoaştere (fizică,

chimie, geologie, biologie şi, mai ales, în geografie), stimulate şi confirmate de informaţia mereu

mai bogată rezultată din extinderea ecumenei, ca şi viziunea holistă asupra lumii au introdus

treptat şi un sens funcţional al noţiunii. Astfel, în sec. XVIII, în acelaşi spaţiu german,

Landschaftul este înţeles ca un sistem local de factori din toate regnurile, integraţi în diferite

ranguri. Cultura enciclopedică specifică demersului ştiinţific în acest secol al luminilor, asociată cu

atenţia deosebită acordată nu numai aspectelor materiale, concrete ale teritoriilor respective, ci şi

laturii lor estetice, adaugă noţiunii un sens nou şi promovează termenul de peisaj . Cu o sferă din

ce în ce mai largă de utilizare, acesta va continua să rămână ataşat noţiunii de mediu înconjurător,

asigurându-i însă o explicaţie, deşi mai bogată, mereu mai generală, mai imprecisă. Progresele

ştiinţifice ale sec. XX, generalizarea spaţială a prezenţei umane şi problemele funcţionării

ansamblului om-natură au stimulat dezvoltarea unor ştiinţe ale mediului înconjurător. Landşaftul

devine obiect de studiu al Landschaftskunde; orientarea acesteia preponderent către integrarea

landşaftică a vegetaţiei generează geoecologia, iar în spaţiul anglo-saxon natural and cultural

landscape (landşaftul natural şi cultural) a constituit câteva decenii obiectul preocupărilor

ştiinţifice ale Şcolii de la Berkeley, interesată de structura, funcţionarea, poziţia ansamblului studiat

în reţeaua de sisteme, de dezvoltarea, schimbarea şi perfecţionarea sa. Interesul pentru peisajele

naturale umanizate a stimulat realizarea unor monografii regionale în spaţiul francofon şi a pus

bazele unei ştiinţe a funcţionării acestor teritorii complexe, geosinergetica generală, în Germania.

In spaţiul slav, studii poloneze de ecologie landşaftică (cu aceeaşi orientare preponderentă către

integrarea vegetaţiei în peisaj), ca şi o serie de studii ruseşti şi apoi sovietice asupra unor complexe

naturale teritoriale au prefigurat o şcoală ştiinţifică a geosistemelor (cu sensul de unităţi structurale

şi funcţionale naturale).

In perioada contemporană, interesul generalizat pentru condiţiile naturale şi social-

economice ale existenţei umane, ca şi pentru problemele dificile ale asigurării acestor condiţii unei

populaţii mereu mai numeroase, ale gestionării unui act economic mereu mai complicat, cu

multiple disparităţi şi cu o dinamică frecvent aleatorie, ale neutralizării unei cantităţi crescânde de

produse nedorite, ale protecţiei naturii ş.a. are tendinţa să cuprindă cât mai mult din sensul complex

al noţiunii. Tendinţa aceasta este însă frecvent afectată de subiectivismul unor reacţii (fireşti) de

grijă, nelinişte, chiar panică în conjuncturi negative extreme, naturale sau provocate. Reacţiile

respective reduc însă foarte mult sfera percepţiei şi astfel, la un nivel foarte larg, de informare în

general redusă, mediul înconjurător este asimilat, în cel mai bun caz, câtorva elemente naturale

afectate de poluare/degradare, când nu este confundat cu poluarea însăşi. La un nivel mai avizat, se

au în vedere, ca elemente ale mediului, şi transformările naturii sub influenţa societăţii umane ca

şi, eventual, forme sau măsuri de protecţie a naturii sau de combatere a degradării. In mod frecvent,

mass media se află la limita acestor niveluri de informare, uneori contribuind substanţial la

informare/educare şi mai ales la semnalarea situaţiilor de criză, alteori dezinformând, datorită

ignorării fondului problemelor. La nivelul cel mai avizat (al cercetării ştiinţifice, al învăţământului

specializat şi al profesioniştilor de mediu), percepţia acestei realităţi complexe este, desigur, mult

mai bogată, dar specializările (uneori destul de înguste) induc destule controverse teoretice,

prelungite frecvent şi asupra deciziilor financiare, executive etc.

In ultimii ani, cu un impact din ce în ce mai mare asupra vocabularului internaţional,

mediul revine foarte frecvent. Cu sensul de ansamblu de elemente naturale şi artificiale care

înconjoară o persoană sau o comunitate umană, un animal, o plantă sau o specie, termenul

environnement circulă în spaţiul francofon (iar prin calc/adaptare şi în afara lui), după cum

environment denumeşte aceeaşi realitate în spaţiul anglo-saxon. Mai detaliat (dar mai perifrastic),

în spaţiul german se utilizează fie sintagma die Umwelt des Menschen (mediul înconjurător al

omului), fie termenul die Umwelt.. Dintre limbile slave, unele (ceha, poloneza) au adoptat termeni

unici pentru acelaşi sens complex (prostred, œrodowisko), altele (rusa, bulgara) exprimă acest sens

prin sintagme (okružaiušèaia sreda, sreda okolna). În română, absenţa în vocabularul curent a unui

termen unic care să poată exprima conţinutul complex al noţiunii, inadvertenţa termenului mediu

(datorită polisemantismului său) şi forma consacrată de transfer al terminologiei sovietice au

determinat adoptarea, în deceniul opt al secolului trecut, prin traducere ad litteram din rusă, a

sintagmei mediu înconjurător. Deşi tautologică, aceasta a devenit durabilă prin uz şi numai

abrevierea impusă de circulaţie a redus-o la un singur termen, mediu, fără să elimine însă

inadvertenţa semantică menţionată. Sub această formă se utilizează nu numai în vorbirea curentă, ci

şi în texte de specialitate, documente administrative, juridice ş.a..m.d.

2. Ştiinţa şi mediul

Cunoaşterea ştiinţifică a mediului implică probabil una dintre cele mai paradoxale situaţii

din istoria cunoaşterii umane. Pe lângă motivaţia fundamentală, firească, cea aplicativă (prezentă şi

alteori, în diferite domenii) este în cazul mediului acută, are anvergură globală, nu este temporară,

nu are alternativă. Acestei necesităţi absolute, ştiinţa contemporană îi răspunde însă de regulă

numai parţial, analitic (sectorial). Deşi nivelul analizei este uneori excepţional (în fizică, genetică

ş.a.), deşi o ierarhizare valorică a ştiinţelor ar fi aberantă, realitatea este că, oricât de avansată, nici

una dintre formele de cunoaştere analitică a mediului nu explică structura şi funcţionalitatea unui

ansamblu atât de complex, posibilităţile oricăreia limitându-se la sfera propriului obiect de studiu.

Cum acesta constituie numai o faţetă a realităţii complicate pe care o reprezintă mediul, ramura de

ştiinţă respectivă va completa întotdeauna în mod absolut necesar şi util informaţia analitică, dar nu

va clarifica niciodată problematica ansamblului, însuşirile şi specificul său funcţional (diferite de

cele ale părţilor componente), geneza fenomenelor sale de criză, posibilităţile şi formele de

redresare etc. Pe lângă această disparitate profundă între necesitate şi posibilităţi,

rezolvabilă numai prin conlucrare, ştiinţa analitică abordează un eventual dialog şi de pe o poziţie

de frustrare (exprimată uneori polemic şi prin implicări abuziv analitice în decizii practice), ştiindu-

se strict necesară, dar fără să poată avea ultimul - şi unicul - cuvânt. Situaţia aceasta nu este nouă.

Acumularea cantitativă impresionantă de informaţie a început să îndepărteze, încă din sec. XIX,

ştiinţa analitică de spiritul enciclopedist şi ideologic de sinteză al clasicilor. Multidisciplinaritatea,

transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea ultimelor decenii ale secolului XX sunt însă trepte

încurajatoare spre o abordare mai adecvată, conceptual şi metodologic, a realităţii contemporane,

presantă, uneori dură. În acelaşi timp însă, intervalul disponibil pentru construirea unei ştiinţe de

sinteză, pentru verificarea obiectivităţii şi productivităţii metodelor ei, a pertinenţei prognozelor ş.a.

nu mai are dimensiunile seculare din etapele precedente. Ritmurile accelerate ale progreselor

tehnologice s-au transmis şi evoluţiei consecinţelor nedorite ale acestora, imixtiunea antropică în

procese şi fenomene naturale modifică ritmurile lor specifice, iar coexistenţa structurilor eterogene

produce defazări, care induc frecvent tot grabă. Astfel, ştiinţa şi tehnologiile contemporane au o

misiune nu numai dificilă, ci pe care trebuie să o rezolve şi cât mai repede.

In specificul lor, mai apropiat de necesităţile abordării integrate a unor structuri complexe,

au stat şansele deosebite ale unor ştiinţe care, deşi relativ recente, controlează de câteva decenii

formele cele mai răspândite de cercetare a problemelor mediului. Acestea sunt sistemica

(întemeiată pe teoria generală a sistemelor) şi ecologia.

Prima constituie un gen de "cheie" structurală şi funcţională a oricărei structuri interactive,

sistemice. Valorificând toate acumulările viziunii globale asupra lumii, începând cu cele antice,

greco-latine, chineze ş.a. şi continuând cu cele rezultate din disputa, prelungită până târziu, între

poziţiile aristotelian-carteziene (analitice) şi cele pitagoreic-holiste (de sinteză), până la cibernetica

celei de a doua jumătăţi a secolului XX, sistemica se apropie cel mai mult şi mai obiectiv de

necesitatea cunoaşterii ştiinţifice, rapide, a mediului. Formaţia ştiinţifică complexă a fondatorilor

ei, în acelaşi timp ingineri electronişti-matematicieni-neurologi, sau neuropsihiatri-matematicieni-

ingineri de telecomunicaţii, a constituit baza unor constatări de maximă importanţă ştiinţifică

asupra similitudinii funcţionării creierului uman şi a unor sisteme-maşini , ca efect al unui "tipar"

dinamic similar : interacţiunea elementelor constitutive şi emergenţa unor însuşiri noi, datorite

coexistenţei interactive Studiile acestora (von Bertalanffy, l940,l957; Odobleja, l938 şi Wiener,

l948; v. Neumann şi Morgenstern, 1947, Shannon, 1949, Mc Culloch) au pregătit comunicarea

largă şi fructuoasă a cercetării fundamentale a sistemelor cu unul dintre cele mai mobile domenii de

aplicaţie, dinamica industrială. Integrarea aceasta a fost realizată de Forrester, inginer electronist pe

a cărui "dinamică generală sistemelor" s-a bazat şi primul raport al Clubului de la Roma (l972),

referitor la limitele creşterii. Atunci a început şi conştientizarea marelui public în problematica

mediului, ca şi adoptarea unei atitudini global organizate în acest sens (conferinţe mondiale asupra

mediului, programe de mediu ale Naţiunilor Unite ş.a.).

A doua ştiinţă avantajată în studiul mediului, datorită specificului său, este ecologia.

Apărută în Germania, în deceniul şapte al sec. al XIX-lea, ca expresie a dezvoltării biogeografiei,

se preocupă de structurile vii, în schimburile lor complexe cu arealul (abiotic) în care trăiesc,

declarând ca obiect de studiu ecosistemul. Orientată exclusiv biocentric în cursul evoluţiei sale ca

ştiinţă, încearcă de circa două decenii extinderea sferei ecosistemelor, prin includerea unei

problematici bio-umane. Pe această cale constată relaţiile interactive ale omului cu celelalte forme

de viaţă, insistând asupra lanţurilor trofice şi impactului antropic cantitativ/calitativ negativ asupra

ecosistemelor. Preocupându-se de problemele naturii, frecvent agresată sau parţial distrusă prin

activităţi umane neraţionale, abordează astfel şi degradarea condiţiilor biologice ale existenţei

umane, fapt care o situează adesea atât în centrul atenţiei publicului larg, cât şi în avangarda unor

acţiuni de protecţie. Intenţia explicită de a se substitui unei ştiinţe totale a mediului, sub formă de

"ecologie umană", este amendată însă drastic de limitele (biologice) ale obiectului său de studiu.

Diversitatea structurală şi funcţională a sistemului terestru nu permite nici abordări selective şi nici

generalizări forţate. Ecologia nu este decât o aplicaţie sectorială a sistemicii. În această calitate, este

foarte utilă prin tratarea sistemică a obiectului său, ca şi prin deschiderea recentă către sociologie,

cercetarea ştiinţifică de interfaţă fiind în general necesară cunoaşterii mediului. Identificarea unor

căi de lucru pe baze strict biocentrice, extrapolarea unor concluzii formulate pe aceleaşi baze,

"decretele" ecologice asupra organizării social-economice de perspectivă ş.a. sunt însă operaţii de

pertinenţă iluzorie. Chiar dacă în vorbirea curentă şi în textele unor documente politice,

administrative, juridice ş.a. se recurge frecvent la termenii ecologie, ecologic, precaritatea

(temporară) a unui vocabular adecvat mediului nu va transforma ecologia în panaceu ştiinţific.

3. Geografia şi mediul

Situată prin natura obiectului său la interferenţa ştiinţelor naturii cu cele sociale,

geografia a evoluat, încă de la început, în sensul cunoaşterii simultane a unor elemente foarte

variate, a legăturilor reciproce ale acestora, a diferenţelor spaţiale ale unor combinaţii structurale şi

funcţionale diverse. Deşi orientându-se iniţial, conform percepţiei şi motivaţiilor specific umane,

spre informaţia cu privire la Pământ/loc în calitatea acestora de suport al vieţii şi activităţilor social-

economice, geografia a avut totdeauna o deschidere teoretică şi metodologic-aplicativă clară pentru

interpretarea şi valorificarea integrată a informaţiei respective.

Demersul geografic al anticilor a urmărit informaţia analitică detaliată în scopul, precis formulat, al

descifrării reciprocităţii, ca relaţie de bază a Universului cunoscut. Strabo (58 a.C. - 24-25 d.C.)

considera că geografia trebuie să se preocupe de studiul scoarţei pământului, al plantelor, al

animalelor, "al tuturor producţiunilor folositoare sau nefolositoare, de pe uscat şi din mări. .pentru

a-i îndruma pe cetăţeni spre înţelegerea vieţii politiceşti, arătându-le legătura dintre oameni şi locuri

". Subliniind că grandoarea naturii nu poate fi cuprinsă prin "contemplarea detaliului părţilor", ci "a

totalităţii ei", Plinius cel Bătrân (23 - 79) demonstra caracterul rezultant al acesteia, ireductibil la

suma componentelor. La începutul perioadei moderne, "Geographia generalis" a lui B.Varenius

(l610-1680)aducea în lumea ştiinţifică dovada viziunii ample a geografiei asupra Pământului,

integrând informaţii astronomice, fizice, geologice, geomorfologice, botanice, antropologice,

sociale ş.a. distribuţiei spaţiale diferite a fenomenelor naturale şi umane.

Mai târziu, K.Ritter se situează pe aceeaşi poziţie holistă, preocupându-se de cunoaşterea

raporturilor dintre aceste categorii de fenomene. Ulterior, viziunea unui Univers structurat ca

ansamblu sistemic de relaţii reciproce, promovată de către Alexander von Humboldt a impus

orientarea cercetării ştiinţifice către condiţiile în care se desfăşoară procesele reale ale "marii

Fiinţe, unitare şi complicate pe care o numim natură şi lume". Studiile acestui mare şi ultim savant

enciclopedist (geograf, biogeograf, fizician, chimist, matematician, cartograf, lingvist şi literat,

filozof) aşează geografia în avangarda cunoaşterii, sub forma extrem de convingătoare a unor

studii complexe, asupra unor regiuni întinse, de pe continente diferite, sesizând complicate relaţii

de determinare în cadrul structurilor naturale şi al celor umane, capacitatea structurilor naturale de a

influenţa viaţa şi activităţile umane, ca şi efectele prezenţei omului asupra peisajelor naturale. Cu

geografia fizică germană a landşaftelor (S.Passarge şi apoi, prin geoecologie, C.Troll), a dinamicii

lor (Schmidthüsen), cu promovarea obiectivului geografiei de a studia suprafaţa Pământului şi

fenomenele care se află în legătură cauzală cu aceasta (F. von Richthoffen) sau "fiziologia

organismului terestru" (E. Reclus), cu orientarea antropogeografiei către cunoaşterea

condiţionărilor naturale ale existenţei umane (F. Ratzel) şi convingerea că fenomenele umane sunt

în legătură cu un anumit ansamblu terestru, fără ca acesta să le determine în mod absolut, ci având

posibilitatea nu doar să se adapteze mediului fizic, ci şi să-l modifice (P. Vidal de la Blache),

demersul geografic îşi continuă, ferm şi argumentat, evoluţia în ştiinţa cunoaşterii complexe,

sistemice, a lumii.

La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, prin opera şi şcoala ştiinţifică a lui Simion

Mehedinţi, geografia modernă din România şi-a precizat obiectul de studiu, devenind ştiinţă a

Pământului, considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere

static (al distribuţiei în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp), a

societăţii umane şi a relaţiilor reciproce om-natură . Unitatea dinamicii fizice şi social-economice a

Pământului a fost considerată reperul ştiinţific al integrării regionale a diverselor fenomene

geografice şi concept formativ esenţial al spiritului geografic. Orientarea analizei spre efectul

transformant multiplu al oricărei modificări de structură ori stare a unui înveliş geografic

(C.Brăttescu) şi asumarea obligaţiei de a cerceta elementele naturale ale Pământului, intacte sau

transformate, omul şi viaţa sa psiho-socială, chiar calităţile morale ale popoarelor, aşezările

omeneşti, activităţile umane cele mai variate, totul în permanente relaţii reciproce şi modificări în

spaţiu şi timp (G.Vâlsan) exprimau complet şi clar, încă din primele decenii ale sec. XX, esenţa

sistemicii contemporane. Convingerea că, sub această formă, mediul nu poate fi decât obiectul

nedisociat şi nedisociabil al geografiei (V.Mihăilescu) situează demersul geografic românesc

interbelic pe o poziţie integral adecvată pentru explicarea complexităţii sistemului Pământ, în

concordanţă cu realităţi interactive confirmate mereu mai pregnant, în ţară şi în diferite regiuni ale

lumii. In aceeaşi perioadă, în spaţiul anglo-saxon K.Sauer încerca să elimine reducţionismul fizico-

geografic (în cadrul Şcolii de la Berkeley), iar în spaţiul german se întrevedeau studiul unui

peisaj (unitar) economic Wirtschaftslandschaft (Lütgens) şi analiza morfologică a peisajului

cultural, aplicată în domeniul urban (Geisler). În geografia sovietică, lucrările lui Berg combinau

complexele naturale teritoriale ale lui Dokuceaev (bazate pe viziunea integratoare a lui Humboldt)

cu structura fizico-geografică a landşaftului. Acestea au prefigurat alte studii sovietice (V.Soceava,

A.Isacenko ş.a.), asupra peisajului ca structură bio-fizico-chimică. Incepând din a doua parte a

sec. XX a fost realizată o taxonomie sovietică minuţioasă a peisajului fizico-geografic, bazată pe

dinamica fenomenelor naturale şi pe integrarea unităţilor respective (geosisteme de diferite ordine)

în categorii dimensional-funcţionale de nivel local, regional, planetar. Sfera fizico-geografică

exclusivă a rămas caracteristică mult timp sistemicii geografice sovietice, demersul sectorial,

de separare obligatorie a geografiei fizice de cea economică, cu evitarea fenomenologiei umane

creând chiar un model, impus în perioada postbelică întregii geografii est-europene. Chiar şi în

geografia sovietică, însă, constatarea că dezvoltarea societăţii a determinat o interdependenţă

strânsă a economiei, populaţiei şi naturii a impus reconsiderarea ansamblului acestora şi a dinamicii

acestui ansamblu (Sauşkin şi Smirnov; Spektor). Sub restricţia menţionată, sinteza sistemică

promovată clar în geografia românească, încă de la începutul sec. XX, a continuat să fie proscrisă

mai multe decenii şi numai apariţia curentului orientat spre problematica mediului, adoptat şi de

către geografia sovietică, i-a permis revenirea la nivelul pe care-l dobândise deja. Stagnarea aceasta

impusă a fost însă extrem de păgubitoare deoarece, între timp, atât pe plan intern cât şi extern,

geografia ca ştiinţă a întregului planetar trecuse oarecum în umbră, iar ecologia, ignorând

acumulările din geografie, ocupase abuziv nişa astfel creată.

Deşi în geografia franceză preocupările asupra structurii sistemice a peisajului uman

(M.Sorre), asupra constituirii în timp a unor peisaje geografice complexe, printr-un acord rodat

îndelung între generaţii umane şi medii naturale (Ph. şi G.Pinchemel), asupra implicaţiilor

interactive ale reliefului (J.Tricart), asupra echivalenţei environnement - realitate geografică

complexă, spontană, produsă, percepută (A.Dauphiné), asupra peisajului ca geosistem, cu

funcţionalitatea sa specifică (G.Bertrand), asupra complexităţii excepţionale a geosistemului

(G.Taillefer), asupra dinamicii sale (R.Brunet) sunt susţinute, deşi în mod frecvent geografia

statelor europene se implică în documentarea amenajării spaţiului, ca şi în rezolvarea uor probleme

dificile ale calităţii relaţiilor om-natură, atenţia generală se concentrează astăzi tot asupra

abordărilor ecologice ale mediului, inerent incomplete, frecvent monocorde şi simplificatoare.

Probabil numai imposibilitatea universalizării soluţiilor ecologice în practică, şi refuzul societăţii

umane de a mai suporta costul unor experimente incomplet documentate vor reorienta interesele

social-economice spre posibilităţile complexe ale geografiei. Desigur, aceste interese vor cere

ştiinţei noastre o colaborare interdisciplinară cât mai largă şi mai productivă, iar dacă geografia va

putea asigura generalizarea unei atitudini sistemice faţă de Pământ, în integralitatea lui, atunci, aşa

după cum scria V.Mihăilescu în 1967, ea va putea redobândi atenţia de care s-a bucurat în epoca

marilor descoperiri.

3.1. Obiectul de studiu al geografiei mediului. Poziţia în cadrul geografiei.

Orientată prin natura obiectului său asupra Pământului ca sistem unitar, geografia este de

drept o ştiinţă a mediului, în accepţiunea cea mai largă a acestui termen. Ţinând seama însă de

inadvertenţa termenului respectiv şi de caracterul impropriu al abordării exclusiviste a sistemului

planetar de pe poziţia antropocentrică pe care acest termen o presupune, rezultă că misiunea

geografiei contemporane constă în reluarea fermă a preocupărilor sale clasice, prin abordarea

obiectului propriu de studiu de pe poziţii sistemice. Păstrându-şi însă o structură marcat disociativă,

orientată către analiza sectorială a geosferelor (chiar dacă analiza geografică are caracter integrant)

şi realizând sinteze numai de tip fizico-geografic sau economico-geografic, geografia deceniilor

trecute a fost surprinsă de impactul problematicii mediului fără a se fi situat pe o poziţie explicit

sistemică, oscilând şi polemizând frecvent pe teme de spaţiu, peisaj, teritoriu ş.a. Este motivul

pentru care dreptul intrinsec de ştiinţă geosistemică nu i-a fost recunoscut încă şi ea însăşi a trebuit

să-şi dezvolte, la fel cu alte ştiinţe, o disciplină dedicată "mediului". Cât va dura această orientare

este greu de apreciat, dar în mod cert are meritul de a fi readus în geografie spiritul de sinteză, fără

de care această ştiinţă nu-şi acoperă menirea. In felul acesta, geografia mediului trebuie să se

orienteze către întregul sistem terestru, geosistemul, ca structură complexă, deschisă, cu

funcţionalitatea, variabilitatea sa spaţială, evoluţia şi problematica sa, acesta constituind obiectul

specific de studiu. Fără ca o analiză sistemică riguroasă să fie posibilă, sistemul fiind imens şi

funcţiile sale doar parţial cunoscute, elementele sale structurale şi funcţionale doar parţial

cuantificabile şi evoluţia sa frecvent motivată (aparent) aleatoriu, geografia oferă totuşi modalitatea

de cunoaştere cea mai adecvată analizei geosistemice şi construirii unor sinteze care să se apropie

cât mai mult de ceea ce reprezintă ansamblul, unitatea intuită de clasici.

Cu acest obiect de studiu şi evitând toate inadvertenţele semantice şi terminologice,

geografia mediului trebuie să fie înţeleasă ca analiză a geosistemului. şi numită ca atare. In cadrul

geografiei ea presupune acumulările specifice tuturor disciplinelor analitice (geologia generală,

meteorologia şi climatologia, hidrologia, geomorfologia, geografia populaţiei şi aşezărilor,

geografia producţiei şi serviciilor etc.), constituind cadrul ştiinţific fundamental de realizare a

sintezei geografice şi argumentând variabilitatea spaţială a geosistemului, variabilitate abordată

apoi prin intermediul altor discipline geografice, ca geografia regională a lumii, a diferitelor

teritorii naţionale, a nivelului de organizare local. Este o disciplină care se bazează pe integrări

structurale şi funcţionale multiple, vizând în special descifrarea situaţiilor de interfaţă. Prin

intermediul analizei geosistemului geografia îşi fundamentează participarea la dialogul ştiinţific

interdisciplinar, la care se poate prezenta astfel cu o viziune mai unitară, mai complexă, mai

accesibilă colaborării, eventual cu noi instrumente de lucru, adaptate limbajului sistemic.

3.2. Relaţiile cu alte ştiinţe şi domenii de activitate practică

A aborda relaţiile dintre analiza geosistemului şi alte ştiinţe înseamnă, în primul rând, a

face referinţă la legături (cândva organice) ale geografiei cu ştiinţele despre om şi Pământ, istoria şi

ştiinţele naturii. Evident, evoluţia generală a tuturor ştiinţelor, diversificarea lor aproape derutantă,

dinamica extrem de rapidă a cercetării fundamentale şi impactul puternic şi diversificat al cercetării

aplicative complică foarte mult spectrul relaţiilor iniţiale. Devine clar faptul că geografia, situată la

o intersecţie multiplă, pe de o parte îşi îmbogăţeşte parteneriatul, iar pe de altă parte îşi poate

permite o amplificare netă a investigaţiei, o diversificare benefică a metodologiei şi un debuşeu

mult mai larg în sfera aplicaţiei. Aceste realităţi sunt verificabile începând de la nivelul oricărei

discipline geografice analitice, fiind cunoscută utilitatea reciprocă a contactelor, atât interne, în

cadrul geografiei, cât şi externe, spre exemplu, cele ale meteorologiei şi climatologiei cu fizica şi

chimia atmosferei, ale geografiei umane cu sociologia, ştiinţele economice, urbanismul ş.a., ale

cartografiei şi topografiei cu teledetecţia, ale tuturor disciplinelor geografice cu informatica ş.a.m.d.

Realităţile menţionate sunt cu atât mai evidente la nivelul disciplinei de sinteză care trebuie

să fie analiza geosistemului. Intr-adevăr, vizând studiul structurii şi dinamicii sistemului terestru,

această analiză va presupune inerent contacte, sau cel puţin referinţe, la elemente de statică, hidro-

şi termodinamică, chimie anorganică şi organică, stratigrafie, tectonică şi mineralogeneză,

meteorologieşi climatologie, hidrologie şi hidrogeologie, pedologie, geomorfologie, fiziologie

vegetală şi animală, ecologie, biogeografie, medicină, geografie umană, istorie, demografie,

cartografie generală şi tematică, statistică, informatică etc. Nici una dintre aceste referinţe nu

trimite însă la împrumuturi banale, neinterpretate sistemic, ci reprezintă posibilităţi de diversificare

şi întărire a argumentaţiei demersului specific. Ele nu înlocuiesc obiectul de studiu, ci îl confirmă

din unghiuri diferite de abordare, servind reconstituirii sensului său iniţial, complex. In egală

măsură, specificul de sinteză al demersului geografic deschide larg colaborarea cu multe domenii

de activitate practică, în special când acestea abordează probleme de protecţie şi conservare sau de

combatere a degradării : silvicultura, gospodărirea apelor, îmbunătăţirile funciare, amenajarea

teritoriului, conservarea naturii şi aplicarea legislaţiei de conservare ş.a.

Partea a II-a GEOSISTEMUL

1. Noţiuni generale de sistemică

Ştiinţă şi concomitent metodă care permite revizuirea din temelii a tradiţiei raţionaliste în

gândirea umană (tradiţie deja obligată să recunoască succesiv obiectivitatea revoluţiilor ideologice

coperniciană, darwinistă, freudiană şi einsteiniană), sistemica asigură posibilitatea de racordare a

oricărui demers - fundamental sau aplicativ - la nivelul calitativ şi cantitativ al informaţiei în

domeniul specific şi de adaptare a acestui demers la exigenţele lumii actuale şi viitoare.

Definind sistemul drept ansamblu de legături interdependente, L. von Bertalanffy a

formulat lapidar şi complet esenţa sistemicii, ştiinţă a legăturilor interactive ale componentelor

oricărui ansamblu coerent, capabil de autocontrol structural şi funcţional intern, ca şi de corelare

viabilă cu alte ansambluri supra- sau subordonate, cu care este interconectat în reţele mai mult sau

mai puţin complicate. Oricare dintre definiţiile ulterioare ale sistemului o repetă , perifrastic, pe

cea iniţială. De asemenea, toată gama de însuşiri ale sistemelor, identificate prin aplicarea metodei

sistemice în diferite ramuri ale cercetării ştiinţifice şi confundate/numite de multe ori funcţii ale

structurilor respective, nu sunt decât confirmări specifice ale conceptelor fundamentale ale teoriei

sistemice. Aceste concepte reprezintă baza înţelegerii obiective a modului în care este constituit şi

funcţionează, ca orice sistem, întregul ansamblu terestru, de la nivelul de organizare planetară până

la cele mai mărunte entităţi ale nivelului local.

Interacţiunea defineşte acţiunea reciprocă, capabilă să modifice comportamentul şi chiar

natura elementelor interactive. Contrar ştiinţei clasice, care postula primatul cauzei şi direcţia

imuabilă a legăturii respective, de la cauză la efect, sistemica (prin cibernetică) demonstrează că

efectul însuşi retro-acţionează, impunând cauzei consecinţele coexistenţei interactive. Spre

exemplu, în sistemul climato-hidric terestru deşi apele sunt efectul direct al precipitaţiilor

atmosferice, ele constituie şi principala sursă a acestora, adică a propriei lor cauze; în acelaşi fel,

în orice ecosistem producătorii, de însemnătate vitală pentru consumatori, putând fi astfel asimilaţi

unei cauze a acestora, sunt regeneraţi în mare măsură prin metabolizarea fizică, chimică şi

biochimică a organismelor moarte ale consumatorilor, fostele lor efecte; în sistemele de schimb

economic liber, cererea este cauză a ofertei, care prin oscilaţiile ei (spontane sau dirijate) acţionează

asupra preţurilor şi astfel poate modifica substanţial cererea, efectul dominând, temporar, cauza.

Amplificând (prin retroacţiune - feed-back - pozitivă) sau reglând/compensând (prin retroacţiune

negativă) fluxurile de intrare, structurile sistemice respective îşi asigură astfel viabilitatea. Cicluri

mai scurte (constituite din retroacţiuni directe, de la efect la cauză) sau mai lungi (reprezentate prin

retransmiteri ale retroacţiunii, de la efect la unul sau mai mulţi intermediari şi apoi la cauză)

exprimă specificul desfăşurării în timp a interacţiunii.

Totalitatea precizează că sistemul nu este suma carteziană a elementelor componente.

Astfel, nici unul dintre aceste elemente nu poate fi înţeles corect dacă este desprins din ansamblu,

după cum nici ansamblului nu i se poate recunoaşte calitatea de sistem, dacă se ignoră faptul că în

interiorul său regula nu este simpla adiţionare a elementelor componente, ci interacţiunea lor. Din

acest tip de totalitate (globalitate) rezultă şi emergenţa unor calităţi ale sistemului, pe care nici unul

din elementele componente nu le are. Astfel, totalitatea sistemică este cea care explică diferenţa

între o sumă de vieţuitoare - plante şi animale - reunite aleatoriu şi aceleaşi fiinţe, integrate în

habitatele lor naturale sau în structuri care le reproduc pe cele naturale. Dacă în condiţii spontane

ale realizării primei variante nici un element nu putea să aibă decât întîmplător şi temporar şanse de

supravieţuire, iar suma respectivă nu avea nici o premisă de coerenţă, în varianta a doua fiecare

element are nişa sa spaţială şi temporală, îşi bazează existenţa pe relaţii interactive specifice şi,

prin intermediul acestor relaţii, constituie împreună cu celelelte elemente, în spaţiul respectiv, un

ecosistem, capabil de autoorganizare, viabil. Acelaşi concept diferenţiază, spre exemplu, sumele de

refugiaţi de toate tipurile şi din toată lumea (din cauze politice, economice ş.a.) cantonaţi în lagăre,

suburbii etc. de structurile economico-sociale din care provin, ca şi de cele în care doresc să se

integreze. Fiecare dintre structurile respective, foste sau actuale sisteme, au avut/au capacitatea de a

controla-sprijini-dirija-motiva elementele componente, tocmai ca urmare a legăturilor interactive

ale acestora, a acestei coexistenţe sistemice.

Ca urmare a emergenţei unor caracteristici noi ale ansamblului, se realizează şi o ierarhizare

a sistemelor, acestea având caracteristici a căror complexitate creşte spre treptele superioare ale

ierarhiei.

Organizarea este conceptul central al sistemicii. Ea le presupune cu necesitate absolută pe

cele menţionate anterior şi exprimă simultan structura sistemului şi modul general în care acesta

funcţionează. Esenţa organizării constă în tipul de legături care conferă capacitate de

autoorganizare şi deci coerenţă ansamblului sistemic. Evident, legăturile respective presupun însă şi

elementele participante, ca şi infrastructura capabilă să susţină aceste legături. In consecinţă,

organizarea oricărei structuri sistemice trebuie să fie analizată atât sub aspect structural (descriptibil

prin organigramă), cât şi funcţional (care poate fi pus în evidenţă prin program). Organigrama

evidenţiază, în primul rând, l i m i t e l e (limita) sistemului. Mai mult sau mai puţin clare, mai mult

sau mai puţin permeabile (spre exemplu, membrane celulare, limitele unor grupuri sociale, limitele

unor bazine hidrografice etc.), în absenţa lor identitatea sistemului nu s-ar putea contura. Intre

aceste limite, elementele constitutive - parte esenţială a structurii - se pot identifica, număra, clasa,

deoarece sunt numai relativ omogene. În realitate, aceste elemente pot fi extrem de variate

(molecule, clădiri, maşini, capitaluri, opere de artă, fiinţe ş.a.) şi se pot grupa interactiv într-o

multitudine de combinaţii. R e ţ e a u a d e t r a n s p o r t şi comunicaţii asigură vehicularea -

sub formele şi în ritmul decis în sistem - a întregii cantităţi de substanţă, de energie şi de informaţie.

In sfârşit, r e z e r v o a r e l e stochează întregul disponibil material, energetic, informaţional

(materii prime, produse, energie, informaţie, bani, potenţial creativ ş.a.).În ceea ce priveşte

însemnătatea prezenţei lor în sistem, dacă prin calităţile sale reţeaua de comunicaţii poate fluidiza

sau, dimpotrivă, poate stânjeni evoluţia structurii respective, precaritatea sau absenţa rezervelor pot

bloca parţial sau pot întrerupe existenţa acesteia. Funcţional, sistemul evoluează pe baza unui

program specific. In cadrul acestuia, c e n t r u l d e d e c i z ie (unic sau susţinut şi de alţi centri,

secundari, diseminaţi în interiorul structurii) primeşte şi prelucrează informaţia primită din sistem

sau din afara lui şi o transformă în acţiuni de reglare a dimensiunilor, formelor, ritmului în care se

face apelul la rezervele disponibile, aflate în stocurile interne sau accesibile în reţeaua sistemică

externă, dispune distribuţia în sistem sau în afara lui a rezultatelor materiale, energetice,

informaţionale obţinute. Astfel, f l u x u r i de natură diversă, de intrare şi de ieşire din sistem, de

tranzit în şi din rezervoare, de informaţie din sistem şi din afara lui, spre şi dinspre centrul de

decizie ş.a.m.d., descriind trasee directe sau bucle de retroacţiune, se succed, se intersectează, se

recompun etc. Toată această mişcare complexă mai dispune în cadrul programului şi de un anumit

interval de realizare, numit t i m p d e a j u s t a r e (timpul disponibil acumulării, prelucrării şi

transformării informaţiei în decizie/decizii, care devin operante în intervale specifice fiecărei

structuri sistemice şi chiar fiecărei etape din evoluţia uneia şi aceleiaşi structuri). În felul acesta,

funcţionarea oricărui sistem se realizează printr-o autoreglare continuă.

Complexitatea este conceptul sistemic care contrazice poate în modul cel mai drastic logica

de tip cartezian. Conform acesteia din urmă, cercetarea ştiinţifică a tuturor fenomenelor ar trebui să

opereze simplificări importante, să elimine ceea fiind necunoscut, mai este şi ne-asemenea,

aleatoriu, nesigur, efemer, de dimensiuni neînsemnate. Realitatea este însă complet diferită, foarte

variată, complexitatea fiind ubicuă, iar evoluţia structurilor sistemice fiind frecvent şi profund

marcată de manifestările unor asemenea entităţi minuscule, efemere etc. Spre exemplu, prezenţa

întâmplătoare - chiar de scurtă durată - a unui purtător de virus activ într-o comunitate umană poate

declanşa o epidemie, mai ales dacă majoritatea comunităţii respective este constituită din subiecţi

fragili ; cantităţi infinitezimale din anumite substanţe toxice prezente în sângele sau laptele matern

pot fi letale pentru embrioni ori sugari ; un act antisocial aparent mărunt, comis într-o conjunctură

de tensiune interetnică poate declanşa conflicte grave, soldate cu dezorganizarea unor structuri

sistemice anterioare; o neînsemnată cantitate suplimentară de apă infiltrată într-un deluviu de

alunecare supraumezit îl poate remobiliza, chiar în formă curgătoare ş.a.m.d. Complexitatea este

astfel o faţetă extrem de importantă a realităţii structurate sistemic, ea trebuie recunoscută şi

respectată, chiar dacă cercetarea ştiinţifică va fi frecvent obligată să-şi recunoască incapacitatea de

a-i cuprinde întreaga bogăţie. Gradul de complexitate al unui sistem depinde de numărul de

elemente din care este constituit, de numărul de relaţii între aceste elemente, de numărul de tipuri

de relaţii, ca şi de alte aspecte ale acestora , nu întotdeauna şi nu integral cuantificabile.

O problematică extrem de complexă a sistemelor (raporturile cu ambianţa, ierarhiile, starea

de conservare, varietatea, specificul evoluţiei) le conferă acestor structuri o diversitate imensă, care

impune necesitatea clasificării lor. Motivate de diversitatea menţionată, numeroase criterii stau la

baza tipologiei sistemelor, conform căreia în geosistem coexistă structuri diferite conform gradului

lor de deschidere, dominanţei materiale, energetice sau informaţionale, originii lor naturale sau

artificiale, complexităţii lor. Tipologia generală a sistemelor propusă de Bunge evidenţiază, în

ordinea vechimii lor, sistemele fizice, apoi pe cele chimice, urmate de cele vii (rezultate din primele

două), schema tipologică încheindu-se cu sistemele create de om, artificiale, de idei şi sociale.

2. Structura geosistemului

În preliminariile analizei geosistemului se impun atenţiei generale câteva constatări.

Prima este aceea a asimilării geosistemului cu un suprasistem deschis, în cadrul căruia

sistemele şi subsistemele componente sunt alcătuite, în proporţii diferite din elemente anorganice,

organice şi social-economice, de origine naturală, dar şi artificială, organizate în structuri cu

dominantă materială, energetică sau informaţională (fig. 1).

A doua constatare este aceea a unei accesibilităţi relativ limitate (sau, cel puţin, adesea

dificile) a demersului analitic. Spre exemplu, aparent nimic nu stânjeneşte identificarea l i m i t e l

o r în geosistem, cu atât mai mult cu cât frecvent ele sunt destul de clare : limita superioară a

litosferei, limitele unui bazin hidrografic, ale unei asociaţii vegetale forestiere, ale unui complex

industrial etc. Nu totdeauna însă limitele structurilor urmărite sunt clare, tranşante ; adesea aparatul

metodologic (criteriile de delimitare) este încă imprecis sau greu de realizat, aşa cum este în cazul

limitelor unui grup social, ale unei regiuni geografice, ale unui sistem de activităţi creative ş.a.

Alteori, deşi relativ clare, limitele unor structuri sistemice sunt extrem de mobile, sistemele

evoluând în secvenţe foarte scurte şi care se succed rapid (spre exemplu, sistemele de tranzacţii

financiare), fapt care anulează identităţile constatate.

În acelaşi fel, pare foarte simplă identificarea e l e m e n t e l o r componente ale

oricărui sistem şi, într-adevăr, se pot distinge (direct sau indirect) diferite forme de relief,

zăcăminte, ceaţa, un arbore, o clădire, o structură administrativă ş.a. Devine însă imposibil să se

identifice elementele structurale (strict analitic)atunci când logica şi practica relevă o serie de

integrări de tipul e l e m e n t - c a l e de c o m u n i c a ţ i e (ca în cazul codului genetic, conţinut

şi transmis prin A.D.N.), sau de tipul e l e m e n t - c a l e de c o m u n i c a ţ i e - f l u x (ca în

cazul curenţilor subcrustali, care sunt elemente componente ale sistemului litosferei, căi de

comunicaţie şi fluxuri materiale/ energetice, în acelaşi timp).

C ă i l e de c o m u n i c a ţ i e sunt uneori foarte clare, deci identificabile, în aceste

structuri sistemice : reţelele de fisuri în scoarţă (până la adâncimi tehnic accesibile), reţelele

hidrografice, reţelele energetice, reţelele de drumuri, reţelele circulatorii, nervoase etc. din

organismele vii, reţelele informatice ş.a.m.d. Alteori însă aceste căi se integrează în mod

complicat cu e l e m e n t e şi f l u x u r i, ceea ce face dificilă sau imposibilă analiza căii propriu-

zise şi impune o analiză integrantă.

R e z e r v o a r e l e (rezervele) au şi ele un regim asemănător în procesul de analiză : uneori se

identifică fără dificultăţi importante, conceptuale sau factuale, rezervele minerale, rezervele

energetice, rezervele de forţă de muncă ş.a.; altele însă nu pot fi decât a p r o x i m a t e - spre

exemplu, rezervele bio-vegetale sau potenţialul imun uman (calculele grăbite şi evaluările exagerat

optimiste sunt amendate drastic, înainte de orice, prin adevărul de mult cunoscut că absenţa bolii

vizibile nu este echivalentul sănătăţii şi deci al unei rezerve utile în sistem). De asemenea, în

diferite structuri sistemice există rezerve a căror potenţialitate este doar intuită, fără a li se cunoaşte

nici dimensiunile şi nici calităţile reale - spre exemplu, rezervele cortexului superior uman. In

sfârşit, pe parcursul evoluţiei unor structuri sistemice, există situaţii în care rezervele devin

operante numai dacă specificul fucţional asigură t i m p suficient pentru "ajustarea" apelului la

aceste rezerve. Astfel, rezerva este timp, iar timpul - rezervă, încât analiza structurii interferează cu

analiza funcţiei. Spre exemplu, în sistemul de producţie competitivă-desfacere concurenţială-

reinvestire, inclusiv în cercetarea ştiinţifică de specialitate, utilitatea rezervei de inteligenţă tehnică

este puternic condiţionată de intervalul de timp disponibil pentru formarea ei profesională, sau

reciclare. Condiţionarea rezervelor din sistem prin timpul de ajustare este deosebit de clară în cazul

unor secvenţe evolutive scurte, în al căror final există o alternativă disfuncţională, de tipul

accidentelor rutiere, sau al confruntărilor militare, al inundaţiilor etc.

In ceea ce priveşte analiza f u n c ţ i o n ă r i i sistemelor, printre cele artificiale sunt

multe în general uşor de urmărit. In cazul celor naturale, frecvent mai puţin omogene şi funcţionând

spontan prin interacţiuni mai complicate, care îmbină mecanisme multiple, naturale dar şi parţial

artificializate, analiza este dificilă şi adesea simplificările la care se recurge reduc sensibil valoarea

rezultatelor.

Concluzia acestor constatări este că în analiza geosistemului accesibilitatea cea mai

mare este permisă de interacţiuni. După cum se ştie deja în geografie, acestea presupun referinţe

simultane la limitele (şi - respectiv - ariile, sau etapele) în cuprinsul cărora anumite elemente

evoluează în conformitate cu modalităţile şi eficienţa reglajului unor fluxuri, pe anumite căi,

fluxurile fiind condiţionate de specificul rezervelor, de caracteristicile intervalelor de ajustare a

reglajului şi de relaţiile externe ale structurii (structurilor) respective. Desigur, analize interactive se

realizează în aproape orice ramură fundamentală sau aplicativă a cunoaşterii umane, dar ceea ce

personalizează geografia este capacitatea specializată de cuprindere a interacţiunilor din întregul

geosistem, în toată variabilitatea lor spaţială şi temporală. Spre exemplu, interacţiunea multiplă

orogeneză - mineralogeneză magmatică - rezerve economic-exploatabile - activităţi extractive -

aşezări umane pioniere, chiar în condiţii de disconfort bioclimatic sever, este studiată şi cunoscută

în geografie, cu toate conotaţiile sale referitoare la nivelul tehnologic, la productivitate şi la ritmul

de extracţie, în funcţie de indicatorii pieţei produselor bazate pe materia primă respectivă şi ai pieţei

forţei de muncă. Considerând numai datele generale ale acestei interacţiuni complexe, se poate

constata uşor că, deşi segmente ale ei intră în preocupările detaliat specializate ale unor domenii de

cercetare şi aplicaţie geologice, tehnice, economice şi financiare, demografice, medicale, ecologice,

statistice, ansamblul ei nu preocupă nici unul dintre aceste domenii, care rămâne opac sau numai

teoretic receptiv faţă de ea, deoarece nu poate să-şi depăşească limitele specifice.

2.1. Sistemul abiotic

In sistemul abiotic, o serie de interacţiuni interne conferă litosferei calitatea unui

component de bază, capabil să antreneze modificări importante (să se implice transformant)în

conţinutul şi evoluţia celorlalte componente ale sistemului şi să suporte, la rândul său, modificări de

structură şi de comportament ca urmare a coexistenţei interactive.

Pentru atmosferă, litosfera constituie sursa principală de energie calorică, fie că este în

cauză cuantumul termic de energie solară retransmisă, pe care îl modulează parţial prin albedo, fie

că litosfera injectează în atmosferă căldură din sectoarele sale fierbinţi (arii geotermice fără

vulcanism, arii vulcanice, arii cu freatic termalizat activ); de asemenea, din sectoarele nude sau

decopertate antropic ale litosferei şi în special de unde este litologic uşor meteorizabilă, ca şi din

ariile vulcanice se antrenează în atmosferă cantităţi importante de pulberi inerte care îi reduc

transparenţa, contribuind masiv la reducerea fluxului caloric de origine solară care ajunge la

suprafaţa Pământului. Seria exemplelor este cuprinzătoare, dar câteva sunt deosebit de

convingătoare în acest sens. Când în anul l815 vulcanul Tambora a proiectat în atmosferă o

cantitate de material solid de aproximativ l011 t, scăderea consecutivă a temperaturii aerului a

determinat un an fără vară, l816, în care pe coasta estică a S.U.A. a nins în iunie şi brume repetate

au distrus recoltele. Aceeaşi vară glacială a impus importuri masive de cereale în Europa. Cronici

din primul mileniu d.C. informează că în 536 au fost zăpezi în Mesopotamia, iar strugurii nu s-au

mai copt în acea toamnă.. Analize sedimentologice ulterioare au semnalat, pentru aceeaşi perioadă,

erupţii vulcanice importante în zona ecuatorială a Africii. Explozia violentă a vulcanului Krakatoa,

în 1883, pe lângă masa imensă de piroclastite de mari dimensiuni, a emis şi foarte multă cenuşă

fină, proiectată până în stratosferă, care a determinat iluminări crepusculare şi aurorale, cu durată de

1,5 ore după apus şi înainte de răsărit, fenomenul continuându-se încă timp de doi ani. Pe aceeaşi

cale, masa de nuclee de condensare din atmosferă devine mai mare şi induce o frecvenţă şi chiar o

intensitate mai mare a precipitaţiilor sau a unor fenomene hidrometeorologice cum este ceaţa.

Implicându-se atât de puternic în geneza şi variabilitatea spaţială a temperaturii aerului, litosfera

este un element important şi al marilor circuite ale atmosferei, fiind cunoscută, spre exemplu,

însemnătatea determinantă a marii mase continentale asiatice pentru geneza anticiclonului siberian,

sau a continentului antarctic pentru geneza anticiclonului respectiv.

La rândul său, litosfera devine în partea sa superioară scoarţă de alterare, depozite

superficiale, sol, ca urmare a efectelor conjugate, în primul rând, ale caracteristicilor fizice, chimice

şi dinamice ale aerului (este suficientă referinţa la dezagregarea mecanică termică şi gelivă, la

alterarea chimică, sau la redistribuirea unor materiale prin coraziune, deflaţie şi sedimentare

eoliană).

Pentru hidrosferă , litosfera este sediul apelor subterane şi suportul bazinelor şi reţelelor de

ape de suprafaţă. In această calitate influenţează puternic alimentarea şi deci cantitatea, chimismul,

temperatura, dinamica apelor subterane, precum şi geneza cuvetelor subaeriene, ca şi raportul

scurgere-infiltraţie ; indirect, prin intermediul morfometriei bazinelor şi albiilor Condiţionată

structural şi petrografic) se implică în caracteristicile generale ale scurgerii (niveluri, viteze) şi ale

regimului scurgerii (inundaţii).

Interactiv, apele modifică litosfera, indiferent dacă acţionează exclusiv subaerian, sau dacă

prin pori, fisuri, diaclaze, pe feţe de strat sau pe planuri de falie pătrund în zone mai profunde.

Mecanic şi chimic, stagnând sau deplasându-se, apele pot nu doar să redistribuie mase mari de rocă,

ci să dezorganizeze reţele cristaline, să participe la mineralogeneză, să recalibreze sedimente (deci

să modifice structuri şi comportamente), să genereze împreună cu litosfera şi pe seama acesteia un

component derivat în sistem, relieful.

Pentru relief, litosfera este matrice ; evident, în absenţa ei relieful n-ar exista. Implicaţiile

morfogenetice ale litosferei sunt atât de importante, încât în geomorfologie prezenţa sa este

recunoscută ca primordială în geneza unor mari categorii de relief : morfotectonic, morfostructural,

morfopetrografic. De asemenea, specificul structural şi petrografic sunt considerate extrem de

importante pentru tipul, viteza şi amploarea unor procese geomorfologice, care creează complexe

de forme diferite în zone monotone sub aspect litologic, faţă de cele eterogene sau care prezintă

alternanţe litologice, în structuri tabulare, monoclinale, cutate, şariate, faliate etc.

Tipul genetic de relief, tipul de procese prin care evoluează pot influenţa la rându-le

litosfera, supunând-o unor influenţe mai puternice sau mai slabe, atât din interiorul sistemului cât şi

din afara lui. Astfel, sectoarele de relief înalt şi puternic înclinat menţin mereu activ contactul

scoarţei cu mediul aerian, care o meteorizează, în timp ce remanierile prin acumulare fluvială,

coluvială, proluvială, ca şi redistribuirea de tip acumulativ prin deplasări în masă, întrerup contactul

menţionat, asigurând o oarecare protecţie scoarţei.

Pentru sol, ca şi pentru relief, litosfera este matrice, implicându-se în pedogeneză sub

numele de material parental. Unele din cele mai importante caracteristici fizice ale sale, spre

exemplu permeabilitatea, se diferenţiază puternic de la o categorie la alta în funcţie de specificul

rocii pe care s-a format scoarţa de alterare - loess, nisip, argile, marno-argile ş.a. In acelaşi fel,

chimismul solului este dependent de rocă : în general, pe rocile silicioase (granite, gresii silicioase

ş.a.) se formează soluri acide, pe cele carbonatice - soluri neutre sau uşor alcaline, iar substratul

bogat în săruri determină formarea unor soluri halomorfe.

Pe sensul opus al interacţiunii, pedogeneza şi efectul ei, solurile, pot acţiona ca şi

cuverturile sedimentare, asigurând o protecţie relativă rocii de bază. O situaţie tipică se realizează

în cazul feralsolurilor, groase şi impermeabile (trecerea oxidului feros în oxid feric, mult mai stabil,

generează o crustă de induraţie feruginoasă), care se suprapun unor şisturi cristaline dezagregate,

deci foarte vulnerabile faţă de procesele de meteorizare în absenţa acestui înveliş protector. În mod

cert, datorită interacţiunii cu solul şi sub influenţa lui, scoarţa are un comportament diferit.

In seria de interacţiuni externe se poate constata că substratul geologic are un impact clar

asupra comunităţilor vii, dar care se manifestă preponderent indirect, prin intermediul solului, la a

cărui formare a contribuit decisiv. Evident, afirmaţia priveşte vegetalele, care merită atenţie

primordială în această analiză, ele constituind rezerva de material plastic - proteinele vegetale -

necesar în mod vital formelor de viaţă animală. Pentru unele dintre acestea tipul de substrat

geologic este important însă nu numai pe această filieră indirectă, de nutriţie (sol - vegetale), ci şi

pe aceea directă, a habitatului. Acesta este cazul animalelor tericole, de la cele cu organizare

inferioară până la unele mamifere. Pentru asociaţiile vegetale şi animale, de asemenea în mod

indirect, prin intermediul solului, litosfera reprezintă o componentă a ecotopului. Comunităţile vii

vegetale şi animale sunt confruntate însă şi cu manifestări deosebit de periculoase ale litosferei -

vulcanismul şi seismicitatea. Erupţiile sau efuziile vulcanice acoperă cu lave sau piroclastite pajişti,

păduri, culturi, pe zeci de mii de hectare. Spre exemplu, în 1980 seria de erupţii ale vulcanului St.

Helens a distrus 50.000 ha de pădure de conifere; pe raze de până la 30 km, arbori cu diametrul de

peste 2 m şi înălţime de peste 50 m au fost dezrădăcinaţi de deflagraţie. Cantitativ, aceste descărcări

de energie telurică pot depăşi de mii de ori energia dezvoltată de toate bombele atomice

experimentate.2 Deosebit de interesant este însă faptul că, în condiţiile unei coexistenţe interactive

complexe şi pe baza viabilităţii echilibrat sistemice a organismelor vii, sub climate generoase sub

aspect termic şi pluviometric, capacitatea destructivă a vulcanismului este compensată relativ rapid.

Spre exemplu, ecosisteme naturale tropicale distruse prin erupţii în lanţul vulcanic Virunga, din

Zair, s-au reconstituit ca formaţiuni secundare în treizeci de ani. In acelaşi fel, după erupţia lui

Krakatoa, insula a fost acoperită destul de repede cu vegetaţie; în doi ani s-au instalat

fanerogamele, iar după patruzeci de ani o pădure pluvială tropicală deasă acoperea totul.

In sensul opus al relaţiei interactive, o serie largă şi complicată de acţiuni biomecanice şi

biochimice se implică în compoziţia chimică şi constituţia petrografică a scoarţei terestre, pe

parcursul întregii existenţe a organismelor vii şi după moartea lor. Astfel, acumulările masive de

combustibili fosili şi imensele mase de alte roci organogene demonstrează capacitatea organismelor

vii nu numai de a induce scoarţei comportamente noi, dar şi de a o crea, parţial. De asemenea,

interferenţele complicate ale unor fenomene telurice cu cicluri biochimice de importanţă deosebită

deschid calea unor influenţe puternice ale formelor de viaţă asupra suportului mineral. Spre

exemplu, vulcanismul interferează în mod natural cu ciclurile biogeochimice ale fosforului şi

sulfului. Rezultă astfel clar că nu întâmplător metilarea (la care recurg multe organisme pentru a se

debarasa de surplusul de substanţe indezirabile din ambianţă, introducându-le în combinaţii chimice

volatile) este atât de activă în apele litorale ale unor ţinuturi vulcanice. Este demonstrat că o serie

de organisme acvatice, în majoritate alge, îşi asumă misiunea de a disponibiliza surplusul de sulf

provenit din erupţii vulcanice şi intrat în sulfaţii solviţi. Există printre acestea unele a căror

eficienţă metabolică este deosebită. Polysiphonia fastigiata (o algă roşie) extrage sulful din ionii de

sulfaţi şi îl introduce în sulfura de dimetil. Deşi volatilă, aceasta este totuşi mai stabilă decât

hidrogenul sulfurat, reuşind astfel să reziste acţiunii oxigenului din apă, să ajungă astfel la suprafaţă

şi să se disipeze în aer. Ritmul rapid al procesului face ca într-un recipient închis şi umplut parţial

cu apă de mare, în aproximativ o jumătate de oră să se distileze atâta sulfură de dimetil încât

vaporii acumulaţi în volumul respectiv de aer să devină aproape inflamabili. Numai pe această cale

s-a putut descifra întregul circuit al sulfului, deoarece se constatase că în bilanţul său exista un

hiatus, aparent inexplicabil: cantitatea de sulf ajunsă în ocean era cu sute de milioane de tone pe an

mai mare decât cea care putea proveni din toate sursele cunoscute de pe uscat : dezagregarea rocilor

care conţin sulf, sulful extras din sol de către vegetale, cel eliberat în aer prin arderea

combustibililor fosili, cel introdus în aer prin erupţii vulcanice, sau cel provenit din degazeificarea

unor ape minerale. In concluzie, coexistenţa sistemică permite organismelor vii ca, indiferent de

dimensiunile lor, atât individual cât şi în asociaţii, să exercite o influenţă puternică asupra scoarţei

terestre.

Pentru societatea umană , o serie de date specifice ale genezei, evoluţiei, dinamicii actuale

a litosferei înseamnă posibilităţi şi modalităţi de impact care ating interese vitale, determină

comportamente, atitudini economice şi politice etc.

Astfel, migrarea pe verticală a maselor de roci, în diferite condiţii de temperatură şi

presiune, în poziţii şi la distanţe variabile faţă de vetrele magmatice, reantrenarea unor regiuni al

scoarţei în procese magmatice în diferite perioade, evoluţia subaeriană îndelungată a unor alte

regiuni, au făcut ca principalii constituenţi să deţină ponderi extrem de diferite şi să ocupe poziţii

foarte variabile, ceea ce influenţează puternic repartiţia geografică şi specificul social-economic al

valorificării lor. In ansamblu, având în vedere concentrările sub formă de zăcăminte ale

substanţelor minerale utile, au fost constatate legături directe între magmatismul terestru şi cele mai

variate tipuri genetice de resurse metalifere şi nemetalifere (în ariile de orogen, dar şi în vechile

scuturi, în care sedimentarul vechi a fost puternic metamorfozat şi străpuns de intruziuni

batholitice), ca şi între procesele de sedimentare şi zăcămintele de săruri şi combustibili. Evoluţia

subaeriană a scoarţei a mai generat, de asemenea, zăcăminte de alterare, zăcăminte aluvionare şi

zăcăminte radioactive, ubicui ca arie de repartiţie.

De însemnătate deosebită, prin efectele social-economice produse de-a lungul timpului şi

pe care le poate determina în viitor, este şi ponderea diferitelor elemente şi combinaţii chimice în

constituţia actuală a scoarţei. Până la adâncimea de aproximativ 16 km, categoria de frecvenţă cea

mai bine reprezentată este dominată de oxigen, siliciu, aluminiu şi fier, care alcătuiesc 86,7 % din

masa scoarţei până la adâncimea menţionată ; o categorie medie (12%) include calciu, sodiu,

magneziu, hidrogen, titan, iar în categoria de frecvenţă mică şi foarte mică (1,3%) se află, printre

altele, carbon, sulf, mangan, crom, nichel, cupru, zinc, staniu, vanadiu, metale rare, metale

radioactive. Evident, contrastele ponderale între aceste categorii de resurse şi nivelul actual al

cererii, dictate de o anumită structură a producţiei şi consumului, marchează puternic mecanismele

economice actuale de valorificare a lor. De asemenea, ţinând seama de ponderea modestă a unor

elemente de importanţă excepţională în ciclurile organice, ca şi a altora extrem de solicitate în

producţie şi consum, o serie de activităţi vor trebui să se restructureze în viitor.

In ansamblu, identificarea şi evaluarea rezervelor minerale au permis exploatarea lor mai

mult sau mai puţin rentabilă, astfel încât legităţile geochimice ale mineralogenezei, vârsta

zăcămintelor, ponderea diferitelor elemente şi combinaţii utile în scoarţă, răspândirea lor în raport

cu marile unităţi tectono-structurale au influenţat puternic repartiţia actuală (şi o vor marca şi pe

cea de perspectivă) a industriei extractive şi de prelucrare, precum şi alte aspecte social-economice

ale regiunilor dominate de prezenţa şi de valorificarea resurselor minerale.

Cele mai puternice influenţe asupra repartiţiei actuale a activităţii industriale, a populaţiei şi

a aşezărilor urbane le-au exercitat zăcămintele de cărbune. Materia primă fiind voluminoasă,

transportul ei la distanţe mari este costisitor ; în acelaşi timp, ca şi petrolul, permite valorificări

diversificate, în mai multe ramuri industriale. Astfel, cărbunele a determinat concentrări ale forţei

de muncă, a impulsionat formarea oraşelor, a diversificat funcţia industrială a acestora. Structura

actuală a consumului energetic, în care ponderea maximă este deţinută de petrol şi gazele naturale,

face însă ca bazinele carbonifere deschise mai recent să nu mai producă astfel de concentrări.

Acţionează, desigur, în acest sens şi tehnologiile înalt automatizate de extracţie, care au redus

masiv necesarul de forţă de muncă.

Extracţia minereului de fier a atras mult mai puţin concentrări industriale, mai ales în cazul

zăcămintelor de calitate superioară, situate în regiuni izolate, greu accesibile, unde prelucrarea ar fi

fost extrem de dificilă (spre exemplu, în Laponia, în Labrador ş.a.). Numai minereurile prea sărace,

care ar fi impus transporturi nerentabile, au putut determina concentrări (spre exemplu, în Lorena).

