+ All Categories
Home > Documents > FUNDAMENTELE CONSTRUCIEI ECONOMIEI EUROPENE … · 2016. 1. 11. · economic, progresul social şi...

FUNDAMENTELE CONSTRUCIEI ECONOMIEI EUROPENE … · 2016. 1. 11. · economic, progresul social şi...

Date post: 04-Feb-2021
Category:
Upload: others
View: 2 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
49
FUNDAMENTELE CONSTRUCIEI ECONOMIEI EUROPENE 1. Economia europeană este ramura economiei care se referă la construcţia europeană şi la procesul de integrare impulsionat de tratatele de la Roma din 1957. 2. Construcţia economică europeană, care a demarat cu adevărat la sfârşitul anilor 1950, nu s-a desfăşurat conform unui proces regulat tinzând treptat spre integrarea totală. 3. Istoria Europei Comunitare este marcată de salturi înainte – cum sunt cele care au însoţit semnarea Tratatului de la Roma în 1957 şi a Actului Unic în 1986- 1987. Unghiul de abordare nu este politic ci economic. 4. Istoria comunitară este abordată prin punere în perspectivă a diferitelor proiecte economice: - cel al Pieţei Comune din 1957 - cel al Sistemului Monetar European - cel al Pieţei interne din 1993, şi - cel al Uniunii Economice şi Monetare pentru a arăta continuitatea şi inflexiunile demersului. 5. Se identifică 3 mari perioade, 3 mari programe: 1 – Piaţa Comună, iniţial şi exclusiv centrată pe piaţă, care nu a cunoscut decât uşoare inflexiuni de-a lungul a trei decenii; 2 – Actul Unic - care combina un proiect economic ambiţios de creare a unei veritabile pieţe interne cu inovaţii instituţionale decisive. 3 – Tratatul de la Maastricht care, desăvârşind piaţa unică prin moneda unică, constituie o veritabilă ruptură politică în construcţia europeană. Piaţa Comună din 1957 Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 defineşte conţinutul Pieţei Comune şi înfiinţează instituţii menite să definească regulile jocului pe această piaţă,
Transcript
  • FUNDAMENTELE CONSTRUC IEI ECONOMIEI EUROPENE

    1. Economia europeană este ramura economiei care se referă la construcţia

    europeană şi la procesul de integrare impulsionat de tratatele de la Roma din 1957.

    2. Construcţia economică europeană, care a demarat cu adevărat la sfârşitul anilor

    1950, nu s-a desfăşurat conform unui proces regulat tinzând treptat spre integrarea

    totală.

    3. Istoria Europei Comunitare este marcată de salturi înainte – cum sunt cele care au

    însoţit semnarea Tratatului de la Roma în 1957 şi a Actului Unic în 1986- 1987.

    Unghiul de abordare nu este politic ci economic.

    4. Istoria comunitară este abordată prin punere în perspectivă a diferitelor proiecte

    economice:

    - cel al Pieţei Comune din 1957

    - cel al Sistemului Monetar European

    - cel al Pieţei interne din 1993, şi

    - cel al Uniunii Economice şi Monetare

    pentru a arăta continuitatea şi inflexiunile demersului.

    5. Se identifică 3 mari perioade, 3 mari programe:

    1 – Piaţa Comună, iniţial şi exclusiv centrată pe piaţă, care nu a cunoscut decât

    uşoare inflexiuni de-a lungul a trei decenii;

    2 – Actul Unic - care combina un proiect economic ambiţios de creare a unei

    veritabile pieţe interne cu inovaţii instituţionale decisive.

    3 – Tratatul de la Maastricht – care, desăvârşind piaţa unică prin moneda unică,

    constituie o veritabilă ruptură politică în construcţia europeană.

    Piaţa Comună din 1957

    Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 defineşte conţinutul Pieţei

    Comune şi înfiinţează instituţii menite să definească regulile jocului pe această piaţă,

  • 2

    să lărgească competenţele europene în materie economică şi să vegheze la aplicarea

    regulilor.

    Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma creează în esenţă două

    instituţii:

    - Consiliul de Miniştri - principalul organ legislativ, şi

    - Comisia care joacă un rol executiv, un rol de iniţiativă în procesul legislativ şi

    un rol de gardian al tratatelor.

    Arhitectura construcţiei economice născută din Tratatul de la Roma se bazează

    pe două idei:

    - pe de o parte, voinţa politică de a construi o Comunitate Economică Europeană

    se bazează pe un proiect de „piaţă comună” mult mai ambiţios decât o simplă

    zonă de liber schimb

    - pe de altă parte, acest program are o conotaţie net liberală politicile comune

    fiind practic inexistente, cu o dublă excepţie:

    - politica de concurenţă, complement natural al creării unei Pieşe comune şi

    - politica agricolă comună, concesie făcută Franţei.

    Pentru a identifica mizele implicate de noţiunea de „piaţă comună” tipologia

    clasică a integrării regionale face următoarele distincţii:

    10. Zona de liber schimb constă în simpla eliminare a obstacolelor vamale,

    cantitative şi tarifare, între partenerii zonei, politica comercială, în particular stabilirea

    unor taxe vamale pentru restul lumii, rămânând în competenţa naţională.

    Uniunea vamală merge mai departe deoarece liberul schimb între statele

    membre este însoţit de un tarif extern comun.

    Nivelul de integrare superior este Piaţa Comună care extinde integrarea pieţelor

    la piaţa muncii şi piaţa de capital.

    11. În raport cu formele de integrare care nu se referă decât la mărfuri, Piaţa Comună

    face un dublu salt calitativ:

  • 3

    - pe de o parte, libera circulaţie a muncii presupune ridicarea obstacolelor

    politice şi sociale din calea circulaţiei persoanelor, deci a lucrătorilor

    - pe de altă parte, libera circulaţie a capitalului atunci când aceasta este pe deplin

    realizată, are implicaţii importante în materie de politică monetară şi politică de

    schimb.

    Alegând Piaţa Comună cei Şase (Franţa, Germania, Italia şi Benelux) şi-au fixat

    un obiectiv ambiţios, chiar dacă realizarea a fost tardivă.

    Tratatul de la Roma are drept obiective stabilirea unei uniuni vamale prin

    suprimarea obstacolelor în calea schimburilor şi aplicarea unor taxe vamale, şi deci a

    unei politici comerciale comune celor 6 ţări membre.

    Tratatul precizează:

    a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la

    intrarea şi ieşirea mărfurilor precum şi toate celelalte mărfuri cu efect

    echivalent

    b) o politică comercială comună faţă de state terţe

    Comunitatea se bazează pe o uniune vamală care se extinde la ansamblul

    schimburilor de mărfuri şi care comportă interdicţie, între statele membre, de taxe

    vamale la import şi export şi a tuturor taxelor cu efect echivalent, precum şi adoptarea

    unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţări terţe.

    Piaţa comună se bazează în principal pe o uniune vamală care se referă la

    produsele industriale.

    În legătură cu raporturile dintre ţările membre ale Comunităţii, este vorba de

    crearea unei zone de liber schimb prin desfiinţarea treptată a frontierelor comerciale.

