FUNDAMENTELE CONSTRUC IEI ECONOMIEI EUROPENE

1. Economia europeană este ramura economiei care se referă la construcţia

europeană şi la procesul de integrare impulsionat de tratatele de la Roma din 1957.

2. Construcţia economică europeană, care a demarat cu adevărat la sfârşitul anilor

1950, nu s-a desfăşurat conform unui proces regulat tinzând treptat spre integrarea

totală.

3. Istoria Europei Comunitare este marcată de salturi înainte – cum sunt cele care au

însoţit semnarea Tratatului de la Roma în 1957 şi a Actului Unic în 1986- 1987.

Unghiul de abordare nu este politic ci economic.

4. Istoria comunitară este abordată prin punere în perspectivă a diferitelor proiecte

economice:

- cel al Pieţei Comune din 1957

- cel al Sistemului Monetar European

- cel al Pieţei interne din 1993, şi

- cel al Uniunii Economice şi Monetare

pentru a arăta continuitatea şi inflexiunile demersului.

5. Se identifică 3 mari perioade, 3 mari programe:

1 – Piaţa Comună, iniţial şi exclusiv centrată pe piaţă, care nu a cunoscut decât

uşoare inflexiuni de-a lungul a trei decenii;

2 – Actul Unic - care combina un proiect economic ambiţios de creare a unei

veritabile pieţe interne cu inovaţii instituţionale decisive.

3 – Tratatul de la Maastricht – care, desăvârşind piaţa unică prin moneda unică,

constituie o veritabilă ruptură politică în construcţia europeană.

Piaţa Comună din 1957

Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 defineşte conţinutul Pieţei

Comune şi înfiinţează instituţii menite să definească regulile jocului pe această piaţă,

2

să lărgească competenţele europene în materie economică şi să vegheze la aplicarea

regulilor.

Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma creează în esenţă două

instituţii:

- Consiliul de Miniştri - principalul organ legislativ, şi

- Comisia care joacă un rol executiv, un rol de iniţiativă în procesul legislativ şi

un rol de gardian al tratatelor.

Arhitectura construcţiei economice născută din Tratatul de la Roma se bazează

pe două idei:

- pe de o parte, voinţa politică de a construi o Comunitate Economică Europeană

se bazează pe un proiect de „piaţă comună” mult mai ambiţios decât o simplă

zonă de liber schimb

- pe de altă parte, acest program are o conotaţie net liberală politicile comune

fiind practic inexistente, cu o dublă excepţie:

- politica de concurenţă, complement natural al creării unei Pieşe comune şi

- politica agricolă comună, concesie făcută Franţei.

Pentru a identifica mizele implicate de noţiunea de „piaţă comună” tipologia

clasică a integrării regionale face următoarele distincţii:

10. Zona de liber schimb constă în simpla eliminare a obstacolelor vamale,

cantitative şi tarifare, între partenerii zonei, politica comercială, în particular stabilirea

unor taxe vamale pentru restul lumii, rămânând în competenţa naţională.

Uniunea vamală merge mai departe deoarece liberul schimb între statele

membre este însoţit de un tarif extern comun.

Nivelul de integrare superior este Piaţa Comună care extinde integrarea pieţelor

la piaţa muncii şi piaţa de capital.

11. În raport cu formele de integrare care nu se referă decât la mărfuri, Piaţa Comună

face un dublu salt calitativ:

3

- pe de o parte, libera circulaţie a muncii presupune ridicarea obstacolelor

politice şi sociale din calea circulaţiei persoanelor, deci a lucrătorilor

- pe de altă parte, libera circulaţie a capitalului atunci când aceasta este pe deplin

realizată, are implicaţii importante în materie de politică monetară şi politică de

schimb.

Alegând Piaţa Comună cei Şase (Franţa, Germania, Italia şi Benelux) şi-au fixat

un obiectiv ambiţios, chiar dacă realizarea a fost tardivă.

Tratatul de la Roma are drept obiective stabilirea unei uniuni vamale prin

suprimarea obstacolelor în calea schimburilor şi aplicarea unor taxe vamale, şi deci a

unei politici comerciale comune celor 6 ţări membre.

Tratatul precizează:

a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la

intrarea şi ieşirea mărfurilor precum şi toate celelalte mărfuri cu efect

echivalent

b) o politică comercială comună faţă de state terţe

Comunitatea se bazează pe o uniune vamală care se extinde la ansamblul

schimburilor de mărfuri şi care comportă interdicţie, între statele membre, de taxe

vamale la import şi export şi a tuturor taxelor cu efect echivalent, precum şi adoptarea

unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţări terţe.