Prezenţa simultană a fierului şi cărbunelui au stimulat dezvoltarea puternică a siderurgiei. Alături

de aceasta, industria textilă, (care permite utilizarea forţei de muncă feminine), industria chimică

(cu posibilităţi de valorificare a cărbunelui) au determinat în secolele trecute formarea unor mari

concentrări de populaţie şi a unor aşezări urbane cu profil industrial diversificat, tipică fiind

regiunea Ruhr.

Zăcămintele de substanţe utile nu au însă un rol determinant în apariţia şi repartiţia tuturor

tipurilor de activitate industrială specifică; astfel, spre exemplu valorificarea unora nu face altceva

decât să consolideze nuclee industriale constituite deja pe alte baze (spre exemplu, zăcămintele de

gaze naturale din Transilvania, din Olanda - Groningen), fără modificări sensibile ale ansamblului

natural antropizat. În acelaşi timp, zestrea minerală a scoarţei nici nu este integral prospectată,

astfel încât o serie de resurse există, fără implicaţii actuale în sistemele locale şi regionale

respective. Aşa fost cazul zăcămintelor de petrol din Sahara, până în 1957, sau al celor de gaz

natural din Alaska de Nord, până în 1968. In alte situaţii însă, centrele industriei extractive miniere

sunt aşezări pioniere, în zone cu condiţii grele de viaţă : spre exemplu, în sectorul canadian al

Arcticii (Port Radium, Uranium City, cu zăcăminte de aur, fier, uraniu, cupru), în Arctica rusă

(Norilsk, cu zăcăminte de nichel, platină, cupru), în deşertul australian (Calgoorlie, cu zăcăminte de

nichel, cupru, fier, plumb, zinc, aur, uraniu), sau în ţinuturi înalte de peste 5000 m (Quispisija, în

Anzii peruani, cu zăcăminte polimetalice de zinc, plumb, cupru şi Chupiquina, în Anzii chilieni, cu

zăcăminte de cupru şi molibden).

Influenţa condiţiilor geologice asupra vieţii umane şi activităţilor social-economice nu se

limitează însă la această ofertă minerală. Astfel, de unele proprietăţi fizice şi chimice ale rocilor

(compactitate, duritate, permeabilitate, higroscopicitate, plasticitate, caracter acid sau bazic etc.), ca

şi de structura geologică, depind formarea, cantitatea - deci posibilităţile de utilizare - ale unor

elemente ca apa subterană (de importanţă majoră pentru societatea umană), precum şi posibilităţile

de amplasare şi eficienţa unor obiective hidrotehnice, a unor construcţii civile şi industriale ş.a.

Este suficientă, în acest sens, referinţa la însemnătatea alcătuirii petrografice a substratului geologic

în probleme de irigaţii, de fundaţii, sau de realizare a unor rezervoare naturale. Uneori condiţiile

geologice au rol limitativ : treapta geotermică limitează înaintarea acţiunilor de prospectare şi

extracţie. La adâncimi mai mari de 1000 m condiţiile de lucru sunt deja foarte dificile, ceea ce

ridică mult costul substanţelor minerale respective şi impune, uneori, aplicarea unor metode de

extracţie indirectă (gazeificarea subterană a cărbunelui, extragerea "uleiului de şist" etc.). In

schimb, energia geotermică poate fi utilizată în centrale geotermoelectrice, în termoficare,

asigurând nu numai obiectivele energetice vizate şi nivelul de confort termic necesar, ci şi un grad

de poluare mult mai redus, în comparaţie cu cel produs prin obţinerea energiei din combustibili

fosili, ca şi o conservare a lemnului viu. Desigur, beneficiază de acest avantaj energetic regiunile

în care treapta geotermică are valori mici : arii vulcanice, granitice sau afectate de fracturi profunde

în scoarţă.

In afara acestor aspecte favorabile sau relativ restrictive, influenţa condiţiilor geologice

asupra existenţei şi activităţii omului se manifestă în unele cazuri predominant negativ. Erupţiile

vulcanice, aflate în relaţie directă cu amploarea şi viteza dinamicii plăcilor litosferei şi producându-

se în ariile de contact ale acestora, provoacă mari pagube materiale şi se soldează cu pierderea

multor vieţi omeneşti (aproximativ 315.000 în ultimele patru secole). Numai în perioada istorică au

erupt peste 600 de vulcani, numărul erupţiilor înregistrate depăşind 2500. Intre urmările acestor

fenomene se citează distrugerea oraşelor antice Herculanum şi Pompei, ca şi dezastrele produse de

explozia brutală a vulcanului Montagne Pelée din Martinica, de uriaşele erupţii repetate ale lui

Krakatoa, care numai în episodul din 1883 a răspândit materiale specifice pe o suprafaţă de

800.000 km2, a produs un zgomot apreciat a fi fost cel mai puternic cunoscut pe Pământ, perceput

ca zgomot de cutremur până în insula Rodriguez, în Oceanul Indian, la o distanţă de 5.000 km şi a

provocat tsunami înalte de 36 m, propagate cu 800 km/h, care s-au resimţit ca val de 90 cm în

porturile de la Marea Mânecii şi cărora li s-au datorat majoritatea celor 40.000 victime umane.

Sunt, de asemenea, distrugătoare erupţiile de durată (St. Helens), sau cele cu caracter permanent şi

intensitate variabilă (Fuego, din Guatemala, Yahue, din Noile Hebride, Stromboli, din arhipelagul

Lipari). In decursul istoriei, fenomenele din această ultimă categorie au grăbit sau chiar au

declanşat declinul unor civilizaţii umane. Unul dintre exemplele cele mai cunoscute este cel al

activităţii vulcanului din insula Santorin (Thira), din Marea Egee, ale cărui erupţii au atins

paroxismul la 1470 a.C., dar care s-au desfăşurat timp de mai multe decenii, provocând distrugerea

civilizaţiei minoice din Creta şi din alte insule ale Mediteranei Orientale. Cercetări arheomagnetice

efectuate în deceniul nouă al secolului trecut asupra piroclastitelor proiectate de Santorin indică

două faze distincte de distrugere a cetăţilor cretane, care coincid clar cu două episoade paroxistice

ale erupţiilor. Barând râuri, vulcanismul provoacă şi mari inundaţii, iar convecţiile termice violente

produc ploi intense de cenuşă şi imense curgeri de noroi, care fac zeci de mii de victime, cazul cel

mai cunoscut fiind cel al vulcanului Nevado del Ruiz, din Columbia. Torenţi arzători de lavă şi nori

arzători de gaze (cu temperaturi de câteva sute de grade C), se deplasează pe versanţii vulcanici cu

viteze cuprinse între 100 - 400 km/h şi efectele lor sunt distrugătoare. Acestora li se adaugă

bombardamentul cu piroclastite; spre exemplu, în l8l5 Tambora a proiectat 220 miliarde tone de

rocă, reducându-şi altitudinea cu l252 m. In mod evident, vulcanismul exercită sub aceste forme o

influenţă profund negativă asupra societăţii umane, iar fenomenele respective se desfăşoară cu o

independenţă totală, atât în sistemul abiotic, cât şi în întregul geosistem.

Unele particularităţi ale fenomenelor vulcanice au însă un rol relativ compensatoriu.

Astfel, cenuşile fertilizează solul pe arii întinse în jurul vulcanilor, iar solurile formate pe lave sunt

foarte bogate în fosfaţi, săruri de potasiu şi alte combinaţii nutritive eliberate prin descompunerea

piroclastitelor şi aglomeratelor vulcanice. În zonele ecuatoriale şi tropicale, unde aceste soluri sunt

cele mai fertile, se realizează productivităţi agricole apreciabile, pe seama cărora s-au format şi cele

mai mari densităţi de populaţie din regiunile respective (250 loc.km2 în Martinica, 400 loc./km2 în

Djawa). Emisiile gazoase postvulcanice, în general de lungă durată, determină mineralizări ale

apelor subterane, care prin izvoare - cu debite uneori apreciabile - stimulează întemeierea unor

aşezări umane cu profil funcţional special. Sub aspect energetic, regiunile vulcanice sunt deosebit

de rentabile, energia geotermică fiind uşor accesibilă, ca urmare a reducerii considerabile a treptei

geotermice. De asemenea, aceste regiuni mai sunt foarte interesante din punct de vedere economic

şi pentru că mineralogeneza hidrotermală însoţitoare a creat în ariile respective zăcăminte bogate de

sulf, aur, argint, mercur, minereuri polimetalice, iar rocile vulcanice - bazalt, andezit, tufuri şi sticle

vulcanice etc. - sunt excelente materiale de construcţie.

Seismicitatea, care acţionează exclusiv negativ asupra componentului social-economic al

geosistemului este - ca şi vulcanismul - inegal distribuită pe suprafaţa Pământului, ariile lor de

manifestare suprapunându-se adesea. Anual se produc între 500.000 - 1.000.000 de cutremure,

dintre care aproximativ 1.000 au o magnitudine generatoare de pagube, mergând de la denivelări

ale drumurilor şi fisurarea clădirilor mai şubrede şi până la modificări ale reliefului preexistent.

Intre cele 1.000 menţionate, 1-2 cutremure pe an fac zeci şi chiar sute de mii de victime umane.

Numai în ultimul secol, cutremurul care a afectat Japonia în 1923 (provinciile Tokio şi Yokohama)

s-a soldat cu 143.000 victime, cel din 1976, în Guatemala, a provocat moartea a 22.000 de

persoane, a rănit alte 75.000 şi a lăsat peste 1.000.000 de oameni fără adăpost. In acelaşi an,

cutremurul din provincia chineză Tang-Şan a făcut aproximativ 400.000 victime. Ca număr total al

populaţiei afectate de seisme, efectivele pot depăşi 1.000.000 într-un singur deceniu (spre exemplu,

deceniul şapte al secolului trecut, cu 1.200.000 persoane). Temute, datorită efectelor lor

dezastruoase, cutremurele se numără printre fenomenele naturale urmărite absolut sistematic : în

China s-au identificat informaţii seismologice din mileniul 3 a.C., în Orientul Apropiat săpăturile

arheologice au scos la iveală asemenea indicaţii din mileniile 3-2 a.C. pentru nordul Iranului,

cuneiforme mesopotamiene consemnează distrugerea repetată a oraşului Ninive în sec. XII, VIII,

VII a.C., scrierile clasicilor greci descriu cutremure în Persia, în Anatolia ş.a., cataloagele seismice

japoneze Tayama şi Usami consemnează, pentru arhipelagul nipon, 617 cutremure distrugătoare în

intervalul 416 - l975. O hartă mondială a acestor fenomene indică, numai între 1900 -1979 un

număr de 1277 de cutremure mari, dintre care 670 distrugătoare. Asemenea efecte sunt singurele

forme de influenţă cunoscute ale seismicităţii asupra societăţii umane. Pentru unicul avantaj pe care

l-ar putea oferi, cel energetic, nu există încă o tehnologie de captare, deşi rezerva prezumată este

imensă : 66 x 1013 CP/an.

Fără ca manifestări majore ale tectonicii plăcilor litosferice să se fi petrecut pe parcursul

istoriei speciei şi al constituirii societăţii umane, memoria colectivă a reţinut însă - în legende,

texte sacre, manuscrise vechi - efecte ale acestor fenomene spectaculoase, cu urmări tragice pentru

oameni. Astfel, legende tahitiene, fidjiene, maori, hawaiiene, texte hinduse şi sanscrite invocă un

uscat uriaş, care era punte între Africa, Australia şi America de Sud. Conform tradiţiei polineziene,

era locuit de două populaţii, negroidă şi mongoloidă, ajunse la civilizaţii înfloritoare şi aflate mereu

în conflict. Cu aproximativ 10.000 - 12.000 ani în urmă, cutremure puternice şi erupţii vulcanice au

fost însoţite de prăbuşiri ale uscatului iar apele oceanului au înecat aproape totul. Codex Troanus,

un vechi manuscris maya, este extrem de explicit în acest sens : "In anul 6 Can, în luna Zac, la 11

Muluc, a început să tremure Pământul şi asta a ţinut până la 13 Suen, adică aproape o lună. Atunci

Pământul Mu s-a prăbuşit în ape şi multe popoare au pierit odată cu Mu".

Fără a se putea compara, ca anvergură şi complexitate, cu însemnătatea litosferei pentru

oameni, rolul societăţii umane în evoluţia compoziţiei chimice şi chiar a structurii părţii superioare

a scoarţei terestre nu este neglijabil. Astfel, anual se extrag din scoarţă aproximativ 7.000.000.000 t

materii prime minerale şi combustibili, pe lângă rocile utilizate în construcţii sau pentru fabricarea

materialelor de construcţie. Nici una dintre modalităţile de prelucrare şi utilizare a acestor

constituenţi ai scoarţei nu mai permite returnarea lor în formele şi proporţiile iniţiale. Spre

exemplu, în procesele controlate de ardere (în industrie, transporturi, termoficare, iluminat etc.)

carbonul fosil din cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase este transformat în dioxid de

carbon, eliberat în atmosferă; materialul steril, ca şi cel provenit din diverse excavaţii sunt adesea

transportate şi depozitate sau utilizate în alte zone; o serie de substanţe minerale sunt concentrate

prin industrializare, li se schimbă compoziţia chimică şi sunt redistribuite ca arie de repartiţie

ş.a.m.d.

Învelişul de aer al Pământului, cu toate manifestările sale sub formă de vreme şi climă se

află în sistemul abiotic într-o relaţie interactivă atât de strânsă şi de continuă cu învelişul de apă,

încât identificarea analitică a acţiunii fiecăruia nu face altceva decât să contureze segmente ale

relaţiei respective. Prin caracteristicile sale fizico-chimice şi dinamice, prin valorile reale şi medii,

prin regimul şi variabilitatea spaţială a principalelor elemente climatice şi a succesiunii stărilor de

vreme (deci prin climat), aerul atmosferic acţionează în mod determinant asupra apei. Această

acţiune se poate constata de la tipul şi intensitatea alimentării, până la variabilitatea spaţială a

scurgerii şi la mărimea volumelor de apă stagnantă sau vehiculate prin secţiunile active ale

râurilor şi pâraielor. Sunt concludente, astfel, raporturile dintre precipitaţii şi regimul debitelor şi

al nivelurilor, dintre regimul termic al aerului şi oscilaţiile nivelului freatic, dintre dinamica

atmosferei şi amploarea, direcţia, constanţa traseelor curenţilor oceanici ş.a.m.d. Cantitativ,

determinarea menţionată este definitorie pentru peisaje întinse de pe Glob, în care abundenţa sau

absenţa apei reprezintă elemente specifice. Contrastează puternic, spre exemplu, cazurile extreme

ale peisajelor ecuatoriale cu precipitaţii bogate şi fluvii cu debite imense şi ale celor tropicale

deşertice, fără precipitaţii, cu temperaturi foarte mari şi lipsite de râuri şi lacuri. Aceeaşi

determinare cantitativă este încă mai pregnantă pentru volumele de apă subterană de adâncime,

acumulate sub climate umede, în ţinuturi azi deşertice sau, cel puţin, sărace în precipitaţii (situaţii

caracteristice în Africa Sahariană, în regiunile de SV ale S.U.A., în Australia Centrală, în Asia

Centrală ş.a.)şi al căror bilanţ, după intrarea în exploatare, este permanent negativ. La fel de

concludentă este relaţia aer-apă şi în ceea ce priveşte variabilitatea spaţială a complexelor

termohidrice, care se manifestă, spre exemplu, sub forma unor debite lichide imense în ţinuturi

ecuatoriale şi a apei devenite gheaţă în calotele polare.

Al doilea segment al interacţiunii aer-apă relevă acelaşi tip de efect, influenţa exercitată de

ape - sub toate formele lor de existenţă şi manifestare - asupra aerului, vremii şi climei. Prezenţa

sau absenţa apei modifică substanţial caracteristicile suprafeţei active. Începând de la

receptivitatea specifică faţă de insolaţie, apele influenţează puternic temperatura aerului,

umiditatea lui şi mobilitatea diferitelor volume de aer. Pe această cale "oceanul aerian" se

diferenţiază spaţial sub aspectul caracteristicilor sale fizice, se mişcă mai rapid sau mai lent, se

manifestă mai capricios sau mai uniform în timp, în conformitate cu prezenţa masivă şi continuă,

intermitentă, redusă, sau cu absenţa totală a apei. In expresie concretă, deşerturile calde sunt

efectul combinat nu numai al capacităţii temperaturilor constant mari de a produce o evapo-

transpiraţie aproape totală, ci şi al absenţei apei, care lasă precipitaţiile atmosferice fără sursă.

Prin contrast, cantitatea imensă de apă din râurile, fluviile, lacurile şi masa vegetală a regiunilor

ecuatoriale, subecuatoriale şi tropicale umede generează precipitaţii abundente. De asemenea,

prezenţa masivă a apei asigură uniformitatea regimului anual al întregului climat în multe regiuni

insulare, peninsulare şi continentale învecinate oceanelor.

Pentru relief, aerul, vremea şi clima se înscriu între factorii genetici. Pe suportul constituit

de scoarţa terestră, în manifestările sale active sau pasive, sub influenţa climatului se formează şi

evoluează, mai rapid sau mai lent, prin procese variate, diferite tipuri de relief. Frecvent, amprenta

climatului este atât de puternică, încât în geomorfologie s-a introdus categoria "relief climatic",

ilustrat prin relieful regiunilor aride, al regiunilor reci ş.a.. Cu deosebire participarea aerului

atmosferic la geneza şi conturarea specificului dinamic al reliefului se evidenţiază în situaţiile în

care, aparent, totul pledează pentru alţi determinanţi. Spre exemplu, ca expresie a tipului genetic

petrografic, relieful carstic ar părea dependent în exclusivitate de substratul geologic cu

dominantă carbonatică. În realitate, însuşi carstul se diferenţiază net, sub aspect morfologic,

genetic şi dinamic, în funcţie de efectele temperaturii şi compoziţiei chimice a aerului asupra

chimismului (şi deci a eficienţei) mediului de disoluţie (solvire). Numai în felul acesta se pot

explica contrastele dintre carstul cu turele din ţinuturile foarte calde şi umede, carstul bogat, cu

dinamică echilibrată din regiunile subtropicale şi temperate şi carstul slab evoluat al ţinuturilor

reci. Astfel, de la nivelul reliefului local, unde condiţiile microclimatice au efecte morfogenetice şi

morfodinamice fin diferenţiate şi până la modelarea subaeriană a marilor regiuni morfologice ale

Pământului, influenţa aerului atmosferic este incontestabilă.

In acelaşi timp, dacă relieful s-a conturat şi ca efect al acţiunii aerului asupra

substratului geologic, nu este mai puţin adevărat că, la rândul său, nuanţează prin altitudine

climatul, diferenţiind în sens vertical gradienţii termic şi pluviometric şi determinând astfel

etajarea climatică. Aceasta este în continuare nuanţată, ca efect al orientării diferite a versanţilor.

Orientarea de tip barieră a interfluviilor (colinare şi mai ales montane) prin raport cu direcţia

deplasării maselor de aer le impune acestora ascensiuni şi generează categoria de precipitaţii

numite orografice, urmate de coborâre şi producerea fenomenului complex de foehn, care se

manifestă prin creşterea sensibilă a temperaturii, uscare accentuată, dinamică foarte activă şi

creşterea masivă a încărcării electro-pozitive a aerului. Prin fragmentare accentuată, relieful

poate determina climate locale specifice (spre exemplu, climate de adăpost). De asemenea, poate

să determine şi să menţină direcţii locale ale deplasării aerului (spre exemplu, în lungul văilor),

poate să favorizeze sau să limiteze propagarea efectelor climato-hidrice ale mării spre interiorul

uscatului ş.a. Nu în ultimul rând, o serie de forme şi complexe de forme de relief se implică în

instalarea şi menţinerea unor stratificaţii termice ale aerului care, pe lângă manifestări atipice ale

temperaturii aerului, impun şi un regim dinamic specific. În sensul acesta, sunt bine cunoscute

durata şi frecvenţa calmului atmosferic în văi şi mai ales în depresiuni, ceea ce contribuie la

menţinerea temperaturilor reduse, alături de care această dinamică dificilă explică frecvenţa,

intensitatea şi durata unor fenomene hidrometeorologice ca bruma, ceaţa, chiciura, poleiul.

Pentru sol, climatul se înscrie printre factorii genetici. Temperatura aerului, cantitatea şi

structura precipitaţiilor, dinamica atmosferei, regimul acestor elemente pregătesc formarea

solului prin efectele de dezagregare mecanică şi alterare chimică a părţii superioare a scoarţei. In

continuare, aceleaşi caracteristici fizice, chimice şi dinamice ale aerului asigură existenţa şi

diferenţiază cantitativ şi calitativ componenta organică a solului, de la diversitatea micro- şi

mezofaunei, până la randamentul reacţiilor biochimice care determină cantitatea şi tipul de humus.

În sensul acesta, se diferenţiază clar humusul mohr, puternic acid, format în ariile montane înalte

sau la latitudini mici, în condiţii climatice aspre, de humusul mull, specific ariilor joase, format sub

climate favorabile stepei. Prin procese din ce în ce mai complexe, climatul se implică în conturarea

caracteristicilor fiecărui tip de sol, după formarea amestecului mineral-organic. Astfel, sub climate

umede se produc procese intense de levigare; când fenomenele acestea au loc la temperaturi

reduse, componenta organică are o pondere modestă, deoarece reacţiile biogeochimice se

derulează lent, iar argila migrează intens în profilul solului. Există astfel diferenţe remarcabile,

spre exemplu, între solurile din Câmpia Europei Central-Nordice şi solurile din Alföld sau din

Bărăgan. Alte procese, fizice, chimice sau biologice sunt, de asemenea, puternic dependente de

temperatura soluţiei, indusă de temperatura solului, în ansamblu (spre exemplu, vehicularea

carbonaţilor ş.a.). Deşi la acest nivel al analizei influenţei climei asupra solului (care constituie

prima etapă a receptării energiei calorice de origine solară) nu pot fi încă avute în vedere efecte

ale temperaturii aerului, o precizare se impune totuşi : prezenţa aerului în sol este reală,

compoziţia sa chimică este cea care dictează potenţialul de oxido-reducere, iar capacitatea sa

termoizolantă nu poate fi nici exclusă şi nici minimalizată. Nu sunt de loc întâmplătoare

diferenţele de ritm şi randament ale proceselor pedologice în soluri afânate, poroase, care se

încălzesc repede, faţă de cele specifice solurilor cu textură fină, aproape compacte, cotate ca soluri

reci.

In calitate de co-participant la constituirea suprafeţei active, prin caracteristicile sale

fizice, fizico-mecanice şi fizico-chimice, solul influenţează sensibil temperatura şi umezeala aerului

cu care vine în contact, cantonând o etapă a transferului caloric pământ-aer. Concomitent,

variabilitatea spaţială a caracteristicilor sale, care intervin în acest transfer, este în măsură să

determine şi deplasări ale unor volume de aer, care se implică astfel în circulaţia locală şi chiar

regională sau generală a aerului. In sensul acesta, poate fi constatat uşor rolul unor ogoare

proaspete, pe soluri de culoare închisă, în geneza deplasărilor convective locale, după cum este

bine cunoscut rolul termodinamic specific al unor întinse arii continentale semiaride, unde solul

rămâne în contact direct cu aerul o mare parte a anului. In esenţă, cromatica părţii superioare a

solului (caracteristică rezultată din specificul spaţial al pedogenezei) şi cantitatea de apă pe care

o conţine determină şi capacitatea lui de absorbţie calorică, care intervine astfel diferenţiat în

încălzirea aerului. Astfel, de la solurile galbene subtropicale până la cernoziomuri şi andosoluri,

de culoare închisă şi de la podzolurile cenuşii-albicioase din ţinuturile temperate nordice sau

montane până la solurile negre clinomorfe, acest înveliş discontinuu al Pământului participă direct

la conturarea caracteristicilor fizice şi dinamice ale aerului, deci la geneza vremii şi a climei. Cu

solul, în parte, seria de interacţiuni interne (în sistemul abiotic) ale aerului a interferat cu aceea a

interacţiunilor externe, întrucât prin geneza, constituţia şi modul său de a exista solul însuşi este

un element derivat din interferenţa sistemului abiotic cu cel biotic.

Pentru aproape întreaga lume vie, începând cu sporii şi polenul din atmosferă, cu

bacteriile nitrificante din sol, trecând prin procesele vitale de respiraţie şi transpiraţie ale formelor

mai evoluate de viaţă, continuând cu variabilitatea latitudinală a complexelor fito- şi zooclimatice

şi încheind cu adaptările fototrope, de termoreglaj, de nutriţie şi reproducere etc. se poate constata

că aerul, vremea şi clima sunt premise esenţiale ale vieţii. Această calitate este exprimată concret,

spre exemplu, prin curbarea tulpinilor după direcţia fluxului de lumină, prin ritmul germinării

seminţelor, în funcţie de regimul sezonier al elementelor climatice, prin specificul ţesuturilor

vegetale şi animale din tegumente şi formaţiuni tegumentare, inclusiv al culorii acestora, sub

diferite climate sau în diferite sezoane ale aceluiaşi climat, prin durata şi poziţia intervalelor de

gestaţie, în funcţie de regimul anual al diferitelor complexe higrotermice, prin estivare, prin

hibernare, pregătirea şi durata ei fiziologică, în sezoane reci, sau în climate permanent reci etc.

Un punct de vedere utilitar relevă aspecte încă mai complexe ale acestor influenţe climatice asupra

plantelor de cultură şi animalelor domestice.In cazul lor, o serie de modificări genetice induse şi

de adaptări la condiţii de existenţă artificializate au schimbat premisele impactului climatic şi tipul

de răspuns biologic. Din multitudinea de diferenţe cu care funcţionează raporturile respective faţă

de formele de viaţă spontane, atrage atenţia sensibilitatea vegetală şi animală indusă, fapt care

face ca organismele respective să reacţioneze mult mai prompt - şi nu totdeauna rentabil - atât la

manifestările medii ale climatului local, cât şi, mai ales, la cele extreme : nebulozitate accentuată

şi îndelungată, precipitaţii excesive, strat de zăpadă gros şi durabil, chiciură, brumă şi polei

frecvente, îngheţuri timpurii şi târzii, grindină, secete prelungite, vânt excesiv de puternic. Ieşite

din cultură, plante ca porumbul, grâul, orzul, sfecla de zahăr, diferiţi pomi fructiferi, arborii de

cafea şi cei de cacao etc. dispar, necesităţile lor vitale fiind foarte diferite de cele ale strămoşilor

spontani, adaptaţi durabil condiţiilor pedoclimatice naturale. Se comportă la fel şi diferite rase de

animale realizate prin selecţii şi încrucişări repetate. Prin aceeaşi dependenţă de climă, acţiunea

unor forme de viaţă patogene cu impact negativ asupra culturilor agricole şi animalelor domestice

este stopată, atenuată sau stimulată, ca urmare a desfăşurării naturale a fenomenelor şi proceselor

meteorologice şi climatice. Spre exemplu, vremea condiţionează atât dezvoltarea diferiţilor agenţi

patogeni, cât şi receptivitatea gazdelor. Dacă organismele acestora s-au dezvoltat în condiţii

climatice favorabile, parcurgându-şi în mod normal diferitele stadii de evoluţie, ele vor fi capabile

să opună bariere anatomo-fiziologice atacului patogen. Spre exemplu, în condiţii favorabile de

lumină, temperatură şi umiditate, maturarea tegumentelor şi realizarea unei anumite concentraţii

de hidraţi de carbon disponibili în cartof asigură o rezistenţă satisfăcătoare în momentul atacării

plantei de către unii paraziţi. In acelaşi fel, dacă fenomene meteorologice de iarnă prelungite nu

decalează ponta unor păsări domestice, organismele puilor vor avea timp să dobândească

rezistenţa necesară în sezonul de ploi abundente, sau de secetă, ori de proliferare a unor germeni

patogeni. In schimb, temperaturile ridicate accelerează dezvoltarea multor agenţi patogeni,

reducând uneori la jumătate durata perioadelor de incubaţie; umiditatea stimulează răspândirea şi

germinarea sporilor; roua, ceaţa şi precipitaţiile abundente stimulează şi răspândesc unele dintre

cele mai temute boli criptogamice. Aşa se produce, spre exemplu, infestarea podgoriilor cu mana

viţei-de-vie. Lumina acţionează cel mai frecvent ca sterilizant. Astfel, lumina intensă, timp de 10-12

ore pe zi, mai multe zile la rând, poate opri extinderea focarului epidemic de mană. Vântul, chiar

slab, răspândeşte sporii, care datorită diametrului şi masei lor pot fi antrenaţi până la 5.000 m

înălţime şi preluaţi în dinamica generală a aerului, răspândindu-se astfel pe arii foarte largi.

Departe de locurile de origine, în condiţii climatice permisive sau chiar stimulative, la fel ca orice

germeni noi, ei pot dezvolta maladii cărora organismele autohtone, spontane şi mai ales

modificate, nu le pot opune rezistenţă decât întâmplător. Propagarea bolilor virale relevă influenţe

încă mai bogate şi mai diversificate ale climatului, întrucât în acest proces se implică şi vectorii

virusurilor, la rândul lor forme de viaţă, sensibile faţă de vreme şi climă. Spre exemplu, afidele,

insecte-vector în virozele cartofului, se deplasează rapid şi eficient la temperaturi de 20-250 C, în

microclimatul cald, uscat şi ventilat al culturilor, cât timp plantele sunt tinere, scunde, nu umbresc

şi nu pot păstra umezeală; calmul atmosferic le este, de asemenea, favorabil, realizându-se astfel

infestări de proporţii. In schimb, vântul cu viteze mai mari de 2 m/s le este defavorabil, iar ploile

puternice şi gerul le ucid. Foarte interesant este faptul că, în lumea vie, fiecare organism fiind un

sistem - ca şi alte structuri naturale - reacţionează în mod explicit "în bloc" faţă de manifestarea

simultană a tuturor elementelor climatice. Câteva argumente ale zoometeorologiei ilustrează

convingător acest tip de răspuns. Temperaturile ridicate, absenţa precipitaţiilor şi vântul puternic

provoacă îmbolnăviri, prin prăfuirea hranei; excesivitatea actino-termică afectează lobul anterior

al hipofizei, generând insomnii, reducerea apetitului şi a activităţii metabolice; microclimatul de la

baza unor versanţi, umbrit şi umed, favorizează infecţiile; vântul puternic şi fronturile reci au o

acţiune energizantă şi sanogenă, stimulând activitatea glandelor suprarenale şi a gonadelor;

complexul climatic de altitudine, bogat în radiaţii directe, cu temperaturi coborâte şi presiune

redusă ameliorează fecunditatea şi accentuează longevitatea animalelor ş.a.m.d. Pe baza acestui

răspuns simultan la permisivitatea şi constrângerile climatice s-a realizat şi fenomenul natural de

asociere selectivă a formelor de viaţă vegetală care asigură, pe toată durata existenţei lor şi după

moarte, ambianţa nutritiv-protectivă a unor asociaţii animale, selectate şi grupate spontan pe baza

aceluiaşi tip de răspuns. Numai în felul acesta se pot explica succesiunile latitudinală şi

altitudinală ale unor asociaţii vegetale naturale stepice, silvostepice, forestiere etc., ca şi

succesiunile faunistice corespunzătoare, desigur cu interferenţele şi ubicuităţile cunoscute. Rămân,

desigur, obligate să se supună acestor influenţe ale aerului, vremii şi climei atât structura cât şi

tipologia culturilor agricole şi a zootehniei, chiar dacă prin intervenţii genetice s-au realizat

hibrizi, rase şi soiuri noi, diferite de cele spontane, iar irigaţiile, chimizarea şi forţarea termică au

relaxat relativ controlul climatic asupra agriculturii. Astfel, zona de climă caldă şi umedă va fi

totdeauna nefavorabilă zootehniei, culturile de cereale vor fi mereu dependente de valoarea şi

regimul insolaţiei din ţinuturile subtropicale şi temperate, gradienţii termici şi pluviometrici

altitudinali şi latitudinali vor menţine în agricultura unor regiuni numai anumite cereale, plante

tehnice, pomi fructiferi, impunând tehnici adecvate (drenaje, irigaţii, protecţie antierozională),

controlând calendarul culturilor ş.a.m.d.

Interacţiunile aerului, vremii şi climei cu lumea vie antrenează, evident şi omul. Deşi

succesiunea stărilor de vreme, foarte diferite în manifestarea lor spaţială, creează climate

corespunzător diferite, orice comunitate umană, indiferent de poziţionarea ei, a reuşit să-şi

păstreze mediul intern la parametri constanţi, pe durată de generaţii. Acest raport util cu ambianţa

climatică a fost posibil pentru că, la fel cu celelalte forme de viaţă, organismul uman receptează

climatul ca pe un complex indivizibil. Astfel, existenţa sa este un răspuns permanent la efectul

combinat al tuturor elementelor climatice, în evoluţia lor diurnă, sezonieră, anuală. Răspunsul

acesta exprimă sinteza biologică/psihologică a valorilor separate cu care se manifestă elementele

climatice. Din acest punct de vedere, valorile reale ale

bilanţului radiativ, ale presiunii atmosferice, precipitaţiilor, stării higrometrice generale, ale stării

electrice, chimismului, dinamicii atmosferei, ca şi mărimea intervalului dintre valorile succesive

ale aceleiaşi serii, sunt mai însemnate decât valorile medii sau chiar decât variabilitatea însăşi.

Prin intermediul acestei semnificaţii biologice a climatului, poziţia şi relaţiile complexe ale omului

în geosistem pot fi înţelese mai complet.

In ceea ce priveşte efectele anatomo-fiziologice ale presiunii atmosferice, influenţa maximă

a acesteia se manifestă prin nivelul oxigenării. Ţinând seama de constanţa raportului oxigen-azot,

reducerea presiunii înseamnă diminuarea corespunzătoare a cantităţii de oxigen disponibil.. În

atmosfera liberă, diminuarea aceasta sub o anumită limită este un factor limitativ absolut pentru

organismul uman. In ascensiunile montane, începând de la altitudini care variază individual, o

serie de tulburări cu tablou clinic identic se produc la orice latitudine: sete, vomă, dispnee,

congestionarea tegumentelor, leşinuri, hemoragii, oboseală severă, pierderea memoriei,

depresiune psihică şi inconştienţă. Cu altitudinea, această stare se agravează şi, în final, o

somnolenţă irepresibilă anunţă moartea. În mod evident, răul de altitudine este generat şi agravat

de complexul tuturor elementelor climatice, care devine mereu mai agresiv pe măsura ascensiunii,

dar oricare dintre celelalte elemente ale acestui complex are în acest caz un rol subordonat, asfixia

fiind provocată de insuficienţa fluxului de oxigen vehiculat de hemoglobina din sânge. Sub limita

minimă de oxigen, suportabilă biologic, într-o zonă de lărgime variabilă (în funcţie de poziţia

geografică a masivelor montane şi de rasă umană) deteriorările organice sunt atât de grave încât

nu mai permit aşezări stabile. Practic, numai în arii montane din zone cu climă caldă (Peru,

Bolivia, Tibet, Etiopia) s-au constituit civilizaţii la altitudini de peste 4.000 m, chiar şi în aceste

cazuri însă un optimum stabilindu-se între 2.200 m-3.700 m (Cuzco, la 3.760 m, Shigatse, la 3.621

m). Atât în cazul localnicilor cât şi al alpiniştilor care, indiferent de arealul altitudinal de origine,

forţează limita barică de confort fiziologic, o serie de adaptări morfologice şi funcţionale parează

insuficienţa oxigenului din ambianţă : dezvoltarea puternică a toracelui, pentru asigurarea unei

suprafeţe mai mari de ţesut pulmonar activ, ca şi amplificarea hematopoiezei, ceea ce asigură

creşterea capacităţii de vehiculare a oxigenului. La grupurile de populaţie montană, adaptările

acestea sunt ereditare.

Dacă presiunea atmosferică nu variază prea mult în decursul anului, pentru acelaşi loc, în

schimb se constată variaţii importante ale cantităţii de lumină, structurată într-o mare bogăţie de

radiaţii cuprinse între roşu şi violet. Ca şi pentru alte forme de viaţă, lumina este o condiţie

esenţială a activităţii organice; absenţa ei determină dezechilibre fizice şi psihice. Populaţiile care

trăiesc zile şi nopţi lungi de o jumătate de an, adoptă o viaţă biologic încetinită, cvasi-hibernantă,

pentru a atenua efectele negative ale întunericului. Ca şi pentru alte comunităţi vii, revenirea

luminii determină revigorarea întregului metabolism şi chiar excese de vitalitate. In cazul extrem

opus, insolaţia intensă din regiunile intertropicale este greu suportabilă de către rasa albă, pentru

care un optimum de intensitate şi regim al luminii se realizează în climatul mediteranean. Excesul

de lumină este nociv prin palierul de radiaţii infraroşii (calorice), care pot produce stări de

hipertermie şi mai ales prin ultraviolete, ionizante şi capabile să deterioreze grav metabolismul

calciului. Acţiunile electrice şi electrochimice ale acestora la nivel celular pot produce forme grave

de cancer al pielii, cataractă ş.a. populaţiile de rasă neagră sunt protejate faţă de aceste radiaţii

prin pigmentaţie. Ecranul melanic le absoarbe şi permite organismului să producă în cantitate

normală vitamina D, implicată determinant în fixarea calciului. Adaptarea specifică relevă o

pigmentare maximă în zonele cu luminozitate maximă, în timp ce în umbra pădurilor ecuatoriale şi

tropicale se produce o degradare cromatică. O serie de climate de altitudine, bogate în radiaţie

directă, ca şi climatele litorale, bogate în radiaţie difuză, sunt favorabile vieţii umane. La polul

opus se situează climatele urbane, în care ecrane de pulberi şi fum reduc drastic cantitatea de

lumină utilă.

Temperatura aerului acţionează asupra organismului uman prin intermediul pierderilor

specifice de căldură şi al transpiraţiei specifice. La temperaturi joase ale ambianţei, organismul

pierde căldură prin difuziune. Necesitatea menţinerii unei temperaturi interne constante

declanşează termogeneza. Susţinută printr-un regim alimentar lipidic şi printr-o cantitate

suplimentară de calorii introduse în ambianţa imediată, aceasta compensează permanent

pierderile. La temperaturi mari, caloriile reziduale produse continuu în organism nu mai au

posibilitatea să difuzeze. Prin termoliză, susţinută de un regim alimentar hipocaloric şi

evapotranspiraţie cutanată intensă, temperatura internă este menţinută în limite normale. Studiile

de fiziologie umană confirmă că aceste două procese de termoreglare sunt active la temperaturi

ale ambianţei care coboară sub 160 C, sau depăşesc 250 C. Intre aceste limite, acţiunea lor este

atenuată sau izolată. Există şi o categorie de climate, termice, care se definesc prin mărimea

intervalului de timp în care funcţionează aceste procese. Prin adaptare la temperaturi scăzute,

organismele unor grupuri umane care trăiesc la latitudini mari îşi intensifică arderile, putând

metaboliza permanent mari cantităţi de grăsime şi au dimensiuni corporale reduse, pentru a limita

suprafaţa de transfer caloric. Faţă de excesul termic din ambianţă, amplificarea evaporaţiei

cutanate este extrem de eficient realizată în cazul organismul rasei negre. Deşi slaba putere

emisivă a culorii ar putea fi defavorabilă, numărul mare de glande sudoripare de pe unitatea de

suprafaţă a pielii, ca şi vascularizarea intensă a acesteia, asigură menţinerea unei temperaturi

interne normale. Adaptarea aceasta, perfectă în regiunile de origine ale rasei, este

contrabalansată însă - în cazul părăsirii acestor regiuni - de o sensibilitate accentuată faţă de

variaţiile termice, chiar dacă acestea sunt mici. O răcire nocturnă neînsemnată a aerului, practic

insesizabilă pentru albi, îi afectează pe negri. In schimb, albii se adaptează greu la temperaturi

constant mari, faţă de care nu sunt pregătiţi biologic, mai ales dacă prestează o muncă fizică dură,

care produce un surplus de calorii reziduale. Adaptaţi la climate în care amplitudinea oscilaţiilor

termice este destul de mare, pragurile termice sunt mai mari pentru ei şi capacitatea de toleranţă

de asemenea. Acelaşi tip de adaptare termică este caracteristic şi pentru rasele galbene. Sub

climate cu amplitudini termice slabe, inactivitatea mecanismelor de termoreglare determină însă

atonii generale.

In general, menţinerea constantei termice specifice în climate calde impune o

evapotranspiraţie cutanată intensă. Pe de o parte, aceasta pretinde ingestia unei mari cantităţi de

lichid (în regiunile intertropicale consumul de 8-12 l/zi este curent), iar pe de alta este dependentă

nu numai de temperatura ci şi de starea higrometrică a atmosferei şi de rapiditatea cu care aerul

se înnoieşte la contactul cu tegumentele. Rezultatul final al reacţiei adaptative depinde astfel de

întregul complex higrotermic : temperatură, stare higrometrică (exprimată prin fracţiunea de

saturaţie), viteza vântului (corijată, în acest complex, de direcţie - care explică umezeala sau

uscăciunea aerului - şi de intensitate - peste o anumită viteză, chiar un vânt umed se poate

comporta ca unul uscat). Deşi referitor la rezultatele acţiunii complexului higrotermic analizele de

laborator nu au dat rezultate prea concludente, unele efecte fiziologice se cunosc destul de bine.

Astfel, se ştie că o atmosferă umedă şi rece coboară mai rapid temperatura corpului decât una

uscată şi rece, datorită diferenţei de conductibilitate; o atmosferă uscată şi caldă favorizează

evapotranspiraţia cutanată rapidă şi previne moartea prin hipertermie; într-o atmosferă umedă şi

caldă răcirea periferică este dificilă, mai ales pentru nativii din alte zone climatice; efectul termic

al vântului creşte pe măsură ce scade temperatura, influenţând puternic senzaţia termică; lumina

intensă asociată cu temperatura creează un complex actino-termic generator de accidente (uneori

mortale), cunoscute sub numele de insolaţii ş.a.m.d.

Compensând diferenţele barice, mişcarea aerului sub formă de vânt acţionează, de

asemenea, asupra organismului uman. Uneori, efectele sunt benefice : umezirea aerului şi

atenuarea excesului termic (în cazul brizei marine), purificarea - relativă - a aerului (în cazul

brizei urbane), reducerea disconfortului bioclimatic (în cazul brizei de vale). Alteori efectele sunt

absolut negative, cele mai notorii fiind produse de ciclonii tropicali, care dezvoltă o imensă forţă

mecanică, făcând zeci de mii de victime umane şi provocând pagube materiale de miliarde de

dolari. Distrugerile sunt maxime când ciclonii, care ating viteze de sute de km/h, se formează

deasupra oceanului şi antrenează apoi volume imense de apă peste delte şi în interiorul uscatului.

In felul acesta au murit în 1970 peste 300.000 de oameni în Bangladesh, iar în 1985, în delta

Gangelui, ciclonul a ucis l0.000 de oameni şi a lăsat fără locuinţe aproape întreaga populaţie, de

aproape 10.000.000 locuitori. Aceleaşi efecte negative sunt produse de tornade care, având în

vedere dimensiunile (diametrul bazei de la câteva zeci de metri până la 1 km, înălţime de câţiva

km), viteza (până la 500 km/h), distanţa pe care se deplasează (până la 300km) şi faptul că se

produc în serii de până la 150/48 ore, sunt deosebit de distrugătoare.In felul acesta s-au

manifestat, spre exemplu, la 3-4 aprilie l974, tornadele care au afectat S.U.A. (statele din sud şi

middle-west), făcând mii de victime şi distrugând locuinţe, reţele utilitare etc.

Pe lângă implicaţiile menţionate ale vântului în efectele fiziologice ale complexului

higrotermic de la diferite latitudini, un alt parametru atmosferic asociat lui acţionează puternic

asupra organismului uman : starea electrică.. Astfel, s-a constatat că o seamă de simptome

neplăcute, ca şi reactivarea unor maladii reumatismale, declanşarea unor migrene, tulburări

nervoase şi astmatiforme ş.a., puse iniţial numai pe seama vântului (uscat şi puternic, indiferent de

temperatură), erau legate, în realitate, de mărimea sarcinii electro-pozitive a aerului. Azi sunt

considerate boli meteorotrope. Manifestarea lor a fost semnalată pentru prima dată în relaţie cu

foehnul (în Alpii Austriei), sub forma sindromului astenic, a sindromului de excitabilitate şi a

sindromului mixt. Ulterior, aceleiaşi "familii" de vânt (şi de boli) i-au fost asociate vânturile reci şi

uscate de tip pampero, din Uruguay, sharavul, din Israel, simunul ş.a., corelându-se vremea cu

boala, chiar vremea cu sinuciderea şi, prin exagerare, climatul cu criminalitatea. In atmosferă,

particulele ionice au dimensiuni şi comportament dinamic diferit. Ionii mici (uşori) sunt cei mai

mobili, iar dintre aceştia ionii negativi se deplasează mai repede decât cei pozitivi (1,22 m/s, faţă

de 1,08 m/s), astfel încât posibilitatea ca ei să dispară prin neutralizări, prin absorbţie, prin

cedarea sarcinii ca urmare a aderării la conductori lichizi sau solizi, sau să se transforme în ioni

mijlocii şi apoi grei este cu mult mai mare. Mobilitatea respectivă este direct proporţională cu

temperatura aerului şi invers proporţională cu umiditatea relativă, cu presiunea atmosferică, cu

poluarea aerului şi cu diametrul particulelor. Deşi, în parte, proporţionalitatea inversă pare

favorabilă longevităţii ionilor mici (spre exemplu, relaţia cu umiditatea relativă şi cu poluarea), în

realitate aerul mai uscat şi mai murdar favorizează contacte rapide şi diversificate ale acestor

ioni, ceea ce îi scoate mai rapid din structurile energetice respective. Evident, primii care îşi vor

pierde statutul iniţial vor fi tot ionii negativi. Teoretic, ionii mici durează 20 de minute. În realitate

existenţa lor se reduce la numai câteva minute sau chiar numai zeci de secunde : 6 minute în aerul

polar, 1 minut pe câmp, aproximativ 10 secunde în atmosfera urbană. Rolul benefic al ionilor

negativi este cunoscut încă din anii optzeci ai secolului trecut, când Krueger şi Reed, cercetători la

Institutul de Sănătate Publică al Universităţii Berkeley, din California, au publicat rezultatele

cercetărilor efectuate timp de 20 ani, asupra a 36.000 eşantioane sangvine, prelevate de la 12.000

animale de laborator: toate funcţiile fiziologice se desfăşoară la parametri optimi în aerul care

conţine 4.000 ioni negativi/cm3. Aceşti ioni întârzie creşterea şi scurtează viaţa unora dintre cele

mai răspândite virusuri şi bacterii (care provoacă, spre exemplu, holeră, diaree, boli ale pielii

ş.a.). De asemenea, stimulează metabolismul hidraţilor de carbon, prin a căror oxidare i se

asigură organismului necesarul energetic, iar prin activarea monoaminooxidazei echilibrează

cantitatea de serotonină produsă în organism (care controlează somnul şi nivelul de anxietate).

Cercetările meteorologice şi de fizică a atmosferei au demonstrat că activitatea frontală de tip

foehnal şi în general vântul uscat sărăcesc aerul în ioni negativi, la fel ca şi poluarea. Calcule

repetate au arătat că în atmosfera poluată a multora dintre marile oraşe ale lumii (spre exemplu,

San Francisco, Tokio ş.a.) cantitatea de ioni negativi este de peste 10 ori mai mică decât în aerul

nepoluat.

Fără ca mecanismele de corelaţie energie atmosferică/fiziologie să fie integral cunoscute, adesea

doar intuindu-se, se constată mereu situaţii în care nici unul dintre celelalte elemente climatice nu

poate explica starea de confort sau de disconfort bio-climatic, dar în care ponderea ionilor

negativi este mai mare sau - respectiv - mai redusă.

Deşi nu se cunosc precis valorile biologice critice ale tuturor elementelor climatice

analizate, iar integrarea acestor rezultate separate este încă şi mai dificilă, totuşi în

climatobiologie s-a propus o clasificare a climatelor, diferită de cele tradiţionale, bazate pe

temperatură şi pluviozitate, sau pe dinamica aerului. Aceasta are drept criterii caracteristicile

complexelor higrotermice şi efectele lor biologice. Categoriile rezultate sunt climatele extreme

(ecuatorial şi polar), climatele intertropicale, climatele temperate, climatele montane, climatele

urbane. Fiecărei categorii îi corespunde un anumit specific valoric şi de regim al combinaţiei

temperatură-precipitaţii, care determină un anumit tip de reacţii organice, diferenţiat spaţial în

unele cazuri prin influenţe oceanice, continentale, altitudinale.

In ceea ce priveşte capacitatea climei de a influenţa viaţa umană la nivel individual, o

menţiune specială merită adversităţile climatice, care au impus omului îmbrăcămintea şi

adăpostul. Chiar dacă, în timp, gustul pentru găteală, pudoarea, considerente arhitectonice

tradiţionale s-au adăugat motivaţiilor iniţiale, ele rămân secundare. Hainele şi casa sunt, şi vor

rămâne, un răspuns adaptativ la climă. Astfel, costumul confecţionat din piei (tunică, pantalon), cu

blana întoarsă înăuntru, ajustate şi cusute cu grijă, a fost creat şi este în continuare purtat în

climate reci. El asigură permanent şi aproape ermetic în jurul corpului un strat de aer care nu se

reînnoieşte decât deliberat. În schimb, inventarea şi portul hainelor drapate, largi (hlamida, toga,

burnuzul), prin care circulă uşor aerul, menţinute cu fibule sau nasturi au fost impuse de climate

calde, care induc reacţii organice opuse. Confecţionarea hainelor din toate timpurile şi de

pretutindeni a vizat capacitatea protectoare a diferitelor materiale, în funcţie de natura lor,

densitate şi, mai târziu, de conductibilitate, textură, putere emisivă, capacitate higrometrică. In

prezent preferinţele se orientează mereu mai frecvent către perii şi fibrele naturale, cu structură

celulară, şi ocolesc sau aleg numai amestecurile cu mătase şi fibre artificiale, cu fir uniform, neted

şi plin. Adăpostul, indiferent de simplitatea sau complexitatea construcţiei, este şi el un efect al

influenţei climatului local. Multe populaţii nomade se adăpostesc de frigul nocturn sau de

intemperii sub acoperişuri din piei sau din păr de cămilă. Iurta mongolă din pâslă, cortul mare pe

armătură de ţăruşi al păstorilor saharieni, cortul conic al amerindienilor sunt locuinţe care

asigură un anumit confort termic şi condiţii de igienă superioare faţă de adăposturile rudimentare

fixe (gurbi, bordeie). Cea mai originală soluţie de locuire a populaţiilor primitive a fost indusă de

un climat deosebit de aspru : igloo, reconstruit în fiecare iarnă din cuburi de gheaţă, cu o intrare

sub formă de tunel şi o aerisire prin partea superioară a acestui adăpost în formă de movilă

scundă. Ca măsură de protecţie şi adaptare faţă de cantitatea şi regimul precipitaţiilor,

acoperişurilor li s-au dat forma şi înclinarea potrivite : acoperişuri cu pantă mare sau foarte mare

în zonele cu precipitaţii bogate (spre exemplu, casa indoneziană), acoperişuri plate în zonele aride

(spre exemplu, casa arabă). Interesantă este, de asemenea, şi o anumită nuanţare a acestor

influenţe climatice de către nivelul administrativ al aşezărilor umane. În sensul acesta, casele

rurale de la orice latitudine au anumite trăsături comune, derivate din acoperirea aceloraşi

preocupări de izotermie şi de evitare a excesului de lumină. Cele mai puţin elaborate sunt cele

săpate într-o rocă

uscată şi coezivă, spre exemplu loessul din China sudică, gipsurile din La Mancha, creta din

Picardie, gresiile din Libia şi Tunisia ş.a. În cazul locuinţelor construite, capacitatea izolantă a

pereţilor depinde de materialul folosit: frunziş sau paie pe armătură de crengi, lemn, lemn şi

pământ, cărămidă arsă sau nearsă, piatră. Deoarece conductibilitatea acestor materiale şi

radierea prin intermediul pereţilor nu se pot suprima, în interior sunt introduse surse calorice de

compensare. Soluţiile variază, de la vase mobile cu mangal aprins, la vatra aşezată în mijlocul

încăperii, la cămin, soba mare europeană, cuangul chinez. ş.a. Pereţii cât mai groşi şi ferestrele

înguste şi oblonite izolează termic, dar avantajele sunt contrabalansate de vicierea atmosferei şi

privarea puternică de lumină. În sensul acesta, se discută frecvent despre inferioritatea casei

rurale, reală mai ales acolo unde iernile sunt aspre şi oamenii se adăpostesc la un loc cu animalele

sau în imediata lor vecinătate. Dezavantajele respective se compensează parţial, în alte sezoane,

prin numărul mare de ore pe care populaţia rurală le petrece în afara locuinţei.

Reacţiile de răspuns ale organismului uman faţă de climat au şi un aspect puternic

artificializat, datorită condiţionării microclimatului interioarelor (locuinţe, spaţii de muncă, de

schimb, de petrecere a timpului liber, din mijloace de transport) în mediul urban. Tehnicile recente

de condiţionare, materialele performante - termoizolante, translucide etc. - echipamentele de

automatizare şi monitorizare a condiţionării microclimatului etc. au i-au permis orăşeanului să-şi

asigure un complex higrotermic constant, calculat la parametri fiziologici specifici stării de repaus

sau de activitate. Ceea ce se ignoră este însă degradarea posibilă a rezistenţei organismului în

mediul urban, ca urmare a inactivităţii mecanismelor de termoreglare, de adaptare continuă la

complexul condiţiilor climatice.

Pe lângă influenţa pe care clima o exercită asupra fiziologiei şi comportamentului

individual uman, ea are un impact puternic asupra omului şi ca fiinţă socială, mobilă, creatoare şi

producătoare de bunuri diverse. Evident, impactul acesta a fost maxim pe primele trepte de

evoluţie a societăţii, comuna primitivă înregistrând cu acuitate maximă efectele manifestărilor

medii ale climatului şi, mai ales, pe cele extreme. Nivelul tehnico-economic al etapei fiind extrem

de scăzut, oscilaţiile complexului climatic nu au afectat producţia, ci au influenţat puternic

mişcarea naturală şi mecanică a populaţiei, aşa cum s-a întâmplat şi în epoci mai târzii, apropiate

de cea actuală. Un exemplu extrem de convingător este cel al marii explozii demografice din

neolitic, declanşate de efectele benefice ale ameliorării climatice postglaciare care, în jurul anilor

7.000 a.C., au permis diversificarea modalităţilor de procurare a hranei prin practicarea

agriculturii. De altfel, o cât de sumară trecere în revistă a fluctuaţiilor climatice în ultimele 8

milenii (pe baza analizelor sporo-polinice ale turbăriilor de pe marginea gheţarilor actuali, a

analizelor dendrocronologice, a documentelor de după anul 1.000 referitoare la călătorii şi

viticultură, a datelor meteorologice, a mişcării gheţarilor montani şi a îngheţului peren în ultimul

secol ) relevă aspecte foarte concludente ale răspunsului demografic. Spre exemplu, când după

perioada de optimum climatic postglaciar (3.00-3.500 a.C.) temperatura medie era cu 20-30 C mai

mare decât cea actuală, în jurul anului 2.000 a.C. s-a instalat o aridizare importantă care a

determinat şi marea expansiune indo-europeană. De asemenea, într-o nouă perioadă de optimum,

între 750 - 1150 d.C., cu un vârf între 800 - 1.000, când via prospera în Anglia până la altitudinea

oraşului York, în Lituania şi sudul Norvegiei, pe la 982 Erik cel Roşu a ajuns în Groenlanda, Lef

Eriksson a descoperit arhipelagul nord-american, iar legendele afirmă că o navă a vikingilor ar fi

atins chiar California. Ulterior, între 1150 - 1350, avansarea glaciară medievală (Aletsch) a închis

comunicaţia navală între Islanda şi Groenlanda, eskimoşii reocupând bazele vikinge. Îmblânzirea

climei ăntre 1350 - 1550, cu un optimum spre 1490, a stimulat călătoriile, unul dintre cele mai

notabile rezultate fiind descoperirea drumului maritim pe la Capul Bunei Speranţe. Concomitent

însă, a determinat veri nu prea calde şi ierni blânde, care au favorizat epidemii, generatoare de

alte mişcări ale populaţiei, fie naturale (creşterea brutală a mortalităţii), fie teritoriale (oraşele

generând fluxuri masive şi grăbite spre ariile rurale, iar satele alte fluxuri, spre munţi şi păduri).

Extrem de interesant este acest efect de dinamică a populaţiei determinat de fluctuaţiile climatice

în Egipt, pe al cărui teritoriu s-a dezvoltat de timpuriuu o civilizaţie materială remarcabilă, a cărei

bază era agricultura. In timp, conform datelor existente, în W3 (12.000 a.C. - 9.000 a.C.) Egiptul

era mai arid ca astăzi, iar Nilul transporta un mare debit solid, pe seama aluviunilor respective

formându-se apoi terasa foarte largă cu altitudine relativă de 20 m. O populaţie de pescari,

vânători şi culegători se deplasa în mod curent pe aria în care apele aveau peşte şi permiteau

existenţa vegetaţiei, aceasta hrănind, la rândul ei, animalele. O creştere a cantităţii de precipitaţii

pe la anul 9.000 a.C. a făcut ca nu numai ca pe Nil să se scurgă volume mari de apă, dar şi ca în

zona de pustiu să cadă aproximativ 200 mm precipitaţii pe an, ceea ce a permis instalarea unor

pajişti. La început sărace, acestea au devenit ulterior suficient de productive încât să atragă, pe la

8000 a.C., o populaţie de crescători de bovine. S-a conturat astfel un nou focar de domesticire,

independent de cel mesopotamian. Aridizarea de iarnă îi trimitea însă pe toţi, oameni şi animale, în

valea Nilului, fenomenul petrecându-se cu regularitatea oricărei pendulări. Intre 6.200 - 6.100

a.C., un secol de aridizare a întrerupt păstoritul, dar o ameliorare, după 6.100, a readus această

activitate pe platou, în aria azi deşertică, unde oamenii au început să cultive grâu şi să devină

sedentari. După o aridizare între 5.900 - 5.800 a urmat o reumezire a climatului şi revenirea la un

sedentarism clar în aria de platou, atestată prin vestigii bogate de locuinţe din nuiele şi lut, ca şi

prin abundenţa ceramicii. Pe la 4.000 a.C. s-a produs o uşoară aridizare, populaţia rămânând pe

vechile locuri dar fiind nevoită să schimbe structura şeptelului : bovinele au fost înlocuite cu ovine

şi caprine. Pe la 3.400 a.C. s-a produs cea mai puternică aridizare din perioada cercetată. Cu

excepţia unor oaze, cultura plantelor şi păşunatul au revenit în valea Nilului, tot atunci începând şi

istoria primului regat egiptean. In toată perioada care a urmat, ariditatea n-a mai înregistrat

fluctuaţii favorabile modificării ecumenei, egiptenii rămânând legaţi de Nil şi pustiul apropiindu-se

mereu de aria locuită.

Pe lângă aceste influenţele directe ale climei asupra fiziologiei umane, ca şi asupra

mişcării naturale şi mecanice a populaţiei, pe lângă efectele indirecte dar foarte puternice ale

acestei influenţe asupra plantelor pe care omul le cultivă şi asupra animalelor pe care le creşte,

clima acţionează şi asupra altor activităţi, de importanţă deosebită. Astfel, deşi indirect, industria

este uneori destul de sensibilă faţă de vreme şi climă. În primul rând, o mare parte a diversităţii

structurale a industriei uşoare (alimentară, textilă, a lemnului), capacitatea şi distribuţia spaţială a

unităţilor respective, regimul funcţionării lor sunt încă marcate de controlul climatic asupra

materiilor prime respective. De asemenea, climatul este cel care dictează alimentarea şi regimul

debitelor şi al nivelurilor pe râuri şi fluvii, condiţionând mărimea şi distribuţia resurselor

hidroenergetice, posibilităţile de valorificare a lor, poziţionarea unităţilor de producţie, structura

potenţialului energetic al regiunilor respective. Multe aspecte ale altor activităţi industriale sunt

influenţate de climă, excesivităţile fiind frecvent un factor limitativ sau restrictiv. Astfel, industria

extractivă este marcată negativ de disconfortul bioclimatic şi tehnic datorat temperaturii mari şi

aridităţii din ariile deşertice (spre exemplu, extracţia cuprului în pustiul chilian, a petrolului în

Sahara ş.a.), gerului şi îngheţului (spre exemplu, extracţia cărbunelui în Spitzbergen ş.a.) sau

îngheţului peren. Nu în ultimul rând, clima acţionează asupra omului şi societăţii umane

condiţionând puternic toate tipurile de transporturi, de la infrastructura de comunicaţie

(construcţie, întreţinere, exploatare) şi până la tipul şi dimensiunile traficului. Încă de pe vremea

navigaţiei cu pânze, când direcţia şi forţa vântului, calmul atmosferic şi durata lui, îngheţul ş.a.

erau determinante şi până în zilele noastre, când regimul de îngheţ al râurilor dictează încă durata

sezonului de navigaţie, când oscilaţiile maxime ale regimului termic afectează multe categorii de

transport (speciale, feroviar), iar zăpezile, viscolele, furtunile, ceaţa blochează traficul aerian,

naval, feroviar, rutier şi urban, omul a fost obligat să se deplaseze şi să vehiculeze produse numai

în limitele (doar relativ modificate) permise de climă.