    Vechiul art.7 arăta că piaţa comună este stabilită treptat în cursul unei perioade

    de tranziţie de 12 ani iar articolele 13 şi 14 prevedeau calendarul de desfiinţare

    12. Taxele vamale au fost suprimate în zece etape.

    Restricţiile cantitative cele mai evidente sunt eliminate.

  • 4

    Restricţiile cantitative la import precum şi toate mărfurile cu efect echivalent

    sunt interzise între statele membre precum şi toate măsurile cu efect echivalent sunt

    interzise între statele membre [...] »(art.28 , ex art.30); contingentările dispar din

    1965. Una din ilustrările cele mai faimoase ale noţiunii de «măsuri cu efect

    echivalent cu restricţiile cantitative» este dată de sentinţa Cassis de Dijon1:

    administraţia germană, sesizată de o cerere de licenţă de import de lichior de

    coacăze negre din Dijon, o refuză, pe motiv că această băutură are un grad de alcool

    insuficient pentru a pretinde la titlul de lichior aşa cum este el definit de legea

    germană. Sesizată de importator, Curtea europeană de Justiţie consideră că legea

    germană este contrară articolului 30 (azi articolul 28) din Tratatul de la Roma prin

    aceea că ea este cu efect echivalent unei taxe de import de nivel zero.

    13. Liberul schimb cvasi general este deci realizat în iulie 19682. De altfel, în

    ceea ce priveşte fiscalitatea, TVA, ca mod de impozitare indirectă, s-a generalizat

    începând cu 1968: mecanismul de bază este identic, chiar dacă practicile naţionale

    sunt disparate (clasificarea produselor, numărul şi nivelele diferitele...) Această

    liberalizare a schimburilor comporta două limite importante: clauze de salvgardare

    permit anumitor ţări sa suspende obligaţiile lor legate de apartenenţa la Piaia

    Comună (vechiul art. 15 ). Mai ales, suprimarea contingentărilor nu împiedica

    menţinerea, şi chiar progresul, în perioadele de dificultăţi comerciale, a unui

    protecţionism non tarifar, pe calea normelor tehnice, în mod deosebit.

    Dar uniunea vamală este mai largă decât zona de liber_schimb, şi comportă

    mecanisme referitoare la raporturile dintre comunitate şi restul lumii, prin tariful

    extern comun. Ţările membre ale CEE adoptă o taxă vamală unică vizavi de ţările

    din afară. Din acel moment se pune problema nivelului ei faţă de eterogenitatea

    nivelelor în vigoare, ţările europene au acu un compromis între soluţia «fortăreţei»

    1 Se va arăta ceva mai departe cum această sentinţă este considerată ca fiind la originea principiului „recunoaşterii reciproce”. 2 La intrarea lor în Comunitatea europeană, ţările au beneficiat de o perioadă de cinci ani pentru a desfiinţa formele lor de protecţie (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia) sau de şase ani (Spania, Portugalia).

  • 5

    şi soluţia «pieţei strecurătoare» şi au adoptat un nivel mediu: «taxele vamale comune

    se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate în cele patru teritorii

    vamale cuprinse în Comunitate» (vechiul art.19). Dar nivelul tarifului extern comun

    a fost mult atenuat prin participarea Europei comunitare la diferite negocieri GATT,

    care au avut drept rezultat reducerea tarifului extern comun, în particular Dillon

    Round (1960-1961) cu 71a 8% , Kennedy Round (1964-1967) , cu 351a 40% , şi

    Tokyo Round, cu circa 33%.

    Piaţa comună nu se referă doar la mărfuri, ci şi la «factorii de producţie», şi

    deci la piaţa forţei de muncă şi pieţele de capitaluri. Obiectivul liberei circulaţii a

    oamenilor s-a pus, dar el nu s-a tradus decât foarte încet în texte la fel, libertatea de

    circulaţie a capitalurilor nu cunoaşte un avânt deosebit decât la sfârşitul anilor

    1980.

    Politica agricolă comună (PAC) constituie cea de-a doua pârghie a Pieţei

    Comune. Cei doi actori cei mai convinşi şi cei mai eficace ai politicii agricole

    comune sunt Franţa, urmărind obţinerea de debuşee şi preţuri satisfăcătoare pentru

    producţia sa agricolă, şi Comisia, care vede în elaborarea politicii agricole comune

    un teren privilegiat de intervenţie a instituţiilor europene, şi deci şi al ei. Principiile

    PAC, puse începând cu 1960 sunt: libera circulaţie a produselor, organizarea

    comună a pieţelor de produs, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară.

    Integrarea printr-o logică de piaţă

    Comunitatea economică se construieşte, astfel, la începutul anilor 1960, în jurul

    noţiunii de piaţă şi are, din acest motiv o conotaţie foarte liberală. Această

    prioritate acordată elaborării regulilor destinare creării unui climat concurenţial,

    într-o perioadă în care celelalte forme de intervenţie publică rămân marginale,

    reflectă o încredere în virtuţile regulatoare ale jocului spontan al pieţei. Europa

    Tratatului de la Roma din 1957 părea deosebit de coerentă. Proiectul de «Piaţă

    Comună» se bazează integral pe integrarea prin piaţă: libertatea circulaţiei

  • 6

    mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor care se aşteaptă în acelaşi timp cu progresul

    economic, progresul social şi apropierea politică. Această opţiune a unei Europe

    liberale prezintă un avantaj politic considerabil. O politică europeană necesită

    transferuri de suveranitate care suscitau, în 1960 deja, răzmeriţe, mai ales în Franţa.

    Alegerea unei integrări prin piaţă permite să se concilieze opţiunile economice

    liberale şi opţiuni politice care respectă suveranităţi naţionale.

    În proiectul iniţial, politicile comune sunt deci practic inexistente cu

    excepţia unei politici care întăreşte dimensiunea liberală a construcţiei europene,

    politica de concurenţă , şi a unei alteia ce, dimpotrivă, creează într-un domeniu

    aparte, agricultura, un tip de intervenţie extrem de puternică. Politica concurenţei

    constituie complementul natural al pieţei comune: efectele benefice ale liberei

    circulaţii a mărfurilor nu pot fi atinse decât dacă nici o practică a actorilor privaţi

    sau publici nu vine să împiedice jocul pieţelor prin frânarea accesului la piaţă,

    impunerea de preţuri sau cantităţi, avantajând în mod nejustificat un actor în raport

    de un altul; reglementarea concurenţei se compune dintr-o interdicţie a înţelegerilor

    şi a abuzurilor de poziţie dominantă şi un control al ajutoarelor statelor acordate

    întreprinderilor. Dacă politica de concurenţă se înscrie în proiectul liberal de creare

    a unei mari pieţe, politica agricolă comună (PAC) ţine de o concepţie

    intervenţionistă a statului. Diferitele principii ale PAC (libera circulaţie a

    produselor, unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară)

    maschează de fapt mecanisme care lasă puţin spaţiu pentru jocul spontan al pieţei: o

    intervenţie riguroasă asupra formării preţurilor agricole prin stabilirea, pentru marea

    majoritate a produselor, a unui preţ minim şi a unui preţ maxim; crearea unui sistem

    care înseamnă subvenţionarea exploatărilor cele mai mari şi mai productive, prin

    punerea în practică a unui sistem de «sas» între piaţa europeană şi piaţa mondială,

    şi, în sfârşit, integrarea totală a bugetului agricol în bugetul comunitar, ceea ce are

    drept rezultat mutualizarea costurilor acestei politici., creându-se resurse potenţiale

    importante pentru PAC.

