+ All Categories
Home > Documents > FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de...

FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de...

Date post: 30-Jul-2020
Category:
Upload: others
View: 8 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
24
Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr. 189-190 • MARTIE-APRILIE 2015 Un miliard de celule, de sinapse, de neuroni Se înlănţuie, se iubesc, se înmulţesc, se devorează, Molecule de suflet lângă molecule de carne. Şi cineva le amestecă, În fiecare din ele: eu, reflectat în mii de pupile celeste, Ca în ochii însângeraţi ai lupului care muşcă, Cu aceste dorinţe care sunt bucuria, speranţa, liniştea, sexul, În fiecare: eu, cu încrâncenarea de a iubi, De a nu linge mâna trufaşă care loveşte, Refuzând acest tic al reverenţei, al obedienţei, al umilinţei, Stând răbdător în faţa ruletei, unde numărul meu nu câştigă niciodată nimic, În gara veche, unde trec trenuri, dar nu prind niciodată niciunul, După perdeaua de ceaţă, lângă umărul scamatorului, Lângă pălăria lui uriaşă care înghite iepuri şi miei, Care ne înghite pe noi, pe voi, pe mine, pe tine. Cine sunt eu? Începuse ziua şi am pierdut‑o, Triasicul, jurasicul, cretacicul, începuseră – le‑am pierdut, Paleoliticul, mezoliticul, neoliticul – le‑am pierdut, Epoca bronzului, epoca fierului – le‑am pierdut, Am pierdut războaiele medievale, am pierdut războaiele mondiale, Începuse era maşinilor şi am pierdut‑o, Începuseră era petrolului, anul soarelui calm – le‑am pierdut, E în plină desfăşurare era computerelor, a IT‑ului – o s‑o pierd, A început de ceva vreme spectacolul în aer liber, Dar cineva, trăgând sfori invizibile, coboară pe nesimţite cortina Cine sunt eu? Un claun trist, care nu mai ştie cum să vă facă să râdeţi . Mircea Florin Şandru Fotografie de: Jaixm, Everyone’s photos, Flickr.
Transcript
Page 1: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu

Anul XXIV • nr. 189-190 • MARTIE-APRILIE 2015

C U Î N C R Â N C E N A R E A D E A I U B I Un miliard de celule, de sinapse, de neuroni

Se înlănţuie, se iubesc, se înmulţesc, se devorează,Molecule de suflet lângă molecule de carne. Şi cineva le

amestecă,În fiecare din ele: eu, reflectat în mii de pupile celeste,Ca în ochii însângeraţi ai lupului care muşcă,Cu aceste dorinţe care sunt bucuria, speranţa, liniştea,

sexul, În fiecare: eu, cu încrâncenarea de a iubi,De a nu linge mâna trufaşă care loveşte,Refuzând acest tic al reverenţei, al obedienţei, al umilinţei,Stând răbdător în faţa ruletei, unde numărul meu nu

câştigă niciodată nimic,În gara veche, unde trec trenuri, dar nu prind niciodată

niciunul,După perdeaua de ceaţă, lângă umărul scamatorului,Lângă pălăria lui uriaşă care înghite iepuri şi miei,Care ne înghite pe noi, pe voi, pe mine, pe tine.Cine sunt eu? Începuse ziua şi am pierdut‑o,Triasicul, jurasicul, cretacicul, începuseră – le‑am

pierdut,Paleoliticul, mezoliticul, neoliticul – le‑am pierdut,Epoca bronzului, epoca fierului – le‑am pierdut,Am pierdut războaiele medievale, am pierdut războaiele

mondiale,Începuse era maşinilor şi am pierdut‑o,Începuseră era petrolului, anul soarelui calm – le‑am

pierdut,E în plină desfăşurare era computerelor, a IT‑ului – o s‑o

pierd,A început de ceva vreme spectacolul în aer liber, Dar cineva, trăgând sfori invizibile, coboară pe nesimţite

cortinaCine sunt eu? Un claun trist, care nu mai ştie cum să vă

facă să râdeţi .

Mircea Florin Şandru

Fotografie de: Jaixm, Everyone’s photos, Flickr.

Page 2: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

2

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Zo ologhia salveaZÃ românia!

●Zăău? Dar cine o atacă? Armăsile pe armăsari din

Răsărit? De la cele cu părul blond şi sticla de apuşoară în buzunar, adică de vodca, până la cele cu părul negru şi ochii mici? Alea din urmă ne invadează, ce e drept. Ne invadează piaţa cu produse aşa de ieftine că falimentează pe toată lumea.

Nu, dom‑le, ne doboară lipsa de caracter, furăciunea naţională şi mai ales, impostura. Mitomania atacă Rromânia! Dacă vine unu şi îţi spune că e mare savant academician de recunoaştere internaţională... A se citi: savant care s‑a făcut de poveste internaţională prin teoriile învechite sau prin alte isprăvi ciudate cu ocazia organizării a nu ştiu ce centre culturale sau pavilioane româneşti. De fapt, orice ţi‑ar spune orişicine în ţărişoara asta plină de pitoresc e taman invers. Dacă spune unul că e cinstit, a se citi: nu trebuie pus în nicio funcţie de răspundere, că frige. Dacă femeia la Starea civilă, acolo unde scrie „Biroul de căsătorii şi decese”, îţi jură „credinţă veşnică”, a se citi: veşnic va crede că eşti tont şi nu o să te prinzi niciodată ce face ea. Sau, mă rog, „veşnic” a se citi: până ajungi tu la partea a doua a afişului de la intrarea în birou... „Am realizat o afacere de succes” zice altul, a se citi: falimentul nu o să‑l atingă niciun pic, a pus bănetul pe numele fraţilor, cumnaţilor, brazilor şi păltinaşilor.

Ooo! Fă tu să‑mi pară numai atunci condeiul greu, Când inima‑nceta‑va de‑a bate‑n pieptul meu! Şi‑atunci inima numai de‑a bate să încete, când vor cădea sub glie a imposturii cete! Şi dacă o să vă zic că mi‑am plătit toate datoriile, a se citi: Doamne, să nu mor până nu plătesc sumedenia de datorii pe care le am, şi astea două fierbinţi rugăminţi împlinite a se citi: Voi trăi veşnic.

Dar eu nu am zis totuşi Doamne, fă tu să nu îmi pierd scaunul de Director până nu voi recompensa pe toţi pe care i‑am nedreptăţit, că atunci m‑ar chema MatuSalam.

Şi atunci, ziceţi‑mi mie, ce ne‑am face fără zoologie? Cum ne‑am defula oare? Dacă nu am putea zice, cu ochii la speciile învecinate: Eşti un porc! de câte ori prindem pe vreunul că a băgat botul în trocul nostru? Sigur că nu e adevărat, nimic nu e adevărat la noi aici, un porc nu face asa ceva, îşi vede de trocul lui, ba, dacă mai vine un porc să îşi bage râtul acolo, o să vedeţi ceva incredibel, inimaginabel pentru noi! Nu îl îmbrânceşte, nu îl dă la o parte, că doar şi aşa, mâcând înpreună cu colegul de cocină, e destul de gras, îi curge untura pe nas. Păi atunci de ce spunem noi că parlamentarii s‑au îngrăşat ca nişte porci? Vedeţi bine, nicio asemănare, parlamentarii oricât ar avea în trocul lor, nu le ajunge, deci îi îmbrăncesc pe cei care se înfuptă din acelaşi troc, îi dau în gât la DNA.

De ce am spus eu că un anume candidat la prezidenţiale are o privire blândă şi spăsită ca un câine care a făcut caca pe covor în dormitor? Câinele, domnilor, nu are nimic comun cu personajul acela, dacă‑i dai peste bot, a doua oară nu mai face, pe când dumnealui, dacă ar mai avea acum un fund de mare, sigur ar găsi un „prieten” ori un şpăguitor să i‑l vândă. Ca să nu mai zic că un câine are memorie bună, nu muşcă de mâna care l‑a hrănit, pardon, care l‑a votat, sau care prim minisru l‑a numit. Iar pe ăştia îi lasă memoria imediat ce s‑au văzut cu sacii în căruţă. Doar dacă cineva le‑a pus beţe în roatele căruţii, atunci nu uită şi răsplătesc, răsplătesc cu vârf şi îndesat.

Altuia i‑am spus mai demult că e ca un câine pontator, adică miroase valoarea altuia şi vine la moment cu articolul ştiinţific în bot, dar de unde! Câinele de vânătoare nu pune raţa în lucrările lui, ci o dă vânătorului care a împuşcat‑o.

Şi, în fine, dacă o femeie este descoperită că a apucat‑o somnul şi s‑a culcat în alt pat decât trebuia, i se spune: Căţea! Dar cum? Căţeaua în primul rând face sex doar de 4‑5 ori în viaţa ei, în scopul de a avea pui, în

fine, o maidaneză pe care nu a prins‑o societatea pentru protecţia animalelor să o castreze, poate de 10‑12 ori. Pe toată viaţa ei, nu pe zi!

Apoi, una cu pedigree, care provine din casa englezească Mariglen, care are tatăl şi bunicul campion, nu se împerechează decât aşa cum consideră stăpânul că e bine, potrivit liniilor genetice ale sale şi ale partenerului, păi poate „căţeaua” din paragraful anterior să ne spună, măcar aproximativ, cine naiba e tatăl ei, chiar fără pedigree, ca să nu mai vorbim de bunic? Oare mă‑sa o mai fi ţinând minte?

Apoi, o căţea, domnule, e inteligentă, nu aşa... Mereu înţelege perfect ce vrei să spui, nu pe dos. Câinele şi calculatorul sunt la fel. Te poţi înţelege cu ele ca şi cu un om adevărat. Eei, iar dacă nu poţi... atunci... nu e vina lor. Ca să nu vă mai spun iar ceva incredibel, inimaginabel: căţeaua nu minte! Aţi văzut vreodată vreuna dând din coadă slugarnic când vine şeful, deşi nu poate să îl sufere, ori când vine amantul oficial, bătrân şi urât? Aoleu, păi dacă nu poate să îl sufere, nu dă din coadă, ci latră, îl muşcă dacă are ocazia.

Se mai spune şi că animalele au instinct de supravieţuire, de unde am învăţat noi să ne ţinem cu dinţii de scaunul de director, ministru, prim‑ministru, primar? Păi animalele nu adună hrană mai multă decât ar putea mânca în 100 de vieţi, abia dacă îngroapă şi ele câte un os, ori la veveriţe găseşti o scorbură plină de nuci dar nu 100 de scorburi, şi unde aţi văzut câine care să aibă 10 coteţe de lux, în fiecare staţiune turistică a Europei câte unul?

Mai sunt şi alte animale nedreptăţite, dacă cineva nu pricepe ce‑i spui, sau nu vrea să priceapă, i se zice: Boule! Boul nu e prost şi nu se preface prost dacă ceva nu‑i convine, are bun simţ deschide cu botul poarta ca să intre în grajd dar nu deschide şi uşa să se culce în patul stăpânului, şi să‑i dea o copită dacă îl prinde. El se lasă bătut pe nedrept când nu mai poate munci, şi doar e de 10 ori mai puternic decât agresorul, dar nu o să riposteze cotonogindu‑l pe stăpânul care, de bine de rău, i‑a cărat fân toată iarna.

Şi tu, măgarule? Când ai de gând să înveţi ceva din toate astea? Aoleu, cum am zis? Ăsta e chiar animalul pe care l‑am sărbătorit acum o săptămână că a intrat în Ierusalim călare pe el cineva foarte înalt, cu mult mai înalt ierarhic decât Klaus Iohannis. Deci cu aşa istoric, măgarul are dreptul lui ca, deşi uneori e foarte blând, alteori să îl apuce încăpăţânarea şi să‑şi râdă de stăpân dacă‑l pune să care mai mult decât poate duce, trântindu‑l de pământ.

Zoologia ar salva România doar dacă am învăţa de la animale: Simţul dreptăţii? Recunoştinţa? Sinceritatea? Măsura în pofte şi trebuinţi? Îngăduinţa faţă de semeni? Cunoaşterea exactă a propriei valori, fără supraestimări? Dooamne, ce e cu chestiile astea animalice aici? Nu sunt demne de o inteligenţă superioară de bişniţar de drept comun!

„Literatorul este astăzi o adevărată şcoală din sânul căreia au ieşit la lumină tineri cu al căror talent ne putem mândri şi noi şi ţara. (...) Astfel revista literară din capitală devine o republică ce nu va avea alt cenzor decât controlul stilului.„

Al. Macedonski

Anul XXIV nr. 189‑190 MARTIE‑APRILIE 2015 • 24 pag.

Revistă lunară de literatură, artă şi informaţie culturală editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti

Redactor şefNicolae ILIESCU

Secretar general de redacţieEmil LUNGEANU

Colegiu redacţionalMircea Arman

Lucian Chişu

George Cuşnarencu

Alexandru Horia

Corneliu Ostahie

Camelia Pantazi Tudor

Alexandru Petria

Florentin Popescu

Lucian Sârbu

George Stanca

Costin Tuchilă

Adresa redacţieiStr. Tache Ionescu nr.4,

sector 1, Bucureşti

Telefon: 021/316.83.00

[email protected]

Layout şi DTPIvanA

Scrieţi, băieţinumai scrieţi!

pentru că responsabilitatea

asupra textelor aparţine,

în exclusivitate, autorilor.

Asumaţi-vi-o cu mândrie!

Literatorul

Page 3: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

3

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Mihai Neagu Basarab

Este vorba despre o proză foarte modernă, dacă nu la graniţa reportajului, în orice caz aparent săracă în subiectivisme, deşi naraţiunea curge prin privirea persoanei întâia, deci s‑ar preta la o obiectivitate redusă. Naratoarea, româncă, se întoarce de la Paris cu două zile înaintea musafirei Geneviève, în continuare Gene, foarte bună prietenă din capitala Franţei, care vrea să cunoască România. România pe care o propune Adina Kenereş este însă acea Românie eternă pentru care continuă să se moară, fără ca noi să ştim, în eforturile rugăciunilor neîntrerupte prin mânăstiri, în laboratoarele de creaţie ale unor artişti şi savanţi, de regulă – foarte puţin cunoscuţi, a căror pasiune învinge oboseala fără a putea evita însă moartea prin epuizare, pentru că această Românie eternă este acum sufocată de o Românie agonizantă, posibil din cauza unor anumite miliţii, exterioare şi parazitare, care înregimentează şi gunoaiele naţionale pervertite, rezultate din contactul elementelor slabe, nesemnificative ale naţiei cu cotropitorii bolşevici. Există în această carte o mare dragoste de tradiţie, de acea zonă difuză reprezentând România pe care oamenii de calitate o iubesc cu o intensitate direct proporţională cu distanţa la care se găsesc de patrie. Se poate întâmpla ca entuziasmul meu în faţa acestui text să fie amplificat de faptul că acţiunea se petrece cam în Săptămâna Mare, iar eu am citit acest volum în aceeaşi perioada din anul 2015. În loc de cozonac, am acum de Paşte un panettone fabricat în Italia, dar port încă în suflet gustul măcinicilor moldoveneşti făcuţi în casă luna trecută, gustul lor imposibil de descris culinar, ci numai metafizic, cum o face şi autoarea acestei cărţi, când discută problema de importanţă aproape religioasă a cozonacului. După Gene, cozonacul „miroase a secolul nouăsprezece”. Tina, privind femeia care „face” cozonacul, explică: „e foarte viu, că are multă drojdie proaspătă, care e vie…

e o ciupercă şi acum trăieşte şi o să se înmulţească extraordinar când o să stea la crescut imediat, preţ de vreo două ceasuri. O să moară mai târziu la cuptor.” „E un sacrificiu ritual, asta e şi pâinea, de fapt, îi şoptesc lui Gene, care ne priveşte ca pe nişte primitivi animişti…” Desigur, înainte de a fi pus la dospit, aluatul în lighenaş este închinat cu trei cruci. Ca fapt divers, menţionez că în satele din Balcani trecute la mahomedanism din diferite motive, şi după sute de ani musulmanele închină cu semnul crucii aluatul pus la dospit. Deşi nu mai cred în acel Dumnezeu, Tată al lui Hristos, execută un ritual de a cărei semnificaţie s‑au înstrăinat.

Acuitatea politică a autoarei este maximă. Astfel, ea sesizează un aspect extrem de subtil din cadrul justiţiei: „Nu, nu se judecă mizeriile grave din trecut, nici nu e permis, căci tot trecutul e mereu prezent, coşmarul tăcerii continuă. Oamenii ucişi, jefuiţi, alungaţi stau ascunşi şi tac între file de procese ridicole. Se judecă amănunte, garduri mutate abuziv cu o jumătate

de metru, scurgeri de ape murdare, coşuri care cad şi strică acoperişul vecinilor. Prostii. Înveninate bine, dar prostii.” Vacanţele şcolare la ţară, la bunicii care ştiu perfect cum să‑şi iubească nepoţii, sunt suficiente pentru a dezvolta o anumită organicitate a gândirii, pe care contactul neîntrerupt cu oraşul nu o poate asigura. Este vorba despre şanse şi nu despre inevitabilităţi. Orice omagiu adus satului este o invitaţie la însănătoşire, în România – în orice caz: „Şi pământul, drăguţul, ...lucră singur, numai să‑i dai o mână de ajutor... Multe locuri de aici fascinează. Au rămas ca altădată.... Mitul e mai tare decât realitatea.... Paradisul ăsta e un loc al bătrânilor, ţi se rupe inima.” Paseismul autoarei este îmbibat de elemente raţionale şi chiar de anumite aspecte din graniţa ştiinţelor. Astfel sunt prezentate elemente de fitoterapie bine investigate farmacodinamic, respectiv acţiunea cimbrişorului, a arnicăi şi a gălbenelelor.

Gene are un iubit, Mihai pentru noi, Michel pentru ea, care prilejuieşte autoarei memorabile comentarii referitoare la frică: „În rest, tot ce nu e clar e doar pură frică, naşterea şi moartea sunt capetele fricii, Mihai al tău fuge de frică! Dar cuvântul frică nu conţine în limba ei ce conţine el în limba noastră, aşa că aici mintea ei, lăsată singură, se opreşte. În franceză, frica e o stare psihică sau organică trecătoare, cu cauze şi rezolvări. În română, de optzeci de ani, frica e nedreptate, înjosire, umilire, renunţare, despărţire, pierdere, abandon, ruşine, căinţă, furie, sinucidere, crimă, victoria de oţel a răului asupra binelui. Antimorală, anti‑Hollywood, antiviaţă. Ceva simplu, în fond. Intraductibil.”

Sunt în această carte formulări pe care Coposu nu le‑a rostit dintr‑un exces de diplomaţie. Citirea acestora creşte în mod paradoxal, în acelaşi timp, disperarea şi optimismul.

Un schimb de impresii, la slujba de Înviere: „Sunt mulţi tineri, şopti Gene. Sunt credincioşi? Sunt şi

nu sunt, i‑am spus. Sunt valuri. E şi mimetism, e şi disperare. Ca o întoarcere acolo unde nu mai e nimic, dar tu tot vrei să mai speri şi zici că totuşi trebuie să fie ceva.”

Oamenii inteligenţi şi cu bun simţ sesizează toate manevrele „miliţienilor” lacomi şi necinstiţi, care nu se mai satură să tot adune averi prin jaf şi mărturii mincinoase. Nana Ana exprimă astfel această situaţie: „Crede el că nu urlă ăia ai noştri morţi din morminte şi ăia bătuţi, schilodiţi de taică‑su la colectivizare, şi că nu urlu eu de cum m‑a dus el în judecată mincinoasă pe mine, femeie bătrână şi fără vină!”

Cu ocazia slujbei de Înviere, franţuzoaica le arată sătencelor „cum se îmbrăţişează lumea la sfârşit sau se salută dând mâna. Tina le traducea şi femeile dădeau din cap. E frumos, comentă Tina către mine, dar ai noştri merg la slujbă mai mult pentru Dumnezeu decât pentru vecini.”

La un moment dat, apare şi ţiganca ghicitoare autentică. Aceasta câştigă încrederea personajelor, dar şi a cititorilor, în egală măsură. Aici cititorii intră în naraţiune, uitând de alte rosturi ale lor. Tudor, fratele naratoarei, este cuplat cu o anume Alina, fată de miliţieni, la rândul ei miliţiancă prin lipsa bunelor maniere şi prin apucături: „Sunt tare proşti. Sunt şi răi, am zis, şi‑au pierdut măsura. Pentru că nu sunt pedepsiţi, a zis Gene cu bunul‑simţ pe care‑l puteai aştepta de la ea la orice oră. Tudor o cântări cu plăcere, clătinând însă din cap, nesigur de ea până la capăt. Imperiile, se hotărî într‑un târziu, au scăpat caii. Şi oamenii s‑au luat după ele. Ghinionul nostru e că‑i scapă mereu la fel, am zis cu obidă peste feliuţa de ruladă cu mac de la tuşa Veta care se rupea de prea fragedă ce era.”

Se relatează despre un „aur virtual”, despre „un infinit imn al furtului” şi despre faptul că „istoria a obosit din când în când şi a capotat în jafuri.”

Această călătorie de Paşte are loc în Transilvania, unde Orăştia şi Sibiul au parte de prezentări cu tente mitologice, datorită mai ales unui patriotism arzător, stimulat de cei zece ani petrecuţi de autoare în Franţa.

Autoarea revine la Paris cu ouă roşii şi cozonac. Pentru evaluarea acestuia din urmă este invitată o mare specialistă în gastronomie. Aceasta a declarat cozonacul românesc drept „un produs ireproductibil. Cum aşa?! Aşa ceva nu se mai mănâncă în Franţa de pe la sfârşitul primului război mondial, a zis... Este miracol viu în el, e sigur, a zis... şi mi‑a surâs cu tristeţea dulce a înţelepţilor inutili.”

Ultimele două pagini narează vizitarea doamnei Costelle, o vecină vârstnică, dar extrem de subtilă, care, când zăreşte feliile de cozonac, numeşte în limba română respectiva bunătate, spre stupoarea autoarei, care află astfel că doamna Costel e născută la Brad, lângă Hunedoara. Jurnalista venise de fapt pentru a‑i lua un interviu vecinei, inclusiv despre cozonac. A pornit reportofonul, care a mers o vreme în gol, în timp ce gazda savura cozonacul. „Înregistrarea începe cu vocea ei care mă întreabă: «Cum mai e România azi?» Şi continuă cu vocea mea care spune: «România e o rană până şi pentru românii din ea, nu numai pentru cei de afară, e un loc de aur, îmbolnăvit, abandonat, cu insule în care, ici‑colo, mai bat nişte inimi. E un peisaj splendid, dens şi bun, cu o umanitate tragică etc., etc., etc.»”

În context, acest final poartă încărcătura emoţională a exploziilor tip Andrei Makine: lăcrimezi sau eşti nesimţit. Adina Kenereş s‑a întors după 10 ani de Paris, primii trei înainte de decembrie ’89, nu cu un avans de 3 ani faţă de noi ceilalţi, ci numai cu un avans de 3 ani faţă de ce‑ar fi fost ea însăşi fără această lungă călătorie şlefuitoare a românităţii sale.

Cozonac . Trans i l van ia . O călă tor i e

Page 4: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

4

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

P U N C T EDe vorbă cu prozatorul Nicolae Iliescu...

C e a m a i m a r e r e a l i z a r e a g e n e r a ţ i e i m e l e e s t e c h i a r i d e e a d e g e n e r a ţ i e ş i d e u n i t a t e p r i e t e n e a s c ăInterviu de Alexandru Petria

–– Cine–este–Nicolae–Iliescu? – Îmi pare bine că graseiez, că mă cheamă cum mă

numesc, că am prenumele şi numele formate din şapte litere fără un singur „r”, îmi pare bine că te‑ai gândit la mine, lucru pentru care îţi mulţumesc din suflet, şi‑mi pare rău că stau prea puţin timp alături de soţie, de părinţi, de nepoţei, de cei dragi. Miezul vieţii începe cu primul dinte şi se termină cu primul implant sau primul pivot, restul este inconştienţă, vrednicie, cunoaştere şi conformism doct şi auster, imagine de om serios, la casa lui! Frumuseţea vieţii stă în clipele de singurătate, în paginile cărţilor şi, mai ales, în copilărie. Şi, deseori, în copilărire.

De aceea, află despre mine că sunt personajul propriei mele vieţi, nu sunt nici actorul, nici violonistul şi nici traducătorul cu aceleaşi nume şi prenume, deşi pot fi toate acestea la un loc, dar niciodată pe stomacul gol!

–– Adică?– Nu– ştiu– dacă– am– înţeles– corect– referinţa– cu–stomacul.–Explicitează,–te–rog.

– Cred că ai înţeles‑o destul de pe‑aproape ! Nu dejaba se spune că voi, ardelenii, aveţi umor de unică folosinţă ! Deşi nu‑i deloc adevărat, am prieteni de dincolo de munţi, chiar moroşeni, cu un formidabil simţ al umorului. Pe stomacul gol, adecă pe nemâncate, pe nemestecate, pe neantrenate. Pot fi de toate, şi jucător de fotbal american, şi profesor navetist şi vânzător de pepeni în Piaţa Progresu, dar pregătindu‑mă, pe mine, mă. Când scriu, şi intuiesc cum că şi domnia ta faci la fel, intru în pielea personajelor. Mă rog, încerc. Împreună cu regretatul Mircea Nedelciu umblam pe stradă, luam câte un trecător şi încercam să‑i descriem viaţa. Şi tot aşa! Asta‑i cu stomahul!

–– Faci–parte–din–generaţia–'80.–Ce–a–mai–rămas–din–ea?–Pe–unde–mai–sunt–componenţii–ei,–mă–refer–la–bucureşteni?!

– Generaţia '80 este o invenţie a criticuşilor, cred că Ulici a trântit‑o pentru prima oară şi au preluat‑o şi alţii. Noi facem parte din ramura bucureşteană, junimistă – "Junimea" se numea cenaclul Facultăţii noastre de Limba şi Literatura Română! – condus şi îndrumat de mentorul nostru, Ov.S. Crohmălniceanu. El a avut nas, căci criticii, ca şi parfumierii, trebuie să aibă organ olfactiv, altfel nu există. La început a fost o prietenie, un club de lectură, de reflecţie, s‑a transformat din joc în ceva serios, apoi am început să scriem la gazete şi să publicăm "Desantul", manifestul prozei noastre. Trupele de desant suferă pierderi serioase, aşa şi noi, i‑am jertfit pe Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene. Dintre poeţi, care ne stăteau alături şi la cursuri şi în mişcarea gândurilor, i‑am pierdut pe Mariana "Madi" Marin şi pe Nino Stratan.

Acum, generaţia mea, My Gegegeneration, de trupa Who, s‑a împrăştiat în publicistică iar Mirciosu Cărtărescu pedalează solitar.

–– Şi–tu–ce–ce–te–lauzi?

– Nu mi‑a plăcut niciodată să mă laud şi să mă cânt, să ştii, bătrânelule ! Îmi place să mă joc de‑a cuvintele, să cunosc toate registrele Limbii Române, să citesc nesperat de mult, literaturi, în întregime, apud Călinescu, să mă joc de‑a ideile şi‑mi doresc să fiu cu adevărat poliglot de limba română. Nu cred, de asemenea, în publicistică şi în risipirea multor colegi de‑ai mei în jurnalism, deşi scriu articole şi vreau s‑o fac bine! Cum nu cred că noi, generaţia '80, are un autor cu un volum foarte bun, cap‑coadă. Fragmente excelente, da, antologii de texte, aşişderea, dar nu un roman. Pe noi ne‑a interesat în mod secundar realitatea şi am jucat‑o inteligent.

Mă laud cu smerenia mea îngăduit socratică şi uşor de descifrat, care vine din Mitică, din Orient şi din Creangă !

–– Nu–eşti–cumva–prea–sever–cu–generaţia? – Nicidecum. Cred că ţi‑ai dat seama că de fapt

cred mult în generaţia mea şi aştept mult de la ea. Şi tu faci parte din dânsa, şi prietenul meu bun din Clujul Napocăi, bietul Tudor Dumitru Savu, şi alţii din aceeaşi urbe... Suntem singura generaţie generată direct de după măcelul mondialicesc, suntem fiii părinţilor noştri, iar unităţile noastre textuale sunt grefe introduse pe furiş în tegumentele limbii române şi ale civilizaţiei româneşti. Suntem şcoliţi integral în epoca deschiderii scrâşnite de la mijlocul anilor '60.

–– N‑am–nici–o–legătură–cu–generaţia–80,–sunt–mai–tânăr.–Desigur,–dacă–nu–mă– refer– la– faptul– că–am–mulţi– prieteni–între– voi.–Mă– bucur– că–mi‑a– venit– pe– limbă–acest– cuvânt‑–prieten,– care– a– însemnat–mult– pentru– voi.– Ce– e– prietenia–între–scriitori,–Nicolae–Iliescu?