In sensul invers al interacţiunii, lumea vie constituie (acum ca şi la începuturile existenţei

sale) o parte extrem de importantă a suprafeţei active. Mai mult, în etapa iniţială a acestui rol

importanţa vieţuitoarelor a fost încă mai mare. Dacă respiraţia, care implică un consum de oxigen,

este un echivalent biochimic al combustiei şi se soldează cu eliminare de CO2 şi apă, fotosinteza

este procesul invers, constituind generatorul de oxigen liber. Astfel, în compoziţia chimică a

atmosferei prezenţa acestui element n-a fost posibilă decât ca urmare a existenţei unor organisme

motivate vital în asimilarea CO2, aşa după cum demonstrează caracteristicile unor minereuri

formate în perioade geologice foarte vechi. Spre exemplu, minereurile de fier din precambrianul

târziu, numite şi "strate roşii", îşi datorează structura bariolată şi compoziţia chimică prezenţei

oxizilor de fier, fiind astfel complet diferite de minereurile formate prin precipitarea unor compuşi

ai fierului din apă, în atmosfera precambrianului timpuriu, lipsită de oxigen. Stromatolitele,

acumulări de material organic (probabil bacterii albastre şi verzi), sunt dovada participării

determinante a organismelor respective, încă de acum 3 miliarde de ani, la realizarea compoziţiei

chimice de azi a atmosferei. Începând de atunci, lumea vie vegetală şi animală îşi exercită acest

rol, producând oxigen, ozon, dioxid de carbon, metan, oxizi de azot, amoniac. Mai mult, aspectele

cantitative ale producerii pe cale biologică a acestor elemente şi combinaţii chimice relevă

capacitatea lumii vii de a menţine mereu echilibrată ponderea diferiţilor constituenţi ai atmosferei,

în primul rând, a raportului oxigen-azot. In calitate de co-participante la realizarea suprafeţei

active, comunităţile vii, în special cele vegetale, se implică în absorbţia diferită a radiaţiei solare şi

în radierea secundară a căldurii, în modularea temperaturii aerului prin cantitatea de apă fixată şi

apoi redată prin evapotranspiraţie, în geneza, frecvenţa şi intensitatea precipitaţiilor (este

concludentă frecvenţa grindinii deasupra lanurilor şi a ploii deasupra pădurilor), în producerea

dinamicii aerului. La nivel regional, ariile aferente unor formaţiuni vegetale de mari dimensiuni îşi

datorează vremea şi clima, într-o măsură însemnată, şi vegetaţiei respective. La nivel global,

marile păduri ecuatoriale, pădurile tropicale umede, pădurile din zona temperată participă activ la

realizarea marilor circuite ale atmosferei, influenţând direct şi puternic climatul întregii planete.

Ca individ biologic şi grupat în formaţiuni sociale (şi economice) de mari dimensiuni, ca şi

plantele şi animalele, omul contribuie la modificarea compoziţiei chimice a atmosferei, respiraţia

introducând în aer dioxid de carbon, apă şi căldură, iar transpiraţia - apă. Cele mai puternice

influenţe asupra aerului, vremii şi climei sunt exercitate însă de om mai ales prin existenţa sa

socială şi prin activităţile pe care le desfăşoară, de la cele productive primare şi creative, până la

locuire şi servicii, mişcarea produselor finite, transferul de informaţie. Ca urmare a influenţelor

antropice, o serie de modificări fizice, chimice şi biologice îi sunt impuse aerului, care este forţat

astfel să se abată de la parametrii săi normali, să-şi schimbe ritmul mecanismelor specifice,

manifestându-se în geosistem în mod diferit faţă de etapele anterioare, impunând, la rândul său,

comportamente diferite altor elemente ş.a.m.d. Modificările respective includ astfel şi fenomenul

complex cunoscut sub denumirea de poluare a aerului, căruia în mod frecvent (şi eronat) i se

subsumează cea mai mare parte a problematicii actuale a "mediului" şi, uneori, "mediul" însuşi.

Analitic, se pot evidenţia forme specifice de acţiune care au vizat schimbarea, în scopuri utilitare, a

fiecăruia dintre elementele climatice; ţinând seama însă de caracterul permanent al interacţiunii

acestor elemente şi de determinările lor reciproce, chiar dacă acţiunile umane au avut un obiectiv

precis şi aparent limitat, ele au produs, de fapt, modificări climatice complexe. Spre exemplu, în

cadrul lucrărilor de ameliorare agro-climatică s-au plantat perdele forestiere de protecţie

împotriva vânturilor dominante (în Provence, împotriva mistralului, în Languedoc-Rousillon,

împotriva tramontanei, în sudul părţii europene a Rusiei, pe Volga şi în lungul Uralilor ş.a.).

Rezultatul final a adus nu numai reducerea semnificativă a vitezei şi forţei vântului, iar în

consecinţă a eroziunii solului, ci şi reducerea evapotranspiraţiei, creşterea umidităţii aerului, a

cantităţii de precipitaţii, a duratei stratului de zăpadă.. Efecte opuse a produs despădurirea, care a

determinat creşterea generală a temperaturii, mai ales a temperaturii solului, a vitezei şi frecvenţei

vântului (în antichitate bora nu era cunoscută pe litoralul adriatic), a evapotranspiraţiei potenţiale

şi o reducere a cantităţii de precipitaţii. Incendiile de păduri şi savane (mereu mai frecvente în

ultimii ani) adaugă efectelor negative menţionate şi convecţii brutale, urmate de averse cu urmări

dezastruoase (în diferite regiuni din S.U.A., în păduri din Spania, sudul Franţei, Corsica, sudul

Italiei, Grecia ş.a. Măsurile de reţinere a unei cantităţi mai mari de căldură, necesară unor culturi

(plantarea unor fragmente de bazalt în viile de pe Rin, acoperirea solului cu bitum în plantaţiile de

ananas din Hawaii, presărarea zăpezii cu cenuşă vulcanică în Kamciatka) au redus albedoul şi

astfel au mărit şi temperatura aerului. Umbrirea culturilor tinere de cafea, reducând insolaţia

excesivă acţionează, de asemenea, asupra albedoului şi a temperaturii aerului, dar în sens opus.

Crearea lacurilor artificiale, în scopuri hidroenergetice sau pentru alimentarea cu apă a

populaţiei, pentru irigaţii, agrement ş.a., produce creşterea umidităţii aerului şi reducerea

amplitudinii termice, moderând astfel climatul local. Irigaţiile au aceleaşi efecte, remarcabile în

ţinuturi cu climat excesiv. Spre exemplu, în oazele din Asia Centrală irigaţiile produc o creştere cu

6 - 10 % a umidităţii relative, ca şi temperaturi mai reduse ziua cu 50 - 60 şi mai mari noaptea cu

aceeaşi valoare, ceea ce reduce amplitudinea termică diurnă cu 100 - 120 faţă de împrejurimi. În

schimb, desecările, asanările determină scăderea umidităţii şi a numărului de zile cu ceaţă,

creşterea frecvenţei îngheţului, creşterea amplitudinii termice diurne şi sezoniere, în ansamblu,

continentalizarea climei. Situaţii tipice s-au realizat în Camargue (delta Ronului), în valea Rinului

ş.a.

O sinteză a modificărilor antropice ale climatului local se realizează în oraşe, unde

creşterea numerică a populaţiei, explozia spaţială a intravilanului, favorizată de evoluţia rapidă a

mijloacelor de transport, creşterea explozivă a numărului de autovehicule, diversificarea

funcţională accelerată au acţionat puternic asupra fiecărui element climatic şi asupra ansamblului

lor, creând tipul de climat urban. Astfel, temperaturile medii anuale din multe oraşe le depăşesc cu

l,50 - 20 C pe cele din ariile înconjurătoare. Efectul acesta se datorează, în primul rând,

emanaţiilor de căldură din surse industriale, din transporturi şi din termoficare. Se adaugă faptul

că oraşul - aglomerare de clădiri şi artere de circulaţie asfaltate sau pietruite ("deşert de piatră"

sau "rocă artificială impermeabilă") - are capacitatea de a absorbi şi a reţine această cantitate

de căldură produsă artificial. Căldură suplimentară mai rezultă şi din diminuarea specific urbană

a necesarului termic pentru evapotranspiraţie, dat fiind controlul asupra colectării şi evacuării

apelor provenite din precipitaţii. În final, în mod frecvent, acest surplus este foarte greu de

îndepărtat, datorită unei cupole de pulberi şi fum. Oraşul ajunge să funcţioneze ca o "insulă caldă"

faţă de împrejurimi şi ca urmare în atmosfera sa amplitudinile termice diurne - şi chiar anuale -

sunt mai reduse, îngheţurile mai rare (uneori cele nocturne din sezoanele de tranziţie lipsesc), iar

perioadele fără îngheţ pot fi cu 15 - 50 zile mai lungi. Acest regim deosebit al temperaturii se

repercutează asupra dinamicii atmosferei locale, oraşele funcţionând continuu ca arii de geneză

ale unor puternice mişcări ascensionale, ceea ce antrenează aporturi de aer mai rece şi - de regulă

- mai pur, din ariile învecinate, sub formă de briză. Efectele sale benefice sunt însă adesea

diminuate prin obstacolele reprezentate, în plan vertical, de către cupola de impurificare, iar în

plan orizontal de către densitatea, masivitatea şi profilul clădirilor, care barează unele culoare de

acces artere mari, văi. În ceea ce priveşte umiditatea atmosferei, oraşele se remarcă printr-o

frecvenţă deosebită a ceţurilor (dimineaţa şi în anotimpul rece), mai mare cu 100 %, în medie,

iarna şi cu 3% vara, faţă de împrejurimi. Fenomenul se datorează, pe de o parte, unei mari

cantităţi de nucleie de condensare în atmosfera urbană , iar pe de alta, eliberării unei mari

cantităţi de vapori de apă din diferite procese industriale şi - în special - din transporturile bazate

pe exploatarea motoarelor cu ardere internă (arderea unui litru de benzină eliberează în atmosferă

1 m3 vapori de apă). Ca urmare, nebulozitatea este cu 5 - 10% mai mare decât cea a atmosferei

aşezărilor rurale. Faţă de aceste valori net mai mari ale umidităţii absolute, umiditatea relativă

este, în schimb, ceva mai coborâtă (cu aproximativ 5%), datorită posibilităţilor mereu mai mari

ale atmosferei urbane de a primi umezeală, prin supraîncălzirea ei permanentă şi prin ponderea

infimă a infiltraţiei, redusă drastic datorată asigurării scurgerii superficiale. Precipitaţiile

înregistrează creşteri comparative cu aproximativ 10%, convecţia puternică având o contribuţie

însemnată şi fiind deosebit de activă vara, în dupăamiezele care urmează unor dimineţi foarte

calde, când se produc averse însoţite frecvent de grindină.

O serie de caracteristici ale aerului regiunilor dens populate şi utilizate intens de către

societatea umană vădesc rolul deosebit al acesteia în poluarea atmosferei. O multitudine de

elemente şi combinaţii chimice sub formă lichidă, solidă sau gazoasă sunt introduse sau eliberate

în aer şi schimbă concentraţia componenţilor chimici naturali, sau devin componenţi noi, unii

inerţi, alţii deosebit de reactivi. Surselor naturale de poluare a aerului (eroziunea solului,

vulcanismul, descompunerea resturilor organice), din care ajung în atmosferă pulberi, cenuşă,

vapori de apă, gaze (dioxid de carbon, metan, combinaţii ale sulfului, amoniac, mercaptani), polen,

spori, societatea modernă - prin activităţile ei tehnico-productive - le-a adăugat enorm de multe

surse artificiale, agresive atât sub aspectul toxicităţii, cât şi sub cel al cantităţii, persistenţei şi

posibilităţilor de răspândire ale poluanţilor specifici.

Printre cele mai importante domenii de activitate (şi arii aferente acestora) producătoare

de noxe se află industria, transporturile (şi căile de comunicaţie), instalaţiile de încălzire,

agricultura (şi terenurile agricole). Spre exemplu, industria t e r m o e n e r g e t i c ă se remarcă

prin emisiile de fum, care conţin particule nearse, cenuşă, gaze (oxid şi dioxid de carbon, oxizi de

azot şi de sulf, gudroane, compuşi ai clorului şi ai fluorului, acizi organici, vapori de apă, radicali

liberi). Termoenergetica nucleară este, de asemenea, poluantă, întregul ciclu al combustibilului

fiind supus accidentelor şi având un potenţial de poluare radioactivă complexă, pe termen foarte

lung. Industria s i d e r u r g i c ă poluează aerul până la mare distanţă, cu substanţe provenite

din prelucrarea minereurilor de fier şi a cărbunilor. Se răspândesc astfel pulberi de cărbune,

cenuşă, praf de minereu, gaze (oxid de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat) etc., fenoli,

compuşi ai arsenului, ai fluorului (din fluorura de calciu folosită ca fondant), gudroane,

hidrocarburi aromatice. M e t a l u r g i a n e - f e r o a s ă emite particule de aluminiu,

magneziu, beriliu, plumb, zinc, cositor, mercur, nichel etc. şi compuşi ai acestora, sub formă de

gaze sau pulberi. Deosebit de periculoase sunt emisiile slab aglutinante (plumb) sau cele uşor

volatile (mercur, care emite vapori la temperaturi obişnuite - 200-220C ). Industria aluminiului

elimină acid fluorhidric şi fluoruri, rezultate din prelucrarea criolitului. In plus, majoritatea

materiilor prime utilizate în metalurgia neferoaselor fiind sulfuri, se elimină o mare cantitate de

dioxid de sulf. Industria c h i m i c ă se distinge printr-o mare diversitate a poluanţilor, prin

predominarea fazei gazoase şi prin discontinuitatea emisiilor (evacuări momentane masive, avarii

etc.). Cantitativ, domină emisiile de compuşi ai sulfului (dioxid şi trioxid de sulf, hidrogen sulfurat,

sulfură de carbon, acid sulfuric); urmează compuşii azotului, dioxidul de azot constituind unul

dintre cei mai de seamă componenţi ai smogului fotochimic. Sub influenţa radiaţiei solare

ionizante se disociază în oxid de azot şi oxigen atomic, regrupat rapid în ozon şi în produşi de

oxidare ai hidrogenului şi carbonului. Se formează astfel formaldehidă, la rândul ei foarte toxică.

De asemenea sunt difuzaţi în atmosferă mercaptan, clor şi compuşi ai săi (cu impact masiv asupra

ozonului din stratosferă), solvenţi organici (hidrocarburi aromatice, compuşi halogenaţi ai

hidrocarburilor, alcooli, eteri, cetone), fenoli (rezultaţi din distilarea gudroanelor şi a cărbunelui).

Se mai elimină, în proporţii mai reduse, cenuşă, funingine, compuşi ai plumbului, coloranţi,

pesticide, îngrăşăminte. Industria m a t e r i a l e l o r d e c o n s t r u c ţ i e elimină poluanţi

(ciment, var, cărămidă, gips, nisip, argilă) sub formă de pulberi inerte (dar care absorb o bună

parte din cantitatea de radiaţie solară şi constituie nuclee de condensare), precum şi o serie de

produşi toxici rezultaţi din arderea combustibililor şi din reziduurile industriale adăugate

(magneziu, crom ş.a.).M i j l o a c e - l e d e t r a n s p o r t sunt răspunzătoare pentru

producerea unor importante cantităţi de fum, cenuşă, oxizi de carbon şi de azot, dioxid de sulf.

Motoarele cu ardere internă elimină produşi de ardere incompletă, sub formă de particule solide şi

gaze în cantităţi direct proporţionale cu ponderea impurităţilor în combustibilii utilizaţi (printre

care substanţe organice şi anorganice cancerigene : 1-2 benzo-piren, 3-4 benzo-piren, 1-2 benzo-

antracen etc.); benzina etilată produce şi plumb. I n s t a l a - ţ i i l e d e î n c ă l z i r e

elimină fum, cenuşă, gaze de ardere incompletă (oxid de carbon, hidrocarburi), iar pe seama

impurităţilor din combustibili se formează şi se elimină dioxid de sulf, hidrogen sulfurat etc. Din a

g r i c u l t u r ă ajung în aer pesticide, îngrăşăminte chimice, gaze de fermentaţie, poluanţi

rezultaţi din utilizarea maşinilor agricole, pulberi inerte.

Deosebit de periculoase sunt emisiile de izotopi radioactivi care determină o contaminare

complexă şi extrem de durabilă (Fig. 2).

In urma introducerii tuturor acestor elemente şi combinaţii chimice străine, adesea

puternic reactive (şi sinergice), capabile să producă substanţe noi, adesea mai toxice decât

poluanţii primari, în atmosferă se declanşează o gamă largă de reacţii atipice, compoziţia sa

îndepărtându-se mereu mai mult de habitusul normal, favorabil vieţii. Astfel, se amplifică şi se

diversifică gama de oxidări, peroxidări, fotolize, catalize chimice la contactul aer-apă, sau aer-

lichide poluante. Oricât de mici ar fi concentraţiile maxime admise prin lege pentru fiecare dintre

poluanţii cunoscuţi, ei au totuşi un impact clar asupra oricărei forme de viaţă şi nu toate aceste

forme metabolizează fără sechele agresorii chimici. În plus, chiar dacă fiecare poluant rămâne în

aer sub valoarea-limită admisă, prezenţa tuturor este nocivă, pentru că sunt suportaţi în acelaşi

timp, de către unul şi acelaşi receptor (organismul viu) şi pentru că în mod frecvent ei

interacţionează, producând sinergismele de impurificare menţionate.

Volumul efectiv de apă, distribuţia sa spaţială, regimul hidric terestru sunt supuse şi -

concomitent - influenţează atât scoarţa terestră, cât şi atmosfera, în toate manifestările acestora. In

seria de interacţiuni interne din sistem, împreună cu elementele menţionate, dar şi cu altele, din

celelalte sisteme, hidrosfera realizează un alt component al sistemului abiotic, relieful., în geneza

acestuia apa se implică atât de puternic, încât în cea mai obiectivă dintre clasificările reliefului - cea

genetică - importante categorii de relief se definesc în funcţie de rolul apei, în diferitele ei stări

fizice; relief fluvial, glaciar, marin şi lacustru, deluvial. Mai mult, în toate regiunile uscatului în

care clima permite prezenţa apei, ritmul şi amploarea multor procese geomorfologice actuale sunt

dictate de apă (eroziunea şi acumularea fluvială, exaraţia şi acumularea glaciară, modelarea

periglaciară, abraziunea şi acumularea marină şi lacustră, deplasările de teren umede, eroziunea

torenţială şi acumularea proluvială şi coluvială). De asemenea, evoluţia spaţială şi durata

complexelor morfologice se supun controlului tectonic şi climatic într-o foarte mare măsură prin

intermediul apei; este elocventă, în acest sens, situaţia reliefului tectonic rezidual, a suprafeţelor de

nivelare, a complexelor de terase fluviale, a complexelor morfologice deluviale ş.a.m.d. La rândul

său, relieful, deşi creaţie a unui complex de factori genetici între care apa se află adesea pe primul

loc, în manifestare sistemică acţionează puternic asupra apei. În mod direct, morfologia terestră

oferă apei condiţii de cantonament (în cuvete de dimensiunile cele mai diferite, de la padine la

marile bazine oceanice) şi de scurgere, direcţionând-o în lungul ogaşelor, ravenelor, canalelor

torenţiale şi văilor. Importante caracteristici ale scurgerii apei sunt influenţate puternic de forma şi

dimensiunile văilor: spre exemplu, niveluri (care ating cote ridicate pe tronsoanele înguste şi se

atenuează în sectoarele largi) şi viteze (care se moderează pe măsura diminuării pantei profilului

longitudinal de talveg). De asemenea, prin înclinarea sa, relieful dimensionează cota infiltraţiei şi

deci alimentarea apelor subterane cărora, la nivelul freatic, împreună cu structura geologică, le

poate controla direcţia şi viteza scurgerii.

În geneza solului, apa intervine cu acţiuni fizice şi chimice, încă din faza formării scoarţei

de alterare, care va constitui materialul parental. În continuarea proceselor genetice, ca şi în

evoluţia ulterioară a solului format, apa se implică mereu, cu oscilaţii cantitative şi efecte calitative

modulate atât pe cale naturală (climatică), cât şi artificială. Starea fizică a apei în sol, cantitatea

infiltrată, accesibilitatea ei pentru consum, raporturile poziţionale în care se află cu apele freatice şi

care condiţionează ascensiunea apei şi - în parte - compoziţia chimică a soluţiei, soldul hidric,

pierderile de apă prin evapotranspiraţie definesc bilanţul apei în sol şi conturează tipurile de regim

hidric, pergelic, percolativ, nepercolativ sau exudativ, cu impact specific asupra caracteristicilor

solului, potenţialului său productiv, vulnerabilităţii sale. In plus, componenta organică a solului

depinzând în mod vital de apă, aceasta reapare deci şi la nivel bio-pedologic. Chiar dacă o bună

parte din materialul organic al solului se implică în pedogeneză sub formă pasivă, apa fusese

element constitutiv al său şi rămâne mediul solvent şi transportor al substanţei (materiei) fizico-bio-

chimice. Reiese astfel că majoritatea proprietăţilor solului, inclusiv fertilitatea, sunt marcate de

circuitul, bilanţul şi regimul apei în sol, realizându-se numai în prezenţa şi cu participarea acesteia.

Variabilitatea spaţială a pedogenezei şi a învelişului de sol se datorează, în mare măsură, efectelor

hidrice ale climatului.

Fără a egala importanţa apei pentru sol, acesta constituie totuşi prima etapă (primul

nivel) în infiltraţie, influenţând viteza procesului şi chimismul apelor respective, ca şi raportul

ponderal scurgere-infiltraţie. În sensul acesta, sunt cunoscute marile diferenţe ale capacităţii

filtrante a solurilor grele, cu textură fină, faţă de cele uşoare şi afânate, definindu-se astfel

participarea solului la alimentarea şi regimul oscilaţiilor verticale ale apelor freatice. De asemenea,

prin cromatică şi deci prin capacitatea de absorbţie calorică se implică în evaporarea apei libere.

In seria de interacţiuni externe, pentru întreaga lume vie apa este condiţie vitală, element

de constituţie şi care asigură fiziologic orice formă de viaţă vegetală şi animală. In funcţie de

prezenţa precară, moderată sau excesivă a apei asociaţiile vii se distribuie spaţial, durează şi se

structurează diferit. Aşa după cum demonstrează toate ştiinţele dedicate vieţii, de la studiul

alcătuirii şi funcţiilor celulei şi până la etologie, singură sau în complex cu alte componente şi

relaţii interactive din geosistem, apa echivalează cu existenţa vieţii iar absenţa ei, cu stingerea vieţii

şi trecerea în mineral. La rândul său, biogeografia analizează şi explică biodiversitatea şi

variabilitatea spaţială a structurii diferitelor asociaţii de vieţuitoare şi prin prisma prezenţei şi

rolului apei în existenţa acestora. Ecosistemele acvatice exprimă în cel mai înalt grad dependenţa

biocenozelor respective de apă, ansamblul vieţuitoarelor trăind în măsura şi sub formele permise de

volumul şi proprietăţile fizice, chimice, biologice ale apelor. Variabilitatea t e r m i c ă spaţială a

apelor a determinat stenotermii specifice, diferenţiind net, spre exemplu, biocenozele mărilor şi

apelor de suprafaţă tropicale de cele ale apelor temperate şi subpolare, organismele respective

prezentând adaptări morfo-fiziologice specifice. Există bacterii care îşi realizează sinteza proteinică

la un optimum termic de +70o C (Thermus aquaticus), crustacei mari care trăiesc lângă izvoare

submarine cu temperaturi de +300o-400o C, foarte mulţi peşti şi amfibieni care se dezvoltă normal

la temperaturi accentuat negative. Pinguinii imperiali, adaptaţi unor temperaturi ale aerului de -70o

C, îşi găsesc cu uşurinţă hrana zilnică în ape, de asemenea foarte reci. Uneori ciclurile biologice

sunt atât de puternic marcate de temperatura apei, încât fiecare stadiu se desfăşoară într-un alt palier

hidrotermic (spre exemplu, creveta japoneză-adult - Penaeus j. - se reproduce la adâncimea de 100

m, larvele urcă treptat, iar tineretul migrează în lagune litorale, cu ape calde şi biomasă mai

bogată). Mii de trasee migratorii diurne/nocturne se intersectează în palierul batimetric 0-100 m,

în relaţie cu nişa temporală specifică, optimă din punct de vedere n u t r i t i v, impusă direct de

iluminare şi de temperatură. Aceleaşi dependenţe complexe de apă au determinat adaptările şi

asocierile care evidenţiază, spre exemplu, zăvoaiele de sălcii şi anini, numai pe maluri şi în

apropierea lor, deosebite de asociaţiile hidrofile cu stânjenei de baltă, care au rădăcinile parţial în

apă şi cu atât mai mult de plaurul cu nuferi şi săgeata-apei, ale căror organe rămân integral în apă.

Adaptări mai avansate diferenţiază frunzele aeriene, lanceolate, ale celei din urmă de frunzele sale

submerse, lăţite sub formă de panglici pentru a compensa reducerea cantităţii de l u m i n ă.

Compoziţia c h i m i c ă a diferitelor categorii de ape are, de asemenea, o însemnătate deosebită în

biotop. Ca şi în situaţiile precedente, adaptările sunt argumente clare. Organismele oligohaline nu

pot trăi decât în ape dulci, la concentraţii maxime de 5 ‰; cele polisaline sunt adaptate la cantităţi

de săruri solvite în proporţie de 18-41 ‰, iar cele hipersaline trăiesc la concentraţii de peste 41 ‰

(300 g/l), crustaceul Artemia salina deţinând recordul de a se fi adaptat la o concentraţie de săruri

de 340 g/l. O situaţie deosebită este aceea a organismelor mezosaline, adaptate la viaţa în ape

salmastre (la concentraţii de 5-18 ‰). Poziţional, ele se află cel mai frecvent în condiţii de contact

ale hidro-sistemelor continentale cu cele marine; mobilitatea contactelor respective a indus un

palier de toleranţă mult mai mare şi a întreţinut o mobilitate adaptativă deosebită a organismelor

salmastre. Aceasta a produs, desigur, şi formele de viaţă care s-au perpetuat de-a lungul mai multor

perioade geologice, sub diferite condiţii climatice şi la diferite concentraţii de săruri ale apelor (spre

exemplu stromatolitele), ori care execută şi astăzi migraţii ciclice pentru reproducere din ape

sărate sau foarte sărate în ape dulci (spre exemplu, anghilele, sturionii), sau care rezistă perfect în

ape dulci, repezi şi bine oxigenate, la care s-au adaptat după o existenţă salmastră de durată (spre

exemplu, crustacee de origine ponto-caspică, rămase în bentosul din Cazanele Dunării, din

perioada când bazinele miocene pontic şi getic comunicau). Efecte morfologice ale p r e s i u n i i

apei se regăsesc în aplatizarea corpului unor animale marine (spre exemplu peştii bentonici ş.a), în

timp ce unele convergenţe demonstrează adaptarea de ansamblu la un mod de viaţă poate iniţial

nespecific (convergenţa delfini-peşti). Seria formelor de influenţă ale apei asupra organismelor vii

şi biocenozelor este enormă, unele dintre ele fiind mai simple şi directe, altele extrem de fine (spre

exemplu, circulaţia apei în plantele arborescente a specializat celulele de lemn) ş.a.m.d.

Interactiv, comunităţile vii pot influenţa, adesea puternic, caracteristicile fizice, chimice şi

biologice ale apelor, ca şi procese care determină aceste caracteristici: spre exemplu, temperatura

şi transparenţa apelor de suprafaţă, continentale şi oceanice, chimismul lor (marcat de produsele

biochimice ale unor procese vitale curente în biocenozele naturale, sau provenite din evoluţia

spontană ori artificializată a unor genuri şi specii, sau din descompunerea organică), alimentarea

apelor continentale (fie indirect, acţionând asupra cantităţii şi regimului precipitaţiilor în bazinele

hidrografice, fie direct, prin ritmul şi ponderea impuse infiltraţiei în ape freatice). Spre exemplu,

acumularea unor cantităţi mari de b i o m a s ă în stratele superficiale de apă reduce sensibil

cantitatea de lumină ajunsă în stratele următoare, structura acestei lumini şi disponibilul termic din

apă pentru alte procese fizice, chimice sau biologice; procesele de d e s c o m p u n e r e

organică diferenţiază mult distribuţia verticală a temperaturii apelor etc. Rolul termo-pluvio-

regulator al f o r m a ţ i u n i l o r vegetale, în special al celor forestiere, are efecte

şi asupra mărimii alimentării apelor, al structurii şi regimului acesteia, al caracteristicilor scurgerii.

De asemenea, specificul arborescent, arbustiv sau ierbos al formaţiunilor vegetale se implică în

echilibrul apelor infiltrate şi al celor care se scurg la suprafaţă, reţinând în coronamente, în

sistemele foliare, pe trunchiuri ş.a., temporizând contactul cu solul, consumând apă din sol şi

metabolizând apă prin evapo-transpiraţie. Repartiţia, volumul, caracteristicile fizice,

chimice, biologice, dinamice ale întregului înveliş de apă al Pământului, distribuit în oceane şi pe

continente, constituie coordonate de însemnătate vitală pentru om şi premise favorabile sau

restrictive pentru majoritatea activităţilor sale. Apa, percepută în modul cel mai frecvent sub forma

sa lichidă, face parte din structura de rezistenţă a sistemului social-economic. B i o l o g i c, viaţa

umană - ca orice formă de viaţă - nu este posibilă fără apă. De asemenea, dincolo de rolul ei vital

direct, este strict necesară altor vieţuitoare, implicate în lanţul alimentar al omului, sau care îi

furnizează materiale specifice, utile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi adăpost. In sensul acesta,

marile resurse de hrană din ape au un rol extrem de important în structura actuală şi de perspectivă

a consumului alimentar, iar firele şi fibrele textile naturale, pielea, lemnul au avut o însemnătate

deosebită pentru om şi revin într-un ritm mereu mai rapid în interesul social-economic general.

In sfera activităţilor productive, apa a permis, în primul rând, practicarea a g r i c u l t u r i i

, realizarea unor cantităţi suplimentare de substanţă alimentară în sisteme de culturi duble, precum

şi diversificarea culturilor, chiar în regiunile sau în sezoanele vitregite climatic. Încă de la

începuturi, deşi ameliorarea climatică post-glaciară a favorizat în primul rând sub aspect termic

cultura plantelor, apa a avut şi îşi păstrează, împreună cu temperatura, un rol determinant în

agricultură. Astfel, sunt bine cunoscute randamentele excepţionale ale unor culturi duble în

câmpiile sud-est asiatice, precum şi marile cantităţi de produse agricole realizate din culturi diverse,

în condiţii climato-zonale deşertice, contracarate însă de volumele mari de apă (vehiculate de râuri

şi fluvii cu surse alohtone), utilizate în irigaţiile din valea Nilului, Asia Centrală, câmpia Indusului

ş.a. Aceleaşi efecte benefice sunt asigurate de aportul suplimentar de apă şi în regiunile agricole

temperate afectate de secetă. In schimb, oscilaţiile extreme ale regimului hidrologic provoacă

pagube imense (în general invers proporţionale cu nivelul tehnic al structurilor respective),

dezorganizând sau întrerupând irigaţiile, ori distrugând culturile prin inundaţii, care pot acoperi cu

apă uneori zeci de mii de km2.

Apa condiţionează/motivează puternic şi activitatea i n d u s t r i a l ă. Diferite ramuri

încorporează apă în produsele finite, utilizează apă în diferite etape ale prelucrării materiilor prime,

extrag materii prime din compoziţia chimică a apei, colectează apă din surse naturale, îi asigură

potabilitatea şi o distribuie în reţele utilitare, recuperează forţa apelor şi o convertesc în alte forme

de energie. Industria modernă tinde să devină un consumator din ce în ce mai mare şi mai exigent

de apă, cantitatea şi calitatea apei necesare fiind factori importanţi de diferenţiere structurală şi

distribuţie spaţială a unităţilor de producţie. Astfel, consumurile specifice mari din industria

celulozei şi a hârtiei, a firelor şi fibrelor sintetice, din termoenergetica clasică şi mai ales din cea

termonucleară ş.a. impun amplasamente în apropierea râurilor, marilor fluvii sau lacuri, în lungul

ţărmurilor şi chiar pe insule, spre deosebire de cantităţile de apă reduse, necesare în industria

farmaceutică, a uleiului, a cocsului ş.a., care nu condiţionează repartiţia unităţilor respective. Cu

această dependenţă faţă de apă, zonele care au profil industrial bogat, diversificat, pot epuiza

resursele locale, fiind nevoite să apeleze la surse din ce în ce mai îndepărtate.

Deşi organizarea şi desfăşurarea oricăror servicii presupune folosirea apei, sub diferite forme,

cele mai puternic marcate de apă sunt t r a n s p o r t u r i l e. Extrem de rentabile sub aspectul

tonajelor şi deci al costurilor, atât cele maritime cât şi cele navale deţin o pondere însemnată în

vehicularea materiilor prime, a produselor, în deplasarea persoanelor şi în diversificarea profilului

funcţional al aşezărilor-porturi, acolo unde se face trecerea de la transporturile continentale la cele

maritime. Astfel, ele depind în mod decisiv de dinamica apelor marine, de regimul nivelurilor şi

debitelor râurilor, de regimul de îngheţ al ambelor categorii de ape, de adâncimea apei în golfurile

amenajate portuar, de existenţa strâmtorilor.

Alături de celelalte elemente din sistem, împreună cu ele şi cu biocenozele specifice, apele

continentale şi cele marine, în special în zonele litorale, constituie o parte însemnată a potenţialului

turistic natura.Pe sensul invers al interacţiunii, deşi prezenţa umană în sistem este incomparabil mai

recentă faţă de celelalte elemente naturale, omul a avut de multă vreme şi şi-a amplificat

considerabil capacitatea de a se implica transformant în existenţa apei. Deşi prin masă şi volum

societatea umană este neînsemnată faţă de învelişul de apă al Pământului şi parteneriatul interactiv

pare exclus, ea a desfăşurat acţiuni importante asupra apelor, chiar asupra O c e a n u l u i. Astfel, a

modificat linii de ţărm, a adâncit şelful în apropierea ţărmului, a proiectat chiar modificări mai

ample (baraje în strâmtori, modificări de alimentare, deci de volum ale unor bazine ş.a.). Mai

accesibile prin poziţie şi dimensiuni, a p e l e c o n t i n e n t a l e au suportat intervenţiile şi

modificările cele mai ample. Reţeaua hidrografică continentală a fost supusă regularizării, a fost

canalizată, uneori decapitată, s-au corectat meandre, s-au adâncit albii prin dragare şi îndiguire.

Mari modificări au fost introduse în morfologia văilor şi în bilanţul hidrologic prin construirea

barajelor şi amenajarea acumulărilor pe râuri. Au fost create noi cursuri de apă, s-au construit

canale de navigaţie şi de irigaţie, prelungindu-se şi îndesindu-se artificial reţeaua hidrografică

continentală. Lacuri naturale au fost drenate pentru obţinerea unor terenuri agricole sau pentru

exploatarea unor substanţe minerale, iar apele altora s-au scurs în galerii de mine. In schimb

suprafaţa şi volumul unor lacuri naturale au fost mărite, ca urmare a amenajărilor hidroenergetice;

alte lacuri au fost create prin acest tip de amenajări. Suprafeţe importante de mlaştini au fost

drenate şi terenurile rezultate au fost ulterior populate şi cultivate agricol. In ceea ce priveşte apele

subterane, nivelul cel mai sensibil la acţiuni umane este, fără îndoială, cel freatic. Asanările,

drenajul şi consumul au coborât nivelul acestor ape, la fel ca şi controlul urban al apelor de

suprafaţă; irigaţiile în schimb, ca şi avariile, sau slaba întreţinere a reţelelor urbane de apă şi

canalizare înalţă nivelul freatic. Apele de adâncime, mai greu accesibile, au fost şi rămân mai puţin

influenţate de activităţi umane. Consumul din acvifere fosile, ca şi supra-consumul din freatic, în

condiţii climatice aride, determină însă epuizarea lor treptată sau reducerea drastică a volumului.

Spre exemplu, acviferul Ogadalla, cu grosimi de 400 m, care se întinde pe sub teritoriul statelor

nord-americane Texas, Oklahoma, Kansas, Nebraska, este exploatat din 1930. Se apreciază că

până acum a cedat un volum de apă comparabil cu cel al lacului Huron, numai în ultimii 20 ani

nivelul său coborând cu 15 m.

In sinteză, rolul societăţii umane în circuitul interactiv al apei se manifestă sub aspect

cantitativ prin consum şi redistribuiri, iar sub aspect calitativ prin modificări ale parametrilor fizici,

chimici, biologici şi dinamici. Aspectele considerate pozitive sau negative ale acestor modificări

relevă, în primul rând, consecinţele lor faste sau nefaste pentru om şi pentru alte forme de viaţă. In

sensul acesta, este demult o realitate care se acutizează degradarea calităţilor apei, realizată cu mare

eficienţă atât în domeniul marin şi oceanic, cât şi în cel continental. Fenomenul este ubicuu, mobil

şi aproape la fel de transmisibil ca şi în cazul aerului. Deşi degradări ale apei (modificări

nefavorabile omului şi biocenozelor preexistente) se produc şi pe cale naturală (se cunosc efectele

inundaţiilor, ale vulcanismului, ale descompunerii în etape a materiei organice, ale contactului apei

cu substanţe minerale toxice sau rapid mobilizabile, sub formă inertă sau disponibile chimic),

acestea au avut şi continuă să aibă efecte mult mai puţin dure în geosistem. Oricum, în ceea ce le

priveşte, mecanismele de autoreglare funcţionează mai eficient, iar durata efectelor respective poate

fi astfel mai redusă.

Cele mai ample, mai diversificate şi mai greu remediabile (uneori ireversibile) sunt formele

de degradare/poluare produse pe cale artificială. Ca urmare a activităţilor a g r i c o l e, pesticide,

îngrăşăminte (chimice sau organice), ape uzate din zootehnie, din laboratoarele de cercetare şi din

staţiunile experimentale, carburanţi şi uleiuri de la exploatarea maşinilor şi utilajelor agricole ajung

nu numai în apele de suprafaţă, ci şi în cele freatice. În cadrul acestui sector de activitate cu

capacitate poluantă o atenţie deosebită se concentrează astăzi asupra toxicităţii unor anumite ape

reziduale din zootehnie, ca şi asupra remanenţelor din stocaje de dejecţii în sistem umed/uscat,

chiar după dezafectarea unor unităţi productive.

Prelucrarea i n d u s t r i a l ă a materiilor prime agricole este, de asemenea, foarte

poluantă. Volume imense de apă, consumate de la sacrificarea animalelor şi până la igienizarea

spaţiilor de desfacere ale produselor, pot atinge o încărcare biologică de ordinul milioanelor de

microorganisme pe unitatea de volum de apă uzată, multe dintre ele fiind patogene. În acelaşi fel,

apele reziduale rezultate din procesarea altor materii prime agricole (lapte, legume, fructe, unele

plante tehnice) devin excelente medii de cultură pentru alte microorganisme dăunătoare. Alte

ramuri industriale au, de asemenea, impact negativ asupra calităţii apei: industria celulozei şi hârtiei

are o deosebită capacitate poluantă, unităţile de mărime medie poluând volume comparabile cu cele

uzate în oraşe de 600.000 locuitori; industria siderurgică elimină ape de răcire care conţin particule

de minereu, de cărbune, oxizi metalici; industria chimică introduce în ape compuşi de toxicitate

maximă: fenoli, cianuri, compuşi ai cadmiului, plumbului, mercurului, detergenţi, hidrocarburi

(aglomerări de spumă şi pelicule care împiedică oxigenarea apei şi modifică structura luminii care

pătrunde în apă; pe seama reziduurilor cu amoniac şi surplus termic proliferează alge care se

aglomerează în strate izolante, amplificând efectele menţionate).

Tot în cursurile naturale şi în apele freatice pătrund şi a p e l e u z a t e u r b a n e,

frecvent neepurate sau incomplet epurate şi conţinând cele mai variate tipuri de poluanţi, solviţi,

aflaţi în suspensie sau târâţi şi sedimentaţi în talveguri ori pe fundul lacurilor, unii dintre ei dintre ei

fiind radioactivi sau purtând o încărcare biologică patogenă.

Apele reziduale urbane, cele din agricultură şi deversările de ape industriale neepurate sunt

agresorii principali şi pentru mări (44% din poluarea produsă de toate categoriile de surse

implicate). Uneori până departe în larg, până la adâncimi destul de mari şi în lungul mai multor

kilometri de plajă, nivelul de poluare este atât de ridicat încât accesul pentru agrement este interzis

iar viaţa marină a dispărut (spre exemplu, sectoare de litoral şi ape teritoriale nord-americane,

nipone, germane - până în anii 90 ai secolului trecut; se află însă în situaţii grave ape litorale

întinse, aferente unor state sărace, cu tehnologii industriale depăşite şi agresive, fără echipamente

de epurare şi fără investiţii în controlul stării apelor; de asemenea, au fost grav afectate apele unor

sectoare de litoral care au fost teatrul unor conflagraţii militare). Deversările cu un conţinut ridicat

de metale toxice au provocat boli foarte periculoase: itai-itai (datorată cadmiului), minamata

(datorată mercurului), plumbemii grave ş.a. Aceste deversări acoperă 10% din poluarea marină

totală. O pondere însemnată a poluării cu substanţe chimice a mării revine însă emisiilor de gaze de

pe uscat (33%). Fără a fi mai puţin periculos ca tip de poluare, dar deţinând o pondere mai redusă

în structura celei totale (12/), transportul maritim generează scurgeri accidentale, în special de

hidrocarburi, dar şi de deşeuri toxice ş.a. Diferite deversări practicate deliberat în ocean, de pe

nave, deţin 10% din poluarea totală, iar mineritului marin şi forajelor pentru petrol şi gaze le revine

aproximativ 1%. Ca şi în cazul aerului, o cumplită formă de degradare se realizează prin

contaminare radioactivă: experimente, deversări clandestine, îngroparea deşeurilor radioactive,

sabordarea unor submersibile nucleare au introdus în mări cantităţi încă insuficient cunoscute de

radionuclizi, identificaţi în lanţuri trofice în care, prin bio-stocaj, s-a ajuns la concentraţii care le

depăşesc de mii de ori pe ele specifice ecosistemelor respective. Procesul de bio-acumulare

continuă însă, iar contaminarea va rămâne o permanenţă, dată fiind longevitatea - uneori de ordinul

milioanelor de ani - a multor radionuclizi. Sunt semnalate deja de mult timp, ca foarte murdare,

apele Balticii, ale Caspicii, ale Adriaticii (ultimele două cazuri fiind deosebit de grave şi datorită

insuficienţei posibilităţilor naturale de diluţie). Este considerată bolnavă, de fapt, întreaga

Mediterană europeană.. Liga italiană a mediului semnala, încă acum 10 ani, poluarea extremă a

apelor litorale ale multor staţiuni spaniole, franceze, italiene, greceşti, turceşti, libaneze, tunisiene

ş.a. De asemenea, aprecia că în apele litorale se deversează anual 430 miliarde tone ape reziduale

menajere şi industriale conţinând cantităţi enorme de plumb, cadmiu, fosfaţi, azotaţi,fenoli,

pesticide, germeni patogeni. Relaţia directă dintre numărul şi densitatea populaţiei din aria

litorală/riverană, pe de o parte şi amploarea fenomenului de poluare (cu o populaţie de zece ori mai

densă în bazinul său hidrografic, Rinul preia şi obligă la neutralizarea unei cantităţi de 10 ori mai

mare de poluanţi, decât Mississippi, deşi acesta are un bazin mult mai mare) pe de alta, este foarte

elocventă în cazul Mediteranei : din cei aproximativ 500.000.000 locuitori ai statelor riverane,

aproape o jumătate trăiesc pe litoral şi peste 85% din canalele celor 120 de oraşe riverane mari

debuşează fără epurare prealabilă în mare, ale cărei ape se înnoiesc, prin aportul peste Gibraltar,

abia o dată la 80 ani.

Relieful este un element derivat în sistemul abiotic, provenind din interacţiuni interne şi

externe ale acestui sistem. Astfel, pe lângă efectele morfogenetice menţionate ale acţiunilor aerului

şi apei asupra substratului geologic, gradul şi tipul de acoperire cu vegetaţie au un rol deosebit de

important în formarea unor categorii genetice de relief, precum şi în conturarea unor caracteristici

cantitative şi calitative ale acestora. De asemenea, prin prezenţa, structura, continuitatea şi durata

lor, asociaţiile vegetale atenuează, stopează ori nici nu permit instalarea şi desfăşurarea unor

procese geomorfologice, conservând un ritm moderat de evoluţie a reliefului. In sensul acesta,

pădurile şi pajiştile, plantele de cultură perene şi chiar cele anuale constituie etape şi forme de

temporizare şi diminuare a cantităţii de apă care ajunge pe sol şi îl străbate, echilibrând raportul

scurgere/infiltraţie şi atenuând astfel acţiunea factorului activ al ablaţiei, ravenării, deplasărilor de

teren umede. Evident, absenţa (naturală sau impusă) a vegetaţiei schimbă datele interacţiunilor

morfogenetice; relieful format prin acţiunea agenţilor externi se va încadra în alte categorii

genetice, procesele de versant se vor amplifica, ritmul lor va fi mai rapid, raporturile între eroziune

şi sedimentare în albiile râurilor se vor desfăşura în secvenţe mai scurte etc. Eficienţa modelării

externe va fi potenţată, în continuare, de complexele morfologice rezultate din această etapă de

evoluţie, neprotejată de vegetaţie şi percepută de societatea umană ca etapă de degradare a

ambianţei naturale, cu efecte negative în întregul geosistem. Coexistenţa sistemică mai impune

potenţarea efectelor morfologice negative şi în situaţia în care formaţiunile vegetale protectoare

înlăturate erau situate la limita lor climato-zonală sau în apropierea acestei limite, unde

mecanismele proprii de redresare acţionează foarte slab, sau încetează. Spre exemplu, aluvionarea

deltaică brutală, masivă şi continuă în aria circummediteraneană a fost provocată prin tăierea

sistematică a pădurii subtropicale, începând din perioada antică. Formaţiunile spontane care au

înlocuit-o n-au mai fost forestiere (şi n-au mai putut asigura reliefului o protecţie la fel de

eficientă), iar replantările (cu arbori care cresc repede şi suportă uscăciunea, în special pini), au

oferit un înlocuitor mediocru (prin tipul de umbrire, de înrădăcinare şi de litieră) şi foarte vulnerabil

la incendii. Absenţa pajiştilor şi instalarea culturilor au avut aceleaşi efecte morfodinamice şi

morfogenetice negative, deoarece protecţia oferită de plantele cultivate a fost, de regulă,

discontinuă atât în spaţiu cât şi în timp, iar drumurile neamenajate de exploatare - spaţii

permanent neprotejate - au devenit adesea forme de relief noi, cu un mare potenţial stimulativ

pentru procese de ravenare.

In geneza şi evoluţia reliefului se conturează astfel clar influenţa exercitată de elementele

unui alt sistem, cel social-economic. Trăind şi desfăşurând activităţi specifice pe arii din ce în ce

mai largi, omul a fost şi este capabil de modificări apreciabile (la început involuntare, apoi

deliberate şi uneori nerecunoscute) ale unor ţinuturi întinse. L o c u i r e a a impus modificări ale

reliefului local, până la crearea unor peisaje tipice. Astfel, în zonele mlăştinoase au fost clădite

movile antropice, înalte de până la 16 m (warft sau terp), în câmpiile Europei Nordice, ca şi în delta

comună a Gangelui şi a Brahmaputrei. Movile antropice pentru aşezări rurale întărite sunt şi

mounds, făcute de amerindieni în preria nord-americană. De asemenea, generând peisaje tipice,

tumulii sau curganele din stepele ponto-central-asiatice au fost înălţate ca morminte, puncte de

observaţie, sau cu rol hotarnic. O altă categorie de aşezări, trogloditice, au perforat relieful

preexistent cu microexcavaţii în rocă, prezente şi azi în Libia (în gresii), în sudul Spaniei (în

gipsuri), în platoul Colorado, în platoul de loess din nordul Chinei (unde sunt, de altfel, şi cele mai

răspândite). Au mai fost excavate şi galerii de refugiu (în cretă), în Franţa (în Picardia şi în

Champagne), unele lungi de zeci de km, folosite şi pentru adăpostirea animalelor, care astăzi se

utilizează ca depozite pentru învechirea vinurilor. Deosebit de puternice sunt modificările reliefului

în cadrul aşezărilor urbane, uneori intensitatea lor depăşind-o pe cea a unor procese naturale, ca

eroziunea fluvială sau deflaţia. Spre exemplu, acumularea dărâmăturilor unor oraşe vechi(antice)

sau moderne (ca urmare a celui de al doilea război mondial) a creat movile sau straturi de grosimi

impresionante (la Troia, 17 m, la Berlin, 20 m). In urma unor lucrări subterane în marile

oraşe(pentru depozite, canalizări şi alimentare cu apă, cabluri, metro, exploatarea unor roci de

construcţie - gips, nisip etc.) s-au creat forme de relief negative, pe suprafeţe întinse, care ulterior

au periclitat unele construcţii (sunt notabile catacombele Romei, ale Odessei, galeriile de exploatare

a gipsului la Paris etc.). De asemenea, microrelieful preexistent a fost adesea nivelat, în vederea

construcţiilor, a reţelei stradale şi, mai ales a construirii aeroporturilor (spre exemplu la Los

Angeles ş.a.), ori s-a practicat extinderea terenului ferm pe seama mării (spre exemplu la Rio de

Janeiro ş.a.)

Ca urmare a lucrărilor a g r i c o l e, relieful a fost modificat pe suprafeţe mari, fie în

mod direct, fie prin atenuarea, intensificarea sau chiar declanşarea unor procese geomorfologice.

Astfel, arăturile orientate pe linia de maximă înclinare a terenului au contribuit, în vechime ca şi

astăzi, la nivelarea reliefului, prin decopertarea sectoarelor înalte şi acumularea materialului erodat

în văi şi depresiuni. Efecte încă mai vizibile au produs lucrările de terasare, formele respective fiind

create pentru frânarea eroziunii liniare şi păstrarea apei. Ele sunt tipice pentru regiunile în care

climatul arid al ţinuturilor de câmpie obligă agricultura să se desfăşoare în aria montană, mai

umedă (spre exemplu, în Yemen, unde asemenea forme de relief creat prin agricultură urcă mai sus

de 3.000 m), ca şi în cele cu mari diferenţe sezoniere ale cantităţii de precipitaţii (spre exemplu în

Asia musonică). In felul acesta, un sfert din terenurile arabile ale Chinei sunt terasate, sistemul

practicându-se pe scară largă şi în Filipine, Djawa, în zona Mediteranei europene, în America

andină.

E x p l o a t ă r i l e m i n i e r e au introdus modificări de anvergură ale reliefului.

Exploatările la zi (în special pentru cărbune brun şi lignit, dar şi pentru materiale de construcţie), au

înscris în peisajul local excavaţii de peste 300 m adâncime (spre exemplu, în fosta R.D.Germană

ş.a.) practicate pentru decaparea sterilului acoperitor şi pentru recuperarea substanţei utile. După

epuizarea zăcămintelor, relieful acesta artificial creat a fost din nou modificat, prin reumplerea

parţială cu steril şi atenuarea proceselor geomorfologice prin împădurire. Acelaşi tip de relief a fost

creat de exploatările la zi ale minereului de fier în Colinele Mesabi din S.U.A. (107 m adâncime),

de cupru, de la Bingham Canyon (S.U.A.) sau de la Queenstown (Tasmania), ultimele creând un

"crater" antropic adânc de 135 m, de diamante, de la Pretoria (l50 m), de argile pentru ceramică

brută, de la Peterborough (Anglia), de calcar, din cheile mici ale Bicazului, de sulf, din Munţii

Călimani, de şisturi bituminoase, de la Anina ş.a. Excavaţiile rămase în urma exploatărilor la zi s-

au umplut ulterior cu ape din precipitaţii, devenind lacuri artificiale (spre exemplu, lacurile de la

sud de Magdeburg, cele din Subcarpaţi, din aria diapiră a Podişului Transilvaniei ş.a.). Exploatările

în subteran au generat depresiuni de tasare şi prăbuşire a plafoanelor minelor părăsite, foarte

periculoase când procesul are caracter brusc şi se petrece în vecinătatea imediată a unor aşezări,

cărora le poate distruge construcţiile, drumurile şi alte reţele utilitare, iar prin modificarea

condiţiilor hidrogeologice le periclitează stabilitatea terenurilor, în special pe cea a versanţilor. Cele

mai mari depresiuni de acest tip s-au format pe seama salinelor, uneori procesele fiind deosebit de

distrugătoare (spre exemplu, la Stassfurt, în Germania, la Ocnele Mari, Târgul Ocna ş.a. în

România), a tasărilor în structuri gazeifere (spre exemplu, în Câmpia Padului), ca şi prin exploatări

de petrol (în California). Exploatările în subteran creează, de asemenea, halde imense, cu atât mai

mari cu cât concentraţia de substanţă utilă este mai redusă în zăcământ. Sunt tipice ţinuturile

miniere cu halde din Ruhr, Pennsylvania, Anglia, Africa de Sud (unde haldele exploatărilor aurifere

sunt vizibile, datorită reliefului plat, de la peste 100 km şi în nisipul cărora vântul modelează dune).

Din necesitatea de p r o t e c ţ i e faţă de procese geomorfologice intense, spre exemplu

abraziune agresivă, şi din necesitatea măririi suprafeţei de teren ferm s-au construit (ca forme de

relief noi) ţărmuri artificiale, în special unde cele naturale se retrag, fiind supuse unor mişcări

epirogenice negative, cu caracter permanent In felul acesta a fost stăvilită abradarea ţărmului Mării

Nordului (care fusese favorizată şi de extragerea turbei), în Olanda, Anglia, nord-vestul Germaniei,

ţărmul estic al Chinei, Japonia, California. In Olanda aceste acţiuni au început încă din sec. XIII,

astfel încât acum, ca forme de relief artificial, digurile principale însumează peste 2500 km, iar

câmpia litorală s-a extins cu peste 7.800 km2. Chiar în sectoarele de ţărm înalt, forţa abraziunii a

fost diminuată prin betonarea bazei falezelor (spre exemplu, în insula Helgoland). Alte modificări

ale reliefului litoral s-au iniţiat în lungul ţărmurilor rectilinii, unde amenajarea porturilor era

handicapată de absenţa sinuozităţilor naturale. Acestea au fost suplinite prin construcţia unor

moluri, lungi uneori de sute de km (560 km la New York), la Genova, Marsilia, Dar-el-Beida,

Callao, Madras, Los Angeles ş.a. In alte situaţii, şelful prea puţin adânc se excavează, din

necesitatea asigurării accesului navelor de mare tonaj în porturile de pe ţărmuri joase, lipsite de

protecţie naturală sau afectate de maree. Acest tip de modelare artificială a ţărmurilor a început în

sec. XVIII, portul Liverpool având cel mai vechi doc din 1719, iar porturile Londrei şi Anvers-ului

mărindu-şi în acest fel suprafeţele active respective cu 256 - 420 ha.

Organizarea şi practicarea t r a n s p o r t u r i l o r s-a soldat, de asemenea, cu urmări

vizibile asupra reliefului. Sub climate umede sau cu sezoane suficient de umede drumurile naturale,

orientate frecvent pe linia de maximă înclinare a terenului (pentru reducerea duratelor de parcurs şi

din raţiuni financiare imediate), au fost preluate de scurgerea de suprafaţă şi transformate în

debleuri (sau adevărate defilee, adânci de 80-90 m, ca în loessul din China). Devenite

impracticabile, ele sunt translate de obicei la mică distanţă şi procesul se reia. Drumurile moderne

modifică în mod deliberat relieful, schimbările fiind direct proporţionale ca amploare cu altitudinea,

gradul de înclinare, de fragmentare şi cu tehnica de construcţie. Deşi se cunosc din perioada antică,

şi dăinuiesc uneori până azi, drumurile integral construite (artificiale) devin frecvente abia din sec.

XVIII. Tunelurile rutiere, feroviare şi de navigaţie, căile ferate, şoselele şi autostrăzile care

împânzesc suprafaţa Pământului au prilejuit dislocarea a peste 250 km3 de material, prin

excavaţiile necesitate de construcţie şi prin rambleuri. Dacă se are în vedere numai proporţia

tunelurilor (1630 în Alpi, cu o lungime totală de 720 km, 700 km de tuneluri în Japonia, 401

tuneluri în fosta Jugoslavie, în lungime de 104 km ş.a.) se poate aprecia "îmbogăţirea" reliefului

zonelor respective nu numai cu aceste goluri subterane, ci şi cu numeroase forme pozitive, rezultate

din depozitarea materialului excavat. Ca şi în cazul altor intervenţii antropice asupra reliefului,

construcţiile de drumuri, prin deschiderea unor debleuri la baza versanţilor şi practicarea unui trafic

frecvent greu şi permanent, deranjează adesea echilibrul terenurilor, antrenând sau reactivând

procese de deplasare în masă, uneori de mari proporţii.

Locuirea, practicarea agriculturii, activităţile industriale, infrastructura de comunicaţie şi

transporturile au impus şi o serie de modificări, pe cale indirectă, a reliefului. Dintre acestea, cele

mai notabile, adesea cu aspect de degradare, au fost determinate de d e s p ă d u r i r i şi d e s ţ e l

e n i r i, care au modificat caracteristicile climatice şi hidrologice locale şi chiar regionale în sensul

continentalizării. Astfel, creşterea amplitudinilor termice, intensificarea ploilor, excesivizarea

regimului scugerii de suprafaţă ş.a. s-au repercutat asupra reliefului preexistent şi asupra proceselor

geomorfologice. Amplificarea dezagregării mecanice, a prăbuşirilor şi rostogolirilor de materiale, a

eroziunii fluviale şi torenţiale, a eroziunii areolare, a alunecărilor de teren ş.a. explică rata extrem

de mare a creşterii deltelor şi câmpiilor mlăştinoase în perioada modernă, în dauna versanţilor

distruşi în regiunile montane. Spre exemplu, delta Vardarului înaintează şi astăzi cu aproximativ 50

m anual, cea a Padului cu 70 m, iar a lui Huanhe, cu 2500 /an. De asemenea, eroziunea actuală în

bazinul lui Mississippi face ca delta sa să se extindă cu aproape 100 m/an.

Pe lângă influenţele menţionate ale reliefului asupra scoarţei terestre, asupra aerului,

vremii şi climei, ca şi asupra apelor, conform capacităţii sale interactive, el este şi un important f a

c t o r p e d o g e n e t i c. Ţinând seama de participarea matricială a părţii superioare a litosferei

la formarea solului, pe de o parte şi de cea finalizantă a materialului organic, pe de alta, rolul

respectiv nu are nu are o motivaţie direct aparentă. In realitate, însemnătatea sa este enormă şi se

manifestă direct. In ordine, relieful este substratul imediat al solului, orice formă de material

parental al acestuia fiind suportată de un complex morfologic, de o formă sau de un element de

formă de relief. In acelaşi timp, o seamă de caracteristici calitative şi cantitative ale reliefului, ca şi

ale proceselor geomorfologice, sunt determinante pentru unele proprietăţi ale solului, nuanţează

alte proprietăţi, grăbesc, atenuează sau blochează pedogeneza şi evoluţia solului deja format. În

sensul acesta, sub aspect morfogenetic, orice complex sau formă de relief de acumulare este o

premisă mult mai favorabilă solificării decât cea rezultată din procese de eroziune, eficienţa

pedogenetică a teraselor fluviale fiind, spre exemplu, net superioară celei a versanţilor. Sub aspect

morfodinamic, sectoarele de relief calme, stabile pe durate mari, asigură aceeaşi stabilitate

pedogenezei şi continuitate învelişului de sol, aşa după cum probează solurile formate pe suprafeţe

de nivelare, pe poduri interfluviale plane (sculpturale sau structurale) ş.a. Premisele morfometrice

ale pedogenezei sunt, de asemenea convingătoare. Fragmentarea verticală profundă, densitatea

mare a reţelei de văi şi înclinarea puternică a terenului introduc în pedogeneză areale importante de

versanţi pe care scurgerea de suprafaţă depăşeşte infiltraţia şi transportă masiv fracţiunea de

material fin erodat, iar dinamica apei din scoarţa de alterare este grăbită. Evident, relieful slab

fragmentat şi înclinat are un comportament pedogenetic opus. Maximele altitudinale cu rol biologic

limitativ sunt şi limite pedogenetice, acelaşi rol avându-l şi declivităţile foarte mari, care

exacerbează transportul gravitaţional al scoarţei de alterare. Temperatura solului, cel puţin în

partea sa superioară, este strict dependentă nu numai de insolaţia specifică, climato-zonală, ci şi de

efectele cuplului înclinare-expoziţie a reliefului. Întotdeauna combinaţiile de înclinări slabe-

orientări favorabile însoririi asigură un disponibil termo-pedogenetic mult mai favorabil proceselor

de evapotranspiraţie, celor biochimice etc., prin comparaţie cu înclinările mari şi expoziţiile

favorabile umbririi. În detaliu, implicaţiile pedogenetice ale reliefului evidenţiază forme de

influenţă încă mai fin diferenţiate, asupra însuşirilor mecanice ale solului, regimului său termic,

percolativ, dinamicii poluanţilor etc.