  • 7

    DE LA TRATATUL DE LA ROMA LA ACTUL UNIC

    Europa este confruntată nu numai cu mari dificultăţi politice interne, dintre care

    compromisul de la Luxemburg este exemplul cel mai flagrant, dar şi cu o mare

    instabilitate a sistemului economic mondial: criza sistemului de la Bretton Woods,

    de la sfârşitul anilor 1960, apoi criza economică, începând cu 1974, repun în discuţie

    stabilitatea monetară internă a Europei şi suscită diverse entorse ale principiilor de

    liberă circulaţie a produselor şi capitalurilor. Legat de această lungă perioadă, vom

    pune accentul, pe plan politic, pe împotrivirile la transferurile de suveranitate, chiar

    modeste, pe plan economic, pe construcţia înceată a unei Pieţe comune care se

    extinde şi comportă tot mai mult politici comune, şi, pe plan monetar, pe apariţia,

    prin intermediul SME, a unei noi forme de integrare europeană.

    De la împotrivire politică la abandonarea suveranităţii naţionale

    Integrarea europeană este confruntată, în 1965, cu o criză profundă rezultată

    din combinarea unei probleme de finanţare a politici agricole comune cu o problemă

    instituţională şi politică gravă.

    Franţa apără caracterul automat al resurselor europene ale unei politici

    agricole generatoare de transferuri de care ea beneficiază, şi menţinerea

    suveranităţilor naţionale. Comisia apără, de asemenea, principiul automaticităţii

    resurselor agricole, dar îl asociază cu autonomia de decizie a instituţiilor europene în

    raport cu guvernele naţionale.

    Crisparea Franţei pe această problemă de suveranitate naţională se

    cristalizează în regula unanimităţii: tratatul prevede că după o perioadă de tranziţie

    (până în 1966) anumite decizii trebuie luate cu majoritate calificată. Conflictul

    izbucneşte, deci, la sfârşitul acestei perioade tranzitorii, în momentul în care ţările

    pierd dreptul lor de veto general. Conform tezei Franţei, atunci când un interes

    naţional foarte important este în jos, unanimitatea trebuie să fie obţinută, chiar dacă

    aceasta nu corespunde literei tratatului, în timp ce alte ţări europene doreau o

    aplicare strictă a dispoziţiilor tratatului.

  • 8

    Această criză conduce la un compromis, numit «compromisul de la

    Luxemburg», în care dispoziţiile indică clar blocajul funcţionării instituţiilor

    europene. Primul paragraf face un pas în direcţia poziţiei franceze. «Atunci când, în

    cazul unor decizii susceptibile de a fi luate de majoritate urmare propunerii

    Comisiei, interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt în jos,

    membrii Consiliului se vor strădui ca într-un interval rezonabil de timp să ajungă la

    soluţii care vor putea fi adoptate de către toţi membrii Consiliului cu respectarea

    intereselor lor naţionale reciproce şi ale celor ale Comunităţii [...]» .În ciuda acestei

    concesii fă,cute tezelor franceze, cel deal doilea paragraf subliniază că poziţia

    Franţei este mult mai radicală :«Delegaţia franceză subliniază că atunci când este

    vorba de interese foarte importante, discuţia va trebui să se continue până când se va

    fi ajuns la un acord unanim». Cele două paragrafe următoare arată caracterul de

    compromis al acestor decizii: după ce a constatat «că persistă o divergenţă cu privire

    la ceea ce ar trebui făcut în cazul în care concilierea nu reuşeşte deplin», cele şase

    delegaţii « apreciază totuşi că această divergenţă nu împiedică reluarea lucrărilor

    [...] Comunităţii» . În sensul acestei compromis, funcţionarea instituţiilor se

    desfăşoară într-o manieră sensibil diferită a dispozitivului prevăzut de texte, cu atât

    mai mult cu cât Franţa, chiar dacă aceasta nu este în interesul său imediat, se aliază

    cu ţările care riscă să fie puse în minoritate astfel încât să formeze minorităţi de

    blocare şi să menţină astfel un sistem de veto naţional. Partenerii săi nu ezită, de

    asemenea, să pună Franţa în minoritate. Construcţia europană este deci frânată cu

    atât mai mult cu cât extinderea la noi membri face şi mai paralizant un sistem de

    decizie în unanimitate.

    Aplicare, inflexiune şi extindere a proiectului iniţial

    Proiectul de «Piaţă comună» se caracterizează printr-o realizare lentă şi

    incompletă, o inflexiune a inspiraţiei iniţiale urmare multiplicării politicilor comune

    şi unei extindere.

  • 9

    Piaţa comună nu se construieşte decât parţial, cu atât mai mult cu cât crizele

    monetare, care se înmulţesc de la începutul anilor 1970, favorizează instaurarea unui

    control al schimburilor şi cum criza comercială, care apare la mijlocul anilor 1970,

    incită la recurgerea la orice formă voalată de protecţionism. Dacă obstacolele

    tarifare la libera circulaţie a mărfurilor dispare, în schimb, persistă cele care

    împiedică schimburile, mai ales normele tehnice şi exclusivităţile naţionale pentru

    pieţele publice. În plus, celelalte compartimente ale Pieţei comune nu se dezvoltă

    decât foarte încet. Libera circulaţie a oamenilor progresează mult mai lent decât

    libera circulaţie a mărfurilor, din cauza mai ales a dificultăţilor foarte mari în

    armonizarea condiţiilor de acces la slujbe ( peste cincisprezece ani de negociere

    pentru unele profesiuni). Libera circulaţie a capitalurilor nu progresează decât pe la

    mijlocul anilor 1980 şi nu este realizată decât în 1990.

    Politicile comune se înmulţesc. Dacă problematica iniţială se referea, de o

    manieră mai mult sau mai puţin explicită, la o integrare bazată mult mai mult pe

    pieţe decât pe politicile comune, istoria Europei a văzut apariţia a numeroase politici

    comune: politici sectoriale (siderurgie, textile,..), politică regională, politică

    energetică, politica mediului ambiant, politica de cooperare cu ţările «ACP» (Africa,

    Caraibe, Pacific), politica de cercetare...

    Extinderea modifică natura Europei. Ea se face în două trepte. În 1973, intră

    în Comunitate: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, ţări care, cu excepţia celei de-

    a treia - mult mai sărace, au structuri economice comparabile cu cele ale celor Şase.