– Până la noi ordine, într‑un secol sunt cam trei generaţii, poate că astăzi s‑a mai accelerat ceva ritmul. Noi suntem, sociologic, generaţia cu bunici şi cu mame casnice, promoţia, dacă vrei şi te lasă alde Ulici. "Lulu" Ulici era un tip foarte simpatic şi avea boala asta, a împărţirii literaturii pe sertare. După noi, a venit generaţia celor cu cheia de gât, şi tare nu cred că ai face parte din dânsa ! Sigur, s‑a acreditat ideea că din generaţia '80 fac parte toţi cei debutaţi în jurul anilor cu pricina, dar mai sunt şi întârziaţi din varii motive, debutaţi mai târziu. Şi mai e ceva, generaţia denumită astfel are totuşi o amprentă, un stil. Cineva, un ideolog, ne pusese diagnosticul corect, ai să râzi, încă înainte de răbufnirea noastră – se întâmpla la Iaşi, în 1978, la faza pe ţară a Cântării României. Eram mai mulţi de prin facultate, Denisa Comănescu, Stratan, Iaru, pe care‑l cheamă Râpă şi era mult mai autentic decât acum, cred că şi Mircea Cărtărescu, Madi Marin etc. Atunci, ăla zisese că suntem "băşcălioşi şi intimişti"! Poţi spune şi aşa, adică, vezi bine, folosim ironia sau autoironia şi introducerea biograficului. Fireşte, mai vine şi faptul simplu, uneori derizoriu, decupat din realitatea

imediată, livrescul, stilul alert. Oare Dan Lungu ce‑o fi fiind, mă întreb? Mai mult ca sigur că toate astea sunt vorbe bune pentru referate de seminar, scriitorii au propria lor traiectorie şi ţinută. a– proposito, văd niscai optzecism şi în filmul românesc actual, la nivelul brut, brutal şi de priză directă în linia Nedelciu‑Daneliuc. Dar fără ironia inteligentă care să depăşească răul !

Cea mai mare realizare a generaţiei mele este chiar ideea de generaţie şi de unitate prietenească. Vizibilă şi configurată de la bun început, din anul întâi. Am fost învăţaţi să nu ne cruţăm, amicalmente, la text dar să ne întrecem doar cu noi înşine, în noi înşine. Prietenia este o farmacie a sufletului, unde poţi găsi toate substanţele necesare întremării, traversării, diseminării. Cu prietenia poţi obloji o viaţă de om. Prietenia este dincolo de dragoste, care este o derivă sofisticată, bizantină, profană. Iubirea cristică, preţuirea Celuilalt, este cea mai aproape de prietenie. Eu, unul, m‑am bucurat şi mă bucur în continuare de orice succes al unui prieten de‑al meu şi ştiu sigur că aşa fac toţi ceilalţi. Astăzi, chiar dacă am început a ne ciondăni, a ne mai evita, a mai vâsli în bărci separate, nu ne‑am rupt unii de alţii. Dar mai e ceva, mai trist: generaţia noastră a fost sărită, a fost sacrificată şi s‑a dat la o parte. Păcat, căci e singura care poate face legătura între ieri şi azi !

–– Ce–ai–în–lucru?–Ce–e–scrisul–prozei–pentru–tine? – În lucru? De toate, un articlu despre Bucureşti, o

carte de eseuri şi, evident, romanul vieţii! Nu‑mi propun niciodată ce să scriu, chestia asta vine de la sine. Ce‑i dreptul, îmi notez zilnic câte ceva, vreun cuvânt, vreo frază, vreo secvenţă, vreo trăsătură de personaj. A scrie înseamnă a încerca să‑ţi aminteşti copilăria şi neînţelesurile vieţii. Trebuie să fii copil ca să fii elastic, tranşant, strălucitor, dar nu ca un elev premiant. Trebuie să ştii de toate sau măcar să te interesezi de toate. A scrie proză, mă rog, literatură, înseamnă să‑ţi cântăreşti cu sinceritate şi cu luciditate propria viaţă, să ţi‑o ştii pe de rost! Sigur, e un fel de dragoste gheboasă şi sintetică, amorul propriu‑zis nu ţine loc de literatură, e viaţă simplă.

–– Povesteşte‑mi–despre–"romanul–vieţii”,–cum–îi–spui. – Păi, se făcea că era 1956... Romanul vieţii în

deşertul de hârtie! Romanul unei vieţi, fie că o voi povesti la persoana întâi, fie că va fi narată la persoana a doua, şi romanul poate cel mai bun! Ştii ceva, am impresia că generaţia mea e specializată în incipit‑uri de roman, de proză, pe spaţii mici, nu a dat încă o carte cap‑coadă la aceeaşi intensitate, cum spuneam! La poeţi e mai simplu, în mare parte cea mai bună carte a lor e îndeosebi prima.

Page 5: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

5

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

D E V E D E R E–– Să–fie–de–vină–lenea? – Vrei sa fie întrebare?–– Este–o–întrebare. – Poate. Dar cred că mai este ceva aici: ţâţâna slabă.

Scriitorul român, deşi are oase tari şi e croit după măsuri şi stacane mari, duce la greu, are limba ascuţită, şade cu mare greutate pe scaun. Şi atunci când stă, stă la berărie, ca Mitică. Ştiu că voi, ardelenii, daţi o poleială peiorativă acestui nume, dar află, dragul mieu, că este cel mai reprezentativ, cel mai răspândit pe suprafaţa ţărişoarei noastre. Scrietorul naţionale, coane Sandule, are timp de pierdut, ca şi românul neaoş. Ai văzut casele şi curţile noastre? Suferă de risipă de spaţiu. Aşa suntem noi, risipim şi spaţiu, şi timp. Paul Morand, în cartea lui despre Bucarest, observă că a mai folosită vorbă în capitalie este "mâine". Atât Nichita cât şi Beckett beau zilnic cantităţi industriale de alcool, dar unul bea prostii, analcid, iar ălălalt single malt‑uri. E o observaţie pe care a făcut‑o un foarte bun prieten poet. Dintre toţi scriitorii americani care au înşfăcat Nobelul, unul singur, Steinbeck, era doar băutor, ceilalţi toţi erau alcoolici. Asta nu înseamnă că trebuie să fii alcoolic ca să iei Nobelul, dar trebuie să ştii să‑ţi trăieşti şi să‑ţi lucrezi viaţa la maximum, să ştii nouăjnouă de meserii şi să ştii citi în sufletele oamenilor !

–– Ca–redactor–mulţi–ani–la–Literatorul,–menţionez–pentru–cititori– că– acum– eşti– redactorul– şef– al– revistei,– ai– întâlnit–mulţi–scriitori–importanţi.–Cine–te‑a–onorat–cu–prietenia?

– Mă laud şi mă cânt, de data asta, cu parcurgerea tuturor treptelor didactice şi redacţionale. Am fost învăţător, pentru un trimestru, suplinind, am fost profesor de ghimnasion, de liceu si de facultăţi, am fost corector la "România literară", în tandem cu Adriana Bittel, Marga Popescu, Maria Croitoru, Silvia Zabarcencu, înlocuindu‑l pe Cristi Teodorescu, promovat la secţia publicistică‑reportaj, redactor pe diverse trepte, publicist‑comentator, un fel de ideal în epocă, şi redactor şef. La "Literatorul", de la al cărui număr unu am purces a colabora, am fost redactor şef adjunct, împreună cu Lucian Chişu şi Ion Cocora.

Vorbeşti despre scriitori, păi pe primul pe care l‑am cunoscut, la Zilele Universităţii Napochensis, a fost D.R. Popescu, ce taman mă publicase în "Tribuna", aprilie, 1978. Tot atunci l‑am întâlnit pe Tudor Dumitru Savu, "Vusea", care îmi va rămâne prieten pe viaţă, din păcate până în anul 2000, când a lui s‑a oprit. Atunci am luat contact cu redacţia, cu Arizona, Pescarul, "Conti" etc. Mă împinsese să‑i trimit o proză Crohul, mentorul nostru, care îmi spusese de atunci că‑i cel mai deschis la minte prozator român. Destul de foarte prieten mă consider cu onoare a fi fost cu Marin Sorescu, un om admirabil în ciuda felului său ciufut de a apărea în lume, cu nea Fane, Fănuş Neagu, un extraordinar devorator de orice, de cărţi îndeosebi dar nu numai, ai să râzi, cu Tom‑Tomozei, pe care îl cunoscusem în casă la Nichita, care avusese olcit ca şi mine şi mi‑a dăruit o mulţime de piese şi pompe, cu Eugen Simion, cu care am împărţit multe zile, chiar onomastici şi alte feerii familiale, cu Valeriu Cristea, un om deosebit şi un formidabil de acribios cititor...

De asemenea, am fost prieten bun cu nea Romică, Romulus Vulpescu, încă din anii '80, când aram colegi la Uniunea Scriitorilor, eu încurcam lumea la casele de creaţie, şi cu ajutorul neprecupeţit al lui Tata Traian Iancu, un om bun, totdeauna la patru ace şi puţind a lavandă, fost secretar de cabinet al lui Petru Groza, iar el era un fel de "piar", dădea comunicate, scria telegrame... cu Mircea Micu, cel de m‑a lăsat la "Literatorul" în locul lui, cu doamna Ileana Vulpescu, o adevărată doamnă, cu Nichita, mai mult de anturaj, cu o grămadă de pictori din generaţia mea, cu alţii mai tineri...Nichita era un histrion, mima ospitalitatea şi bunătatea la modul rusesc, dăruia totul, dar era mereu prezent, avea nişte ochi vii şi lucizi şi ştia întotdeauna unde se află şi cine este el!

Prietenia cu un scriitor este şi un fel de alarmă, eşti mereu în priză, nu ştii dacă îl superi sau dacă îl lauzi prea mult...eu încerc să fiu firesc şi direct, în măsura posibilului. Când ţi‑e prieten cu adevărat un scriitor te sună dis‑de‑dimineaţă şi‑ţi atrage atenţia asupra unui lucru, fie de bine, fie de mai puţin bine... dar sincer, cu multă responsabilitate şi gingăşie! Noi aşa am fost învăţaţi de Croh, să nu ne speriem de critici. De fapt, nici nu există, cred eu, critici care să nu fie scriitori, are dreptate Călinescu! Cele mai bune pagini despre Dante sunt scrise de Boccaccio! Ştiu că‑ţi place Llosa, păi cea mai bună carte despre Flaubert şi Bovary este a lui. Şi la plasticieni e la fel, vezi cazul lui Vasari, care nu‑i deloc rău! Criticuşii, cum le zice DR cronicarilor, sunt un fel de gazetari de fotbal care dau note jucătorilor şi‑i aşază în competiţie. Scriitorul, artistul nu e în competiţie decât cu el însuşi! Note mai dădea şi alde Dali, dar dumnealui era de meserie jeniu!

–– Şi–eu–am–avut–Oltcit.–Ce–reprezintă–Clujul–pentru–tine?

– Eu nu am avut maşină şi nici carnet de conducere până în 1992. Primul avtomobil a fost un Oltcit, 11RL, bej tabac metalizat. L‑am ţinut aproape zece ani, după care amtrecut la Dacia SuperNova clima, albastru metalizat, până când am luat‑o, în rate pe această Ibiza rojo emocion! Am mai condus Dacia propriu‑zisă, Nissan Micra, Renault Clio, BMW seria 5 şi Solenza scala. Am încercat şi pe tractoare de‑alea, 4 ori 4, dar mi‑e teamă. Nu înţeleg deloc cum conduc fetele astea cucuiete, care mai şi vorbesc la mobil!? Îmi place să conduc şi mersul la drum lung mă destinde. Cel mai lung drum, dar la care am condus sporadic, a fost Bucureşti‑Deva‑Nădlag‑Verona‑Nisa‑Antibes. Autostrăzile sunt foarte bune, la ei, acolo, dar uşor sinistre.

Clujul ? Am spus‑o într‑un interviu televizat chiar la TVR Cluj, un fel de Florenţă a României !...

Ca şi Bucureştiul, şi Clujul‑Napoca este o urbe aglutinantă, de racolare. Blaga, Haţieganu, Baconski, D. Popovici nu‑s ai locului, DR Popescu face liceul la Oradea, dar e jumătate oltean, Vulpescu este născut la Oradea, fiu de militar, dar musteşte de Bucuresci...Iacă, bunioară, acum, este Ziulica Bucureştilor – 20 sectembre, hrisovul lui Vlad Ţepeş, chestii... –, împreună cu Biblioteca Metropolitană pregătim o grămadă de manifestări şi am scos "Literatorul" special axat pe temă, şi vrei să‑i găseşti veritabilii lucrători cu tibişirul? Păi, ia de aici: Anton Pann, bulgar revendicat de etnia rromă, Caragiale, arvanit, Arghezi, de prin amestecătura gorjului...Jean Moscopol, cu sâmbătă seara aia a lui şi cu "mână, birjar"...şi du‑mă la Gallimard, e grecotei din Ibraila‑Brăilă, ca ai mei !

–– Ai–tabieturi–la–scris? – Da. Scriu dimineaţa, devreme, la computer, şi numai

la birou ‑ am două în casă; am avut trei, dar pe unul l‑am cocoţat în pod! –, cu o cafea alături şi întotdeauna după ce‑mi schiţez totul pe hârtie. Scriu de asemenea în caiete groase, cu pixul sau cu stiloul ‑ nu folosesc decât stilouri clasice, nu cu cartuş! Aşa cum nu am purtat niciodată cravată decât de mătase! Nu beau niciodată pic de alcool, nici la scris, nici la volan şi niciodată nu mi s‑a întâmplat chestia asta singur! Cândva, nea Fane mi s‑a destăinuit că el, pentru a reintra în copilărie, trebuia să se îmbete zdravăn. Şi nu putea scrie decât dacă vedea lumea cu ochii copilului.

–– Nu–cred–în–scrisul–când–eşti–băut.–Îndeosebi–la–proză.– – Nici nu se poate scrie. Devii arţăgos, pus pe sfadă,

te îmbraci cu un surâs de gumilastic...Poate îţi ies imagini frumoase, dar uiţi ce ai vrut să spui...

– Vorbeşte‑mi despre cărţile tale. Preferata? – Cărţile mele sunt albume de singurătate. Pe mine

mă interesează vorbele, să sune frumos, să trezească în conştiinţa cititorului imagini vii. Îmi plac cuvintele frumoase dar şi colţuroase, şfichiuite...Cei mai buni prozatori români sunt, după mine, Sadoveanu, Caragiale, G. Călinescu, Arghezi, Vinea, E.Barbu...

Dintre cărţile mele cel mai mult ţin la prima, "Departe, pe jos...", la "Discheta de demaraj", pe care Valeriu Cristea a citit‑o esenţial, la "Depăşirea interzisă", citită foarte corect de DR Popescu, şi la "Priveşte dincolo de tine". O carte frumoasă este cea scrisă împreună cu Mihaela, soţia me, "Parfumul oraşelor", amintiri de vacanţă şi de trecere prin lume. Interesant este altceva: generaţia mea nu cred să aibă o carte egal scrisă de la capăt până la coadă, ci fragmente. Aşa am şi eu, bune bucăţi în "Abatorul de vise" sau în "Mezanin" sau în "Completarea Însuşimii mele" – cel mai bun titlu găsit până acum! Mă tem că textele cele mai bune ale generaţiei mele de prozatori sunt de găsit în "Desant 83"! Mai am cărţi de publicistică şi de eseuri. Nici ele nu îmi mai plac în întregime, dar găsesc nişte pagini bune atât în "Diacritice" şi "Scaunul catodic", cât şi în "De la Nicolae Filimon la Dinu Păturică" sau în "Natură moartă cu viaţă sau natură moartă cu timp". Îmi doresc să scriu o carte de lecturi critice fără mânie şi prejudecată!

–– Am–obsesia–cu–condiţia–scriitorului–român,–la–care–mă–refer–în–mai–toate–interviurile–realizate.–Ce–s‑ar–putea–face–pentru–îmbunătăţirea–ei?

– Scriitorul român a însemnat ceva, după moda sovietică, prin anii '60. Sigur, neica Breban are dreptate când spune că aveau talent şi erau "trimbulinzi" (apud Nichita), dar mai pulsa şi plusa şi vremea respectivă. Atunci avea privilegii, case, case de vacanţă, premii substanţiale, onoruri...

...tare mă tem că nimic! Înainte vreme, în timpii sovietici, scriitorul era o instituţie. Acum se apropie de condiţia de marginal spre care a tins în toate vremurile. Vom rafina... Am întâlnit oameni serioşi care preferă să se prezinte "scriitor" în locul profesiunii lor, de profesori, de medici,

de ingineri de meserie şi de toată stima! E şi o atracţie, mai ales acum, când oricine poate scrie orice la orice editură şi poate cere să intre în Uniunea de creaţie cu numele respectiv pentru a‑şi dubla pensia! Trăim o vreme de ghiveci ideologic şi chiar ideatic, unde se amestecă tot felul de orgolii şi deziderate prosteşti! NU înţeleg nimic din evoluţiile fabricate ale unora şi altora, deşi pare că toate ar purcede de la aceeaşi sursă...Vorba lui Nichita Stănescu, când era întrebat cine este cel mai bun poet din România: "Dinamo Bucureşti"! Impresionant, nu‑i aşa?

–– Cum– vezi– literatura– peste– 50– de– ani,– sub– impactul–noilor–tehnologii?

– Habar nu am şi nici nu mă interesează. Dorm liniştit. Aud că există în America un editor care îţi trage pe loc romanul dorit...aveam un prieten, pictor de mare talent, care mai şi picta pentru bani, nu numai pentru cotă, şi spunea de la obraz ce peisaj vrei, câte personaje să‑ţi pună în tablou, mai vrei unul, mai dai o sută de euro, mai vrei o tuşă de ocru, încă o sută...

–– Interferenţa–cu–politicul–minează–şi–viaţa–culturală,–ca–şi–lipsa–de–verticalitate–a–scriitorilor–în–preajma–puternicilor–zilei.–Excepţiile–întăresc–regula.–E–vreo–cale–de–ieşire?

– Politicul a minat mereu societatea, de la Socrate însuşi, de la Hristos...Şi la noi, partidul era în toate cele, vorba versului lui Lesnea, iar cine nu era şi dorea să răzbată se înrola la compromisuri. Îmi spunea un fost deţinut politic că mai toţi cei eliberaţi de Dej şi de nea Nicu în '64, '65 au ieşit condiţionat. Cei care au intrat în facultăţi, în ciuda dosarului şi a schimbării numelui, prin anii '50 aşişderea... cei care au fost trimişi la studii sau ca lectori, prin anii'70, la fel...până la generaţia noastră...să mă ierţi, mulţi ardeleni veneau în Bucale, oraş închis de altfel, primeau post la "Viaţa Studenţească" sau "Scânteia Tineretului" şi apartament de regulă în Crângaşi, direct, din primul an...Şi mie mi s‑a propus să, dar nu din mare verticalitate am refuzat, ci chiar am vrut să fiu profesor, să‑mi dau definitivatul...Alţii, care mă înjură acum, au ştiut a se învârti şi înainte şi după ruperea de nori din '89 !Nu mă refer numai la colegii mei, din securime, pe care îi ştiam şi de care ne feream, ajunşi redactori pe la "Tribuna României" şi "Flacăra" şi apoi pe la "Europa liberă", pe la Ţaţavenci, prin alte locuri, ci chiar la un oarecare Dece Mihăilescu, om isteţel de altfel, repartizat direct într‑un institut de comerciu exterior, antisemit subtil, căci luase nota 6 la Şafran, făcător de reviste uranice, băbit şi borşit urât ca mare elitist acuşica! Elita împroprietărită cu case, nu cu termeni, de alde Brucan! Mai e ceva de zis: umilinţa unei mari cariere. Toţi parveniţii sunt astăzi profesori şi generali, masteranzi şi doctori, mari specialişti! Primul care veni de introduse şozul fu bietul Milică Constantinescu, el însuşi un prost docil, uşure, pasabil. Pe urmă a explodat tagma şi s‑a ajuns la ceea ce asistăm acum. Iar fiece profesorache de‑ăsta are impresia că deţine adeverul care ne zbârleşte perul !

–– Ce–părere–ai–despre–viaţa–literară? – Nu există, bre, decât viaţă, viaţă paşnică,

incontesabilă, neasemuită, ca o magazie de evenimente. Viaţă literară, ordonaţă, aşezată în cluburi de lectură şi de interese am trăit în perioada studenţiei şi puţin după. Profesorii noştri de seamă formau ceea ce e cel mai greu într‑o facultate de citire, cititori. A şti să citeşti e lucru mare şi greu, mai greu decât să scrii. Apoi, întrecerea nu există decât cu tine însuţi, niciodată cu Celălalt, cu care eşti doar coleg, partener! Un lucru scris bine avea repercusiuni asupra întregului colectiv de oameni ai muncii cu cartea, se revărsa asupra tuturor, creştea importanţa locului, cum era de pildă la noi, la "Junimea" sau la voi, la "Tribuna" pe vremea lui DR Popescu! Îmi pare că la alde voi revin vremile‑acele!

Un micro‑climat de oameni inteligenţi, care să ştie opera în domeniul literaturii fără fasoane şi fără prejudecăţi ar întreţine literatura vie la cote bunişoare. Acum, asistăm la o cenzură mai rea decât a de dinainte, cine nu e în gaşcă, e ignorat complet. Îmi spunea un profesor că un coleg de facultate de‑al lui, prin anii '50, a spus că "Sportul popular" e un ziar prost şi că URSS‑ul nu are un fotbal de mare calitate. A luat cinci ani, fiindcă nu avea încredere în presa naţională şi defăima realizările marelui vecin de la Răsărit! Pentru mult mai puţin, chiar spus otova, Mircea Arman a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor!

–– Îţi– mulţumesc– pentru– convorbire,– dragă– Nicolae–Iliescu!

Page 6: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

6

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Însemnări de reporter

În gară la lehliu…Cătălin Bădulescu

Gara din Lehliu a devenit celebră datorită harului scriitoricesc al lui Ion Băieşu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanţa şi Costel”, îşi are obârşia aici, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Unii zic că‑i la Ciulniţa, dar nu este. Actorii Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au reuşit să interpreteze memorabil simpaticele personaje. Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă întruparea perfectă a soţilor blazaţi şi cumsecade, a căror viaţă a eşuat în formalisme, tabieturi şi convenienţe. Pe el nu‑l poţi scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându‑se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât reţetele culinare, bârfa din scara blocului şi întrebarea zilnic‑obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Care loc putea fi mai bine ales pentru întâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie?

Pe peronul din Lehliu cei doi „servesc” câţiva mici şi o halbă cu bere discutând, banal/totul, despre viaţă.

Se îndrăgostesc la prima vedere, nu au FB ca să mai amâne deciziile matrimoniale, nu au nici tablete, nici mobile, nici carduri, deci stabilesc în detaliu data şi meniul nunţii şi prind ultimul tren spre Bucureşti. Aniversările cuminţi ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: „Îţi mai aduci tu aminte, Tanţo, cum ne‑am cunoscut noi în gară la Lehliu?”

Cum mai arată astăzi celebra gară, ce se mai ştie în urbe de Tanţa şi Costel, cum este viaţa pe un peron de provincie, am încercat să aflu coborând din tren la Lehliu.

Lehliu Gară – oprirea un minut, abia apuci să‑ţi cobori plasa de rafie

Atât stă trenul în Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoşele de rafie, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenuşiu şi singur. Cele şase linii de cale ferată suferă de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Nici măcar un om nu le traversează la întâmplare, riscând să fie surprins de tren. În partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbaţi, o femeie şi un puşti înalt cât piciorul mesei. Patru oameni şi un sfert, aşteaptă răbdător şi plat.

I‑am privit cam zece minute, timp în care nu s‑au uitat, măcar o dată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea la 15.36, un accelerat de la Constanţa. Mai era o oră şi jumătate până atunci. De ce or fi venit oamenii aceştia atât de devreme? Parca trăiam aievea o nuvelă a lui Rebreanu, cu nişte ţărani care, de teama să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Şi tot l‑au pierdut, îmbrânciţi de pe scară de călătorii întârziaţi.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiţii mei tovarăşi de peron. M‑am molipsit de calmul de Lehliu şi am cercetat pe îndelete gara şi împrejurimile.

Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuţele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste şine, departe, în câmp.

Din interior gara arată mai bine decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o

poţi găsi, dacă nu eşti de‑al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte şi gunoaiele rău mirositoare întregesc în tuşe groase schiţa de portret a gării.

De pe pereţi pot fi citite, afişate pe geamurile biroului de mişcare, reguli CFR cu specific local. Câte animale ai voie să iei cu trenul – câini de vânătoare numai doi, pentru care plăteşti bilet şi pentru care nu. În opoziţie cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află două terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur şi simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare şi spirtoase”. Revin pe peron împins de o nevoie urgentă şi fiziologică. Renunţ la serviciile W.C.‑ului gării, ocupat de o colonie impresionantă de gândaci.

Tradiţia cultural‑umoristică pe bază de buget, iar micii mult mai proşti

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i‑au făcut oraşul celebru. Îmi povesteşte:

– Nimeni nu ştia de Lehliu până la serialul lui Ion Băieşu. Scriitorul o fi fost cu siguranţă aici, pentru că prea a reţinut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii şi berea de pe peron. Dacă printr‑o minune părintele nostru literar m‑ar putea asculta, i‑aş spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proşti, la fel şi berea. Am încercat să păstrăm tradiţia cultural‑umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraş ştiu cine a fost Tanţa si Costel. La Casa de Cultură Lehliu organizăm spectacole dar rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria şi Turcia care ne vizitează încă. Altfel am fi morţi. Acum vrem să punem o placă memorială pe peronul gării: AICI s‑au cunoscut Tanţa şi Costel. Măcar atât să putem face şi noi, pentru că nu avem altceva cu ce să ne mândrim.

Bocceaua cu nuciFemeia cu ţâncul de pe peron nu numără mai mult

de patruzeci de ani. Atâţia are, îmi arată buletinul, vazându‑mă neîncrezător. Grijile, munca şi suferinţa o fac să pară trecută de şaizeci.

– Mă cheamna Stroe Maria, maică sau domnule, că mi‑s femeie de la ţară şi nu ştiu cum să îţi spun. Mi‑s din Valea Argovei, de pământ aci, aproape de Lehliu. Mă duc la Bucureşti cu Neluţu, arată spre copil. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n‑am necazuri destule cu cinci copii şi barbatu beţiv şi şomer. Âsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu ştiu ce carne crescută

acolo şi, dacă mai întârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit că se dă două‑trei sute de euro pentru aşa o operaţie, dar de unde păcatele să le iau? Avem pământ, are omul meu tractor şi mai lucrează la oameni, am vândut şi viţica dar mai mult de o sută n‑am reuşit să adun. Am luat o gâsca, ouă, brânză, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu şi mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul şi mai bine să aştept eu, că trenul nu sta după mine.

Îi spun de ce am poposit pe peronul lor. – Tanţa şi Costel? N‑am auzit, maică, dacă‑mi zici din

ce sat şi ai cui sunt, poate oi şti.Îi urez noroc, îmi mulţumeşte de vorba bună şi îmi

întinde o bocceluţă cu nuci. Eu sunt atins inexplicabil de gestul ei, mult peste cât era normal. Un nod în gât de parcă mă căutam acolo pe mine, nu povestea lui Băieşu adaptată vremii şi aşteptată la gazetă cu dead‑line. Nu vreau să iau nucile, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, ca s‑o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l‑am dat se va întoarce împotriva ei, fiindcă n‑a ştiut să omeneasca un străin care i‑a urat de bine la mare necaz.

Sâcâială. O jumătate de porc pentru un loc în cămin

Din cei trei bărbaţi de la început au mai rămas pe peron doar doi. Şi ei merg la Bucureşti şi tot cu necazuri, adică „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei. Se prezintă.

– Stan Dumitru îmi zice, sunt din Lehliu‑sat. Am fata la facultate la Bucureşti, a ţinut alde mă‑sa să o facă economistă, că la coada sapei sughiţa. Acum, are dreptate şi femeia, că dacă nouă ne cresc ciulinii în talpă, barem copilul să o ducă mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli, mă sâcâie cu banii, nene, ce nu înţelegi? Când a intrat la cămin, m‑a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare şi de bani, că la cantină din varză şi cartofi nu‑i scoate. Acum sunt sâcâit rău de tot. Ne‑a trimis vorbă să‑i aducem bani de cizme, că a venit iarna şi îi e ruşine să umble tot cu alea de anul trecut. Ştiu ca e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada? Pe grâu nici nu ne‑am scos cât am băgat în pământ să‑l arăm, semănăm şi aşa mai departe. La ţară munceşti ca prostul, să nu zică lumea că stai şi câştigi, sufletul. Uite, acum i‑l duc la Bucureşti pe naşi‑su, să‑l mai sâcâie şi pe el de bani, că eu m‑am săturat.

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu există. Oraş şi gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înnobileze, un loc unde nu se întâmplă niciodată nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali trăiesc banal şi liniar fiind, fără a o şti, o reîncarnare perfectă a celor două personaje. O monotonie existenţială spartă de drumuri scurte până la Bucureşti, doar că pornite dintr‑un loc cândva celebru.

Acum, la Lehliu Gară, trenul stă un minut.

Page 7: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

7

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Note despre poemul simultan.

De la Merz la AltazorDan Gulea

Poemul simultan este rostit pe mai multe voci, de regulă în limbi diferite, cum se poate vedea în manifestul scenic L’Amiral– cherche– une– Maison– à– louer (1916), performat de Tristan Tzara (în franceză), R. Huelsenbeck (în germană) şi Marcel Iancu (în engleză – la refren suflând într‑un fluier). Dincolo de câteva fraze extrase din pălărie („serpent à Bucarest on dépendra mes amis dorénavant“ spune, de pildă Tzara, în timp ce Iancu cântă: „can hear the weopour will arround arround the hill“), textul se susţine prin interjecţii şi onomatopee, care se aud de la început („Ahoi! Ahoi!“ – Tzara, „Boom, boom, boom“ – Iancu, „prrrrrza chrrrrza prrrrza“ – Huelsenbeck) pînă la fine.