Deşi relieful terestru actual este în mare parte mai recent în geosistem decât comunităţile

biologice şi chiar dacă el însuşi este o rezultantă în sistemul abiotic, are totuşi o capacitate

interactivă suficient de puternică încât să influenţeze lume vie. Modalitatea de manifestare este însă

indirectă, influenţele sale fiind de natură morfoclimatică, morfohidrologică şi morfopedologică. In

felul acesta, prin altitudinea sa, prin gradul de fragmentare şi de înclinare, ca şi prin orientarea

versanţilor, a culmilor şi a văilor, relieful diferenţiază în primul rând climatul local. Variabilitatea

climatică se regăseşte apoi în distribuţia etajată a vegetaţiei, grupată în asociaţii specifice fiecărui

etaj climatic, din ce în ce mai complexe şi mai termofile pe măsură ce altitudinea scade. Astfel,

spre exemplu, în succesiunea altitudinală impusă asociaţilor vegetale de relieful ţării noastre

pajiştile alpine cu ierburi mărunte din "golul de munte" vin în contact cu tufărişurile subalpine sub

care se află pădurile (de conifere, de amestec, apoi de foioase), pentru ca ariile cele mai joase să fie

domeniul unor pajişti şi tufărişuri stepice. Numai "implantul" altitudinal pe care îl constituie văile

modifică această etajare, în lungul lor complexul morfo-climato-pedo-hidric condiţionând

zăvoaiele, ca formaţiuni azonale. Orientarea versanţilor nuanţează, de asemenea, distribuţia etajată,

fiecare fâşie vegetală având limita superioară mai coborâtă pe versanţii umbriţi şi mai înaltă pe cei

însoriţi. In Alpi pădurea nu depăşeşte 1900 m pe versanţii nordici, urcând în schimb până la 2.200

m pe cei sudici, iar în Carpaţii Meridionali molidişurile se opresc, în medie, la 1500 m pe versantul

transilvan şi ajung până la 1.850 - 1.900 m, în marginea circurilor glaciare din partea înaltă a

versantului getic. Tot sub influenţa reliefului, vegetaţia se dispune uneori invers prin raport cu

distribuţia termoverticală clasică. În cazul efectelor morfoclimatice de inversiune termică,

ecosisteme întregi se află la altitudini atipice, mai confortabile sub aspect bioclimatic (spre

exemplu, făgete situate la altitudini mai mari decât molidişurile, în depresiuni intramontane sau în

văi montane adânci şi înguste). Prin influenţa exercitată de înclinare şi orientare asupra acumulării

şi duratei stratului de zăpadă, asupra raportului scurgere-infiltraţie, asupra continuităţii

pedogenezei şi stabilităţii stratului de sol format, ca şi prin variabilitatea raportului eroziune-

acumulare/sedimentare în albii, în lacuri şi în ape marine, relieful este un element esenţial al

ecotopului, condiţionând atât structura şi distribuţia spaţială a formaţiunilor vegetale, cât şi

capacitatea acestora de a întreţine asociaţiile animale specifice. In final, se poate constata că toate

ecosistemele de pe Pământ, de uscat şi acvatice, poartă amprenta puternică a reliefului.

In ceea ce priveşte societatea umană, pe lângă alte dependenţe interactive în geosistem, ea

fost obligată să ţină întotdeauna seama şi de specificul reliefului. Gradul de umanizare şi nivelul

valorificării unor ţinuturi întinse au fost marcate de favorabilitatea sau de caracterul restrictiv al

complexelor morfologice. Chiar dacă de-a lungul timpului progresul tehnic a diminuat rolul

limitativ al reliefului, caracteristicile sale (de la aspect şi dimensiuni, până la morfodinamica

actuală) influenţează şi astăzi structura reţelei de aşezări, dispoziţia locuinţelor în vatră, trama

stradală, tipul de locuinţă ş.a.

I n c l i n a r e a t e r e n u l u i condiţionează diferite posibilităţi de utilizare economică a

lui: valorile mai mici de 2‰ sunt favorabile tuturor tipurilor de construcţii, între 2‰ - 7‰ sunt

necesare lucrări de asigurare a scurgerii, peste 70‰ se impune evitarea construcţiilor grele, iar

peste 120‰ nu mai sunt posibile decât construcţii mici şi uşoare; de asemenea, înclinarea terenului

determină accesibilitatea pentru mecanizarea lucrărilor agricole: înclinarea de 7o este valoarea-

limită pentru introducerea combinelor şi provoacă greutăţi incipiente, soldate uneori cu reducerea

randamentului, în utilizarea tractoarelor; peste 15o nu se mai poate practica agricultură mecanizată

etc. Alte valori-limită condiţionează tipul de transport şi impun investiţii speciale de exploatare şi

întreţinere a infrastructurii de comunicaţie, reduc sau amplifică potenţialul turistic al unor trasee

ş.a.m.d. O r i e n t a r e a versanţilor (expoziţia) are, de asemenea, o importanţă deosebită pentru

întreaga sferă a procesului de umanizare în regiunile temperate şi subpolare. Aceasta determină

diferenţieri climatice locale, care se concretizează prin însorire mai puternică şi pe durată mai

mare, temperaturi mai ridicate, topirea mai timpurie a zăpezii, dinamică mai activă a aerului, uneori

descendentă şi cu posibilităţi suplimentare de mărire a temperaturii aerului, pe versanţii orientaţi

către soare. Aceştia sunt favorabili unei vegetaţii mai termofile şi evoluţiei mai rapide a solurilor

către tipurile climato-zonale, unor culturi mai exigente din punct de vedere termic, precum şi

implantării unor aşezări umane stabile, adesea până la altitudini care depăşesc l300 m în Carpaţi,

2100 m în Alpi şi chiar 4800 m în Himalaya. Prin contrast, versanţii opuşi sunt umbriţi, mai reci,

păstrează zăpada un timp mai îndelungat, sunt acoperiţi cu o vegetaţie naturală ombrofilă, care

valorifică soluri mai reci, mai umede, formate uneori chiar în condiţii de exces hidric şi care impun

o dominantă silvică, cel mult silvo-pastorală în utilizarea terenurilor. Aceste diferenţe notabile ale

peisajului natural, ale gradului şi tipului de valorificare economică, ale umanizării în general, au

generat şi denumiri specifice pentru versanţii respectivi : adret (fr.), solano (it.), Sonnenseite

(germ.), faţa muntelui (română) şi ubac (fr.), opaco (it.), Schattenseite, Schwarzboden (germ.). A l

t i t u d i n e a, tipul predominant de f r a g m e n t a r e , valoarea acesteia, alături de

caracteristicile prezentate, personalizează o serie de mari categorii de relief, diferite uneori şi din

punct de vedere genetic, care funcţionează ca unităţi sistemice spaţiale, cu evoluţie naturală şi

posibilităţi de valorificare economică diferită.

M u n ţ i i î n a l ţ i (cu altitudini de ordinul miilor de metri), au accesibilitate redusă,

agravată şi datorită valorii apreciabile a energiei reliefului (ecart altitudinal mare şi înclinare

puternică). Se adaugă viteza, uneori catastrofală, a proceselor geomorfologice, climatul aspru

(diminuarea presiunii oxigenului, temperaturile scăzute, vântul puternic) care a îngreunat adaptarea

fiziologică şi a întârziat popularea acestor ţinuturi, lipsite şi de condiţiile practicării lesnicioase a

unei agriculturi suficient de rentabile. Valorificarea economică a acestei unităţi de relief s-a

orientat, la început, spre vânat şi exploatarea lemnului. Abia mai târziu s-a trecut la extracţia unor

minereuri de cupru, zinc, plumb, cositor, aur, uraniu, desigur numai acolo unde mărimea rezervelor

şi concentraţiile în zăcământ au permis exploatări rentabile. Este tipică, în acest sens, zona montană

andină din Peru, Bolivia şi Chile, în care se află aşezările permanente situate la cele mai mari

înălţimi. Prezente frecvent în majoritatea masivelor înalte, lacurile din circuri şi pragurile glaciare

au oferit condiţii foarte bune pentru construirea hidrocentralelor. Etajarea fito-pedo-climatică a

favorizat o variabilitate corespunzătoare a tipurilor de activitate, care se desfăşoară spaţial la mică

distanţă. Astfel, pe unele văi sunt condiţii relativ bune pentru agricultură şi aşezări, mai sus se

situează pădurile şi fâneţele, iar în domeniul pedo-vegetal cel mai înalt sunt păşuni alpine. Fiind

complementară, această etajare a potenţialului natural determină deplasări sezoniere ale populaţiei,

în vederea valorificării fiecărui etaj în anotimpul cel mai favorabil. In felul acesta au loc şi

deplasările pastorale montane, tipice în munţii din regiunile cu climat temperat şi subtropical. În

detaliu, văile şi depresiunile intramontane au caracteristici aparte; în cadrul lor diferitele trepte sunt

sectoarele cele mai intens utilizate, au izvoare bogate, soluri mai fertile şi terenuri, în general,

plane, favorabile construcţiilor. Amplasarea aşezărilor noi, ca şi a unor obiective industriale,

resimte însă acut lipsa de spaţiu. Aceasta este o dificultate majoră, cu atât mai mult cu cât şesurile,

dacă există, trebuie evitate datorită pericolului inundaţiilor. O altă particularitate defavorabilă,

climatică, este determinată tot de relief : inversiunile termice frecvente, cu efecte deosebit de severe

pe versanţii umbriţi. Când versanţii de acest tip au suprafeţe mari şi însoţesc văi înguste, lipsite de

terase, ei sunt şi domeniul unor prăbuşiri şi rostogoliri, ca şi al unor masive alunecări de teren. In

plus, pericolul avalanşelor este acut, eroziunea torenţială adânceşte culoarele de avalanşe, iar

conurile foarte mari ale torenţilor, extrem de mobile, acoperă uneori şosele, căi ferate, culturi şi

chiar aşezări omeneşti. Deşi altitudinile mari sunt o caracteristică generală a întregii unităţi, gradul

diferit de fragmentare a diferenţiat foarte mult accesibilitatea masivelor, atrăgând populaţie şi

imprimându-le un ritm alert de valorificare unora, menţinându-le nepopulate sau slab populate şi

aproape intacte sub aspect natural pe altele, care au avut chiar rol de bariere pentru transport şi

comunicaţii. In cazul primelor, reţelele de văi transversale şi longitudinale, ca şi pasurile montane,

au favorizat accesul omului şi al activităţilor sale până la altitudini apreciabile. Astfel, în Europa,

deşi ating 4.810 m, Alpii au nu mai puţin de 16 pasuri transversale, la altitudini destul de reduse

(Maloja-1.872 m, Brenner- 1817 m ş.a.). Ca urmare a acestei accesibilităţi naturale şi a poziţiei lor

centrale în Europa, în aceşti munţi s-au construit foarte multe căi de comunicaţie (şosele şi căi

ferate, cu numeroase tronsoane în tuneluri). In schimb, deşi au altitudine mai redusă, Pirineii sunt

bariere apreciabile pentru transport, având pasuri puţine şi înalte, ceea ce a făcut ca principalele axe

de comunicaţie să-i ocolească pe la extremităţi. În acelaşi fel, unica trecătoare centrală din Caucaz

fiind situată la 2.388 m n-a permis construirea vreunei căi de comunicaţie transversale. Căile

existente, care înconjoară masivul, au întâmpinat mari dificultăţi de construcţie şi de întreţinere,

datorită contactelor subverticale ale versanţilor montani cu bazinele mărilor Neagră şi Caspică. În

Himalaya, altitudinile foarte mari ale pasurilor de culme (peste 4.00 m), profilul transversal extrem

de îngust şi versanţii abrupţi ai puţinelor văi care îi străbat (spre exemplu, Brahmaputra), ca şi

poziţia întregului lanţ montan între regiuni mult mai slab evoluate decât centrul Europei, interzic

orice comparaţie cu accesibilitatea Alpilor. In unele masive în care altitudinile mari au împiedicat

construirea căilor ferate, traficul este asigurat de şosele de înălţime. Astfel, în Pamir şoseaua Oş-

Duşambe urcă la 4.665 m , iar în Tibet şoseaua Lhasa-Sintzian trece pe la 5.578 m. O excepţie de la

această determinare a infrastructurii de comunicaţie de către gradul de masivitate al munţilor înalţi

o reprezintă Anzii care, la fel de greu de străbătut ca şi Himalaya, au un grad de populare mult mai

înalt şi o reţea de comunicaţie mai densă. În aceşti munţi, traficul feroviar se practică şi la peste

4.000 m (în Bolivia, la 4880 m, în Peru, pe linia Lima-Oroya, la 4.775 m ). Această atractivitate de

excepţie se explică, în parte, prin condiţiile salubre şi accesibile fiziologiei umane pe care le

întrunesc munţii faţă de regiunile înconjurătoare, în parte, prin resursele minerale însemnate din

aria montană, a căror exploatare a stimulat construirea căilor de transport. Munţii înalţi nu sunt însă

doar bariere social-economice, ci şi bariere în calea maselor de aer rece, masivitatea şi orientarea

lor asigurând un climat blând unor regiuni devenite astfel foarte atractive (spre exemplu, coasta

dalmată situată la adăpostul Alpilor Dinarici, Riviera franco-italiană - la adăpostul Alpilor Maritimi

şi al Apeninilor Ligurici ş.a.).

M u n ţ i i m j l o c i i şi m i c i, p l a t o u r i l e f r a g m e n t a t e, c o l i n e l e

au un alt impact social-economic. Energia reliefului are valori mult mai mici, intefluviile nu mai au

aspect de creste, ci de platouri sau de culmi rotunjite, înclinarea terenuului este mai redusă iar

procesele geomorfologice un caracter mai lent, chiar dacă, unele dintre ele sunt uneori mai ample

(spre exemplu, alunecările de teren). Sunt regiuni mai ospitaliere şi mai variate, multe fiind arii de

foarte veche populare. Condiţiile climatice, pedologice şi vegetale sunt favorabile activităţilor

agricole. Culturile se concentrează însă, în general, tot în văi şi depresiuni, sectoarele mai înalte

rămânând cu utilizare silvică şi pentru păşunat.

Munţii mici şi mijlocii sunt în mod frecvent domeniul unor resurse minerale însemnate,

cunoscute şi valorificate din ce în ce mai eficient, încă de la începuturile diversificării activităţilor

productive, tipici fiind munţii hercinici din Europa Centrală, Uralii ş.a. În această unitate se înscriu

unele dintre cele mai însemnate bazine carbonifere : Kuzneţkul, Bazinul Appalaşian etc. Sub

acelaşi aspect al bogăţiei resurselor naturale, numeroase şi variate contacte tectonice şi litologice

creează un potenţial hidroenergetic apreciabil (spre exemplu, Falle Line, suite de cataracte formate

pe toate văile care străbat contactul Piemontului granitic al Appalaşilor cu Câmpia litorală atlantică

ş.a.).

În ceea ce priveşte transporturile, relieful acesta de înălţime mijlocie ridică probleme mult

mai puţin dificile, cu atât mai mult cu cât pasurile, trecătorile, porţile coboară mult sub nivelul

altitudinal general înlesnind, acum ca şi în vechime, un trafic de proporţii care a activizat economic

regiuni întinse şi a stimulat dezvoltarea unor centre importante în sectoarele de trecere. Astfel, zona

de coborâre axială a Uralilor Centrali a fost folosită de vechiul şi frecventatul drum între Europa şi

Asia. In faţa ei s-a dezvoltat Sverdlovskul, principalul centru economic din Urali. La fel pot fi citate

Poarta Moraviei, între Odra şi Morava, pasul Mohawk, între valea Hudsonului şi Marile Lacuri,

care a favorizat dezvoltarea New-Yorkului ca principală metropolă a Americii de Nord. Când văile

sunt prea înguste în această unitate, unele drumuri preferă platourile înalte (spre exemplu, în

Masivul Central Francez). Cele mai dificile sectoare pentru transport sunt la traversarea fronturilor

de cuestă ( spre exemplu, în Jura Suabă, între bazinele superioare ale Rinului şi Dunării), sau în

zonele de contact tectonic.

C â m p i i l e şi p l a t o u r i l e n e f r a g m e n t a t e reprezintă o altă unitate

sistemică spaţială, în cadrul căreia relieful manifestă influenţe social-economice diferite faţă de

ariile montane. Relieful este slab înclinat, are o energie mică, procesele geomorfologice cele mai

însemnate sunt tasările şi acumularea fluvială, iar procesele de versant sunt aproape insesizabile.

Acest tip de morfodinamică asigură stabilitate pedogenezei şi o continuitate mult mai accentuată.

Relieful plat şi rocile dominante din substrat (argile, nisip, lut sau loess) favorizează, în anumite

condiţii climatice, o fertilitate deosebită a solurilor. Această calitate se realizează mai ales în

câmpiile de acumulare fluvială, în cadrul cărora se pot organiza şi sisteme de irigaţii foarte

rentabile (menţinându-se însă şi pericolul inundaţiilor), spre exemplu, în Asia musonică, Marea

Câmpie Chineză sau Câmpia Indo-Gangetică. Avantaje deosebite oferă şi relieful câmpiilor

piemontane, înclinările lor specifice (2-12 ‰) asigurând irigaţiilor un regim de scurgere naturală

(spre exemplu, în Asia Centrală pe bordura Munţilor Kopet-Dag sau în Depresiunea Fergana).

Altitudinile extrem de mici şi platitudinea sau înclinarea foarte slabă determină însă drenaje

deficitare, câmpiile excesiv de joase situate sub climate umede având dezavantajul de a fi aproape

permanent acoperite de mlaştini. În felul acesta defavorizează orice tip de utilizare economică. Ele

pot fi, în schimb, sediul unor ecosisteme originale, care merită regim de protecţie, după cum pot

constitui şi arii ale unor complexe naturale patogene.

Pentru transporturi, ca şi pentru construcţii, întreaga unitate este foarte favorabilă, cele mai

uşoare şi mai rentabile fiind transporturile fluviale, care necesită aici foarte puţine amenajări,

sistemele fluviale putându-se lega prin canale. Marile câmpii ale Pământului, în special cele euro-

asiatice, au fost vaste arii de circulaţie a populaţiei în perioadele istorice trecute, favorizând mari

migraţii care au creat imperii continentale, prin contrast cu toate ariile montane.

O categorie diferită sub aspectul genezei, poziţiei şi al potenţialului natural o reprezintă

r e l i e f u l l i t o r a l, situat la întrepătrunderea uscatului cu marea şi întrunind un potenţial

natural de interes social-economic deosebit. In zona ţărmurilor se face trecerea de la transporturile

pe uscat la cele maritime, mult mai avantajoase. În sectoarele în care această trecere a fost

favorizată de relieful litoral s-au dezvoltat porturi, ca puncte de convergenţă şi concentrare a celor

mai variate activităţi umane (nu întâmplător cele mai mari oraşe ale lumii sunt porturi). Cele mai

favorabile, din acest punct de vedere, au fost ţărmurile cu indice de sinuozitate ridicat, cu golfuri

care pătrund mult în uscat, adânci şi având condiţii bune de ancorare. Ca tipuri genetice, se înscriu

în această categorie ţărmurile cu estuare (spre exemplu, la Marea Nordului nu sunt propice

activităţii portuare decât estuarele afectate de flux, restul ţărmului fiind jos şi nearticulat), cele cu

fiorduri (spre exemplu, litoralul nord-estic a Americii de Nord, sau cel nord-vestic al Norvegiei).

Această pretabilitate morfologică nu este însă determinantă, absenţa unor factori favorizanţi de

natură social-economică lăsând multe tronsoane de ţărm sinuos fără porturi (spre exemplu,

ţărmurile cu rias din nord-vestul Spaniei, sau cele din sud-vestul Islandei).

O seamă de caracteristici ale reliefului l i t o r a l (legate de pitorescul său şi de valenţele

multiple ale potenţialului hidro-climatic specific), ale r e l i e f u l u i c a r s t i c (răspândit în

toate unităţile morfologice prezentate, în funcţie de prezenţa rocilor carstificabile şi a condiţiilor

climatice favorabile), ale r e l i e f u l u i g l a c i a r şi ale celui v u l c a n i c concură la

crearea unui bogat potenţial turistic natural, valorificat deja într-o bună măsură în anumite zone

geografice.

Un alt element derivat, ocupând în geosistem aria de interferenţă a structurilor abiotice cu

cele biotice şi social-economice este solul. Geneza, caracteristicile sale fizice, chimice şi biologice,

ritmul formării şi al evoluţiei ulterioare sunt condiţionate în mod absolut de interacţiunea

elementelor care constituie structurile menţionate, după cum a reieşit în parte şi din etapele

anterioare ale analizei geosistemului. Referinţele care sunt încă necesare privesc rolul pedogenetic

al lumii vii, rol construit şi desfăşurat prin şi sub forma unor interacţiuni extrem de complicate.

In sensul acesta, c o m u n i t ă ţ i l e v i i vegetale şi animale trebuie înţelese ca

participanţi la constituirea solului, ele fiind sursa de material organic transformat şi încorporat în

sol; lor le aparţin şi organismele implicate în transformările biogeochimice prin care se realizează

mineralizarea materiei organice şi formarea humusului. Astfel, în relaţii strânse cu aceste

comunităţi acţionează procese pedogenetice extrem de dinamice, care angajează forme de viaţă

variate, de la microorganisme unicelulare şi până la forme superior organizate. Alge, bacterii,

ciuperci, protozoare, nematode, insecte, rozătoare, grupate în taxoni cu individualitate definită,

forme de viaţă interferantă sau simbionte descompun şi recompun sub forme noi substanţe

minerale şi organice, metabolizează parţial amestecul mineral-organic, deplasează şi amestecă

materiale, stimulează ciclurile microbiologice, asigură proprietăţi fizice de maximă importanţă

pentru sol (spre exemplu, porozitatea şi permeabilitatea) şi, în final, calitatea esenţială, fertilitatea.

In plus, distribuţia climatică (latitudinală şi altitudinală) a ecosistemelor condiţionează puternic

variabilitatea spaţială a învelişului de sol. Astfel, în ecosistemele de tundră, cu o vegetaţie de

muşchi, licheni, ierburi mărunte acidofile, arbuşti pitici solurile sunt slab evoluate, sărace în

substanţe organice, slab aerate, foarte acide. Ecosistemele forestiere ale pădurilor de conifere şi în

parte ale celor de amestec conifere-foioase sunt domeniul podzolurilor, cu un orizont de acumulare

a silicei, şi ele acide şi puţin fertile; arealele slab drenate, cu o vegetaţie săracă şi puternic acidofilă

sunt enclave de soluri turboase, de asemenea sărace. Pădurile de foioase produc o litieră bogată,

care este habitat pentru numeroase forme de viaţă, iar din procesele pedogenetice specifice rezultă o

gamă complexă de argiluvisoluri şi soluri cambice, mezo- şi eubazice, cu o activitate

microbiologică intensă, cu un drenaj adesea foarte bun, cu reacţie neutră sau slab acidă.

Ecosistemele de silvostepă şi stepă continentală semiaridă, în general dominate de o vegetaţie

ierboasă de graminee şi dicotiledonate, asigură formarea unor soluri molice, cu o activitate

microbiologică extrem de intensă, cu mezofaună şi chiar megafaună bogată, bine structurate, cu un

orizont bine dezvoltat de acumulare a humusului şi cu reacţie în jurul punctului neutral.

Ecosistemele din stepe aride şi semipustiuri, cu vegetaţie extrem de săracă de terofite, camefite,

fanerofite cu numeroase şi variate adaptări la rigorile termice şi mai ales hidro-termice ale

climatului, cu activitate microbiologică extrem de redusă, au soluri sărace, slab evoluate, care

menţin carbonaţi în orizontul de acumulare a humusului şi care, sub tensiunea unei evaporări

intense, vehiculează ascendent carbonaţi, sulfaţi şi cloruri, pe care le acumulează la suprafaţă sub

forma unor cruste gipso-calcare sau gipso-clorurate (spre exemplu, situaţia seroziomurilor). In

ecosistemele subtropicale (de tip mediteranean), cu o vegetaţie xerofilă şi sempervirescentă,

forestieră, de tufărişuri şi pajişti secundare de terofite s-au format soluri brune sau roşii (maronii,

terra rossa, krasno- şi jeltoziomuri) datorită acumulării oxizilor de fier, în sezonul arid. In general

fertile, sunt însă marcate puternic de cantitatea şi regimul precipitaţiilor, care condiţionează şi

eficacitatea proceselor biochimice. Adesea fertilitatea maximă se realizează pe argilele umede de

decalcifiere din depresiunile de origine carstică. Ecosistemele tropicale umede, subecuatoriale

şi ecuatoriale, cu formaţiuni vegetale extrem de variate, forestiere (de diferite tipuri),

subarborescente, ierboase, au drept notă comună o cantitate imensă de masă organică, care se

formează sub un climat foarte cald şi în general umed, dar care nu ajunge să se implice în

pedogeneză, datorită ritmului rapid al descompunerilor organice, care au acelaşi stimulent climatic.

Această slabă participare organică face ca procesele pedogenetice să se desfăşoare preponderent

între climat şi roca parentală, motiv pentru care diferite tipuri de feralsol (cu un orizont foarte

subţire de acumulare a materialului organic şi fertilitatea condiţionată de prezenţa calcarelor sau a

rocilor vulcanice în substrat, cu o crustă masivă de induraţie feruginoasă în profil) sunt

caracteristice acestor regiuni situate la latitudini mici. In general această distribuţie corelativă a

formaţiunilor vegetale şi pedologice este orientată în sens latitudinal, fiind modificată însă datorită

raporturilor poziţionale cu uscatul şi marea, ca şi cu orientarea şi altitudinea sistemelor, culmilor şi

masivelor montane. In sensul acesta, moderaţia climatică determinată de apropierea mării permite

avansul unor complexe fito-pedologice spre latitudini mai mari, iar altitudinea, pe lângă etajarea

acestor complexe, induce şi efecte combinate cu poziţia latitudinală : spre exemplu, tipică la

altitudini foarte mici şi latitudini subpolare, tundra şi solurile sale specifice se regăsesc la altitudini

din ce în ce mai mari în masivele montane situate la latitudini mici, sub climate calde.

Societatea umană s-a implicat în pedogeneză mult mai târziu, rolul său fiind însă destul de

important. In mod direct, d e s p ă d u r i r e a a schimbat condiţiile climato-hidrice ale

pedogenezei, ca şi tipul şi amploarea proceselor geomorfologice, c u l t u r a p l a n t e l o r şi p

ă ş u n a t u l au schimbat tipul de material organic intrat/descompus/format în sol, iar a g r i c u l t

u r a m o d e r n ă a introdus în acest sistem deschis o multitudine de elemente şi combinaţii

chimice, diferite faţă de cele specifice complexului pedogenetic natural: amendamente,

îngrăşăminte chimice, pesticide. L o c u i r e a, la fel ca şi a l t e a c t i v i t ă ţ i decât cele

agricole, s e r v i c i i l e, formele diferite de proprietate şi de utilizare a terenurilor, de fapt aproape

toate modalităţile de manifestare a prezenţei umane s-au implicat, cu rezultate diferite, în

pedogeneză şi în evoluţia solului.

In multe situaţii această imixtiune a determinat creşterea fertilităţii naturale, chiar pentru

soluri considerate cândva foarte fertile (spre exemplu, solurile din zona mediteraneană). Astfel, în

cultura antică mediteraneană a grâului recoltele depăşeau de 4-6 ori cantitatea de sămânţă, ceea ce

echivala cu aproximativ 800 kg/ha. In perioada actuală, în aceeaşi zonă, se obţin frecvent peste

2.000 kg/ha, ceea ce reprezintă aproape triplul recoltelor antice. De asemenea, productivitatea

actuală a agriculturii din Câmpia Europei Nordice, se datorează unei fertilităţi dobândite, deoarece

iniţial solurile au avut o calitate submediocră. Cunoaşterea proceselor pedogenetice, aprecierea

corectă a potenţialului productiv real al fiecărui tip de sol, a vulnerabilităţii sale au permis

ameliorarea raporturilor cu acest element necesar în mod vital omului. Aplicarea combinată a

îngrăşămintelor chimice şi organice, administrarea unor amendamente adecvate, înlăturarea

vegetaţiei care întreţine aciditatea, stimularea formării acizilor humici, ameliorarea structurii solului

(spre exemplu, în statele scandinave, în cele baltice ş.a.), hidroamelioraţiile, rotaţia culturilor etc. au

avut drept rezultat incontestabil ameliorarea calităţilor solului şi stabilizarea proprietăţilor lui

favorabile unei agriculturi rentabile. A fost şi rămâne însă destul de dificilă problema păstrării

echilibrului acestor raporturi, pe fondul unei solicitări multiple şi mereu mai intense a solului de

către societatea umană şi al unei rapidităţi remarcabile a "răspunsului" solului la această solicitare.

Obişnuit să conteze, aproape permanent şi fără excepţie, pe caracterul lent al evoluţiei elementelor

naturale, omul a fost obligat să constate că în cazul solului reacţia este mult mai rapidă şi cu

rezoluţie fină. Este foarte elocventă, în acest sens, reacţia microelementelor din sol faţă de unele

intervenţii ameliorative, reacţie care nu evidenţiază doar un raport natural contrariat, ci impune şi

consecinţe precise în structura culturilor. Spre exemplu, aplicarea sulfatului de cupru pe terenurile

granitice (şi solurile acide) ale Masivului Armorican, favorabile secarei dar improprii pentru grâu

şi orz (datorită lipsei de cupru), a recuperat rapid carenţa, dar secara a trebuit înlocuită cu grâu şi

orz, ieşind dintr-o cultură în care fusese tradiţională. Efecte comparabile are şi aplicarea unor

amendamente ; spre exemplu, cele calcaro-marnoase antrenează carenţe de mangan, zinc, bor. Pe

solurile acide din aceeaşi zonă (în Morbihan, Finistere ş.a.) grâul, orzul şi ovăzul suferă de o lipsă

gravă de mangan (care poate compromite culturile) imediat ce se aplică amendamente calcaroase

din abundenţă. Alteori ponderea microelementelor este afectată prin unele lucrări de îmbunătăţiri

funciare, sau prin înlocuirea unor culturi. Spre exemplu, prin asanarea mlaştinilor, reoxidarea

sulfurilor de fier determină formarea acidului sulfuric liber - nociv prin sine însuşi - şi crearea unui

exces de aluminiu şi mangan. Un exces toxic de aluminiu a apărut şi în solurile landelor Gasconiei,

când s-a încercat înlocuirea pinilor maritimi - insensibili la aluminiu - cu porumb. Remediul la care

s-a recurs a fost tratarea masivă cu amendamente calcaroase. Aceasta a agravat însă carenţa de zinc,

care a trebuit să fie suplinită printr-un aport de sulfat de zinc şi seria consecinţelor nu se opreşte la

această secvenţă. Intervenţiile din această categorie îşi ating pe căi destul de complicate scopul

propus şi produc uneori efecte contrare celor dorite. Ele fac şi trecerea către alte forme de influenţă

antropică asupra solului, adesea extrem de puternice, care determină degradarea şi poluarea lui.

Astfel, complexitatea sistemică a genezei şi evoluţiei solului, relaţiile interactive ale fiecăruia

dintre elementele implicate în aceste procese explică atât capacitatea de "răspuns" multiplu faţă de

orice schimbare a contextului pedogenetic şi evolutiv, cât şi vulnerabilitatea sa multiplă,

moştenirile însemnând nu numai caractere utile, ci şi sensibilităţi şi duşmani.

In accepţiune completă, degradarea solului presupune decăderea lui sub nivelul calităţilor

naturale şi al celor dobândite. Uneori termenul are în vedere însă numai deteriorarea însuşirilor

fizice (spre exemplu a structurii) şi a integrităţii profilului, vizând în special efectele eroziunii,

alunecărilor de teren şi ale unor acţiuni mecanice neraţionale. Poluarea este înţeleasă, de regulă, ca

formă de agresiune asupra compoziţiei chimice şi biologice a solului, prin aport accidental sau

deliberat de substanţe organice şi anorganice. In realitate, erori ale programului de fertilizare,

reducerea cantităţii de humus, calitatea deficitară a apelor de irigaţii, acidifieri, alcalizări, salinizări

ş.a., toate de natură chimică şi biochimică, produc în acelaşi timp şi degradarea agregatelor

structurale. În felul acesta, separaţia netă a celor două forme de agresiune nu este totdeauna posibilă

şi corectă. Totuşi, în mod evident, agrotehnica agresivă, cu maşini grele, utilizate indiferent de

starea de umiditate a solului, compactările la suprafaţă prin trafic abuziv, tehnologii de irigaţie

neadecvate tipului de sol, compactările de tip hardpan, păşunatul abuziv, rotaţii inadecvate ale

culturilor ş.a. determină în mod clar degradarea fizică a solului (tasat, compactat, spălat de apă şi

spulberat de vânt în proporţie îngrijorătoare: 1.964.000.000 ha, reprezentând 24% din suprafaţa

icumenei, de pe care fenomenele naturale îndepărtează anual 9,5 miliarde tone de sol, iar utilizarea

neraţională 23 miliarde t). Indirect, acelaşi tip de degradare se produce prin intermediul alunecărilor

de teren declanşate sau amplificate pe cale artificială, care decapitează solul, amestecă orizonturile,

dezorganizează complexul aero-hidric etc. Tot cu efecte de degradare fizică a solului, prin

decapitare sau îngropare sub halde (de steril, de produşi solizi de ardere, de resturi de materiale

din construcţii şi demolări, de gunoi menajer sau dejecţii animale) încep şi exploatările la zi şi în

subteran, forajele, termoficarea pe bază de cărbune, stocajele din siderurgie, lucrările de fundaţii,

salubrizarea urbană şi depunerile necontrolate de gunoi, zootehnia organizată deficitar ş.a. Multe

dintre acestea însă îşi prelungesc în fază chimică efectele negative, deoarece conţin (sau produc)

substanţe toxice sau radioactive, au în compoziţia chimică elemente sau combinaţii active, care

interacţionează, sau care în contact cu apa şi aerul se transformă în agresori chimici care migrează

prin infiltraţii în tot profilul solului. Cele mai rapide efecte poluante le au însă deversările de lichide

poluate direct pe sol, sau pătrunse în sol din freaticul poluat, din râuri poluate - la inundaţii, din

reţele de canalizare defecte, din bazine de colectare a dejecţiilor animale lichide, din iazuri de

decantare, din tancuri de produse chimice - prin accidente sau avarii, din conducte de produse

petroliere ş.a. La fel de rapid se regăsesc în sol şi poluanţii emişi în atmosferă şi vehiculaţi de vânt

şi precipitaţii. Nu sunt însă mai puţin periculoase substanţele chimice introduse deliberat în sol, prin

chimizarea excesivă şi neselectivă a agriculturii şi prin fertilizări inadecvate cu nămoluri de

epurare. Astfel, în mod frecvent, solul este o etapă intermediară - şi foarte sensibilă - pe parcursul

fenomenului general de poluare. In diferite stadii de evoluţie, încorporaţi în complexul argilo-

humic, solviţi, integraţi în metabolismul organismelor vii specifice etc. în sol se află compuşi ai

sulfului, fluorului, combinaţii organo-clorurate şi organo-mercuriale, produşi fotochimici (nitrat de

peroxiacetil, hidrocarburi saturate, acizi organici, oxizi de azot), metale grele (plumb, zinc, cupru,

cadmiu, nichel, crom, arsen, bor, cobalt ş.a.), izotopi radioactivi ai stronţiului, iodului, cesiului,

bariului, uraniului ş.a., germeni patogeni (bacili, coci, vibrioni, virusuri), spori etc. precum şi paturi

germinative ideale, din reziduuri industriale supernutritive (din industria laptelui, a legumelor şi

fructelor ş.a.), din deşeuri menajere etc.

Caracterul derivat al prezenţei solului în geosistem nu neagă şi nu diminuează capacitatea sa

interactivă. Spre exemplu, fără ca determinări cantitative precise ale implicării sale în geneza şi

evoluţia reliefului să fi fost realizate, se ştie totuşi că, în absenţa unui înveliş vegetal, ca şi rocile

nesolificate, solul este o sursă de material uşor antrenabil de către ape şi vânt, pe seama căruia se

acumulează depozite superficiale sub formă de glacisuri coluviale, sau sub formă de fracţiune fină

în conurile de dejecţie, în grinduri şi terase fluviale, în plaje. De asemenea, odată format, solul

influenţează raporturile aero-hidrice locale, implicându-se în echilibrul scurgere-infiltraţie şi

participând astfel la procese geomorfologice importante, atât pe versanţi (ablaţie, ravenare,

eroziune torenţială, alunecări de teren, solifluxiune, creeping), cât şi pe interfluvii sau în şesuri slab

înclinate ori plane (sufoziune). Astfel, deşi în geneza complexelor morfologice rezultate din aceste

procese solul nu pare a fi prezent, elementul motrice al proceselor respective - apa - este

condiţionat şi de grosimea profilului de sol, de caracteristicile bio-fizico-chimice şi fizico-

mecanice ale orizonturilor sale etc.

In acelaşi fel, după cum reiese în bună măsură şi din analiza condiţionării pedogenetice de

ansamblu, după formarea sa, solul are un rol esenţial în existenţa lumii vii. Deşi sunt

implicate determinant în pedogeneză şi în menţinerea echilibrului solului, cu excepţia celor

acvatice organismele vii sunt, direct sau indirect, dependente de sol. Aspectul esenţial al acestei

dependenţe este de natură trofică : în absenţa solului ca proto-sursă de nutriţie, deşi sunt capabile de

bio-conversie a energiei solare, plantele terestre n-ar putea să existe. Fără acestea, sursa vitală de

material plastic pentru restul sistemelor vii nu s-ar mai putea realiza decât în ape şi, desigur, lumea

vie în geosistem ar fi alta, oricum mai săracă sub aspectul biodiversităţii. Prin efecte interactive

transmise, la fel de sigur, întregul geosistem ar fi diferit (aşa cum a fost de altfel înainte de apariţia

vieţii, sau înainte de extinderea vieţii din ape pe uscat). Filiera de nutriţie a dependenţei

vieţuitoarelor terestre de sol nu se limitează însă la acest aspect esenţial, deoarece datorită

complexităţii sale solul diversifică foarte puternic influenţa respectivă. In acest sens, grosimea,

textura, structura şi gradul de tasare, temperatura, umiditatea, compoziţia chimică şi reacţia

chimică a solului, cantitatea de aer şi compoziţia chimică a aerului din sol, cantitatea totală de

substanţe nutritive ş.a. condiţionează ritmul ciclurilor vegetative, cantitatea de apă disponibilă,

dinamica biologică internă ş.a., distribuţia spaţială a diferitelor asociaţii vegetale şi animale,

determinând şi importante adaptări morfo-fiziologice. Astfel, spre exemplu, când pe roci dure solul

abia începe să se formeze, numai alge şi licheni pot sintetiza substanţe nutritive. Pe solul mai

evoluat, dar rămas încă destul de subţire, al stâncăriilor, nu se pot încă instala decât muşchi şi unele

plante chasmofile. Solurile cu textură grosieră, bine structurate, netasate impun înrădăcinări mai

adânci şi atrag/grupează plante capabile să-şi asigure apa necesară chiar în cazul unei porozităţi

drenante mari. Solurile afânate, uscate şi calde sunt mult mai active din punct de vedere biologic şi

astfel permit germinarea mai timpurie, favorizează creşterea capacităţii de absorbţie a rădăcinilor şi

extinderea arealelor unor specii tipice pentru regiuni mai calde. Ele asigură chiar o densitate mai

mare a organismelor aflate la limita lor climatică, prin comparaţie cu solurile cu textură fină, umede

şi reci. In solul propriu-zis, oscilaţiile regimului termic, ca şi ale celui hidric determină migraţii pe

verticală ale unor forme de viaţă, iar umiditatea totală disponibilă este unul dintre cei mai

puternici factori favorizanţi/restrictivi pentru viaţa din sol şi pentru cea pe care el o întreţine

în spaţiul subaerian. Solurile cu textură fină, cele cu structură prismatică, lamelară induc un tip

specific de hidrostabilitate şi o vegetaţie caracteristică, forestieră, de răşinoase sau de mangrove, ori

de tundră, total diferită de cea xerofilă sau heliofilă, de pe soluri cu textură grosieră sau mijlocie,

bine aerate, uscate. Grosimea şi raporturile solului cu apa definesc importanţa sa pentru lumea vie

şi pe filiera habitatului (adăpost şi teritoriu), determinând adaptări de importanţă vitală ale

animalelor. Astfel, există mii de specii de coleoptere, lepidoptere, gasteropode, reptile, păsări şi

mamifere mici petrofile şi petrobionte. Scoase din habitatul lor nu-şi mai găsesc hrana tipică, nu

mai au adăposturi, nu se mai pot apăra de predatori, nu se mai pot înmulţi. In acelaşi sens, multe

mamifere ierbivore au organele locomotorii adaptate strict la tipul de sol (substrat) pe care se

deplasează: solul compact, uscat, dur, chiar pietros a indus, ca formă de protecţie, copite mici şi a

redus numărul de degete al unor păsări de savană; solurile afânate sau umede din ecotopuri

nisipoase sau mlăştinoase sunt parcurse de animale cu copite mari. In general, imparicopitatele

trăiesc în stepe, deşerturi pietroase, pe stâncării, în timp ce paricopitatele parcurg distanţe imense

prin mlaştini, păduri cu sol umed, zăvoaie.

In ceea ce priveşte rolul biologic al compoziţiei chimice a solului, el este exprimat în modul

cel mai clar de gruparea plantelor în asociaţii adaptate cantităţii şi accesibilităţii elementelor

nutritive (gradului de saturaţie în baze). In sensul acesta, troficitatea diferită explică prezenţa

pineto-sphagnetelor şi în general a unei flore oligotrofe, de humus mor (Drosera, Calluna ş.a) pe

soluri foarte slab mijlociu saturate în baze, a unor asociaţii de labiate, cyperacee, crucifere

(sovârv,rogoz,dentaria) pe soluri mijlociu foarte bine saturate şi a unor asociaţii de rubiacee,

aristolochiacee, aracee, labiate şi borraginacee (vinariţă, pochivnic, rodul pământului, jaleş,

capul şarpelui, rugină, sânziene), cotate ca eu- mega- şi respectiv euritrofe, pe solurile cu

saturaţie maximă în baze. In timp, dominanta chimică naturală a solurilor a indus unor plante mai

tolerante adaptări morfo- fiziologice specifice, încât ele sunt acum absolut dependente de aceste

soluri. Spre exemplu, bogăţia de azot a solurilor din prejma aşezărilor, a păşunilor ş.a. a determinat

comportamentul nitrofil al unor plante ruderale ca urzica, bozul, loboda, murul, ştevia-de-stână

ş.a.), solurile formate pe roci bogate în carbonaţi atrag plante calcifile (floare de colţ, papucul-

doamnei, garofiţă de munte, peliniţă, păiuş), solurile bogate în silice (acide) sunt preferate de

plantele silicicole (unele specii de rogoz, rugină, salcia pitică, genţiana albastră ş.a.). Specializarea

bio- lito-chimică este uneori atât de avansată şi precisă, încât specii ale aceluiaşi gen, spre exemplu

bujor-de- munte, sunt strict fie calcifile (Rh. hirsutum), fie silicicole (Rh. ferrugineum). Solurile cu

exces de săruri solubile de sodiu şi magneziu sunt, de asemenea, preferate de anumite

chenopodiacee cu structură halomorfă (sărăţica, ghirinul, ciurlanul), sau tolerate mai mult sau mai

puţin de către o serie de halofite din genurile Statice, Tamarix, Cressa, Artemisia. O adaptare

specifică, până la dependenţă, este caracteristică şi faţă de microelementele chimice din sol (B, Cl,

Co, Zn, Cu, Mn ş.a.) deşi, cantitativ, necesităţile plantelor în acest sens sunt reduse. Viola

calaminaria, Armeria elongata sunt zincofile; magneziul rezultat în unele soluri din hidroliza

silicatului prezent în serpentinite şi dolomite este căutat de către unele ferigi, specii de Myosotis, de

Armeria, de saxifragacee; unele plante indică prezenţa cuprului în substrat (specii de

Haumaniastrum, de Becium) sau a seleniului (specii de Astragalus). Animalele din diferite

ecosisteme, îşi acoperă necesarul biochimic prin intermediul plantelor pe care le consumă, solul

fiind astfel rezervor vital şi pentru ele. Spre exemplu, ierbivorele nomade evită carenţa de potasiu

consumând periodic plante halofile şi o serie de coleoptere sunt însele halofile; în ecosistemele

formate pe substrat şi sol carbonatic abundă organisme cu cochilie, moluşte şi gasteropode;

anemiile severe ale unor animale domestice n-au putut fi tratate decât cu zincul (component al

enzimelor respiratorii), fierul, cuprul şi cobaltul (constituenţi ai hemoglobinei) care lipseau în

solurile de pe care se recoltaseră furajele respective. Extrem de importantă pentru diferite forme de

viaţă vegetală şi animală este şi reacţia chimică a solului. Variabilitatea raportului dintre

concentraţia ionilor de hidrogen şi de radical oxidril în complexul adsorbtiv al solului şi în soluţia

sa construieşte un echilibru optim al fondului nutritiv accesibil în jurul unui punct neutral, ceea ce

conferă solurilor respective capacitatea de a întreţine o gamă variată de organisme. Majoritatea

plantelor de cultură (grâul, orzul, sfecla ş.a.), de fâneaţă (păiuşul de livadă, trifoiul roşu ş.a.), multe

plante de pădure (rodul pământului, pochivnicul ş.a.) şi animalele din biocenozele respective sunt

neutrofile. Oscilaţiile valorice faţă de punctul menţionat induc însă reacţii acide sau bazice care,

fără a exclude capacitatea nutritivă, o reduc însă proporţional cu mărimea amplitudinii oscilaţiilor

respective şi determină adaptări stricte ale unor organisme (stenoionice) la aciditate sau bazicitate.

Tipice pentru soluri acide sunt afinul, iarba neagră, în general plante din biocenoze subalpine şi

alpine, unele oligochete, organisme acidifile specializate, care nu rezistă pe soluri cu altă reacţie. O

expresie extremă a adaptării la sol acid sunt oxilofitele de tinov oligotrof care, pe lângă restricţia

de reacţie, au fost obligate să se adapteze şi la cea de secetă fiziologică, recurgând la simbioze

(micotrofe), sau devenind carnivore, pentru asigurarea cantităţii necesare de azot (spre exemplu,

roua cerului). In segmentul opus al dependenţei de reacţia solului se află organisme bazifile, în

general din biocenoze de stepă (lucernă, păpădie ş.a.), dar şi din păduri (trepădătoarea), sau de pe

stâncării calcaroase. Alte organisme (euriionice)au toleranţă remarcabilă faţă de reacţia solului

(coada şoricelului, troscotul, viţelarul, dintre viermi - râma ş.a.). Acestor posibilităţi de influenţă

biochimică li se adaugă şi compoziţia chimică a aerului din sol, întotdeauna diferită faţă de cea a

aerului atmosferic, cu mai mult dioxid de carbon decât oxigen pe măsură ce textura este mai fină şi

adâncimea mai mare şi cu o pondere însemnată a gazelor provenite din descompunerea materialului

organic

Deşi indirect, solul acţionează decisiv asupra omului, de la nivelul necesităţilor sale vitale

individuale, până la structuri şi relaţii funcţionale esenţiale ale întregului sistem social-economic.

De-a lungul întregului proces de hominizare, ca şi după conturarea speciei, necesităţile umane de

hrană au fost acoperite prin valorificarea unor potenţialităţi naturale care presupuneau participarea

legică a solului. Culegător, pescar şi vânător, apoi agricultor, omul a rămas mereu destul de

dependent de sol, deşi progresul tehnicilor agricole l-a eliberat succesiv de multe restricţii

pedologice naturale. Chiar şi de la acest nivel însă, dacă se au în vedere dificultăţile, costurile,

eficienţa limitată în timp, efectele secundare nedorite şi păgubitoare pe termen lung ale unor tehnici

curente de ameliorare şi valorificare cât mai rentabilă a solurilor, "relaxarea" controlului pedologic

natural este, în realitate, mult mai modestă. În plus, distribuţia spaţială inegală a învelişului de sol,

disparităţile spaţiale ale fertilităţii sale naturale, ca şi capacitatea restrictivă a altor factori naturali

(implicaţi în pedogeneză, sau limitativi pentru necesităţile cultivării plantelor ori ale creşterii

animalelor) accentuează dependenţa menţionată. Aceasta se complică încă mai mult pe filiera

relaţiilor demografice, sociale şi economice caracteristice organizării şi desfăşurării activităţilor

agricole. Astfel, raporturile complexe între potenţialul productiv al suprafeţelor cultivabile şi

creşterea demografică accelerată, între specificul genetic-evolutiv al solurilor şi specificul

structurilor agrare (morfologie agrară, sisteme de cultură ş.a.), între vulnerabilitatea complexului

pedogenetic şi presiunea umană ş.a.m.d. demonstrează permanent capacitatea interactivă

(sistemică) a solului. Prin intermediul acesteia, el poate să determine sau să modifice

comportamente şi relaţii sociale şi economice, implicându-se în aspecte esenţiale ale existenţei

umane. Premisele naturale şi motivaţia socio-profesională a lumii rurale din toate timpurile

presupun cu stricteţe solul.

În expresie concretă, fără exagerarea deterministă a rolului condiţiilor pedologice, marile

regiuni agricole de astăzi sunt totuşi marcate în distribuţia, dimensiunile lor, în tipologia sistemelor

de cultură ş.a. de specificul complexului pedogenetic şi de solurile rezultate, cu toate proprietăţile

lor fizice, chimice şi biologice, capabile să asigure o anumită fertilitate naturală şi să impună un

anumit nivel al investiţiilor pentru menţinerea sau ameliorarea ei. Definite, în general, pe baza unor

mari categorii morfo-pedo-climatice regiunile respective produc cantităţi imense de substanţă

alimentară sub formă de cereale, legume, fructe, lapte, carne etc. Acestea sunt realizate în cele mai

diferite sisteme de policultură şi zootehnie intensivă din marile câmpii aluviale (în general pe

fluvisoluri, phaeoziomuri, cernoziomuri, castanoziomuri), de policultură combinată cu specializări

viti-pomicole şi creşterea animalelor din ariile de platouri, munţi şi coline de mică altitudine (în

general pe soluri cambice şi luvisoluri), de policultură subzistenţială şi zootehnie specializată pe

platourile şi în depresiunile situate la altitudine (pe soluri brune acide, spodosoluri, leptosoluri ş.a.)

şi de zootehnie specializată în ariile montane înalte (pe umbrisoluri, leptosoluri, planosoluri).

Variabilitatea tipurilor de sol diversifică însă mult corelaţia prezentată. Spre exemplu, marea

productivitate agricolă a unor câmpii din Asia de Sud-Est este susţinută şi de fertilitatea deosebită

a unor andosoluri; agricultura ecuatorială şi subecuatorială din Amazonia, bazinul bazinul

fluviului Congo ş.a. este minată de fertilitatea redusă şi vulnerabilitatea ferralsolurilor ; lucrările

agricole dificile pe soluri vertice reduc mult randamentul culturilor în Podişul Ethiopiei, în Podişul

Deccan ş.a.m.d. Însemnătatea solului pentru societatea umană este subliniată şi de

structura investiţiilor din sectorul agricol, în care cele orientate către întreţinerea calităţii solului şi

creşterea fertilităţii sale pot atinge %, în sisteme social-economice avansate. Acolo unde nivelul

general de dezvoltare este însă redus şi investiţiile de acest gen sunt infime, sau se întrerup pe

durate mari, cultivarea solurilor (chiar a unora dintre cele mai fertile) determină scăderea accelerată

a potenţialului agro-productiv. Bilanţurile agricole sunt astfel deficitare, importurile de produse

alimentare devin obligatorii, modificarea respectivă a importurilor implică restructurări ale altor

aspecte ale producţiei şi schimburilor, se creează premise noi, nu totdeauna favorabile, ale ocupării

forţei de muncă, în mod frecvent scade sensibil valoarea produsului intern brut. Desigur, o

multitudine de factori economici, demografici, sociali ş.a. specifici structurilor în cauză, ori

conjuncturilor economice participă la apariţia şi dezvoltarea consecinţelor menţionate, dar la

originea lor se află specificul natural al solurilor, suprasolicitat fără măsuri compensatorii.

2.2 Sistemul biotic

Viaţa, sub toate formele şi la toate nivelurile sale de organizare, este prezentă în geosistem

ca structură subordonată - sistemul biotic, constituit din structuri vegetale şi animale care depind în

mod vital şi specific unele de altele şi care prezintă o mare variabilitate spaţială. Ierarhizările

sistemice extrem de fine şi de complicate din lumea vie determină grupări de dimensiuni şi cu

alcătuire foarte diferită, cu funcţionalitate proprie, de la moleculă, celulă, ţesut, organ, organism,

până la populaţii, specii, biocenoze şi ecosisteme.

Pe lângă relaţiile interactive puternice şi extrem de însemnate cu structurile sistemului

abiotic, orice structură vie, şi cu atât mai mult cele complexe, îşi datorează coerenţa şi viabilitatea

în primul rând unor relaţii de natură biologică, interne sau externe, ale diferitelor forme de viaţă pe

care le includ. Ceea ce diferenţiază net aceste legături interactive este nu numai natura exclusiv

organică a elementelor participante, ci şi ritmul rapid al relaţiilor respective, total diferit faţă de cel

al majorităţii interacţiunilor abiotice. Importanţa vitală, amploarea şi ritmurile specifice ale

coexistenţei diferitelor structuri vii impun abordarea simultană a reciprocităţii respective. Astfel,

filiera vitală primordială a t r o f i c i t ă ţ i i situează la baza piramidei alimentare (sau ca primă

verigă a lanţului alimentar) producătorii (organisme autotrofe), fără de care consumatorii primari

(erbivori şi omnivori) n-ar putea exista, la rândul lor aceştia fiind de necesitate vitală pentru

consumatorii secundari (carnivori). În felul acesta se constituie cantitatea totală de biomasă,

vegetală şi animală. Resturile organice, produsele de metabolism incomplet, deşeurile sunt preluate

şi transformate biochimic şi prin procese abiotice, reintegrându-se în nutriţia producătorilor primari

ş.a.m.d. Viabilitatea structurilor vii respective presupune însă capacitatea lor de a controla

permanent raporturile comunitare cu potenţialul trofic al teritoriului ocupat. Intre factorii de

control respectivi, deosebit de active sunt competiţiile inter- şi intraspecifice, în absenţa cărora s-ar

produce o extincţie generală, datorită unor natalităţi şi proliferări nestăvilite, care ar determina

epuizarea ireversibilă în timp util a resurselor de hrană. In alte condiţii, generate de un ansamblu

biotic/abiotic mai puţin ofertant, controlul raporturilor trofice cu ambianţa se realizează prin

simbioză, total opusă competiţiei, dar cu aceleaşi rezultate benefice. Alte relaţii trofice sunt

mutuale, sau îmbracă forma parazitismului, ori presupun comensalisme. Unele forme de viaţă sunt

vectori consacraţi ai altor forme sau cel puţin contribuie, activ sau pasiv, la înmulţirea şi

răspândirea acestora (relaţii f o r i c e). Resturi de plante şi peri de animale se regăsesc în cuiburile

păsărilor, în adăposturile unor animale mici, sau ale mamiferelor de talie mare (relaţii f a l o r i c

e). Nu în ultimul rând, o serie de organisme există într-un anumit areal datorită prezenţei altora, pe

care îşi constituie un teritoriu şi care le furnizează şi substanţa nutritivă necesară (relaţii s p a ţ i

a l e). Rezultate foarte complexe ale interacţiunilor intraspecifice sunt formele de coexistenţă

gregară şi mai ale socială, la diferite niveluri de coordonare, ale unor organisme animale.

Extrem de importante sunt relaţiile interactive ale comunităţilor vii vegetale şi animale cu

omul, ca individ biologic şi cu societatea umană. Datorită naturii sale cel puţin duale, omul

determină interferenţa spaţială şi interacţiunea organică a sistemului biotic cu cel social-economic.

Absolut diferite prin natura lor organică faţă de componentele şi structurile abiotice ale

geosistemului, dar atât de apropiate de om, comunităţile vii l-au precedat însă cu mult, l-au inclus

în cele mai recente forme de evoluţie, i-au transmis "tiparul" structural şi funcţional esenţial şi

continuă să-i asigure necesarul nutritiv de proteine, grăsimi şi hidraţi de carbon. Pe lângă substanţa

alimentară obţinută din cultura plantelor, sunt consumate încă frecvent fructe, seminţe, frunze,

ierburi, muguri, tulpini tinere provenite din flora spontană, ca şi peşte şi alte organisme de apă,

carne de vânat, miere de la albinele sălbatice. De asemenea, această lume vie mai oferă încă baza

materiei prime pentru îmbrăcăminte, prin textilele naturale, piei, blănuri. In acelaşi fel,

combustibilii utilizaţi sunt fie forme directe de vegetale (lemn, diverse tulpini etc.), fie acumulări

ale unor mase de substanţă de origine vegetală şi animală, care au generat combustibili (petrol,

cărbuni, gaze naturale). In unele regiuni lemnul constituie principalul material de construcţie, de el

fiind legate adevărate civilizaţii. In acelaşi timp, lemnul reprezintă şi o importantă rezervă de

materie primă pentru industria celulozei şi a hârtiei, pentru industria chimică şi farmaceutică ş.a.

Nu în ultimul rând, prin fotosinteză organismele vegetale asigură echilibrul ponderal al compoziţiei

chimice a atmosferei care se mai menţine încă, pe această cale, în limite favorabile vieţii umane. O

serie de implicaţii climatice de amploare regională şi chiar generală ale marilor formaţiuni vegetale

forestiere definesc şi mai complet această formă a însemnătăţii comunităţilor vii pentru societatea

umană. In general, sub aspect economic, nu există practic nici un ecosistem a cărui biomasă să nu

fie interesantă pentru om, chiar dacă ea se realizează în condiţii restrictive şi este săracă. Astfel,

spre exemplu, în cadrul relaţiilor intra- şi intersistemice, în afara vegetaţiei forestiere, asociaţiile

erbacee din stepe, prerii, savane, tundre, pajişti alpine (uneori întrepătrunse cu arbori în silvostepe,

silvotundre, savane cu arbori) sunt folosite ca păşuni pentru o serie de animale care, în economiile

rurale cu caracter extensiv, asigură o mare parte din substanţa alimentară necesară, sau reprezintă o

forţă de tracţiune încă importantă: ovine, caprine, cabaline, reni (în tundră), iak (pe podişurile înalte

ale Asiei Centrale), bovine (pe păşunile mai umede), bubaline(în Asia sudică şi în nordul Africii),

cămile (în zonele aride din nordul Africii, Asiei Centrale şi de Sud-Vest) etc. Alte asociaţii

ierboase, situate în zone mai umede decât precedentele, sunt preferate ca fâneţe, deoarece oferă o

cantitate mai mare de masă verde şi asigură astfel furaje pe durata sezonului neproductiv,

favorizând şi o creştere mai intensivă a animalelor. Însemnătatea economică a animalelor creşte

însă considerabil datorită specificului selectiv al hranei lor vegetale (plante care nu se folosesc în

alimentaţia umană), datorită posibilităţii de furajare cu deşeuri din industria alimentară, precum şi

datorită adaptabilităţii lor la condiţii climatice dure (renul, în tundră; cămilele, ovinele, caprinele,

cabalinele, în semideşerturi şi chiar în deşerturi).

Structura şi funcţionalitatea diferitelor ecosisteme din regiunile locuite comportă însă şi

existenţa unor forme de viaţă vegetală şi animală, asociaţii, biocenoze care nu favorizează viaţa

umană şi care, uneori, reduc masiv sau compromit integral randamentul unor activităţi productive,

în special agricole. Spre exemplu, fie în evoluţie naturală, fie stimulate prin efecte secundare ale

antropizării, o serie de plante rezistente la condiţii climato-zonale nefavorabile, puţin pretenţioase

faţă de sol şi cunoscute sub denumirea generică de buruieni pot concura şi exclude din competiţie

plantele de cultură, pot invada păşunile şi fâneţele, pot utiliza cu maximum de eficienţă resursele

nutritive ale solului, fără a reintroduce în circuitul pedo-biochimic o masă organică echivalentă.

Unele organisme vegetale sunt însă direct dăunătoare, provocând boli grave celor cultivate, un

exemplu bine cunoscut fiind cel al manei viţei-de-vie, o criptogamă deosebit de agresivă. In acelaşi

fel, diverse forme de viaţă animală reduc drastic recoltele şi productivitatea şeptelului. Insecte,

păsări, mamifere, aflate în habitatele lor naturale sau redistribuite prin extinderea antropică a

arealelor, consumă enorm, specific sau neselectiv, plante de cultură, biomasă spontană ş.a. Datorită

numărului lor imens şi voracităţii aproape neegalate în regnul animal, cele mai distrugătoare sunt

lăcustele. În unii ani ai ciclului lor evolutiv, se grupează în nori imenşi care pot ocupa la sol o

suprafaţă de 500.000 ha, deplasându-se cu aproximativ 40 km/h şi înglobând, desigur, o foarte mare

cantitate de masă vie. Ţinând seama de faptul că o insectă poate consuma o cantitate de substanţă

mai mare de 8-10 ori decât masa proprie, se poate aprecia dimensiunea catastrofală a pagubelor

produse prin asemenea invazii. Deşi au fost combătute, în Africa de nord, Arabia Saudită, Iran,

Pakistan etc., ele continuă să existe, fiind extrem de dăunătoare. Au fost eradicate însă în Asia

Centrală fostă sovietică, ceea ce a sistat avansarea spre nord. Alte insecte care provoacă pagube

mari sunt gândacul de Colorado şi filoxera, primul afectând integral culturile de cartof, iar cea de a

doua (adusă accidental din America) fiind responsabilă de marea distrugere a viilor europene în

secolul XIX. Rozătoarele sunt foarte păgubitoare în zona cerealieră a stepelor şi în regiunile de

cultură a orezului. Iepurii distrug culturi legumicole, plante tinere şi păşuni. Dintre păsări, vrăbiile

păgubesc mult orezăriile, iar ciorile sunt un adevărat flagel al culturilor de cereale şi de floarea-

soarelui. În India, maimuţele consumă o cantitate de substanţă alimentară aflată în culturi,

echivalentă necesarului a 120.000.000 locuitori. Calcule estimative arată că datorită dăunătorilor se

pierde anual aproximativ 35% din volumul total al producţiei agricole (500.000.000 t cereale,

600.000.000 sfeclă şi trestie de zahăr, 130.000.000 t cartofi etc.). Insectele produc pagube de

aproximativ 26.000.000.000. $/an, bolile plantelor - 25.000.000.000 $/an, rozătoarele -

4.000.000.000 $/an.