    Dificultăţile apar, în esenţă, din relaţiile privilegiate dintre Marea Britanie şi

    ţările din Commonwealth, care pun problema relaţiilor comerciale cu restul lumii şi

    aceea a contribuţiei britanice la bugetul comunitar: într-adevăr, aceasta, prin jocul de

    «prelevări» ,este cu atât mai mare cu cât importurile provenite din ţările

    Commonwealth-ului sunt ridicate. Cea de-a doua şi a treia lărgire au lor în 1981

    ( Grecia) şi în 1986 Spania şi Portugalia). Ele au condus la o deplasare a centrului de

    gravitate spre «sud» atât din punct de vedere geografic - spre Mediterana - cât şi din

  • 10

    punct de vedere economic - cei trei nou veniţi având o producţie pe cap de locuitor

    net inferioară celei aparţinând celorlalţi.

    Apariţia tardivă a SME

    SME este, în acelaşi timp, un proiect tardiv dar real, un nou program de

    integrare regională şi o formă de Europă cu două viteze. Europa comunitară s-a

    născut în cadrul monetar internaţional de la Bretton Woods, sistem dominat de

    dolarul american, dar dotat cu o incontestabilă stabilitate: cursurile de schimb nu

    cunosc decât variaţii de mică amploare, de 1% în jurul parităţii oficiale. Acest sistem

    cunoaşte tensiuni serioase : de la sfârşitul anilor 1960, cu puseuri puternice

    speculative, inconvertibilitatea de fapt a dolarului în aur în 1968, devalorizarea lirei

    sterline în 1969. Este momentul pe care europenii îl vor alege pentru as face un pas

    spre uniunea monetară: întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969 adoptă principiu,

    iar raportul Werner, care prevede uniunea monetară înainte de sfârşitul deceniului

    («uniunea economică şi monetară este un obiectiv realizabil în cadrul acestui

    deceniu» adică înainte de anii 1980!), este adoptat în 1971. Acest proiect nu începe

    din motive de coerenţă internă - el a subestimat necesitatea apropierii politicilor

    macroeconomice ale statelor membre - dar mai ales deoarece contextul internaţional

    este marcat de o gravă instabilitate, la care economiile europene reacţionează într-o

    manieră extrem de variată: inconvertibilitatea dolarului cu aerului, în 1971, lărgirea

    marjelor de fluctuaţie şi flotarea monedelor, în 1973, care anunţă un sistem monetar

    internaţional stabil. În locul unui proiect ambiţios de uniune monetară, europenii

    trebuie să se mulţumească să pună la punct, în 1972 , un « şarpe monetar european»,

    zonă de parităţi stabile, în care monedele sunt fixate două câte două, privit ca o

    insulă de stabilitate monetară în contextul flotării şi incertitudinii monedelor. Ieşirea

    şi flotarea monedelor a două din cele patru mari ţări (Marea Britanie şi Italia) încă

    de la început, urmate de Franţa în 1974 marchează eşecul şarpelui care se reduce la o

    zonă marcă. În 1978 o axă franco-germană, animată de Helmut Schmidt şi Valery

    Giscard d'Estaing, creează SME, progres incontestabil.

  • 11

    SME deviază natura integrării europene fixând ca obiectiv pe termen lung, o

    monedă europeană şi , creând , pe termen scurt, o zonă de parităţi stabile. O zonă de

    parităţi fixe creează constrângeri de politică economică puternice: politicile de

    schimb trebuie să fie coordonate, politicile de stabilire a nivelului de dobândă

    încetează de a mai fi strict naţionale, nivelele de inflaţie nu pot fi, pe termen lung,

    foarte diferite. Din acel moment, politicile conjuncturale tind să se europenizeze;

    construcţia europeană nu mai este doar de domeniul microeconomic al pieţelor, ea

    debordează asupra macroeconomiei, politicilor monetare şi bugetare.

    Dar SME este construit în paralel cu Piaţa comună şi nu integrat tratatului:

    acestea sund dispoziţii deosebite, în marja tratatului, care definesc regulile în

    materie monetară. Mai ales, apartenenţa la Comunităţi nu implică neapărat

    apartenenţa la zona de parităţi fixe a SME cum ţările sunt libere să adere sau nu la

    SME, unele ţări rămân în afară, în mod deosebit Grecia pe tot parcursul istoriei

    SME, Marea Britanie într-o manieră permanentă, cu excepţia a doi ani ( de la

    siarşitul anului 1990 până la sfârşitul lui 1992) şi Italia din 1992 în 1996. SME

    întăreşte integrarea europeană creând totodată o formă de Europă «ă la carte», dacă

    nu « cu două viteze».

  • PIAŢA UNICĂ – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A UNIUNII ECONOMICE

    Importanţa, avantajele şi principiile creării pieţei interne unice

    Dezvoltarea istorică a omenirii demonstrează că schimbul de activităţi

    constituie un principiu unificator al societăţilor umane, un factor de coeziune dintre

    popoare şi de progres al acestora. Evoluţia vieţii economice ne arată că activitatea

    economică este mâi eficientă atunci când societăţile sunt unice decât atunci când

    sunt divizate, iar elementul unificator, de progres, se consideră a fi piaţa unică

    Constituirea pieţei unice a reprezentat un obiectiv înscris în prevederile

    Tratatului de l a Roma în care se specifică „uniunea economică ,si monetară implică

    fuziunea pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie

    a mărfurilor în cadrul comunităţii, ci ,si a serviciilor, a capitalurilor ,şi a forţei de

    muncă... ", obiectiv ce urma a se realiza treptat şi în forme extrem de diferite.

    Totodată, în Tratat se specifică: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea

    unei pieţe comune ,si prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor

    Membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în

    ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută,

    ridicarea accelerată a nivelului de viaţă ,si stabilirea unor relaţii mult mai

    apropiate întrebările care o formează."

    Înfăptuirea pieţei unice a fost programata pe parcursul unei perioade

    tranzitorii de 12 ani (până ia 31 decembrie 1969).

    Chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor între primele 6 ţări s-a realizat încă

    din anul 1968, libera circulaţie a serviciilor cunoştea încă piedici importante, în timp

    ce libera circulaţie a capitalurilor oferea imaginea unui recul în raport cu situaţia

    înregistrată în anii '60. Obstacole se regăseau şi în ceea ce priveşte libera circulaţie a

    forţei de muncă, pe fondul. creşterii şomajului datorită recesiunii economice”.

  • 2

    În aceste condiţii dificile privind stadiul înfăptuirii pieţei unice a fost adoptat

    Actul Unic European (AUE), care aduce un nou calendar, mai precis şi mobilizator

    în procesul de integrare. În articolul 8 al acestui document se stipulează:

    „Comunitatea va lua măsurile necesare realizării progresive a pielei unice interne

    (P.U.I) în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992”, arătând ,şi

    faptul că „piaţa unică internă presupune existenţa unui spaţiu fără frontiere

    interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor ,si

    capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat.”

    Dacă în ceea ce priveşte asigurarea libertăţii persoanelor, capitalului ,si

    serviciilor, AUE aducea elemente de noutate, deoarece domeniile respective au fost

    abordate sumar de către Tratat, în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a bunurilor

    se poate vorbi de o adevărată restaurare.