Tentaţia exotismului din avangardă are o justificare lingvistică, după cum o demonstrează „poemele negre“ ale lui Tzara. Programul Cabaretului–Voltaire pentru 14 iulie 1916 anunţă „zgomote, muzică neagră (trabatgea bonoooooooo oo ooooo)“, când Tzara şi Hugo Ball vor cânta cântece negre inventate, de o formă presintactică, anticipate de ritmurile aduse în poezia sa de Cendras. Maori, Zanzibar, alte şi alte dialecte inventate de Tzara arată o poezie „pură“, precum această Toto‑vaca– (1920): „ka tangi te kivi / kivi / ka rangi te moho / moho...“ Karawane (1916) de Hugo Ball înseamnă, puţin mai devreme, aceeaşi imagine a exotismului pe care o vedea şi Tzara: „jolifanto bambla ô falli bambla / grossiga m’pfa habla horem / égiga goramen“ etc.

Merz

reprezintă totul pentru Kurt Schwitters, o viziune artistică dezvoltată într‑o viaţă: locuinţa sa se transformă, progresiv, sub influenţa Merz‑ului şi devine Merzbau, adică sculpturi, tablouri, lambriuri, scorburi, mici grote şi unghiuri ascuţite; Merz înseamnă şi colajele ce folosesc vechi obiecte, desenele şi posterele sînt Merz, pentru că: „Merz ist Weltanschauung. Sein Wesen ist absolute Ubenfagenheit (…). Merz ist Konsequenz“. Revista cu acelaşi nume nu este decât o altă ilustrare a acestui concept‑fragment de cuvânt (Merz ar putea veni de la Kommerz...) şi de aceea, de pildă, programul revistei este schimbător; începe de la dadaism, apoi se preocupă de Proletknust, de diferite tendinţe ale timpului. Şi, pentru Merz, există şi sunetul sau poezia sunetului.

Sonata–in–Urlauten, elaborată între 1922 şi 1932 (interval ce se suprapune existenţei revistei) este influenţată de compoziţiile lui Raoul Hausmann, din care reprezentativ este poemul‑afiş fmsbw (1918):

fmsbwtözäu pggiv ‑ ..? mü

O astfel de compoziţie (afiş) se interpretează în genere ca destabilizare a regulilor, protest pur, negare a uni establishment; pe lângă acestea, cuvintele sau enunţurile de tipul Hausmann acced şi la o interpretare superioară.

Altazor

Vicente Huidobro scrie caligrame în acelaşi timp cu Apollinaire, independent; poemul care sintetizează căutările lui, dublate de o criză mistică, existenţială, este Altazor. Elaborat din 1919, pînă la varianta definitivă din 1931, Altazor–sau–călătoria–cu–paraşuta este comparabil cu experimentele lingvistice din jurul revistei The– Little–Review sau–transitions. O schimbare interioară înseamnă, în cele din urmă, o schimbare lingvistică. Dar Huidobro nu urmează linear o metodă, cum face Joyce de pildă turnul său Babel, work– in– progress; poetul chilian sintetizează diferite modalităţi formale sau de conţinut specifice avangardei: caligrame, cadenţă maiakovskiană (din Vladimir– Ilici– Lenin), destrămare a limbajului în sunete şi interjecţii, dar şi substituiri de sufixe, jocuri joyciene, totul cu o viteză extremă, ţinând de multe ori cont de metaforă.

Altazor, personaj principal al poemului, este un alter‑ego, „dublul meu însumi“, care se înscriere într‑o cădere în originar, în locul unde sentimentele şi viaţa sunt din nou descoperite, dincolo de automatismele lumii prezentului, pînă în zona unei limbi pure, singura care poate să exprime. Premisa căderii este cuprinsă în primul rînd al prefeţei: „M‑am născut la 33 de ani, în ziua morţii lui Christos“. Libertate, dincolo de religie; impuls nietzschean. Călătorie.

Poetul chilian începe cu o întrebare, de–ce–ţi‑ai–pierdut–liniştea– ta– dintotdeauna?, pentru a continua impulsul, îndemnul acestei schimbări: cazi, verb repetat obsesiv, cazi–pînă–în–sinea–ta–însăţi–(cântul I, 37), pînă la copilărie.

Lasă astfel în urmă cântecele–languroase, pline de chitări şi de piane şi cade:

En vuestras plantaciones de preceptos Poeta Anti poeta Culto Anticulto Animal metafísico cargado de congojas Animal espontáneo directo sangrando sus problemas Solitario como una paradoja (I, 370 ş.u.)

Poetul are rol curator, în acest poem ca un manual de conduită, un rol esenţial pentru noua lume: Manicura–de–la–lengua–es–el–poeta–/–Mas–no–el–mago–que–apaga–y–enciende–/–Palabras–estelares–y–cerezas–de–adioses–vagabundos (III, 45 ş.u.). Treptat, poemul devine de neelucidat prin jocul sufixelor, dar foarte expresiv; vine timpul pentru marile peisaje, pentru marile încercări, Altazor nu are vreme să stea în faţa lucrurilor apăsătoare, al realităţii plate sau promiscue ce încearcă să‑l reţină. Se vede al–horitaña–de–la–montazonte (IV, 162) – substituire de sufixe specifice spaniolei, pentru, în „traducere“ aproximativă, o– zare–ca–un–munte–şi atributul ei, muntele–ca–un–orizont, formă de chiasm gramatical, logică‑semantic.– De aici înainte apar fiinţele, lucrurile, realităţile compuse, aşa cum se întâmpla în glosarul lui Leiris. La scriitorul francez cuvintele erau obişnuite, comune limbii şi dicţionarelor, dar erau explicate prin metode simulat lingvistice, pe baza unor asemănări fonetice sau lexicale: SPLENDIDE însemna comme–le–spleen–du–dandy sau RUE se traducea prin tu–erres… (tu rătăceşti...). La Huidobro drumul este invers: cuvântul este nou creat şi are nevoie de o glosă, care nu aparţine decât traducătorului, alcătuitorului de ediţii. Poetul îl consideră inteligibil (şi este, numai dacă a fost explicat...), ceea ce înseamnă că cititorul este în acelaşi timp un glosator, un alcătuitor de ediţii, efemere, e drept – doar cât durează un vers, ediţii din dicţionarele noii limbi:

La violondrina y el goloncelo Descolgada esta mañana de la lunala Ya viene viene la golondrina Ya viene viene la golonfina Ya viene la golontrina Ya viene la goloncima Viene la golonchína Viene la golonclima Ya viene la golonrima Ya viene la golonrisa La golonniña La golongira La golonlira La golonbrisa La golonchilla Ya viene la golondía (IV, 166‑187)

Progresiv, cititorul, confundat în acest poem epic cu autorul, cu cel care scrie şi se scrie, va vorbi, va citi, va înţelege finalul poemului, cântul VII, care este scris în noua limbă, dominată de dezarticulări, de interjecţii, o limbă elementară, situabilă între Leiris şi Joyce. O limbă care pune însă egalitate între poet şi cititor, între poezie şi viaţă, experienţă:

Jaurinario ururayú Montañendo oraranía Arorasía ululacente Semperiva ivarisa tarirá Campanudio lalalí Auriciento auronida Lalalí Io ia iiio Ai a i a a i i i i o ia (VII, 56‑65)

Page 8: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

8

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

GÂNDURI DESPRE

GEORGE BACOVIA

Important, zicea abatele Galiani, nu este să te vindeci, ci să te obişnuieşti cu bolile tale. Faptul că nu le‑ai fi avut nu era scuzabil, cel puţin pentru un om de talent, ca să nu zicem de geniu, în accepţia curentă a legăturii dintre boală şi genialitate. Accepţie care circula frecvent prin toate mediile elevate ale culturii de pe la noi şi de pe aiurea până prin preajma anilor ’70 ai secolului trecut, după care nu a mai fost la modă nici boala şi nici genialitatea.

Unde sunt bolnavii noştri de altădată? Şi cine şi‑ar fi imaginat că vom ajunge să‑i regretăm! Unii consideră că s‑a petrecut ceva pe plan cosmic. Că a intrat Pământul în zodia Vărsătorului, care se dovedeşte foarte productiv...

George Bacovia n‑a apucat vremurile acestea, ci, am putea să zicem, că s‑a plasat destul de bine în timp, cu toate necazurile din vremurile comuniste (1948‑1957), când i s‑a recunoscut totuşi, dacă nu valoarea poetică, cel puţin boala. Şi chiar era plimbat de ici‑colo, filmat şi pozat ca exemplu de scriitor persecutat în regimul capitalist, în care n‑a reuşit să‑şi trateze ftizia. Numai că Bacovia suferea de altă boală, sau cel puţin suferise pe vremuri, în urmă cu peste 50 de ani (faţă de 1957), când arăta altfel şi scria nişte poezii cutremurătoare, cum nu s‑au mai scris şi nu se vor mai scrie niciodată. Ar fi fost nefiresc, ar zice (dacă mai trăieşte) psihiatrul german Karl Leonhard, autorul cărţii Personalităţi–accentuate, ca unui asemenea om să nu‑i fie larg deschise porţile stabilimentelor, ca să le spunem aşa, de boli nervoase. Şi situaţia a fost tocmai aceasta (începând cu 1914, după datele ediţiei de Opere din 2012, şi sfârşind cu 1936, când s‑a lăsat de poezie, cel puţin pentru 10 ani). Ceea ce a mai reuşit să publice după aceea (el sau soţia lui pe numele său)

nu mai contează. Oricum era vindecat, şi de boală şi de poezie. De adevărata lui poezie.

Negăsind, până acum cel puţin, nici o explicaţie în legătură cu relaţia dintre boala şi poeziile lui Bacovia, cele adevărate, dar cunoscându‑i, întâmplător, pe o parte dintre adevăraţii admiratori ai poeziei sale şi cunoscând, de asemenea, şi modul în care se manifesta această admiraţie, având în vedere şi faptul că aproape toţi s‑au dus, şi astăzi, înstrăinaţi–prin–cimitire, vorba poetului, plânge–toamna peste ei, îmi pot permite, fără să le dau totuşi numele, să‑i evoc, cu toate bolile lor, de care unii au încercat să se vindece la început, dar alţii au sfârşit, în cele din urmă, să se obişnuiască cu ele şi să le ducă cu ei în mormânt.

Nu aş fi făcut aceste mărturisiri, ca să le zic aşa, nici în legătură cu amicii mei, şi nici cu Bacovia, dacă nu l‑aş fi cunoscut întâmplător, la Bacău, pe Constantin Călin şi nu i‑aş fi citit lucrarea În– jurul–lui–Bacovia. Glose–şi–jurnal, Edit. Babel, Bacău, 2011. Adică aş fi adoptat şi eu atitudinea criticilor literari: tăcerea în legătură cu boala poetului.

După lectura unei asemenea cărţi devin explicabile fiecare propoziţie şi chiar fiecare cuvânt din poeziile lui Bacovia, dar şi fiecare gest de‑al acestuia şi fiecare pas. Rămâne însă misterioasă maniera îmbinării propoziţiilor şi a cuvintelor, de care, în fond, dispuneau şi alţii, dar nimeni n‑a mai reuşit să le dea forma poeziilor bacoviene, a celor adevărate, fireşte, care se reduc la mai puţin de 25, faţă de cele 271 publicate. În plus, sunt de regulă omise tocmai gesturile cele mai deosebite, pe care le menţionează uneori poetul însuşi (şi– râd,– şi–plâng) şi „paşii” acestuia prin cârciumi şi, mai ales, prin stabilimentele de boli nervoase; „Elegie”: Când–iar–nebun–şi–bolnav,–/–Prin–sanatorii,–sau–spitale,–/–Voi–sta–privind–/–Al–vieţii–vals...).

Domnilor, poetul acesta era bolnav. El ştia acest lucru şi încerca să se obişnuiască cu boala. Încerca să‑şi declanşeze crize psihotice prin băutură, căci reuşea atunci să scrie poezie „excelentă”, cum zicea Călinescu. În timpul crizelor sau după aceea, în stările de psihoză ciclotimică. Era deci o personalitate cu caracter accentuat, un exaltat. În tinereţe ajunsese în faza psihopatiei, a suferinţei psihice, cu pulsiuni nevrotice şi crize psihotice provocate de alcool. Lăsându‑se de băutură şi de poezie a scăpat cu viaţă ca om. Poetul însă a murit în martie 1936 la Spitalul Central din Bucureşti, clinica de neuropsihiatrie a profesorului Petre Tomescu. Acolo trebuie căutat mormântul poetului George Bacovia.

Ne putem imagina un scenariu în legătură cu activitatea poetică din tinereţe a lui Bacovia. El era convins că poeziile se fac într‑o anumită stare de spirit, când ajungi să râzi–şi–să–plângi, să cazi prin casă şi să vorbeşti singur (Şi–cad,–recad,–şi–nu–mai–tac–din–gură). După care urma trezirea, depresia cruntă, singurătatea, ruşinea şi regretul care te îndeamnă şi acestea la mărturisiri, la scris de poezie.

Când trece criza însă şi te‑ai liniştit, îţi dai seama că nu mai poţi să scrii nimic. Citeşti şi reciteşti, trăieşti şi retrăieşti, te sperii, ţi‑e frică de cele scrise, dar îţi plac şi le repeţi până la obsesie: de plumb, de plumb şi gri şi gri, de parcă latri Hau...–hau...–depărtat–sub–stele–îngheţate... Şi mâna, parcă fără tine, caută sticla...

Lăcomia, păcatul de moarte, este aici dublă. Greaţa se spală tot prin cocârţ, ca şi tremuratul, dar parcă ai vrea ceva mai mult, numai de data aceasta, cum se zice, şi iarăşi bei peste măsură. Şi vrei şi tot vrei să mai scrii câte ceva, înainte, în timpul sau după criza cu efecte psihopatice. Şi se întâmplă să scrii chiar mai bine, şi tot mai mult.

Afară plouă şi ninge amestecat şi mama poeţilor este îngrijorată, căci copilaşul ei cu ochi albaştri şi plete galbene a fugit de‑acasă şi rătăceşte pe străzi pustii, şi fuge după el, şi‑l caută, şi‑l găseşte ascuns într‑o tavernă mohorâtă. Îl ia de mână, îl aduce‑acasă şi‑l închide, ca pedeapsă, în camera lui, în care el se simte ca‑ntr‑un–sicriu.

Şi dacă tot este rău şi neastâmpărat, îl duce undeva la tratament. O dată, de două ori, de câte ori este necesar, până când se vindecă de poezie.

Dar cine sunt cei care, într‑un fel sau altul, gustă poezia aceasta, care, în mod evident, nu‑i place numai autorului.

În anul 1958 eram student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. O facultate, după cea de construcţii pe care o abandonasem, care îmi plăcea. Studiul mergea în continuarea lecturilor mele literare din timpul liceului. Aveam pe atunci prieteni, mai ales braşoveni, preocupaţi de literatură, şi, în special, de poezie. Dar şi câţiva ardeleni, bănăţeni, olteni şi constănţeni. Erau studenţi la filosofie, la literatură şi la drept. Ne întâlneam sporadic la bufetele şi restaurantele mici din zona Operei Române, lângă aceasta fiind şi sediul facultăţilor de drept şi de filosofie. Alteori mergeam şi spre centru, la Cireşica, la Trocadero sau la Gambrinus, dar şi la micile restaurante din jurul Universităţii, pe lângă aceasta fiind împrăştiate cantinele studenţeşti. Întâlnirile se petreceau după masa de seară, la care participam ca „blatiştii” la suplimente. Colegele nu

Page 9: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

9

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

veneau niciodată la astfel de întâlniri, şi nici alte fete. După număratul banilor de care dispuneam, după glumele obişnuite şi, adesea, după golirea sticlelor cu tărie pe care le ţineam ascunse, începeau, ca să zicem aşa, momentele poetice. Nu era vorba de creaţii personale, criticate, de regulă, foarte aspru, ci de un tip de recitaluri din Beaudelaire, Esenin, Minulescu, Omar Kaiam, mai rar Goga, şi mereu Bacovia.

Pare curios ca nişte tineri, unii sub 20 de ani (cu liceul făcut la 10 clase), să agreeze genul acesta de poezie, zisă „simbolistă”, foarte tristă, contrar dispoziţiei lor obişnuite, veselia.

Exista întotdeauna un fel de „corifeu” care dădea tonul: „Sunt ca un prinţ, pe‑o ţară de negură stăpân...”, sau „Sunt solitarul pustiilor pieţe...”, sau „Paznicul mi‑a închis cavoul...” ş.a.m.d. De regulă, corifeul era acompaniat de „coriştii” care ştiau poeziile. Majoritatea poeziilor le‑am învăţat aşa, fără să le fi citit vreodată. Se întâmpla des ca recitalul să fie continuat de alt „corifeu”, cu alte preferinţe poetice, dar de acelaşi gen, altfel fiind cu promtitudine întrerupt. Poeziile aveau un efect teribil asupra recitatorilor, deşi toate poeziile erau cunoscute. Mai mult, uneori erau repetate: „Rămâi, să mai golim o cupă, la hanul vechi de pe coclaur...” sau „Dormeau adânc...”, căci ele necesitau tonalităţi diferite. Trebuie spus că unii dintre recitatorii aceştia au şi devenit apoi actori.

Nu ştiu de când era obiceiul acestor spectacole bahice deosebite. În 1958, când le‑am cunoscut eu, erau deja tradiţionale la Bucureşti. În vacanţe, unii dintre noi au încercat să le transfere şi în oraşele de provincie. La Braşov n‑au reuşit, orgoliul poeţilor locali nesuportând nimic în afara propriilor recitaluri, jalnice de altfel. Întâlnirile sporadice ale studenţilor braşoveni din Bucureşti nu erau reuşite din cauza numărului restrâns. De regulă, eram în jur de 10, prin alăturarea meselor. Ştiu doar că obiceiul s‑a păstrat şi după terminarea studiilor.

Ce‑i drept, n‑am mai întâlnit astfel de „Cenacluri” literare, ca să le zic aşa, oricum, n‑aş putea spune că ar mai fi existat vreunul. Din relatările foştilor studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti, toţi îşi reamintesc de aceiaşi „corifei” care au ţinut recitaluri pentru mai multe generaţii. Condiţia participării era obiceiul de a bea zdravăn, căci altfel „spectacolul” nu avea nici un haz.

Interesant sau nu, dar spectacolul se termina adesea, cum şi începea petrecerea, prin revenirea la starea de veselie tinerească. De la râs la plâns, şi de la plâns la râs, adică ciclotimic.

La terminarea facultăţii am făcut armata la Botoşani, împreună cu toţi colegii de an din Universitatea Bucureşti. Nu mai ştiu cum, dar o parte dintre noi au schimbat trenul la Bacău, în care am stat câteva ore. Oraşul lui Bacovia. Ne‑am plimbat puţin şi am tras la o cârciumă. Pe traseu mi‑am cumpărat însă un volum cu poeziile lui Bacovia. A fost singura carte pe care am tot citit‑o în timpul convocării, învăţând pe de rost cele 20 de poezii care mi‑au plăcut.

Lângă cazarma noastră era un cimitir evreiesc părăsit. Aici ne retrăgeam după masa de seară, ca pe vremuri la Bucureşti, şi beam de regulă mastică sau alte tării care se găseau la chioşcurile din apropiere. Şi beam pe rupte, foştii studenţi de la filosofie, de la filologie, de la geografie şi de la teatru, câţiva dintre ei fiind „cenaclişti” de Bucureşti. Corifeul, de data aceasta, eram eu, iar recitalul de bază era din Bacovia. Succesul, din cauza atmosferei de cimitir, era deplin. „Dormeau adânc...”.

Cu toate acestea, mai ales în sala dormitorului de două plutoane, cu filologi şi filosofi, s‑au iscat,după stingere, divergenţe, filologii considerându‑l pe Arghezi superior lui Bacovia, ceea ce filosofii n‑au acceptat. După multe dezbateri s‑a hotărât ţinerea unui concurs cu două probe: o recitare de poezie a lui Bacovia şi una a lui Arghezi şi doi, o poezie personală în stilul lui Bacovia şi, respectiv, al lui Arghezi.

Concursul de seară, cu aprobarea ofiţerului de serviciu, s‑a bucurat de o largă participare. Preşedintele comisiei a fost regretatul critic Mihai Ungheanu. Am câştigat premiul întâi la recitare, pentru „Marş funebru”: Ningea–bogat,–şi– trist–ningea;–era– târziu..., care mi‑a permis coborâri şi ridicări de ton, chiar puternice în versul: Iar– vântul– fluiera– ca–ţipătul–de–tren. Interesant, dar premiul doi, a fost tot din Bacovia, cu „Nervi de toamnă”: La– toamnă– când–frunza– va– îngălbeni..., în recitarea unui actor. Dar marea bucurie am trăit‑o când mi‑a fost premiată poezia, în stil bacovian „Chemare”, care începea aşa: Mă– cheamă– cârciuma– /– Cu– glas– de– butoi,– /– Caverna–cu– iz– de– subsol,– /–Mă– cheamă– cu– glas– răguşit,– /–Mă–cheamă–să–beau–alcool.

Rămâne şi în aceste cazuri întrebarea, cum se face că tinerii din vremea aceea, uneori fără să bea nimic, erau captivaţi de poeziile lui Bacovia? Ce‑i drept, în recitarea unui „specialist”! Explicaţia că, indiferent de calitatea poeziilor, numai unele se pretează la recitări, este numai parţial valabilă, pentru forma, dar nu pentru conţinutul poeziilor. Bacovia zicea că în tinereţe îşi cânta poeziile la vioară.

Din păcate, ne‑am obişnuit cu o poză a poetului, agreată de soţia acestuia, cu care se zice că umbla la „cerşit” de bani, a unui bătrân ftizic pe patul de moarte. Cum arăta însă poetul Bacovia, care şi‑a scris poeziile înainte de 22 de ani? Adică chiar la vârsta noastră de atunci a recitatorilor, cu 50 de ani mai tânăr decât poza aceea. Sunt câteva poze care îl arată mai tânăr, dar fiind „alb‑negru”, ca şi pozele rudelor sale, avem imagini ale unei persoane extrem de brunetă, chiar negricioasă, de unde şi descrierile ulterioare ale unei „figuri funebre”. Dar dispunem de o descriere a lui Aurel Savela care îl înfăţişează pe poet cu totul altfel: „Tipul era un omuleţ de 22‑23 de ani, o figură fină de visător, ai cărui ochi mari, albaştri aveau străluciri magnetice. El purta plete blonde, iar mişcările şi atitudinile lui remarcau o timiditate de provincial stingher, care nu dădea de bănuit că în capul acela frumos se întrec stoluri de gânduri, că sub fruntea lui cuminte scânteiază minunate aptitudini artistice” (G. Bacovia, Opere, Bucureşti, 2012, p. 536). Adică, arăta exact ca noi, tinerii studenţi braşoveni cu pletele blonde după terminarea liceului. Şi mai era ceva, îi plăcea şi lui cocârţul ca şi nouă. Deosebirea era însă că el scria poezii, pe când noi le recitam şi, mai rar, încercam să le imităm.

Şi ar mai fi ceva, majoritatea cenacliştilor s‑au lăsat, ca şi poetul, de poeziile acestea, ca şi de obiceiul băuturii, încă din tinereţe. Unii însă, au continuat, obişnuindu‑se cu meteahna lor, şi ducând‑o aşa până la moarte. Dar niciunul n‑a ajuns poet.

Există însă boli cu care nu te poţi obişnui. Mai ales acelea pe care ţi le provoci singur prin stări dionisiace, dacă eşti o personalitate cu caracter accentuat, extrem de emotivă, cu alunecări spre starea de psihopatie ciclotimică, şi chiar ajungi, cu sau fără voia ta, pe mâna medicilor psihiatri. Atunci este momentul hotărâtor, oricât de „excelente” ar fi poeziile pe care le scrii, căci „o strofă ucide mai sigur ca otrava”. „După repetate zguduiri, zice poetul, nu mai ai curajul să deschizi vechile caverne. Sunt ţipete care ţâşnesc deodată cu coardele vocale. Apoi rămâi pentru totdeauna mut”. Mori sau te vindeci de boală şi de poezie. Ultima variantă, aleasă de Bacovia, pare cea mai bună. Dar trebuie făcută la timpul potrivit, când pentru tine mai „fâlfâie, pe lume, violetul”.

FILOSOFIA EDUCAŢIEI LA SPIRU HARET

Spiru Haret a fost unul dintre primii sociologi români care au folosit pe larg metoda chestionarelor pentru a constata situaţia reală, mai ales în domeniul învăţământului. Poetul George Bacovia relatează despre un chestionar de prin anii 1903‑1904, a lui Spiru Haret, care se adresa absolvenţilor de licee pentru a le afla părerile despre învăţământul liceal. În locul răspunsurilor la întrebări, George Bacovia a scris o poezie: „Liceu, cimitir / Al tinereţii mele, / Cu profesori pedanţi / Şi examene grele...” Se zice că Spiru Haret ar fi spus: „Iată un document autentic!”. Şi, într‑adevăr, cam aceasta era situaţia liceelor de băieţi – un fel de cazarme.

După mai mulţi ani, după numeroasele măsuri pe care le‑a instituit Spiru Haret, perioada studiilor liceale a devenit, în liceele româneşti, cea mai frumoasă din viaţă. Horia Stanca, fratele poetului Radu Stanca, ne povestea că a regretat toată adolescenţa faptul că, tatăl lor, a hotărât să‑l dea la liceul german din Sebeş, pe când fratele său mai mare era elev la Liceul românesc „Andrei Şaguna” din Braşov, cu tradiţii minunate şi o uniformă superbă. Renumele acestui liceu a supravieţuit regimului comunist, ca şi renumele altor licee de pe vremea lui Spiru Haret, spre deosebire de liceele obişnuite din vremea noastră care au ajuns să fie păzite cu poliţia şi jandarmeria pentru ai scăpa cu viaţă pe liceenii care mai au curajul de a le frecventa. Cimitir, paradis, puşcărie, sintagme care ar trebui să ne dea de gândit.

Fără să cădem peste sensul peiorativ al cuvântului „filosofie” sau cel banal din zilele noastre, de concepţie în genere, se poate spune că Spiru Haret a aplicat o altă filosofie a educaţiei cu rezultate excepţionale; în cazul nostru, transformarea liceului din „cimitir” în „paradis”. Filosofia aceasta a educaţiei nu este altceva decât pedagogia, pe care trebuie s‑o distingem clar de învăţământ. Învăţământul este instituţia şcolii de toate gradele, pe când pedagogia este teoria învăţământului. Şi, dacă ţinem cont de semnificaţia originară a termenului grecesc theoria, care înseamnă „speculaţiune” sau gândire speculativă, filosofică prin excelenţă, atunci înţelegem faptul că o reformă a învăţământului, o transformare radicală a lui prin măsuri legislative trebuie să aibă la bază o fundamentare solidă pedagogică: o justificare, o trebuinţă a ei de a fi într‑un fel sau altul, o exersare, o previziune a unor rezultate scontate pe baza aplicării prealabile a unor metode verificate. Altfel, întreaga instituţie se transformă în „puşcăria” care trebuie, într‑adevăr, păzită cu mijloace evident nepedagogice. Nu trebuie nici să ne mai mire abandonul şcolar, adică „dezertările”, fuga de şcoală, şi a celor săraci, ademeniţi cu „laptele şi cornul”, şi a celor bogaţi care se pot instrui pe bani grei prin străinătăţuri.

Spiru Haret, înainte de a fi, de mai multe ori, ministru al învăţământului, ceea ce înseamnă că nu s‑a făcut de ocară pe timpul mandatelor, ci a fost mereu reales, rechemat şi la urmă regretat, a fost un învăţăcel strălucit prin tot felul de şcoli dintre cele mai vestite şi apoi un mare învăţător, şi profesor, şi savant de talie mondială. Dar a fost, mai presus de orice, un mare pedagog, adică specialist în filosofia educaţiei. Şi, în ciuda faptului că mă tot „autoplagiez”, o spun şi de data aceasta, că „artileria grea a filosofiei este logica”. Cine nu ştie logică nu înţelege nici măcar de ce râde lumea de el când deschide gura pe la interviurile televizate, dându‑se drept reformator al învăţământului. Din păcate însă, atunci când râd telespectatorii reformatorului, atunci plânge învăţământul reformat. Şi, dacă la noi, pe plan economic, prin „reformare” s‑a înţeles „lichidare”, începe să se înţeleagă acelaşi lucru şi în învăţământ.

Scopul urmărit de către Spiru Haret şi de către majoritatea intelectualilor din acea perioadă, de după Unirea Principatelor, prin reforma învăţământului era, dimpotrivă, instituirea ca atare a învăţământului românesc util şi performant. Din această cauză şi principiile fundamentale pedagogico‑filosofice ale reformei aveau menirea, prin legiferare, să garanteze aceste obiective.

Câteva dintre principiile acestea, cu valoare logico‑metodologică în pedagogia modernă, merită să fie amintite aici şi chiar concretizate, de exemplu, principiul– corespondenţei– etapelor– de– învăţământ– cu–fazele– dezvoltării– naturale– a– persoanei: copilărie, adolescenţă, tinereţe, în care se face educaţia obişnuită. Fazele acestea necesită cunoaşterea lor din perspectivă psiho‑pedagogică, dar şi istorico‑paideică.