Consecinţe foarte grave asupra sănătăţii umane are acţiunea patogenă a unor

microorganisme care produc boli endemice. Perfect adaptate unor condiţii geografice specifice,

aceste forme de viaţă creează şi întreţin veritabile complexe patogene. Există astfel, spre exemplu,

complexul patogen al bolii somnului, provocată de protozoarul Trypanosoma gambiense, al cărui

vector este musca tse-tse. Spaţial, acest complex include pădurea ecuatorială şi pădurile galerii din

Africa subecuatorială, adaptarea foarte avansată a agentului patogen şi a vectorului său menţinând

boala în arealul forestier şi limitând astfel extinderea ei spre nord şi sud. Corespunzător acestui

complex, în America de Sud face numeroase victime o altă trypanosomiază, boala chagas. Pe lângă

trypanosomiaze, în complexul patogen al pădurilor ecuatoriale amazoniană şi congoleză se

manifestă endemic şi febra galbenă (provocată de un virus transmis de ţânţarul Aedes),

ankylostomiaze, forme acute de malarie, bilharzioze. Cu ape calde şi murdare, India şi Indochina

creează complexe patogene de holeră şi malarie; Indochina este un focar de răspândire a leprei;

zonele aride din Asia Centrală şi de Sud-Vest sunt focare de răspândire a ciumei, provocată de

Yersinia pestis, purtată endemic de şobolanii din deşerturi şi stepe, transmisă prin purici. Europa

temperată şi America de Nord temperată sunt domenii specifice ale unor boli ale aparatului

respirator şi boli sociale, agresivitatea agenţilor patogeni respectivi fiind întreţinută de formarea

unor tulpini rezistente, iar răspândirea rapidă fiind stimulată de evoluţia gradului de urbanizare, de

capacitatea polarizantă a acestor regiuni puternic dezvoltate şi de relaxarea până la anulare a unor

norme de conduită socială. Alteori agresivitatea menţionată este potenţată de adaptabilitatea

excepţională a vectorului. Spre exemplu, ţânţarul din genul Anopheles, purtător al protozoarului

Plasmodium vivens, poate atinge, spre nord, Cercul Polar, iar în altitudine este răspândit din delte şi

câmpii aluviale umede, până la peste 3.000 m în ariile montane din climate calde, provocând

diferite forme de malarie.

In ansamblu, de la vegetaţia spinoasă de pustiu şi până la pădurile ecuatoriale şi temperate

masive, de la microorganismele patogene, fauna din sol, biomasa acvatică din largul mărilor şi până

la cea din zone de convergenţă oceanică, din stepe, savane şi păduri, atât sub forme şi structuri

naturale, cât şi sub forma vegetaţiei cultivate şi a marilor efective de animale domestice,

comunităţile vii influenţează puternic existenţa societăţii umane, uneori până la forme de

dependenţă aproape absolută. Situaţiile respective, generale în perioade mai îndepărtate, sunt şi

astăzi caracteristice pentru grupuri de populaţie care trăiesc în regiuni izolate, greu accesibile, sub

climate extreme.

Dependenţa omului şi a societăţii umane de comunităţile vegetale şi animale nu este însă

absolută, în sens determinist. Coexistenţa sistemică a antrenat întotdeauna (şi a amplificat, pe

măsura progresului tehnic) influenţe antropice puternice asupra restului lumii vii. In afara

consumului "pasiv", prin cules, vânat şi pescuit (activităţi de subzistenţă curente şi astăzi în viaţa

pigmeilor din pădurea ecuatorială a Africii, a hotentoţilor din Africa de Sud, a eskimoşilor din

extremul nord, a unor grupuri de amerindieni din pădurea nord-americană), modificări masive s-au

produs prin introducerea unor specii de plante spontane în culturi, prin schimbarea repartiţiei şi a

structurii multor formaţiuni vegetale, prin domesticire, prin răspândirea animalelor domesticite

până departe de locul lor de origine şi chiar prin modificarea codului genetic al unor forme de viaţă.

Astfel, din principalele focare de cultură a plantelor şi de domesticire, localizate în general în

regiuni permisive sub aspect climato-hidric şi pedologic (arii montane mai umede, din zone altfel

aride, văi fertile şi irigabile ale unor mari fluvii, ţinuturi musonice, regiuni ecuatoriale, arii de stepă

cu păşuni întinse ş.a.), cu ecosisteme bogate şi diversificate, dar şi cu o populare veche, numeroase

genuri şi specii de plante şi animale s-au răspândit şi au intrat în consumul alimentar curent în

regiuni mereu mai îndepărtate şi sub forme din ce în ce mai diferite faţă de strămoşii spontani.

Creşterea rapidă şi masivă a necesarului alimentar a impus cu stricteţe păstrarea şi ameliorarea

productivităţii acestor forme de viaţă utile omului, ca şi grăbirea adaptării lor la condiţii naturale

diferite faţă de cele iniţiale. In felul acesta, prin selecţii succesive, prin manipulare genetică şi prin

consum abuziv, societatea umană a pătruns masiv, frecvent brutal şi păgubitor, în bilanţul general

al biosferei. Au fost modificate puternic nu numai caracteristici biologice individuale (procesul

determinând frecvent reducerea generală a rezistenţei), ci s-au modificat masiv relaţii intra- şi inter-

specifice, ceea ce a schimbat adesea complet ecosisteme întregi, obligându-le să primească

elemente noi3, să piardă prin concurenţă impusă elemente tradiţionale şi bine adaptate, să-şi reducă

biodiversitatea şi vigoarea. Faţă de ritmul natural al extincţiei diferitelor forme de viaţă

(aproximativ 1 specie/50-100 ani, aşa cum se întâmplă încă din era primară), ritmul impus pe cale

antropică este catastrofal de rapid, numai în ultimii 400 de ani dispărând 151 specii de vertebrate

superioare, adică 1 specie/2,7 ani. Uniunea Internaţională a Conservării Naturii estimează că între

1980-2010 se vor fi pierdut 25.000 plante superioare şi că, la nivelul tuturor comunităţilor vii,

vegetale şi animale, în următorii 50 ani vor pieri 30% din numărul total de specii. Printre cele mai

spectaculoase şi periculoase modificări se numără cele impuse pădurii. Din necesitatea creşterii

suprafeţelor de teren agricol (pentru culturi, păşuni şi fâneţe), pentru asigurarea unui volum de

materie primă industrială (necesară în metalurgie, în industria celulozei şi hârtiei etc.), pentru foc

(încălzit şi prepararea alimentelor), dar şi ca urmare a deşertificării, a poluării aerului şi a

incendiilor (produse deliberat sau accidental), numai în deceniul 1980-1990, au dispărut în fiecare

an câte 154.000 km2 de pădure; în deceniul trecut suprafaţa despădurită anual a depăşit 200.000

km2 (din care 50% în Amazonia şi Africa de Vest) şi - dacă acest ritm se păstrează - întreaga

pădure tropicală (10.000.000 km2) poate să dispară în totalitate în următorii 50 de ani. Încercările

de reconstituire (atunci când se fac) nu dau rezultate remarcabile, nici sub aspect bio-vegetal, nici

sub alte aspecte. Spre exemplu, rolul climatic al pădurilor nu poate fi suplinit de nici o formaţiune

secundară, iar monoculturile forestiere echiene (molid, eucalipt etc.) produc o cantitate de masă

lemnoasă, dar nu sunt asociaţii rezistente, capabile de funcţii ferme în geosistem. Degradarea

pădurilor tropicale nu este însă un fenomen singular, multe alte ecosisteme fiind cotate ca

vulnerabile şi puternic agresate: păduri temperate şi boreale din Asia şi America, turbării şi alte

zone umede, ecosisteme costiere (cu biocenozele dunelor litorale şi marile pajişti de fanerogame

marine), ecosisteme fluviale afectate de poluare, toate ecosistemele din ariile dens populate. O

lungă listă a genurilor, speciilor şi asociaţiilor dispărute sau grav ameninţate este în general

cunoscută, dar în mod frecvent eforturile, chiar larg consensuale, nu aduc decât rezultate incerte,

iar multe fenomene sunt ireversibile. Spre exemplu, numeros cu secole în urmă în pădurile

europene, bourul a rămas doar o amintire heraldică, aproape de dispariţie aflându-se şi zimbrul, iar

bizonul (echivalentul său nord-american) rezistând cu numai câteva mii de exemplare, din cele

peste 10.000.000 aflate pe continent la sosirea europenilor. Vânatul abuziv, braconajul, protecţia

selectivă insuficient documentată, introducerea la fel de neavizată a unor specii în ecosisteme

străine, metode agresive şi nespecifice de corijare a erorilor ecologice ş.a. au redus periculos şi

efectivele de lup european, de păsări răpitoare mari (zăganul, vulturul pleşuv ş.a.), de dropie, emu,

leu african, tigru de Bengal, rinocer alb, leopard de zăpadă, ghepard, urs panda uriaş, ursuleţ

marsupial koala ş.a. Chiar în perioada contemporană, când se mizează mult pe conştientizarea stării

grave a ecosistemelor, continuă reducerea alarmantă a unor efective de mamifere marine (balena

albastră, specii de focă, morsă ş.a.), de chelonieni (genuri şi specii rare de broaşte ţestoase), de

corali; dispar sau se reduc drastic chiar efectivele unor elemente de mare interes economic (scoici

perliere, sardelele din Mediterana, codul şi tonul din Atlanticul de Nord, peste 20 specii de peşti din

Marea Neagră, unele salmonide, sturionii). Reducerea numărului de exemplare sub limita asigurării

reproducerii, stocajele biologice de pesticide liposolubile şi de izotopi radioactivi, supravieţuirea

unor exemplare cu capacitate biologică compromisă anunţă perspective sumbre. Numărul de

legături vitale din ecosisteme scade, diversitatea genetică sărăceşte mereu (accentuând şi

vulnerabilitatea plantelor de cultură), dispare baza mecanismelor naturale de redresare,

productivitatea naturală a ecosistemelor (care avea asigurare pe termen lung) scade rapid, iar

trăinicia lor rămâne un deziderat.

Omul, singura formă raţională de viaţă, desfăşoară un program calificat şi susţinut de

reducere a biodiversităţii, reducând astfel asigurarea propriei sale vieţi. Mereu mai conştient însă de

impactul complex, preponderent negativ, pe care îl are aspra restului lumii vii încearcă, mai mult

sau mai puţin eficient, să corecteze, să atenueze, eventual să stopeze formele de acţiune prea

agresive. Principalele obstacole în concretizarea acestei conduite sunt fie de obiectivitate naturală

ori social-economică (necesităţi mereu mai mari de hrană, insuficienţe tehnologice în domeniul

resurselor energetice neconvenţionale, disparităţi regionale ş.a.), fie parţial obiective (diminuarea

potenţialului natural utilizabil datorită unor forme de evoluţie spontană, frecvent stimulate sau chiar

declanşate antropic), fie integral subiective (graba tehnologică pentru profituri pe termen scurt,

asimetrii excesive ale distribuţiei produsului intern brut, orgolii regionale, agresivitate, insuficienţă

instituţională ş.a.).

2.3. Sistemul social-economic

2.3.1.Condiţia umană în geosistem

Ascendenţa biologică a fiinţei umane, capacitatea sa psiho-intelectuală (care i-a permis

diversificarea legăturilor interactive în geosistem şi manipularea acestora), specificul social-

economic al existenţei sale şi mobilitatea excepţională, prin comparaţie cu oricare alt element, pe

care a câştigat-o rapid, au stat la baza creării unei structuri sistemice total diferite faţă de cele

naturale, sistemul social-economic. Elementul-cheie al acestui sistem, omul, este el însuşi o

structură care are toate datele fiinţelor vii, necesităţile şi o bună parte a comportamentului acestora,

dar şi datele unei existenţe raţionale, constituită social, creativă, productivă, mereu mobilă,

prelevând, utilizând, transformând, extinzându-şi prezenţa şi acţiunile în toate sensurile şi din ce în

ce mai rapid. Astfel, omul este nu numai creatorul şi elementul motrice al unei structuri noi în

geosistem, impunând legături interactive specifice, dar şi cel care a integrat structuri artificiale în

structuri naturale, determinând interferenţe multiple, diferite de cele spontane, în final diversificând

mult funcţionalitatea geosistemică şi nu întotdeauna în mod benefic. Cu aceste date ale sale, omul

este creaţie complexă şi creator în geosistem, permanent dependent de celelalte structuri, în

permanenţă eliberându-se parţial de ele şi impunându-le prezenţa lui transformantă . El încearcă

astfel să-şi acopere, în primul rând şi pe cât posibil mai bine, necesităţile vitale de a se hrăni, a

avea urmaşi, de a se îmbrăca şi a avea un adăpost. Este mânat însă şi de dorinţe (cele de a cunoaşte

mereu mai mult şi de a crea în mod util fiind absolut benefice), de ambiţii, de spiritul de aventură,

de cucerire şi dominaţie, de rapacitate ş.a. Astfel, istoria prezenţei sale interactive în geosistem este

un şir lung şi complicat de secvenţe complexe, de acţiuni constructive, logice, echilibrate, dar şi

haotice, dezechilibrate, destructive, uneori aproape simultane şi desfăşurate chiar în limitele unor

spaţii restrânse. Este tributul pe care omul îl plăteşte structurii sale complexe şi faptului că nu

reuşeşte să controleze complet şi constant sistemul pe care el însuşi l-a creat : are efective mereu

mai numeroase şi necesităţi mereu mai mari, dar nu ştie-nu poate-nu vrea să echilibreze potenţialul

utilizabil cu producţia-distribuţia-consumul ; doreşte să amelioreze situaţii-stări-conjuncturi, dar

sistemele educaţionale, umanitare, sanitare, politico-diplomatice ş.a. pe care le-a conceput sunt

depăşite mereu de formele şi forţa cu care competiţia se manifestă încă primar, instinctual ş.a.m.d.

"Plata" acestor datorii, derivate din condiţia umană în geosistem, este grea şi adesea inechitabilă.

Uneori echivalează cu preţul propriei fiinţe, al condiţiilor sale de existenţă, al altor fiinţe sau

elemente fără viaţă, ori funcţii ale structurii în care omul a fost creat.

2.3.2. Necesitatea complexă - formă specifică a interacţiunii în sistemul social-

economic

Orice legătură în structurile interactive presupune o marjă de necesitate, înţeleasă ca echivalent al

solicitării specifice (active sau pasive) "adresate" de un element, funcţie sau structură ansamblului

din care face parte. Dacă această solicitare este ignorată sau doar parţial acoperită, în mod sigur

elementul, funcţia, structura în cauză se va modifica, încercând fie să schimbe sursele tradiţionale,

fie să se simplifice/reducă pentru a păstra vechiul tipar, fie să se adapteze la alt tip de relaţii sau de

resurse. Uneori rezistă, alteori este nevoită să dispară (temporar sau definitiv), absenţa respectivă

repercutându-se, desigur, asupra întregului ansamblu. Conform naturii atât de diferite a elementelor

constitutive ale geosistemului, conform funcţionalităţii sale complexe şi multitudinii de structuri

sistemice integrate, cerinţele/necesităţile respective sunt însă extrem de variate şi pentru multe

elemente, funcţii, structuri, termenul necesitate nu este întru totul adecvat sau, cel puţin, comportă

diferenţieri notabile. In sensul acesta, necesitatea/cerinţa de precipitaţii, ca sursă de alimentare a

apelor curgătoare este una diferită de aceea a acumulării masive a sedimentelor în arii de

subsidenţă; necesitatea unui sol de a evolua în condiţii pedogenetice stabile, pentru a atinge

parametrii climato-zonali de fertilitate, diferă de necesitatea apei în celula vie; necesitatea de hrană

a oricărei fiinţe umane este diferită de necesitatea de inserţie, spre exemplu prin atribute

vestimentare, în grupul social, a aceleiaşi fiinţe; necesitatea de încredere, pentru menţinerea şi

fructificarea capitalului social al unei bănci, este altceva decât necesarul de lumină al vegetaţiei

ierboase primare din pădurile de amestec înlocuite molidişuri ş.a.m.d. Reiese clar că, deşi sub

aspectul consecinţelor în funcţionarea sistemelor rolul necesităţilor este asemănător, în sine ele sunt

foarte diferite : dintre cele naturale, unele acţionează ca legi fizice, altele ca legi biologice. Ultimele

pot avea caracter de necesitate absolută (sunt vitale), altele ţin de comportament, de obiceiuri, unele

sunt durabile, altele se înlocuiesc rapid.

Extrem de variate sunt însă necesităţile în sistemul creat de om, unde se regăsesc nu numai

necesităţi vitale (biologice) şi sociale strict obiective, ci şi multe necesităţi derivate din specificul

social-economic al existenţei umane (moştenite, induse, copiate, chiar inventate), acţionând

simultan, cu acuitate diferită şi cu efecte în general stimulative pentru mişcarea complexă în sistem,

fără însă ca acoperirea (ideală) a tuturor să garanteze stabilitate sau echilibru, pe termen lung ori

mediu Spre exemplu, necesitatea de şti cât mai mult, despre cât mai multe, a stimulat cercetarea

ştiinţifică fundamentală, iar necesitatea de ameliorare a randamentului oricărei activităţi a făcut ca,

prin intermediul aplicaţiei, sistemul de cunoaştere umană să nu-şi păstreze starea pe termen lung.

Mai mult (dar şi mai rău), există chiar necesităţi care, alimentate, acţionează ca destabilizatori,

uneori cu o imensă capacitate destructivă. In sensul acesta, necesitatea (indusă) de droguri şi

necesitatea (nemotivată) de venituri imense din comerţul cu arme se acoperă provocând pierderi

imense şi ireversibile, sau numai foarte greu şi doar parţial corectabile. Din punctul de vedere al

dinamicii sistemului social-economic, indiferent de categoria sau nivelul lor de motivare, toate

necesităţile generează însă interacţiuni, motivând astfel o mişcare foarte complexă, profund

transformantă, atât în interiorul sistemului, cât şi în afara lui.

2.3.2. Obiectiv şi subiectiv necesar în sistem. Rezultate utile, efecte nedorite

Grupaţi în comunităţi de tipuri şi dimensiuni extrem de diferite, oamenii sunt răspândiţi

neuniform, dar aproape pretutindeni, pe Pământ. Deşi diferenţe etnice, religioase, culturale,

economico-sociale ş.a. particularizează grupurile umane, sub raportul relaţiilor sociale interne, al

motivaţiilor esenţiale care îi inserează pe membri în comunitate, al necesităţilor specifice fiecărei

categorii de membri, aceleaşi legături dăinuie între partea aptă de muncă şi activă a comunităţii, pe

de o parte, şi cea care din raţiuni de vârstă (şi capacitate psiho-fizică) este întreţinută, pe de altă

parte. În acelaşi fel, o serie de necesităţi vitale, la nivelul oricărei comunităţi şi al întregii societăţi

umane, continuă să mobilizeze populaţia activă, s-o stimuleze în sensul diversificării, optimizării,

dinamizării spaţiale a tuturor activităţilor sale. Chiar dacă formele, dimensiunile, ritmurile specifice

etc. prin care aceste legături şi necesităţi s-au manifestat şi au fost acoperite au variat mult de-a

lungul timpului, chiar în cadrul aceleiaşi comunităţi, ele rămân expresii specifice ale interacţiunilor

din sistemul social-economic.

Astfel, toţi c o p i i i şi t i n e r i i încă inapţi de muncă au drept formă specifică de insert în

sistem un grupaj de necesităţi, de a căror acoperire depinde evoluţia lor psiho-fizică normală, pe

care se va constitui apoi personalitatea lor socială şi socio-profesională. Incepând cu vârsta cea mai

mică, orice copil are nevoia vitală de a avea o familie. Lipsa acesteia va fi resimţită greu,

determinând o evoluţie deficitară, cu formarea unei personalităţi frecvent incomplete, adesea tarate

psiho-afectiv . O marjă mereu mai importantă din dificultăţile de integrare socială, din formele

extreme ale acestor dificultăţi (agresivitate şi violenţă, acte depresive ş.a.) se explică prin absenţa

unei familii, normal constituite, în perioada copilăriei. Deşi această absenţă lasă întotdeauna urme,

în parte ea poate fi suplinită de asistenţa socială. În mod evident, calitatea acesteia condiţionează

dimensiunile consecinţelor absenţei menţionate. O asistenţă socială de bună calitate reduce sensibil

frustrările specifice copilului fără familie, în timp ce simulacrele de asistenţă socială nu oferă decât

o asigurare biologică (aproximativă), personalitatea psiho-afectivă şi intelectuală a celor în cauză

având foarte mult de suferit. O altă necesitate majoră a formării personalităţii umane, începând de

la această vârstă, este de fapt una dublă: aceea de educaţie (multiplă), pe baza căreia se realizează

treptat conştientizarea identităţii proprii, a raporturilor cu ceilalţi membri ai comunităţii din care

face parte (familia, grupul de copii etc.) şi de informaţie, care se manifestă simultan şi prin a căror

acoperire copilul va putea deveni un adolescent inserabil fără şocuri şi traume într-un alt nivel de

vârstă şi responsabilitate socială.

Persoanele de v â r s t a a t r e i a, aproape indiferent de forma şi cuantumul asigurării lor

materiale, au nevoie acută de familie. Întreruperea temporară sau definitivă a activităţii

profesionale, reducerea treptată a capacităţilor fizice, alterarea progresivă a acuităţii senzoriale,

fragilizarea generală a organismului şi reducerea rezistenţei la îmbolnăvire, ca şi la condiţii mai

grele de viaţă etc. induc vârstnicilor o dependenţă avansată, în primul rând psiho-afectivă, de

familie. Situaţiile intrafamiliale conflictuale, decesele congenerilor sau ale celor din generaţia

descendentă, schimbarea/părăsirea definitivă a locului vieţii active ş.a. sunt traume puternice, pe

care numai o atmosferă protectivă, chiar şi în familii de adopţie, sau în instituţii de asistenţă socială

de bună calitate, le poate atenua. O altă necesitate puternic resimţită este aceea de informaţie. In

primul rând, aceasta se datorează tendinţei, nu totdeauna conştientizate, de suplinire a pasivităţii

induse de condiţia specifică vârstei, printr-o conectare cât mai complexă, mai bogată şi mai

actualizată la informaţia venită din sfera vieţii active. Apoi, în mod frecvent şi absolut conştientizat,

este monitorizată informaţia de natură profesională, deoarece încheierea activităţii specializate nu

echivalează cu stingerea interesului pentru domeniul respectiv. Adesea acest segment al necesităţii

de informaţie transgresează chiar sfera profesiei exercitate, mulţi vârstnici informându-se în

legătură cu domenii conexe, uneori total diferite, la care din diferite motive fuseseră nevoiţi să

renunţe în perioada formării lor profesionale sau la începutul vieţii active. Nu foarte frecvent,

conştientizarea unor carenţe educaţionale, ale căror consecinţe au fost resimţite dur de-a lungul

vieţii, conturează şi necesitatea de educaţie. Uneori necesitatea aceasta este direcţionată, spre

exemplu, spre educaţia religioasă, juridică etc. Un factor puternic de reglare a acestor necesităţi ale

vârstei a treia este timpul. Obiectiv, părăsirea vieţii active profesional dilată timpul liber. Subiectiv,

conştiinţa avansării spre sfârşitul vieţii scurtează timpul disponibil şi bătrânii au adesea un insert

febril, grăbit, aparent nejustificat.

In mod evident, asigurarea condiţiilor existenţei acestor categorii de vârstă se bazează,

integral sau într-o măsură însemnată, pe prezenţa şi activitatea a d u l ţ i l o r apţi şi formaţi pentru

muncă. Aceştia sunt însă, la rândul lor, fiinţe umane şi au, desigur, necesităţi specifice. Mult

discutată, ca necesitate spontană sau înţeleasă şi asumată, este aceea de a munci. Indiferent de

speculaţiile mai mult sau mai puţin pertinente pe această temă, aspiraţia unei profesii bine stăpânite,

apreciate social şi rentabile este cvasigenerală în lumea adultă, excepţiile confirmând relevanţa ei.

Concomitent, o personalitate adultă care a evoluat normal resimte puternic necesitatea de a

întemeia o familie, pe care s-o protejeze, căreia să-i dedice rezultatele activităţii sale. De asemenea,

resimte mereu nevoia de a se informa, în primul rând în sens profesional, acoperirea promptă a

acestei necesităţi condiţionând, de altfel, şi nivelul competenţei specifice. In fine, mulţi adulţi

constată că mai au încă nevoie de educaţie şi, "din mers", adesea cu sacrificiile impuse de timpul

disponibil, de regulă insuficient, încearcă să acopere lacune, să diversifice, să îmbogăţească bagajul

educaţional cu care se regăsesc la un moment dat.

Cu aceste necesităţi mai mult sau mai puţin bine acoperite, multe dintre ele acţionând ca

motivaţii, uneori foarte puternice, pe seama resurselor primare, provenite din sectoarele naturale ale

geosistemului ori secundare, rezultate, şi prin intermediul unor mijloace de muncă şi de creaţie,

vârsta a doua a societăţii umane desfăşoară activităţi productive (agricole, industriale), creative

(cercetare ştiinţifică, creaţie culturală) şi servicii (comerţ, transporturi, construcţii, turism,

învăţământ, ocrotirea sănătăţii). In mod evident, în fiecare dintre domeniile menţionate (dar cu

randamente extrem de variabile) se realizează, în primul rând, produsele care au constituit

obiectivul principal, adică cele utile. Prin intermediul lor (sau al valorii lor de schimb) pot fi

acoperite alte necesităţi, care nu mai au un specific de vârstă, ci sunt g e n e r a l u m a n e : cele

vitale de hrană şi apă potabilă, de adăpost, de îngrijire a sănătăţii.

Din existenţa bio-socială a oamenilor din activităţile pe care le desfăşoară rezultă însă nu

numai produse direct utile, ci şi produse secundare, unele utilizabile prin prelucrare ulterioară,

altele inutilizabile (deşeuri), uneori preocupante numai prin masă şi volum, alteori periculoase,

impunând costuri mari pentru neutralizare, sau fiind durabile. In acelaşi fel, acoperirea necesităţilor

general umane generează nu numai confort şi siguranţă, ci şi o serie de produse derivate ale

metabolismului, ale locuirii (uneori în aglomeraţii), ale ocrotirii sănătăţii. Ambele categorii de

rezultate secundare sunt în cea mai mare parte nedorite şi prezenţa produselor respective este o

realitate pe care, prin experienţa dobândită şi transmisă, iar mai târziu prin cercetarea ştiinţifică

fundamentală şi aplicativă, societatea umană a încercat să o reducă mereu şi să o gestioneze cu

maximum de randament. Aceasta a fost şi rămâne o componentă esenţială a bine cunoscutului

obiectiv al rezultatelor maxime, obţinute cu minimum de efort/investiţie.

Pentru realizarea tuturor obiectivelor pe care şi le propune şi acoperindu-şi astfel necesităţile

specifice, acţionând cu multiple motivaţii, extinzând mereu sfera cunoaşterii, creând şi proiectând

pe termene din ce în ce mai lungi şi pentru spaţii din ce în ce mai mari, decupate în modalităţi

extrem de variate şi variabile, societatea umană a avut însă nevoie şi de o organizare, mereu mai

complicată. Exprimată generic prin administraţie, organizarea aceasta impus sisteme specifice de

instituţionaliza-re, de reglementare (ale proprietăţii, utilizării, schimburilor, distribuţiei

veniturilor, impozitării, conservării etc.), de control ş.a. Concepute şi activate pentru a face

posibilă, funcţională, existenţa so-cietăţii umane, sistemele respective, integral artificiale, sunt strict

necesare şi specifice sistemului. Nu înseamnă însă că prezenţa lor activă este integral şi permanent

"confortabilă" în sistem. Spre exemplu, după complexitatea structurală şi diversitatea partenerială

în sistemul social-economic şi în întregul geosistem, administraţia (ca formă/posibilitate de

gestiune şi control) este elementul al cărui comportament frecvent paradoxal ilustrează în modul

cel mai elocvent originalitatea acestui sistem creat de om. In sensul acesta, respectând proporţiile,

în nici un sistem natural mecanismele de autoreglare nu sunt atât de inadecvate ca în cazul

menţionat, în ceea ce priveşte ritmul acţiunii, mişcarea specifică ş.a.. De nenumărate ori, fără ca

experienţa să amelioreze concludent stările de fapt, inerţia aparatelor administrative este atât de

puternică încât obligă la prelungirea intervalelor de reacţie, provoacă defazări, induce decalaje cu

rol negativ, produce pierderi. Astfel, deşi strict necesară, administraţia este uneori, de fapt, un rău

necesar în sistem. In mod evident, prin intermediul politicii, sistemul are însă posibilitatea de a

atenua aspectele negative menţionate. Tot politica este de altfel şi cea care exprimă decizia

sistemului cu privire la forma (formele) de proprietate, dimensiunile apelului la resursele naturale,

relaţiile interne şi externe ale unor structuri ş.a.m.d., promovând sisteme de idei convenabile unui

anumit mod de organizare socială şi economică. Sub aspectul acesta, ca şi sub cel al premiselor

interne şi externe de dezvoltare, sistemele politice democratice, cu decizie descentralizată, deschise,

garantează viabilitatea unor structuri, spre deosebire de acele sistemele totalitare, care asociază

deciziei centralizate şi o deschidere redusă, evoluând astfel lent şi cu deteriorări sociale şi

economice profunde.

3. Mişcarea în geosistem

Preliminariile analizei geosistemului au evidenţiat o serie de dificultăţi ale demersului şi

au argumentat orientarea către interacţiuni (cap.2). Astfel, analiza succesivă a interacţiunilor intra-

şi intersistemice a evidenţiat deja nu numai elemente şi structuri, ci a constatat şi legăturile care

menţin elementele respective în ansambluri capabile să-şi menţină coerenţa. De asemenea, a relevat

caracterul din ce în ce mai puternic şi mai complicat integrant al acestor legături, de la sistemul

abiotic spre sistemul social-economic. Spre exemplu, departe de a fi simplă, geneza biotică/abiotică

a hidrocarburilor şi combustibililor solizi şi efectele ei devin elemente structurale şi generează

forme de mişcare din ce în ce mai complicate în geosistem, pe măsura implicării celorlalte sisteme

şi în special a structurilor umane. Astfel, prospectarea, organizarea şi realizarea extracţiei,

prelucrarea, obţinerea produselor primare, a celor secundare, a reziduurilor reciclabile, a deşeurilor,

antrenează efective importante de populaţie, densifică reţeaua de aşezări umane, amplifică gama de

activităţi productive, creative, a serviciilor şi determină o serie de acumulări atipice în sol, ape, aer,

în organismele vii. Procesele complexe de bioacumulare şi biostocaj în lanţurile trofice,

acumulările de capital, lărgirea gamei de investiţii, evoluţia spaţială a peisajelor dominate de

prezenţa şi prelucrarea acestor resurse, complicarea mecanismelor financiare, de control, de

marketing şi efectele tuturor acestora asupra relaţiilor economice locale, regionale, mondiale,

asupra unor relaţii politice, militare, asupra opiniei publice mondiale cu privire la calitatea

ambianţei naturale şi a vieţii ş.a. demonstrează, pe de o parte, capacitatea puternică de diversificare

şi complicaţie pe care a introdus-o omul în mişcarea/funcţionarea geosistemului, iar pe de alta,

caracterul temporar şi puternic dependent al tuturor formelor de mişcare antropice, faţă de

permanenţa potenţială şi independenţa, pe termen lung, a mişcării sistemelor naturale.

Cinematica legăturilor interactive ale geosistemului este atât de complicată, încât

încercarea de descifrare a ei pare, şi în bună măsură este, excesiv de temerară. La nivel mezo- şi

microscalar şi în manifestări spaţiale mai restrânse, este însă abordabilă şi permite o înţelegere mai

clară a programului specific structurilor sistemice respective, a modului în care funcţionează aceste

structuri.

3.1. Caracterul specific al mişcării în geosistem. Transferul şi modificările de substanţă,

energie şi informaţie

Recunoscând mişcării calitatea sa de formă a existenţei materiei, prima constatare care se

impune încercării de a o descifra, cel puţin în liniile sale generale, este aceea că în structura atât de

complexă care este geosistemul mişcarea de ansamblu este un permanent şi complicat transfer de

substanţă, de energie şi de informaţie. Forma, dimensiunile, ritmul, alte caracteristici ale acestui

transfer poartă amprenta coexistenţei intra- şi intersistemice, aflându-se într-o permanentă

readaptare, în conformitate cu legităţi naturale, artificializate sau artificiale, specifice structurilor în

care, sau între care se desfăşoară.

Câteva exemple, din imensitatea numerică a celor existente, pot fi acceptate ca reprezentative

pentru sistemele de bază. Astfel, accreţia din zonele de rift medio-oceanic este o manifestare de

mari dimensiuni a transferului de s u b s t a n ţ ă din baza litosferei în scoarţa superficială şi în

relief ; acelaşi tip de transfer este reprezentat şi de acumularea piemontană, care materializează

dislocarea unor mase importante de material din arii înalte şi depunerea lor în arii joase;

acumularea repetată în apele din domeniul continental (de suprafaţă şi freatice) şi din cel oceanic

este o expresie a transferului de substanţă (lichidă) din atmosferă, prin intermediul precipitaţiilor;

acumularea în atmosferă a unor elemente şi combinaţii chimice străine de compoziţia sa naturală,

indiferent de persistenţa şi de transformările lor, se realizează printr-un transfer slab controlat şi

nedorit, din aria antropică/antropizată a geosistemului; acumularea de materie organică, elemente şi

combinaţii chimice în sol exprimă şi un transfer (spontan sau dirijat) de substanţă; în acelaşi fel,

gama şi cantităţile imense de materii prime, materiale de construcţie, combustibili, hrană,

medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte, hârtie, alte bunuri de larg consum, mijloace de transport

şi de muncă ş.a., sunt într-o mare măsură transferate în aşezările umane, alte cantităţi de substanţă

prelucrată în aceste aşezări fiind supuse unui transfer cu orientare opusă, centrifugă.

Pentru exemplificarea transferului de e n e r g i e, înaintea multor altele, poate fi invocată o formă

excepţională a mişcării specifice în geosistem, de însemnătate vitală, aceea de bioconversie a

energiei solare, căreia i se adaugă, tot prin transfer, energia hidraulică, ca şi uriaşa gamă de forme

de energie (convertite din cea solară, sau din cea telurică şi utilizabile prin tehnologiile actuale, sau

incontrolabile) şi care marchează atât de puternic existenţa societăţii umane, de la viaţa cotidiană a

unor populaţii tribale, dependente de cantitatea accesibilă de lemn de foc şi până la existenţa unor

civilizaţii avansate, cum sunt cele nord-americană şi niponă, agresate de transferuri devastatoare de

energie seismică sau atmosferică.

Transferul de i n f o r m a ţ i e îmbracă forma a două mari categorii, extrem de diferite prin

natura lor şi multiplu diferenţiate în structura internă: transferul/schimbul de informaţie ca expresie

a cunoaşterii (prin experienţă directă, prin învăţare dirijată, comunicare etc.) şi transferul

informaţiei genetice, ca expresie esenţială a vieţii.

Extrem de important este faptul că, reprezentând fundamentul dinamic al funcţionalităţii

geosistemului şi structurilor sale subordonate, toate aceste categorii de transfer se desfăşoară

simultan, sub forme complexe, antrenând simultan forme diferite de substanţă şi de informaţie,

cantităţi şi forme diferite de energie, aflate în diferite stadii de transformare şi situate pe diferite

niveluri de organizare sistemică. Spre exemplu, bioconversia nu este un transfer pur energetic, ea

fiind condiţionată de o cantitate de substanţă vie şi interesând alte tipuri şi cantităţi de substanţă vie,

transferul de energie telurică este simultan şi frecvent şi un transfer de substanţă din astenosferă şi

din scoarţa profundă, transferul de informaţie genetică are un suport material biologic, transferul de

informaţie ca formă a cunoaşterii, aplicat în genetică, nu implică numai mişcarea informaţiei ca

atare, ci şi materialul genetic-experiment sau rase/soiuri noi ş.a.m.d. Aceste simultaneităţi sunt

reale fie că în cauză se află întregul geosistem, fie că obiectul analizei este reprezentat de structuri

sistemice regionale, sau de nivel local, ori chiar individuale. In cadrul acestora şi între ele, pe căi

naturale sau construite, prin mecanisme spontane sau controlate, transferul complex este una dintre

garanţiile menţinerii calităţii de sistem. Spre exemplu, transferul de ape oceanice calde, sărate şi

dense de la latitudini mici spre latitudini mari, cu o anumită ritmicitate, a asigurat funcţionalitatea

sistemului climatic postglaciar într-o formă mai permisivă şi mai echilibrată în geosistem, decât ar

putea să devină în viitor ; transferul complex de produse materiale, energetice, spirituale asigură

viabilitatea unor structuri urbane, a unor asociaţii, organizaţii etc.; transferul material-energetic-

informaţional în organismul uman şi transferul cataboliţilor în afara lui îi asigură integritatea şi

evoluţia normală ş.a.m.d.

La fel de important este şi faptul că permanenţa mişcării sistemului impune o devenire permanentă

a transferului, el regăsindu-se pretutindeni şi mereu, ca o "ţesătură" dinamică rezultată din

impulsuri diverse şi care se transformă continuu. Spre exemplu, atracţia gravitaţională şi energia

solară sunt extrem de importante pentru declanşarea proceselor de deplasare pe versanţi, a

scurgerii apelor etc. Ambele presupun transfer de energie, din surse şi sensuri diferite, spre

suprafaţa Pământului, dar în geneza proceselor menţionate transferul energetic nu este nici omogen,

nici uniform: energia solară se transformă în energie hidraulică (apele având o contribuţie

importantă în modelarea versanţilor), în energie vitală a plantelor (care pot mări stabilitatea

versanţilor), energia telurică se manifestă ca energie mecanică a materialelor în mişcare şi se poate

transfera ca impact mecanic asupra reliefului, vegetaţiei sau unor construcţii, ritmul proceselor este

mai alert sau mai lent în funcţie de combinaţiile posibile ale acestor forme de energie şi de transfer

energetic ş.a.m.d.

O privire superficială asupra acestor aspecte ale transferului complex, ca expresie a mişcării în

geosistem, ar putea pierde sau minimaliza pertinenţa analizei geografice în acest caz. Geografia

este însă, de fapt, singura care nu se blochează în investigarea unei singure forme de transfer (fizic,

chimic, biologic, sau economic ori social) şi care explică variabilitatea spaţială şi tendinţele acestui

transfer complex. Componentei geografice a investigaţiilor interdisciplinare i se datorează

identificarea efectelor mişcării combinate a unor efective de populaţie, cantităţi de energie, de

materii prime, de capital, de produse, de informaţie. Aceeaşi componentă, mai bine valorificată de

către societate, ar putea avea contribuţii importante în prevenirea formelor de transfer riscante ale

mişcării, indiferent dacă sunt vizate structuri naturale ori social-economice .

3.2. Libertatea mişcării în geosistem

Pe fondul legăturilor interactive permanente, natura diferită (abiotică, biotică, socială,

economică) conferă fiecărui tip de mişcare o independenţă relativă faţă de celelalte. Aceasta

personalizează componente şi structuri - respectiv tipuri de mişcare - cu caracter mai dinamic,

dominant şi deci polarizator. Spre exemplu, activitatea umană concretizează tipul de mişcare

socială şi economică, industrializarea şi urbanizarea (şi încă mai veche şi mai răspândită, activitatea

agricolă) fiind poate cele mai complexe şi mai profunde forme de manifestare. La rândul lor,

acestea polarizează aproape în totalitate elementele şi structurile naturale în sectoarele respective,

dominând frecvent mişcările abiotică şi biotică specifice. Această "libertate" de a domina nu este

însă totală (inerţii dinamice şi independenţe invariante lasă întotdeauna mecanismelor naturale,

organice şi anorganice, o marjă de independenţă) şi nici ireversibilă. Un bun exemplu este dat de

procesele fizice şi biochimice din sol, de relaţiile trofice din ecosisteme, de deplasarea materialelor

mobile pe versanţi ş.a. care, deşi adesea sunt marcate puternic de activităţile umane, se desfăşoară

tot în conformitate cu legităţile naturale specifice, chiar dacă ritmul, amploarea şi efectele lor nu

sunt nici identice cu cele din etape precedente şi nici neapărat favorabile omului. De asemenea,

capacitatea de polarizare a unei structuri sistemice nu-i conferă şi posibilitatea de a se sustrage (sau

de a înlocui) mişcarea generală, integratoare, care-i este impusă în reţeaua sistemică de care

aparţine, de către taxonul superior. Spre exemplu, un versant cu instabilitate potenţială poate

deveni domeniul unor deplasări în masă, dirijate strict abiotic, după legile staticii, hidrodinamicii

etc.; păşunatul abuziv, practicarea unor culturi irigate, supraîncărcarea cu construcţii grele,

infiltrările artificiale de apă, traficul auto permanent, debleurile deschise în bază etc. - toate,

manifestări ale componentei şi tipului de mişcare socială şi economică, pot deveni la un moment

dat dominante, dirijând habitusul dinamic care, iniţial, fusese exclusiv natural. Dominanţa

respectivă are însă un caracter temporar, deoarece măsuri ameliorative pot readuce terenul în

echilibrul sau dinamic iniţial, care evoluează după legi naturale, sau cel puţin în apropierea acestui

echilibru, iar în lipsa unor asemenea măsuri, amploarea proceselor şi deci a pagubelor materiale

eliminând rentabilitatea utilizării, versantul revine la dinamica sa proprie, cu dominantă naturală.

Spontane sau antropizate, nici unul dintre comportamentele menţionate nu este total independent,

chiar dacă îl domină pe celălalt, deoarece sistemul versant în cauză nu este independent de sistemul

(bazinul) hidrografic, sistemul morfologic (valea), sistemul teritorial (vatră, teren de folosinţă

silvică, agricolă, extractivă etc.) , ş.a. cărora le aparţine.

Coexistenţa celor trei categorii de mişcare le limitează astfel independenţa specifică,

contribuind la integrarea lor în ansamblul mişcării întregului sistem, iar natura lor diferită permite

realizarea unui tip dinamic diferit, cu o foarte mare capacitate de transformare, de asimilare şi

integrare a unor componente noi, a unor forme de mişcare noi. Particularităţile acestei mişcări

complexe, a geosistemului, constituie "câmpul" dinamic, fondul pe care se desfăşoară toate

legăturile interne şi externe ale sistemelor componente, toate tipurile de transfer, indiferent de

gradul lor de complexitate. Prin caracteristicile sale, câmpul menţionat asigură geosistemului un

cadru fizic de stabilitate relativă, prin funcţionare "automată". Relativitatea se explică prin faptul că

funcţionalitatea, ca mijloc de autostabilizare, are un marcat caracter dialectic. Legăturile interactive

specifice diferitelor structuri sistemice, care sunt forţele motrice ale acestor structuri, au un caracter

de regulă contradictoriu, fiind entităţi dinamice contrarii ale aceleiaşi unităţi sistemice. Deşi se

presupun cu necesitate, acţionează confruntaţional, deoarece prezintă asimetrii, inegalităţi

cantitative şi calitative, şi au tendinţa generală de a se egaliza şi apoi de a se depăşi reciproc. Acest

tip de coexistenţă dinamică constituie premisa esenţială a diferenţierii calitative a etapelor evoluţiei

şi asigură structurii/structurilor respective nu o simplă creştere, ci un proces de dezvoltare. Spre

exemplu, dinamica unui versant, ca structură sistemică abiotică, este rezultatul confruntării

elementelor şi mecanismelor care-i asigură stabilitate (coeziunea rocilor, integritatea unghiului de

taluz natural, integritatea asociaţiei/asociaţiilor vegetale climato-zonale, echilibrul bilanţului

scurgere-infiltraţie ş.a.), cu cele care mobilizează versantul (precipitaţii excesiv de bogate, creşterea

anormală a debitelor şi nivelurilor, seismicitate intensă ş.a.). "Câştigul de cauză" al uneia sau alteia

dintre cele două categorii de forţe motrice va introduce o etapă dominată de câştigător şi purtând

amprenta acestuia. In acelaşi fel, capacitatea trofică a unui ecosistem, care asigură viabilitatea sa,

este supusă "jocului" permanent al productivităţii naturale, care tinde să asigure permanent baza

nutritivă necesară tuturor elementelor componente, cu solicitarea ei uneori excesivă, impusă de

proliferarea/extinderea naturală a unor areale/invazia unor specii vegetale şi animale. Confruntarea

va fi urmată de o etapă calitativ nouă a evoluţiei ecosistemului, diferită faţă de precedenta şi prin

alcătuire şi prin conexiuni. Creşterea producţiei (agricole, industriale ş.a.), în sistemul social-

economic, este strâns condiţionată de capacitatea variabilă de absorbţie a pieţei şi punerea de acord

a acestor două expresii de vârf ale prezenţei umane în geosistem impune secvenţe şi etape uneori

brutal diferite în evoluţia structurilor respective. Chiar la nivelul întregului geosistem, asimetria (ca

motor al dialecticii mişcării) evidenţiază cuantumul limitat al resurselor (care fac parte din toate

cele trei sisteme principale) şi cerere, căreia creşterea sistemului social-economic are tendinţa să-i

imprime un caracter nelimitat.

3.2. Continuitate, prag, discontinuitate

Pe fondul imensei sale mobilităţi interne, geosistemul păstrează permanent tendinţa de

atingere a unei stări de echilibru şi mecanismele sale funcţionale sunt orientate către dobândirea şi

menţinerea unui echilibru dinamic. În bună măsură, ansamblul acestor mecanisme şi efectele

acţiunii lor interconectate devin mai clare prin cunoaşterea unor particularităţi dinamice de tipul

alternanţelor unor perioade de continuitate (în general dominate de legi ale acumulării cantitative)

şi de discontinuitate (în care efectele acumulărilor cantitative se exprimă prin calităţi noi).

In cursul unei perioade de evoluţie cu caracter c o n t i n u u, elementele componente ale

structurii sistemice îşi păstrează caracteristicile calitative fără modificări esenţiale, prezenţa unor

elemente noi este nesemnificativă, iar mişcarea caracteristică rămâne în limitele unor forme şi

ritmuri constante. Ceea ce se schimbă sunt însă valorile c a n t i t a t i v e ale parametrilor statici şi

dinamici. Evoluţiei cu caracter continuu i se datorează c r e ş t e r e a structurilor sistemice.

O simplă creştere, ca fenomen general, nu poate asigura însă viabilitatea sistemului care,

pentru a-şi menţine calitatea, trebuie să se adapteze permanent coexistenţei sistemice, mereu

exigente şi mobile, trebuie să răspundă adecvat şi în timp util tuturor semnalelor interne şi celor

primite din reţeaua sistemică în care se încadrează. Acest comportament, singurul util, obligă deci

la modificări calitative, ale structurii şi ale funcţionalităţii. Deosebit de interesant este faptul că

evoluţia prin autocontrol permite oricărei structuri sistemice să răspundă acestei exigenţe, deşi

formula dinamică a unor simple adaosuri cantitative era cea mai comodă. Întreruperea (temporară)

a creşterii se realizează în momentul (cu durată variabilă) în care acumularea cantitativă a atins o

anumită valoare, dincolo de care raporturile (de poziţie, de stare etc.) între componentele structurii

în cauză, sau între aceasta şi alte structuri sistemice nu mai pot fi păstrate în forma sau la parametrii

precedenţi. In sistemică, valoarea respectivă (spaţială sau temporală) este considerată critică şi

poartă denumirea de prag. Ea marchează sfârşitul unei perioade de evoluţie cu caracter continuu şi

semnifică începutul schimbării calităţii structurii sistemice.

Cunoaşterea analitică a diferitelor praguri, sesizabile direct sau identificabile numai prin

cercetare ştiinţifică, a relevat o imensă variabilitate a lor. Conform unor caractere tipice ale modului

în care se manifestă, ale mecanismelor prin care se produc, ale efectelor lor ş.a. ele au fost

introduse în mai multe categorii sistematice (R.Brunet, 1968).

Se cunoaşte astfel, destul de bine categoria cuprinzătoare a pragurilor de m a n i f e s t a r

e şi a celor de s t i n g e r e. Spre exemplu, peste o anumită cantitate de precipitaţii atmosferice, pe

lângă dezagregare începe să se manifeste şi alterarea, astfel încât un surplus de apă permite

manifestarea unui alt proces de modelare. Concomitent, alterarea nu este posibilă decât începând de

la o anumită grosime minimă a scoarţei de alterare, realizată printr-o dezagregare mecanică

prealabilă. De asemenea, numai peste un anumit calibru al materialelor (0,001 mm - după Leopold,

Wolman şi Miller, 1964) alternanţele îngheţ - dezgheţ devin eficiente. Meandrarea şi despletirea nu

se produc decât de la anumite valori ale debitului solid şi ale capacităţii de transport a unui curent

de apă (capacitate variabilă în spaţiu şi timp, în funcţie de regimul alimentării, de alcătuirea

litologică şi morfometria albiei ş.a.). Alteori, manifestarea unor fenomene presupune realizarea

simultană a mai multor praguri şi atingerea unei anumite valori-limită a relaţiilor lor. Spre

exemplu, declanşarea alunecărilor de teren este posibilă numai începând de la o anumită valoare a

raportului dintre cantitatea de apă infiltrată, coeficientul de frecare al materialelor mobile de pe

versant şi valoarea înclinării terenului (fiecare dintre ele influenţabilă antropic). În acelaşi este

elocventă şi producerea ravenării: numai de la o anumită cantitate de apă şi distanţă faţă de

marginea interfluviului poate începe incizarea. Aceasta înseamnă că manifestarea procesului

pretinde atingerea a două praguri : unul temporal, care marchează sfârşitul intervalului scurs de la

începutul unei ploi (averse), interval în care s-a realizat o cantitate suficientă de apă, şi unul spaţial,

exprimând distanţa faţă de intefluviu, de la care poate începe incizarea pe versant (distanţă/arie

necesară acumulării unei cantităţi de apă suficientă pentru a se putea concentra şi adânci).În egală

măsură, fenomene din sfera sistemului social-economic relevă evoluţii marcate de praguri de

manifestare. Spre exemplu, o linie de transport devine rentabilă (viabilă) numai peste un anumit

număr de călători ; înfiinţarea unei reţele de unităţi comerciale, dotări şcolare şi unităţi sanitare nu

este posibilă )rentabilă) decât peste un anumit număr de populaţie (variabil, desigur, în funcţie de

nivelul economic şi de legislaţia statului/statelor respective, dar nu mai puţin real).

Urmărind evoluţia altor fenomene, se poate remarca faptul că atingerea unor praguri

determină încetarea (stingerea) fenomenelor/proceselor respective, uneori chiar în mod brusc.

Spre exemplu, studiile de geografie şi sociologie rurală relevă faptul că sub un anumit număr şi sub

o anumită densitate a populaţiei (variabile după tipul dominant de activitate şi după organizarea

socială) impresia de izolare şi imposibilitatea organizării unor servicii colective sunt atât de

puternice, încât îi determină şi pe ultimii locuitori să plece (este cazul unor arii rurale din multe

regiuni montane europene). In acelaşi fel, influenţa metropolelor nu mai acţionează dincolo de o

anumită distanţă şi tot o valoare-limită a distanţei face ca unele zone sau puncte de aprovizionare

ale unităţilor industriale, chiar dacă nu sunt prea îndepărtate, să fie considerate prea costisitoare

pentru fi avute în vedere. Multe, foarte multe fenomene caracteristice sistemului comunităţilor vii,

ca şi celui social-economic, relevă praguri de stingere. Spre exemplu, în utilizarea bio-vegetală a

apei, scăderea ei în sol, sub o anumită limită, face ca turgescenţa normală a plantelor să înceteze, ca

urmare a încetării proceselor metabolice puternic dependente de apă; sub o anumită valoare a

concentraţiei ionilor de hidrogen în apa folosită pentru irigaţii, sau în cea din precipitaţii,

dezvoltarea normală a plantelor încetează; sub o anumită limită a valorii nutritive a alimentelor şi a

calităţii ambianţei psiho-afective dezvoltarea somato-psihică şi intelectuală a copiilor este afectată

grav şi apoi încetează ş.a.m.d.

Deşi are aparenţe simple, producerea pragurilor de manifestare şi de stingere este în

realitate destul de complexă. Dacă se urmăreşte numai variaţia cantităţilor de energie antrenate în

evoluţia fenomenelor, până la producerea pragurilor şi după depăşirea acestora, se pot remarca

distribuţii neaşteptate, diferenţieri specifice etc. Conform analizelor, există discrepanţe apreciabile

între cantitatea de energie necesară declanşării unui fenomen, cea care-l întreţine şi cea specifică

momentului încetării lui. Unul dintre cele mai concludente exemple este oferit de transportul fluvial

al fracţiunii coloidale dintr-un pachet de aluviuni: o cantitate apreciabilă de energie este necesară

desprinderii coloizilor care, odată preluaţi de curent, vor continua să fie transportaţi chiar şi la

viteze foarte reduse, depunerea (deci încetarea transportului) producându-se când curentul a ajuns

abia perceptibil.

In evoluţia altor fenomene, realizarea anumitor cantităţi, a unor valori-limită, antrenează

modificări rapide (accelerări sau încetiniri) ale vitezei mişcării, fără însă ca sensul acesteia să se

schimbe. Sunt pragurile de d i v e r g e n ţ ă , specifice fenomenelor cu evoluţie sacadată. Spre

exemplu, creşterea debitului este însoţită de o creştere corespunzătoare, dar lentă, a cantităţii de

material solid transportat. La atingerea unei anumite valori a debitului, această cantitate începe să

crească rapid şi creşterea îşi păstrează ritmul accelerat numai până la o anumită valoare- limită a

debitului, după care redevine lentă (desigur, dacă debitul continuă să crească). Aceeaşi modalitate

de evoluţie este proprie şi pentru densitatea zăpezii proaspete, care creşte rapid odată cu

temperatura, până la - 12° C şi mult mai lent peste această valoare. Pe sensul invers, al descreşterii

continui, dar în ritm diferit, evoluţia în sacade a unor indicatori demografici este foarte

concludentă. Spre exemplu, mortalitatea este în descreştere continuă pe măsura progresului

economico-social, dar înregistrează frecvent două faze de accelerare. Prima începe din momentul

eradicării bolilor infecţioase, iar a doua, mai tardivă, se conturează când densitatea echipamentului

sanitar şi a asistenţei sociale au atins un anumit standard. În anumite structuri social-economice

(spre exemplu, în fostele state socialiste) aceste praguri pot fi foarte apropiate în timp. Tipul de

evoluţie în sacade a unui fenomen mai poartă - în cazul manifestărilor sale rapid crescătoare în

domeniul social-economic - denumirea de "decolaj". Se citează, în sensul acesta, creşterea rapidă a

populaţiei care a urmat luării în cultură a regiunilor europene în neolitic, sau revoluţiei industriale

din sec.. al XIX-lea. Prognoza situaţiilor de "decolaj" (perioadă, condiţii de apariţie etc.) este

deosebit de necesară, deoarece pragul respectiv separă o etapă de evoluţie lentă de una brusc mai

rapidă; dacă structura sistemică respectivă este insuficient pregătită să facă faţă acestei diferenţe de

ritm, impactul poate fi grav. Spre exemplu, creşterea masivă şi bruscă a populaţiei urbane, prin

industrializarea socialistă forţată, a redus drastic calitatea vieţii urbane, prin insuficienţe cantitative

şi calitative severe ale spaţiului locativ, ale infrastructurii de comunicaţie, ale serviciilor în general,

ale reţelelor de învăţământ şi sănătate, sechelele acestei evoluţii anormale resimţindu-se încă

puternic. Tot divergent, cu ritm diferit de o parte şi de cealaltă a unei anumite valori a preţului de

vânzare, evoluează şi cererea. Ea va scădea continuu pe măsura creşterii preţului, dar de la o

anumită valoare a acestuia scăderea va fi bruscă. Unele divergenţe au însă caracter mai complex.

Pragul care constituie originea lor nu mai este simplu, ci reprezintă încrucişarea mai multora. Spre

exemplu, în evoluţia costului unei culturi se remarcă o divergenţă exprimată printr-o scădere mai

rapidă, începând de la o anumită mărime a suprafeţei exploatate, dar şi de la înlocuirea muncii

manuale cu cea mecanizată.

Pragurile de r ă s t u r n a r e sau de o p o z i ţ i e au rolul şi valoarea unor puncte

simetrie (evident, dinamică): de o parte şi cealaltă a lor (sau înainte şi după producerea lor)

evoluţia fie îşi schimbă sensul, fie se continuă într-o formă diferită, de tipul progresie-regresie. Spre

exemplu, după Leopold, Wolman şi Miller, sub un prag de cca. 75 cm/s a vitezei unui curent de

apă, cantitatea de nisip transportat (în t/zi/cm adâncime a curentului) descreşte odată cu adâncimea.

Peste această viteză, cantitatea respectivă creşte. Se produce o "răsturnare" a formei de evoluţie.

Frecvent, în domeniul economico-social un asemenea prag are caracter de valoare optimă : de

ambele părţi ale ei evoluţia este nu este rentabilă. Pentru acest motiv, cunoaşterea unor asemenea

valori înseamnă selectarea celor mai bune soluţii referitoare la talia exploatărilor agricole, a unor

aşezări urbane, a unor întreprinderi industriale etc. Pragurile de opoziţie pot fi interpretate şi ca tip

special al pragurilor de manifestare. Spre exemplu, diminuarea slabă a vitezei unui curent de apă se

soldează cu acumularea unui depozit homometric, pe când o scădere mare şi cu caracter brusc a

acestei viteze determină o acumulare heterometrică, în vrac. Ambele valori-limită (praguri) se

succed în timpul unui proces de acumulare. Prima permite manifestarea procesului, cu efect de

calibrare ; a doua marchează începutul acumulării în vrac, nesortate.

Pragurile de s a t u r a ţ i e marchează evoluţia unor fenomene care, din momentul

atingerii valorilor respective fie încetează, conservându-se forma /formele realizate (situaţia fiind

una de plafonare), fie se continuă, dar numai în urma unei modificări calitative care readuce

cantitatea sub nivelul valorii critice respective. Spre exemplu, chiar dacă precipitaţiile continuă să

crească, debitul chimic al unui curs de apă ajuns la 50-60 t/km/an se "plafonează" ; în aceeaşi

situaţie se află şi conţinutul de illit şi montmorillonit al solului, dacă precipitaţiile au atins 2000 mm

; apa de infiltraţie saturată în minerale argiloase le abandonează însă în orizontul B al solului şi

reîncărcarea chimică poate să se reia. In sistemul social-economic se creează frecvent situaţii de

plafonare : un mijloc de transport are o valoare-limită (dată prin construcţie) a încărcării, şi

rentabilitatea exploatării lui, plafonată la încărcarea maximă, nu va putea creşte decât pe alte căi

(creşterea numărului de curse, reducerea concurenţială a preţului ş.a.) ; o linie telefonică "suportă"

un anumit număr de apeluri ; randamentul unui teren cultivat are o limită peste care, oricâte

îngrăşăminte s-ar administra, nu se mai poate obţine nimic în plus şi numai introducerea unei

culturi mai cerute pe piaţă, sau utilizarea unor maşini agricole mai performante pot mări

rentabilitatea. In acelaşi fel, indicele de natalitate nu poate depăşi valoarea de 50‰ (decât pentru

populaţii mici şi în cazuri excepţionale), după cum mortalitatea nu mai poate fi redusă sub o limită

de 5‰. Extinderea unei capacităţi productive - la acelaşi nivel de productivitate a muncii - nu este

posibilă dacă se păstrează acelaşi număr de încadraţi ; numărul acesta are valoare de prag,

capacitatea respectivă fiind plafonată dacă nu mai poate face încadrări, sau dacă nu-şi poate

ameliora productivitatea. Cu privire la această categorie de praguri se poate astfel constata că nici

una dintre saturaţiile sau plafonările respective nu are caracter definitiv. Prin modalitatea lor de

manifestare, pragurile de saturaţie sunt, de fapt, variante ale pragurilor de stingere.

Observaţii repetate asupra mai multor categorii de praguri au arătat că unele dintre ele

corespund unor "ruperi" nete în evoluţia fenomenelor, în timp ce altele se produc ca perioade sau

spaţii de oscilaţie, de "nehotărâre", ultimele fiind mai frecvente în sistemul social-economic. In

reprezentarea grafică a ambelor tipuri se remarcă uşor forma angulară a primelor şi inflexiunea

specifică celorlalte.

Incheind etape de evoluţie cu caracter continuu, pragurile marchează concomitent şi d

u r a t a lor. Aceasta este o caracteristică esenţială pentru devenirea reţelei de structuri sistemice,

deoarece gama unităţilor este foarte largă, interacţiunile sunt multiple şi simultane, dar

continuitatea unor fenomene/forme de evoluţie se poate întrerupe (la atingerea unui prag), în timp

ce pentru altele ea durează încă, unele praguri realizându-se mai repede, altele mai lent. Din

succesiunea pragurilor, respectiv din decalajele de durată a continuităţii unor fenomene, ca şi din

simultaneitatea altor praguri, rezultă premise dinamice mereu schimbătoare în reţea, favorabile

sau defavorabile evoluţiei sistemice echilibrate. Spre exemplu, în relaţiile dintre potenţialul agro-

productiv al solului, structura planului de cultură, numărul şi structura pe sexe a celor ocupaţi în

agricultură, scopul este - ca în orice activitate productivă - cel puţin menţinerea rentabilităţii. In

cursul realizării acestui obiectiv, fiecare fenomen (deşi evoluând interdependent) are însă un ritm

al său, specific, în baza căruia pragul are şi el un anumit moment de producere. Pragul de la care

diminuarea numărului de activi, concomitentă cu creşterea ponderii forţei de muncă feminine4, în

absenţa unei mecanizări corespunzătoare, ar pretinde schimbarea planului de cultură, nu coincide

obligatoriu cu pragul de la care categoria respectivă de sol - în condiţiile agrotehnice posibile -

suportă această modificare. Menţinerea situaţiei vechi, în vederea protejării solului, înseamnă

diminuarea rentabilităţii, iar schimbarea planului de cultură, în vederea evitării pagubelor, înseamnă

degradarea solului. Ambele alternative fiind dezavantajoase, atenţia se va orienta, eventual, asupra

modului de utilizare a terenului. Dincolo de soluţia practică rămâne, însă, realitatea menţionată :

efectul decalajului sau al simultaneităţii pragurilor asupra funcţionalităţii structurilor sistemice.

Pe parcursul etapei care urmează după producerea oricărui tip de prag evoluţia nu se

întrerupe, dar caracterul său este d i s c o n t i n u u, asimetriile sunt maxime, mişcarea are un

caracter puternic compozit, sistemul mai păstrează sechele dinamice ale etapei precedente, din ce în

ce mai puternic modificate, făcând eforturi de însuşire a unui comportament nou şi de consolidare

a acestuia. Astfel, fie cu intervenţii catalizatoare5, fie în absenţa acestora, acumulările cantitative

(materiale, energetice, informaţionale) impun schimbări. Acestea sunt de natură c a l i t a t i v ă şi

pot fi ireversibile, sau pot avea un caracter compensatoriu (R.Brunet, 1968). Ele se produc atât în

spaţiu, cât şi în timp, în toate structurile geosistemului (spre exemplu, discontinuitatea şiroirii, a

procesului de creeping, a acumulării fluviale, a unor schimburi economice, a devenirii urbane etc.).