    Chiar dacă taxele vamale fuseseră desfiinţate, frontierele materiale erau

    menţinute din mai multe raţiuni:

    - politice - controlul frontierelor reprezenta pentru perioada respectivă o prerogativă

    majoră a statului, un atribut al suveranităţii;

    - fiscale - menţinerea frontierelor permiţând fiecărui stat prelevarea, la intrarea

    mărfurilor străine în teritoriul naţional, a taxelor vamale;

    - tehnice şi sanitare - controlul la frontieră interzicând accesul mărfurilor care nu erau

    conforme cu regulamentele tehnice sau sanitare naţionale. Constituirea pieţei unice

    pentru mai multe ţări ale Europei se justifică prin următoarele avantaje:

    1. Deoarece piaţa unică suprimă obstacolele în calea schimburilor economice, ţările

    comunitare care în decursul timpului au ajuns la o anumită specializare, vor produce

    ceea ce este mai producţie din punctul lor de vedere. Aceasta va conduce la o sporire

    a productivitatea muncii sociale, în consecinţă, la creşterea nivelului general de viaţă. .Dispărând constrângerile schimburilor internaţionale (taxele vamale, restricţii

    netarifare) agenţii economice vor avea un comportament economic generat e interesul

    de a produce ieftin şi de calitate superioară.

  • 3

    2. O piaţă mai largă, unificată, lărgeşte concurenţa, atrage în acest proces un numai

    mare de producători şi consumatori şi drept consecinţă, populaţia va beneficia de o

    mai mare varietate de bunuri şi la preţuri mai scăzute.

    Pe pieţele naţionale înguste, concurenţa este mai restrânsă, se practică preţuri

    mai ridicate şi pot apare condiţii pentru practicarea de preţuri administrate sau de

    monopol cu consecinţe negative asupra nivelului de trai.

    3. Piaţa unică avantajează atât producătorii cât şi consumatorii, deoarece permite

    realizarea unor producţii de serie mare care va determina reducerea costurilor de

    producţie şi a preţurilor.

    4. Se apreciază că o piaţă unică va determina o nouă redistribuire a capitalului

    investit şi, ceea ce este mai important, o optimizare a investiţiilor de capital în

    interiorul comunităţii.

    Progresul tehnico-ştiinţific contemporan generat de revoluţia ştiinţifico-tehnică

    impune investiţii însemnate în echipamente de producţie, existând garanţia folosirii

    depline a capacităţilor de producţie, dimensionate la nevoile întregii comunităţi,

    eliberate de pericolul constrângerilor naţionale la export şi import.

    5. Piaţa unică generând o mişcare liberă a capitalurilor va determina o folosire

    raţională şi eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea capitalurilor este însoţită

    de o mişcare liberă a forţei de muncă. Aceasta va genera o ocupare a forţei de muncă

    de o asemenea manieră încât să elimine decalajele dintre ţările uniunii cât şi o mai

    bună salarizare, salariile putând fi menţinute în mare măsură în limite rezonabile.

    În esenţă, crearea pieţei unice se consideră a fi binefăcătoare deoarece lărgeşte

    concurenţa, liberalizează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă, generează

    presiuni asupra reducerii costurilor şi a preţurilor şi, în ultimă instanţă., menţinerea

    unui nivel de trai ridicat.

    Economiştii şi oamenii politici abordând problema creării pieţei unice ca o

    componentă esenţială a procesului de integrare economică, reliefează două principii

  • 4

    pe care ţările participante la acest proces, precum şi cele r c la Uniunea Europeană,

    este necesar să le cunoască şi însuşească:

    - procesul de integrare nu trebuie să fie înţeles şi însuşit, deocamdată, în termenii

    restrictivi ai regionalismului, deoarece nu se poate concepe, la momentul actual, o

    politică regională de sine stătătoare.

    Aceasta deoarece este încă necesar, pentru actuala etapă să se facă apel la

    puterea de organizare naţională, la pârghiile naţionale de dezvoltare economică. Ca

    urmare, se apreciază că va continua favorizarea zonelor şi ţărilor dezvoltate în

    detrimentul celor rămase în urmă sau subdezvoltate, nefiind întrunite condiţiile

    materiale pentru egalizarea nivelului de dezvoltare a tuturor economiilor naţionale

    cuprinse în zona integrată.

    - oricât de adâncit ar fi procesul integrării şi realizate obiectivele propuse, integrarea

    şi realizarea pieţei unice nu trebuie deocamdată înţeleasă în sensul abolirii totale a

    frontierelor naţionale ale statelor ci al lărgirii comunităţii de interese în teritoriul

    integrat”.

    Toate mişcările referitoare la integrarea internaţională trebuie să fie susţinute

    în termenii pozitivi ai lărgirii comunităţii, intereselor şi aspiraţiilor, şi nu în termenii

    negativi ai ruperii liniilor de apărare a integrităţii naţionale;

    Militându-se pentru menţinerea într-o formă sau alta a graniţelor sau a

    promovării interesului naţional s-a pus problema găsirii acelor funcţii ale vieţii

    economice naţionale care pot fi centralizate la nivel comunitar şi care ar permite

    realizarea obiectivelor integrării în mod treptat, şi care în totalitatea lor constituie aşa

    numitele politici cooperatoare.

    Asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie

    a) Libera circulaţie a mărfurilor. Printre urmările concrete ale înfăptuirii PIU se

    numara suprimare ontrolului la frontieră, libertatea totală a transferului de capital,

    apropierea taxelor pe valoarea adăugată, liberalizarea activităţilor bancare, echivalarea

    diplomelor, etc. în acelaşi timp a fost extinsă aria deciziilor ce pot fi luate cu

  • 5

    majoritate calificată şi nu cu unanimitate, iar puterea Parlamentului European a sporit

    prin procedura numită „cooperare”.

    Constituirea pieţei unice, potrivit prevederilor Tratatului de la Roma şi a altor

    dispoziţii adoptate ulterior de către diferitele instituţii ale Uniunii Europene, urma să

    se realizeze în mod treptat, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei

    uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei

    circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor,

    serviciilor, forţei de muncă ajungându-se în final la adoptarea unei monede unice

    în cadrul comunităţilor.

    Uniunea vamală care trebuie înţeleasă ca un teritoriu vamal unic al ţărilor

    membre şi o politică comercială comună faţă de terţi s-a realizat treptat prin

    înfăptuirea obiectivelor cuprinse în Tratatul de la Roma:

    a) înlăturarea completă, dar treptată a taxelor vamale de export şi import, în

    relaţiile comerciale dintre ţările semnatare a tratatului, atât pentru produsele

    industriale, cât şi pentru produsele agricole;

    b) înlăturarea completă, dar treptată, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere

    netarifare în calea comerţului reciproc al ţărilor membre pentru a asigura o liberă

    circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii;

    c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre pentru a nu discriminate

    produsele importate din ţările membre faţă de cele autohtone şi elaborarea şi

    adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul

    comunităţii;

    d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, în decursul perioadei de

    tranziţie, prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor netarifare

    din calea schimburilor comerciale reciproce acestea implică, în primul rând,

    instituirea unui tarif vamal comun faţă de terţi, conceput ca o medie aritmetică a

    tarifelor vamale naţionale a ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul

    de la Rorna a mai prevăzut ca, odată cu instituirea tarifului vamal comun, să se

  • 6

    armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica uniform de

    către toate acestea.