Fazele clasice, adoptate şi de către Spiru Haret, sunt, după vârsta iniţială de şcolarizare la 7 ani, de câte patru ani: şcoală primară (7‑11), gimnaziul (12‑16), liceul (16‑20), în total 12 ani de şcolarizare. Încercările de a începe şcolarizarea mai repede (cum s‑a încercat de la 6 ani, şi se încearcă acum de la 5 ani) n‑au dat rezultate. Vârsta de 12 ani (clasa a V‑a) este cea mai dificilă (începutul adolescenţei). Era şi vârsta despărţirii tradiţionale a băieţilor de fete. Psihologic, la 20 de ani, începe, la indo‑europeni,

Page 10: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

10

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

perioada maximei creativităţi (învăţământul superior 20‑24 de ani), când tânărul trebuie să fie pregătit pentru a obţine performanţe profesionale. Tendinţa de reducere a învăţământului superior, cum se face astăzi, la 2 ani ½, are consecinţe extrem de grave, cum a fost şi reducerea liceului la 10 clase. Pregătirea totală favorabilă este de 16 ani, cum a gândit‑o Spiru Haret, cu respectarea însă şi a celorlalte principii.

Principiul–egalităţii–şanselor este foarte important şi se referă la condiţiile în care orice elev să poată ajunge, indiferent de mediul din care provine (sat‑oraş, munte‑câmpie, bogat‑sărac), la efectuarea celor 16 ani de educaţie. Ceea ce nu înseamnă însă şi obligativitatea efectuării lor pentru– toţi, căci intervine principiul– selecţiei. După clasa a IV‑a erau instituite examenele; de două tipuri; de absolvire a fiecărei clase şi de admitere de la o clasă la alta: gimnaziu, liceu, facultate. Examenele de sfârşit de an erau serioase, de unde noţiunea de „corigenţă”, atât de frecventă, care astăzi a dispărut din vocabularul elevilor şi al studenţilor.

După rezultatele obţinute în clasa a IV‑a, devenea operativă un fel de „orientare profesională”, menţinută şi chiar instituţionalizată şi în timpul regimului comunist. Ea se făcea după mai multe criterii: situaţia la învăţătură, tradiţia familială, situaţia materială, starea sănătăţii, aspectul fizic. Se pot cunoaşte numeroase cazuri în care învăţătorii sau preoţii au recomandat şi au înlesnit continuarea învăţăturii pe treapta gimnazială a unor elevi dotaţi, în ciuda tradiţiei familiale sau a situaţiei materiale. Altfel, elevii erau orientaţi către învăţământul profesional (şcolile de ucenici). În plus, chiar dacă nu erau bine orientaţi, examenul de admitere la gimnazii făcea selecţia cuvenită, iar erorile erau îndreptate prin examenele anuale, prin reuşite, corigenţe sau repetenţie, astfel încât la treapta liceală, la examenele de admitere se prezentau selectiv cei mai buni elevi. Orientarea profesională funcţiona în continuare, de la şcolile de ucenici la liceele industriale sau de profil (pedagogic, medical, militar, teologic); de la gimnazii la liceele teoretice sau la liceele reale. În aceste condiţii era normal ca şi examenele finale să fie diferenţiate.

La toate acestea se mai adaugă şi câteva condiţii legate de obligativitatea instrucţiunii publice şi gratuitatea–acesteia. Obligativitatea se reducea la cele patru clase primare, dar nu era aplicată cu rigiditate, dovadă şi procentele însemnate de analfabeţi şi abandonul şcolar, mai ales în mediul rural. Acestea erau suplinite uneori prin educaţia sumară la vechile şcoli de pe lângă biserici. Nu existau decât puţine şcoli pentru copiii cu deficienţe. Oricum, numărul candidaţilor pentru clasele liceale industrial‑profesionale şi mai ales liceal teoretice şi reale, proporţional cu numărul populaţiei, era mult mai redus decât în zilele noastre. Gratuitatea învăţământului gimnazial şi liceal era obţinută prin burse acordate numai celor mai buni elevi.

Un aspect particular, considerat astăzi foarte rigid, care asigura pe durata instrucţiunii în instituţiile învăţământului de stat egalitatea elevilor era obligativitatea uniformei oficiale, fără nici un semn distinctiv, în afară de numărul de înmatriculare, semnul pentru anul de studii, în cifre sau în culori diferite la chipie, grade sau epoleţi, şi, în anumite ocazii, însemne pentru cei mai buni elevi. Ultimul aspect ţinea de principiul stimulării– performanţelor–şi– al– competiţiei,– prin premierea la concursuri şi la examenele anuale.

Dezastrul actual al bacalaureatului se datorează nerespectării acestor principii: al selecţiei progresive prin examene anuale şi examene de admitere de la o treaptă la alta; al diversificării învăţământului preliceal şi liceal ori al orientării– profesionale. Spiru Haret, în condiţiile diversificării învăţământului, a fost împotriva bacalaureatului unic, instituind examenele de absolvire diferenţiate, care, în epoca comunistă, se numeau „de maturitate”.

Dacă ar fi fost respectate principiile reformei lui Spiru Haret, la examenele de bacalaureat, adică de absolvire a liceelor teoretice şi reale ar fi trebuit să se prezinte aproximativ 10% dintre absolvenţi, restul participând la examenele de absolvire la liceele industriale şi profesionale.

Diversificarea liceelor a dispărut datorită dezastrului industrial, economic şi comercial, dar instituţiile liceale corespunzătoare ar fi trebuit totuşi să fie menţinute pentru eventuale specializări în alte ţări, ca şi în vederea studiilor superioare. Căci restul de bacalaureaţi, cei peste 10%, chiar dacă n‑ar depăşi 50% dintre posibilii absolvenţi, ajung în învăţământul superior, în care se intră astăzi fără examene de admitere, atât la stat, cât şi la particular, coborând şi aici cu mult exigenţele minime. Or, aceasta înseamnă degradarea întregului învăţământ românesc.

Care sunt însă consecinţele etico‑estetice, de filosofia educaţiei, ca să zicem aşa, ale acestei situaţii? Repartizaţi după aptitudini, interese şi posibilităţi,

elevii, din perspectivă bacoviană, începeau să se simtă bine la şcoală, să‑şi iubească profesorii şi să‑i respecte, să fie solidari cu colegii, competitivi şi cooperanţi. S‑a ajuns în multe cazuri la o adevărată mândrie de a fi sau de a fi fost elev al unui liceu („mândria de şagunist” la Braşov, de exemplu). Până şi uniformele şi chipiele erau purtate cu drag şi păstrate pentru reîntâlnirile tradiţionale. Fiecare şcoală îşi avea tradiţiile sale, jocurile şi obiceiurile, manifestările artistice şi concursurile. Şi trebuie s‑o repetăm, Spiru Haret urmărea cu interes de sociolog şi moralist aceste manifestări, pe care am putea să le numim de „solidaritate liceală”.

Nu trebuie să uităm de prestigiul profesorilor de liceu, bine plătiţi, severi şi incoruptibili, respectaţi de întreaga comunitate, condusă în mare parte de către foştii lor elevi. Legenda de incoruptibil a profesorului de liceu avea o bază temeinică, nu numai salarial‑financiară, căci nu oricine ajungea profesor, dar mai cu seamă garantată de calitatea, adesea excepţională, a elevilor. Se ajungea uneori la o adevărată camaraderie între profesori şi anumiţi elevi, păstrată de‑a lungul întregii vieţi. Bunul simţ, respectul şi decenţa erau calităţile obişnuite ale elevilor.

Ce s‑a întâmplat în zilele noastre? Se zice că etapa comunistă nu a făcut decât să pregătească dezastrul din zilele noastre, care tot tinde să se generalizeze. Pe de altă parte, comuniştii au păstrat o parte din realizările reformei lui Spiru Haret, având şi posibilitatea de a o face. A extins obligativitatea învăţământului şi respectarea acesteia. Dar, ridicând‑o până la treapta liceală, a prilejuit perpetuarea lipsei de exigenţă şi de selecţie riguroasă a elevilor, generând de ambele părţi, elevi şi părinţi versus profesori, intervenţii neprincipiale pentru favorizarea elevilor fără merite sau cu abateri. Aceasta, şi pentru că o parte dintre elevi erau obligaţi (şi implicit părinţii) să participe la ceea ce nu le plăcea sau depăşea posibilităţile lor, iar profesorii, prost plătiţi, erau ispitiţi de părinţii cu funcţii politice să obţină avantaje financiare sau materiale ilicite. Existau însă şi mijloace de represiune care n‑au permis generalizarea acestei situaţii. Datorită obligaţiilor politice mulţi dintre profesori şi‑au pierdut prestigiul de altă dată, iar alţii n‑au mai avut interesul să‑l menţină. Oricum, până în preajma „revoluţiei” din 1990, învăţământul liceal românesc era încă foarte bun faţă de altele din lumea capitalistă, iar absolvenţii de licee diferenţiate de la noi, căci diferenţierea s‑a menţinut şi chiar s‑a accentuat în etapa comunistă de mare anvergură industrială, economică şi comercială, erau bine apreciaţi. Decăderea a început după 1990, iar dezastrul etico‑estetic, cel puţin în 2013, a luat deja forme juridice evidente: intervenţia poliţiei, jandarmeriei şi a procuraturii denotă că situaţia bacalaureatului în România a devenit o problemă serioasă. Ea nu se va rezolva însă numai cu mijloace represive.

Să ne întoarcem la Spiru Haret? Nu se mai poate. Am putea să ne întoarcem însă la filosofia educaţiei, la ştiinţa interdisciplinară pedagogică, sociologică, etică şi estetică, la principiile acesteia, şi să încercăm, dacă se doreşte acest lucru, să le aplicăm la condiţiile grele în care se găseşte ţara noastră.

MEMORIALUL DE LA VALEA

PLOPULUIValea Plopului este o localitate retrasă pe traseul

de la Vălenii de Munte spre Sibiu, care trece prin Drajna, Ogretin şi Nucşoara, la Ogretin obişnuind să petrec vara câteva zile la Mery şi Titel Vulpescu. Nu mi‑a fost greu să ajung la tabăra de vară a studenţilor de la Facultatea de Sociologie, organizată de profesorul Radu Baltasiu prin Asociaţia Română de Geopolitică, găzduită de părintele Nicolae Tănase, al cărui orfelinat (Pro– Vita) a ajuns vestit în toată ţara. Aici se desfăşoară în fiecare an cursurile Şcolii de Vară „Mircea Vulcănescu” de sociologie aplicată, la care am fost invitat. Alături de gazde, m‑a întâmpinat însă şi fiica lui Mircea Vulcănescu, ceea ce m‑a obligat să las pentru altă ocazie tema propusă, despre spiritualitatea românească, şi să le vorbesc studenţilor despre Mircea Vulcănescu. Cum era şi firesc, a trebuit să încep „povestea” cu mentorul acestuia Nae Ionescu şi cu mentorul nostru Constantin Noica, profilându‑se astfel un fel de „memorial al durerii” care, oricum, ţine tot de spiritualitatea românească. Ţine de paginile acesteia stropite cu lacrimi şi sânge.

Despre Nae Ionescu s‑au spus şi s‑au scris multe, şi de bine, şi de rău, cum se face de regulă despre orice mare personalitate care iese în evidenţă prin ceva anume. Or, Nae Ionescu s‑a evidenţiat de tânăr prin multe calităţi excepţionale. Este de ajuns să ne referim aici la cunoştinţele sale deosebite din domeniile filosofiei şi ale matematicilor. Cum, necum, dar tocmai atunci, prin anii 1916‑1919, când îşi desăvârşea el studiile în Germania, începuseră şi celebrele dispute în legătură cu fundamentele matematicii, care au avut o mare influenţă în gândirea filosofică din secolul trecut.

Spre deosebire de apologeţii logicii matematice, a cărei instituire se făcuse prin celebra Principia–Mathematica (1914) a lui Whitehead şi Russell, Nae Ionescu, având o bună pregătire matematică, în teza sa de doctorat Die– Logistik– als– Versuch– einer– neuen–Begründung–der–Mathematik, pe care am tradus‑o (în Nae Ionescu, Neliniştea– metafizică, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, cu titlul Logistica–––încercare–a–unei–noi–fundamentări–a–matematicii), face o prezentare critică a tendinţelor logiciste, în special a reducerii matematicii la logica simbolică. Tânărul Nae Ionescu face consideraţiuni istorice referitoare la idealul exactităţii, pe care l‑au urmărit filosofii din cele mai vechi timpuri, şi la faptul că matematicile corespundeau acestuia în cea mai mare măsură. Din această cauză, el consideră că problema mecanismului intim al matematicii şi legătura sa cu logica apare din Antichitate, se face vădită la Platon şi la Aristotel şi este pusă ca atare în filosofia lui Kant. În „lumea” Ideilor,

Page 11: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

11

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

în domeniul raţiunii sau în formele intuiţiei, la Platon, Aristotel şi Kant, Nae Ionescu găseşte principiile celor trei orientări din fundamentele matematicii care se vor contura abia peste câteva decenii: formalismul, logicismul şi intuiţionismul. În primul deceniu al secolului 20 nu se conturase însă decât logicismul, propagat de Russell, Couturat şi Whitehead, pe care îl şi expune succint Nae Ionescu în teza lui, punând accentul pe deosebirea dintre judecata tradiţională de forma S‑P şi relaţia între cel puţin doi termeni, corespunzătoare operaţiilor aritmetice, care pot fi astfel transcrise în forme logice.

Nae Ionescu admiră străduinţa de identificare a logicii cu matematica, dar subliniază şi eşecurile la care se ajunge pe această cale. Este vorba despre o logică specială, el îi spune „logistică”, mai târziu s‑a numit „logică matematică”. Aceasta împrumută multe elemente proprii matematicii: definiţia prin egalitate sau echivalenţă, în loc de gen proxim şi diferenţă specifică, şi demonstraţia prin implicaţie în locul celei silogistice. Pe de altă parte, matematica însăşi, a cărei diversitate este recunoscută, a fost redusă la aspectele sale formale, la un fel de „matematică pură” care nu este, să zicem, nici aritmetică, nici geometrie. Ceea ce înseamnă că „jocul” acesta de identificare fie a matematicii cu logica, fie a logicii cu matematica nu poate să fie continuat.

Nae Ionescu a avut dreptate, „jocul” a fost oprit, dar numai după apariţia ulterioară a unor dificultăţi majore pe care le‑au soluţionat în parte formaliştii şi, în final, intuiţioniştii. Influenţat într‑o oarecare măsură de lucrările lui H. Poincaré, Nae Ionescu adoptă o poziţie de tip intuiţionist, care va fi elaborată ca atare şi acceptată abia după câteva decenii de către matematicienii olandezi. Nae Ionescu consideră că matematicile, ca şi celelalte ştiinţe, au obiectele lor de studiu (anumite domenii ale realităţii) la care sunt aplicate metode diferite. Geometria, la care se referă el, nici n‑ar fi apărut dacă n‑ar fi existat spaţiul, şi nici aritmetica dacă n‑ar fi existat timpul şi succesiunea şi, fireşte, dacă n‑ar fi existat intuiţia acestora. Şi, conchide Nae Ionescu, „este imposibilă izgonirea intuiţiei din domeniul matematicii”.

Nae Ionescu va susţine această poziţie intuiţionistă avant– la– lettre în toate cursurile sale referitoare la raportul dintre logică şi matematici, având o influenţă deosebită asupra lui Octav Onicescu, autorul unor lucrări importante în domeniul fundamentelor matematicii, şi asupra lui Grigore Moisil, citat în lucrările matematicienilor olandezi.

Ajuns profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, s‑a dovedit un bun orator, cursurile sale fiind un fel de „spectacole” pentru toţi studenţii Universităţii, dar mai ales pentru filosofi. Concepţia lui despre fenomenologia religiei l‑a influenţat decisiv pe Mircea Eliade, îndreptându‑l spre studiul istoriei religiilor. Este vorba de considerarea religiozităţii ca fenomen şi studiul ei, „morfologic”, va zice Mircea Eliade, pentru fiecare cult în parte, indiferent de gradul ei de evoluţie, ceea ce a îndreptăţit mai ales cercetarea religiilor primitive. Cursul lui Nae Ionescu despre problema salvării la Goethe, l‑a determinat pe Constantin Noica să scrie un fel de „Anti Goethe”, o lucrare amplă din care s‑a păstrat doar Despărţirea–de–Goethe, carte pentru care Noica a fost primit, după ieşirea din detenţie, în Uniunea Scriitorilor Români.

Influenţa hotărâtoare asupra lui Constantin Noica s‑a exercitat însă mai ales în privinţa modalităţii în care Nae Ionescu repunea în discuţie cele mai importante idei filosofice, considerate de obicei ca fiind lămurite şi ca ţinând de istoria filosofiei. Noica le numea „concepte sau probleme deschise” care merită să fie, şi chiar au fost, mereu rediscutate.

Mircea Eliade şi Constantin Noica au fost numai doi dintre „apropiaţii”, cum li se ziceau, lui Nae Ionescu, şi cei mai cunoscuţi. Au fost însă şi alţii, căci Nae Ionescu „avea mână bună”. Realitatea, care nu prea este cunoscută şi nici amintită, ducând uneori şi la învinuiri gratuite aduse acestui profesor, este că el ţinea–şi–seminarii sau cel puţin ţinuse o bună perioadă. Cu ocazia discuţiilor de la seminar, la care nu participau, ca la cursuri, toţi curioşii, ci numai studenţii propriu‑zişi, Nae Ionescu, uneori numai după câteva răspunsuri sau întrebări ale câte unui student, îşi exprima preferinţa pentru acesta, după care, considerându‑l „apropiat”, îl stimula pentru studiu sau scris, înscenând uneori, după ce îi trimitea cu burse în străinătate sau aceştia îşi găseau propriul lor drum în viaţă, un fel de „despărţiri”, termenul fiindu‑i plăcut şi lui Constantin Noica.

Constantin Floru, fiul istoricul Ioan S. Floru, unul dintre primii „apropiaţi” ai lui Nae Ionescu, a fost trimis, cu o bursă în Germania, la Husserl. După ce a revenit, Floru, de care Nae Ionescu se considera „despărţit”, începuse să‑i frecventeze din nou cursurile şi să‑i solicite întrevederi. La una dintre acestea, Nae Ionescu i‑a spus: „Nu‑mi place cum arăţi, nemţii te‑au făcut şi mai rigid (C. Floru făcuse liceu militar), te trimit în Franţa să te aeriseşti!”. Şi l‑a trimis, „despărţindu‑se” astfel de el, după ce, bine familiarizat cu istoria filosofiei

clasice germane şi franceze, începuse să publice primele studii.

Au mai fost şi alţii, dar nu prea mulţi, căci Nae Ionescu era extrem de selectiv şi de sever. Era o persoană rece, care te respingea. Vorbea dur şi sentenţios, unii rămânând marcaţi pe viaţă în urma vreunei discuţii cu profesorul. L‑am cunoscut însă şi pe Virgil Bogdan, un alt „apropiat” al lui Nae Ionescu, descendent al dinastiei de cărturari a Bogdanilor braşoveni, care s‑ar fi ridicat şi el la elevaţia predecesorilor săi, dacă n‑ar fi fost o victimă a regimului represiv al comuniştilor. Numai că represiunile începuseră chiar înainte de venirea comuniştilor la putere, iar una dintre primele victime a fost chiar profesorul Nae Ionescu.

În 1938 (17 aprilie) Serviciul Cenzurii din Ministerul de Interne îi suprimă lui Nae Ionescu ziarul „Cuvântul”. Ce‑i drept, n‑a fost singura publicaţie interzisă fără vreo motivaţie specială. Au început însă şi arestările conducătorilor legionari şi, cu această ocazie, şi a celor bănuiţi că ar fi fost simpatizanţi, declaraţi sau nu, ai acestora. Printre ei s‑a aflat şi profesorul Nae Ionescu (8 mai 1938), internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, neştiind nici de ce şi nici pentru cât timp. La 8 iulie 1938 este suspendat din învăţământ pentru doi ani. Între timp este arestat (14 iulie 1938) şi Mircea Eliade, asistentul lui Nae Ionescu, ţinut 40 de zile la Siguranţa Generală şi trimis şi el în lagărul de la Miercurea Ciuc. Nae Ionescu suportă cu greu detenţia. Slăbit şi bolnav, după multe intervenţii, dar în realitate pentru a nu muri în lagăr, este internat (19 octombrie 1938) la un spital din Braşov, iar Mircea Eliade, având o afecţiune pulmonară, este dus la sanatoriul din Moroieni. Nae Ionescu se întoarce la Bucureşti în 20 decembrie 1938, unde rămâne cu „domiciliu obligatoriu”. Este arestat din nou în 12 ianuarie 1939, readus la Miercurea Ciuc şi eliberat la 21 iunie 1939 după o altă spitalizare la Braşov. Afecţiunile cardiace de care suferea devin tot mai grave. După toate pedepsele, în mod evident nedrepte, care i‑au zdruncinat sănătatea, Nae Ionescu a avut parte şi de o moarte, la 50 de ani, cel puţin stranie (15 martie 1940).

La ultima întâlnire a lui Nae Ionescu, la casa din Băneasa, cu „apropiaţii” săi, care era de fapt o întâlnire gen „simpozion”, un fel de curs şi seminar în acelaşi timp, dar şi petrecere, pe care a încercat s‑o imite şi Constantin Noica în diferite feluri, chiar cu „despărţiri” simulate, şi care a rămas şi pentru noi ca un fel de „concept deschis”, acela de „filosofie ca sărbătoare”, se povesteşte că profesorul era în mare vervă, vorbind, contrar obiceiului său, despre tot felul de proiecte, printre care şi despre un sistem filosofic românesc, el fiind în genere un adversar al filosofiei sistematice. Se mai spune că întregul „recital” s‑ar fi desfăşurat în „duet” cu Mircea Vulcănescu, cel mai elevat dintre „apropiaţii” lui Nae Ionescu, mândria Şcolii sale.

Dar Mircea Vulcănescu era cel care chiar concepuse un fel de sistem filosofic românesc, pornind de la faptul că, după primul Război Mondial, în România erau create condiţiile pentru dezvoltarea unei filosofii autohtone, fiind cunoscut faptul că aceasta nu apare oriunde şi oricând, indiferent de starea evolutivă, de puterea sau de bogăţia unei ţări. Trebuie să existe o tradiţie îndelungată, uneori milenară, mitologică, teologică şi filosofică păstrată în cultura populară şi în creaţiile culte; o sincronizare cu realizările filosofice contemporane; un învăţământ universitar şi mediu la care să fie predată şi învăţată filosofia (la noi erau celebrele facultăţi de litere şi filosofie, o îmbinare fericită, ale cărei rezultate au fost ilustrate de cele câteva generaţii de literaţi‑filosofi şi filosofi‑literaţi); mijloace adecvate pentru popularizarea filosofiei prin publicaţii, cărţi, reviste, cursuri şi manuale, şi însuşirea filosofiei de către principalii reprezentanţi ai ştiinţelor şi ai artelor din România şi antrenarea lor în investigaţia filosofică şi, în fine, esenţială după Mircea Vulcănescu, existenţa unei limbi capabile să exprime toate noţiunile şi enunţurile filosofice.

Mircea Vulcănescu, în demersurile sale, concretizate în lucrarea Dimensiunea– românească– a–existenţei, susţine mai mult decât practicarea filosofiei la noi şi în limba română, şi anume elaborarea, sistematică sau nu, a unei filosofii româneşti cu terminologie românească deosebită de cea universală.

Terminologia filosofică este de sorginte grecească şi orice termen filosofic trebuie, indiferent în ce limbă a fost tradus, să conţină şi explicaţia etimologică, adică înţelesul originar al termenului grecesc, chiar şi atunci când acesta a fost redat în limba latină, sau, pentru noi, preluat din franceză. Să zicem: gr. to– ti– esti; lat. essentia; fr. l’essence; rom. esenţa. Ultimele două sunt traduceri prin preluare de termeni. Dar gr. to–ti–esti ar putea fi tradus direct în română prin ce–estele, căruia Cantemir îi zicea estimea, ceea ce denotă valenţele filosofice ale limbii române. Dar există oare cuvinte româneşti cu valenţe filosofice care ar putea să devină termeni filosofici inexistenţi în alte limbi? Şi dacă există, atunci nu s‑ar putea face cu ele sisteme filosofice? Mircea Vulcănescu era convins că se poate, şi chiar începuse căutarea unor astfel de termeni. Dar, între

timp, începuse cel de al doilea Război Mondial şi, cum se ştie, membrii guvernului, dintre care făcea parte şi Mircea Vulcănescu, după intrarea trupelor sovietice în România, au fost condamnaţi o parte la moarte şi alta la temniţă grea, fiind consideraţi criminali de război.

Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la Aiud. Avea 48 de ani.

Tot pe linia filosofiei româneşti şi a sistemului de filosofie s‑a străduit să meargă şi Constantin Noica, unul dintre „apropiaţii” declaraţi ai lui Nae Ionescu care a şi colaborat la editarea cursurilor ţinute de către acesta. Noica, apreciat de către Lucian Blaga, era şi un bun „stilist”, cunoscător al literaturii vechi şi populare româneşti, pe care îl interesau semnificaţiile deosebite ale cuvintelor noastre, atât ca echivalente originale de traducere a terminologiei filosofice greceşti, cât şi ca termeni fără echivalenţe în alte limbi.

Noica n‑a ocupat funcţii remarcabile în regimul capitalist, „burghezo‑moşieresc”, cum i se spunea, dar, fiind totuşi suspect, ca fiu de moşier, avea domiciliu forţat la Câmpulung Muscel. Aici, în maniera lui Nae Ionescu, încerca să reînvie, în felul său, spiritul acestuia de Şcoală filosofică, ceea ce l‑a costat o condamnare la 25 de ani de închisoare, împreună cu 23 dintre „apropiaţii” şi cunoscuţii săi, în aşa‑numitul „lot Noica‑Pillat”.

Nici nu mai ştii ce să crezi, dar, înainte de 1990, închisoarea începuse să devină un fel de recomandare de „bună purtare”, aceasta în ciuda faptului că închisoarea comunistă nu era o glumă, ci un adevărat „poem” al durerii, despre care unii dintre supravieţuitori au scris mii de pagini. Interesant este faptul că, după 1990, n‑a fost tras la răspundere sau pedepsit niciunul dintre cei care i‑au condamnat, şi nici dintre cei care i‑au executat şi torturat. Noica a reuşit să scape. Nu arăta prea bine, dar şi‑a revenit. Preţuind libertatea, încerca să lucreze excesiv, să folosească fiecare clipă, pe toate fronturile filosofiei: sistematice, de Şcoală, disciplinare, eseistice, patriotice.

Nu este de mirare că Noica şi‑a propus să continue cercetarea filosofiei româneşti în maniera lui Mircea Vulcănescu şi chiar a reuşit să elaboreze Sistemul Rostirii Filosofice Româneşti, adică un sistem de filosofie în care principalele concepte să fie redate prin termeni româneşti cu semnificaţii inexistente în alte limbi.

Rostirea– filosofică– românească este una dintre cele mai frumoase cărţi de filosofie, de la noi şi de pretutindeni, păcat că este aproape intraductibilă, datorită faptului că presupune nu numai o cunoaştere bună a limbii române, ci mai ales a gândirii şi a simţămintelor româneşti, a „sentimentului românesc al fiinţei”, despre care vorbeşte Noica; a Neamului Românesc, despre care zicea Mircea Vulcănescu, în termenii aceleiaşi Rostiri, că este o „unitate superioară” care stă la „încheietura metafizicii cu istoria noastră”, cu limba, cu datinile şi credinţele noastre, cu bucuriile şi suferinţele românilor de ieri şi de astăzi.

Nu este de mirare că frumuseţea acestei cărţi are şi o notă de gravitate. Pentru cine îi cunoaşte „încheietura”. Şi dacă se poate vorbi şi despre „parfumul” unei cărţi, din ea emană „aromele” inconfundabile ale gândirii lui Nae Ionescu şi alcătuieşte, aşa cum a dorit‑o şi Constantin Noica, buchetul miresmelor de primăvară pentru mormântul necunoscut al lui Mircea Vulcănescu şi pentru amintirea milioanelor de români necunoscuţi din Memorialul Durerii.

Page 12: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

12

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

PO

EZIE

Dumitru Ichim

din Cântece de dragoste

AH, SPINII...„Cine ştie,poate oi fi îndrăgostit?!“,s‑a‑ntrebat trandafirul de munte,înrourat de timp ne‑nceput.

Apăruseră spinii.Neplăcuţi pe obraz precum coşii.Frunze de cântec ascunsacum navigau geografiilor roşiispre steauapolarului sărut.

„Poate oi fi îndrăgostit.Altfel ce caută spiniipândind, şuşotind, şuşotind şi pândind?Nu‑i auzi? Vorba lor –de‑al paingului fir:„Iată,buzele lui cum prin somnrostesc nepermisul din numele Lui,tot mai mult spre forma rotundădin lacrima luminii.“

Ah, spinii...Ce greu e să fii trandafir!

DEDICAŢIESunt un vampirCe suge numai flori de trandafir!

DE CONSOLATIONE PHYLOSOPHIAE

Când omu‑mbătrâneşte,să se afle‑n treabă,încurcă lumea prin filosofie.Din tomul greu de pielea capreipe tineri îi întreabă:„Cum ochiul ar puteavederea să şi‑o vadă?“Nu buze, braţe, sărutări,sau rodul vorbei tâlcul dând s‑ascundă,ci te ogoaie,de la un „cum“ ce se resoarbe‑n „oare“,că totul ar fi undă,părere, sau vibrare,un fel de sunetce se‑mbracă‑n fum,deci „dubito“, spre „ergo sum“,şi cvadratura cercului în toate.