Orice discontinuitate exprimă concomitent o integrare a efectelor mai multor discontinuităţi

parţiale, care s-au succedat pe parcursul perioadelor de evoluţie cu caracter continuu, încărcând

structura sistemică respectivă cu elemente ale unei noi calităţi. Spre exemplu, întrerupt pe parcursul

evoluţiei sale prin lucrări succesive de drenaj, prin terasare şi prin înierbarea unor benzi interpuse,

prin plantare ulterioară cu viţă-de-vie sau cu pomi fructiferi, un proces de alunecare activă poate fi

stopat. In timpul evoluţiei continui a acestui proces, măsurile amintite au introdus tot atâtea forme

de discontinuitate a lui şi au acţionat ca elemente ale unei noi calităţi. Apariţia efectivă a acesteia

este confirmată atât din punct de vedere dinamic, cât şi utilitar : instabilităţii i-a luat locul

stabilitatea, iar terenul, din nerentabil, a devenit productiv. Oricare dintre discontinuităţile parţiale,

odată produsă, antrenează una sau mai multe alte discontinuităţi, care se interconectează şi care

orientează structura respectivă spre un nou comportament calitativ, pe care îl dobândeşte după

realizarea pragului/pragurilor. Când noul comportament este complet însuşit, problema care se

pune este aceea a menţinerii noii calităţi, în condiţiile în care seria solicitărilor interne şi a celor din

reţeaua sistemică nu este nici redusă şi nici simplă, faţă de această structură înnoită. În condiţiile

unei evoluţii normale, necesitatea aceasta se rezolvă prin autoreglare. Gama diversă a tipurilor de

discontinuitate induce modalităţi diferite de desfăşurare a autoreglării, prin conexiuni care

corespund stimulilor produşi de fenomene de saturare (de exemplu, în cazul creşterii şi descreşterii

intensităţii şiroirii ş.a.), de reacumulări cantitative de substanţă (de exemplu, alterarea granitului în

climat tropical umed ş.a.), de retroacţiuni compensatorii (de exemplu, reînălţarea ariilor de

subsidenţă tectonică pe seama acumulărilor gravitaţionale ş.a.), de interacţiuni reciproc frenante (de

exemplu, opoziţia şiroire-infiltraţie ş.a.), sau de retroacţiuni succesive de tipul reacţiilor în lanţ (de

exemplu, secvenţele tendinţei de realizare a profilului de echilibru al văilor râurilor ş.a.).

In general, deşi extrem de importante pentru cunoaşterea funcţionalităţii sistemelor,

discontinuităţile sunt puţin abordate, poate şi pentru că în sensul şi forma lor dinamică sunt mai

greu (sau chiar foarte greu) de urmărit. Mult mai uşor de urmărit sunt discontinuităţile statice

(abrupturi de falie, inflexiuni de versant, discordanţe stratigrafice, limite rural-urban etc.), dar

acestea sunt mult mai puţine şi mai simple decât discontinuităţile dinamice care le-au generat.

Studierea lor nu poate reprezenta decât începutul (şi deci descifrarea numai parţială, după efecte

statice) cunoaşterii etapei dinamice respective. Foarte frecvent, înţelegerea mecanismului

discontinuităţilor este perturbată şi de scara la care sunt cercetate fenomenele. Structuri de talie

mică, sau perioade scurte de observaţie nu sunt suficiente uneori nici pentru descifrarea unor

aspecte secundare ale evoluţiei. De asemenea, rezultatele cercetării unor fenomene sectoriale nu se

pot extrapola şi nu pot asigura o viziune de ansamblu, a evoluţiei prin succesiuni de continuităţi şi

discontinuităţi a întregului geosistem. Succesiunile respective sunt însă certe, orice discontinuitate

presupunând obligatoriu o continuitate prealabilă şi construind premisele pentru instalarea unei noi

continuităţi. Spre exemplu, orice con aluvial de confluenţă, ca formă statică şi motivaţie dinamică a

discontinuităţii modelării fluviale a văii principale, a presupus o continuitate a acumulării

combinate afluent-colector şi va fi urmat de continuitatea procesului de adâncire a unei noi albii

secundare la confluenţă, cu perspectiva apariţiei unei noi discontinuităţi, create prin translarea

acumulării în aval. Prin aceleaşi succesiuni continuitate-discontinuitate se realizează convexitatea

unor versanţi, planeitatea unor glacisuri, densitatea funcţională de tip urban ş.a., mişcarea cu

caracter discontinuu având forma unui flux de ieşire dintr-o secvenţă cu caracter continuu şi

asigurând, concomitent şi retroactiv, un flux de intrare într-o nouă secvenţă de evoluţie continuă.

3.3. Dezechilibru funcţional, echilibru dinamic

Perioadele de evoluţie cu caracter discontinuu, cu legături instabile şi cu o disponibilitate

deosebită pentru forme şi tipuri noi de organizare structurală, corespund unor situaţii de

dezechilibru în evoluţia structurilor sistemice. Aceste situaţii rezultă din cumularea/suprapunerea

multor discrepanţe, asimetrii etc. şi din eforturile structurii respective de a-şi regla legăturile

interactive interne şi externe, în conformitate cu aceşti parametri noi, marcaţi prin atingerea

pragurilor. Este evident că asigurarea unei noi secvenţe de evoluţie cu caracter continuu nu este

posibilă fără parcurgerea unui interval de discontinuitate, chiar dacă sub aspectul stării, în acest

interval, structura este dezechilibrată. Mai mult, ţinând seamă de specificul producerii şi evoluţiei

discontinuităţilor, se poate constata şi că momente de dezorganizare temporară, ca forme de

dezechilibru, nu se produc doar în finaluri de etapă, nu sunt excepţii, ci realităţi dinamice intim

integrate chiar procesului de evoluţie cu caracter continuu. Asemenea momente însoţesc fiecare

fenomen de discontinuitate, concretizându-se în dezechilibre aproape insesizabile, în cazul

discontinuităţilor minore, secundare, dar care se integrează apoi în forme evidente, când

discontinuităţile au devenit majore şi dominante, fiind astfel absolut necesare trecerii într-o etapă

nouă de evoluţie. Deşi semantic termenul pare a se opune stării organizate, rezultă că, în realitate,

dezechilibrul este inerent şi necesar în existenţa structurilor sistemice. Pentru acest motiv este

considerat funcţional, el reintroducând structura respectivă într-o nouă stare de echilibru dinamic.

3.5. Risc, hazard, dezechilibru disfuncţional, degradare, entropie

Exprimând fie iminenţa, fie - mai frecvent - efectele negative ale unor forme de evoluţie a

fenomenelor naturale sau social-economice, resimţite puternic de către societatea umană, noţiunile

de risc şi hazard sunt larg şi nu foarte propriu utilizate, în abordările ecologice, administrative,

economice şi chiar (regretabil) geografice ale geosistemului ("mediului"). Cel mai adesea, riscul

este substituit degradării deja produse. Considerându-i atent sensul, reiese însă că el nu poate fi

înţeles/explicat decât sub aspect relaţional, dinamic, referindu-se - de drept şi de fapt - la p o s i b

i l i t a t e a unei evoluţii inadecvate/indezirabile a interacţiunilor interne şi externe ale unei

structuri sistemice, evoluţie care poate orienta structura respectivă spre dezorganizare, spre

degradare, spre pierderea calităţii de sistem. Totuşi, caracterul său p o s i b i l lasă o marjă de

control al condiţiilor genetice şi de evaluare a efectelor nedorite pe care le induce. Această

accesibilitate relativă a mecanismelor riscului este asiduu valorificată în domeniul prin excelenţă

pragmatic al afacerilor, în care variantele de acţiune cu risc sunt considerate foarte rentabile, tocmai

datorită acestor posibilităţi de calcul prealabil.

Confundat frecvent cu riscul, hazardul diferă sever de acesta, întrucât apariţia sa

presupune p r o b a b i l i t a t e a. El exprimă tipul de evoluţie în care determinări/motivaţii

neînsemnate pot declanşa modificări ample, rapide şi care, spre deosebire de risc, nu sunt

previzibile şi, cu atât mai puţin, antecalculabile. Foarte multe fenomene naturale de mare anvergură

(vulcanism, seismicitate ş.a.) se datorează hazardului (sau, cel puţin, precarităţii mijloacelor de

cercetare actuale, care nu permit studierea contextului dinamic generator al acestor fenomene). De

asemenea, complexitatea structurală şi ritmurile grăbite ale sistemului social-economic produc

hazard, atât în cadrul intern, cât şi în afara acestuia.

Rezultă că într-o structură atât de complicată cum este geosistemul, se pot declanşa

nenumărate forme, tipuri ş.a. de evoluţie riscantă sau hazardată, naturale, artificializate sau

artificiale. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, posibile sau probabile, conjuncturile evolutive

respective sunt strict legate de stările de dezechilibru. Cum însă dezechilibrul funcţional nu

periclitează evoluţia sistemică, înseamnă că geneza riscului este legată de disfuncţii. In sensul

acesta, d e z e c h i l i b r u l d i s f u n c ţ i o n a l exprimă o stare de dezorganizare a sistemelor, în

care acestea nu mai au premisele necesare şi suficiente unei autoreglări eficiente. El se instalează

când disfuncţii grave au generat praguri pentru a căror nivelare eforturile necesare depăşesc nivelul

rezervelor materiale, energetice, de timp ş.a. ale structurii respective, capacitatea mecanismelor ei

de comunicaţie intra- şi intersistemică ş.a.m.d. Astfel, sensul ascensional al mişcării specifice,

posibilitatea reînnoirii, dezvoltarea acestei structuri sunt excluse. Spre exemplu, se află în

dezechilibru disfuncţional ecosistemele forestiere aflate la limita climato-zonală a pădurii,

răspândite pe versanţi instabili şi atacate prin tăiere rasă, solurile aflate sub culturi irigate abuziv, în

climate dominate de o evapotranspiraţie puternică, apele puternic poluate şi cu debite de diluţie

precare, structurile social-economice izolaţioniste etc. In opoziţie cu funcţionalitatea,

disfuncţionalitatea este astfel o formă de dezorganizare complexă durabilă. Ea se produce ca o

consecinţă a unor acţiuni sau influenţe naturale (climatice, geologice, biologice) sau social

economice asupra dinamicii structurii afectate. Intervenţiile antropice în geneza

dezechilibrelor disfuncţionale au fost neglijabile şi apoi neglijate - prin ignoranţă şi nivel tehnic

redus - în etape mai vechi ale istoriei societăţii umane. Ulterior au devenit însă din ce în ce mai

dense şi mai dinamice, afectând grav capacitatea de autoreglare a sistemelor naturale, ca şi

rezistenţa structurilor sistemice artificiale, contribuind masiv la dezorganizări complexe, cu atât

mai periculoase, cu cât au frecvent un caracter definitiv.

In legătură cu aceste forme de dezorganizare, de mai mult timp se utilizează termenul

degradare. Atribuindu-i-se un sens foarte larg, uneori include orice formă de deteriorare a

elementelor naturale, alteori se referă la poluarea de diferite tipuri şi intensităţi. In ambele

accepţiuni, larg mediatizate şi uzuale chiar în cercetarea ştiinţifică (ecologică, agronomică, tehnică,

medicală ş.a.), nu vizează însă decât aspecte statice (spre exemplu, cantitatea şi tipul de noxe din

aer, apă ori sol, eventual şi răspândirea eroziunii solului, a inundaţiilor, a alunecărilor de teren şi -

extrem de rar - fenomene negative de natură social-economică (şomaj, delincvenţă). Fiind însă

consecinţa legică a dezechilibrelor disfuncţionale, degradarea are (şi termenul ar trebui să fie

utilizat pentru a exprima) în primul rând un sens dinamic6, subînţelegând caracterul dizarmonic,

deficitar, al legăturilor interactive ale elementelor unei structuri sistemice (sau ale structurii

respective în reţea).

Referitor la diferitele forme de degradare, la durabilitatea lor, la implicaţiile complexe ale

utilizării intensive şi modificării unor cantităţi mereu mai mari de energie, în sfere foarte largi, mai

mult sau mai puţin avizate asupra geosistemului, circulă şi noţiunea de entropie. Imprumutată din

termodinamică, unde precizează condiţiile şi sensul schimbului de energie, în procesul de trecere a

acesteia dintr-o formă într-alta, noţiunea s-a extins, prin intermediul termodinamicii statistice, în

domeniul structurilor materiale şi al sistemelor informaţionale. Sensul său clasic, de măsură a

energiei legate (e n t r o p i e î n a l t ă), înmagazinate prin intermediu unui lucru mecanic,

demonstrează că viabilitatea oricărui sistem rezidă în cantitatea de energie liberă ( e n t r o p i e

j o a s ă ) de care mai dispune (N.Georgescu-Roegen, 1979). Pe de altă parte, conform legii

entropiei, prin procese de disipare materia concentrată difuzează, diferite forme utile ale materiei se

degradează, structurile cu organizare superioară tind spre forme dezorganizate, produsele utile îşi

pierd valoarea economico-socială etc. In egală măsură acţionează însă, spontan sau dirijat şi

procese antientropice, de concentrare a materiei, de refacere a unor structuri ordonate - desigur, cu

consum de energie, substanţă, informaţie (A.Iancu, 1979). În legătură cu "mediul", fără a fi prea des

folosită, noţiunea de entropie este asociată de multe ori unilateral - şi deci greşit - cu procesele de

disipare, de dezorganizare, motiv pentru care este şi înţeleasă ca termen final al degradării.

Utilizarea termenului, în studiul fundamental sau aplicativ al geosistemului pretinde, însă - cel

puţin pentru moment - circumspecţie. Transpunerea şi clarificarea sensului său sunt incomplet

realizate chiar şi în domeniul economic care l-a preluat iniţial din termodinamică. Oricum, punctul

de vedere geografic nu se raliază concepţiei de creştere continuă şi ireversibilă a entropiei înalte în

geosistem, întrucât dacă această concepţie ar putea fi, eventual, valabilă la scara marilor procese

planetare şi a timpului galactic, ea nu poate fi acceptată la scara timpului compatibil cu existenţa

biologică şi socială a omului, în sensul antientropic al acţiunilor sale (I.Ungureanu, 1980). Conform

aceluiaşi punct de vedere sunt însă strict necesare cercetarea şi cunoaşterea bilanţurilor energetice

ale diferitelor structuri sistemice, bilanţuri care pot explica - cel puţin parţial - intensitatea şi alte

caracteristici ale dinamicii geosistemului.

3.6. Funcţionalitatea geosistemului

Permanenţa interacţiunilor geosistemului, caracteristicile mişcării complexe care este

esenţa dinamică a acestor interacţiuni, capacitatea fiecărei structuri de a-şi controla dinamica

internă şi raporturile externe demonstrează că, atâta timp cât caracteristicile sistemice fundamentale

sunt integre, structurile sistemice subordonate şi întregul ansamblu geosistemic sunt funcţionale, în

sensul unei evoluţii în echilibru dinamic, permanent autoreglate. Deosebit de eficientă în oricare

structură sistemică, oricât de mică sau recentă, c a p a c i t a t e a de a u t o r e g l a r e este

absolut impresionantă la nivelul geosistemului, în care atâtea structuri fără viaţă sunt bază a

existenţei pentru alte complicate structuri, vii, împreună susţinând/suportând un sistem întreg

dominat/creat de o formă specială de viaţă, care integrează puternic în modul său de existenţă şi

influenţează o multitudine de elemente şi procese ale celorlalte sisteme.

"Ştiinţa" aceasta a menţinerii în acord a atâtor forme, tipuri şi ritmuri ale mişcării prin

transfer material, energetic, informaţional, a corectării traiectoriilor, a selectării variantelor

(dimensionale, structurale, temporale ş.a.)optime de funcţionare poate fi cotată ca miraculoasă,

deoarece depăşeşte frecvent capacitatea umană de investigaţie şi control, l-a precedat în mod

absolut pe om şi căreia omul abia dacă poate să-i copie (parţial şi aproximativ) unele

comportamente, fără a-i reproduce însă eficienţa. Redresând "din mers" funcţii şubrede, reglând

mereu forma şi dimensiunile fluxurilor interne, menţinând formele cele mai avantajoase ale

raporturilor externe, renunţând la elemente, forme şi chiar structuri care periclitează viabilitatea

reţelelor, geosistemul pune în funcţiune operatori şi mecanisme de o p e r a r e, conform unor t a c

t i c i variabile în timp şi spaţiu, la rândul lor exprimând atitudini s t r a t e g i c e, care vizează

menţinerea viabilităţii pe termen lung. Capacitatea de autoreglare îi asigură astfel geosistemului o

funcţionalitate durabilă.

In calitatea sa de unică structură care include şi se bazează pe raţiune, sistemul social-

economic are posibilitatea dacă nu să cunoască şi să înţeleagă integral modul în care funcţionează

întregul geosistem (ansamblul unor excepţional de pertinente teorii asupra mişcării - a structurilor

disipative şi bifurcaţiilor, a haosului determinist ş.a. au demonstrat gradul de dificultate al abordării

dinamicii unei structuri atât de bogate şi de complicate), cel puţin să identifice premise ale mişcării,

conjuncturi riscante, sectoare vulnerabile etc. În sensul acesta, chiar dacă pentru arii mai restrânse

sau pentru perioade de timp mai scurte, sunt deosebit de utile, spre exemplu, p r o g n o z e l e

producerii p r a g u r i l o r. Acestea pot permite evaluarea mai realistă a efectelor unor

simultaneităţi sau decalaje, numeroase şi complicate în special în cazul structurilor naturale

antropizate şi al celor social-economice. Evaluările de acest tip pot orienta deciziile spre grăbirea

unor praguri, temporizarea altora, spre realizarea sau evitarea unor succesiuni ori coincidenţe, astfel

încât să poată fi protejate unele mecanisme naturale, să se poată implanta elemente sau declanşa

procese noi, fără depăşirea limitelor de toleranţă ale structurilor în cauză.

4. Niveluri de organizare ale geosistemului. Entităţi spaţiale rezultate din ierarhizări

funcţionale

Funcţionalitatea complexă a geosistemului, antrenând elemente variate, procese şi

fenomene complicate, integrate în structuri interdependente presupune şi o vastă ierarhie a

organizării, în care supra- şi subordonările corespund unor reţele diferite ca ordin de mărime al

unităţilor sistemice componente, ca grad de complexitate structurală şi funcţională al acestor unităţi

ş.a.m.d. Rezultă astfel un complicat suprasistem, a cărui personalitate a fost exprimată în literatura

geografică prin schemele de ierarhizare elaborate pe baze geoecologice (V.I.Soceava, ), pe

baza dinamicii sale (G.Bertrand, 1972), a integrării structurilor umane cu cele naturale (R.Brunet,

1968) ş.a. Indiferent de gradul lor de detaliere şi de capacitatea de cuprindere a diferitelor categorii

sau ranguri cu care operează, nota comună a acestor sinteze sistemice este o spaţializare foarte

complexă, care se apropie de regionarea geografică. Chiar dacă în formele sale actuale regionarea,

acest deziderat final al cercetării de specialitate, nu corespunde încă în întregime ierarhiei reale a

geosistemului, ea oferă totuşi suportul cel mai ştiinţific al demersului, întrucât se întemeiază pe

concepţia organizării spaţiului în complexe teritoriale, în individualităţi geografice bine conturate,

rezultate tocmai din materializarea unor interacţiuni diverse şi variabile, sub aspect dimensional şi

cronologic. Unităţile taxonomice identificate se înscriu în diferite niveluri de organizare, din ce în

ce mai complexe şi mai mari, de la cele locale (mai omogene structural, dar cu o mobilitate adesea

accentuată), la cele regionale şi apoi la nivelul planetar (eterogenitatea structurală crescând şi

funcţionalitatea complicându-se spre nivelul superior). Relaţii interactive, desfăşurate în spaţiu şi în

timp, leagă elementele fiecărei unităţi sistemice, unităţile de pe acelaşi nivel (treaptă de organizare),

ca şi diferitele niveluri.

Pe nivelul p l a n e t a r de organizare se află g e o s i s t e m u l, structură vastă,

rezultată din interacţiunea geosferelor (în accepţiunea lor clasică şi - concomitent - părţi ale

sistemelor abiotic, biotic şi social-economic). Această structură este constituită din toată gama

formelor cunoscute ale materiei terestre, evoluează sub impulsul şi pe baza energiei de origine

solară şi telurică, generează şi antrenează o gamă largă şi diversă de informaţie. Mişcarea de

ansamblu în cadrul său se realizează de către mecanisme care interconectează în fenomene şi

procese multiple elemente şi structuri aparţinând tuturor sistemelor menţionate, funcţionalitatea

specifică fiind integrantă. Integrând toate formele de mişcare specifice unităţilor sale, geosistemul

are posibilitatea de a le controla, de a le impune şi asigura autoreglarea necesară fiecăreia, ca şi

întregului planetar. Deşi sub aspect ponderal geosistemul este dominat de elemente, structuri şi

funcţii naturale, este demnă de reţinut rata crescândă a celor de origine social-economică, ca

rezultat al progresului tehnic. Devine astfel clar că funcţionalitatea geosistemului este din ce în ce

mai expusă unor impulsuri atipice, trebuie să accepte elemente noi, comportamente noi, ritmuri

diferite faţă de cele naturale. Unele impulsuri de origine artificială pot deveni la fel de periculoase

ca şi marile dezechilibre disfuncţionale generate, spre exemplu, de vulcanismul activ, de

seismicitatea intensă, sau pot depăşi ca gravitate aceste dezechilibre (spre exemplu, contaminarea

radioactivă complexă).

În acelaşi nivel de organizare, dar subordonate geosistemului, apar - ca prime forme de

diferenţiere - d o m e n i i l e sau z o n e l e (caldă, temperată, rece). Existenţa lor se datorează

repartiţiei latitudinale diferenţiate a energiei solare, în condiţiile generate de forma cvasisferică a

planetei, de înclinarea axei sale faţă de ecliptică şi de mişcările specifice pe care le execută.

Funcţionalitatea domeniilor este dirijată de legile zonalităţii latitudinale şi altitudinale, iar

omogenitatea lor este de natură climatică, rezultată din cantităţile specifice de energie solară

primite în ţinuturi polare, temperate, tropicale etc. Limitele lor dinamice sunt marcate de procese

fizice în a căror evoluţie sunt caracteristice pragurile de manifestare şi de stingere. Poziţional aceste

limite nu sunt însă rigide, deplasându-se conform variabilităţii climatice sezoniere. Împreună cu

distribuţia diferenţiată a uscatului şi apelor, această variabilitate creează - pe fondul domeniilor -

unităţi subzonale, subordonate funcţional (temperată oceanică, subtropicală mediteraneană,

tropicală aridă etc.) care diferă între ele, în primul rând, prin capacitatea de absorbţie, înmagazinare

şi radiere calorică.

Caracteristica funcţională de bază a următorului nivel de organizare este polarizarea. Un

component, un grup de componente sau o structură devin nuclee de atracţie, selectând astfel

procese şi componente care au sau pot să-şi dezvolte forme/funcţii de integrare adecvate noului

context structural şi dinamic. Rezultă unităţi r e g i o n a l e polarizate (Bazinul Parizian, Câmpia

Padului, Centrul Industrial al Rusiei Europene etc.). In cadrul lor, nucleele respective reprezintă

fundamentul, invariabil pentru o anumită etapă de evoluţie, care menţine funcţionalitatea regională.

Personalitatea dinamică a unităţilor acestui nivel este conturată de fenomene şi procese care trec

praguri foarte variate, iar limitele lor spaţiale, nu întotdeauna tranşante, corespund adesea unor

opoziţii sau divergenţe clare. Ca rezultat al variabilităţii accentuate a duratei perioadelor de evoluţie

cu caracter continuu şi a discontinuităţilor, mobilitatea limitelor este mult mai accentuată decât în

cadrul nivelului precedent. In ceea ce priveşte organizarea internă, variabilitatea de comportament a

componentelor sau structurilor-nucleu şi - mai ales - incidenţa mutagenă a încărcării social-

economice generează diferenţieri, sub forma unor subunităţi (subregiuni ş.a.).

Nivelul de organizare l o c a l este reprezentat prin unităţi sistemice elementare (aşezări

rurale, bazine hidrografice elementare, lacuri de acumulare, sisteme convective locale, sectoare

deltaice, toposecvenţe de sol etc.) care, sub aspect funcţional, se află într-o stare de solicitare

permanentă şi acută - prin stimuli diferiţi - de către unităţile regionale/subregionale supraordonate

(reţele naţionale de aşezări, sisteme hidrografice, arii barice subcontinentale sau continentale, areale

pedologice climato-zonale etc.). De asemenea, prin autoreglarea specifică, se află într-un context

foarte activ de legături externe cu unităţi de acelaşi rang, tinzând să se integreze cât mai adecvat

nivelului local de organizare. Limitele lor dinamice sunt marcate, de regulă, prin praguri de

saturare sau de opoziţie iar diferitele părţi constitutive ale unităţilor elementare, active şi ele, sunt

antrenate în procese care evoluează foarte diferit, uneori lent şi relativ uniform, alteori sacadat, prin

divergenţe ş.a.m.d. Astfel, oricare dintre unităţile acestui nivel este într-o permanentă devenire.

Starea aceasta explică şi vulnerabilitatea unităţilor elementare, rapiditatea cu care pot ajunge în

situaţii de dezechilibru disfuncţional. Faţă de această labilitate dinamică/fragilitate şi ţinând seama

de prezenţa masivă în nivelul local a elementelor, structurilor şi funcţiilor specifice sistemului

social-economic, două aspecte ale impactului antropic se conturează clar. Primul este cel al

responsabilităţii integrale pentru orice modificare cantitativă (statică sau dinamică) ori calitativă

impusă sistemelor locale. Al doilea se concretizează în rolul benefic al acţiunilor avizate de

prevenire, sau cel puţin de diminuare, a efectelor unor disfuncţii naturale sau artificiale, de

organizare raţională a teritoriului, a activităţilor umane etc.

5. Geosistemul şi timpul

Alături de spaţiu, timpul este atât una dintre cele două forme fundamentale de existenţă a

materiei cât şi un parametru al acesteia. In mod necesar, orice prezenţă şi manifestare materială se

identifică inclusiv prin reperele lor temporale, indiferent dacă acestea marchează momente, durate

efemere sau perioade îndelungate. Ţinând seama şi de permanenţa mişcării în geosistem, evident,

timpul dimensionează şi formele de transfer complex, material, energetic, informaţional, fiind

măsură - şi caracteristică - a tuturor transformărilor prin care evoluează geosistemul, pe toate

nivelurile sale de organizare.

5.1. Geosistemul şi timpul: absolut, relativ (simultaneitate, succesiune, durată)

In calitate de categorie abstractă, timpul este universal, absolut, etern, obiectiv. Timpul

concret, conştientizat de către om, marcându-i existenţa şi evoluţia, ca şi pe cea a altor elemente şi

structuri, este relativ, efemer, subiectiv. Una dintre cele mai interesante forme ale timpului concret

este cea b i o l o g i c ă, exprimând raporturile cu timpul ale comunităţilor vii vegetale şi animale şi

ale omului, în calitate de fiinţă şi element esenţial al sistemului social-economic.

Orice organism (structură prin excelenţă sistemică) există în măsura în care, pe lângă alte

eforturi adaptative, este capabil de adaptare temporală. Aceasta este cu atât mai eficientă cu cât

efortul respectiv corespunde mai bine capacităţilor morfo-funcţionale ale organismului şi este

orientat spre reperele cronologice externe cele mai constante şi mai "economice" sub aspect

biologic. Ritmicitatea riguroasă (cu abateri doar de câteva minute sau secunde în 24 de ore) a

măsurării biologice a timpului demonstrează deosebita capacitate de adaptare temporală a

organismelor vii (de la cele unicelulare la om): mitoze celulare, fototropisme, metamorfoze în

dezvoltarea unor insecte etc. În acelaşi sens argumentează şi menţinerea (timp de luni de zile, sau

ani) a bioritmurilor circadiene, chiar în condiţii perturbatorii experimentale, ceea ce denotă nu o

copiere pasivă a timpului astronomic, ci acţiunea unor mecanisme cronometrice proprii.

Timpul biologic se manifestă ca timp celular, individual, timp de grup, timp de specie. Intre

aceste niveluri există interacţiuni complexe şi foarte dinamice - spre exemplu, între timpul

individual şi cel al speciei există o "solidaritate" temporală adaptativă, care vizează un sincronism

biologic general, determinant pentru durabilitatea speciei respective. Numai în felul acesta

individul şi specia se pot adapta eficient la reperele cronologice ale ambianţei, aşa cum reiese din

specificul fenomenelor de migraţie, din existenţa speciilor nocturne etc. In cazul ultimelor, găsirea

şi respectarea strictă a unui palier temporal cât mai ferit de activitatea unor predatori sunt capitale.

Timpul biologic uman este, de asemenea , un excepţional exemplu de adaptare cronologică.

Aspectele esenţiale ale acestei forme concrete a timpului sunt bioritmurile şi viteza proceselor

metabolice. Ele reprezintă baza cronologică, remarcabilă prin vechime şi stabilitate, pe care

funcţionează şi alte forme de manifestare a timpului concret. Intre bioritmuri (care sunt

caracteristice tuturor sistemelor, aparatelor, organelor, ţesuturilor, de la sistemul nervos la cel

endocrin, de la sânge la organele interne şi epidermă), cele mai frecvente ca durată şi poziţie

temporală sunt cele circadiene. Omul este o fiinţă diurnă, desfăşurând un maximum de activitate cu

un optimum de eficienţă în timpul zilei. Vesperalii şi nocturnii sunt în majoritate intelectuali. Faptul

a sugerat ipoteza că astfel de devieri de la tipul cronologic fundamental sunt determinate de

interacţiuni sociale, ceea ce a permis concluzii deosebit de utile pentru organizarea muncii, ţinând

seama, de viteza individuală de adaptare, spre exemplu, la orarii de noapte, la programe de tipul

12/24 sau la programe în câte trei ture, schimbate săptămânal. Aceste exigenţe socio-profesionale

pot determina modificări fiziologice importante, ca forme de adaptare biologică temporală. Astfel,

dacă pentru unele organisme (cu predispoziţii spontane sau dobândite pentru programe labile)

bioritmurile rămân neschimbate, iar în cazul altora se modifică numai unele bioritmuri - în special

cele legate direct de activitatea fizică, există organisme cărora li se restructurează cele mai multe

bioritmuri, petrecându-se o "răsturnare" fiziologică, mulată pe răsturnarea programului de activitate

care a determinat-o. Deosebit de important este faptul că în oricare dintre aceste situaţii se pot

produce tulburări metabolice, unele grave şi cu sechele pe termen lung.

Pe fondul timpului biologic, imprimat în existenţa sa pur organică, omul este supus însă şi

altor două forme şi mecanisme cronologice: timpul psihologic şi timpul social. Timpul psihologic

este manifestarea subiectivă a capacităţii cronometrice a sistemului nervos. El are la bază o

abstractizare avansată a elementelor cronologice concrete, externe dar şi endogene, ceea ce îi

conferă o anumită autonomie. Deşi prelucrarea conştientă a percepţiilor cronologice constituie o

mare parte a timpului psihologic, ea nu-l acoperă integral, acesta incluzând şi o latură

subconştientă, de origine biologică, aşa după cum demonstrează cronometria corectă sub hipnoză,

trezirea cu câteva minute înaintea deşteptătorului ş.a. Fără s-o estompeze pe cea conştientă, latura

aceasta este destul de puternică şi stabilă : încercări de falsificare cu ± 3 ore ale bioritmurilor

(dilatări şi comprimări), prin cronometrie conştientă, le-au lăsat absolut intacte pe unele dintre ele,

spre exemplu, ritmul eliminării potasiului ş.a

Rezultă, în final, că orientarea cronologică umană se realizează atât prin măsurarea

conştientă a timpului, cât şi după repere naturale, sau derivate din periodizările inerente vieţii

sociale. Această adaptare temporală permanentă, condiţionată de întregul context interactiv al vieţii

umane, asigură un acut simţ al timpului, consolidat printr-o permanentă confruntare şi verificare

reciprocă între componenta conştientă şi elementele subconştiente ale orologiilor biologice. Latura

socială a existenţei umane influenţează însă atât timpul psihologic, cât şi pe cel biologic. Spre

exemplu, în desfăşurarea unor procese de muncă, sau al unor relaţii sociale de altă natură, nu atât

programele orare sau modul de eşalonare a etapelor, cât mai ales intensitatea muncii şi încordarea

nervoasă pot influenţa puternic ritmicitatea biologică, producând dereglări ale unor bioritmuri

fundamentale : evoluţia diurnă a temperaturii corporale şi a tensiunii arteriale, profunzimea şi

durata somnului etc. Este cert însă că, sub aspectul capacităţilor sale somato-psihice, inclusiv al

celei de adaptare temporală, existenţa umană s-a structurat în timp pe o traiectorie dacă nu neapărat

calmă şi uniformă, desigur însă lentă. De-a lungul unor milenii de evoluţie, nici procesul de

adaptare şi nici formele de adaptare dobândite/transmise n-au fost bruscate ori suprasolicitate. In

felul acesta se explică şi durabilitatea rezultatelor.

Angajarea din ce în ce mai complexă în existenţa socială, depăşirea unor adversităţi naturale

în cursul unei existenţe active din ce în ce mai complicate, autoperfecţionarea şi amplificarea

eficacităţii muncii şi creaţiei, mereu controlate şi stimulate, au încurajat însă societatea umană să

adopte un mod de acţiune din ce în ce mai rapid. R i t m u l acesta a determinat mutaţii severe nu

doar în sfera activităţilor productive, a circulaţiei bunurilor, financiară etc., ci până la nivelul celor

mai profunde şi mai vechi relaţii interumane. Spre exemplu, vechile forme de raporturi sociale

bazate pe rudenie au fost mereu mai mult înlocuite cu relaţii bazate pe utilitate directă şi

funcţionalitate. Familia tradiţională mononucleară a devenit o entitate incoerentă spaţial şi -

frecvent - chiar relaţional ; statutul social (familial) şi rolul social (în organizarea muncii) deţinute

altădată de bărbaţi, în ordinea vârstei, s-au dizolvat într-o independenţă materială timpurie şi o

locaţie diseminată a descendenţilor ; urbanizarea şi industrializarea au destrămat comunităţile

rurale, individul uman este trimis (forţat) în sine însuşi, deoarece relaţiile utilitare şi funcţionale

sunt mult mai superficiale şi mai mobile decât cele familiale, tradiţionale (iar omul nu se poate lipsi

de relaţii socio-afective fără să sufere, fiind o fiinţă prin excelenţă socială). In mod frecvent,

individul nu se poate adapta acestui ritm. Defazările, remanenţele modelului social-afectiv al

părinţilor, formaţi într-o altă perioadă sau regiune, provoacă dificultăţi mari de integrare socio-

profesională, adaptări lente şi incomplete sau inadaptări. In mod evident, contextul acesta induce

tulburări profunde. Ritmurile contemporane rapide, cu secvenţe scurte şi monotone, accentuează

aceste efecte. Tensiunea psihică, anxietatea etc. au o frecvenţă din ce în ce mai mare (incidenţa

stărilor psihotice este considerată de către specialişti cu mult mai mare decât cea consemnată în

statistica de specialitate, aceste stări manifestându-se prin nevroze subintrante, suportate şi

nedeclarate de către individ, uneori ignorate de el însuşi) - (Fig. 3). Percepută frecvent ca

dezordonată, lumea de astăzi este, de fapt, o lume prea rapidă pentru foarte mulţi oameni. Inerţia

percepţiei nu permite înregistrarea unei multitudini de fapte, descoperirea fiind mult mai rapidă

decât generalizarea posibilităţilor de informare, adesea elitiste ca accesibilitate. Ignorarea

informaţiei se asociază cu ignorarea bogăţiei de tehnici de racordare la prezentul atât de complex şi

o bună parte din omenire este depăşită de transformările introduse de aceste tehnici.

Aceasta este şi una dintre marile probleme/întrebări contemporane : este realmente depăşit omul de

ambianţa sa? O viziune optimistă formulează speranţa că societatea umană nu este încă depăşită de

complexitatea ambianţei pe care şi-a creat-o şi de ritmurile acesteia, că este doar surprinsă şi că încă

deţine controlul condiţiilor de existenţă, pe care le poate reorienta într-un sens mai echilibrat. Dacă

se ţine seama de ponderea motivaţiilor materiale şi imediate în lumea contemporană, ca şi de lipsa

de încredere în posibilitatea de control pe termen lung a unei evoluţii geosistemice maltratate şi

scăpate frecvent de sub control, reorientarea necesară, care presupune schimbări profunde şi rapide

ale mentalităţilor, amendează sever optimismul menţionat. Spre exemplu, ca reflex al unei frustrări

profunde, redobândirea spiritului de proprietate funciară în lumea rurală a fostelor state socialiste

din estul Europei, în deceniul trecut, s-a produs destul de r a p i d. Ea a reintrodus însă şi un anumit

comportament/conduită a ţăranului faţă de productivitatea muncii agricole şi de rentabilitate, care

cedează greu şi l e n t ideii de reasociere (compromisă timp de decenii de către raptul totalitar),

care ar permite rentabilizarea tuturor investiţiilor şi lucrărilor agricole în cazul suprafeţelor de

exploatare mai mari. Aceeaşi discrepanţă de ritm separă deciziile administrative, politice ş.a. care,

în regimurile respective, devin operante foarte rapid, "arzând" intervale pe parcursul cărora micul

proprietar s-ar fi putut convinge de avantajele exploatărilor agricole de talie mare. Astfel, lentă prin

sine însăşi, mentalitatea rurală este încetinită încă prin conduite de tip etatist, pe care ea le percepe

ca abuzive. O altă discrepanţă de ritm, între nenumăratele care ne marchează existenţa, este

caracteristică mediilor urbane suprapopulate, unde anonimatul şi psihologia anonimatului se

instalează r a p i d şi antrenează în avalanşă însingurarea, neîncrederea, agresiunea, violenţa,

suicidul ş.a., în timp ce conştientizarea necesităţii unei existenţe sociale comunitare este mult mai l

e n t ă .

Oricare dintre caracteristicile prezentate ale raporturilor biologice ale geosistemului cu

timpul sunt reale şi coexistă cu dimensiunile cronologice ale fenomenelor naturale abiotice. Ritmuri

specifice, intervale caracteristice etc. sunt intrinsece şi structurilor sistemice lipsite de viaţă sau

mixte, fie naturale, fie artificiale. In felul acesta, timpul este omniprezent, spre exemplu, în geneza

zăcămintelor de substanţe minerale utile, în manageriatul întreprinderilor şi circulaţia monetară, în

acumularea aluviunilor, în aprovizionarea cu materii prime a întreprinderilor industriale, în evoluţia

versanţilor, în desfăşurarea fluxurilor turistice, în regimul precipitaţiilor atmosferice, în etapizarea

proceselor instructiv-educative etc.

Toate acestea demonstrează că, indiferent dacă este conştientizat, dacă este perceput ca

vârstă a diferitelor elemente, fenomene sau structuri ale geosistemului, ori ca ritm, dacă măsura lui

relevă secunde sau eoni ş.a.m.d., ca şi spaţiul, timpul este o constantă "organică" a geosistemului.

Prin intermediul său, oricare dintre structurile sistemice subordonate are nu numai o identitate

cronologică a b s o l u t ă, dar există s i m u l t a n cu multitudinea celorlalte. Aceasta relevă o

altă dimensiune temporală a geosistemului, cea r e l a t i v ă. Ca efect al acestei dimensiuni, fiecare

structură evoluează în conformitate cu propriul său program (coincident ca termen final cu altele

sau s u c c e s i v acestora), ceea ce îi permite să aibă ritmuri specifice, deci o anumită d u r a t ă

a ciclurilor sale, a fenomenelor specifice etc. Caracteristicile mişcării în geosistem (cap.3.4.) au

evidenţiat importanţa extremă a momentului producerii valorilor critice, în funcţie de duratele

variabile şi specifice ale evoluţiei cu caracter continuu, ale intervalelor de discontinuitate etc.

Analiza geografică a fondului temporal al relaţiilor umane interactive, ca şi a unor repere

cronologice ale sistemelor vii, nu a intenţionat o imixtiune nejustificată în domenii biologice sau

medicale şi nici substituirea demersului specializat al acestora. Interpretările realizate în cadrul

acestor domenii se opresc însă la limitele lor specifice, explicaţiile privind - inerent - paliere şi

articulaţii sistemice din aria funcţională biologică şi bio-psihologică. Implicaţiile socio-economice,

demografice etc. ale dimensiunii temporale a impactului antropic asupra unor sisteme vii, sau

asupra unor structuri complexe biotice-abiotice, dispoziţia şi variaţia crono-spaţială a acestor

implicaţii ş.a.m.d. necesită însă o viziune de ansamblu, care să evidenţieze nu numai aspecte

temporale sectoriale, ci t i m p u l c o n c r e t ca d i m e n s i u n e intrinsecă a î n t r e

g u l u i g e o s i s t e m . Astfel, spre exemplu, fenofazele plantelor de cultură sunt efecte

ale unor realităţi temporale incontestabile. Cu acest specific, ele intră sub incidenţa cercetării

fundamentale sau aplicative biologice, agronomice ş.a., strict specializate şi de neînlocuit. Faptul că

poziţia şi durata acestor fenofaze sunt strâns dependente de variaţiile (cronologice) periodice şi

neperiodice ale unui complex de factori climato-hidrici, aflaţi s i m u l t a n în interacţiune cu un

suport morfo-pedologic şi cu lucrări de ameliorare a fondului funciar, că tradiţia, forma de

proprietate, sau conjuncturi conflictuale social-economice ori politico-militare pot m o d i f i

c a/d e r e g l a condiţionarea naturală a acestor etape ale ciclurilor vegetative şi e t a p e l e în

sine, că dereglările respective (reducând producţii şi rentabilităţi) impun consumuri de austeritate

sau modifică structura şi p e r i o d i c i t a t e a schimburilor, în special a importurilor, schimbă

structura ocupaţională a unor paliere de populaţie şi r i t m i c i t a t e a veniturilor acesteia,

induc schimbări de polaritate pe piaţa regională sau mondială a produselor agricole, reorientări

bursiere r a p i d e, restructurări ale unor capitole bugetare naţionale, schimbări ale planurilor

de cultură şi ale utilizării terenurilor d e f a z a t e faţă de r i t m u r i l e pedologice climato-zonale

ş.a.m.d. nu-i mai preocupă decât foarte puţin sau deloc pe biologi şi pe agronomi. Devine astfel clar

că analiza dimensiunii temporale a existenţei geosistemului depăşeşte net anvergura cantitativă şi

calitativă a domeniilor strict specializate, această misiune revenindu-i geografiei.

5.2. Repere cronologice în evoluţia geosistemului

In evoluţia de până acum a geosistemului, proces care echivalează, de fapt, cu întreaga

istorie a planetei, în sens complet, câteva repere cronologice sunt esenţiale. Ele corespund unor

fenomene de mare însemnătate structurală şi funcţională, de mare amploare spaţială şi care au

conturat e t a p e deosebit de importante.

Constituirea suportului abiotic al geosistemului a început printr-o serie complicată şi

îndelungată de procese naturale dirijate de legile universale ale materiei, desfăşurate într-o anumită

arie a Galaxiei noastre, care au condus la formarea Sistemului Solar, din care face parte şi

Pământul. Geneza acestuia se datorează unor procese de concentrare a materiei începând de acum

aproximativ 4,5 miliarde de ani. În mod esenţial, planeta noastră se deosebeşte de alte componente

ale sistemului prin poziţia sa faţă de sursa energetică a acestuia, Soarele. De asemenea, deşi de

constituţie telurică, la fel ca şi alte planete interioare ale sistemului, Pământul a parcurs o evoluţie

marcată de formarea unor învelişuri de aer şi apă, cu o compoziţie chimică şi cu proprietăţi fizice

proprii. În ansamblu, o mare varietate de elemente componente şi o diversitate enormă a legăturilor

interactive ale acestora au constituit premisele apariţiei vieţii. Aceasta este şi etapa (îndelungată,

durând până la sfârşitul Precambrianului) a formării şi consolidării unui comportament sistemic

bazat pe fluxuri de foarte mare amploare, relativ stabile în esenţa lor : marile fluxuri materiale şi

energetice de natură magmatică şi seismică, mişcările de amploare ale apei oceanice, dinamica

generală a aerului etc.

Apariţia şi evoluţia vieţii au îmbogăţit şi au modificat profund structura şi funcţionalitatea

geosistemului. In primul rând s-a format astfel o nouă componentă, biotică (plantele şi animalele),

adaptată condiţiilor abiotice generatoare şi care constituiau, în acelaşi timp, ambianţa sa curentă.

Adaptabilitatea excepţională a permis dispersia vieţii, sub diverse forme, pe tot Pământul, atât în

aer, cât şi în apă, în scoarţa terestră şi pe sol. Cea mai mare parte a acestei noi forme de

manifestare a materiei s-a localizat însă pe suportul constituit de scoarţa terestră şi sol, ca şi în

stratul de aer învecinat, sub forma unor asociaţii vegetale şi animale. Procesul general de inserţie

prin adaptare a asociaţiilor vii în geosistem a fost îndelung şi diversificat, corespunzător

transformărilor importante prin care a trecut suportul abiotic însuşi, de-a lungul erelor geologice.

Mai mult, dacă mobilitatea ambianţei climatice, hidrologice, geomorfologice ş.a. a impus adaptări

biologice specifice, în mod interactiv viaţa vegetală (evoluând de la forme slab diferenţiate faţă de

cele animale până la cele evoluate, capabile de fotosinteză), constituită din Paleozoic în formaţiuni,

a impus modificări importante suportului abiotic. Elemente şi combinaţii chimice esenţiale ale

învelişului de aer au rezultat din fotosinteză şi descompuneri organice iar în scoarţă s-au format

substanţe combustibile prin incarbonizarea unor cantităţi imense de resturi organice. Tot în

Paleozoic, o altă categorie de forme de viaţă, având căi diferite de nutriţie şi reproducere, a

constituit lumea animală, mult mai mobilă decât cea vegetală. Dezvoltarea sa a avut acelaşi

parcurs, mereu mai diversificat ca linii evolutive, forme şi grad de complexitate, de la organisme

simple, dezvoltate la început în ape, la organisme din ce în ce mai complicate, care au colonizat

uscatul. Ca şi plantele, ele s-au grupat în comunităţi dependente de specificul asociaţiilor vegetale

şi aflându-se astfel sub influenţa climatului, apelor, fertilităţii solului etc. Astfel, ambele tipuri de

comunităţi, convieţuind în formaţiuni mixte, au suportat solidar efectele marilor fluctuaţii climatice,

ale distribuţiei spaţiale a apelor şi uscatului etc. Spre exemplu, favorabilitatea climato-hidrică din

Carbonifer-Permian, din Jurasic ş.a. a stimulat o vegetaţie luxuriantă, care acoperea arii întinse şi

care a constituit bază nutritivă pentru animale de talie foarte mare, diferenţiate ulterior prin adaptări

evolutive, erbivorele constituind hrana primelor carnivore. Caracterul brutal al unor schimbări

climatice a avut un impact comparabil asupra bazei de nutriţie vegetală, soldat cu dispariţia unor

grupuri mari de animale. Selecţia naturală n-a păstrat decât organismele cele mai adaptabile noilor

condiţii de viaţă, iar aceste condiţii, mai variate, au stimulat şi dezvoltarea unor forme noi, mai

evoluate (păsări, mamifere), încă mai adaptabile şi astfel cu posibilităţi sporite de răspândire.

Simultan cu evoluţia interactivă a vieţii, începând din aceleaşi perioade geologice vechi, tectonica

litosferei s-a manifestat şi ea destul de variabil şi complex, creând în timp structura şi aspectul

actual al acestui înveliş al Pământului. Pentru comunităţile vii şi pentru geosistemul de azi, deosebit

de importante au fost efectele orogenezelor din Cainozoic, care prin cutare, înălţări puternice,

prăbuşiri şi vulcanism au creat sistemele montane cele mai însemnate ale continentelor. Extrem de

importante în geosistem au fost şi modificările climatice car au determinat instalarea unor mari

glaciaţii continentale şi montane.

Apariţia (spre sfârşitul Pliocenului) şi evoluţia omului au fost fenomene esenţiale în evoluţia

biosferei şi au avut o însemnătate deosebită pentru toate sistemele naturale. În felul acesta, au

marcat întregul geosistem. Intr-o etapă mult mai scurtă decât precedentele, această formă de viaţă

le-a depăşit pe toate celelalte, dezvoltându-şi o caracteristică profund (şi superior) diferită, raţiunea.

Aceasta i-a permis nu numai un mod de existenţă diferit, ci şi o capacitate puternică de a integra în

existenţa şi activitatea sa elemente şi interacţiuni din întregul geosistem, de a transforma profund

toate structurile, naturale sau create de el însuşi.

Mai mult, dinamica sistemului propriu şi a transformării antropice a celorlalte a fost din ce

în ce mai rapidă (v. cap. I.3.; I.5.1.). Duratele perioadelor de evoluţie cu caracter continuu au fost

mult mai scurte decât cele specifice sistemelor naturale, pragurile şi discontinuităţile s-au succedat

rapid, comportamentul sistemic a trecut prin mai multe perioade diferite calitativ, în special sub

aspectul capacităţii de impact. Viaţa şi activitatea umană au avut totdeauna tendinţa să impună

ritmul alert, specific, întregii ambianţe, reuşind frecvent să producă astfel mutaţii, de cele mai multe

ori nefaste pentru structurile naturale şi adesea utile doar pe termen scurt sistemului social-

economic (Fig. 4).

Extinderea habitatului şi practicarea îndelungată a agriculturii, apariţia şi dezvoltarea

industriei, apariţia şi diversificarea serviciilor, producţia de bunuri, deşeuri şi noxe, în ritmurile

menţionate, pe fondul unei creşteri explozive a populaţiei şi al inerţiei comportamentului faţă de

resursele naturale etc. nu sunt doar caracteristici obiective cu care structurile umane se înscriu

interactiv în geosistem, ci şi premise extrem de eficiente ale unei noi etape în evoluţia acestuia. Este

posibil ca aceasta să fie diferită faţă de precedenta în mod esenţial, atât la nivel de participanţi, cât

şi la nivelul funcţionării sistemice : structuri naturale mai sărace şi mai şubrede, sau reechilibrate în

forme mai puţin utile omului, structuri social-economice modificate, poate mai alienate faţă tiparele

psiho-afective şi productive obiectiv necesare, poate reorientate către recuperări sociale, către un

comportament mai auster şi către ritmuri mai raţionale etc. Evaluările, prognozele de toate

categoriile, prezumţiile, sugestiile ş.a.m.d. sunt numeroase. Unele, cotate fie ca rezonabile, fie ca

exagerat de optimiste, par să conteze pe schimbări importante ale mentalităţilor, ceea ce ar putea

induce o ameliorare a raporturilor sistemice. Altele, cărora li se reproşează un pesimism exagerat,

întrevăd un geosistem total degradat, cu şanse foarte îndepărtate ale reechilibrării, cu un nivel

calitativ absolut deficitar sub aspectul utilităţii pentru om, poate chiar fără oameni. În fine, o a treia

categorie de prognoze asupra etapei următoare în evoluţia geosistemului vorbeşte despre viitorul

opac, ale cărui trăsături nu se pot distinge şi cu atât mai puţin ar putea fi evaluate. Sunt, probabil,

cele mai realiste.

6. Calitatea geosistemului

6.1. Noţiunea de calitate în cazul structurilor sistemice. Calitatea geosistemului

Sensul cel mai frecvent al termenului calitate, acela de însuşire pozitivă, asociat cu sensul

destul de vast care se atribuie noţiunii de mediu înconjurător, reuşeşte să creeze impresia (falsă) de

ancorare solidă şi pertinentă în problematica lumii contemporane. Pentru necunoscătorii cărora li se

oferă această terminologie, adesea şi pentru mulţi dintre cei care o folosesc, noţiunea de calitate a

mediului este într-adevăr foarte convingătoare, cu atât mai mult cu cât, pentru ambele categorii, ea

subînţelege caracteristici satisfăcătoare ale unor componente ale suportului ecologic, componente

care răspund unor necesităţi vitale ale omului (aer, apă, sol, vegetale). Mai mult, vehiculată în

sintagma "calitatea vieţii" - deşi astfel devine mai generală, mai imprecisă - convinge în sfere foarte

largi.

Analiza obiectivă a acestor accepţiuni demonstrează însă caracterul lor incomplet, de

regulă static şi frecvent monocord : o arie, sau (foarte rar) o etapă de evoluţie neafectate de

poluare/ degradare sunt cotate ca beneficiind de o calitate remarcabilă a "mediului". Aprecierea

respectivă vizează fie numai aspectul utilitar al unor componente ale ambianţei, fie şi starea unor

ecosisteme, totul însă în momentul observaţiei. Când, totuşi, se are în vedere şi perspectiva, ea nu

se conturează decât sub aceeaşi formă sectorială, utilitaristă, statică. Acest caracter impropriu se

păstrează chiar şi în cazul în care s-ar face referinţe clare la toate componentele geosistemului,

omiţându-se însă în continuare faptul că el este - de la cele mai mărunte entităţi şi până la întregul

ansamblu - o structură sistemică, deci funcţională. Concluzia logică este că noţiunea şi termenul de

calitate, aplicate oricărei structuri sistemice şi cu atât mai mult geosistemului, obligă la e v a l u a r

e a şi e x p r i m a r e a adecvată a d i n a m i c i i sale. Cu sensul acesta, noţiunea nu este însă

nici cunoscută şi nici folosită. Raportată la ceea ce pentru o structură sistemică reprezintă

programul său, noţiunea de calitate ar trebui să exprime desfăşurarea echilibrată a legăturilor între

componente, decisă şi controlată de centrul (centrele) respectiv(e). Concis, în cazul geosistemului,

noţiunea de calitate (sau calitate a vieţii) este e c h i v a l e n t ă cu aceea de e c hi l i b r u d i n

a m i c, aşa cum derivă acesta din funcţionalitatea sistemică : apel adecvat ca formă, moment şi

dimensiuni la rezerve interne sau externe, organizare şi distribuire corectă în interiorul structurii a

fluxurilor intrate, orientare utilă a fluxurilor de ieşire, prelucrarea rapidă şi eficientă a informaţiei

din "aval" ; prin urmare, sunt necesare decizii "suple", cu nuclee active în interiorul structurii,

capabile să controleze mereu bilanţurile energetice, materiale şi informaţionale, prin gestiunea

realistă a rezervelor, prin evaluarea permanentă a funcţionalităţii mecanismelor sistemice, prin

prognoza pragurilor şi printr-o viziune permanent clară a supra- şi subordonării sistemice a

structurii respective.

6.2. Fenomenele de criză în geosistem

Analiza structurii şi dinamicii geosistemului evidenţiază caracterul său vast, divers şi

permanent interactiv, asigurat prin capacitatea de autoreglare. Dacă secvenţele cu caracter continuu

al mişcării, urmate de discontinuităţi introduse prin producerea pragurilor şi de dezechilibre

funcţionale ilustrează forme de evoluţie echilibrată, caracteristice unor structuri cu dezvoltare

durabilă, situaţiile de dezechilibru disfuncţional nu pot fi interpretate decât drept conjuncturi de

criză. Ele corespund e p u i z ă r i i r e s u r s e l o r de a u t o r e g l a r e, indiferent dacă

fenomenul afectează elemente structurale, sau mecanisme interactive de reglare a fluxurilor, ori

este generalizat, dacă afectează structuri atmosferice, sociale, geochimice ş.a. In geosistem, pe

parcursul evoluţiei sale, stările de criză sunt inerente, dar modul în care se produc, tipul şi

anvergura efectelor, mecanismele de redresare şi eficienţa acestora sunt extrem de diferite. In marea

diversitate a geosistemului se regăseşte forţa (capacitatea) sa de redresare, apreciabilă atât sub

aspect cantitativ, cât şi sub aspectul complexităţii resurselor necesare acestui proces. În aceeaşi

diversitate rezidă însă şi multitudinea elementelor, proceselor, structurilor cu capacitate

transformantă, care pot îndepărta de echilibru alte structuri, relativ rapid, pe arii întinse, fără ca

sectorul respectiv de reţea sistemică să deţină obligatoriu (sau să poată produce la fel de rapid)

resurse de redresare. Această capacitate internă de geneză a stărilor de criză este potenţată şi de

faptul că binecunoscuta lege a numerelor mari este inoperantă în asemenea conjuncturi, o cantitate

(structură, fenomen etc.) infimă putând antrena evoluţii disfuncţionale de anvergură spaţială mare

şi pe termen lung (Fig. 5).

Fără ca situaţiile de criză şi mecanismele genetice respective să personalizeze strict unul sau

altul dintre sistemele principale, un aspect deosebit al acestor fenomene se impune analizei : în

sensul cel mai propriu stările de criză implică structuri vii. În ansamblul tuturor disfuncţiilor

abiotice, care dezechilibrează uneori ireversibil structuri sistemice geochimice, morfologice,

hidrice, atmosferice etc. starea de criză nu este resimţită sau percepută, reechilibrarea sau

"renunţarea" sunt procese exclusiv fizice/chimice. Viaţa se implică însă sub o formă total diferită,

mult mai complexă, în stările de criză. In plus, din perspectivă umană, conştientizarea psiho-

afectivă a situaţiilor de criză, a efectelor crizei şi a durabilităţii acestor efecte amplifică fenomenele

respective. Panica, sentimentul profund de insecuritate, chiar anularea speranţei de redresare pentru

una sau mai multe generaţii reduc adesea iniţiativa, induc valorificarea lentă şi incompletă a unor

resurse de redresare încă accesibile, stimulează gestiuni haotice, incompetente, frecvent mai

corupte, orientează activitatea către obiective înguste, extrem de pragmatice, cu finalitate imediată

şi locală sau individuală. Starea de criză este una dintre multele conjuncturi care demonstrează că,

în geosistem, condiţia raţională umană, unică şi superioară, nu asigură automat nici supremaţie şi

nici permanenţă. Mai rău, sistemul social-economic se remarcă şi printr-o capacitate deosebită de a

induce stări de criză. Existenţa şi activitatea multiplu integrante ale societăţii umane, dinamica

excepţional de rapidă a structurilor acestui sistem, prin comparaţie cu evoluţia celor naturale,

generează frecvent numeroase elemente, procese şi conjuncturi noi, exigente şi cu capacităţi

transformante , care nu lasă timp suficient structurilor naturale sau antropice antrenate interactiv să

se adapteze noilor dimensiuni şi ritmuri. Inerent, posibilitatea apariţiei unor disfuncţii,

simultaneitatea mai multora, suprasolicitări etc. conduc la slăbirea capacităţilor de autoreglare pe

reţele întinse de unităţi sistemice.

Uneori caracterul aparent local al unei/unor disfuncţii are tendinţa să nege globalismul

fenomenului. La scară mică (în unităţi sistemice de mică întindere, ale nivelului local de

organizare), caracterul global al crizei este exprimat de propagarea ei interactivă în toată structura

afectată şi - ulterior - în reţeaua sistemică la care este conectată. La scară mare (interesând structuri

sistemice din ce în ce mai ample, mai eterogene şi având relaţii interactive mereu mai complexe),

aspectului global al situaţiei de criză, rezultat din funcţionalitatea sistemică, i se adaugă globalismul

stricto sensu (spaţial) al crizei, disfuncţiile cu efect dezechilibrant generalizându-se până la

depăşirea nivelului regional de organizare.

Seria impulsurilor disfuncţionale, a căror simultaneitate nu mai poate fi interpretată ca o

simplă serie de coincidenţe, cu mare eficienţă în geneza stărilor de criză, începe frecvent în

sistemul social-economic : p o l u a r e a transfrontalieră a aerului şi a apei, fenomene de i n s t a b

i l i t a t e sau de a g r e s i u n e politico-militară, c o m p e t i ţ i i nucleare, u r b a n i z a r e

haotică ş.a.m.d. O serie de caracteristici ale acestui sistem creat de om induc în continuare, şi

uneori amplifică, contextul favorizant al fenomenelor de criză. Astfel, d e c a l a j e l e între statele

bogate şi cele sărace au crescut continuu şi conform prognozelor ele se vor accentua. La sfârşitul

anului l980, valoarea medie a produsului intern brut pe locuitor în statele dezvoltate a fost de

10.660 $, iar în cele sărace de 220 $, ceea reprezenta un raport de 1/48. Valorile extreme au fost

însă de 17.100 $ şi - respectiv - 90 $, într-un raport de 1/190, între Elveţia şi Somalia. In 1992,

raportul acesta se agravase, devenind 1/244. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . In expresie mai detaliată,

decalajele menţionate înseamnă mari lipsuri energetice pentru importatorii de petrol cu slabe

resurse financiare, imposibilitatea accesului la informaţie şi a asigurării unor tehnologii

performante, degradarea infrastructurilor social-economice, degradarea solurilor, lipsuri alimentare

severe, cu 1.750.000.000 de subnutriţi în 19 . . şi . . . . în 2002, lipsă de lemn de foc şi dificultăţi

severe de preparare a hranei, lipsă de apă potabilă şi maladii cu transmisie hidrică, mortalitate

infantilă cu valori de până la . . . . ., destructurarea reţelelor de aşezări rurale prin exod spre

oraşe, emigraţie masivă pentru muncă (de la necalificată la înalt specializată) ale unor mari efective

de populaţie ş.a.m.d. C r e d i t e l e acordate statelor sărace au fost condiţionate de acelaşi acces la

resursele lor naturale, reuniunile Nord-Sud repetate n-au dat rezultate concludente, subdezvoltarea

continuând să se agraveze în majoritatea statelor lumii a treia. C u r s a pentru r e s u r s e naturale

şi p i e ţ e de desfacere continuă şi mijloacele utilizate sunt frecvent agresive. Printre altele,

decalajul de r i t m între organizarea producţiei şi mobilitatea conjuncturii economice regionale şi

mondiale generează ş o m a j, agravat de i n f l a ţ i e excesivă. Aceasta face ca puterea de

cumpărare a foarte multor categorii de populaţie să se reducă mereu, iar condiţiile lor generale de

existenţă să devină foarte grele, mai ales în cazul - destul de răspândit - al urbanizării necontrolate.