    Scopul creării uniunii vamale l-a reprezentat realizarea liberei circulaţii a

    mărfurilor, în sensul de a asigura condiţii identice de circulaţie a produselor în

    ţările comunitare, indiferent de unde provin. Acest deziderat a fost realizat de abia

    în anul 1993, de când mărfurile pot traversa liber frontierele intercomunitare.

    Conceptele de import şi export nu mai există în relaţiile dintre ţările membre, ci

    sunt folosite numai în relaţiile cu terţii.

    Liberalizarea circulaţiei mărfurilor nu înseamnă o liberalizare şi a controlului

    asupra calităţii lor. Acest control rămâne încă o necesitate pentru respectarea

    standardelor privind: normele de securitate, specificităţile tehnice, normele de mediu

    înconjurător şi de sănătate a produselor etc. În acelaşi timp se specifică necesitatea

    respectării unor reguli obligatorii de concurenţă, ce interzic orice acord între firme

    care ar putea limita libera circulaţie a mărfurilor. De asemenea, în cazul firmelor

    foarte mari, sunt prevăzute o serie de interdicţii privind poziţia de monopol.

    Desfiinţarea barierelor vamale a necesitat elaborarea Tarifului Vamal Comun

    (T.V.C.), care trebuia să se conformeze prevederilor GATT, conform cărora, tariful

    vamal al unei uniuni vamale nu poate crea incidenţe protectoare suplimentare faţă de

    cele generate de tarifele precedente ale ţărilor membre. Taxele vamale ale tarifului

    vamal comun se stabileau la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate de

    ţările comunitare. Totodată, au fost eliminate atât restricţiile cantitative la import şi

    export, cât şi toate măsurile cu caracter echivalent.

    Deoarece există pericolul ca acelaşi tarif vamal să fie aplicat şi interpretat în

    mod diferit, în funcţie de regimul vamal din fiecare ţară, a fost necesară armonizarea

    legislaţiilor vamale naţionale, fapt realizat în mod treptat, pe parcursul mai multor ani,

    şi finalizat la 1 ianuarie 1993, moment din care toate formalităţile vamale au fost

    suprimate în relaţiile dintre ţările membre.

  • 7

    b) Libera circulaţie a serviciilor. O altă coordonată a pieţei unice strâns legată de

    circulaţia liberă a mărfurilor o reprezintă libera circulaţie a serviciilor, care a fost

    realizată din anul 1986. Se apreciază că serviciile deţin circa 60% din totalul locurilor

    de muncă disponibile, reprezentând sectorul comunitar cu cel mai mare potenţial al

    utilizării forţei de muncă; generează 62% din produsul intern brut comunitar, faţă de

    35% cât reprezintă ponderea industriei şi agriculturii.

    Liberalizarea serviciilor s-a făcut ceva mai lent în comparaţie cu alte sectoare,

    fiind necesare măsuri treptate importante în vederea liberalizării transporturilor,

    serviciilor bancare şi financiare, a asigurărilor, serviciilor de investiţii,

    telecomunicaţiilor şi turismului.

    Tratatul de la Roma afirmă egalitatea de tratament a prestatorilor externi şi interni

    de servicii, „...prestatorul poate pentru executarea prestaţiei sale, să îşi execute cu

    titlu temporar activitatea în care este furnizată prestaţia, în aceleaşi condilii pe care

    această ţară le impune propriilor resortisanţi.”

    În ceea priveşte libera circulaţie a serviciilor, ea vizează prestaţiile furnizate în

    mod normal contra unei remuneraţii, în măsura în care ele nu sunt influenţate de

    râsurile privind libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Este vorba

    de activităţi cu caracter industrial, comercial, artizanal sau profesiuni literale.

    Trebuie făcută distincţia între libertatea de stabilire şi prestare de servicii:

    libertatea de stabilire reprezintă posibilitatea, pentru toate întreprinderile unui stat

    membru, de a se instala în altul, prin intermediul unei agenţii, sucursale sau filiale;

    reprezintă, în acelaşi timp, şi posibilitatea pe care o are un lucrător independent de a

    se stabili într-un alt stat membru. În timp ce libertatea de stabilire are caracter durabil,

    libertatea de prestare de servicii are caracter temporar.

    Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoaşterii diplomelor, ceea ce

    presupune o armonizare a sistemelor de învăţământ. Începând cu anul 1991 toate

    diplomele obţinute în învăţământul superior sunt recunoscute, cu specificarea,

  • 8

    prevăzută de a urma efectuarea unor stagii de pregătire suplimentară, cu o durată de

    maximum trei ani, fie susţinerea , unui examen de aptitudini.

    Procesul de înfăptuire a libertăţii serviciilor financiare (mai ales din domeniul

    bancar şi cel al asigurărilor) a întâmpinat numeroase dificultăţi. Începând cu anul

    1993 se asigură tuturor instituţiilor de credit, care au primit recunoaşterea oficială

    pentru a se instala într-o altă ţară, posibilitatea de a-şi deschide, fără autorizaţii

    suplimentare, sucursale în alte ţări şi de a desfăşura activităţi bancare.

    În ceea ce priveşte sectorul asigurărilor, acesta prezintă unele caracteristici

    care-1 particularizează: produsele oferite sunt foarte diferite, se adresează unor

    consumatori diferiţi, piaţa asigurărilor este organizată într-un mod foarte diferit de la

    o ţară la alta, cu numeroase reglementări naţionale, ceea ce demonstrează încă

    dificultatea constituirii unei veritabile pieţe europene a asigurărilor.

    c) Libera circulaţie a capitalurilor. Realizarea uniunii vamale, a liberei circulaţii a

    mărfurilor şi serviciilor, obiective ale primei etape de înfăptuire a pieţei unice au fost

    urmate de liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi forţei de muncă.

    Pentru realizarea liberei circulaţii a capitalului s-au adoptat mai multe directive

    şi reglementări potrivit prevederilor capitolului patru al Tratatului de la Roma

    "Capitalurile şi plăţile".

    O circulaţie liberă a capitalurilor este considerată numai acea deplasare a lor ca

    operaţiuni financiare care au în mod esenţial legături cu investirea de fonduri, faţă de

    remunerarea pentru un serviciu prestat. Transferul fizic de bancnote nu poate fi

    considerat ca o deplasare de capital, mai ales în situaţia când se stinge obligaţia de

    plată rezultată dintr-o tranzacţie ce a implicat circulaţia mărfurilor şi serviciilor, după

    cum transferul de bancnote în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scop de

    comerţ, educaţie, tratament medical constituie plăţi şi nu o deplasare de capital.

    Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării

    de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea

    obiectivului promovării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în Uniunea

  • 9

    Europeană, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a

    performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Nu sunt însă

    suficiente doar investiţiile directe, neîngrădite, ci este necesar să se recurgă şi la alte

    modalităţi importante sau favorizante precum eliminarea îngrădirilor la emiterea de

    acţiuni şi obligaţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemului de taxe şi impozite

    asupra profitului adus de capitalul investit, tranzacţiilor cu capitalul etc.