* * *Venind prin spate,mi‑acoperi ochii să ghicesc:„Zi, cine sunt –vibrare, undă, sau părutulînvăluit în curcubeu de fum?“

Cum aş putea să n‑o iubesc?Că de la ea am învăţat că „sum“ şi „amo“ cuibul nu‑şi despart,iar drept răscumpărare din Descartesaprinse într‑o seară din luminace la‑nceput de lumi purtând acelaşi nume cu sărutul.

CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE

Înainte să bea cerbuldin ochiul apei lumina

mi‑ai cerut ca inelprima undă făcută de stea.

„La ce folos,te‑a‑ntrebat iarba spre mine venind,primul din urmă sărut?“

Lasă‑mifântâna fermecată,păzită de fluier de os,să o apună doar cerbii.

Te‑am iubit cum niciodată cuvânt omenescnu ar fi fost în staresă se întreacă în cânteccu rădăcinile ierbii.

RĂSCRUCENu te mira că mi‑am închis porţileşi am sculptat lângă zăvoareşarpe şi crin.Până aici vor veni drumurile talestrigându‑mă cu iarba fiarelor,dar braţeleînsetate de lujerul trupului tăuîmi vor fi legate până la sângecu funie şi sălcii.

N‑am să pot să‑ţi mai dăruijumătatea de cheiesă vii la izvoarele melesă‑ţi logodeşti urmelecu steaua copitei de cerb.

Din stejarul porţiinumai ploilevor culege crinii,iar şerpii vor coborî de pe lemncu trup de măcieş.

...şi vom căuta drumurileşi pietrelene vor ieşi în cale.Ne‑om căuta stăruitorşi străinivom ridica din umeri.

BALADA TURNULUI DE FILDEŞ

E galbenă filacu literi de aurdin cartea Izvaneişi prinţul ei Laur.

Spre turnul de fildeş,(Hai, cântă cobzare!)îi cere castelulşi‑n piatră şi‑n floare.

Pe vârful pe unden‑ajunge zgripţorul,s‑arate Izvaneice‑nalt urcă dorul.

Că n‑a fost prinţesăîn zări de‑Anatoliirâvnindu‑i din lespezicrin alb de magnolii.

Grădinii de piatră,apus ca tabacul,sculptată‑i luminacu dalta şi acul.

„Hai, spune‑mi domniţăce inima‑mi strigă!În land miazănopţiişi zilei sunt rigă.

Dă‑mi mâna regină,curat trapezuntă,castel pân’ la stele ‑cadoul de nuntă!“

„Dar turnul de fildeş?Eu, vreau să‑i văd felul,că numai atunceaprimi‑voi inelul.

Trimite în norduripe calfe ce or săaducă ivoriuldin dinte de morsă.“

„Pleca‑vor corăbiice veacul întornu‑l,

spre fildeş să prindăprin codri‑unicornul.

Şi chiar miazăzileizvârli‑voi cu aur,ivoriul de cântec din cornul de taur.“

Prin Africi şi Indiiporneşte măcelul,da‑n piscul de munte‑izâmbeşte castelul.

La fel şi baladae‑n strângerea vranei,şi‑n turnul de fildeşdoar duhul Izvanei

mai urcă în cântecplutind peste ape,iar el o aşteaptăpe trepte de clape

în turnul de fildeş sculptat ca livadăreginei Izvana intrând în baladă...

BALADA LAURULUIIa pana diace,cerneli bogoslove,şi scrie hrisovulcu negru în slove.

Că‑i ceas de‑al ursiteispre danţul alegru,când Laur aşteaptăîn straiul lui negru.

Castelul aprindeapusu‑n ivoriu,pe piscul de piatrăca‑n luminătoriu.

În turnul de fildeşe masa întinsă.Făclii stau de vorbăpe‑ntinderea ninsă.

Cleştare şi‑arginturiluminii joc firul,dar focul înghimpă,tăce‑l‑ar clondirul!

Prin cuine proţapul,doar chiot întrecu‑l,întregii boi rumeni,viţeii, berbecul

stropiţi sunt cu vinulmai roş ca păcatul,că‑odată e nuntace‑o face‑mpăratul.

Pe tron riga Laurlucindu‑i coroanaaşteaptă să intreprin doru‑i Izvana.

Curteni, blogorodnici...Prinţesele lumiidantela şi‑o cântăca şoaptele spumii.

Dar unde‑s cobzariisă‑aprindă stihia?În faţa lui Laurse‑nclină solia:

„Măria ta, Doamne...“Ceva se învoalbă,şi varsă trei picuridin cupa lui dalbă.

Dar ce buhă‑n noaptecobindu‑şi străinul?Pe jar lăutarultăcând toarnă vinul.

În turnul de fildeşdin abur se‑ntrupăReginei Izvanasuschirul din cupă,

rubin în trei boabepe fildeş de clapeca buzele‑i roşiidin foc peste ape.

Diece, nu‑nchidepisania‑n aur,cât încă regina înfloare lui Laur.

Page 13: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

13

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

PO

EZIE

FlorinNiţulescu

din volumul Greşeala de‑a iubi

Dragoste şi... IadCobor uşor în... Iad, în ritmul cântecului tău de lebădă,Mă aşteaptă jos demonii negri, râzând de dragostea mea infantilăPentru tine. Poate că au dreptate, poate că în cazanul ce‑mi pregătescVoi avea timp să meditez la greşeala de‑a iubi, de‑a plânge sentimente...Mi‑ai spus că nu‑mi pasă de tine... Ha, ce lugubru!Atât de puţin mi‑a păsat de tine, încât te‑am lăsatSă mă‑nmormântezi în regrete şi nopţi albe cu lună efemeră,În lacrimi amestecate cu sânge de inimă sacrificată pe‑altarul iubirii...Mi‑ai spus că nu ştiu să‑ţi mărturisesc ce simt pentru tine.Aşa este. N‑am făcut decât ca, prin ochii mei întorşi uneori înapoi,Să te iubesc printre păienjenişuri de ploaie izvorâtă din ochii mei înnoraţi,În patul meu prea mare să mă zvârcolesc mii de nopţi fără tine, veghind...Mi‑ai spus „Noapte bună!” şi‑ai plecat, lăsându‑mă singur să plâng.Iar acum, noaptea infernului mă absoarbe iremediabil şi... cobor,M‑aşteaptă jos nedragostea, insensibilul, sumbrul adevărCă, de fapt, nu sunt decât un fuior de fum ridicat deasupra unui altar ritualic...Mă încing şi ard mocnit pe focul dezamăgirii morbide,Îngerii negri mă‑ndeamnă să nu regret, căci, spun ei,Dragostea pentru tine m‑a adus la stadiul de ingredient într‑o oală.Eu continui să te iubesc, poate mă voi stinge mai repede...

Pedeapsă din... iubireAm coborât din spaţii siderale, rătăcit pe acest pământ blestemat,Pentru a te iubi, pentru a‑ţi sorbi lacrimile dezamăgirii ce m‑a chematDe unde vin, de la mii sentimente lumină de tine.Iar acum, senin şi demiurgic de rece mă pedepseşti...Am vrut să iau asupra mea „păcatele” tale, să poţiSă deschizi ochii şi să priveşti că izbăvirea ţi‑a sosit.Am ajuns să fiu răstignit pe crucea durerii fără capăt,Pedepsit pentru că am dorit să‑ţi dau vestea bună...Nu pot pricepe de ce mă loveşti cu atâta ură.Poate pentru că nu te‑am lovit şi eu,Poate pentru că, în loc de violenţă terestră,Te‑am învăluit în dragoste cerească?Nu, nu pot să‑nţeleg de ce iubind nu mai ajung să zâmbesc,Să fiu recunoscător cerului că m‑a trimis pe pământ.Nu pot să mai rabd înţepăturile inimii ce doare,Iar dragostea m‑a pedepsit ca pe un Iuda fără de credinţă...

Durere perpetuăLa matematică am învăţat despre limite,Limite când eu tind la zero şi tu la inima mea,Limite din inima mea când tu tinzi la infinit,Şi nimic n‑are a face cu matematica, nici cu limitele.Iar limitele sunt o durere perpetuă,Nişte dragoste niciodată împărtăşite,Femei şi bărbaţi pentru îngeri păzitori,Pentru care matematica e limita dragostei noastre.Şi‑atunci, în singurătate, medităm îngeri,Clienţi cărora le luăm banii de Paradis,Îi învăţăm ceea ce niciodată noi nu vom şti,Îi amăgim că păzitori fiindu‑ne, sunt limitaţi...

Pe o masă, un pixLa masa martoră a dragostei noastre,Iubito, îmi scrii un ultim bilet ‑Degeaba bătrânul meu pix se opune:Cuvintele tale se‑aştern implacabil...Din ochii ce te sorb curg lacrimi amare,Dar ţie nu‑ţi pasă, ci scrii mai departe ‑Arunci cu nisip peste dragostea mea,Sufocând tot ce am eu mai bun pe Pământ...În suflet, pulsul meu de mult s‑a oprit,Dar ţie ce‑ţi pasă, continui să scrii;Fântâna ochilor mei continuă să sece,În timp ce cu groază te privesc mai departe........................................................................Pe o masă, un pix şomer stă degeaba,Concediat fiind de tine aseară:Da, biletul tău este încă la mine,La pieptu‑mi zdrobit de cuvintele tale.

În favoarea taÎn favoarea ta am ales să‑ţi fiu sclav,

Servitor pe vecie fără să ştiu că sunt liber,Fără să‑mi dau seama, în nelibertate,

Că mi‑am exercitat existenţa de stea...Stea fiind, am ajuns să aleg universuri,

Dar tot pe tine te‑am iubit şi‑am renunţatLa spaţii siderale liniştitoare în care

Aş fi putut să te mint fără sisteme solare...Iar acum, cu Soare şi Lună alături,

Plâng ca un cetăţean al unui PământCe fără tine n‑ar fi decât minciuni în spaţiu,

Un spaţiu ce te iartă că te‑am minţit...

DragosteDragostea e, în limba noastră, iubire,

Dar iubirea nu e dragoste în alte limbi,Ea e un cuvânt ce se măsoară‑n dureri,

Iar durerea ei se măsoară în vieţile noastre...Dragoste e un strigăt anume făcut să nu‑l auzi,

Ci să‑l percepi în nopţi fără Soare şi zile fără Lună,E‑un Luceafăr pierdut într‑o viaţă efemeră

Şi judecat pentru c‑a refuzat să‑şi piardă eterul...Dragoste aş putea fi, dar refuz constituţional,

Dragoste ai putea fi, dar accepţi necerându‑ţi‑se,Dragoste nu vrem să fim, fiind plurali,

Dragoste nu vom fi fost, fiind contemporani...

Pentru DumnezeuPentru Dumnezeu, eu n‑am voie să fiu,

Ci exist, ca un pariu pierdut de mine însumi,Dar câştigat în virtutea divinităţii sorţii

Pe care nici El n‑a iertat‑o, că n‑am făcut miză...Pentru Dumnezeu, El Însuşi îmi este garanţie

Creditului prin care mi‑a dat El chiar viaţa,Iar rata pe care trebuie s‑o achit era asta ‑

O voi plăti cu majorare pe numele inimii ce‑mi bate în creier.Şi dacă banca ce m‑a creditat sunt eu,

Iar garantul e El, asta înseamnă:Creditul meu este achitat în avans,

Un avans ce nu‑l mai pot încasa dacă vorbesc pentru Dumnezeu...

De ce aici, acum, în România?De ce, aici, acum, în ţara asta numită România,

Noi, simpli cetăţeni aici, trăim ca maximi robi „acolo”?De ce aici suntem emigranţi în propria noastră ţară,

Iar propria locuinţă este pur şi simplu lagăr pentru emigranţi?Câştig, muză, măi, prea puţin ca să‑ţi asigur cazarea!

Inspiră‑mă cu un vers mai puţin, pentru că nu pot plătiCeea ce niciodată, oricum, n‑a constituit pentru mine o strofă,

Însă, păcălindu‑te, în România, poate pot plăti o zi de... apă rece.De ce aici, mă vait, în România? Uite‑aşa, pentru că vreau

Să mă vait aici, pentru că numai aici a te văita e o profesie,Pentru că dat afară fiind, mi‑am găsit servici printre ciocli,

Dar la câţi morţi văd zilnic, iar ajung la salariul meu... mic.

Grafica: Alex Cherry, Where–I–End–and–You–Begin, deviantart.com

Page 14: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

14

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

despre vechile duşmănii dintre familiile parveniţilor şi familiile celor deposedaţi de proprietăţi.

În casa lăsată la Bucureşti de româncă locuieşte o doamnă care, în tinereţea ei, a fost bucătăreasă la Gospodăria de Partid. Când jurnalista se întoarce pentru câteva zile acasă, având‑o musafir pe franţuzoaică, fosta bucătăreasă aruncă în balconul nepoatei celor de la care fusese naţionalizată casa un morman de gunoaie. Gene nu înţelege gestul. I se explică că e un fel de protest. Bătrâna de sus, zice românca, mă consideră trădător de ţară, un suflet înrăit, lipsit de patriotism. Am părăsit ţara, am luat calea străinătăţii. Pentru ea, aşa ceva nu e de iertat. A trăit printre securişti şi nomenclaturişti şi gândeşte ca ei. Stă într‑un apartament care a aparţinut unor oameni răi, exploatatori, pedepsiţi de stat prin naţionalizare. Nu poate înţelege de ce nepoata acelor oameni ar mai avea dreptul la o casă, dar mai ales de ce, având o casă, a fugit în străini. Românii au avut instinctul normal al proprietăţii, dar acest instinct a fost grav îmbolnăvit de deceniile comunismului.

„Cozonac. Transilvania. O călătorie” este cel mai demn‑patriotic text literar care a apărut la noi în aceşti 25 de ani de când încercăm să redăm sănătate sufletului nostru. Un patriotism în limitele adevărului. Un naţionalism care nu vrea să mintă.

Adina Kenereş a găsit fereastra prin care să putem privi ţara cu ochii unui străin. Nu arătăm chiar rău. Dar când ne privim prin lentila intimităţilor noastre, nu ne place de noi. Numai noi putem înţelege cât rău ne‑am făcut unii altora, aici, în România.

Secretul de fabricaţie al prozei pe care o scrie Adina Kenereş? Da, există unul. El ţine de stil. În generaţia ei, această autoare – care a făcut o pauză editorială de 30 de ani – este singura deţinătoare a cheilor unui stil artistic şi ironic. „Cozonac. Transilvania. O călătorie” este o bijuterie stilistică.

La– littérature– de– la– violence– propose–une– autre– vision– de– la– femme– que– celle–avec– laquelle– nous– a– habitué– la– littérature–traditionnelle,– dont– les– personnages– féminins–vivent– la– maternité– comme– un– drame– ou–

comme– un– processus– qui– mène– à– l’altérité– du– corps.––Par– contre,– dans– la– littérature– de– la– violence– la– femme–aime– et– soigne– ses– enfants,– elle– se– veut– mère,– l’altérité–du– corps– étant– conçue– comme– un– phénomène– naturel.–Dans–cette–esquisse,–nous–nous–proposons–à–réaliser–une–analyse– comparative– entre– le– roman– écrit– par– Elizabeth–Burgos– concernant– la– guerre– civile– guatémaltèque,––et– la– confession– d’Annick– Kayitesi– décrivant– le– génocide–du– Rwanda.– Quoique– ces– récits– proviennent– de– régions–différentes,– la– condition– de– la– femme– est– similaire,––elle–étant–décrite,–dans–un–premier–temps,–dans–la–société–traditionnelle,– d’où– elle– est– arrachée– par– la– guerre.––La– guerre– est– quelque– chose– d’affreux– pour– la– femme,–parce– que– son– identité– est– effacée– par– la– violence,–elle– étant– repoussée– vers– l’Europe,– où– elle– souffre––le– deuxième– choque– qui– l’oblige– à– s’intégrer– dans––une– société– où– elle– prend– conscience– de– sa– sexualité––par–le–trauma–du–harcèlement–ou–du–racisme.

*Multă vreme, memoriile de război sau jurnalele au

fost etichetate drept literatură marginală şi prin prisma

Transilvania. Povestea unui

cozonac

Î N Ş I R ‑ T E . . .

Geneviève e medic kinoterapeut. E îndrăgostită de Mihai, un inginer român stabilit în Franţa după 1990. Prietena lui Gene e tot româncă, dar care a ajuns la Paris încă înainte de 1990. Lucrează în redacţia unei reviste pentru femei. Cele două s‑au cunoscut atunci când jurnalista a avut nevoie de câteva şedinţe de kinoterapie. Lui Mihai nu‑i prea place să povestească despre trecutul său românesc. Se descurcă bine la Paris: proiectează pe computer obiecte de mobilier. Francezul înstărit adoră să‑şi comande astfel de obiecte şi să‑şi mobileze casa cu ele.

Revista feminină e una high‑quality, cum e şi arta culinară franceză. Acum are în pregătire o secţiune gastronomică despre brioşă. Românca din redacţie propune o temă tradiţională, cozonacul. Un fel de brioşă din lumea ţărănească. Pentru realizarea temei (fotografii şi reţete) se întoarce pentru câteva zile în România să‑şi viziteze mătuşile din zona Orăştiei. E perioada imediat premergătoare Paştelui. Vor face cozonaci, cu siguranţă. Le trimite bani să cumpere cele necesare pentru câţiva cozonaci în plus. Unul va trebui să ajungă, proaspăt, la Paris, în redacţie. Acolo va fi gustat şi analizat de o specialistă în cercetarea calităţii produselor gastronomice.

Gene îi propune prietenei sale jurnaliste să o însoţească în această călătorie. Vrea să cunoască ţara lui Mihai. Cele două prietene stau mai întâi în Bucureşti o zi, două. Românca lăsase, la plecare, un apartament nelocuit, într‑o zonă bună, centrală. Apartamentul aparţinuse bunicilor ei. Deşi fusese naţionalizat, a reuşit să‑l recupereze. Pentru asta s‑a luptat ani de zile în justiţie. Gene înţelege dorinţa

Ioa

n

Bu

du

ca

Marius Manole:

„Dacă–nu–ne‑am–amăgi–cu–iluzia–că–trăim–poveşti,–poate–că–nu–am–putea–trăi–cu–adevărat.”

eL

EN

A i

ON Condiţia

femeii în literatura

violenţei

româncei de a recupera bunurile familiei, înţelege ce a fost naţionalizarea, dar nu‑şi reprezintă uşor cum funcţionează justiţia. Nu va fi singurul mister românesc pe care‑l va întâlni. Mihai se ferea să povestească unde a locuit pe când era bucureştean. Jurnalista o duce pe Gene în gangul dintre Calea Victoriei şi Strada Academiei, vizavi de Palatul Telefoanelor. Era în anii când gangul acela arăta rău. Acum e curat acolo. Gene îşi pune o batistă parfumată la nas şi trece prin gang. Comentează apoi despre fereala lui Mihai: Mda, nici eu n‑aş vrea să povestesc despre locul ăsta dacă aş fi pusă în situaţia de a fi locuit cândva aici.

Cele două prietene se duc în ziua următoare la fratele româncei, în zona Băneasa, să ia una din maşinile acestuia. Avea patru. Pe Gene o impresionează, acolo, piscina. Fratele meu s‑a descurcat bine după 1990. Când eu am fugit din România, a trebuit să facă nişte compromisuri cu poliţia, cu Securitatea, iar după 1990 s‑a folosit de relaţiile acelea şi a intrat în afaceri profitabile. Gene nu înţelege ce rol poate juca poliţia în problema profitului. Dar altceva o îngrozeşte: vede la Băneasa, în vila fratelui româncei, un obiect de mobilier pe care îl mai văzuse, schiţat, în computerul lui Mihai. Era un obiect pe care Mihai încerca să‑l ascundă într‑un colţ mai dosit al fişierelor sale electronice. Devine, brusc, suspicioasă. Întreabă‑l, cine i‑a făcut acest obiect? Unul, Mihai, care e acum la Paris. L‑a plasat acolo securistul cu care sunt eu acum partener de afaceri – zice fratele româncei.

Câteva zile mai târziu, într‑un sat de lângă Orăştie, cele două prietene asistă la facerea şi la coacerea cozonacilor. Vine noaptea de Înviere şi se duc la Biserică. Mihai sună, din Franţa, şi‑i spune lui Gene „Hristos a înviat!”. Îi mai comunică ceva: prietena ta să ia legătura cu Sebastien, omul are probleme, cred că e în pericol, cineva a aflat ceva nasol despre el.

Românca îşi aminteşte, frântură cu frântură, câte ceva. Un bogătan kazah voia ca Sebastien, care era grafician, să facă materiale publicitare pentru firma lui auto. Cineva urmărea viaţa din atelierul lui Sebastien cu tot felul de aparate sofisticate, probabil dotate cu lunete, şi a văzut că Sebastien desenează imagini cu bancnote şi monede. O simplă joacă de artist. Dar ceva nu i‑a căzut bine urmăritorului, probabil american. Mihai a aflat că acela i‑a pus gând rău artistului. L‑a denunţat undeva că face bani falşi? L‑a luat în vizor ca pe un fel de concurenţă pentru bancnote false? Românca se îngrijorează de soarta lui Sebastien, dar Mihai sună din nou şi le anunţă pe cele două prietene că lucrurile au început să se aranjeze: Sebastien va pleca o vreme din Paris şi va aştepta să se liniştească furtuna.

Cozonacii sunt deja pe masa întinsă în noaptea de Înviere. La întoarcerea româncei la Paris, în redacţie, un cozonac este tăiat pentru expertizarea pe care urmează să o facă degustătoarea de produse culinare. Da, zice experta, e făcut din făină de grâu netratat cu chimicale, cultivat în podiş, la înălţime, dar undeva unde verile sunt fierbinţi şi pământul gras. Făina a fost scoasă dintr‑o moară tradiţională, cu pietre vechi şi curs de apă curată, de munte. Da, cozonacul are un amestec de grăsimi locale, ouă locale, substanţe scoase din plante şi din animale care nu se întâlnesc cu erbicidele şi nici cu îngrăşămintele. Da, are nuci din pomi neiradiaţi şi nestropiţi, soiuri vechi. Doar zahărul, coaja de lămâie şi portocală au vagi urme de chimicale, dar substanţele acelea sunt în cantitate infimă, parcă folosite de formă. Drojdia e proaspătă, făcută artizanal. Coca e frământată manual, cuptorul e cu lemne. Aşa ceva nu se mai mănâncă în Franţa de pe la sfârşitul Primului Război Mondial, a conchis experta.

** *

Povestea acestui cozonac este miezul unei cărţi publicate recent de Adina Kenereş, la Editura Compania, sub titlul „Cozonac. Transilvania. O călătorie”. Dacă am avea un premiu literar pentru brandul de ţară, o asemenea povestire l‑ar merita cu prisosinţă. Adina Kenereş a reluat, aici, tradiţia călătorilor străini prin Ţările Române şi a plasat‑o în anii de după căderea comunismului. Văzută prin ochii unei franţuzoaice culte, de condiţie medie, România apare şi normală şi misterioasă, şi tradiţională şi modernă. Ceea ce o face altfel sunt oamenii ei. Cozonacul acela vorbeşte cel mai bine despre aceşti oameni. Dar nu poate grăi nimic despre frica ce le‑a fost strecurată în suflete, nimic

Page 15: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

15

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

faptului că cititorul nu avea un apetit prea dezvoltat în a degusta acest tip de literatură. Treptat, aceste specii sunt recuperate, introduse în bibliografii, drept paraliteratură, şi încep să se impună şi în preferinţele publicului larg, ale cititorului neprofesionist, prin ineditul tematicii. Dacă la noi, paraliteratura se impune mai greu, în Europa ea are o ascensiune fulminantă, constituind o preocupare constantă a mediului academic, deoarece aduce în prim plan o altă viziune asupra condiţiei umane. Nu vom insista asupra literaturii violenţei în general, ci vom opera la analiza experienţei feminine, prin abordarea în paralel a romanelor Moi,–Rigobeta–Menchu, de Elizabeth Burgos, şi Nous–existons–encore, de Annick Kayitesi, care, deşi provin din culturi diferite, au particularitatea de a reliefa o altă condiţie a femeii decât cea cu care ne‑a obişnuit Europa, chiar şi atunci când vine vorba de acest tip de literatură. Romanul a cărei protagonistă este Rigoberta Menchu, deţinătoare a premiului Nobel pentru pace, are un statut special, el nefiind scris de către personajul narator, ce este un om simplu, neştiutor de carte, ci de etnologul Elizabeth Burgos, cu care aceasta intră în legătură pe perioada şederii sale la Paris. La prima vedere, aceste confesiuni nu ar avea nimic în comun cu scrierile lui Annick Kayitesi, pornind de la elemente de formă precum relaţia autor/personaj narator, şi mergând până la fondul textelor care, exceptând tema violenţei, nu par a prezenta similitudini. Totuşi, am procedat la decupajul şi asocierea celor două romane, deoarece prezintă particularitatea de a descrie evenimente ce nu au loc în spaţiul european, iar pe de altă parte ceea ce le uneşte este viziunea asupra războiului şi a violenţei redată prin ochii femeii, silită de cursul evenimentelor la o maturizare forţată.

Primul roman, Moi,–Rigoberta–Menchu, constituie o mărturie a războiului civil din Guatemala şi a dorinţei deliberate de exterminare a indigenilor prin menţinerea lor la limita subzistenţei. Pentru a da impresia de autenticitate, Elizabeth Burgos optează pentru păstrarea oralităţii stilului, ceea ce facilitează empatia cititorului cu universul senzorial al Rigobertei Menchu, fiica unei familii sărace, angrenate în lupta de gherilă din Guatemala şi în construcţia facţiunilor Partidului Comunist.

Prima parte familiarizează cititorul cu viaţa şi cu tradiţiile indigenilor, care nu sunt atât de diferite de cele ale ţăranului român din perioada interbelică, viaţa sprijinindu‑se pe aproximativ acelaşi sistem de credinţe

şi superstiţii. Dacă în cultura europeană, capul familiei este bărbatul, întregul univers spiritual al indigenilor are la bază imaginea mamei, venerată la fel ca şi pământul, care oferă hrană fiilor lui. Dincolo de coloratura locală, ce ne duce cu gândul la scrierile lui Carlos Castaneda, romanul ne dezvăluie acelaşi trai în comun al claselor de jos şi aceeaşi lipsă de intimitate, împletită cu dezinteresul faţă de sexualitate, toţi membrii familiei tradiţionale gutemaleze locuind, mâncând şi procreând laolaltă.

A doua parte a romanului surprinde lupta de gherilă prin ochii femeii, confruntată cu imaginea cadavrelor schingiuite ale fratelui şi ale celor doi părinţi, ucişi în luptele sângeroase şi lăsaţi în seama păsărilor de pradă.

În schimb, în romanul lui Annick Kayitesi, personajul narator ne introduce în viaţa păturilor bogate din Rwanda, acolo unde copiii se bucurau de o educaţie aleasă şi de o viaţă fără lipsuri materiale, umbrită de accidentul de maşină al mamei sau de moartea tatălui şi a surorii mai mici. Pentru cele două adolescente rămase doar în grija mamei, genocidul din Rwanda este resimţit la cote maxime, mai cu seamă că protagonistele nu sunt obişnuite cu scenele de violenţă, tipice claselor de la periferia societăţii, şi cu lipsurile materiale. Dezumanizarea totală se produce după moartea mamei, atunci când cel care i‑a denunţat o sileşte să spele cu un burete sângele împrăştiat de cadavru, sub privirile indiferente ale celor ce le fuseseră prieteni până atunci: „J’ai ravalé ma peine. Pleurer ne servait à rien. Seuls les êtres humaines le font, je n’en étais plus un. Ma famille s’était éteint. J’étais seule au monde. J’avais quatorze ans. Les genoux et les mains dans le sang de ma mère, je me préparais à passer ma dernière nuit1”. Dacă spectacolul morţii şi priveliştea gropilor comune îi provoacă angoase acestui personaj, pentru Rigoberta Menchu, moartea este un fenomen aproape natural, cu care a reuşit să se aclimateze prin spectacolul oferit de agonia fraţilor mai mici, suferind de malnutriţie: „Le phénomène de la mort, chez nous les indigènes, c’est quelque chose à quoi on se prépare. C’est quelque chose qui n’arrive pas comme un fait inconnu, mais c’est comme un entraînement2”. După ce am schematizat diferenţele specifice, date de cultură şi de situarea în plan social a personajelor, ne propunem să discutăm condiţia femeii în literatura violenţei, diferită de cea cu care ne‑a obişnuit literatura tradiţională. O primă remarcă vizează sexualitatea femeii, care nu numai că nu are o cameră proprie şi nu se bucură de intimitate, dar nici nu pare a fi conştientă de propria sexualitate. În ambele scrieri, eroinele nu au conştiinţa trupului, a organicului, familia tradiţională mărginindu‑se la a le da sfaturi privind regulile de bună purtare faţă de băieţi: „Nos parents nous disent qu’on doit se developper et avoir les idées claires là dessus, mais ils en restent là. Y compris, on ne connaît pas les parties de son propre corps. En même temps, on ne sait pas ce que c’est d’avoir des enfants3”. Aceeaşi pudibonderie în ceea ce priveşte sexualitatea o mărturiseşte şi Annick Kayitesi în momentul în care devine victima unui caz de hărţuire sexuală: „Je n’avais jamais fait de l’amour, bien sûr, pas plus que je n’avais vu un homme nu. J’ignorais d’ailleurs ce que signifiait faire l’amour. Le Rwanda est un pays plutôt pudique où même les parents ne sont pas censés avoir de rapports de cet ordre. On ne recevait pas de cours d’éducation sexuelle. C’était un sujet tabou. Ma mère se contentait de nous conseiller de–tenir–les–garçons–à–distance4”.