Decalajul între nivelul de viaţă al păturilor sărace sau sărăcite şi vârfurile piramidelor sociale se

adânceşte şi generează t e n s i u n i.

Din acelaşi sistem social-economic, puternic integrant, au difuzat alte impulsuri

disfuncţionale, generatoare de criză în sisteme naturale (v. cap. II.2.2.) : extincţia provocată a unor

specii vegetale şi animale, periclitarea sau distrugerea unor ecosisteme fragile, inducerea unor

bilanţuri hidrogeologice negative, depăşirea toleranţei debitelor naturale de diluţie, potenţarea

efectelor salinizante ale evapotranspiraţiei ş.a.m.d.

.

6.3. Mecanisme şi forme spontane/dirijate de redresare

Imaginea generală a stării de criză a geosistemului este, desigur, descurajantă.. În

manifestări locale, din perspectiva structurilor social-economice premisele soluţionării sunt

considerate mai accesibile, cel puţin sub aspect dimensional (cantitativ). Propagarea la nivel

regional, uneori destul de rapidă, ca şi anvergura globală a unor disfuncţii (spre exemplu climatice)

evidenţiază însă reducerea exponenţială a posibilităţilor reale de a controla aceste fenomene.

Cele mai eficiente modalităţi de ieşire din criză, care valorifică la maximum posibilităţile

interne de autoreglare, sunt cele s p e c i f i c e s t r u c t u r i l o r n a t u r a l e ale

geosistemului. In evoluţie spontană, spre exemplu, depăşirea capacităţii trofice a unui ecosistem ca

urmare a proliferării unei/unor specii se rezolvă prin selecţie naturală, în limitele ecotopului iniţial

sau într-o arie nouă, mai extinsă, a acestuia. In acelaşi fel, destabilizarea, din cauze naturale, a unui

versant acoperit cu depozite mobile este o disfuncţie (morfologică, hidrică, pedologică etc.), dar

reorientarea scurgerii superficiale pe noi trasee de înclinare maximă reduce treptat decalajul

scurgere-infiltraţie ; deplasarea gravitaţională a materialelor mobile antrenate de apă, conform

masei lor, reface unghiurile de taluz natural ; reducerea înclinării terenului reface premisa

morfologică necesară reluării pedogenezei sau redobândirii fertilităţii climato-zonale a solului etc.

In sistemele microclimatice stratificaţia termică gravitaţională este, de asemenea, o disfuncţie dar,

deşi mai lent, mecanismele fizice de transfer şi conversie energetică reuşesc să reintroducă

masele de aer mai reci în circuite convective şi starea de echilibru dinamic se reface ş.a.m.d.

S t r u c t u r i l e sistemice a n t r o p i z a t e sau integral a n t r o p i c e, cu diversitatea

lor structurală şi funcţională generatoare a numeroase conjuncturi disfuncţionale, nu produc însă şi

tot atâtea mecanisme/mijloace de redresare. Deşi, teoretic, eterogenitatea ar trebui să asigure o bază

"genetică" bogată a autoreglării, în aceste structuri discrepanţele, decalajele de ritm şi defazările

sunt cele mai frecvente şi mai puternice, astfel încât potenţialul de criză este mult mai amplu iar

mecanismele necesare redresării nu mai pot fi exclusiv naturale. Tehnologii mai puţin agresive,

tehnici depoluante etc. sunt realităţi curente dar, de-a lungul timpului, progresul tehnic a amplificat

în mod frecvent factorii şi mijloacele favorabile crizelor, ignorând o perioadă îndelungată

segmentul posibilităţilor de redresare şi - mai ales - pe cel preventiv.

Totuşi, dacă se analizează postura societăţi umane de la nivelul actual de calitate a

geosistemului, cu numeroase disfuncţii locale, cu difuzii regionale importante şi chiar cu

perspectiva unor disfuncţii climatice globale şi dacă se au în vedere numai premisele social-

economice ale fenomenelor de criză, câteva aspecte se conturează relativ clar. Experienţa dură a r a

p i d i t ă ţ i i cu care s-a propagat veritabila criză economică mondială de la sfârşitul deceniului al

treilea al secolului trecut, efectele sale dezastruoase, lentoarea şi disparităţile cu care s-a realizat

redresarea, experienţa dureroasă a c o n f l a g r a ţ i i l o r mondiale, periclitarea generală a s ă

n ă t ă ţ i i

u m a n e şi a e c h i l i b r u l u i e c o s i s t e m e l o r ca efect al poluării complexe etc. au

impus începutul "învăţării" unei atitudini sistemice la scară extinsă. Deşi procesul acesta a

funcţionat cu disparităţi teritoriale, a fost ocultat prin dimensiuni şi durate insuficiente, a fost şi mai

este blocat temporar prin agresivitate şi intoleranţă ş.a., are o eficienţă din ce în ce mai mare. Cu

aceeaşi dinamică, mult mai rapidă decât ritmurile naturale, relaţiile social-economice, politice,

militare - nu fără convulsii şi excese - încep să reconstruiască o poziţie mai adecvată a omului în

sistemul terestru, vizând pentru societatea umană un loc ce nu poate fi util şi durabil decât prin

respectarea cu stricteţe a funcţionalităţii ansamblului. In sensul acesta, în ultimele decenii,

caracterul global al stărilor de criză integrate este din ce în ce mai puternic conştientizat, societatea

umană fiind mereu mai solidar îngrijorată de generalizarea unor evoluţii disfuncţionale, indiferent

de aria spaţială afectată iniţial. De asemenea, este preocupată de soluţionări, chiar dacă gama

soluţiilor discutate/propuse este încă departe de o accepţiune solidară.

Partea a III-a CONTROLUL, PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA GEOSISTEMULUI

1. Controlul geosistemului

Inserţia cât mai adecvată în structurile sistemice naturale, crearea unor structuri noi,

necesare, fără periclitarea premiselor unei evoluţii echilibrate, solicitarea intensă a tuturor

structurilor preexistente de către o populaţie umană mereu mai numeroasă pretind, în mod evident,

acţiuni extrem de prevăzătoare şi evaluări cât mai realiste ale stărilor de fapt şi ale perspectivelor.

Deşi dezideratul este cel puţin temerar, societatea umană intenţionează să realizeze controlul

geosistemului. O sechelă a antropocentrismului absolut minează însă în mare măsură această

aspiraţie : viziunea unilaterală asupra unei/unor structuri, naturale sau construite, considerate ca

existând numai pentru a răspunde cu eficienţă maximă exigenţelor societăţii umane. I se adaugă, cu

acelaşi rol nefast, convingerea (destul de răspândită) că în "mediu" controlul nu poate fi realizat

decât de către om. Realitatea este destul de diferită şi ignorarea ei îndepărtează finalitatea dorită.

1.1. Noţiunea de control în cazul structurilor sistemice

Sensul general noţiunii este acela de a n a l i z ă c o n t i n u ă sau p e r i o d i c ă a

unei activităţi în scopul m e n ţ i n e r i i/a m e l i o r ă r i i ei. Derivând din sensul acesta, într-o

accepţiune foarte răspândită, controlul este considerat o acţiune dirijată (concepută şi aplicată)

raţional, deci implicând obligatoriu gândirea şi voinţa umană. În realitate, atât în ceea ce-l priveşte

pe om (de la componenta biologică a fiinţei sale şi până la specificul tehnologic, social, ideologic

ş.a. al civilizaţiei pe care a creat-o), cât şi în ceea ce priveşte procesele şi fenomenele din restul

lumii organice şi anorganice, nenumărate angrenaje de control fac parte integrantă din geosistem.

Aparent sunt fără contingenţe, spre exemplu, termoreglarea mediului intern al organismelor

homeoterme, echilibrul organismelor în mişcare, raportul eroziune-acumulare în profilul

longitudinal de talveg al râurilor, raportul evaporaţie-precipitaţii, planing-ul familial, randamentul

maşinilor, rentabilitatea utilizării unei resurse etc. Analiza fiecăruia dintre aceste procese, raporturi,

acţiuni etc. demonstrează însă că, pe cale spontană sau dirijată, finalităţile respective presupun

obligatoriu un control mai mult sau mai puţin eficient. In esenţă, programul oricărei structuri

sistemice condiţionează viabilitatea ei printr-un c o n t r o l permanent al f u n c ţ i o n a l i t ă ţ i

i, singurul util în menţinerea calităţii de sistem. Rezultă astfel că, întotdeauna, eficienţa deciziilor

este condiţionată strict de o serie de caracteristici interne s t r u c t u r a l e (calitatea informaţiei,

dimensiunile şi accesibilitatea rezervelor, calitatea căilor de comunicaţie, rezerva de timp), dar şi de

natura, tipul, eficienţa l e g ă t u r i l o r care menţin această structură în angrenajul sistemic de pe

acelaşi nivel şi de pe niveluri supra- sau subordonate. Desigur, rămâne extrem de importantă

capacitatea centrului propriu de decizie de a "construi" şi aplica varianta cea mai utilă de

funcţionare. Faptul acesta este absolut real, fiind confirmat oricând de consecinţele fluctuaţiilor de

calitate/competenţă ale unor centri de decizie (biologici, sociali etc).

In analizele de sistem se pot întâlni, de asemenea, în mod frecvent, şi noţiunile "factor de

control", "variabilă de control", "parametru de control", toate semnificând, în esenţă, acea entitate

structurală sau dinamică fără de care structura îşi pierde statutul de sistem. Ţinând seama de cele

menţionate anterior cu privire la condiţionarea internă şi externă a eficienţei deciziei, reiese că,

practic, oricare dintre elementele structurii şi programului sistemic poate fi sau deveni - periodic,

continuu, temporar - factor (parametru, variabilă) de control. Concret, absolutizările de rol nu sunt

corecte, viabilitatea structurilor şi funcţionalitatea proceselor care le susţin presupunând obligatoriu

un nivel calitativ adecvat al tuturor participanţilor - statici sau dinamici - la existenţa sistemică,

precum şi capacitatea structurii de a redresa/completa/corecta eventualele discrepanţe, defazări etc.

În sensul acesta, spre exemplu, malformaţii ale analizorului auditiv, penuria de resurse energetice,

anacronismul canalelor informaţionale, lipsa de profesionalism sau corupţia în decizie etc.,

persistente, au efecte de natură şi dimensiuni diferite, dar întotdeauna solicitante sau chiar

perturbatoare pentru funcţionalitatea structurilor respective, exprimând un control deficitar.

In concluzie, societatea umană, ca parte raţională, direct şi imediat interesată în menţinerea

viabilităţii geosistemului, chiar dacă nu poate realiza un control complet al acestuia trebuie să-şi

asigure cel puţin premise temeinice în acest scop. Cunoaşterea cât mai completă a elementelor,

structurilor şi interacţiunilor naturale, organizarea riguroasă a propriilor acţiuni, prin valorificarea

experienţei din secvenţe evolutive trecute şi în acord cu potenţialul sistemic real, evaluarea corectă

a tendinţelor interne şi externe ale evoluţiei sistemice etc. sunt obligatorii. Intre cele menţionate, de

o mare însemnătate pentru asigurarea eficienţei controlului dorit, este aprecierea realistă a stării

structurii/structurilor vizate. Operaţia este complexă, presupunând c u n o a ş t e r e a p e r m a

n e n t ă a stării elementelor, rezervelor şi căilor în lungul cărora fluxurile descriu traiectorii

interactive interne/externe, mai mult sau mai puţin utile. In perioada actuală, acest sistem (încă

parţial) de veghe este cunoscut şi funcţionează sub titulatura de monitoring sau chiar monitoring

integrat al "mediului", deşi integrarea datelor este încă în fază de pionierat.

1.2. Monitoringul geosistemului

1.2.1. Cuantificarea - necesitate şi posibilităţi

Orice formă de cunoaştere care îşi propune aprecierea corectă a obiectului vizat resimte,

mai mult sau mai puţin acut, nevoia unei identificări cât mai precise a acestuia. Intre diferite

posibilităţi, cele care permit exprimarea cantitativă a obiectului cercetării sunt întotdeauna preferate

: în demersul ştiinţific ele pot asigura fermitatea investigaţiei şi a unor interpretări iar în receptarea

rezultatelor conferă credibilitate. Sub acest aspect, se poate constata chiar un fel de impact fetişist

al expresiei cantitative. Destul de frecvent, în afara sferelor specializate, informaţia exprimată în

cifre este acceptată aproape reflex, deşi uneori este foarte departe de realitate sau integral eronată

ori deliberat falsificată. Alteori, fără să fie improprie în sine, este neconcludentă pentru entitatea

vizată, dar aceasta nu impietează prea mult asupra receptării generale; cifrele conving. Ţinând

seama de importanţa menţionată pentru domeniul cercetării ştiinţifice, ca şi de acest orizont

favorabil al aşteptării nespecializate, rezultă însă că, dincolo de formele extreme (absenţa oricărei

expresii cantitative sau, dimpotrivă, abuzul de informaţie cantitativă, fără motivaţie logică), n

e c e s i t a t e a referinţelor cantitative este o b i e c t i v ă. Evident, acoperirea corectă a

acestei necesităţi se înscrie între misiunile demersului ştiinţific fundamental, ca şi ale domeniilor

aplicative.

Deşi aparent este simplă, identitatea cantitativă a celor mai multe elemente se vădeşte însă

în realitate destul de complexă şi nu întotdeauna uşor de surprins şi măsurat. Uneori, deşi aspectele

dimensionale ale unei entităţi sunt clare şi nu prea numeroase, restricţii de natură fizică, social-

economică, politică, politico-administrativă, religioasă etc. constituie obstacole în evaluarea lor.

Alteori, caracteristicile dimensionale ale unei entităţi sunt numeroase, fără a fi însă toate la fel de

reprezentative, ceea ce impune o selecţie ; în absenţa unei metodologii consacrate, subiectivitatea

acesteia poate să reducă sensibil calitatea caracterizării cantitative urmărite. O multitudine de

elemente, secvenţe spaţiale şi, parţial, secvenţe dinamice ş.a. sunt însă măsurabile, serii de

indicatori cantitativi fiind de mult intrate în uz, iar progresele cunoaşterii - sprijinite de noi

mijloace de investigaţie şi stimulând dezvoltarea acestora - aduc mereu noi informaţii cantitative.

S-ar putea accepta că, sub aspectul acesta, geosistemul este destul de bine cunoscut7, diferitele

domenii ale statisticii deţinând deja un patrimoniu imens.

Dacă p o s i b i l i t ă ţ i l e actuale de a ne cunoaşte ambianţa măsurând-o par foarte

eficiente, nu este mai puţin adevărat că, în mare parte, informaţia cantitativă de care dispunem este

numai relativ satisfăcătoare, cel puţin pentru două deficienţe : este sectorială şi statică. Ca structură

interactivă, geosistemul ar trebui să fie cunoscut nu numai în mod analitic, cartezian, şi nu numai

prin dimensiunile unor părţi, la un moment dat, ci şi prin măsurarea funcţiilor lui sau, cel puţin, a

funcţiilor structurilor sale subordonate. Din punctul acesta de vedere, el este însă, deocamdată, mai

mult intuit decât evaluat precis8, foarte multe procese rămânând încă greu de măsurat şi - mai ales -

coexistenţa dinamică ridicând probleme extrem de grele în cuantificare. Calitatea, în general, şi în

special calitatea dinamică, care este o rezultantă în orice structură sistemică, sunt foarte greu

(uneori încă imposibil) de identificat şi de exprimat în valori precise. Analogiile, simplificările,

artificiile de calcul, expresiile convenţionale ş.a. la care se recurge în mod frecvent permit, desigur,

o oarecare libertate de mişcare în demersul cantitativ şi îi conferă un caracter relativ omogen dar,

inerent, încalcă un concept fundamental al sistemicii, complexitatea. Astfel, structurile urmărite

sunt evaluate eronat în minus, fiind sărăcite atât sub aspectul conţinutului, cât şi al funcţionalităţii

lor, iar măsurarea incorectă/incompletă induce interpretări eronate, fundamentează decizii

inadecvate ş.a.m.d.

Chiar dacă aceste dificultăţi şi deficienţe actuale ale cuantificării sunt destul de importante,

cunoaşterea geosistemului nu se poate realiza decât îmbogăţind, actualizând, verificând, adaptând

indicatori cantitativi pentru cât mai mult aspecte dimensionale, în special ale funcţiilor, interne, în

arii de contact dinamic ale diferitelor structuri ale geosistemului etc.

1.2.2. Monitoring

Nivelul general actual de conştientizare a problematicii geosistemului şi sensibilitatea

întotdeauna mai accentuată a societăţii umane faţă de aspectele care o privesc direct (utile sau

defavorabile), se reflectă şi în conceperea, exploatarea şi valorificarea sistemelor de monitoring. In

sensul acesta, spre exemplu, motivaţia fondatoare a G.E.M.S. (Sistemul Global de Monitoring al

Mediului Inconjurător, 1972) a fost îngrijorarea faţă de extinderea efectelor negative ale poluării

complexe asupra ansamblului condiţiilor naturale în care trebuie să trăiască generaţiile umane

actuale şi viitoare. Treptat, motivaţia a devenit mai generoasă şi mai obiectivă, acordându-se locul

cuvenit monitorizării condiţiilor de existenţă şi ale altor forme de viaţă . In final, obiectivarea

sistemică a asigurat tuturor structurilor de supraveghere caracterul unor elemente de reţea, ceea ce

presupune circulaţia ierarhizată a informaţiei, omogenizarea metodologiei de obţinere şi prelucrare

a acesteia, integrarea succesiv ierarhizată a rezultatelor în vederea elaborării prognozelor etc. In

prezent, se află în regim de veghe permanentă poluarea de fond (în arii urbane şi în centre

industriale) a aerului, poluarea mărilor şi oceanelor, poluarea solului şi starea biosferei. Datele

provin din reţele dense de observaţii şi înregistrări, de la nivel local, la nivel zonal şi global,

folosindu-se mijloace din ce în ce mai performante de achiziţie, prelucrare şi punere în circulaţie

(înregistrare şi prelucrare automată, accesare informatizată ş.a.).

Intr-o proporţie masivă veghea asupra geosistemului a început cu indicatori sectoriali ai

calităţii (aerului, apelor, solului, pădurii şi altor ecosisteme terestre, biomului marin ş.a.) şi îşi

păstrează această orientare. Indicatorii respectivi sunt urmăriţi prin metode extrem de variate, de la

detecţia organoleptică şi monitorizarea unor indicatori biologici, până la analize instrumentale de

laborator extrem de fine, efectuate cu aparatură electronică, în regim permanent, fiind vizate

recoltarea standardizată a eşantioanelor, convertirea optică sau fonică a specificităţii poluanţilor,

evaluarea semnalelor respective. Pe aceste căi, fie că obiectul monitorizării sunt pulberile inerte din

aer, de pe aparate foliare etc., fie că se urmăreşte ponderea contaminării radioactive sau a

reziduurilor petroliere din apă, ponderea pesticidelor în sol, în ţesuturi vii, în substanţa alimentară,

traficul internaţional al deşeurilor periculoase etc., o cantitate din ce în ce mai mare de informaţie

este acumulată şi comunicată.. Treptat, din deziderate au devenit realităţi informaţiile asupra

fluxurilor poluante transfrontaliere, radiaţiilor ultraviolete, precipitaţiilor acide, deşertificării,

modificării utilizării terenurilor, despăduririi, productivităţii biologice a oceanelor, biodiversităţii

sau distrugerii speciilor. Extrem de util este faptul că indicatorii urmăriţi au un caracter din ce în ce

mai pertinent, mai integrativ, ceea ce apropie mereu mai mult informaţia de situaţia sistemică reală.

Spre exemplu, în scopul monitorizării calităţii solului nu se urmăreşte doar prezenţa - în diferite

doze - a unor poluanţi, ci şi toxicitatea lor, exprimată prin influenţa pe care o au asupra raportului

dintre diferite elemente nutritive, esenţiale pentru plante şi asupra modului şi proporţiei în care se

produce absorbţia lor. Este astfel concludentă, printre multe altele, urmărirea prezenţei fluorului în

sol, datorită căruia randamentul raportului mediu util N/P/K poate să scadă cu până la 30% la grâu.

In acelaşi fel, reducerea concentraţiei ionilor de hidrogen nu se monitorizează doar în raport de

noxele industriale caracteristice locului, ci şi în funcţie de caracteristicile meteorologice şi climatice

specifice acelui loc.

Impactul benefic de proporţii al comunicaţiilor electronice face aproape integral

transparentă starea acestor elemente naturale în cele mai diferite regiuni ale lumii, mii de sisteme de

computere conectându-se în reţeaua Internet şi, prin intermediul acestuia, în reţelele A.P.C.

(Association for Progressive Communication), Econet/Peacenet, R.T.K. Net (Right-to-Know

Computer Network) ş.a. În felul acesta enorm de multe baze de date referitoare la ambianţă devin

larg accesibile, informaţia este mereu verificată, înnoită, comentată, comparată. etc., iar

generalizarea treptată a unor standarde de calitate o fac din ce în ce mai omogenă, mărindu-i

continuu fiabilitatea.

Monitoringul integrat este o formă de veghe în regim continuu de natură mai pronunţat

sistemică în plan conceptual şi de eficienţă mai mare în plan operativ. Ansamblul activităţii

respective presupune nu numai c o l e c t a r e a şi i n t e r p r e t a r e a datelor (măsurarea

sistematică, prelucrarea integrată şi identificarea unor tendinţe ale indicatorilor poluării/degradării),

ci şi a v e r t i z a r e a (cu localizarea, precizarea tipului de impact şi estimarea preliminară a

mărimii lui), ca şi indicarea măsurilor de p r o t e c ţ i e necesare.

În ansamblu, procesul actual de monitorizare are o bază interactivă clară. Apele şi aerul

sunt abordate ca vectori de capacitate specific-diferenţiată ai poluanţilor (parametrii monitorizaţi

fiind concentraţiile specifice, debitele masice asociate, vitezele de dispersie etc.); solul este

monitorizat conform condiţiei sale specifice de interfaţă (rezultantă funcţională şi ocupând o poziţie

de contact între sistemele naturale), parametrii vizaţi fiind timpul de retenţie şi indicii de retenţie;

ecosistemele sunt considerate medii de bioacumulare şi biotransformare, fiind monitorizate sub

aspectul diversităţii, cantităţii, vârstei, ratei de bioacumulare şi transformare etc. Rămân însă destul

de slab conectaţi în acţiunile de monitorizare indicatorii de calitate social-economici cu cei ai

funcţionalităţii normale, nedegradate, a sistemelor naturale, la fel ca şi destul de mulţi indicatori ai

relaţiilor socio-umane. In monitorizare, ca expresie a conştientizării generale a problematicii

geosistemului, sistemul social-economic continuă să fie apreciat frecvent în aceeaşi manieră

absolutizantă, care postula în secolul trecut drepturi exclusive, antropocentrice, iar azi consideră

acest sistem doar un generator de noxe şi degradare.

1.3. Banca de date geosistemice şi S.I.G.

Cantitatea impresionantă de informaţii şi importanţa accesului la informaţie marchează

actuala etapă a evoluţiei sistemului social-economic. Ţinând seama de ritmul acumulării

cunoştinţelor, al căror volum, încă acum două decenii, se dubla în zece ani (V.Dumitrache,

M.Unghianu, 1982), devine evident că operaţiile de colectare a informaţiilor, de stocare şi

prelucrare a lor, de transmitere a rezultatelor etc. nu se mai pot realiza decât prin automatizare.

Asemănător modului informatizat în care băncile, ca întreprinderi financiare, structurează şi

dirijează circulaţia bănească (prin sistemele active de plăţi şi credite), sau celui al băncilor

(ulterioare) genetice, de sânge etc. au fost organizate şi bănci de date. Fondul acestora constituie

baza unor sisteme informaţionale (S.I.) diversificate, concepute în vederea explorării şi exploatării

cu eficienţă maximă a informaţiei, pentru optimizarea celor mai diferite activităţi umane

(transporturi, energetică, circulaţie monetară, activitate bursieră, organizarea apărării, a asigurărilor

sociale etc.). Intre acestea, problematica amenajării teritoriului a relevat şi importanţa deosebită a

aspectului s p a ţ i a l al informaţiei. Astfel, necesitatea achiziţionării, prelucrării şi analizei

informaţiilor despre spaţiu a creat Sistemele Informaţionale Spaţiale (S.I.S.), mult mai permisive -

şi mai cuprinzătoare - decât formele tradiţionale de analiză a datelor pe baza planurilor topografice,

a fotogramelor şi a hărţilor clasice.

Din punctul de vedere al analizei geosistemului, cele mai interesante sunt Sistemele

Informaţionale Geografice (S.I.G.).9 Deosebit de solicitate în cartografierea automată, în

inventarierea resurselor, în analiza spaţială şi managementul activităţilor umane,

S.I.G.(ARC/INFO, ER Mapper, GRASS, IDRISI, Microstation, SPANS etc.) au capacitatea de a

efectua a n a l i z e s p a ţ i a l e şi m o d e l a r e. În general bazate pe informaţii de tip punctual,

procedeele de analiză caracteristice S.I.G. realizează (prin interpolare) expresii cu manifestare

continuă în suprafaţă, permiţând astfel obţinerea unor hărţi tematice ale variabilităţii spaţiale a unor

elemente fizice, sociale, economice. Se analizează astfel densităţi, arii de influenţă, vecinătăţi şi

contacte/interferenţe spaţiale, vizibilitatea, se deduc informaţii noi pe baza agregării celor existente

etc. Foarte util este faptul că, pornind de la informaţii aproape exclusiv de natură statică, metodele

şi procedeele S.I.G. generează informaţii de natură cel puţin potenţial dinamică (spre exemplu,

asupra atractivităţii spaţiale, extrem de utilă în operaţiile de decizie privind amenajarea teritoriului,

asupra arealelor cu potenţial de manifestare a unor fenomene sociale, economice etc.). In acelaşi

sens al descifrării dinamicii unor structuri este interesantă şi capacitatea S.I.G. de a efectua analize

ale unor reţele, naturale (hidrografice ş.a.) ori social-economice (de drumuri, electrice, de transport

naval, aerian, de transport petrolier ş.a.m.d.). În final, prin tehnici de suprapunere/combinare

(overlay) a mai multor straturi tematice se pot realiza analize simultane, care configurează aspecte

spaţiale noi ale ansamblului elementelor analizate. Aceasta este şi baza modelării spaţiale a

ansamblului respectiv, care apelează la ecuaţii şi funcţii matematice pentru a crea variante-scenarii

de evoluţie (manifestare). Aspectul cel mai avansat al acestui tip de modelare pe baze S.I.G. (şi cel

mai apropiat de o veritabilă analiză de geosistem) este cel spaţio-temporal, modelele respective

exprimând nu numai realitatea interactivă spaţială, ci şi reperele ei temporale posibile. Se creează

astfel baze mult mai corecte pentru prognoze fiabile.

1.4. Modelizarea actuală a geosistemului

Ţinând seama de obiectivul principal al controlului pe care societatea umană intenţionează

să-l realizeze în geosistem, în mod evident toate cuantificările, evaluările prin analogie, informaţia

obţinută prin monitorizare şi prelucrată prin sisteme informatice etc. urmează să fie folosite pentru

descifrarea cât mai corectă a unor realităţi. Expresia cantitativă a acestora permite reprezentarea,

mai mult sau mai puţin corectă, a lor şi a modului în care funcţionează, prin intermediul

construcţiilor logice numite modele.

In funcţie de natura continuă sau discretă a variabilelor cuantificate, de natura legăturilor

(cel mai frecvent neliniare) care există între aceste variabile, de gradul de cunoaştere (determinist,

probabilist ş.a.) al acestor relaţii, modelele sunt foarte diferite (Fl.Stănciulescu, 1982).

In cazul în care gradul de cunoaştere şi posibilităţile de cuantificare permit exprimarea legăturilor

respective prin ecuaţii (diferenţiale, integro-diferenţiale, sisteme de ecuaţii mixte - diferenţiale şi

algebrice), modelele matematice rezultate redau funcţionalitatea urmărită într-o formă extrem de

convingătoare (deşi veridicitatea lor este uneori discutabilă). Tot pe baza unor informaţii cantitative

se mai construiesc modele sub formă de arbore, graf orientat, reţea. Funcţionarea unor structuri

sistemice ale căror relaţii interactive nu permit cuantificări de tip matematic, poate fi descrisă prin

modele lingvistice.

Dificultatea identificării funcţiilor sistemice, a cuantificării mişcării în condiţiile legăturilor

de tip feed-back ş.a.m.d. fac ca în multitudinea de modele cunoscute astăzi, în cercetarea ştiinţifică

şi în cele mai diferite domenii de aplicaţie, să predomine cele statice. Acestea sunt, de fapt, nişte

organigrame mai mult sau mai puţin complete şi corecte. Adesea calitatea lor o depăşeşte însă pe

cea a modelelor dinamice deoarece, după cum recunosc mulţi dintre autorii acestora din urmă,

construcţiile respective sunt destul de simplificate (prin eliminarea unor elemente, legături, aspecte

etc. calitative) şi artificializate (datorită în special diferitelor procedee la care se recurge pentru a

da o alură liniară, continuă şi coerentă spaţial unor procese, serii etc. cu dinamică nonliniară,

discontinuă şi discretă sub aspect valoric şi al dispoziţiei spaţiale).

Totuşi, toate modelele dinamice (în special cele spaţio-temporale) urmăresc să exprime atât

traiectoriile reale ale evoluţiei unor structuri sistemice, cât şi traiectoriile optime, pentru a se putea

identifica ulterior modalităţile de apropiere maximă ale celor două tipuri, evident prin ameliorarea

traiectoriilor reale. De asemenea, testează teorii asupra unor procese complexe (spre exemplu,

relaţia între complexul gazos cu efect de seră şi temperatura atmosferei, între aceasta şi dinamica

apelor oceanice ş.a.), simulează comportamente ale unor seturi de parametri posibili în diferite

structuri (în special antropizate) etc. Având în vedere importanţa unor asemenea finalităţi, rezultă

că orice model dinamic întocmit cu responsabilitate are o valoare potenţială şi constituie imaginea

unui fragment al complexităţii dinamice a geosistemului.

In concluzie, este de reţinut însă faptul că, la nivelul geosistemului, în stadiul actual al

modelizării, toate acestea sunt numai modele parţiale şi exprimă, cu puţine excepţii, dinamica unor

structuri artificiale, cu legături liniare, măsurabile, controlabile. Chiar şi în cazul acestora, o marjă

extrem de importantă din dinamica urmărită şi care se doreşte a fi reprezentată este ocultată, prin

neglijarea implicării multor elemente şi legături naturale (abiotice, biotice), precum şi a multora

dintre legăturile sociale implicate în reţeaua sistemică supra- sau subordonată celei urmărite. Mai

mult, ţinând seama de mobilitatea funcţională a geosistemului, foarte multe dintre aceste modele nu

pot fi valabile decât pe termen scurt. De asemenea, dificultatea construirii lor corecte face ca

adesea, în formă finală, ele să corespundă unei faze evolutive depăşite. In sensul acesta, spre

exemplu, decalajul între realizarea (în general dificilă şi astfel lentă) a modelului exploatării cu

maximum de eficienţă a unor amenajări hidroenergetice şi ritmul alert al proceselor

naturale/artificializate de colmatare a bazinelor respective anulează uneori valoarea modelului.

Totuşi, în structurile sistemice cu comportament nou, însuşit relativ recent şi care se poate

cuantifica prin intermediul unor indicatori de pertinenţă verificată - spre exemplu, în cazul unor

sisteme de producţie sau de servicii, din diferite sectoare economice, în special neagricole -

asemenea modele sunt utile, pentru selectarea celor mai rentabile opţiuni (optimizări, transporturi,

aşteptare, stocuri, sisteme de aprovizionare etc.).

1.5. Vizualizarea ca mijloc de control al geosistemului

Prin capacitatea sa informativ/explicativ/ilustrativă imaginea depăşeşte net multe alte forme şi

mijloace de percepere şi înţelegere a realităţii. Cantităţii de date, incluse direct sau calculabile pe

baza ei, imaginea îi adaugă o calitate specifică, s i m u l t a n e i t a t e a e x p r e s i e i. Este

motivul pentru care, singură sau asociată cu seturi de informaţii cantitative, este sau poate fi

prezentă în orice studiu fundamental sau aplicativ. Ea serveşte însă nu numai pentru

explicitarea/ilustrarea unei teme ci, în unele situaţii, devine un nou mijloc de investigaţie. Astfel, de

la imaginea fotografică clasică, la aerofotograme şi imagini satelitare, de la reprezentări grafice

simple, sub formă de diagrame sau scheme logice, la hărţi şi atlase, imaginile depăşesc capacitatea

de impact a textelor, tabelelor ş.a. Cu deosebire această posibilitate de a exprima simultan o

realitate complexă este necesară şi binevenită în cazul unor structuri mai mult sau mai puţin variate

sub aspectul conţinutului şi al funcţionării lor.

In ceea ce priveşte geosistemul, imaginile clasice care-l pot ilustra sunt extrem de numeroase. Nu

este mai puţin adevărat însă faptul că în marea lor majoritate au un conţinut limitat, posibilitatea de

explicare şi interpretare a structurilor redate fiind frecvent estompată, redusă, chiar ascunsă, de o

multitudine de aspecte mai uşor vizibile, de multe ori foarte valoroase în plan estetic ; este cazul

multor fotografii. Alteori, imaginea este realizată în conformitate cu un program care reţine selectiv

unele aspecte ale geosistemului, pe care le suprapune în straturi, "lectura" în sinteză pretinzând o

pregătire de specialitate şi echipamente speciale, ceea ce restrânge accesibilitatea ; este cazul

imaginilor satelitare şi - parţial - al aerofotogramelor. In cazul "stratificării" informaţiei, mai

intervine şi impedimentul reducerii rapide a lizibilităţii. Ca obiectiv principal, imaginea-sinteză se

îndepărtează astfel din ce în ce. Cele expuse pledează pentru pertinenţa h ă r ţ i i, ca mijloc de

utilitate maximă pentru exprimarea ştiinţifică şi concomitent accesibilă a realităţii geosistemice.

V i z u a l i z a t ă adecvat, în diferite etape ale evoluţiei sale, această realitate poate fi mai uşor

(chiar dacă nu integral) c o n t r o l a t ă .

1.5.1. De la "minuta" de gestiune la hărţile analitice

Având în vedere imensa complexitate structurală şi funcţională a geosistemului, orice expresie

grafică, oricât de simplă, a unui segment, sector, secvenţă dinamică etc., din oricare structură

geosistemică, creează o imagine - parţială - a acestuia. Imaginea respectivă este concepută pentru

utilizări diverse, dar în modul cel mai frecvent vizualizează (cantitativ, calitativ) elemente potenţial

utilizabile, stări/stadii ale unor procese sau fenomene interesante pentru om (în evoluţie normală, în

curs de ameliorare sau degradare etc.) fiind, de fapt, o "minută" de gestiune.

La aceste produse se recurge adesea în etapele preliminare ale unora dintre cele mai diverse

activităţi umane, de la valorificarea agricolă a terenurilor până la prospectarea resurselor minerale

şi a diferitelor pieţe, sau la evaluarea impactului presiunii umane asupra ambianţei sale. Aşa

numitele studii de fezabilitate nu se pot lipsi, fără unele pagube, de astfel de vizualizări.

Aparent identice prin conţinut, hărţile care redau aceste informaţii preliminare sunt în realitate

mult mai pertinente chiar dacă, fiind orientate către un scop precis şi limitat (spaţial şi temporal), au

acelaşi caracter parţial. Cotate ca tematice în cartografie, pentru reprezentarea geosistemului ele

sunt nişte hărţi analitice. Superioritatea lor constă, în primul rând, în faptul că redau s p a ţ i a l i t

a t e a elementului, procesului, fenomenului etc.urmărit. Aceasta permite identificarea clară a p

o z i ţ i e i, l i m i t e l o r, f o r m e i, v e c i n ă t ă ţ i l o r şi r a p o r t u r i l o r cu alte

unităţi spaţiale, caracteristici de însemnătate excepţională, indiferent dacă în cauză este un element,

structură etc. naturală, antropizată sau antropică. Considerând, spre exemplu, numai problema

contactelor, hărţile analitice ale unui ecosistem de luncă învecinat cu balastiere, sau ale unei

structuri economico-sociale rurale învecinate cu autostrăzi ori cu exploatări miniere vor fi

considerabil mai precise, mai bogate şi mai fiabile - deci mai utile - decât "minutele" de botanică

sistematică sau chiar ecologice, ori decât graficele prospective ale forţei de muncă sau ale structurii

culturilor agricole. De asemenea, hărţile analitice pot să exprime corect, explicit şi simultan d i n a

m i c a unor procese diferite : eroziunea malurilor de râu, îmbătrânirea populaţiei riverane,

evoluţia habitatului său, ritmul proceselor de versant etc. Rapiditatea cu care pot fi obţinute prin

mijloace informatizate pledează în acelaşi sens al utilităţii lor.

1.5.2. Hărţile de sinteză parţială. Buletine cartografice ale geosistemului

Deşi în sens sistemic sintezele veritabile sunt rare (chiar şi în formă textuală), informaţii de

natură geosistemică se regăsesc în cadrul unor hărţi de sinteză parţială , care reprezintă o formă mai

avansată a imaginii structurale şi funcţionale geosistemice, prin comparaţie cu hărţile analitice.

Avansul calitativ se datorează conceptului de bază, care exprimă interacţiuni prin intermediul unor

i n d i c a t o r i cu caracter c o m p l e x . Spre exemplu, hărţile densităţii subzistenţiale a

populaţiei redau ierarhizat valoarea precisă a repartiţiei spaţiale a populaţiei, conform raporturilor

complexe între efectivul ei ocupat în activităţi agricole şi potenţialul agro-productiv natural

maxim, în condiţiile climato-zonale specifice, exprimat prin intermediul suprafeţei terenurilor

arabile. Aceeaşi capacitate de sinteză grafică a unor interacţiuni se poate constata şi în cazul

hărţilor accesibilităţii naturale pentru locuire sau ale evapo-transpiraţiei potenţiale. Nota comună a

acestor hărţi este orientarea conceptuală sistemică şi depăşirea nivelului analitic şi

sectorial10. De asemenea, ele depăşesc calitativ şi pseudo-sintezele (textuale şi grafice), care

exprimă informaţii de natură diferită doar prin asociere (juxtapunere sau suprapunere), fără să le

integreze, deşi în realitatea dinamicii sistemice ele funcţionează integrat. Intre acestea există însă şi

reprezentări prin asociere ale unor elemente naturale, antropizate şi/sau integral social-economice, a

căror selecţie vădeşte deja preocuparea pentru efectele interacţiunilor sistemice. Este cazul, spre

exemplu, al hărţii bioclimatice a regiunii mediteraneene (l968, cit. de G.şi Ph. Pinchemel, l988),

E.Teod., O.Bogd. ? al celei care redă "calitatea existenţei umane" în R.Moldova (N.Opopol şi

colab., 2000) ş.a.

Raritatea imaginilor de sinteză, cele mai apropiate de personalitatea reală a unităţilor

geosistemului, are două explicaţii de bază. Prima relevă dificultatea identificării unor indicatori cu

structură complexă, capabili să exprime realităţi structurale şi funcţionale complexe. A doua pune

în evidenţă o dificultate derivată dintr-o sechelă de concepţie analitic-asociativă, aceea a

suprapunerii grafice a tuturor informaţiilor, neintegrate, ceea ce reduce rapid lizibilitatea produsului

respectiv.11 Asumarea acestor dificultăţi, crearea unor procedee grafice de integrare (v.

vizualizarea progresivă, I.Ungureanu, 1995) ş.a.m.d. pot ameliora însă valoarea fundamentală şi

aplicativă a acestor imagini de sinteză. Concepute şi realizate corect, ele devin imaginile-document

cele mai utile pentru un control, dacă nu complet, cel puţin bazat pe o informaţie mai veridică.

Ideale pentru realizarea dezideratului menţionat, cel puţin în etapa actuală, ar putea fi însă

nişte reprezentări integrate, pe bază de indicatori cu caracter complex, întocmite cu o p e r i o d i c

i t a t e cât mai adecvată unităţii/unităţilor geosistemice respective, sub forma unor buletine

cartografice ale geosistemului, ca imagini de veghe. Cu referinţe specifice numai asupra nivelului

poluării aerului şi apei, în principalele bazine hidrografice, asemenea buletine erau semnalate

pentru Georgia, de către N.Beroutchachvili, la începutul anilor '90 ai secolului trecut, fără să se

precizeze însă dacă ele aveau şi o formă cartografică. Asemenea buletine, chiar dacă limitate prin

scop şi prin concepţia sistemului de organizare, ar putea fi realizate şi pe baza importantei cantităţi

de informaţie meteorologică şi hidrologică (incluzând şi referinţe cantitative precise asupra

nivelului diferiţilor poluanţi) care se realizează în reţeaua de monitoring integrat al "mediului", sub

egida Organizaţiei Meteorologice Mondiale.

1.5.3. Atlasul geosistemului - variante naţionale, regionale şi generale actuale

Motivate în primul rând de raţiuni practice, de regulă cel puţin îngrijorătoare dacă nu

manifest nefavorabile omului sau altor vieţuitoare, colecţii de hărţi au fost fie reunite după

întocmirea lor succesivă, fie concepute în vederea unor grupări unitare de tipul atlaselor "mediului".

In peisajul cartografic sunt prezente de câteva decenii, fără a avea însă la bază concepţii unitare.

Cele mai numeroase detaliază grafic informaţii despre calitatea aerului, a apei, a solului, a

pădurilor, pajiştilor, unor ecosisteme diverse, fără ca referinţe la toate aceste elemente ale ambianţei

naturale să se regăsească obligatoriu într-unul şi acelaşi atlas şi fără ca gradul de detaliere al

reprezentării lor să fie comparabil. O mare diversitate de concept şi exprimare grafică este

caracteristică acestei categorii. Spre exemplu, calitatea aerului este redată uneori numai prin

grupaje de hărţi ale repartiţiei spaţiale a unor noxe ; alteori grupajele respective, la scară mai mare,

includ şi sursele de poluare, frecvenţa emisiilor, efectele biologice ale noxelor specifice. In acelaşi

fel, unele atlase au capitol special dedicat degradării solului, cu reprezentări ale eroziunii areolare,

torenţiale, alunecărilor de teren ; altele adaugă acestui capitol repartiţia spaţială a chimizării

excesive (îngrăşăminte, pesticide). Aceeaşi diversitate structurală a părţilor, capitolelor ş.a. se poate

regăsi la nivelul fiecărui component natural reprezentat.

O altă categorie de atlase ale "mediului" exprimă mai complex ambianţa naturală a

existenţei umane şi, păstrând aceeaşi orientare utilitaristă, include - spre exemplu - nu numai

referinţe la degradarea din cauze artificiale a aerului, ci şi fenomene meteorologice naturale

agresive: ger, viscol, brumă, furtuni, secete, ploi torenţiale ş.a. ; sau nu numai poluarea agricolă,

industrială, menajeră a apelor de suprafaţă şi subterane, ci şi inundaţii, colmatări etc. ; nu numai

despădurirea sau defolierea datorată acidifierii precipitaţiilor, ci şi doborâturile de vânt sau de

zăpadă, arealele forestiere invadate de insecte dăunătoare ş.a.m.d.

In ambele categorii (dar nu în toate atlasele dintr-o categorie) se găsesc şi reprezentări ale

unor diferite forme de protecţie a naturii : rezervaţii ale biosferei, parcuri regionale, parcuri

naţionale, arii protejate, monumente ale naturii.

O a treia categorie include atlase care, fără să propună tematic "mediul", conţin hărţi care se

apropie cel mai mult de obiectivul geosistemic. Ele exprimă deja sinteze asociative, reprezentând

grafic efectele unor interacţiuni mai complicate. Spre exemplu, asocierea extinderii deşerturilor, cu

dinamica pozitivă a populaţiei şi cu repartiţia populaţiei subnutrite ; asocierea restrângerii arealelor

forestiere, cu creşterea frecvenţei precipitaţiilor torenţiale şi a inundaţiilor etc.

Sub aspectul ariei reprezentate, cele mai multe atlase redau probleme ale "mediului"la nivel

de teritoriu naţional sau de sectoare ale acestuia (naturale, istorice, administrative). Există, deşi

mult mai puţine, atlase sau seturi de hărţi ale unor regiuni naturale puternic antropizate, ale căror

probleme de "mediu" sunt de un interes mai larg, regional : tronsoane de litoral (spre exemplu, ale

Mării Nordului, ale litoralului european al Mediteranei ş.a.), arii montane de interes economic

deosebit - turistic, de transport ş.a. (spre exemplu, din Europa alpină ş.a.). În sfârşit, fără a se

putea pune încă problema unui atlas general (în sensul de mondial) dedicat - dacă nu sub aspectul

concepţiei şi deci al conţinutului, cel puţin ca arie - geosistemului, sunt de menţionat reprezentările

grafice (sub formă de hărţi, diagrame etc.) ale unor aspecte globale ale acestuia : rarefierea stratului

de ozon, acidifierea atmosferei, încălzirea atmosferei prin acumularea gazelor cu efect de seră,

poluarea mărilor şi oceanelor ş.a.m.d. Sunt notabile, în sensul acesta, segmentele respective din

"Larousse de la Nature" (1991), "Le Monde au présent" (1994) ş.a.

2. Protecţia şi conservarea geosistemului

2.1. Concepte, motivaţii, factori implicaţi în protecţie şi conservare

Insemnătatea vitală pentru om, pentru societatea umană, pentru alte forme de viaţă a

integrităţii structurale şi funcţionale a geosistemului a atras de multă vreme atenţia asupra

necesităţii de a-l proteja, de a preveni deteriorarea lui, de a-i conserva resursele. In sensul acesta,

deşi cu mari diferenţe de percepţie, de angajare politică, economică şi financiară, legislativă ş.a., de

eficienţă, ideea de protecţie a ambianţei naturale şi social-economice a omului a apărut şi a evoluat

începând din Antichitate. Dezvoltarea progresivă a tehnicii, generalizarea spaţială a prezenţei

umane, diversificarea impactului umanizării, conştientizarea caracterului limitat al unor resurse

naturale şi consecinţele din ce în ce mai dure ale unor forme de antropizare neraţională au acutizat

însă necesitatea protecţiei acestui imens bun comun, ultimele decenii şi ani marcând clar adoptarea

unei atitudini mereu mai solidare. Aceasta este şi perioada în care, nu doar în sens metaforic, la

nivel regional şi global, Pământului, unor continente, grupuri de continente, comunităţi umane

foarte largi ş.a. li se atribuie denumirile "sat comun" sau "casă comună".

In mod evident, pentru viabilitatea unor asemenea structuri comune g e s t i u n e a

corectă a potenţialului natural şi uman, p r e v e n i r e a oricăror forme de degradare şi c o n s e

r v a r e a structurilor respective sunt considerate acţiunile cele mai adecvate. Dacă fiecare dintre

acestea este strict necesară, ea nu este însă şi suficientă individual, în absenţa celorlalte două

pierzându-şi eficienţa şi chiar sensul. Spre exemplu, oricât de riguroase ar fi sistemele de control

prin monitorizare, societatea umană nu va avea niciodată capacitatea materială de a reconstitui ceea

ce s-a degradat sau distrus prin lipsă de prevedere şi nu va putea asigura durabilitatea structurilor

geosistemului dacă nu conservă elemente şi funcţii esenţiale, originale şi nerepetabile ale acestor

structuri. În acelaşi fel, chiar dacă se urmăreşte prevenirea unor conjuncturi perdante, lipsa de

atenţie faţă de conservare şi o gestiune defectuoasă au aceleaşi efecte negative. In fine, poate în

mod încă mai evident, fără o gestiune riguroasă şi în absenţa prevenirii degradării, conservarea

tinde către pierderea obiectului.

Realizarea unor efecte de protecţie reală, benefică în sens multiplu şi durabilă, implică

acţiuni concertate, da la nivel local la nivel global, ale unor factori social-educaţionali, economici şi

politici.

In sensul asigurării unei baze sociale a măsurilor de protecţie, un rol excepţional de

important revine informaţiei şi educaţiei. Ele sunt singurele capabile să susţină acest ansamblu de

măsuri printr-un mecanism infailibil, acela al î n ţ e l e g e r i i necesităţii de a se menţine

raporturi echilibrate între toate componentele şi structurile geosistemului, situaţie care nu se poate

realiza fără o protecţie adecvată. Orientându-se informaţia în primul rând asupra componentelor şi

relaţiilor interactive degradate, în curs de degradare sau care prezintă riscul degradării, asupra

consecinţelor unei atitudini de rapt şi iraţionalitate, se poate forma şi generaliza, prin educaţie, o

nouă etică a comportamentului uman, un umanism mai complex, mai armonios şi mai util

întregului sistem şi sie însuşi, pe termen lung. In felul acesta, legislaţia de protecţie nu va mai fi

percepută ca un ansamblu restrictiv şi punitiv, ci ca un cadru logic necesar de reglementare a

comportamentului uman în cadrul raporturilor geosistemice ale societăţii.

Implicaţia factorilor economici în realizarea protecţiei geosistemului comportă două

aspecte. Primul constă în respectarea tuturor legilor şi normativelor referitoare la limitele

impactului pe care activităţile economice îl pot avea asupra diferitelor componente, structuri,

sectoare spaţiale etc., impact care în mod frecvent îmbracă forme extrem de agresive: poluarea

aerului, a apelor, poluarea şi degradarea solurilor, reducerea/degradarea biodiversităţii, degradarea

produselor destinate consumului uman şi animal, stimularea unor factori naturali de risc,

dezechilibrarea unor mecanisme social-economice ş.a. Al doilea aspect este dependent de

randamentul activităţilor economice, pe seama căruia o parte variabilă din produsul intern brut

(P.I.B.) poate fi dirijată către acţiuni de protecţie.

Factorii politici sunt cei care, pe lângă orientarea/stimularea evoluţiei economice într-un

sens durabil şi conservativ, trebuie să asigure o legislaţie corespunzătoare nivelului de risc la care

sunt supuse structurile geosistemice, în primul rând datorită societăţii umane. In sensul acesta, un

corpus legislativ corect întocmit trebuie să cuprindă nu numai reglementări cu caracter general,

necesare oriunde, ci şi dispoziţii, normative etc. adecvate în mod specific, locului şi stării

structurilor geosistemice, în fiecare dintre etapele evoluţiei lor. Orientarea aceasta către ajustarea

permanentă a legislaţiei de protecţie este cu atât mai necesară, cu cât structura şi ritmurile

activităţilor social-economice sunt mai diverse şi mult mai rapide faţă de cele naturale, ceea ce

produce forme de impact diferite de la o etapă la alta.

Inţelegerea, acceptarea, chiar stimularea acestor premise necesare unei protecţii eficiente

nu sunt însă şi suficiente pentru a se asigura acţiunilor respective randamentul dorit şi durabilitatea

efectelor. Atingerea acestor deziderate pretinde raportarea permanentă la funcţionalitatea sistemică

. Conform acesteia, componentele şi structurile periclitate/degradate se află în situaţii riscante nu

abia în momentul în care calitatea lor diminuează brutal, afectând viaţa spontană sau interesele

societăţii umane, ci încă din perioada în care cumularea unor secvenţe de evoluţie discontinuă

determină atingerea unor valori-limită, care pot fi urmate de disfuncţii. Numai cunoaşterea corectă,

completă şi în timp util, a tendinţei de evoluţie după realizarea pragurilor respective poate asigura o

protecţie raţională. In situaţia în care tendinţa de disfuncţie este constatată la timp, protecţia se

poate desfăşura în forma ei cea mai raţională, cea mai eficientă: prevenirea.

In acelaşi timp, deoarece funcţionalitatea sistemică difuzează în egală măsură atât efectele

benefice ale unei protecţii eficiente, cât şi disfuncţiile necorectate de o protecţie

incompetentă/ineficientă, se conturează şi un aspect spaţial extrem de important al acestor

fenomene şi acţiuni. Astfel, importanţa protecţiei nu se limitează la nivel naţional şi nici chiar

regional, deoarece coexistenţa sistemelor naturale şi a sistemului social-economic impune

permanent geosistemului un caracter de u n i t a t e temporo-spaţială. In consecinţă, disfuncţiile

sunt transmisibile şi extensibile, aşa cum şi acţiunile de protecţie pot difuza efecte benefice sau

deficienţe. Spre exemplu, poluarea aerului şi a apelor are frecvent un caracter transfrontalier;

accidentele tancurilor petroliere, ale centralelor atomoelectrice ş.a. au surse punctuale, legate de un

anumit spaţiu, dar efecte care difuzează rapid; sursele de energie calorică suplimentară, provenită

mai ales din activităţi industriale, ca şi cele care emit gaze cu efect de seră sunt răspândite pe

teritoriile unor state diferite, dar fenomenul general de încălzire afectează întreaga atmosferă

terestră ş.a.m.d. In acelaşi fel, acţiunile de protecţie a faunei asigură integritatea biodiversităţii

locale sau regionale, dar permit şi ameliorări/recolonizări în alte regiuni, periclitate, sau cu faună

sărăcită ori dispărută ; dreptul mării asigură un statut benefic nu numai apelor şi ecosistemelor

litorale, ci asigură şi derularea unor migraţii pe trasee regionale, ca expresie a ciclurilor vitale ale

unor genuri şi specii animale; protecţia pădurii în diferite bazine hidrografice contribuie la

menţinerea unui anumit echilibru al ratei aluviunilor transportate de râuri în bazine marine

îndepărtate ş.a.m.d.

2.2. Organizarea protecţiei şi conservării

De la niveluri de înţelegere şi de implicare diferite, cu posibilităţi materiale şi în modalităţi

diferite, sub forme coerente la nivel local, general sau chiar global, ori acţionând mai mult sau mai

puţin independent, o serie de organisme internaţionale, grupuri de state, organizaţii

nonguvernamentale, asociaţii, fundaţii ş.a. iniţiază şi aplică măsuri de protecţie parţială a unor

sectoare, segmente, secvenţe etc. ale "mediului". De regulă, măsurile care vizează acţiuni coerente

sunt adoptate la nivel regional sau supraregional. Intervenţiile locale au ţinte precise, sectoriale şi

dimensiuni limitate. Variabilitatea acestui ansamblu, atât de omogen ca intenţionalitate şi de

eterogen ca manifestare şi eficienţă, derivă din variabilitatea corespunzătoare a politicilor locale,

regionale, internaţionale de protecţie a ambianţei, fie că această ambianţă este conştientizată ca

ansamblu sistemic, fie că este redusă la cadrul natural al existenţei umane. In conformitate cu

aceste politici, sunt iniţiate tactici şi strategii de protecţie, aplicate prin intermediul unor organisme

şi instrumente economice, juridice şi al unor instituţii specializate. Din aceeaşi sursă decurg şi

deciziile referitoare la educaţia, informaţia şi formaţia specializată în domeniul protecţiei şi

conservării.

2.2.1. Politici de protecţie şi conservare

Aparent, dar în bună măsură şi în fond, societatea umană a acumulat premise încurajatoare

ale unei protecţii responsabile a geosistemului. Totuşi, personalităţi ale lumii ştiinţifice, politice,

reprezentanţi ai unor organisme internaţionale ş.a. au taxat, în deceniul trecut, drept schizofrenică

atitudinea lumii contemporane faţă de această necesitate devenită cvasivitală. Termenul este şocant,

dar când, spre exemplu, după o mediatizată îngrijorare şi un consens larg cu privire la efectul

drastic al consumului de combustibili clasici asupra climei Globului, acutizarea unor conflicte

politico-militare în Orientul Apropiat a transferat masiv, dacă nu integral, toate preocupările asupra

cantităţilor accesibile, a stocurilor şi preţului produselor petroliere, a devenit clar că între

acceptarea teoretică a unor necesităţi pe termen mediu sau lung şi acţiunile concrete imediate se pot

produce rapid fracturi profunde.

Acestea nu sunt specifice doar sistemelor bazate pe planificări centralizate, care au eşuat

economic şi au produs false strategii de protecţie a ambianţei, ci sunt minate şi în economiile libere,

concurenţiale, care nu generează nici ele, în mod spontan, mecanisme de protecţie. În aceste cazuri,

orientarea prioritară către forme clasice de profit imediat situează protecţia ansamblului într-o zonă

puţin agreată, cea a investiţiilor cu rentabilitate prea puţin vizibilă şi prea îndepărtată.

Singura cale de armonizare şi echilibrare a mentalităţii generoase şi responsabile faţă de

ambianţă cu forma practică a manifestării ei este aceea a iniţierii unor politici de protecţie şi

conservare. Deşi în mod frecvent conceperea, corelarea şi mai ales aplicarea acestora nu sunt deloc

uşoare, ele creează şansa unui impact benefic mai larg, chiar dacă uneori măsurile preconizate sunt

nepopulare. Factori favorizanţi ai unor asemenea forme de acţiune, ca şi obstacole destul de

importante, se regăsesc de la nivelul local al organizării protecţiei, până la cel global. Formele de

proprietate, nivelul general al taxelor şi impozitelor, supleţea mecanismelor economice specifice,

gradul de ocupare a forţei de muncă, dar mai ales marile discrepanţe de nivel material decid

eficienţa politicilor de protecţie. În sensul acesta, componenta protectivă a politicii schimburilor

comerciale, ingeniozitatea politicilor bugetare cu rol de protecţie a sistemelor naturale, echilibrul

structural al politicii de asistenţă socială ş.a.m.d. sunt combinate în variante mai mult sau mai puţin

acceptate/contestate, aplicate/respinse/amânate etc., în cadrul unor acţiuni politico-administrative

iniţiate la nivel local, naţional, continental.

Rezolvarea marilor probleme ale protecţiei unor elemente şi mecanisme naturale de

anvergură, spre exemplu reducerea agresorilor artificiali ai stratului de ozon, reducerea

complexului de gaze cu efect de seră etc. nu întâmpină însă dificultăţi numai în regiunile sărace,

sau mai puţin bogate, ci şi în cazul unor arii de maximă dezvoltare economică sau destul de

avansate sub acest aspect. Sunt bine cunoscute, spre exemplu, poziţia S.U.A. faţă de reducerea

consumului energetic implicat în geneza efectului de seră, poziţia unor parteneri mai modeşti

economic din Uniunea Europeană faţă de "impozitul verde" ş.a.m.d. In general, se conturează totuşi

o atitudine politică din ce în ce mai clar orientată spre protecţie, de multe ori teama generalizată de

urmările negative rapide ale tratării ansamblului ca pe o întreprindere în lichidare (de unde numai

se ia, sau se strică) transformând opinia publică într-un factor foarte activ şi eficient de presiune

asupra structurilor politico-administrative cu rol de decizie. In consecinţă directă, ansambluri de

măsuri operative sunt aplicate în situaţii-limită, vizează menţinerea unei stări de echilibru dinamic,

sau exprimă (mult mai rar) strategii de prevenire a degradării, de asigurare pe termen lung a

viabilităţii unor structuri sistemice, de conservare a unor valori geosistemice patrimoniale.

2.2.1.1.Tactici sectoriale şi strategii de ansamblu ale protecţiei geosistemului

Localizarea multă vreme punctuală a diferitelor forme de degradare a ambianţei naturale, ca

şi caracterul acut şi greu suportabil de către om al unor efecte ale degradării au motivat intervenţii

rapide şi limitate. Tactica sectorială este caracteristica de bază, încă actuală, a măsurilor de

protecţie.

In domeniul protecţiei a e r u l u i tehnologii industriale şi practici agrotehnice specializate

se orientează din ce în ce mai mult către reducerea cantităţilor de noxe şi confinarea lor la surse,

către menţinerea emisiilor poluante în limitele capacităţii naturale de dispersie, către amplasarea

surselor de noxe în conformitate cu dinamica naturală a aerului favorabilă dispersiei ş.a.m.d. De

asemenea, o formă indirectă dar extrem de importantă a protecţiei aerului este menţinerea

formaţiunilor vegetale capabile să regleze în regim natural caracteristicile fizice, compoziţia

chimică şi chiar dinamica aerului.

Protecţia a p e l o r începe tot de la sursele agresive, apele uzate (din industrie, agricultură,

aşezări umane ş.a.) fiind trecute prin staţii de epurare cu structuri complexe (treaptă mecanică,

chimică, biologică). O altă formă de protecţie este controlul consumului, care merge în unele

situaţii până la raţionalizări stricte. In mod indirect, protecţia pădurii sau chiar a unor forme

speciale ale apei, care constituie surse naturale importante de alimentare ale apelor continentale

(gheţarii montani), au aceleaşi efecte benefice.

Protecţia e c o s i s t e m e l o r preocupă în mod deosebit societatea umană datorită

însemnătăţii excepţionale pentru om a comunităţilor vii, vegetale şi animale. În plus, prin calitatea

lor de forme de viaţă, atrag rapid atenţia oamenilor atunci când sunt afectate de degradare. Nu este

mai puţin adevărat însă că multe raporturi interactive ale lor în geosistem sunt ignorate şi astfel

multe forme de degradare a acestor comunităţi nu sunt percepute, sau sunt sesizate prea târziu. Este

motivul pentru care, spre exemplu, deşi deplânsă, la nivelul publicului larg tăierea masivă a pădurii

impresionează mai puţin decât răspândirea, ca urmare a neglijenţei umane, a unor boli grave ale

speciilor de animale crescute pentru consum curent. Protecţia comunităţilor vii este, totuşi, una

dintre primele acţiuni umane de acest gen, ea îmbrăcând forma cunoscută sub numele de

conservare a naturii. Pe această cale sunt vizate păstrarea biodiversităţii şi protecţia celorlalte

elemente şi interacţiuni naturale care constituie habitatul diferitelor asociaţii de plante şi animale.

Caracterul de rezultantă al s o l u l u i a impus protecţiei sale un caracter extrem de

complex. Intrucât atât elementul său organic, cât şi partea anorganică sunt frecvent agresate, iar

disfuncţiile pedologice, substanţele străine şi toxice înglobate în sol îl degradează şi devin agresori

ai comunităţilor vii şi, prin ele, ai omului, acţiunile de protecţie vizează direct structura sa,

compoziţia chimică a fazei solide, a apei din sol, fauna edafică, raporturile cantitative şi poziţionale

ale nivelului freatic cu apele din precipitaţii sau din irigaţii etc. De asemenea, pe cale indirectă, el

este ocrotit şi prin protecţia altor elemente cu rol pedogenetic sau implicate în evoluţia solului deja

format, fie naturale (relief, asociaţii vegetale şi animale spontane, ape subterane şi de suprafaţă,

microclimat), fie social-economice (forme de proprietate funciară, mod de utilizare a terenurilor,

culturi).