    În capitolul Tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene sunt

    cuprinse prevederi care interzic orice restricţii la circulaţia capitalurilor între stalele

    membre, între state membre şi ţările terţe. În privinţa liberei circulaţii a capitalurilor

    între ţările membre există prevăzute o serie de categorii ce pot face obiectul liberei

    circulaţii: investiţiile directe, investiţii de proprietăţi mobiliare, transferurile de

    capitaluri, de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare,

    credite pe termen lung, tranzacţii privind hârtiile de valoare. Libera circulaţie a

    capitalurilor nu se poate aplica acelor capitaluri cu destinaţie sau provenind din ţările

    terţe implicând investiţiile directe, inclusiv investiţiilor imobiliare, autorizarea,

    prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri.

    În privinţa asigurării liberei circulaţiei capitalurilor, Tratatul prevede că:

    "ţările membre se străduiesc să nu introducă nici o restricţie valutară în interiorul

    Comunităţii, de natură să afecteze mişcările de capitaluri, plăţile curente aferente

    acestor mişcări, şi să nu facă să devină şi mai restrictive reglementările

    existente”.Cu alte cuvinte, singura obligaţie a ţărilor membre era de a desfiinţa

    treptat, şi numai în măsura în care era necesar pentru buna funcţionare a pieţei,

    restricţiile puse mişcării de capitaluri aparţinând persoanelor rezidente în ţările

    membre.

    La începutul anilor '60 ţările membre adoptaseră o strategie minimală în

    domeniul liberalizării capitalurilor, ceea ce înseamnă că nu s-a trecut la constituirea

    unei pieţe comune în domeniul serviciilor bancare şi financiare, deoarece sectorul

    bancar este direct controlat de către stat, fapt ce impune, din dorinţa de a proteja

  • 10

    consumatorii şi depunătorii, respectarea anumitor reguli prudenţiale, reguli care

    distorsionează condiţiile în care se desfăşoară concurenţa. Pe de altă parte, ţările

    membre nu erau dispuse să-şi piardă autonomia în domeniul politicii monetare. Se

    poate aprecia, în prezent, că prin măsurile întreprinse începând cu 1 ianuarie 1993

    (mai puţin Grecia şi Portugalia) libera circulaţie a capitalurilor era asigurată în

    interiorul Comunităţii.

    Tratatul prevede, totodată, măsuri de eliminare a restricţiilor privind plăţile

    între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. În categoria de plăţi sunt

    incluse pe de o parte plăţile aferente schimbului de mărfuri, servicii şi capitaluri, cum

    ar fi cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi şi care se cuvin

    creditorului sau beneficiarului; pe de altă parte transferurile de capitaluri în cadrul

    liberei circulaţii a acestora şi transferurile de salarii pentru activitatea desfâşurată de

    beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea

    liberei circulaţii a persoanelor.

    d) Libera circulaţie a persoanelor. Libera circulaţie a forţei de muncă, un alt

    obiectiv prevăzut în Tratatul de la Roma, menit să conducă la înfăptuirea pieţei

    unice, creează posibilitatea migrării forţei de muncă în interiorul Uniunii Europene şi

    resorbirea în anumite perioade a excesului de mână de lucru. Libera circulaţie implică

    înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor

    membre în ceea ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă ,si

    angajare. Interzicerea discriminării priveşte orice formă sub care aceasta s-ar

    prezenta, indiferent de importanţa şi sfera ei, ea incluzând şi domeniul educaţional.

    Dreptul de liberă circulaţie îl au persoanele care au naţionalitatea unuia din

    statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat

    membru fiind suveran în stabilirea condiţiilor în care el acordă naţionalitatea, inclusiv

    dubla naţionalitate.

  • 11

    Libera circulaţie a forţei de muncă implică, sub rezerva anumitor limitări pe

    motive de o dine publică, securitate publică, ori sănătate publică următoarele

    coordonate:

    a) acceptarea ofertelor reale de angajare, deplasarea în mod liber pe teritoriul

    statelor membre în acest scop;

    b) şederea într-un stat membru în scopul angajării, potrivit prevederilor ce stabilesc

    angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acţiune

    administrativă;

    c) rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acel

    stat.

    Libertatea de circulaţie o au lucrătorii salariaţi şi chiar membrii de familie. Noţiunea

    de lucrător în accepţiunea Uniunii Europene are în vedere exercitarea unei activităţi reale şi

    efective, cu excluderea activităţilor care sunt atât de reduse, încât se prezintă ca activităţi

    marginale sau accesorii. Este necesar ca şederea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa

    unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în orice stat membru

    independent de activitatea profesională.

    Libera circulaţie a lucrătorilor este îngrădită în următoarele două situaţii:

    a) când se consideră că angajarea persoanelor care nu au naţionalitatea statului respectiv,

    deşi aparţin unui stat membru al Uniunii, contravine interesului legitim al statului respectiv;

    b) pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.

    Libera circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de măsuri de securitate socială,

    stabilite prin diferite regulamente, care au ca obiectiv coordonarea regimurilor de

    securitate socială, astfel încât să se poată aplica tratamentul naţional lucrătorilor străini,

    aparţinând altor state membre, ceea ce face ca lucrătorii respectivi să poată obţine beneficii

    sociale indiferent de teritoriul unde îşi au domiciliul. Prin aceasta, statul membru este obligat

    să-i aplice legislaţia sa celui încadrat pe teritoriul său. Scopul acestui principiu este acela de a

    se evita orice suprapunere a contribuţiilor lor sociale dacă s-ar aplica simultan mai multe

  • 12

    sisteme legislative, sau să se ajungă la situaţia în care lucrătorii să rămână fără protecţie în

    materie socială.

    Libera circulaţie a forţei de muncă şi reglementările adoptate de fiecare ţară nu au

    putut duce decât parţial la ocuparea populaţiei şi ameliorarea salariilor. Şomajul se menţine

    la cote relativ ridicate fapt ce a impus elaborarea de programe comune de formare rapidă şi

    reciclare a forţei de muncă susţinută prin fonduri special constituite.

    Stadiul realizării şi impactul creării pieţei interne unice

    Realizarea pieţei interne unice, aşa cum a fost stipulată în Tratatul de la Roma, a

    întâmpinat numeroase dificultăţi şi greutăţi, fapt ce a necesitat adoptarea unor măsuri

    ulterioare pentru urgentarea acestui proces.

    Actul Unic European, adoptat în iunie 1985 şi ratificat de parlamentele statelor

    membre ale C.E.E. a avut ca obiectiv realizarea unei pieţe unice europene, până la sfârşitul

    anului 1992, când trebuiau asigurate cele patru libertăţi fundamentale, respectiv circulaţie

    mărfurilor, a forţei de muncă, capitalului şi serviciilor. După 13 ani de la intrarea oficială în

    funcţiune a pieţei interne unice (P. I. U.) în cadrul Uniunii Europene, cele 4 libertăţi

    prevăzute ale acesteia sunt în mare parte asigurate în interiorul frontierelor comunitare. În

    prezent, oficialităţile Comisiei Uniunii Europene constată că toate reglementările din P.

    I. U. preconizate în Carta Albă aprobată în 1985 sunt introduse şi aplicate în

    legislaţiile naţionale, însă unele sunt încălcate frecvent de cei 25.