Chiar dacă adolescentele îşi ignoră sexualitatea, atunci când devin femei, nu se raportează la maternitate ca la o povară, aşa cum ne‑a obişnuit literatura europeană, ceea ce e explicabil prin identificarea lor cu imaginea mamei, confruntată cu maternităţile succesive şi cu drama ei de a nu‑şi vedea copiii ajunşi la maturitate. Căci problema femeii în literatura violenţei nu este maternitatea sau incapacitatea de a procreea, ci durerea de a‑şi vedea pruncii fie ucişi de timpuriu de malnutriţie, fie căzând pradă violenţei. În mod paradoxal, ceea ce în literatura europeană ar echivala cu drama interioară a personajului, pentru femeile din literatura violenţei moartea copilul nu este un factor de destabilizare psihică, ele găsind resursele necesare pentru a continua lupta, sau pentru a‑şi îndemna copiii la supravieţuire, încrezătoare fiind într‑un destin mai bun. Lipsa intimităţii ni se

1 Annick Kayitesi, Nous–existons–encore, ed. Michel Lafon, Neuilly sur Seine, 2004, pag. 113

2 Elizabet Burgos, Moi,–Rigoberta–Menchu, Gallimard, Paris, 1983, pag. 415

3 Elizabeth Burgos, op.–cit., pag. 151

4 Annick Kayitesi, op.–cit., pag. 147

. . . C A R T E . . .relevă încă de la naştere, atunci când copilul este purtat pretutindeni de către mamă sau de către fraţii şi surorile mai mari, ce îl copleşesc cu o afecţiune ieşită din comun considerând că el nu trebuie izolat de restul societăţii şi că dragostea nu îi poate face rău: „Chez nous, si le bébé, né à terme, ne souffre aucune maladie, tout le monde s’en occupe. On se souci peu de microbes. La tendresse des uns et des autres ne peut apporter que du bien5”.

O altă diferenţă specifică a acestui tip de literatură vizează canonul estetic, frumuseţea nefiind cuantificată atât prin calităţile fizice, cât prin integritatea femeii şi prin consecvenţa cu care respectă portul tradiţional. De cele mai multe ori, ea trebuie să îşi acopere capul, iar părul este obligatoriu strâns, despletirea fiind sinonimă cu emanciparea şi, implicit, cu viciul: „L’indigène n’est pas coquette. Elle n’a pas le temps, par exemple, de se faire une coiffure, de s’arranger les cheveux, et tout ça. (...) Quand tu te coupes les cheveux, les gens te remarquent, et ils disent, cette femme est en train de rompre avec beaucoup de choses, et les gens ne te respectent plus comme ils le doivent6”.

Atâta timp cât personajele feminine sunt încă surprinse în mediul tradiţional, ele nu par a suferi din cauza rigorilor impuse de societate în ceea ce priveşte sexualitatea, intimitatea sau frumuseţea, adevărata lor destabilizare psihică producându‑se atunci când sunt transplantate în lumea modernă, acolo unde sunt nevoite să înfrunte libertinajul moravurilor şi să se integreze într‑o nouă viaţă. Dacă Rigoberta Menchu se adaptează mai uşor, în parte şi pentru că a renunţat la condiţia feminină şi s‑a dedicat luptei politice, mărginindu‑se la câteva întrebări în jurul necesităţii descoperirii feminităţii, Annick trăieşte o adevărată dramă a inadaptării, ce culminează cu episoadele de hărţuire sexuală şi de rasism.

După cum s‑a putut observa de‑a lungul expunerii noastre, în literatura violenţei, condiţia femeii este prezentată în dublă ipostază: pe de o parte ea este surprinsă în societatea tradiţională, ca un pilon în jurul căruia se învârte întregul univers familial, din care este smulsă de război sau de genocid pentru a o arunca într‑o luptă nemiloasă, unde îşi pierde şi mai mult identitatea, diferenţierea în funcţie de sex fiind anulată. Pe de altă parte, a doua ipostază a femeii este integrarea în societatea modernă, unde îşi descoperă şi îşi exteriorizează intimitatea, sub presiunea unui libertinaj social pe care iniţial nu îl înţelege.

5 Idem, pag. 52

6 Elizabeth Burgos, op.–cit., pag. 431

Page 16: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

16

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

În curgerea continuă, dar şi cenuşiu‑monotonă a apariţiilor cărţilor de poezie din ultimii ani, se întâmplă foarte rar să apară o deviere salutară de la cursul obişnuit, o ieşire din peisajul scorojit al obişnuitului, care să dea speranţe că lirica noastră, prea des în pană acută de lirism, dominată,în schimb, de o snoabă vorbărie versificată, se poate reîntoarce, cândva, la Poezie. „Chemarea nedesluşitului”, volumul poetului Valentin Irimia, face parte din această categorie aducătoare de speranţă şi ni se pare cu atât mai demn de semnalat acest fapt cu cât el reprezintă o carte de debut. De fapt, paginile de poezie cuprinse în titlul de mai sus nu prezintă, mai deloc, semnele specifice ale unui autor debutant, nici la nivelul expresiei, nici la cel al concepţiei. Dimpotrivă, ele vădesc din plin o pregnantă siguranţă a scriiturii, care se impune atenţiei imediat, de la primele lecturi. Cu siguranţă, avem de a face cu un autor care, acumulând experienţă literară în tăcere, şi‑a temperat mult prea mult dorinţa de a ieşi în lume cu un volum tipărit. Valentin Irimia se defineşte, prin acest volum, ataşat acelor valori şi definiţii consacrate în timp ale Poeziei, iar nu ale ultimelor mode(modele) în materie; el caută, nu consemnează, este preocupat de idee şi nu se lasă atras, ca mulţi alţii, de fascinaţia înşelătoare a unor descrieri– versificate, chipurile, sub presiunea trăirii realului şi chiar a banalului cotidian, des invocată de o parte a criticii literare actuale, sub „greutatea” cărora gem atâtea pagini de reviste literare de astăzi.De obicei, autorii de poezie îşi aleg titlurile de carte folosindu‑l pe cel al unei poezii pe care o consideră a fi definitorie, exponenţială, reprezentativă prin mesajul şi forţa ei artistică pentru întregul cuprinsul volumului respectiv. Uneori titlul îşi are originea într‑un vers extras dintr‑o poemă în care poetul vede un fel de oglindă a întregului... Un titlu precum „Chemarea nedesluşitului”, la care a recurs Valentin Irimia, exprimă o miză mai mare, după părerea noastră, el rezumând o funcţie esenţială a poeziei din totdeauna, inclusiv a celei de azi (chiar dacă este ignorată!), aceea de a releva, de a pătrunde dincolo, de a vorbi despre ceea există la graniţa sensibilă dintre văzut

Î N Ş I R ‑ T E . . .

De curând am revăzut filmul Mic–dejun–la– Tiffany, ecranizarea din anul 1961 a romanului cu acelaşi nume scris de Truman Capote. Dorinţa mea de a‑mi reînnoi cărţile din bibliotecă cu ediţii noi m‑a îndemnat imediat să dau o fugă prin librării şi să cumpăr cartea. Colecţia Top 10+ a editurii Polirom îmi atrăsese de ceva timp atenţia, aşa încât mi‑a fost uşor să găsesc volumul, editat în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu, având pe copertă poza frumoasei actriţe Audrey Hepburn.

Am citit cele 187 de pagini într‑o după‑amiază de octombrie când fulgi mari de zăpadă, sfidând ordinea firească a anotimpurilor, se zbenguiau, mai devreme decât în mod normal, în faţa ferestrei mele.

Filmul nu a respectat întocmai acţiunea romanului dar, în opinia mea, modul de abordarea a fost unul foarte reuşit. Chiar dacă Audrey Hepburn nu este imaginea fidelă din punct de vedere fizic a personajului principal Holly Golightly, nu‑mi pot imagina altă actriţă în rolul personajului principal. Muzica filmului, vestimentaţia, au creat acel farmec special care te face să te întrebi dacă lectura cărţii va avea acelaşi efect. Desigur fiecare cititor are propria opinie, dar în ceea ce mă priveşte consider că dacă se doreşte formarea unei imagini corecte asupra tinerei Holly Golightly trebuie neapărat urmărit, cu atenţie, firul naraţiunii.

Un scriitor, aflat la începutul carierei, o cunoaşte pe Holly, o puştoaică de nouăsprezece ani, care locuieşte în acelaşi imobil. Este fascinat de ea ca, de altfel, majoritatea bărbaţilor din jur. Frumoasă, imprevizibilă, nonconformistă, purtându‑se natural, cucereşte cu uşurinţă chiar dacă, aşa cum spune unul dintre bărbaţi, OJ

Berman, pare ţicnită, chiar o impostoare, şi „trebuie să ai o fire simţitoare ca să o poţi aprecia, să ai un suflet de poet”; însă „are stil, arată bine, îţi ia privirea”. Dacă portretul ei fizic (păr „tuns băieţeşte, cu şuviţe arămii, de un blond aproape alb sau galbene”, „cu ochi mari, un pic verzi şi presăraţi cu pete mărunte cafenii” – „ochi multicolori ca şi părul ei radiau o lumină caldă, vie”) ne este dezvăluit încă de la început, cel moral se conturează pe parcurs, Truman Capote lăsându‑şi cititorii să fie atraşi de frumoasa tânără, să fie curioşi de a o descoperi. La început pare frivolă, cu capul în nori, ca apoi să capete personalitate. Ea însăşi mărturiseşte că este o fiinţă independentă, asemenea pisicii căreia nu‑i pune un nume, deoarece nu consideră că îi aparţine. La fel ca şi pisica, nici ea nu avea un loc al ei, deaceea în apartament domnea dezordinea ca şi cum de abia se mutase sau ar fi fost mereu pe picior de plecare. „Nu vreau să posed nimic până când n‑o să simt că mi‑am găsit locul” – mărturiseşte ea la un moment dat. Locul ei nu se află acolo, dar ea ştie cu exactitate cum ar trebui să arate – unul asemănător magazinului Tiffany, a cărui atmosferă o face să‑şi găsească liniştea şi echilibrul. Nu bijuteriile scumpe o atrăgeau, aşa cum ar putea părea la prima vedere, ci felul în care se simţea, faptul că numai în acel loc se putea duce atunci când avea „inima roşie” – „...când ai inimă roşie e oribil. Eşti speriat şi te trec sudorile, dar nu ştii de ce ţie frică. Doar simţi că o să ţi se întâmple ceva îngrozitor, dar nu ştii despre ce e vorba”. La Tiffany se liniştea, cum s‑ar zice, îşi încărca bateriile

Între aparenţă şi

realitate

cA

ME

LIA

p

AN

TA

ZI

TU

DO

R

Fl

or

in

Co

st

ine

sc

u

Valentin Irimia, un

poet care simte „Chemarea

nedesluşitului”

şi găsea puterea de a continua căutarea. „Dacă aş putea găsi un loc în viaţa reală în care să mă simt ca la Tiffany, aş cumpăra nişte mobilă şi aş boteza pisica”. În ciuda bărbaţilor din jurul ei, a petrecerilor, a frivolităţii afişate, Holly este singură în interiorul fiinţei, iar această singurătate o îndeamnă să caute locul potrivit, alături de un bărbat care să‑i ofere afecţiune.

Numele adevărat al tinerei este Lulamae Barnes. Rămasă orfană, săracă, găseşte adăpost, alături de Fred, fratele său, în Tulip, Texas, la ferma veterinarului Golightly, un bărbat mult mai în vârstă decât ea, cu patru copii cu care se căsătoreşte la numai paisprezece ani. Deşi se poartă frumos cu ea, tânăra, fire independentă, rebelă, simţind instinctiv că viaţa îi poate oferi mai mult decât a fi nevasta unui om modest din Texas, fuge de acasă. Se avântă în viaţa tumultoasă a oraşului, căutând soluţii pentru supravieţuire. Descoperită de impresarul OJ Berman, care este atras de înfăţişarea ei, are şansa de a începe o carieră la Hollywood. Explicaţia dată acestuia când nu se prezintă la audiţie pentru un film important pare a fi fără noimă – plecase la New York pentru că nu mai fusese niciodată. Adevăratul motiv îl va mărturisi doar tânărului scriitor, Fred, cum îl numeşte ea, amintindu‑i de fratele său, deoarece simte că numai el o poate înţelege – nu este făcută să fie actriţă pentru că are o personalitate puternică, ceea ce nu poate afirma despre femeile de pe marile ecrane. Afirmă că doreşte să devină bogată însă nu cu preţul schimbării personalităţii. „Aş dori să rămân aceeaşi când o să mă trezesc într‑o frumoasă dimineaţă şi o să‑mi iau micul dejun la Tiffany”. Holly face ce‑i trecea prin cap, părând capricioasă şi superficială, dar de fapt este cât se poate de naturală, dorind doar să trăiască bine, departe de sărăcia copilăriei sale, într‑o permanentă căutare a propriului loc, a liniştii şi a stabilităţii, o căutare care are la bază principii solide, o gândire profundă. Holly este convinsă că „lucrurile bune nu ţi se întâmplă decât dacă eşti şi tu bun”, şi trebuie să fi „cinstit faţă de tine însuţi. Să fi orice, dar nu laş, un prefăcut, un escroc sentimental, o curvă; mai degrabă aş vrea să am cancer decât o inimă necinstită… Cancerul poate să omoare, dar cealaltă treabă sigur te omoară”.

Atunci când crede că brazilianul José îi poate asigura ceea ce îşi doreşte, se schimbă, face ordine prin apartament, găteşte, mobilizată fiind de biletul de avion către Brazilia unde speră că se va căsători şi îşi va găsi locul. Dragostea bărbatului se dovedeşte a fi doar o iluzie pentru că la prima problemă apărută José în loc să fie alături de ea o părăseşte, asumându‑şi laşitatea. Holly este învinuită de complicitate cu Sally Tomato, condamnat cinci ani la închisoare, deşi nu făcuse decât să accepte să îl viziteze săptămânal contra unei sume de bani. Eliberată pe cauţiune, graţie ajutorului acordat de fostul său impresar, face exact ceea ce îi stă bine unei călătoare, foloseşte biletul de avion spre Brazilia, fuge dintr‑un loc în care nu se regăseşte, având curajul de a o lua de la capăt de una singură, într‑o ţară străină, chiar dacă îi este frică pentru că „s‑ar putea s‑o ţin tot aşa la nesfârşit”.Holly este o călătoare, aşa cum ea însăşi se numeşte pe cutia poştală şi pe cărţile de vizită comandate la Tiffany, şi fiind o călătoare nu trebuie să se ataşeze de nimeni şi nimic. Realizează însă ataşamentul în momentul pierderii. „Să nu ştii că ceva e al tău decât după ce te‑ai descotorosit de el. Inima roşie e nimic pe lângă asta”. După cincisprezece ani, aflăm că ajunsese prin Africa şi că un sculptor local realizase o figură de lemn ce îi semăna izbitor.

Truman Capote lasă finalul în suspans. Nu se ştie dacă Holly şi‑a găsit locul, aşa cum îl găsise pisica fără nume pe care o părăsise la plecarea ei grăbită. Cititorul îşi poate imagina orice, şi poate continua în propria minte drumul vieţii femeii fascinante prin discrepanţa dintre aparenţă şi realitate.

Mic–dejun– la– Tiffany–este povestea unei tinere care, într‑o lume a bărbaţilor, se zbate să rămână ea însăşi şi, bucurându‑se de fiecare clipă trăită, îşi urmează calea potrivit principiilor sale şi propriei voinţe.

DEBUT

Page 17: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

17

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

. . . C A R T E . . .şi nevăzut. Căci, la o adică, dacă nu pe poet îl fascinează nedesluşitul (incitantul, seducătorul nedesluşit!) prin misterul pe care‑l conţine, atunci pe cine? Un eventual răspuns ar putea invoca, în acest context, filosoful, prin menirea lui de a desluşi sensuri, idei, adevăruri şi de a le împărtăşi,apoi, şi celorlalţi. Există însă destule păreri ultra‑autorizate după care revelaţia poetică este, prin extensia şi concluziile ei, mult mai performantă, prin atingerea unor teritorii mult mai ascunse, mai greu abordabile, mai sensibile. Dar, să vedem, cum răspunde poetul Valentin Irimia, prin versul său, acestei chemări, întru desluşirea nedesluşitului? Ca structură, volumul are patru părţi, pe care autorul le numeşte, pe drept cuvânt Cărţi, ele putând fi privite(citite) fiecare ca atare, ceea ce le leagă fiind... numele autorului şi o aceeaşi curgere, bine strunită, a versului, în care rima, privită azi‑ de unii teoreticieni de ocazie‑, ca element depăşit pentru poezia modernă, liberă – chipurile! – de „chingi inutile”, ba chiar incriminant. Valentin Irimia face din rimă, prin modul dezinvolt şi ingenios în care o foloseşte, un aliat de nădejde al poeziei sale. Aprofundări teoretice, precum rolul eufoniei versului, ca liant al poeziei, imprimarea identităţii versului prin sonoritate etc. par azi valori aruncate peste bord, dar, iată, un debutant, le foloseşte în mod convingător.

Cartea I

Cartea–I, care are un titlu insolit,–Haotiada, constituie o provocare de ordin lingvistic, care ne trimite la DEX. Căutăm cuvântul–Hotiada la litera D şi nu‑l găsim. Fără doar şi poate, el este o invenţie a poetului‑ poeţii au şi această menire şi libertate, de a inventa cuvinte, dacă gândul, în continuă alertă a căutării de sensuri, le‑o cere. Autorul, asumându‑şi acest titlu, s‑a simţit ispitit de ideea de haos, de acel haos care ne însoţeşte viaţa. Să ne amintim, Eminescu a folosit în mod eminent cuvântul haos în multe din poeziile sale, e adevărat, referindu‑se la acel haos primordial:

„Din chaos, Doamne, ‑am apărut Şi m‑aş întoarce‑n chaos”

(Luceafărul)Sau:

„O, moartea e‑ un chaos, o moarte de stele”... (Mortua–est)

Desigur, la alte dimensiuni, mai terestre, Valentin Irimia, în a sa Haotiada, se arată interesat de cu totul alt tip de haos, de acel (acest) haos–diurn, pe care îl produc oamenii şi societăţile lor, haos regăsit nu numai în lumea materială, dar şi în cea a ideilor, a conceptelor etc.

Nu întâmplător această primă carte se deschide cu poezia Doar–versul, care constituie o expresivă introducere în temă. Cităm:

Îngăduit concretul e rumegat de vrajă,La ceasul când se schimbă în Iad a treia strajă,

Răstoarnă filozofii nainte‑le,–apoi‑ul,Unde se‑nfruntă somnul cu pacea şi războiul.

În gemete se sparge pădure de licheniŞi se retrag aezii, călări pe cai troieni.

Lumina obosită se‑ntoarce spre străfunduri,Se glazurează‑n doliu silozuri mari de gânduri.

Gladiatorii urii au lănci în loc de gene,Se‑ascunde neascunsul în noduri gordiene.

Întregul cu întregul e mai mărunt ca partea,Oracolul simţirii îşi prevesteşte moartea.

Rămân mumificate credinţele spartane,Doar versul străluceşte în vârfuri de harpoane.

Această răsturnare, sub semnul permanenţei, a înainte‑lui şi a înapoi‑ului nu poate semnifica o cale sigură spre... haos?

Doar cu ajutorul unui vers, care(atenţie!), „doar” el „străluceşte” pe post de făclie, Valentin Irimia (ca şi alţi poeţi) poate intra în catacombele haosului existenţial, spre a surprinde înfăţişările diverse ale–nedesluşitului şi a ni‑l înfăţişa şi nouă, cititorilor, decriptat, adică... desluşit. De multe ori, ceea ce i se arată lui, prin poezie, ţine de ireal. „Ireal” este chiar titlul altei poezii, din care cităm primele două strofe:

Sinistre epoci ţin pe piept martirii,Şi pe cadrane se rotesc răscruci,La capătul de sud al nemuririi,Le contrazic luceferii năuci.Iluzia în rame se răsfaţă,Oglinzi dezacordate se sfiesc,Şi ca un zvon venind din altă viaţă,Ne‑nvăluie firescul nefiresc...

Iată o altă posibilă definiţie, o ipostază a haosului: „firescul nefiresc” învăluitor!

Pe timp de haos, mai aflăm, şi anotimpurile sunt delirante. Într‑un astfel de anotimp contrastele cele mai ciudate îşi dau mâna între altele: „uraganul aduce miros de femei, iar dogmele ies din statui şi chiar Isus, răzvrătit, se smuceşte din cuie”. Dar, iată ce se poate întâmpla într‑un asemenea anotimp:

Scriitorii uituci îşi vând muza‑n talcioc, Şi vulcani ostoiţi ruginesc sub planetă,Căci prin jocul de vieţi chiar şi moartea‑i un joc,Pe‑un blestem din trecut ce pieziş se repetă.

Valentin Irimia ştie a desena conturul acestui spaţiu dedus, dar simţit ca real, al haosului existenţial, care atinge fibra sentimentului, a omenescului şi schimbă raporturile normale dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric. Iată un alt tip de haos, numit de poet olimpian în care „Cometa‑şi arde amintirea cozii, iar Abisul răsturnat icnind se mută/ Într‑o devălmăşie fără har,/ Caron smintit se‑aruncă de pe plută,/ Proscrişii evadează din Tartar”. Descrierea poetului continuă:

Prin labirintu‑arterelor curg lauri,Se condensează slava, strop cu stropDoar herghelii barbare de centauri,Mai spintecă vâltoarea, în galop.

Cartea a II‑a

Într‑un fel, Cartea– a– II‑a poate fi considerată o continuare a primei, nu numai prin titlu‑Alintul–tenebrelor, dar şi ca problematică. În fond, cât de mare poate fi distanţa dintre haos şi–tenebră? Ce le aseamănă, ce le desparte? La o adică, există şi tenebre inventate de unii oameni aflaţi în situaţii speciale... Subliniem apetenţa lui Valentin Irimia pentru asemenea zone sau motive literare dificile, care cer o anume disponibilitate de abordare. Scriind despre haos şi tenebre autorul, apreciem, omagiază, în fapt, clarul, firescul, lumina. Dincolo de aceste cuvinte, versurile lui sunt departe de a fi haotice sau tenebroase. Ele etalează o fantezie ideatică evidentă de la o pagină la alta, dar şi o plasticitate de ordin lingvistic apreciabilă. Cuvintele se atrag unele pe altele – nu numai prin rimă, autorul ştiind să le confere un magnetism special. De multe ori este sesizabilă tenta aforistică, care creşte puterea receptării sensului de către cititor. Iată poezia Întenebrare, sub care autorul aşează, următoarele versuri:

În zborul necăinţei tenebra‑i împărat,Luceafărul păleşte ca un obraz brăzdat,

Sau:

Roboţi mefistofelici la poli de univers,Ascultă o colindă, pe‑un disc rotit invers.

Haosul poate fi privit (şi) ca un spectacol, dar nu ca unul obişnuit deoarece, spune autorul:

În piesa asta gravă şi obscenă,Eroii mor până să intre‑n scenă...

Intuim în abordarea acestui teritoriu,nu numai plăcerea de a scruta liric nedesluşitul,– în care poate sălăşlui un adevăr în stare latentă, dar şi o atitudine morală. Nu puţine sunt referirile poetului la haosul– şi tenebrele din domeniul spiritului:

Ne preschimbăm prea lesne în cuvinte,Simt duhul ne‑ntâmplărilor din gând.

(Risipa–clipei)

Sau:

Începe sărbătoarea de rosturi efemere,Vânăm cu‑n sârg sălbatic baloane de săpun,Deşertăciune‑i restul şi restul e tăcere,Îmi împietreşte gândul uitând să mai apun.

(O–ultimă–credinţă)

Cartea a III‑a

O schimbare de ton, o relaxare a atmosferei lirice, aflăm în Cartea–a–III‑a, intitulată Cântece–de–taină, conţinând, în special, poezii de dragoste, poetul nedespărţindu‑se, total, de... tenebrele sale. Pe acest teritoriu, poetul e curtenitor, galant,inventiv,mult mai destins, colocvial, părând a călca pe urmele acelor poeţi îndrăgostiţi care n‑au ezitat să‑şi divinizeze, întru eternitate, iubita. Spre deosebire de ei, care au dat numele celei alease,–Laura etc., Valentin Irimie păstreaza secretul... Primul text al acestei Cărţi, Ningeau– tăceri, credem că adună în alcătuirea lui toate caracteristicile şi virtuţile poeziei pe care autorul nostru o scrie pe tema dragostei. Cităm spre exemplificare:

Iubita mea, de tine mi‑e răcoare,La chipul tău mă leagăn în ninsoare,Şi se‑arcuiesc tenebre prin cetate,Când ca un clopot sânul tău se zbate,Te‑aş fi clădit din geruri şi din rugă,Dar privegheam văzduhul să nu fugă...

Există în această secţiune a volumului un elogiu adus iubirii, care poartă o marcă proprie, a lui Valentin Irimia, poetul având grija ca tonul să nu fie contaminat de accente minore, uzate, mimetice, fals‑sentimentale. Desigur, sunt prezenţi termeni familiarii domeniului, precum dorul, taina, sărutul, iluzia, vraja, astrul etc. dar în combinaţii ce dau fluxului liric o expresivitate demnă de semnalat.Vom exemplifica prin două strofe din două poezii:

Prin haos de sfârşituri şi‑nceputuriTe dezrobesc din somnurile reciŞi ca din taina mea să nu mai pleciEu îţi topesc genunchii cu săruturi.

(Imposibila taină)

Te‑afunzi în vârsta mea cea mai umilăŞi tremuri lângă taina caldă încă,Mi‑nfigi în pleoape spaima de copilă,Năucitoare, magică, adâncă.

(August de zăpadă)

Cartea a IV‑a

Ajungând la Cartea–a–IV‑a, Elegii–şoptite, intrăm din nou în spaţiul neliniştilor poetului, reale sau provocate sub impulsul diverselor stări poetice, al întrebărilor, al realităţilor schimbătoare şi chiar al jocului, de multe ori, nesesizabil, dintre bine şi rău. Una dintre primele „desluşiri” ale autorului din această parte a volumului său este–nimicul–în forma sa hipertrofiată,–Marele–nimic, al cărui ecou îl semnalează, poate, ca avertizare, conştiinţei noastre:

E marele nimic, răspunde‑i, Topită‑n măduva secundei!

Întradevăr, de câte ori acesta nu ne asaltează, sau nu ne este prezentat deghizat, sub forma unor mari promisiuni? Tristeţea acestor elegii este, în principal, de natură morală, un strigăt de aducere înapoi, pe poziţiile iniţiale ale firescului, ale a ordinii dintâi.

Ca şi versurile din celelalte „Cărţi”, nici cele ale acesteia, nu se supun unor traduceri literare pedestre, didactice. Contează la acest autor, în primul rând, tensiunea spunerii, crearea unei anumite atmosfere propice de receptare a discursului. Valentin Irimia nu este, deci, un autor monocord.

Lectura poeziilor lui cere, sau invită, la implicare. Sentimentul tristeţii , cel care tutelează poeziile ce aparţin acestei secţiuni, este generat nu atât de frustrările individului, cât de categoria general‑umanului. El nu înseamnă lamentare, atitudine lacrimogenă, ci chemare la desluşire, la salvare. Şi, după cum se afirmă într‑un vers, „Rodind–veniri–care‑au–uitat–să–vină”... Umblând pe aceste căi de‑asupra cărora lumina se îngemănează cu întunericul, troienit de întrebări şi avid de răspunsuri, poetul vede ca o posibilă soluţie Reîntoarcerea–la–vers, de fapt, titlul unei poezii:

E‑o şcoală grea aducerea aminte,Pe harta timpului visând color,Cenuşa ei se ninge pe cuvinte,Să le purifice, solemn, izbăvitor...

Valentin Irimia îşi (ne) oferă un debut editorial târziu, dar demn de semnalat, prin profunzimea atitudinii lirice, prin modul de a aborda sensul adevărat al Poeziei.