Piaţa comună se bazează în principal pe o uniune vamală care se referă la

produsele industriale.

În legătură cu raporturile dintre ţările membre ale Comunităţii, este vorba de

crearea unei zone de liber schimb prin desfiinţarea treptată a frontierelor comerciale.

Vechiul art.7 arăta că piaţa comună este stabilită treptat în cursul unei perioade

de tranziţie de 12 ani iar articolele 13 şi 14 prevedeau calendarul de desfiinţare

12. Taxele vamale au fost suprimate în zece etape.

Restricţiile cantitative cele mai evidente sunt eliminate.

4

Restricţiile cantitative la import precum şi toate mărfurile cu efect echivalent

sunt interzise între statele membre precum şi toate măsurile cu efect echivalent sunt

interzise între statele membre [...] »(art.28 , ex art.30); contingentările dispar din

1965. Una din ilustrările cele mai faimoase ale noţiunii de «măsuri cu efect

echivalent cu restricţiile cantitative» este dată de sentinţa Cassis de Dijon1:

administraţia germană, sesizată de o cerere de licenţă de import de lichior de

coacăze negre din Dijon, o refuză, pe motiv că această băutură are un grad de alcool

insuficient pentru a pretinde la titlul de lichior aşa cum este el definit de legea

germană. Sesizată de importator, Curtea europeană de Justiţie consideră că legea

germană este contrară articolului 30 (azi articolul 28) din Tratatul de la Roma prin

aceea că ea este cu efect echivalent unei taxe de import de nivel zero.

13. Liberul schimb cvasi general este deci realizat în iulie 19682. De altfel, în

ceea ce priveşte fiscalitatea, TVA, ca mod de impozitare indirectă, s-a generalizat

începând cu 1968: mecanismul de bază este identic, chiar dacă practicile naţionale

sunt disparate (clasificarea produselor, numărul şi nivelele diferitele...) Această

liberalizare a schimburilor comporta două limite importante: clauze de salvgardare

permit anumitor ţări sa suspende obligaţiile lor legate de apartenenţa la Piaia

Comună (vechiul art. 15 ). Mai ales, suprimarea contingentărilor nu împiedica

menţinerea, şi chiar progresul, în perioadele de dificultăţi comerciale, a unui

protecţionism non tarifar, pe calea normelor tehnice, în mod deosebit.

Dar uniunea vamală este mai largă decât zona de liber_schimb, şi comportă

mecanisme referitoare la raporturile dintre comunitate şi restul lumii, prin tariful

extern comun. Ţările membre ale CEE adoptă o taxă vamală unică vizavi de ţările

din afară. Din acel moment se pune problema nivelului ei faţă de eterogenitatea

nivelelor în vigoare, ţările europene au acu un compromis între soluţia «fortăreţei»

1 Se va arăta ceva mai departe cum această sentinţă este considerată ca fiind la originea principiului „recunoaşterii reciproce”. 2 La intrarea lor în Comunitatea europeană, ţările au beneficiat de o perioadă de cinci ani pentru a desfiinţa formele lor de protecţie (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia) sau de şase ani (Spania, Portugalia).

5

şi soluţia «pieţei strecurătoare» şi au adoptat un nivel mediu: «taxele vamale comune

se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate în cele patru teritorii

vamale cuprinse în Comunitate» (vechiul art.19). Dar nivelul tarifului extern comun

a fost mult atenuat prin participarea Europei comunitare la diferite negocieri GATT,

care au avut drept rezultat reducerea tarifului extern comun, în particular Dillon

Round (1960-1961) cu 71a 8% , Kennedy Round (1964-1967) , cu 351a 40% , şi

Tokyo Round, cu circa 33%.

Piaţa comună nu se referă doar la mărfuri, ci şi la «factorii de producţie», şi

deci la piaţa forţei de muncă şi pieţele de capitaluri. Obiectivul liberei circulaţii a

oamenilor s-a pus, dar el nu s-a tradus decât foarte încet în texte la fel, libertatea de

circulaţie a capitalurilor nu cunoaşte un avânt deosebit decât la sfârşitul anilor

1980.

Politica agricolă comună (PAC) constituie cea de-a doua pârghie a Pieţei

Comune. Cei doi