Prin elementele sale componente şi funcţiile specifice, s i s t e m u l s o c i a l-e c o n o m i

c se situează în prim-planul interesului general al societăţii umane. Sunt astfel protejate drepturile

omului, drepturile copilului, precum şi o serie de structuri sociale ca familia, unele comunităţi

umane tradiţionale, unele grupuri confesionale, etno-lingvistice ş.a. De asemenea, au fost concepute

şi organizate o serie de sisteme de protecţie, naţionale şi regionale, ale unor activităţi productive,

amenajări aferente acestora, servicii, activităţi creative. Constituie obiect al protecţiei şi diferite

forme de habitat rural şi urban.

Un segment special al protecţiei este conservarea, având sensul de păstrare în

forma/formele existente. Motivaţia sa strictă, înţeleasă ca obligaţie a umanităţii contemporane faţă

de ea însăşi, faţă de Pământ şi faţă de generaţiile viitoare este dată de vechimea, raritatea,

originalitatea sau valoarea patrimonială universală a unor elemente, structuri şi funcţii sistemice

(biodiversitatea unor ecosisteme relicte, caracterul endemic al unor elemente vegetale şi animale,

trasee hidrogeologice originale, complexe geologice şi geomorfologice deosebite, relicte

lingvistice, secvenţe originale de cultură şi civilizaţie materială ş.a.). În perioada contemporană, sub

o formă larg acceptată (deşi nu întotdeauna respectată), conservarea geosistemului se realizează sub

două forme principale : conservarea sistemelor naturale şi conservarea patrimoniului cultural-

istoric.

În ceea ce priveşte s i s t e m e l e n a t u r a l e, conservarea vizează păstrarea structurii

şi funcţiilor acestora. Caracteristica dominantă a acestui palier al conservării este orientarea

preponderentă către sistemele vii, primele dintre structurile naturale cărora li s-a acordat atenţie

legalizată, instituţionalizată etc. Diversitatea alcătuirii acestor structuri, distribuţia lor spaţială

variată, dimensiunile şi organizarea politico-administrativă diferită a teritoriilor în care se situează,

valoarea şi gradul de interes care li se acordă se reflectă şi în dimensiunile acţiunilor de conservare,

formele de conservare şi nivelurile la care se reglementează statutul acestor forme.

Diferite forme de viaţă, asociaţii specifice de floră şi faună, habitatele corespunzătoare

constituie obiective principale ale acţiunilor de conservare la nivel global (spre exemplu, rezervaţii

ale biosferei), la nivel regional (parcuri şi rezervaţii naturale regionale, adesea transfrontaliere) şi la

nivel local (parcuri şi rezervaţii naturale naţionale, arii protejate, monumente ale naturii).

Rezervaţiile biosferei au dimensiuni, în general, mari. In cadrul lor se conservă

integralitatea şi funcţionalitatea unor asociaţii vegetale şi animale unice, fără ca aceasta să excludă

prezenţa aşezărilor umane şi activităţile lor specifice. Aceste rezervaţii sunt introduse într-o listă a

U.N.E.S.C.O., în conformitate cu proiectul nr. 8 al programului "Om - Biosferă", iniţiat în 1974.

Printre ele se află, spre exemplu, Insulele Galapagos, Marea Barieră de Corali, Muntele Kenya,

Yelowstone, Valea Jiuzhaigou, Camargue, DeltaDunării şi multe alte areale din lume cărora li s-a

atribuit acest statut. Pe lângă conservarea propriu-zisă şi datorită ei, aceste rezervaţii asigură şi

posibilitatea unor cercetări ştiinţifice detaliate. La rândul lor acestea permit ca, prin cunoaştere, să

se realizeze nu numai protecţia imediată, ci şi viabilitatea pe termen lung a structurilor respective,

care aparţin patrimoniului natural al întregului geosistem. Cu aceste premise, conservarea iese din

domeniul declarativ, devenind o certitudine, aşa după cum demonstrează o serie de situaţii

concrete, oricând verificabile. Una dintre cele mai reprezentative este cea din Valea Jiuzhaigou,

situată în sud-vestul Chinei. Acolo, pe o suprafaţă de 106.000 ha este conservat un ecosistem de

pădure temperată de altitudine, deosebit de important prin alcătuirea şi funcţionalitatea lui, care nu

implică numai elemente, procese şi fenomene naturale. Arealul respectiv este acoperit, începând

din partea înaltă, de o vegetaţie ierboasă perenă, capabilă să reziste de la un an la altul sub zăpadă,

şi de păduri. Arborete pure de conifere, păduri de amestec (pin şi arţar) şi păduri de foioase (specii

de stejar şi de arţar), ca şi o vegetaţie arbustivă reprezintă vegetaţia spontană aflată în regim de

conservare. In egală măsură sunt conservate ecosisteme lacustre subordonate , precum şi

agroecosistemele aferente zonelor locuite. În acest din urmă caz, beneficiază de statutul de

rezervaţie şi culturile de porumb şi legume în sistem tradiţional. Elementul natural a cărui

conservare reprezintă obiectivul principal este însă ursul panda uriaş (animal extrem de interesant,

fragilizat prin dependenţa lui strictă de un anumit tip de hrană, mereu mai redusă cantitativ datorită

antropizării şi prin prolificitatea extrem de redusă, ceea ce a micşorat dramatic - şi numai în mică şi

dificilă măsură reversibil - numărul de exemplare, în toate vechile lui areale). Intr-un regim de

monitoring riguros, conservarea limitează drastic accesul turistic şi se bazează pe o gamă variată de

cercetări ştiinţifice asupra microclimatului forestier, calităţii apelor, viabilităţii vegetaţiei care

asigură adăpost şi hrană ursului panda, vieţii insectelor, dăunătorilor, dezvoltării durabile a

activităţilor economice.

Parcurile naturale regionale au, de regulă, dimensiuni mai restrânse decât rezervaţiile

biosferei. In esenţă, obiectivele lor sunt aceleaşi, au o structură la fel de eterogenă, dar o pondere

uneori mai mare a elementelor social-economice. O formă foarte interesantă sub aspectul

conţinutului, obiectivelor şi formelor de realizare a conservării este reprezentată de parcurile

naturale transfrontaliere. Spre exemplu, la frontiera franco-belgiană se află parcul natural Scarpe-

Escaut; între Polonia şi Bielorusia, parcul Bialowieža, arealul forestier în care s-a mai păstrat şi din

care se repopulează zimbrul european. În acelaşi regim de transfrontalier de poziţie şi organizare a

conservării se încadrează Cascada Niagara, situată între Statele Unite şi Canada, Ţinutul Lacurilor

din Anzii Sudici, situat între Argentina şi Chile, parcul natural Iguazú ş.a. Conservarea structurilor

şi funcţionalităţii sistemelor naturale impune, în cadrul acestor areale, strategii extrem de complexe,

care să asigure cooperarea deplină şi omogen adecvată a statelor vecine, ca şi cointeresarea

structurilor umane din regiune, dispuse adesea în reţele dense de aşezări şi desfăşurând activităţi

economice variate.

Parcurile şi rezervaţiile naturale naţionale constituie frecvent sectoare ale nivelurilor

superioare de organizare a conservării (regional şi global). In cadrul lor sunt urmărite, în general,

aceleaşi obiective de conservare a structurilor naturale, dar în unele cazuri sunt protejate şi habitate

umane sau diverse elemente şi forme de cultură şi civilizaţie materială; astfel, caracterul lor este

mai specific. Spre exemplu, în cadrul unora sunt conservate ecosistemele naturale (Parcul Naţional

Retezat, Parcul Naţional Ceahlău, Parcul Naţional Kaziranga din estul Indiei, Parcul Naţional

Virunga din Africa Ecuatorială ş.a.). În altele sunt conservate formaţiuni geologice sau complexe

de relief deosebite (Marele Canion, Peninsula Valdés din Argentina, Pamukkalé din Asia Mică,

Cheile Bicazului, Detunatele din Munţii Apuseni ş.a.). La fel de frecvent, se află în acelaşi regim

local de conservare areale cu patrimoniu complex, bio-vegetal, faunistic, geologic, geomorfologic

(Ngorongoro din Africa de Est, Gran Paradiso din Alpi, Yosemite, Porţile de Fier, Piatra Craiului

ş.a.).

Pentru valoarea lor deosebită, unor elemente din cadrul acestor parcuri şi rezervaţii naturale

li s-a atribuit statutul de monumente ale naturii. Unor arborete şi arbori izolaţi, asociaţii floristice,

asociaţii faunistice, forme de relief (dune, chei, creste alpine, poduri naturale), gheizere, cascade,

izbucuri, lacuri, gheţari ş.a. li se asigură atât conservarea elementului principal, cât şi a habitatelor

specifice şi a ariilor imediate. Sunt monumente ale naturii cedrul de Liban, pinul de Alep, sequoia,

zâmbrul, poienile cu narcise, crângurile de liliac sălbatic din ţinuturi temperate ş.a.; flamingo, capra

neagră, bizonul, ursul panda, balena albastră, gorila de munte ş.a.; Muntele Corcovado de la Rio de

Janeiro, Matterhorn şi Jungfrau, din Alpi, podul natural de la Ponoare, vulcanii noroioşi de la

Pâclele, Poliţa cu Crini din Ceahlău ş.a.; cascada Angel, Lacul Roşu, gheţarul de la Scărişoara şi

multe altele. Un sistem coerent de măsuri concrete asigură conservării naturii un statut care

depăşeşte eficienţa limitată a tacticii sectoriale.

In ceea ce priveşte a doua direcţie de preocupări, conservarea p a t r i m o n i u l u i

c u l t u r a l - i s t o r i c, aceasta se bazează pe acceptarea generală a statutului de bunuri de valoare

universală, realizate de-a lungul întregii istorii a societăţii umane, a unei serii mari şi variate de

elemente şi structuri ale sistemului social-economic. Astfel, vetre arheologice, ansambluri

arhitectonice din diferite epoci, structuri rurale, amenajări urbane, tehnici tradiţionale, comunităţi

rurale arhaice, manifestări etnofolclorice tradiţionale ş.a. sunt cunoscute pentru valoarea lor de

unicat patrimonial (şi adesea utilizate eficient ca formă a potenţialului turistic antropo-cultural). Se

încadrează în acest vast segment al acţiunilor de conservare vestigiile arheologice de la Troia,

peşterile de la Qumran, de lângă Marea Moartă, Mohenjo Daro, din valea Indusului, templele maya

şi Teotihuacan din Mexic. In acelaşi fel sunt apreciate şi conservate ansambluri arhitectonice

antice: Palmyra, din Siria, Valea Regilor şi piramidele din Egipt, Forul din Roma, Machu Picchu

din Peru, ca şi oraşe medievale ale Europei Mediteraneene şi Africii de Nord, ale Europei Centrale

şi Nordice, Taj Mahal, Kremlinul, Suzdal, în nordul Rusiei, Oraşul Imperial din Beijing. Dintr-o

perioadă mai recentă sunt conservate marile ansambluri arhitectonice renascentiste din Europa şi

America Latină, unele ansambluri arhitectonice moderne şi contemporane (arhitectura europeană

neoclasică, Art Nouveau, arta cubistă, arhitectura americană Secession, urmate de arhitectura strict

funcţională de tip city, downtown ş.a.).

De un interes deosebit şi aflate în regim de conservare, ca expresii ale patrimoniului

cultural universal, sunt şi multe ansambluri de arhitectură religioasă, integrate armonic în peisajul

natural al regiunilor respective : Meteora şi mânăstirile athonite în Grecia, Ierusalimul, Vaticanul,

Mont-St.Michel în Franţa, Shaoling în China, mânăstirile din nordul Moldovei ş.a.

Işi aşteaptă regimul normal de conservare concretă şi alte ansambluri arhitectonice cu

specific regional sau naţional (spre exemplu, ansambluri româneşti de arhitectură brâncovenească,

unele ansambluri arhitectonice coloniale din Africa şi Asia de Sud ş.a.)

In unele regiuni se află în regim de conservare şi viaţa rurală tradiţională, cu tot ceea ce ţine

de cultivarea pământului, creşterea animalelor, meşteşuguri, construcţia caselor şi a drumurilor,

port popular, manifestări etnofolclorice ş.a. Spre exemplu, comunităţile rurale quechua din aria

andină, comunităţile dogon din Africa de Vest, comunităţile sherpa din Nepal, laponii din nordul

Europei, unele comunităţi sarde, oşene şi maramureşene tradiţionale ş.a. au devenit obiectul unor

politici naţionale de conservare, conştientizate - şi asumate - până la nivel local.

Dacă în perioada contemporană, deşi necesitatea protecţiei este resimţită din ce în ce mai

profund, acţiunile respective nu au încă o eficienţă maximă, aceasta se datorează mai multor cauze.

Cea mai generală este de natură c a n t i t a t i v ă şi constă în capacitatea variabilă a diferitelor

state de a se implica material în acţiuni de protecţie. Alte cauze sunt de natură c a l i t a t i v ă. Ele

constau atât în caracterul teritorial limitat al unor măsuri de protecţie, cât şi în înţelegerea absolut

insuficientă a funcţionalităţii structurilor "mediului" care trebuie protejate. În cazurile respective nu

se previne nimic, protecţia fiind dirijată dominant către componentele, secvenţele, spaţiile etc. deja

degradate şi având formă mai ales de combatere a efectelor negative. Astfel, eficienţa ei este în

mod frecvent redusă, întrucât multe forme de degradare sunt foarte greu corectabile sau chiar

ireversibile. In plus, este o protecţie extrem de scumpă, deoarece trebuie să funcţioneze în regim de

alertă continuă, dar fără un veritabil sistem de avertizare (monitoringul semnalează răul deja

produs!) şi să reia mereu investiţii din ce în ce mai mari, pe măsura cumulării şi difuzării unor

degradări progresive. Un alt aspect calitativ al deficienţelor protecţiei constă în caracterul ei

sectorial. In modul cel mai frecvent se protejează separat apa, în acelaşi fel aerul, solul, pădurea;

unele componente şi relaţii social-economice nici nu fac obiectul politicii de protecţie a

"mediului", fiind considerate exterioare acestuia etc. Chiar organisme ale Naţiunilor Unite

acţionează încă sectorial, înglobând acţiuni de protecţie în programele organismelor sale

specializate pentru agricultură şi alimentaţie, pentru cultură, educaţie şi cercetare ştiinţifică, pentru

controlul energiei atomice, pentru sănătate, pentru dezvoltare etc.

Într-o măsură mult mai redusă şi relativ recent, protecţia a început să se organizeze într-o

perspectivă pe termen lung, cu caracter strategic. Acţionează în sensul acesta, spre exemplu,

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (denumirea exprimând clar aceeaşi orientare

sectorială). Treptat, au fost lansate însă şi forme de investigaţie/protecţie ale unor structuri mai

complexe, în cadrul Programului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător,

respectiv Programul Geosferă-Biosferă sau Convenţia pentru Combaterea Deşertificării. Este, de

asemenea, extrem de importantă conştientizarea necesităţii de a se derula simultan mai multe

strategii de protecţie, care să se completeze şi să se sprijine reciproc, într-un demers comun, vizând

întregul geosistem. Astfel a fost lansată însăşi strategia referitoare la natură, considerându-se că ea

nu poate deveni eficientă decât

în paralel cu strategia realizării unei noi ordini economice internaţionale. Multe dintre tergiversările

şi eşecurile tactice ale strategiei de protecţie a naturii continuă să demonstreze necesitatea acestei

simultaneităţi.

În actualitatea curentă, în special la nivel regional/zonal şi global, protecţia şi conservarea

ambianţei naturale, la fel ca şi desfăşurarea întregii existenţe a societăţii umane, cu toate aspectele

ei sociale şi economice, sunt înglobate într-un concept mai larg, acela de d e z v o l t a r e d u r a

b i l ă. Acest concept exprimă înţelegerea structurii sistemice a lumii care, printr-o funcţionalitate

echilibrată, poate asigura durabilitatea structurilor naturale, a tuturor resurselor necesare vieţii şi

poate garanta libertatea politică şi securitatea umanităţii, la orice nivel, local, regional sau global.

Sensul dezvoltării durabile, în acelaşi timp generoasă şi antropocentrică, i-a asigurat un impact

amplu, în jurul său organizându-se o mişcare de anvergură mondială, ale cărei obiective sunt

ameliorarea calităţii vieţii şi cultivarea unei atitudini pozitive faţă de problemele întregului

geosistem, prin eliminarea risipei, p r o t e j a r e a p a t r i m o n i u l u i n a t u r a l şi c u l t u

r a l-i s t o r i c, eliminarea conflictelor. Cu aceste obiective, conceptul de dezvoltare durabilă a

devenit operativ din 1987, în cadrul P.N.U.D., fiind utilizat apoi în toate documentele Programului

U.N.E.S.C.O. "Om - Biosferă", iniţiat de W.C.E.D. (World Comission on Environment and

Development), ca şi ale altor foruri mondiale preocupate de conservarea patrimoniului comun şi de

dezvoltarea solidară a societăţii umane (Conferinţa de la Rio de Janeiro, din 1992, Conferinţa de la

Johannesburg, din 2002).

2.2.1.2. Economia protecţiei geosistemului

Expresia cea mai concretă şi mai rapid percepută a eficienţei acţiunilor de protecţie este

dată de dimensiunile, formele, durabilitatea ş.a. rezultatelor obţinute. Reabilitarea unor ecosisteme,

a unor structuri social-economice, a premiselor funcţionalităţii unor sisteme naturale antropizate şi

parţial degradate prin antropizare etc. confirmă necesitatea absolută a acţiunilor respective şi

stimulează continuarea şi extinderea lor. Concomitent, ca oricare alte activităţi umane care

presupun investiţii, ele implică evaluări ale costurilor şi beneficiilor, optimizări ale parametrilor,

amortizări cât mai rapide etc. Cu alte cuvinte, protecţia eficientă pretinde un cadru economic

specific, care să permită şi să impună desfăşurarea acţiunilor necesare cu pierderi cât mai mici şi

rezultate cât mai bune. Intr-o lume a eficienţei competitive, protecţia trebuie să fie rentabilă, cu atât

mai mult cu cât ea nu constă într-un ansamblu de activităţi productive, investiţiile pe care le

pretinde se fac din fonduri provenite din alte activităţi şi adesea sunt percepute ca pierderi din

capitole bugetare care, orientate în alte direcţii, ar fi avut o rentabilitate mult mai rapidă. Ţinând

seama şi de faptul că multe din beneficiile reale ale unei protecţii de bună calitate nici nu sunt

imediat şi uşor vizibile (spre exemplu, creşterea treptată a potenţialului imun uman, diminuarea

complexului de factori stresanţi, securitatea alimentării acviferelor subterane, corectarea reacţiei

solului, refacerea imaginii şi credibilităţii financiare etc.), necesitatea cadrului economic menţionat

este şi mai evidentă.

In acest cadru, pentru evitarea erorilor, întârzierilor etc., utilitatea construcţiei prealabile a

cât mai multor variante, în vederea selectării celei (celor) mai adecvate, a fost intuită demult. Unul

dintre precursorii modelelor utilizate azi în organizarea protecţiei "mediului" este cel imaginat de

W.Leontieff în 1960. In concepţia de bază a acestui model, poluarea este legată într-o proporţie

măsurabilă de anumite procese de producţie şi consum. Pornind de la această realitate, autorul a

demonstrat că interdependenţa tehnică dintre nivelul producţiilor dezirabile şi indezirabile

(poluante) poate fi reprezentată prin coeficienţi structurali. In cadrul modelului realizat, poluarea

(respectiv cheltuielile de înlăturare sau de reducere a ei) este considerată un fel de ramură.

In 1971, S.C.Kolm a introdus în studiul protecţiei împotriva poluării noţiunea de f u n c ţ i

e a m e d i u l u i, înţelegând prin aceasta calitatea lui, calitate (E) pe care o apreciază în raport cu

produsul social (Y) şi cu bugetul protecţiei mediului (B), acesta reprezentând cota-parte din

produsul social consacrată măsurilor care derivă din politica de protecţie a mediului. In felul acesta,

calitatea mediului (E) este o funcţie descrescătoare în raport cu Y (pentru că, în concepţia autorului,

poluarea creşte odată cu producţia) şi crescătoare în raport cu B (întrucât cheltuielile de protecţie

apără, conservă sau ameliorează mediul). Adică,

E' = E (Y,B)

iar derivatele parţiale de ordinul întâi ale acestei funcţii sunt :

E ‹ 0 şi E › 0

Y B

In concepţia lui N.N.Constantinescu (1976) această funcţie este incompletă, deoarece

ignoră doi factori esenţiali : introducerea progresului tehnico-ecologic în producţie (P) şi dinamica

structurii producţiei. În această concepţie, calitatea mediului este apreciată astfel :

E = E (Y,S,P,B)

în care E › 0 , întrucât calitatea mediului creşte odată cu progresul tehnico-ecologic al producţiei

P

şi E › 0 , deoarece calitatea mediului creşte pe măsură ce ponderea ramurilor şi subramurilor

S

productive nepoluante este mai mare. Economistul menţionat subliniază handicapul conceptual al

evaluărilor unilaterale ale calităţii mediului, bazate numai pe cheltuielile de protecţie, care ţin

seama numai de unele avantaje fizice (apreciate frecvent indirect şi parţial), numai pe termen scurt,

ignorând efectele benefice complexe şi de durată ale unei protecţii sistemice.

La începutul anilor '90 ai secolului trecut, o ameliorare importantă este adusă concepţiei

economice asupra protecţiei. Poluarea şi degradarea nu mai sunt acceptate ca date obligatorii ale

vieţii şi activităţilor umane, ci doar ca efecte evitabile ale unui anumit stil de viaţă şi de producţie

(M.Popescu, 1982). Modificarea acestui stil poate să atenueze şi să anuleze, treptat, efectele

negative menţionate. Astfel, nu se mai consideră eficiente industriile noi, specializate în protecţia

ambianţei naturale ori în reciclarea materialelor uzate, deşeurilor ş.a. (ceea ce înseamnă consum de

energie, de timp şi mărirea aparatului administrativ), ci r e o r g a n i z a r e a completă a c i r c u i

t e l o r de aprovizionare, de producţie, de consum şi de reciclare, într-o viziune unitară, care să

canalizeze potenţialul creativ al societăţii în direcţia corelării "metabolismului" său cu ciclurile

naturii.

Ulterior, atât pe linia cercetării economice fundamentale, cât şi în sfera aplicaţiei directe, în

care realitatea concretă este dură şi impune măsuri rapide, aparatul conceptual de organizare

economică a acţiunilor de protecţie a evoluat, etapele de acţiune au fost detaliate, responsabilităţile

şi competenţele sectoriale specifice au îmbogăţit şi au mărit capacitatea de rezoluţie a intervenţiilor.

De peste două decenii nici modul (criteriile) de apreciere a progresului nu se mai bazează exclusiv

pe venitul mediu pe locuitor, ci are în vedere indicele ISEW (Index of Sustanaible Economic

Welfare), elaborat de H. Daly şi J.Cobb (L. Brown, 1991), care exprimă consumul mediu, repartiţia

resurselor şi degradarea ambianţei. În esenţă, noile abordări au vizat creşterea eficienţei economice

a măsurilor de protecţie prin diminuarea valorii raportului între costuri şi mărimea efectelor

negative înlăturate. "Costul ecologic" minim se consideră atins în cazul valorii unitare a raportului

menţionat, costul protecţiei fiind egal cu valoarea prejudiciului creat în absenţa acesteia (Şt.

Amariţei, 1999).

Deşi în esenţă această concepţie se regăseşte în fondul aperceptiv al întregii societăţi, de la

forme de receptare subliminală până la nivelul cercetării fundamentale şi de la baza strategiilor de

protecţie pe termen îndelungat, incluse în conceptul de dezvoltare durabilă, până la fondul (ignorat

în mod deliberat) al deciziilor pragmatice imediate, aplicarea ei concretă este dificilă. Multiple

discrepanţe tehnologice şi economice din lumea contemporană impun atitudini diferite (menţionate

în cap. 2.2.1.).

Cele mai eficiente mecanisme economice de organizare şi control, diversificare, susţinere

şi creştere a eficienţei protecţiei geosistemului se aplică în cadrul unei g e s t i o n ă r i pe care

cele mai diferite forme de proprietate, instituţii, întreprinderi, grupuri de cercetare, organe şi

organisme specializate ale guvernelor, organizaţiilor neguvernamentale naţionale, regionale şi chiar

globale încearcă să o realizeze cât mai eficient. Managementul mediului, orientat într-o direcţie

sistemică din ce în ce mai bine marcată, impune deja studii detaliate de impact, cu caracter de

prognoză modelizată. Nici o acţiune de amenajare a teritoriului, de diversificare structurală sau/şi

extindere spaţială a unor activităţi productive, reţele de comunicaţie, aprovizionare, distribuţie ş.a.

nu mai sunt considerate eficiente în absenţa unor evaluări prealabile, concrete şi cât mai precise, ale

efectelor economice, sociale şi ale i m p a c t u l u i lor asupra ambianţei naturale.

Orientări din ce în ce mai clare spre protecţia ansamblului geosistemic sunt caracteristice şi

economiei monetare. Multe unităţi specializate şi fonduri de dimensiuni diferite, gestionate de la

nivelul unor asociaţii locale şi până la organizaţii financiare internaţionale, dirijează în ultimele

decenii sume din ce în ce mai consistente spre protecţia structurilor naturale şi social-economice

din arii ale geosistemului ameninţate de degradare sau aflate în stare gravă. "Împrumuturile uşoare"

(cu perioade de graţie între 35-40 ani) şi cele "de ajustare" acordate de F.M.I. au componente de

protecţie din ce în ce mai explicit formulate. In aceeaşi direcţie se orientează şi Banca Mondială,

care îşi restructurează sistemul de criterii pentru acordarea împrumuturilor, în sensul sprijinirii

programelor de reconstrucţie ecologică, retehnologizare, formare şi perfecţionare profesională,

asanare a unor structuri social-economice şi politice. O altă sursă de finanţare pentru protecţia

geosistemului este G.E.F. (Global Environment Facility), realizat de Banca Mondială în colaborare

cu Programele O.N.U. pentru Dezvoltare şi pentru Mediu. Deşi având accesibilitate şi ritmuri de

finanţare diferite, oricare dintre sursele menţionate susţine politici de protecţie. Eficienţa acestora

este condiţionată însă puternic de competenţa şi onestitatea cu care sunt utilizate fondurile.

2.2.1.3. Legislaţia şi instituţionalizarea protecţiei

Deşi este integral benefică, deci strict - şi imediat - necesară, atitudinea prevenitoare şi

protectoare faţă de ambianţă nu a fost niciodată percepută doar favorabil şi asumată în mod unanim.

Prin natura lor utilitaristă, oamenii au avut totdeauna tendinţa spontană de a prelua şi folosi, de a se

debarasa şi de a schimba, fără reţineri şi previziuni rezonabile, chiar dacă experienţe repetate au

demonstrat caracterul perdant al acestor atitudini. Efectele negative ale unor acţiuni care au fost

suportate de către alţi indivizi, comunităţi ş.a. decât autorii acţiunilor respective, ca şi o serie de

responsabilităţi administrative, politice ş.a. în sensul organizării şi amenajării teritoriului, al

valorificării unor resurse naturale etc. au conturat însă necesitatea reglementării raporturilor

societăţii umane cu ambianţa sa, generând o ramură de sine stătătoare a dreptului, dreptul mediului

.

Conform unei definiţii relativ recente (D.Marinescu, 1993, p. 43) "dreptul mediului este

format din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între

oameni privind atitudinea lor faţă de natură - ca element vital şi suport al vieţii - în procesul

conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor mediului

înconjurător - naturale şi artificiale -, precum şi relaţiile legate de conservarea lor, care presupune

protecţie şi ameliorare". Cu aceste coordonate (mai mult sau mai puţin clare), cu o tentă sectorială

care rămâne destul de puternică12 şi cu o mare variabilitate spaţială şi cronologică a eficienţei sale

legislaţia "de mediu" funcţionează în toată lumea. Datele specifice ale organizării politicii de

protecţie, baza materială a acţiunilor respective, accesul la informaţia specializată şi la tehnologiile

de protecţie ş.a.m.d. nu consacră însă arii opace faţă de dreptul sistemului la o dezvoltare protejată,

deci durabilă, şi nici sectoare în care legislaţia de protecţie are drum deschis oricând şi succes

permanent. În sensul acesta, spre exemplu, Europa Estică n-a fost niciodată blocată în perceperea

necesităţii de protecţie şi a legislaţiei aferente; starea precară a "mediului" în această parte a

continentului nu se datorează insuficienţei legislative şi nici măcar instituţionale, ci caracterului

formal al aplicării legii şi al funcţionării structurilor specializate, ca şi longevităţii sechelelor unui

sistem politic care n-a respectat nici natura, nici societatea umană . În acelaşi sens al relativităţii

legăturilor dintre nivelul de dezvoltare tehnico-materială şi dreptul "mediului", deversările-pirat de

ape poluate în mare, "blindajul" de submersibile nucleare eşuate/abandonate în unele bazine

marine, realizat prin contribuţia directă a unor mari puteri economice ş.a.m.d. demonstrează că

bogăţia nu garantează respectarea legii, că pentru producerea acestor situaţii grave nu este vinovat

Dreptul Mării, ci o serie de mentalităţi iresponsabile faţă de respectarea lui.

Extrem de util în perioada contemporană este faptul că toate nivelurile de organizare a

legislaţiei de protecţie (locale, naţionale, internaţionale) includ o participare reală a populaţiei la

conceperea şi controlul aplicării actului legislativ. Spre exemplu, drumul parcurs recent în sens

invers de către un transport masiv de deşeuri nucleare de provenienţă niponă demonstrează

capacitatea, legiferată, a opiniei publice franceze de a se implica în rezolvarea unor probleme de

protecţie a ambianţei proprii. In general, în întreaga lume dreptul acesta este din ce în ce mai

conştientizat şi aplicat, iar transparenţa stării reale a "mediului" creşte, aceasta fiind şi una dintre

cele mai puternic mediatizate probleme ale lumii contemporane. Este benefică, de asemenea,

generalizarea treptată a unei percepţii mai complexe a dreptului mediului, nu doar ca ansamblu de

legi, directive etc. restrictive şi coercitive, ci şi ca un cadru ofertant, permisiv în mod echilibrat,

asigurând durabilitatea fondului pe care îl reglementează. Se realizează astfel o cooperare din ce în

ce mai largă în acţiunile de protecţie şi conservare, ca şi în respectarea legislaţiei aferente.

Elaborarea legislaţiei de protecţie a avut la bază o serie de principii care au structurat

ansamblul de prevederi, reglementări, directive şi instrucţiuni de aplicare care permit realizarea

unui control cât mai eficient al relaţiilor interactive ale societăţii umane în geosistem. Sursa

menţionată citează o serie de principii interne şi externe care se regăsesc în spiritul şi litera legilor

specifice, ca şi în organizarea şi funcţionarea infrastructurii instituţionale. Spre exemplu, pe plan i

n t e r n legislaţia şi aplicarea ei se bazează pe principiul conform căruia protecţia mediului

înconjurător este un element esenţial al politicii economice şi politice a statului, pe principiul

utilizării suverane de către stat a resurselor sale naturale dar fără să aducă prejudicii mediului din

alte state, al priorităţii sănătăţii şi bunăstării populaţiei faţă de alte scopuri ale utilizării resurselor,

al apărării factorilor naturali prin utilizarea responsabilă a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul

generaţiilor prezente şi viitoare, al participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului său de

viaţă, al interzicerii oricăror forme de poluare şi al obligării poluatorului să suporte costurile

daunelor produse. Multe dintre principiile prezentate au prefigurat sau sunt reflexii ale unor

principii de drept internaţional al mediului. Astfel, se regăsesc şi pe plan e x t e r n principiul

utilizării resurselor proprii fără prejudicierea altor state, al bunei vecinătăţi, al interzicerii poluării.

Funcţionează, de asemenea, o serie de principii cu caracter mai restrâns : al notificării şi consultării,

al nediscriminării în asigurarea protecţiei ş.a.

Cu baza în constituţiile statelor şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului legislaţia

de protecţie şi conservare se concretizează în legi, decrete cu putere de lege, hotărâri şi ordonanţe

ale guvernelor, tratate şi convenţii internaţionale ratificate. Instrumente de r e g l e m e n t a r e,

între care cele mai larg răspândite sunt standardele de mediu şi instrumente e c o n o m i c e

(taxe, subsidii, permise comercializabile de emisii, sisteme de colectare-refinanţare) asigură

eficienţă legilor. Adoptarea şi aplicarea lor, formularea directivelor-cadru, iniţierea unor programe

pe plan naţional, subregional, regional etc. revine infrastructurilor interne şi externe specializate.

Pe plan i n t e r n Parlamentul iniţiază şi dezbate proiecte de protecţie, adoptă legi,

veghează la aplicarea lor şi iniţiază măsuri punitive pentru încălcarea acestora. Guvernul

promovează iniţiativele legislative primite de la ministerele implicate în probleme de protecţie şi

conservare şi emite hotărâri de organizare şi funcţionare a ministerelor respective, precizându-le

atribuţiile în domeniu.

Organul central de specialitate al administraţiei publice este Ministerul Apelor şi Protecţiei

Mediului. Ca atribuţii principale, acesta stabileşte priorităţile programelor de cercetare, control al

calităţii (aerului, apelor, ecosistemelor, poluării de fond şi accidentale etc.) şi dezvoltare în

domeniile sale de activitate, efectuează studii şi elaborează prognoze de dezvoltare şi urmăreşte

aplicarea lor în calitate de titular al investiţiilor finanţate din bugetul de stat sau garantate de către

stat ; reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi internaţionale din acelaşi domeniu,

iniţiază şi dezvoltă programe de educaţie şi formare a specialiştilor în domeniul său, colaborează cu

celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile de învăţământ, ştiinţă

şi cultură, cu mijloacele de comunicare în masă, avizează licenţele de import-export pentru unele

produse, tehnologii, echipamente, aparatură şi asistenţă tehnică aferentă domeniului său de

specialitate. Prin atribuţii specifice se implică în protecţia apelor şi în protecţia de ansamblu a

mediului, în scopul menţinerii echilibrului ecologic şi al securităţii nucleare. In teritoriu acţionează

prin infrastructura sa specializată, Inspectoratele Judeţene de Protecţie a Mediului. Potrivit Legii

Mediului, mai au competenţe generale în domeniul protecţiei şi o serie de organe ale administraţiei

publice locale - prefecturi şi primării, iar R.A. Apele Române şi R.A. Romsilva acţionează ca

organe cu competenţe speciale.

Pe plan e x t e r n, cele mai reprezentative instituţii ale protecţiei şi conservării aparţin

O.N.U.: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), Banca Internaţională pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.),

Organizaţia Internaţională Maritimă (I.M.O), Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.),

Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.),

Programele pentru Dezvoltare şi pentru Mediu (P.N.U.D. şi P.N.U.E.), Organizaţia pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.). Acţionează din 1948, cu rezultate de excepţie13, ca

organizaţie neguvernamentală reunind organizaţii din 80 de ţări, Uniunea Internaţională pentru

Conservarea Naturii (U.I.C.N.). Cu statut de organizaţii regionale acţionează în vederea protecţiei

şi conservării mediului Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.), Consiliul

Europei (C.E.), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) iar cu statut şi

anvergură subregională Comisia Dunării, Comisia Rinului, Comisia pentru aplicarea Convenţiei de

la Oslo din 1972 şi Comisia pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki din 1974 care veghează

asupra calităţii apelor fluviale şi marine, transmit informaţii, reglementează protecţia apelor,

rezolvă diferendumuri etc.

Ratificarea unor documente-cadru elaborate de către aceste organisme, activităţile filialelor

subregionale şi naţionale, eforturile de aliniere la standardele de calitate a protecţiei şi conservării

din comunităţi de state (spre exemplu din Uniunea Europeană) determină atitudini şi acţiuni

naţionale şi internaţionale solidare, care exprimă conturarea treptată a unei poziţii raţionale a

întregii societăţi umane faţă de problemele geosistemului.

2.2.1.4. Educaţia, informaţia, formaţia profesională în domeniul protecţiei şi conservării

geosistemului

Structura complexă şi funcţionalitatea corespunzătoare a geosistemului, constituit din

ansambluri naturale şi social-economice de vârste diferite, aflate în diferite grade de întrepătrundere

sistemică şi prezentând o mare variabilitate spaţială, nu se descifrează uşor. Natura dinamică a

problemelor lor esenţiale, (genetice, evolutive, de calitate etc.) le reduce mult accesibilitatea. La

nivelul general al cunoaşterii sunt sesizate aspectele statice, simple, efectele unei funcţionalităţi

echilibrate sau tulburate, mai ales când acestea exprimă un impact negativ asupra confortului

locuirii, al rentabilităţii unor activităţi umane sau aspra unor forme de viaţă naturală. Caracterul

reductiv al acestui mod de înţelegere a geosistemului este explicabil şi, deşi simplist, este

important, constituind o primă treaptă a conştientizării ambianţei. Se remarcă, de asemenea,

componenta sa afectivă, frecvent altruistă, ceea ce reprezintă un avantaj excepţional pe drumul

cunoaşterii : pe baza acesteia se pot implanta informaţii motivate puternic, pot acţiona mecanisme

educaţionale, se pot construi atitudini şi comportamente. Fiinţa umană îşi poate realiza treptat

condiţia de participant raţional, responsabil la coexistenţa geosistemică.

În cazul problemelor de protecţie şi conservare, o aserţiune logică reaminteşte că nu poate

fi protejat eficient decât ceea ce este foarte bine cunoscut. In felul acesta, cunoaşterea geosistemului

se impune de la sine. Evident, la scara întregii societăţi umane nivelul de cunoaştere poate fi extrem

de diferit, dar formele de organizare ale procesului instructiv-educativ sunt un bun demult câştigat,

ameliorat mereu, în acord cu cerinţele specifice fiecărei etape a evoluţiei societăţii umane. Aceasta

permite ca, în perioada actuală, un segment din ce în ce mai bine conturat al educaţiei şi informaţiei

să fie orientat spre problematica generală a "mediului" şi în special spre probleme de protecţie şi

conservare. Deşi prin natura lor necesităţile de educaţie şi informaţie cu privire la "mediu" nu au

bariere de vârstă, tip de activitate ş.a., în general acţiunile educative se orientează preponderent

către copii şi tineri, a căror personalitate este asistată specializat în cursul formării sale. Fără ca

acţiunile de acest gen să fie absolut noi, consensul mondial asupra "casei comune" care este

Pământul le-a impulsionat puternic în ultimele două decenii. Numai ca urmare a celor două

reuniuni mondiale dedicate stării geosistemului de la Rio-de-Janeiro, din 1992 şi de la

Johannesburg, din 2002 au proliferat benefic reţele şi asociaţii de învăţământ şi educaţie în aproape

toată lumea, care îşi propun să organizeze structuri coerente orientate către cunoaşterea şi protecţia

ambianţei umane. Programe speciale de tipul celor franceze C.E.D. (Civism, Mediu, Dezvoltare),

E.N. (Şcoala şi Natura) , programe şcolare de tipul "orele verzi", "orele de mediu", "orele de

descoperire" (a zăpezii, a mării, a oraşului, a vieţii la ţară, a vieţii în alte ţări - vecine sau mai

îndepărtate), excursii şcolare de tipul sejur se regăsesc în misiunile asumate de către ministerele

educaţiei din nenumărate ţări şi în colaborările interministeriale pe linia educaţiei şi aplicaţiei, a

cunoaşterii cât mai detaliate a stării mediului, a transparenţei tuturor categoriilor de activitate cu

impact asupra mediului sau cu posibilităţi de ameliorare a lui.

Acţiuni susţinute se desfăşoară şi în sensul educării şi formării unei atitudini conştiente faţă

de mediul de muncă, în care toată populaţia activă este sensibilizată pentru eliminarea risipei de apă

şi de energie, pentru recuperarea hârtiei şi recipientelor din materiale plastice în vederea reciclării,

pentru trierea riguroasă a deşeurilor şi respectarea regimului celor toxice, pentru controlul nivelului

de zgomot, pentru calitatea şi tipul mai mult sau mai puţin "ecologic" al finisajelor în spaţiul

profesional ş.a.m.d.

Pentru întreaga societate umană, o serie de "sărbători" comune au devenit repere educative

excepţionale. Astfel, Ziua Pământului, Ziua Internaţională a Mediului, Ziua Internaţională a

Stratului de Ozon, Ziua Internaţională a Apei etc. implică în fiecare an milioane de persoane. Cu

aceste ocazii se transmit cantităţi imense de informaţie la zi şi este contactat direct mediul concret

din orizontul local sau regional. Au acelaşi impact educativ larg toate acţiunile organizaţiilor

neguvernamentale internaţionale (Greenpeace, World Wildlife Fund) sau naţionale (Fondation

Cousteau , Les Amis de la Terre, France nature environnement ş.a., sau The Nature Concervancy,

Environmental Defense Fund - S.U.A. ş.a.). Avantajelor formative cu valoare

îndelungată/definitivă li se adaugă acţiuni asociate de ecologizare şi monitorizare ecologică extrem

de utile : curăţenia de primăvară sau toamnă în parcuri, pe litoral, pe malurile râurilor şi lacurilor, în

păduri de agrement şi pe trasee turistice montane etc.

În desfăşurarea acestui proces vast de educaţie pentru protecţia şi conservarea geosistemului

un volum important de informaţie este vehiculat atât în cadre educaţionale şi formative consacrate

(şcolar, universitar şi postuniversitar, de reciclare profesională), cât şi prin intermediul mijloacelor

de comunicare în masă. Milioane de abonaţi ai reţelelor de radiofonie, televiziune, presă cotidiană

şi periodică, comunicaţii electronice primesc şi caută din ce în ce mai asiduu informaţii despre

elementele şi structurile naturale ale geosistemului, despre problemele demografice şi impactul

antropic asupra naturii, despre starea "mediului" în diferite regiuni ale lumii şi au acces permanent

la informaţii despre calitatea ambianţei locale. In multe ţări, relaţia aceasta între oferta de

informaţie şi beneficiari este urmărită îndeaproape, sondaje minuţioase relevând nu numai

preferinţele în sine, ci şi discrepanţele între cantitatea şi tipul de informaţie oferită şi structura

aşteptărilor faţă de informaţia de mediu. Pe această cale, rolul informaţiei specializate se

accentuează şi randamentul său creşte. In mod frecvent beneficiarii selectează paginile/rubricile

referitoare la mediu din ziare şi reviste, optează pentru programele şi emisiunile de televiziune

consacrate problematicii sistemelor naturale, calităţii vieţii etc. şi frecventează. sit-urile electronice

ale unor organizaţii, fundaţii, instituţii de stat, institute de cercetare ştiinţifică ş.a. orientate spre

aceleaşi probleme.

Pentru ca atitudinea conştientă şi responsabilă a societăţii umane faţă de geosistem să se

manifeste prin efecte calitative concrete, ea trebuie să beneficieze de un potenţial uman specializat

şi de infrastructura aferentă .În ultimele decenii, într-un ritm bine susţinut, formaţia profesională în

domeniul mediului se regăseşte în câteva sute de specializări, obţinute prin studii superioare şi

medii. O dinamică remarcabilă a acestei formări profesionale, ca şi a cercetării ştiinţifice în

domeniu, se poate constata în S.U.A. şi Anglia. Structural, această gamă de specializări se

încadrează în câteva categorii : t e h n o l o g i i şi aparatură de testare, prevenire şi combatere a

poluării, e x p e r t i z ă şi c o n s u l t a n ţ ă, g e s t i u n e / m a n a g e r i a t / s t u d i i de i m

p a c t, p r o t e c ţ i a

n a t u r i I (activişti, animatori, instructori), a m e n a j a r e a t e r i t o r i u l u i, t e l e d e t e c ţ i

e şi i n f o r m a t i c ă aplicate în domeniul mediului. Oferta de locuri de muncă corespunde însă

numai relativ acestor profile, formate în instituţii de învăţământ superior specializat, sau adaptate

plecând de la alte formaţii iniţiale, nespecializate (biologie, chimie, informatică, economie). La

început, angajatorii s-au orientat aproape exclusiv către formaţii profesionale mai înguste, care

aveau o ţintă precisă şi limitată (spre exemplu, poluarea apelor cu metale grele, exploatarea

imaginilor satelitare etc.). Ulterior, interese economice directe au determinat preferinţa pentru

formaţii mereu mai complexe (spre exemplu, în domeniul activităţilor industriale sunt bineveniţi

solicitanţii specializaţi nu numai în problematica poluării în profilul de producţie, ci şi în domeniul

igienei şi securităţii muncii, al normativelor comunitare de mediu ş.a.). Fără să beneficieze de o

piaţă prea accesibilă a locurilor de muncă, un număr de cadre se formează şi activează în domeniul

cercetării ştiinţifice a geosistemului, în cadrul unor formaţiuni, laboratoare etc. ale universităţilor

sau ale institutelor de cercetare şi ministerelor implicate direct sau indirect în problematica acestui

domeniu.

CONCLUZII

Complexitatea structurală şi funcţională a geosistemului deschide câmp larg de investigaţie

specifică. Aceasta este motivaţia întregului demers ştiinţific contemporan, fundamental şi aplicativ,

antrenat în analiza/diagnoza şi prognoza "mediului".

Aparent suficientă scopului propus, abordarea analitică a ansamblului de către diferite

ramuri şi discipline ştiinţifice nu este însă suficientă pentru cunoaşterea reală a acestei structuri

sistemice. Implinirea acestui deziderat presupune ca demersul analitic să fie urmat de investigarea

legăturilor interactive şi a efectelor coexistenţei interactive - elemente şi legături noi, capabile să

determine noi ritmuri şi decupaje spaţiale.

Fără să anuleze însemnătatea şi necesitatea strictă a abordărilor sectoriale, prin obiectul

său de studiu, prin experienţa acumulată din cercetarea de specialitate şi din analiza eşecurilor

economice şi sociale induse de decizii exclusiv sectoriale, geografia are datele necesare unui

demers ştiinţific echilibrat, orientat spre inserţia societăţii umane în ambianţa naturală fără

absolutizări poziţionale, excluzând optimismul exagerat ca şi viziunea sumbră asupra viitorului.

Capacitatea de observaţie a variabilităţii spaţiale şi cronologice a structurilor interactive eterogene

(naturale/sociale/economice), obişnuinţa şi capacitatea de investigaţie a aceluiaşi/aceloraşi

fenomene (legături) la diferite scări, conferă investigaţiilor sale comparative şi concluziilor sale o

valoare diagnostică şi prognostică deosebită.

În domeniul general numit al "mediului", al utilizării resurselor naturale şi potenţialului

uman, al cunoaşterii şi introducerii corecte în analiză a gradului de antropizare, a raporturilor de

reţea, de vecinătate, a caracterelor spaţiale şi cronologice tranzitorii, atît în abordările individuale

cât şi colaborările interdisciplinare geografia este de neînlocuit. Spre exemplu, amenajarea

teritoriului în cunoştinţă geografică de cauză (cu aportul tehnicienilor, dar excluzând tehnocraţia),

se poate realiza mai corect şi mai rentabil prin orientarea distribuţiei echipamentelor şi modului de

utilizare a terenurilor nu spre repartiţii egalitare, ci spre accesul cât mai uşor, al cât mai multor

persoane la facilităţile respective. Ierarhizarea reţelei urbane pe baza unei documentaţii geografice

corecte, cu respectarea posibilităţilor şi capacităţilor reale de polarizare, va întări reţeaua, îi va

asigura longevitate şi perspective de dezvoltare, va servi în mod real grupuri importante de

populaţie, mai bine inserate în arealul lor de existenţă, mai motivate în păstrarea structurilor utile

moştenite, tradiţionale, mai puţin atrase de o mobilitate forţată, traumatizantă. Prin aceeaşi

ierarhizare corectă se pot evita dispersii perdante (spre exemplu, de tipul unor numeroase unităţi de

învăţământ superior răspândite în centre minuscule, fără potenţial de cadre şi cu o infrastructură

absolut insuficientă, care falsifică în mod păgubitor raţiunea pregătirii superioare, consumând

fonduri financiare, derutând efective importante de tineri şi inducând impostură. De asemenea,

buna cunoaştere geografică a naţiunilor şi a teritoriilor pe care acestea trăiesc, a relaţiilor interne şi

a legăturilor cu alte popoare, din teritorii învecinate sau mai îndepărtate, poate asigura nu numai

respectarea naţiunilor, ci şi evitarea naţionalismelor. In acelaşi fel, unele probleme spinoase ale

disparităţilor economice regionale, care au suscitat şi întreţin în continuare frustrări şi tensiuni

ajunse până la manifestări conflictuale dure, pot fi abordate mult mai raţional de pe poziţii

geografice, prin intermediul schimburilor multiple, organizate prin instituţionalizare politică şi

economică.

Nu în ultimul rând, propagarea fermă a viziunii globale a geografiei asupra lumii

naturale/sociale/economice, pe linie didactică, instructivă şi formativă, asigură personalităţii umane

premisele unei evoluţii echilibrate, bine ancorate în realitatea materială şi temporală a spaţiului în

care trăieşte şi pe care trebuie să ştie să-l utilizeze înţelept, netulburată de un materialism exclusiv

şi minimalizator. . . Căci, aşa cum se ştie de la începuturile cunoaşterii geografice şi creştine a

lumii, ce folos ar mai avea oamenii făcându-şi ţel unic din stăpânirea Universului, dacă pentru a-l

dobândi astfel ar trebui să-şi piardă sufletul?

BIBLIOGRAFIE

1. Apostol, D. (1988) - Neştiuta natură, Edit. Ion Creangă, Bucureşti

2. Allheim, K.,Egger, K, Bäsler, J., Teufel, D. - Die Umwelt des Menschen, Meyer Lexicon

Verlag, Mannheim

3. Amariţei Şt. (1999) - Economia protecţiei mediului în agricultură, Edit. Terra Nostra, Iaşi

4. von Bertalanffy, L. (1960) - Problems of Life, Harper Torch books, New York

5. Bertrand, G. (1972) - La "science du paysage", une science diagonale, R.G.P.S.-O, 43

6. Blache, J. (1933) - L'homme et la montagne, Libr. Gallimard, Paris

7. Bogdan, Octavia, Niculescu Elena (2000) - Riscurile climatice din România, Academia

Română, Institutul de Geografie, Bucureşti

8. Bonnefous, E. (1976) - Omul sau natura ? Edit. Politică, Bucureşti

9. Brown, L. (l990-1998) - Probleme globale ale omenirii, Edit. Tehnică, Bucureşti

10. Brunet, G. (1968) - Les phénomenes de discontinuité en géographie, Edit. C.N.R.S, Paris

11. Bunge, M. (1984) - Ştiinţă şi filozofie, Edit. Politică, Bucureşti

12. Ciplea, L.I., Ciplea Al. (19789 - Poluarea mediului ambiant, Edit.Tehnică, Bucureşti

13. Cojocaru, I. (1995) - Surse, procese şi produse de poluare , Edit. Junimea, Iaşi

14. Commoner, B. (1980) - Cercul care se închide, Edit. Politică, Bucureşti

15. Constantinescu, N.N. (1976) - Economia protecţiei mediului natural, Edit. Politică, Bucureşti

16. Demangeot, J. (1989) - Les milieux "naturels" du globe, Edit. Armand Colin, Paris

17. Dinu, V. (1979) - Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane, Edit. Ceres, Bucureşti

18. Dollfus, O. (1971) - L'analyse géographique, Edit. P.U.F., Paris

19. Donisă, I. (1977) - Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

20. Dorst, J. (1970) - Înainte ca natura să moară, Edit. Politică, Bucureşti

21. Dumolard, P. (1975) - Région et régionalisation, une approche systémique, L'Espace

Géogr.,2, Paris

22. Durand, D. (1990) - La syistémique, Edit. P.U.F., Paris

23. Gâştescu, P. (1998) - Ecologia aşezărilor umane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti

24. Georgescu-Roegen, N. (1979) - Legea entropiei şi progresul economic, Edit. Politică,

Bucureşti

25. Guigo, Maryse et alii (1991) - Gestion de l'environnement, Edit. Masson, Paris

26. Haidu, I., Haidu C. (1998) - S.I.G. Analiză spaţială, Edit. H.G.A., Bucureşti

27. Hârjoabă, I. (1976) - Câteva probleme ale exploatării mediului geografic, B.S.S.G., IV,

Bucureşti

28. von Humboldt, A. (1845-1862) - Kosmos, Stuttgart

29. Institut Français de l?Environnement (1999) - L?environnement en France, Edit. La

Découverte, Paris

30. Ionescu, Al. (1973) - Efectele biologice ale poluării mediului, Edit. Academiei Române,

Bucureşti

31. Ionescu, Al., Săhleanu, V.,Bându, C. (1989) - Protecţia mediului înconjurător şi educaţia

ecologică, Edit. Ceres, Bucureşti

32. Leone, U. (1990) - Geografia per l'ambiente, Edit. La Nuova Italia Scientifica, Roma

33. Lovelock, J,F. (1993) - La Terre est un etre vivant, Edit. Flammarion, Paris

34. Maliţa, M. coord. (1979) - Sisteme în ştiinţele naturii, Edit. Academiei Române, Bucureşti

35. Marinescu, Daniela (1993) - Dreptul mediului înconjurător, Casa de edit. Şansa, Bucureşti

36. Mehedinţi, S. (1894) - Locul geografiei între ştiinţe, B.S.R.R.G., IV, Bucureşti

37. Mehedinţi, S. (1931) - Terra, Edit.Tipografiile Române Unite, Bucureşti

38. Mehedinţi, S. (1933) - Discordanţe antropogeografice, B.S.R.R.G., LII, Bucureşti

39. Mihăilescu, V, (1968) - Geografia teoretică, Edit. Academiei Române, Bucureşti

40. Mihăilescu, V. (1974) - Le géosysteme - objet non dissocié et non dissociable de la géographie,

R.R.G.G.G., XXXVIII, 1

41. National Radiological Protection Board (1987) - Trăim cu radiaţii, Edit. Tehnică, Bucureşti

42. Odum, E.P. (1971) - Fundamentals of Ecology, Edit. Sunders, Londra

43. Onicescu, O. (1982) - Ştiinţa şi problemele omenirii, în Problemele globale şi viitorul

omenirii, Edit. Politică, Bucureşti

44. Pinchemel, Ph. et G. (1997) - La face de la Terre , Edit. Armand Colin, Paris

45. Pitte, J.-R. (1997) - Géographie et civisme, în Apologie pour la Géographie .Mélanges offerts

a Alice Saunier-Seité, Presse de Brevanne, Paris

46. Posea, Gr. (1976) - Geografia şi mediul înconjurător. Privire introductivă, B.S.S.G., IV,

Bucureşti

47. Prestipino, G. (1980) - Natură şi societate, Edit. Politică, Bucureşti

48. Popovici, Eveline (1998) - Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene, Edit.

Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi

49. Roberts, N. coord. (2002) - Schimbările majore ale mediului, Edit. All Educational,

Bucureşti

50. Roşu, Al., Ungurenu, Irina (1977) - Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

51. Roşu, Al. (1987) - Terra - geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

52. Rougerie, G., Béroutchachvili (1991) - Géosystemes et paysages, Edit. Armand Colin, Paris

53. Societatea Română de Radioprotecţie (1994) - Radioactivitatea naturală în România, Centrul

Regional de Mediu pentru Europa Centrală şi de Est, Bucureşti

54. Stugren, B. (1994) - Ecologie teoretică, Edit. Sarmis, Cluj

55. Teodoreanu, Elena (2002) - Bioclimatologie umană, Edit. Academiei Române, Bucureşti

56. Tufescu, V., Tufescu, M. (1981) - Ecologie şi activitatea umană , Edit. Albatros, Bucureşti

57. Ungureanu, Irina (1984) - Analiza şi protecţia mediului înconjurător, Centrul de multiplicare

al Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi

58. Veyret, Yvette, Pech, P. (1993) - L'homme et l'environnement, Edit. P.U.F., Paris

59. Waliser, B. (1977) - Systemes et modeles, Edit. du Seuil, Paris

60. Zamfir, Gh. (1974) - Poluarea mediului ambiant, Edit. Junimea, Iaşi

1 Solul este un efect şi al acţiunii pedogenetice a comunităţilor vii vegetale şi animale, constituind

simultan un suport vital al acestora.

2.In episodul paroxistic din 18 mai 1980, St.Helens a eliberat o cantitate de energie termică şi

mecanică echivalentă cu cea a unei bombe termonucleare de 400 Mt (de 18 ori mai mare decât

energia celei mai mari bombe cu hidrogen care a fost testată). Cum însă această energie nu se

disipează într-o secundă (ca în cazul armelor nucleare), procesul durând ore şi zile, calculul corectat

atestă că erupţia analizată a echivalat energetic cu 27.400 bombe atomice de tip Hiroshima, adică

1 bombă/s pe durata celor 9 ore ale episodului paroxistic.

3 Unele dintre acestea au fost puternic invazive şi consecinţele introducerii lor au fost extrem de

păgubitoare. Spre exemplu, numită şi "flagelul verde", zambila-de-apă originară din America

tropicală şi introdusă ca plantă de ornament în bazinele din parcuri şi grădini în Louisiana, din

1884, a invadat rapid sudul S.U.A., stânjenind navigaţia pe Mississipi ; importată în Djawa s-a

extins apoi în toată aria tropicală a oceanelor Pacific şi Indian, iar în apele litorale şi interne ale

Africii face ravagii din 1950. Controlul asupra proliferării şi răspândirii ei este aleatoriu şi extrem

de scump. Exemple identice, prin efecte intrasistemice greu controlabile ale introducerii lor, sunt şi

crapul, ajuns în America de Nord în 1876, crabul chinezesc, adus în Europa din 1912, iepurele,

introdus în Australia în 1787 ş.a.

4 Situaţie tipică agriculturii statelor din estul socialist al Europei în deceniile 6-9 ale secolului

trecut, ca urmare a absorbţiei forţei de muncă masculine în procesul de industrializare abuzivă.

5 Spre exemplu, un interval cu ploi abundente în perioada topirii zăpezilor - pentru declanşarea

unei alunecări de teren, intrarea în funcţiune a unui spaţiu comercial modern - pentru construirea

sau cumpărarea de locuinţe în cartiere excentrice etc.

6 In 1933, S. Mehedinţi utiliza sintagma "discordanţă antropogeografică" nu doar pentru a pentru a

denumi, ci şi pentru a explica aspecte statice ale degradării, prin dinamica proceselor social-

economice (relaţii şi forme sociale de proprietate, politică agrară ş.a.).

7 In accepţiunea de "complex teritorial natural", specifică geografiei ruse/sovietice (V.I.Soceava . .

. . ş.a.), ca şi în cea de "peisaj", cu un sens mai larg, natural şi - parţial - antropic, promovată în

geografia franceză (G.Bertrand, 1968, 1972, M. Delpoux, 1972, J.-F. Richard et alii, 1985, J.-C.

Wieber, 1980) geosistemul este caracterizat prin zeci de indicatori cantitativi (peste 80 în

studiile lui J.-C. Wieber), în vederea identificării şi caracterizării cât mai detaliate a diferitelor

sale unităţi spaţiale.

8In mod frecvent, pluralităţile de poziţie în ceea ce priveşte sensul noţiunii de geosistem substituie

această realitate extrem de complexă noţiunii de peisaj. Cel puţin pentru raţiuni practice presante,

evaluarea acestuia (operaţie care presupune cuantificări riguroase) ar trebui să se bazeze pe o

metodologie validată ştiinţific. In realitate, promotorii acestei evaluări n-au stabilit încă dacă

valorile peisajului care trebuie măsurate sunt economice, sociale, funcţionale, ecologice,

patrimoniale, estetice, percepute etc.

9 S.I.G. reprezintă categoria cea mai eficientă a S.I.S., deoarece sunt capabile să integreze şi să

prelucreze produsele tuturor celorlalte categorii - C.A.D. (desenarea obiectelor şi formelor din

spaţiul analizat), S.C.C. (cartografie computerizată), S.I.T. (teledetecţie informatizată), S.I.V.

(vizualizare informatizată) - (I.Haidu, C.Haidu, 1998).

10 Imbinând informaţia cantitativă precisă, obţinută simultan, asupra mai multor elemente

meteorologice, cu expresia convenţional animată a dinamicii atmosferei, hărţile meteo-sinoptice

obţinute prin programare pe calculator sunt şi ele reprezentări de sinteză a unui sector al

geosistemului.

11 Rapiditatea accesului succesiv la fiecare dintre stratele (layers) de informaţie introduse prin

programare pe hărţi sau alte produse informatizate este o falsă rezolvare a problemei,

deoarece, deşi fiecare strat devine astfel clar, toate rămân aceleaşi elemente ale unei sume de

date, pe care manipularea informatizată n-o transformă automat în sinteză. Chiar în cazul

aplicării tehnicilor de suprapunere şi combinare (overlay) a mai multor straturi de informaţii,

veridicitatea rezultatelor este condiţionată strict de pertinenţa programelor, adică, în primul rând,

de calitatea conceptului (geografic ş.a.) care a stat la baza realizării lor şi care identifică angrenaje

genetice, etapizări, direcţionează selecţia procedeelor etc.

12 Pentru a selecta un singur exemplu, reglementarea depozitării deşeurilor, a situării unor surse de

gaze şi ape poluate şi a intervalului pentru traficul producător de zgomot a fost abordată

sectorial în Atena din timpul lui Pericle ca şi în zilele noastre.

13 A elaborat Strategia Mondială a Conservării (1980), a avut un rol esenţial în elaborarea

Convenţiei Africane (1968) şi a Convenţiei de la Washington asupra comerţului internaţional cu

specii de floră şi faună pe cale de dispariţie, precum şi a Convenţiei de la Bonn (1979) asupra

conservării speciilor migratoare. De asemenea, a elaborat prima redactare a Cartei Mondiale a

Naturii adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (1982).