Page 18: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

18

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

În condiţiile în care aurul de sub pământ aşteaptă încă mâinile harnice ale românilor (nu pot accepta ideea că în toate cele trebuie să vină străinii să ne dirijeze, ca şi cum noi am fi uitat brusc tot ce ştiam şi făceam bine de veacuri!), bogăţia s‑a mutat la suprafaţă, exploatând resursele de talent ale slujitorilor muzicii. Astfel, Festivalul naţional de interpretare a romanţei

„Te‑aştept pe‑acelaşi drum” – In– memoriam– Valer–Ponoran a ajuns, la a XI‑a ediţie a sa, la o maturitate organizatorică de invidiat de către manifestări găzduite de localităţi mult mai mari, cu pretenţii. Cum se întâmplă adesea, faima festivalului s‑a dus rapid prin ţară, aşa explicându‑se prezenţa în concurs a câtorva din cele mai bune voci, unele laureate, de la „Crizantema de aur”, port‑drapelul autorizat al romanţei româneşti. În atari condiţii, nivelul a fost unul extrem de ridicat, fiind indiscutabil cea mai puternică ediţie de pînă acum, după spusele sufletului evenimentului, primarul meloman (dacă aţi şti ce frumos cântă!) Silviu Ponoran. Nu, nu este nici o coincidenţă de nume: dânsul este fiul muzicianului şi profesorului omagiat, plecat dintre noi la o vârstă venerabilă cu câţiva ani în urmă. Valer Ponoran a fost o lungă perioadă de timp secretar muzical al Teatrului muzical „Nae Leonard” din Galaţi, unde de altfel a colaborat cu unul din invitaţii de onoare din acest an, Alexandru Jula! După aceea, profesorul a descoperit şi a pregătit generaţii de tineri aspiranţi la glorie la Liceul de muzică din Alba‑Iulia, mulţi dintre ei fiind astăzi nume respectate pe scenele lirice, după absolvirea conservatorului (cei mai mulţi la Academia de muzică „Gh. Dima” din Cluj‑Napoca). Într‑o emoţionantă alocuţiune, cu interesante incursiuni în istoria acestui oraş milenar, primarul Silviu Ponoran se referea la Zlatna ca la „oraşul romanţei cu parfum de toamnă”: Zlatna– a– avut– multe– legături– cu– lumea–artei– şi– a– culturii.– Reputatul– regizor– Horea– Popescu,–al– cărui– nume– îl– poartă– Casa– de– cultură,– este– fiu– al–acestor– locuri.– Ne– onorează– şi– originea– zlătneană– a–Eugeniei–Brediceanu,–soţia–marelui–compozitor–Tiberiu–Brediceanu,–ea–fiind–nepoata–preotului–ortodox–George–Damian,– tribun– al– revoluţiei– de– la– 1848.– Continuăm–onoraţi–să–impulsionăm–ascendenţa–oraşului–nostru–în–viaţa–culturală–românească–prin–festivalul–internaţional–de– film– etnografic,– unic– în– România. După cele trei treceri ale mele prin Zlatna pot afirma cu mâna pe inimă că este o localitate‑bijuterie, elegantă, curată, cu mare potenţial turistic (împrejurimile sunt de vis!), cu hotel de 3 stele, piscină olimpică, parcuri şi grădini japoneze şi mai ales cu oameni ospitalieri şi mari iubitori de artă, care ne‑au aşteptat cu drag...pe‑acelaşi drum!

Festivalul „Te‑aştept pe‑acelaşi drum” (celebră romanţă de Aurel Maxiny, pe versuri de Harry Negrin) este organizat de Primăria oraşului Zlatna, Consiliul local, Consiliul judeţean Alba, Centrul de cultură „Augustin Bena” Alba‑Iulia, Casa de cultură „Horea Popescu” Zlatna şi a fost găzduit de sala de festivităţi „Ampelum” (numele localităţii la prima sa atestare documentară, în anul 158 d. Hr.), arhiplină în ambele seri de festival. Între spectatori, prietenul de‑o viaţă al lui Valer Ponoran, poetul Ioan Tătar (haideţi, domnule primar, gândiţi‑vă la un imn al festivalului pe versurile acestuia!), care, alături de scriitorul Marin Voican Ghioroiu, a dedicat amuzante versuri şi lui Alexandru Jula. Un rol determinant în nivelul ridicat al receptării actului artistic, atât de neglijat în alte părţi, l‑au jucat sonorizarea (colaboratorii de la Galaţi ai lui Alexandru Jula, maeştrii de sunet Nicu Boşcu şi Lucian Mocanu) şi excelenta orchestră. Instrumentiştii au fost impecabili, acompaniindu‑i atât pe cei 11 concurenţi, cât şi pe îndrăgitul Traian Jurchela, într‑un recital sensibil alcătuit

din creaţii proprii pe versurile marilor poeţi. În elegantul program de sală, tipărit în condiţii grafice excepţionale, invitaţii au avut prezentări elogioase şi mai ales competente (ceea ce am recomandat să se întâmple şi la „Crizantema de aur” sau la alte manifestări similare). Membrii juriului (altă idee de urmat), personalităţi muzicale, au susţinut şi recitaluri în ambele seri, dovedind, ca şi la Târgovişte, că muzica uşoară poate sta fără probleme alături de romanţă, aducând relaxare, umor şi bună‑dispoziţie după tonurile mai grave din concurs. Este vorba de Corina Chiriac, preşedinte al juriului (sărbătorită cu mare fast la împlinirea a, hai s‑o spunem, dacă tot a făcut ea personal cifra publică, 65 de ani, pe care nu‑i arată), Stela Enache, Alexandru Jula, Alexandra Canareica, cărora li s‑a adăugat prof. Daniela Floroian, directoare a Centrului de cultură „Augustin Bena” din Alba‑Iulia, cea căreia, am înţeles, îi revine meritul de a fi propus asocierea în titulatura festivalului a lui Valer Ponoran. Corina Chiriac n‑a ocolit şlagărele lui Vasile Veselovschi, Marius Ţeicu, Nicolae Caragia, nici simpaticele versuri proprii, fiind acelaşi „entertainer” cuceritor.

La rândul ei, Stela Enache, care a fost prezentă şi la ediţia precedentă, a oferit noi surprize muzicale, cântecelor de colecţie ale lui Florin Bogardo adăugându‑le cele două creaţii recente ale lui Jolt Kerestely. Cu glume, cu tandreţe, dar şi cu emoţie, Alexandru Jula a cucerit în premieră spectatorii din Zlatna, care s‑au grăbit în număr mare să‑i ceară dedicaţii pe cartea Oanei Georgescu, „Alexandru Jula, ultimul romantic”, lansată aici cu această ocazie. O mare surpriză a fost, în ambele seri, Alexandra Canareica, ale cărei înzestrări vocale le cunoşteam bine de la festivalul Mamaia, unde a fost de două ori laureată, dar şi de la „Steaua fără nume” (a cucerit Trofeul cunoscutului concurs TV în 1989): artista din Tulcea, profesoară de canto după absolvirea Liceului

de muzică (vioară) şi a Conservatorului, se află într‑un moment de vârf al carierei sale. A susţinut multe turnee peste hotare, ceea ce îi conferă siguranţă la întâlnirea cu publicul, impresionând şi prin alegerea inspirată a repertoriului. Parteneri media ai festivalului au fost „Actualitatea muzicală”, „Ultima oară”, „Literatorul” şi Alba TV, aceasta din urmă transmiţând ambele seri pe micul ecran. Câştigătoarea de anul trecut, Stela Botez, 24 de ani, din Republica Moldova, la rândul ei cu studii muzicale academice, a cucerit din nou prin acurateţea interpretării, cele trei piese alese fiind semnate Ion Vasilescu (Cel–mai–frumos–tango–din–lume), Vasile Vasilache (Dragoste,–buruiană–rea), Constantin Bardan (Părinţii–mei).

Palmaresul n‑a fost uşor de stabilit, echilibrul fiind evident. Premiul revistei „Actualitatea muzicală” a revenit Cristinei Neacşu din Târgovişte, originară din Republica Moldova şi absolventă a Facultăţii de Teologie, remarcată şi pe scena „Crizantemei de aur” la ultimele ediţii. Revenit şi anul acesta, Nicolae Tuhuţ din Alba‑Iulia, cu vocea sa de bas‑bariton, a intrat în posesia Premiului de popularitate, în timp ce Premiul „Valer Ponoran” a revenit localnicei de 23 de ani Oana Maria Cristina Păşculeţ, fostă elevă a dascălului omagiat, ea fiind actualmente studentă la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj‑Napoca. Voce remarcabilă, absolventă a UNMB, soprana Rodica Anghelescu, prim‑solistă a Ansamblului „Ciocîrlia”, a confirmat premiul I de la Târgovişte, intrând aici în posesia premiului III. Fost elev al lui Valer Ponoran la Liceul de muzică din Alba‑Iulia, Cătălin Ioan Nistor a absolvit apoi Academia „Gh. Dima”, fiind în prezent artist liric la Filarmonica de stat ”Transilvania” din Cluj‑Napoca; el a fost recompensat cu premiul II, în timp ce premiul I a plecat la Iaşi, în bagajele mezinei competiţiei, Maria Sabina Străchinaru, 16 ani. Cu multă sensibilitate, nuanţare şi talent actoricesc (la urma urmei romanţa este un gen muzical intimist) ea a dat viaţă cunoscutei romanţe–Îmi–cîntă–o–vioară–dorul a fostului ei profesor, regretatul Titel Popovici. În fine, Trofeul festivalului a fost acordat în unanimitate unei alte absolvente a Academiei de muzică „Gh. Dima” din Cluj, Rodica Pop Seling, moderatoare la postul TV „Hora” cu sediul în Zalău (aici s‑a întâlnit cu alt sălăjan, Alexandru Jula!), care a dat viaţă cu perfectă muzicalitate şi glas limpede unor romanţe celebre scrise de Nelu Danielescu şi Grigore Perieţeanu.

Într‑o revărsare de tulburătoare emoţii şi amestecate sentimente de tristeţe, bucurie, regăsire, deznădejde, dezrădăcinare, cu zeci de romanţe aparţinând unor maeştri ai genului (H. Mălineanu, Vespasian Vasilescu, Ionel Fernic, Mihăilescu Toscani), pe versurile marilor noştri poeţi, cu numeroasele surprize (recitaluri senzaţionale, lansare de carte), cele două seri de la Zlatna vor fi foarte greu de întrecut la ediţia proximă. Dar am convingerea că organizatorii se vor autodepăşi, pentru că e în joc mândria zlătnenilor, care în 2015 ne vor primi în noul sediu al Primăriei şi ne vor plimba cu o „mocăniţă” istorică!

Aurul Apusenilor

Octavian Ursulescu

Mu

zic

ă

Page 19: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

19

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Mu

zică

Adeseori auzim diverşi organizatori de spectacole sau impresari cum că „nu mai merge nimic, lumea nu mai vine la concerte, e criză” şi multe altele asemenea. Ceva adevăr există, în sensul că „manelizarea” pronunţată a emisiunilor de divertisment de la posturile TV comerciale şi inexistenţa unor programe muzicale de calitate (de fapt, nu există de nici un fel!) la TVR au deformat gustul publicului, derutat evident, nemaiştiind ce e bun şi ce nu. Apoi, dacă vede pe micul ecran aceleaşi şi aceleaşi figuri, iar artiştii de vază n‑au loc pe niciunde, spectatorul de rînd, neavizat, va alege afişele colorate strident şi nu concertele de ţinută. Dar cine să le gândească pe acestea din urmă?

Din fericire, mai există promotori inteligenţi, cu gust ales, care ştiu să alcătuiască distribuţii echilibrate, de succes pentru toate gusturile. În această categorie intră, la loc de cinste, cunoscutul promotor Dorin Irimia, care ne‑a oferit de curând un regal de bun gust, fără a neglija atractivitatea. Grupul Breeze, condus de Florin Sâia, fondator al formaţiei Mandinga, şi alcătuit din studenţi sau absolvenţi la UNMB, a deschis „balul” cu un repertoriu rafinat, de sorginte latino‑americană (rumba, bossanova), având în Ioana Sâia o solistă vocală cuceritoare.

Cei care n‑o cunosc cu adevărat pe Miki (Mihaela Marinache, ex‑Kpital) au fost poate surprinşi s‑o urmărească într‑un program impecabil de evergreens româneşti şi străine, acompaniată de cunoscutul pianist de jazz Puiu Pascu, neştiind că Miki a fost de două ori finalistă de top la festivalul de la Mamaia. Evident, ea a oferit şi un recital pe coordonatele dance cunoscute (dar şi cu secvenţe etno), alături de dansatoarele sale. Cum evenimentul s‑a chemat „Ianina”, cu trimitere la strămoşii eleni ai promotorului, nu putea lipsi redutabilul tălmăcitor al cântecelor greceşti de la noi, Ionuţ Galani, împreună cu grupul său, Asteria.

Un debut la acest nivel a fost cel al fostei eleve a lui Dumitru Lupu, Nelly Cimpoca, în timp ce vedetele serii au fost indiscutabil doi artişti ce domină, fiecare, segmentul muzical pe care‑l reprezintă.

Gabriel Dorobanţu a înfiorat şi de această dată publicul, mai ales cel feminin, cu tulburătoarele sale cântece de dragoste, în frunte cu Gara–mică sau Să–nu–vii–iar–să–mă–cauţi, în timp ce Mihai Mărgineanu, cu excelenta sa formaţie orchestrală, ne‑a purtat pe aripile refrenelor interbelice, cu umoru‑i cunoscut şi talentul actoricesc.

Aşadar, un spectacol marca „Boeraşu”, cum este cunoscut Dorin Irimia în show bizz, o nouă lecţie de profesionalism!

Bucuria cîntecului

Ultimii romantici?

Mai putem oare vorbi de romantism în epoca actuală, una grăbită, frenetică, computerizată, în care tinerii mai mult stau cu ochii pe ecranul telefoanelor „inteligente” decât să citească o carte, să socializeze sau să se plimbe într‑un parc sub clar de lună? Căci să se ţină de mână nici nu poate fi vorba, membrele superioare fiind ocupate cu sus‑amintitele aparate de tâmpire precoce... Şi totuşi se mai face muzică romantică, sălile sunt pline la Julio Iglesias, Celine Dion, Richard Clayderman, deci ar mai exista speranţe că nu e încă totul pierdut. La noi, şi‑a propus să fie port‑drapel al sentimentelor curate, al muzicii de suflet şi al poeziei cântate un artist care a „prins” şi vremurile cînd melodia curgea lin la urechea ascultătorului dedulcit la cântec românesc autentic, nicidecum la importuri agresive: este vorba de Alexandru Jula. Pornind de la titlul cărţii consacrate lui de colega noastră Oana Georgescu, care va da şi numele următorului său album, „Ultimul romantic”, acesta şi‑a alcătuit, sub acest generic, un colectiv cu care a început să colinde ţara, ducând mesajul unei muzici uşoare româneşti care nu trebuie să moară. Sămânţa a fost aruncată în vara anului trecut, la lansarea cărţii amintite (apărute la editura ProUniversitaria), cînd grădina de vară a Teatrului muzical „Nae Leonard” din Galaţi a fost luată cu asalt de peste 1500 de spectatori entuziaşti, dornici să‑şi omagieze concitadinul, într‑un amplu spectacol, despre care am relatat la timpul cuvenit, în care acesta a avut alături colegi de vază. Ideea a fost reluată în februarie, anul acesta, de această dată în sala teatrului, exact cu distribuţia la care ne vom referi mai jos: Gabriel Dorobanţu, Stela Enache, Alexandra Canareica, tânărul Gabriel Lazăr şi, fireşte, Jula însuşi. Ei bine, poate părea greu de crezut, în această perioadă mai dificilă pentru organizatorii de concerte, dar biletele s‑au epuizat în câteva ore şi a fost nevoie să se programeze încă o reprezentaţie! Probabil a fost seara în care Alexandru Jula s‑a convins definitiv că un asemenea proiect nu trebuie abandonat, fiind evident faptul că există un numeros public care‑şi doreşte romantism şi reîntâlnirea cu vedetele preferate, care are nostalgia şlagărelor de altădată, pe care nu le‑a uitat. Dar Galaţii sunt, cum se spune în fotbal, „teren propriu”, aşa încât era nevoie de şi de „testarea” publicului din alte localităţi. Prima ocazie s‑a ivit la începutul lunii martie, când Jula a fost invitat (mai bine mai tîrziu...) în oraşul său natal, Şimleu‑Silvaniei, din jud. Sălaj, de către tânărul primar, aflat la al 3‑lea mandat, Cătălin Septimiu Ţurcaş. Înainte de marele spectacol, „încălzirea” a fost făcută de mica, dar valoroasa trupă (Jula, Stela Enache, Alexandra Canareica), la „Cabana Brădet”,

la invitaţia ing. Cristian Bilţ, într‑un show în care oaspeţii de onoare i‑au avut alături pe micuţa Alice Ghile, Alexandra şi Alexandru Chira, casa de modă „Mela” şi formaţia Dinamic. Greu de descris bucuria participanţilor, fiindcă în Şimleu nu mai fuseseră artişti de calibru de ani buni de zile... A doua zi – reprezentaţia de gală, la Casa orăşenească de cultură, câteva sute de spectatori trebuind să se întoarcă triste acasă, sala fiind ultra‑aglomerată! Între cei care au venit special pentru acest eveniment s‑au numărat primarul de Zlatna, Silviu Ponoran (mare iubitor de artă), interpretul Ionuţ Fulea şi deputatul Lucian Nicolae Bode. Şi chiar că a fost un eveniment, cu un Alexandru Jula mai emoţionat ca oricând, în ciuda unei cariere de şase decenii: în faţa celor care s‑au mândrit în tot acest timp că este „şimleuan de‑al lor”, el a primit, din partea primarului Septimiu Ţurcaş, avându‑le alături pe consilierele Angela Lipo şi Marta Szabo, o superbă plachetă consfinţind acordarea titlului de „Cetăţean de onoare” al oraşului său natal! Cum el a declarat cu această ocazie că „suntem făcuţi din şi pentru iubire, pentru că iubirea n‑are vârstă”, n‑a ocolit cântece circumscrise acestei idei, cum ar fi Soţia– prietenului–meu, Iubire– târzie–de– toamnă, Trece–vremea, dar nota nostalgică n‑a fost atotprezentă, piese de factură etno şi glume spuse cu haz condimentând un recital de excepţie. Stela Enache şi Alexandra Canareica au fost la rândul lor la mare înălţime, cu prestaţii spumoase ca şampania „Silvania”: în dimineaţa concertului, artiştii vizitaseră sediul acestei fabrici cândva de tradiţie, readuse pe linia de plutire de un entuziast tânăr om de afaceri din oraş. Dar startul oficial al turneului naţional „Ultimul romantic” a fost dat la Focşani şi Tecuci, primele borne ale „consultării” marelui public. Iar proiectul şi‑a dovedit din plin viabilitatea, în faţa unor spectatori avizaţi, evident cunoscători şi „degustători” de muzică uşoară de calitate, dovadă că s‑au epuizat toate CD‑urile puse la vânzare (este singura ocazie prin care ele mai pot ajunge la melomani, în puţinele magazine existente) şi zeci de exemplare din cartea „Alexandru Jula, ultimul romantic”. Ocolită de ceva vreme, Casa de cultură a sindicatelor din Focşani a regăsit cu această ocazie atmosfera specifică evenimentelor de calibru, spectatorii reluând în cor fiecare refren: Eşti– tu,–doar– tu, La–viaţa–mea, Lume,– lume, Floare–albă–din–Pireu (Alexandru Jula), Gara–noastră–mică, Te– rog– zâmbeşte,– fată– frumoasă!, Vreau– s‑alerg–după–nori, Tu–eşti–speranţa–mea, Melancolie (Gabriel Dorobanţu), Cum–e–oare?, Grea–e–dragostea, Să–nu–uităm–trandafirii, Balada–pescăruşilor–albaştri, Ani–de– liceu (Stela Enache), Romantică, De‑ar–fi–să–vii, Viaţa–merge,–iubind,–înainte (Alexandra Canareica), Un– băiat– fermecător, Ascultă‑ţi– inima, Nu– m‑am–gândit– la–despărţire (Gabriel Lazăr). Un repertoriu înlănţuind şlagăr după şlagăr, într‑un concert „curat”, numai muzică uşoară, fără alte inserturi (exceptând anecdotele savuroase ale lui Jula!). Acelaşi succes ieşit din comun şi pe scena sălii „Ion Petrovici” a Casei de cultură din Tecuci, în ciuda unui afişaj insuficient, deci a unei popularizări insuficiente.

Emoţie, tandreţe, amintiri, refrene de neuitat...Să sperăm că protagoniştii acestui proiect nu vor fi „ultimii romantici”!

STE

LA E

NA

CH

E

GA

BR

IEL

LAZĂ

R

ALE

XA

ND

RA

CA

NA

RE

ICA

GA

BR

IEL

DO

RO

BA

NŢU

ALE

XA

ND

RU

JU

LA

MIK

I

Page 20: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

20

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Tea

truMesaj pentru

Ziua Mondialã

a Teatrului

Pe– adevăraţii– maeştri– ai– teatrului– îi– găsim,– mai–degrabă,– departe– de– scenă.–De– obicei,– ei– sunt– cei– care–înţeleg– ca– teatrul– nu– e– o–maşină– de– reprodus– clişee– şi–convenţii.– Sunt– cei– care‑i– caută– sursa– vie– pe– care– nu– o–regăseşti– tot– timpul– în–sălile–de– teatru–unde–mulţimi–de–oameni–se‑nghesuie– în–fiecare–zi,–preocupaţi–să–copieze–o– lume– sau– alta.– Copiem,– în– loc– să– ne– creăm– propriile–lumi–care–să–incite–la–dezbateri,–care–au–la–bază–emoţiile–ascunse–în–interiorul–nostru.–În–fapt,–tocmai–Teatrul–este–cel–care–reuşeşte–să–dezvăluie–aceste–lumi.

De–multe– ori– ma– întorc– la– proză– ca– să– înţeleg–mai–bine–cum–e– teatrul.–Zi–de–zi,–mă–surprind–gândindu‑mă–la–scriitorii–care,–acum–aproape–o–sută–de–ani–au–descris–în– mod– profetic,– dar– fără– exagerare,– decăderea– zeilor–europeni,–apusul–ce–a–cufundat–civilizaţia–noastră–într‑o–beznă–în–care–nici–astăzi–nu–s‑a–făcut–lumină.–Mă–gîndesc–la– Franz– Kafka,– la– Thomas–Mann– şi– la– Marcel– Proust.–Acestor– profeţi– le‑aş– adăuga– astăzi– numele– lui– John–Maxwell–Coetzee.–

Sentimentul– lor– comun– al– sfârşitului– inevitabil–al– lumii– –– nu– al– planetei,– ci– al– unui– model– al– relaţiilor–interumane– –– şi– al– ordinii– sociale– şi– răsturnărilor–acesteia,–ne– însoţeşte–astăzi,–marcându‑ne–profund.–Pe–noi,– cei– care– trăim–după–sfârşitul– lumii.–Noi,– care– trăim–în–faţa–unor–crime–şi–conflicte–ce–izbucnesc–în–fiecare–zi,–în–mereu–alte–locuri,–mai–rapid–chiar–decât–reuşesc–să–fie–relatate– de–mijloacele– de– comunicare.– De– altfel,– aceste–„incendii”–devin–repede–plictisitoare–şi–dispar–fără–urmă–din– relatările– de– presă.– Iar– noi– ne– simţim– neputincioşi,–îngroziţi–şi– încolţiţi.–Nu–mai–suntem–capabili–să– înălţăm–turnuri,–iar–zidurile–pe–care–le–construim–cu–încăpăţânare–nu–ne–apără–de–nimic;–dimpotrivă,–ele–însele–au–nevoie–de–protecţie–şi–grijă,–lucru–care–ne–consumă–o–bună–parte–din–energia–noastră–vitală.–Şi–nu–mai–avem–forţa–de–a–încerca–să–vedem–ceea–ce–se–află–în–spatele–porţilor,–dincolo–de–zid.–Tocmai–din–acest–motiv–teatrul–ar–trebui–să–existe–şi,–de–acolo,–din–spatele–porţilor,–să‑şi–caute–forţa.–Pentru–a–pătrunde–cu–privirea–acolo–unde–ne–este–interzis.–

„Legenda–însă–încearcă–să–explice–inexplicabilul.–De–vreme–ce–pleacă–de–la–un–adevăr,–trebuie–să–sfârşească–din– nou– în– inexplicabil”– –– în– aceste– cuvinte– descrie–Kafka–transformarea–legendei– lui–Prometeu.–Eu–asociez–profund–aceste–cuvinte–modului– în–care–ar– trebui–să– fie–teatrul.–Şi–un–asemenea–teatru,–care–să‑şi–aibă–începutul–în– profunzimea– adevărului– iar– sfârşitul– în– inexplicabil,–le– doresc– tuturor– slujitorilor– acestuia,– atât– celor– de– pe–scenă,–cât–şi–celor–din–public.–Le‑o–doresc–din–tot–sufletul!

Krzysztof Warlikowski este unul dintre cei mai reprezentativi regizori europeni ai generaţiei sale. S‑a născut în Polonia în 1962. Împreună cu scenografa Małgorzata Szczęśniak, Warlikowski creează imagini teatrale excepţionale. În munca sa cu actorul, îl îndrumă pe acesta către cele mai profunde straturi ale creativităţii sale. A inventat, practic, un nou fel de a pune în scenă Shakespeare. Opera sa include, de asemenea, interpretări subversive ale tragediilor greceşti, şi este cunoscut şi pentru punerea în scenă a autorilor contemporani. Producţia sa, Purificare de Sarah Kane a fost foarte bine primită la Festivalul de la Avignon în 2002 şi la Festival de Théâtre des Amériques din Montreal – acesta fiind un moment decisiv pentru intrarea lui Warlikowski pe scena internaţională.

Din 2008 este director artistic al NowyTeatre (Teatrul Nou) din Varşovia, unde a regizat până în prezent patru spectacole care au la bază adaptări proprii după mai multe texte: (A)– Pollonia– (2009), Sfârşitul (2010), Povestiri– africane de Shakespeare (2011) şi Kabaretwarszawski–(2013). În prezent lucrează la adaptarea pentru scenă a romanului În–căutarea–timpului–pierdut de Marcel Proust.

La NowyTeatre, Warlikowski a creat o viziune personală a rolului şi locului teatrului în societate, implicând şi spectatorii. Motto‑ul său pentru teatru a devenit: „Evadarea prin teatru“.

Spectacole regizate de Warlikowski au fost prezentate la cele mai importante festivaluri de teatru ca: Festival d’Avignon, Festival Prensa de Otoño in Madrid, Edinburgh International Festival, Wiener Festwochen, Next Wave Festival BAM –New York, Athens Festival, International Theatre Festival Santiago a Mil în Chile, International Theatre Festival PoNTI în Porto,

XXI Seoul Performing Arts Festival în Coreea de Sud, Festival BITEF în Belgrad.

Activitatea artistică a lui Krzysztof Warlikowski include, de asemenea opera. Warlikowski a regizat în cele mai importante opere din lume, inclusiv La Monnaie din Bruxelles, Opera Naţională din Paris şi Opera de Stat Bavareză din Munchen. În dorinţa sa de a „reteatraliza“ opera, este perceput ca un regizor de operă revoluţionar. Printre altele, el a pus în scenă: Iphigenia– in– Tauris,– The– Makropulos–Affair,–Parsifal,–The–Woman–without–the–Shadow,–Medea,–Lulu şi, de curând,–Don–Giovanni.

Krzysztof Warlikowski a câştigat numeroase premii printre care Premiul Uniunii Criticilor de Teatru din Franţa în 2003 pentru spectacolul Purificare de Sarah Kane, considerat ca fiind cel mai bun spectacol de limbă străină prezentat în Franţa în stagiunea 2002/2003. În 2008, criticii francezi i‑au acordat, de asemenea, un premiu pentru Îngeri–în–America. El a fost premiat şi de către Secţia Criticilor de Teatru – secţia poloneză a Institutului Internaţional de Teatru pentru promovarea teatrului polonez în străinătate. În 2006 a primit prestigiosul „Meyerhold“ la Moscova, iar în aprilie 2008 „Premiul Europa Noi Realităţi Teatrale“ la Salonic, Grecia. În luna mai 2008 New York’s Village Voice i‑au conferit lui Warlikowski „ObieAward“ pentru spectacolul Krum de Hanoch Levin, prezentat la cea de‑a 25‑a ediţie a BAM Festival. A primit „Golden Mask“ pentru cel mai bun spectacol străin în Rusia, în 2011, pentru producţia NowyTeatr cu (A)– Pollonia. În luna mai 2012, NowyTeatr este premiat de către juriul internaţional prezidat de Gérard Mortier cu „Diagilev Award“ în Perm pentru spectacolul Povestiri– africane de Shakespeare. În 2013 a primit din partea Franţei titlul de Comandor al Artelor şi Literelor.

Foto

: Bar

tek

War

zech

a

Krzysztof Warlikowski

Traducere în limba română: Luiza–Săvescu

Page 21: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

21

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

C o r e s p o n d e n ţ e d e l a N e w Yo r kGrid Modorcea

Dacă la The– Art– Show, organizat de Art– Dealers–Association– of– America (ADAA), întâlneşti marii dealeri americani din domeniul artelor plastice, aşa cum am arătat într‑un articol anterior, la The– Armory– Show te aşteaptă întâlnirea cu planeta artei, cu tot ce are mai valoros şi inovator estetic pământenii de pretutindeni, de la Tokio la Sao Paulo, de la New Delhi la Shanghai. Nu există aproape popor de pe acest pământ să nu fie reprezentat de o galerie, de un artist sau de o prezenţă a rasei sale. Spaţiile expoziţionale sunt înţesate de lume, de sute de mii de oameni, de toate culorile şi vorbind toate limbile pământului.

Iar Europa este ca la ea acasă. Toate marile oraşe ale artei au aici galerii, reprezentanţi, în frunte cu Paris, Milano, Düseldorf, Londra, Viena, Barcelona, Geneva sau Zurich. Lipseşte numai Bucureştiul, ca de obicei, dar şi românii sunt reprezentaţi, tot ca de obicei, de vechea noastră cunoştinţă, de aceeaşi nelipsită galerie Mihai–Nicodim din Los Angeles. Sigur, Nicodim ne‑a precizat că el nu reprezintă România, ci se reprezintă pe sine, că Romania nu are nici o contribuţie la înfiinţarea galeriei sale şi la promovarea artiştilor români. Dacă anul trecut era prezent cu o lucrare de Şerban Savu, cultivat şi de David Nolan Gallery, anul acesta am văzut două tablouri de Răzvan Boar, abstracte, cu efecte de pop art.

Evident, faţă de miile de prezenţe străine (numai turcii erau prezenţi cu câteva galerii din Istanbul!), aceste urme româneşti sunt insignifiante. Dar trebuie să mai spun că dacă românii nu au grija de ei, au alţii (ne‑am obişnuit cu această anomalie, zisă pleaşcă, să ne facă alţii cultura, aşa cum tot alţii ne fac istoria!). Aşa este marea surpriza de la Galerie–Mitterrand din Paris, unde trona la intrare Coloana lui Brâncuşi. Evident, era o reproducere din lemn, în miniatură. Am discutat cu advisor‑ul galeriei, care spunea că nu a indicat numele autorului, fiindcă toţi ştiu cine e Brâncuşi „un celebru sculptor francez”. Da, dar Coloana există numai la Tg. Jiu, în România – i‑am spus – acest lucru ar fi trebuit precizat, să afle şi miile de vizitatori ai târgului că e vorba totuşi de un celebru sculptor român.

Aşa cum ştia până şi foarte tânăra Kung Min Lee, o sud‑coreeancă de la One– and– J.– Gallery din Seul, cu care am discutat mult pe tema Brâncuşi şi Lee Ufan, binecunoscutul sculptor sud‑coreean, care se declara emul al lui Brâncuşi, prin lucrul direct cu piatra şi lemnul, materialele primare cu care lucrează.

Şi am mai dat peste o surpriză românească, la galeria Cecilia– de– Torres din New York, care expunea, chiar pe peretele din faţă, trei lucrări semnate de artistul român Sandu Darie (1908‑1991), două fără titlu, iar a treia cu un nume brâncuşian, Columna especial (circa 1950). Denumirea este spaniolă întrucât acest artist, de origine evreu (Sandu Laver), născut la Roman, după o carieră începută la Bucureşti, printre surrealiştii români, fiind bun prieten cu Ştefan Roll, a emigrat în Franţa şi s‑a stabilit nu la Paris sau la New York, ca alţi avangardişti români, ci în… Cuba, în 1941, unde a trăit până la moarte şi a câştigat toţi laurii acestei ţări. Acolo devine exponentul de vârf al artei cubaneze şi al artei cinetice în lume. Majoritatea lucrărilor sale se află în Muzeul de Arte Frumoase din Havana.

Picturile sale sunt nişte asamblaje spaţiale foarte inginereşti, matematice, amintind până la un punct de Kandinsky, cu forme geometrice sugerând mişcări transformabile, ivite din structuralismul şi constructivismul mişcării abstracţioniste, iar criticii îl aliniază suprarealismului internaţional. Frank Popper, în cartea sa “Birth of Kinetic Art”, îl consideră pe Sandu Darie unul dintre iniţiatorii direcţiei numite „arta luminoasă a environment‑ului”, alături de Yakov Agam, Nicolas Shofer şi Viktor Vasarely. Dar asemănarea cea mai izbitoare a stilului sau pictural este cu olandezul Piet Mondrian. Cubanezii l‑au asimilat mişcărilor de avangardă, considerându‑l un conceptualist, posesor al unei imaginaţii fără limite. Deşi adept al formei pure, cinetice, Darie a creat o artă deschisă, implicând socialul, valorile concrete, practice, provocând în privitor reacţii de participare. Cele trei piese expuse de galeria Cecilia– de–Torres reprezintă nişte buline haşurate, în transformare, pe verticală şi orizontală, rezultând un abstracţionism care ne aminteşte de Braque şi Léger.

Este interesant să stabilim aceste conexiuni cu arta lumii. Iar arta românească are datoria să asimileze culturii naţionale astfel de artişti care s‑au impus pe alte meleaguri şi care sunt recunoscuţi în lume, în timp ce acasă sunt total necunoscuţi. Aşa cum sunt şi Constantin Antonovici şi Jaques Hérold. Nimic din ce este românesc nu trebuie neglijat. Chiar şi urmele ţigăneşti. Şi o lecţie am primit‑o de la Gypsum–Gallery din Cairo, care promovează tocmai arta făcută de acest popor nomad, care şi‑a găsit loc şi în ţara Egiptului, ba se pare că rădăcinile primare se trag de aici, mai sigur decât din India.

*În rest, cele doua mari docuri expoziţionale ale

târgului, numite Pier–92 şi Pier–94, au fost dedicate artei moderne şi respectiv artei contemporane. Evident, arta modernă era dominată de galeriile din New York. Dar m‑am axat mai mult pe ceea ce au oferit galeriile străine, precum Arte– Maggiore din Bologna, care era dedicată artistului Giorgio Morandi, cel ce a impus o nouă valoare iconică genului Natura moartă/ Still life. Impresionant ce a prezentat Galerie–Nordenhake, “picture a flag”, adică pictura steagului, propusă de nordicul Paul Fägerskiöld, gen care începe să aibă tradiţie în America. La fel, am putut admira galeria Whitestone din Tokio, care a reprezentat celebra Gutai– Pinacotheca, bazată pe un colectiv de artişti fondat în 1954 de Jiro Yoshihara, din care fac parte şi artiştii prezenţi la Armory Show, Yuko Nasaka, cu propunerile ei circulare, sugerând arta ceramicii şi maestrul Tsuyoshi Maekawa, născut în 1936 în Osaka, care continuă stilul Gutai, după dizolvarea grupului, un stil floral şi marin, dar şi cu influenţe europene, venite în special din partea lui Juan Miro, Paul Klee sau Alberto Burri, cât şi ale abstract‑expresionismului francez şi american. În apropiere se află o galerie din Barcelona, plină de marii artişti ai acestui oraş, Picasso, Dali şi Miro, şi am putut lesne face o paralelă cu lucrările lui Maekawa, diferite totuşi, cum e seria numita “Jute”, adică o pictură în relief.

Arta contemporană, în schimb, era dominată de multe galerii pariziene, dar şi de pretutindeni. O impresionată prezenţă planetară. Am văzut şi câteva galerii din estul Europei, dar de unde nu erau, de pe tot pământul!

Ca o impresie generală, suverana era forma decorativă a lucrărilor, orientarea spre utilitatea lor practică. Nu mai vedeai nimic pe bază de desen sau de culoare, totul era pe bază de tehnologie, de efecte optice, de instalaţii electronice sofisticate. Artistul a devenit un meşteşugar hi‑tech, stăpân pe mijloacele tehnologiei moderne, construind fascinante piese decorative, cu care omul modern îşi poate crea un ambient cosmic, care să‑i ofere un confort vizual liniştitor, dar şi sonor, fiindcă instalaţiile nu numai se mişcă, dar şi cântă. E un permanent spectacol audio‑vizual, cu obiecte ingenios create, din tuburi de neon sau din alte obiecte plastice. Uimitoare este tehnologia prin care se creează toate aceste neobişnuite efecte vizuale şi sonore.

Page 22: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

22

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Premiera filmelor americane se petrece aproape sincron cu premiera lor românească. Piaţa românească e plină de filme americane la zi. Toate filmele selectate în com‑petiţia Oscar se află şi pe piaţa românească. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre filmul românesc, care nu există pe piaţa americană, dar nici pe piaţa românească. În comunism, filmul românesc era rege de piaţă alături de filmul sovietic. Filmul american intra în România pe sub mână, ca şi muzica beat şi orice produs occidental. Dar românii au făcut o revoluţie, au obţinut dreptul de a fi liberi, fapt care se traduce şi cu libertatea de a se americaniza prin film. OK. Dar în ciuda acestui fapt, sălile la filmul american sunt aproape goale. Aderenţa românilor la filmul ameri‑can este foarte scăzută. Publicul cinefil din Romania nu poate înţelege filmul american atâta timp cât realitatea românească nu‑l ajută, e foarte diferită de realitatea americană. Evident, filmul american vorbeşte în primul rând despre realitatea americană, despre problemele americanilor. De regulă, arta este bună dacă oamenii se recunosc în ea. Perceperea artei este una de identificare, aşa cum ne învaţă Stanislavski. Dar problemele românilor sunt cu totul altele, ei nu au cum să se identifice cu eroii ameri‑cani, să se recunoască în realitatea americană, fiindcă e o realitate ca de pe altă planetă.

Se spune că totuşi cultura nu are graniţe, că limbajul artistic poate sparge barierele de orice fel, economice, geografice, de port sau limbă! Aşa ar trebui să fie, dar în realitate omul este robul mediului în care trăieşte. Degeaba are el internet, dacă nu are o anumită experi‑enţă de viaţă specifică, dacă nu trăieşte într‑o societate normală, sănătoasă, adică o experienţă de tip american, numai cu faţa la viitor. Poate tinerii din România să aibă o asemenea orientare, dar spectatorii, în general, sunt total rupţi de viitor, ei trăiesc numai cu faţa spre trecut. Şi cred că şi tinerii au foarte mari complexe. O dovedesc comentariile lor, pe Forum, la filmele care au concurat recent la Premiile Oscar. În timp ce unele din aceste filme au luat Oscar‑ul sau alte premii de marcă, BAFTA, Golden Globe etc., spectatorii din România au comen‑tarii de neînţeles. Mai bine nu le‑ar mai avea, ar sta în banca lor. Dar nu, ei se exprimă. E dreptul lor. Dar noi deducem de aici că ei sunt străini, nu au ade‑renţă la astfel de filme. Şi din motive existenţia‑le, al nivelului de trai, dar şi cultural sunt total depăşiţi, nepregătiţi. Şi nici nu vor să fie, fiindcă nu vor să înveţe. Îi dau înainte cu părerea lor neghioabă. Dar e cazul să ştie că o părere despre o operă de artă, mai ales când ea are un aseme‑nea culoar oscariot, este un lux. Nu oricine are un calculator şi ştie să scrie pe Forum un rând, este şi autorizat, este şi critic, este şi responsa‑bil, este şi profesor, chiar dacă ştie ce înseamnă teacher. Amatorismul nu e învăţătură. Am citit ce‑au scris aceşti diletanţi despre Bird-man, despre Noah, numai prăpastii! Unul scrie că Birdman „e cel mai prost film pe care l‑am văzut în viaţa mea” şi‑i îndeamnă pe cinefili să nu se ducă la acest film, că nu merită! Vă daţi seama, are şi el o viaţă, o fi văzut vreo duzină de filme, dar dă un verdict categoric, de profesor emerit! Iar şeful acestor noi miopi ai opiniei pu‑blice, un anume CTP, dă verdictul că din filmele selectate la categoria Best Picture, „două sunt nule”. Au ce au trâmbiţaşii noştri cu nulitatea. Şi celebrul critic Niki spunea despre Eminescu că „e nul ca dramaturg”. Bine că e el arhiplin ca preşedinte al timbrului literar!

Mă gândesc ce nenorocire ar fi fost pe generaţia mea, dacă în loc de profesori ca D.I. Suchanu, Şerban Cioculescu sau Florian Potra îi aveam pe alde CTP şi Bisnistorea‑sa, altă voce în plagierea cinematografică de la noi! Aceş‑ti turnători de vorbe în urechea lui Nicuşor şi altor pui de nomenclaturişti au apărut peste noapte, ca liliecii, au devenit criticii de film ai României, vocile ei „autorizate”, când România are încă, din fericire, critici de film buni, profesionişti, care ar merita ascultaţi. Dar nu, nu‑i as‑cultă nimeni, fiindcă nu sunt în gaşcă, sunt singuratici, izolaţi, iar presa de la coada vacii nu cultivă decât soiul băgăcios! Dacă vreţi mostre de tâmpenii, citiţi comentari‑ile la aceste filme, analizate de noi în cronicile precedente (la Birdman şi la Noah). Ce să mai spun despre felul in‑calificabil cum este privit The Grand Budapest Hotel! O să vedeţi în cronica viitoare, pe care am s‑o dedic acestui film.

De ce se întâmplă oare acest hiatus în percepţie, acest profund dezacord între două lumi care ar trebui să se apropie, să se cunoască? Cum să se facă altfel punţi între ele? Sigur, de vină este oceanul care ne desparte!

Oceanul care ne desparte!

C o r e s p o n d e n ţ e d e l a N e w Yo r kGrid Modorcea

O notă aparte faţă de această tendinţă a fost dată de galeriile pariziene, dominante, care au adus ceea ce americanii au realizat de mult prin conceptual– art, pe linia John Baldessari – Glenn Ligon şi Ed Ruscha, adică expunerea de texte, carte vizuală, întâmplări povestite pe perete din litere sau din sugerarea scrierii. Acest model mai are numele de Art on Paper, fiind un fel de pictografie chinezească, deşi la această ediţie a târgului, artiştii chinezi au fost mai discreţi faţă de anul trecut când au fost aleşi lideri.

Scrierea este o altfel de pictură, iar cărţile expuse la Michèle– Didier din Paris sunt o dovada peremptorie. Reconfortantă această idee, că simbolul culturii adevărate, tradiţionale, rămâne cartea.

Sigur, nu suntem la târgul internaţional al cărţii, care se va desfăşura în curând, ci la ceea ce omul imaginează plastic, fără ca evadările şi exotismele sale să ameninţe

viitorul. Faţă de cinematograf, care defilează cu spectre apocaliptice, viziunile plastic ale oamenilor sunt mai optimiste, asimilând creator tehnologia galopantă.

Interesant în acest sens poate fi contrastul între un proiect al viitorului, al sculptorului canadian, născut la Teheran, Parviz Tanavoli, propus de Grety–Art–NYU–Gallery şi piesele de rezistenţă ale unei galerii consacrate ca Marlborough din Chelsea, care defila cu aceiaşi clasici ai excentrismului plastic precum Botero şi Tom Otterness, o sculptură a acestuia, în care un copil îi pune altui copil capul pe umeri, amintindu‑mi de un desen al lui Gopo!

Evident, toate evenimentele şi ideile preţioase legate de prezentul şi viitorul artei se dezbat în celebrul spaţiu OPEN FORUM, unde au loc permanent, după un program bine stabilit, simpozioane şi conversaţii între curatori, critici, artişti, galerişti, directori de muzee şi alţi experţi în artă. Aşa am asistat la un Abu–Dhabi–Project, prezentat

de Fundaţia Guggenheim–Museum. Mai există o secţiune similară numită FOCUS MENAM, dedicată iniţiativelor venite din zona arabă. Ca niciodată, în ultimii ani, am descoperit o prezenţă arabă numeroasă. Acest lucru face parte, desigur, dintr‑o anumită platformă politică, de a vedea latura culturală a unei zone asupra căreia planează imaginea terorismului. De altfel, liderul cultural al târgului Armory– Show a fost numit Omar Kholeif, curator la Whitechapel–Gallery din Londra, specialist în arta Orientului Mijlociu, Africii de Nord şi Mediteranei. Au impresionat marile proiecte ale deşertului arabic, numite “Artifical Light”, sau propunerile legate de arta cinetică, de conservarea artei antice a Asiei, ca şi cele ale galeriei EOA–Projects din Londra, cu fascinante soluţii de îmbinare a spaţiilor geografice şi culturale, sinteze de convieţuire umană planetară.

Page 23: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

23

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

Vă rog să mă scuzaţi, dar despre filmul ăsta nu pot să scriu serios. Mă gândesc la el şi mă pufneşte râsul. Şi n‑are nicio legătură cu faptul că nu‑mi place actorul Bogdan Stanoevici. Nici cu faptul că regizorul şi scenaristul peliculei „Cel ales”, Cristian Comeagă, nu figurează în memoria mea cu vreo ispravă cinematografică. Că a fost producătorul unor filme ale lui Nae Caranfil nu are nicio semnificaţie în acest context. Din păcate, talentul nu e varicelă, să se ia prin contaminare. Cât despre învăţat meserie, domnul Comeagă preferă să înveţe din filmele americane. Mă refer la cele… minore.

Securiştii lui Ceaşcă erau ticăloşi, nu şi oligofreni. Prin urmare, afirmaţia lui Cristian Comeagă conform căreia, la baza scenariului pe care l‑a scris, stă mărturisirea unui ”profesionist” al poliţiei politice, îmi pare grav lovită de caraghioslâc. Dacă eşti (ex)securist şi povesteşti oricui, aşa, la crâşmă, ce metode murdare ai la îndemână pentru „atragerea” în branşă a diverşilor cetăţeni, ţi se taie capul. Cel puţin! Scriind o poveste banală şi plictisitoare, transpunând‑o cinematografic banal şi plictisitor, cale de două ore greu suportabile, Cristian Comeagă are impresia că a făcut un film de artă. Care, culmea, se pare că a şi luat ceva premii pe la oarece festivaluri obscure.

Povestea pe scurt: un elev care i‑a pictat mustaţă lui Ceaşcă este şantajat de un securist în scopul ademenirii lui pe cele domenii necurate. Ca recompensă, o primeşte cadou pe fata la care visa fără speranţă (Olimpia Melinte), dar şi şansa de a fugi din ţară. Pentru a accepta să facă orice în slujba securităţii, i se înscenează un accident de maşină. Peste mulţi ani, rămas fără părinţi şi fără nevastă & fiică, omul părăseşte Parisul pentru a îndeplini o nouă misiune/crimă la Bucureşti. Numai că, ajuns în pădure (Băneasa?), o aude pe una ţipând. Viteaz – că doar e killer profesionist, nu? – se repede s‑o salveze pe duduie din ghearele celor două huidume care intenţionau s‑o violeze un pic. Explicaţia motivului pentru care bălăioara urma să fie

violată e la fel de ridicolă şi forţată ca tot filmul. Mă rog. Pe scurt, aproape‑violata şi killerul bântuie de colo‑colo cu maşina. Evident, sfârşesc într‑un pat. Finalul filmului? Să mor eu dacă mi‑l amintesc. Era ceva care transmitea ideea că nu s‑a schimbat nimic, soarta noastră e tot în mâinile lor.

Din tot filmul ăsta, singurul personaj care ţi se întipăreşte, cât de cât, în memorie, prin scârboşenia lui dusă dincolo de orice limită, este securistul Escu, interpretat de Nicodim Ungureanu. Alunecos, cinic, arogant, unsuros/libidinos, ameninţător, Escu este un personaj hiperbolizat până la refuz de regizorul‑scenarist Comeagă. Un fel de supraom construit din gunoaie. Sigur, şi personajul lui Ungureanu este destul de comic, mai ales în secvenţele în care aminteşte de Marele Blond.

Contrastând cu această materializare a răului, eroul lui Bogdan Stanoevici, intitulat sugestiv X, pare cel mai prost băiat din cartier (deşi se insinuează că ar avea un IQ astronomic, din moment ce securitatea şi‑l dorea atât de fierbinte…) L‑am mai văzut în filme. În toate rolurile a fost de o inexpresivitate fascinantă.

Acum, însă, şi‑a depăşit performanţa. Adolescentul X pare un personaj de comedie – freza îi stă ca o perucă (sau o fi chiar perucă?), privirea îi este opacă (minus secvenţele când este oripilat, chestie transpusă în expresie facială prin rotunjirea exagerată a ochilor). Toate vârstele prin care trece X, de la adolescenţă până în pragul senectuţii, sunt contrafăcute în spirit amatoricesc. Dacă tot avea neapărată nevoie de un ministru în distribuţie, Cristian Comeagă putea să se adreseze unuia mai talentat… Priviţi doar imaginea asta. N‑aţi băga mâna în foc că e secvenţă dintr‑o comedie?

Un coleg critic se întreabă ce caută Laura Cosoi în toată povestea asta. Ei, domnule, dacă nu era numita Nora, se ducea de râpă dialogul. Cu cine mai conversa X în maşină, dacă nu era Nora? Vorbea singur? Killer profesionist care vorbeşte singur? Cine mai împodobea peisajul cu înjurături, dacă nu Nora? Dragi cititori‑care‑n‑aţi‑văzut‑filmul‑şi‑bine‑aţi‑făcut, Nora este pseudo‑violata de la început. Pe parcurs, aflăm că e măritată cu un antrenor de fotbal (de aici şi limbajul specific microbiştilor, să zicem, din

Giuleşti) dar deţine şi un amant rotofei care pare mare amator de glume idioate. Interesant este că Nora evoluează în DOUĂ ZILE de la un personaj specific parcărilor de TIR‑uri şi vestiarelor cu fotbalişti,

la un alt personaj, sensibil, mistuit de greţuri metafizice şi îndrăgostit pe bune. În orice caz, conformându‑se indicaţiilor regizorale, Laura Cosoi ajunge să arate într‑un fel care mă azvârle fără milă în miezul dilemei: de fapt, în filmul ăsta, cine e „pocnitoarea cu efect întârziat” despre care vorbeşte Escu? Domnul X sau noua lui iubită? Poate că s‑o găsi un cinefil mai deştept decât mine – printre cei cărora le‑a plăcut „Cel ales” – şi‑o să‑mi dezlege misterul.

Oricum, cu acest film, Cristian Comeagă îşi vede visul împlinit: este, într‑adevăr, un fel de Sergiu Nicolaescu!

Film

„Cel ales” sau cine este pocnitoarea cu efect întârziat?

Foto

graf

ie d

e C

os A

elen

ei

Page 24: FX Mircea Florin Şandru ´4FU®4FH4'UH' GH ' LXEL · 2015-06-03 · Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu Anul XXIV • nr.

24

nr. 189-190 ► Martie-Aprilie 2015

I s t o r I a u n e I I d e n t I t à t I c u l t u r a l e

I‑a trebuit, să o recunoaştem, lui Neagu Udroiu o mare doză de curaj pentru a‑şi asuma şi a duce la capăt un proiect de anvergura trilogiei „Condeie, voci, chipuri. Presa românească – pagini de istorie * Protagonişti * Partituri * Performanţe”1. Mă gândesc nu doar la imensa materie pe care a trebuit să o parcurgă, să o trieze şi să o concentreze în 32 de secţiuni şi în peste 1900 de pagini, cât, mai ales, la cele două prejudecăţi despre presă şi despre jurnalişti. Prima, în ordine cronologică, îi aparţine lui Andre Gide: „Numesc jurnalism tot ceea ce m‑ar putea interesa mâine mai puţin decât azi”, dar, până la urmă, ea este amuzantă şi uşor desuetă. Cea de a doua, mai mult decât o simplă prejudecată, îi aparţine lui Traian Băsescu, preşedintele expirat al României, cel care vroia să includă presa între ameninţările la adresa securităţii naţionale.

Nu am cum să ştiu dacă Neagu Udroiu s‑a gândit neapărat la aceste două ziceri, dar cu certitudine, monumentala trilogie răspunde pe deplin nevoii noastre de a cunoaşte mai bine „istoria unei identităţi culturale”, după cum inspirat a denumit‑o prof.univ.dr. Adrian Năstase cu prilejul lansări lucrării la Fundaţia Europeană Titulescu.

Încercând, la rândul meu, să găsesc o sintagmă definitorie pentru aceste substanţiale „pagini de istorie” mă aflu în situaţia de a alege între două variante: fie să o numesc „o istorie vie” (Pierre de Boisdeffre), fie „o panoramă” (Gaetan Picon). Deşi, dacă mă gândesc mai bine, cred că şi una şi alta este la fel de nimerită.

Astfel, deşi autorul mărturiseşte într‑un „Cuvânt prevenitor” că nu şi‑a propus să scrie „o istorie a presei româneşti în cuprinderea tradiţională a termenului”, construcţia lui Neagu Udroiu este, în primul rând, o „istorie vie”. O istorie în care jurnalişti şi gazete devin personaje vii care trăiesc intens, care se bat pentru ideile lor, care înregistrează momente de triumf, dar şi răsunătoare căderi. Este remarcabilă, la Neagu Udroiu, capacitatea de a merge dincolo de aparenţe şi de anecdotica picantă, pentru a surprinde faptul semnificativ, ceea ce dă substanţă şi temeinicie trudei gazetarului, demersului jurnalistic însuşi. Împătimit al meseriei, Neagu Udroiu pune suflet şi pricepere întru respectarea şi, atunci când este nevoie, întru apărarea demnităţii profesiunii şi a breslei.

De aceea, nu mi se pare deloc întâmplător dacă, pornind de la cazul atât de controversat al lui Pamfil Şeicaru, Neagu Udroiu insistă asupra câtorva elementare criterii de abordare a temei: „Avem datoria să ne oferim corect termenii de referinţă într‑un sistem de coordonate unde, vorba cuiva, ce nu este posibil când totul este posibil. Cu alte cuvinte, «şantajul şi etajul» reprezintă o sintagmă (care se referea la Pamfil Şeicaru n.n.) cu circulaţie şi cu inflexiuni hazoase.”Continuând în termeni categorici: „Daţi‑mi voie să vă spun că îmi este drag omul care stă de vorbă cu mai marii ţării în te miri ce problemă importantă, deoarece văd în asta «zilele de aur» ale presei noastre, când omul de condei căpăta certificat de bună purtare pentru înscrierea sub acolada gestului responsabil, larg recunoscut.” Pentru a conchide: „De avea amante ori nu, ce fel de ţigări fuma, cu ce tip de maşină mergea la şosea, se ocupă şi de asta cineva. Eu prefer să descopăr în antropometria profesională a acestui individ (Pamfil Şeicaru n.n.) testul de maximă potenţă a jurnalisticii autohtone. Şi nu numai.”

Am insistat asupra paragrafului pentru că îl consider relevant pentru

1 Neagu Udroiu „Condeie, voci, chipuri. Presa românească – pagini de istorie. * Protagonişti * Partituri * Performanţe”. 3 volume, Colecţia „Opera omnia. Publicistică şi eseu contemporan”, TIPO MOLDOVA, Iaşi. 2015.

înţelesul pe care Neagu Udroiu îl dă amplei şi cuprinzătoarei sale retrospective a momentelor‑cheie şi personalităţilor

reprezentative ale istoriei presei româneşti. Este vorba despre imperativul atitudinii civice sau politice pe care şi‑o asumă gazetarul

din presa scrisă sau din audio‑vizual, ca şi despre aspiraţia acestuia către o construcţie spirituală temeinică şi durabilă. De aici, formulele deosebit

de sugestive pe care autorul le alege pentru a defini familiile spirituale, afinităţile sau divergenţele ideatice care au marcat istoria presei româneşti.

De pildă, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, George Baruţiu şi Florin Aaron sunt „descălecătorii”, pentru ca între „senatori” să îi aflăm pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici, C.A. Rosetti, Bogdan Petriceicu‑Haşdeu, Barbu Ştefănescu‑Delavrancea, Gh. Panu, Garabet Ibrăileanu, Constantin Mille, Titu Maiorescu, Constantin Stere, Nicolae Iorga şi pe Tudor Arghezi. La fel de bine, pot fi menţionate şi alte inspirate clasificări: „Comandorii”, „Doctrinarii”,

„Seniorii”, „Diplomaţii” sau „Toreadorii”, precum şi menţiunea aparte pentru presa românească din exil. Un loc distinct, pe deplin meritat, îşi află în antologie gazetarii din radio şi televiziune, precum şi cei din agenţia naţională de presă, pentru ca, în al treilea volum, autorul să consacre un spaţiu amplu „Postdecembriştilor”, adică presei româneşti aşa cum a fost şi a evoluat ea după decembrie 1989. Aş menţiona, de asemenea, galeria de portrete ale unor gazetari din presa scrisă,

din radio sau din televiziune pe care Neagu Udroiu le schiţează cu fineţe, cu inteligenţă şi, mai ales, cu o cuceritoare încărcătură afectivă.

Această viziune diacronică asupra etapelor şi reperelor istoriei presei româneşti este completată de o abordare panoramică a cadrului politic,economic, social şi cultural în care se situează şi cu care se confruntă ziariştii şi lumea presei. Ceea ce conduce la o mai corectă înţelegere şi evaluare a efortului creator al acestor veritabili istorici ai clipei. Mă refer, câtuşi de puţin întâmplător, la capitolul 27 „Leftiştii”, consacrat mersului presei româneşti după 1944. Avem, aici, o abordare cuprinzătoare, aplecată şi nuanţată asupra unei teme sensibile care în ultimele două decenii şi jumătate a fost, de multe ori, expediată în termeni categoric negativi. Poziţia lui Neagu

Udroiu mi se pare mult mai aproape de adevăr, tocmai pentru că ea este susţinută pe cunoaşterea lucrurilor „din interior”, adică pe o descifrare a mecanismelor şi a jocurilor de putere care acţionau asupra sistemului presei „cu comandă unică”, de partid. Acest fapt îi permite autorului să aleagă între ceea ce a fost doar răspuns la o asemenea comandă politică şi ceea ce adevăraţii profesionişti au reuşit să facă, dovedind talent, pricepere şi mai ales curaj, spre cinstea lor şi a meseriei lor. Departe de a fi, după cum ar putea crede scepticii de profesie, o încercare de idilizare a epocii definitiv apuse şi, cu atât mai puţin, de inocentare a unor personaje sau instituţii, această secţiune a trilogiei lui Neagu Udroiu este una pe cât de echilibrată, pe atât de viabilă, arătând, deopotrivă, „ce e viu şi ce e mort” în presa românească în această atât de complexă perioadă de istorie.

Înainte de a pune punct „Cuvântului prevenitor” al trilogiei „Condeie, voci, chipuri” Neagu Udroiu notează:”Cunoaşterea trăirilor presei româneşti de la pornirea sa în lume şi până azi, merită, cred efortul”. Îl merită cu prisosinţă, pot spune fără nici‑o ezitare! Iar antologia „Condeie, voci, chipuri. Presa românească – pagini de istorie”, lucrare unică în cultura noastră, pe care a realizat‑o cu dăruire şi cu pricepere Neagu Udroiu, este dovada pe deplin convingătoare.


Recommended