    La reuniunea la nivel înalt din 16 - 18 iunie 1997, de la Amsterdam, Consiliul

    European a adoptat în linii mari, Planul de acţiune, de aplicare corectă ,si coerentă a

    reglementărilor comune adoptate de ţările comunitare privind P. I. U., elaborat de

    Comisia Executivă. în sfera problemelor abordate nu au putut lipsit cele referitoare la

    piaţa internă unică a U.E., cea mai mare piaţă a lumii. Această piaţă a contribuit la

    accelerarea creşterii economice, la creşterea competitivităţii întreprinderilor

    comunitare şi la crearea de noi locuri de muncă în statele membre ale U.E. Potrivit

    experţilor comunitari, funcţionarea Pieţei Interne Unice a adus cu sine o creştere a

  • 13

    produsului intern brut al U.E. de 1,1 - 1,5% şi în acelaşi timp a contribuit la crearea de

    circa 800.000 - 900.000 de noi locuri de muncă.

    Totodată, se apreciază că Uniunea Europeană are nevoie de o politică dinamică,

    care să contribuie în toate regiunile U. E. şi ale Spaţiului European la o dezvoltare

    echilibrată a economiei, care să ţină cont de aspectele sociale ale fiecărei zone. O

    bună funcţionare a P.I.U. va ajuta la trecerea la moneda unică în cele mai bune

    condiţii şi va contribui la reuşita viitoarelor extinderi ale U.E. Voinţa puternică de a

    acţiona în această direcţie există, dar trebuie tradusă în practică: Astfel Consiliul

    European reunit la Amsterdam a primit favorabil Planul de acţiune în favoarea Pieţei

    Interne Unice, prezentat de Comisia Uniunii Europene Consiliului ministerial.

    Acest plan expunea într-o manieră detaliată acţiunile Prioritare care trebuiau

    puse în aplicare pentru ameliorarea Acţionării Pieţei Interne Unice până la 1 ianuarie

    1999.

    Statele membre ale U.E. şi-au reînnoit astfel angajamentul politic de a face să

    progreseze Piaţa Internă Unică cu introducerea EURO. Acest Plan de Acţiune

    urmărea patru obiective strategice:

    1. Întărirea eficacităţii reglementărilor. În acest context se apreciază că Piaţa

    Internă Unică este un mecanism a cărui funcţionare se bazează pe încredere reciprocă.

    Această încredere nu poate exista decât cu condiţia ca reglementările comune să fie

    aplicate în mod corespunzător. Este, de asemenea necesară simplificarea

    reglementărilor la nivel comunitar şi naţional pentru a reduce dificultăţile întâmpinate

    de întreprinderi în acest domeniu şi pentru a stimula crearea de noi locuri de muncă.

    2. Suprimarea principalelor distorsiuni care afectează piaţa. Există un acord

    general asupra faptului că barierele fiscale şi comportamentale anticoncurenţiale

    constituie defecte care trebuie eliminate.

    3. Suprimarea obstacolelor sectoriale care împiedică dezvoltarea pieţelor.

    Piaţa Unică nu va putea funcţiona la întreaga capacitate dacă barierele care există încă

    - şi bineînţeles toate cele care ar putea să apară - nu sunt suprimate. Noi acţiuni

  • 14

    legislative vor fi poate necesare pentru a completa locurile cadrului legislativ al Pieţei

    Interne Unice, dar va trebui să existe şi o schimbare de atitudine a Administraţiilor

    naţionale faţă de această piaţă.

    4. Crearea unei pieţe unice care să fie in serviciul tuturor cetăţenilor. Uniunea

    Europeană are nevoie de o Piaţă Internă Unică, mai eficace în stimularea creşterii

    economice, a inovaţiei ,ţi creării de noi locuri de muncă Şi care să răspundă mai bine

    intereselor fiecăruia (cetăţeni, consumatori şi întreprinderi). Acţiunile vor fi puse în

    aplicare potrivit unui calendar în trei faze. Aceasta preve pe termen scurt aplicarea unor

    măsuri.

    Printre măsurile incluse în prima fază se enumera:

    - eliminarea tuturor întârzierilor în transpunerea în practică a directivelor relative la

    piaţa internă;

    Crearea în interiorul statelor a unor structuri destinate să centralizeze plângerile

    persoanelor fizice sau juridice, referitoare la problemele legate de Piaţa Internă Unică să

    rezolve rapid aceste probleme şi să supravegheze respectarea regulilor privind Piaţa Internă

    Unică la nivel naţional (până la 1 octombrie 1997);

    - punerea efectivă în aplicare a măsurilor de liberalizare în sectoarele

    telecomunicaţiilor şi energiei electrice (cel mai târziu în ianuarie 1998 şi respectiv, în

    februarie 1999);

    - ameliorarea şi extinderea bazei de date EURES pentru ofertele de locuri de

    muncă la nivel paneuropean;

    - instaurarea unui dialog cu cetăţenii (la începutul anului 1998) şi cu agenţii

    economici (pe 1 iulie 1998) pentru a permite oricui să deţină cu uşurinţă informaţii asupra

    drepturilor pe care i le oferă Piaţa Unică şi asupra modului de rezolvare a problemelor care

    ar putea apărea.

    Crearea pieţei interne unice are multiple efecte micro şi macroeconomice.

    Impactul microeconomic ai creării pieţei unice interne este axat pe efectele pozitive

    ce derivă din liberalizarea schimburilor intracomunitare:

  • 15

    - reducerea iniţială a costurilor, ca urmare a desfiinţării formalităţilor vamale şi

    obstacolelor în calea schimburilor;

    - reducerea costurilor, ca urmare a extinderii a economiilor de scară;

    - reducerea preţurilor, ca urmare a intensificării concurenţei;

    - câştiguri generate şi de alte efecte decât cele legate de preţ, cum ar fi

    intensificarea procesului de inovare, lărgirea gamei de produse, modificări în planul

    organizării producţiei.

    Impactul microeconomic al creării pieţei unice interne este realizat de:

    - mutaţiile înregistrate de fluxurile de forţă de muncă dintr-o ţară în alta;

    - mişcarea capitalurilor a crescut considerabil, cu efecte favorabile asupra

    relansării investiţiilor, fiind favorizate întreprinderile mici şi mijlocii;

    - în paralel cu creşterea mişcărilor de capital, şi în principal a investiţiilor

    străine directe, au crescut considerabil ,si fuziunile ,si achiziţiile;

    - integrarea pieţelor financiare a cunoscut creşteri sensibile, chiar dacă în calea

    dezvoltării acestor pieţe au apărut o serie de obstacole.

  • POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL CONCUREN EI

    Dezvoltarea economică a fiecărei ţări comunitare, a Uniunii Europene în

    ansamblul său este de neconceput fără menţinerea unui mediu concurenţial funcţional,

    cerinţă fundamentală în condiţiile economiei de piaţă. De altfel, concurenţa este

    considerată ca fiind cea mai importantă cauză a progresului economic şi tehnico-

    ştiinţific.

    Concurenţa desemnează relaţiile dintre toţi cei care acţionează pe aceeaşi piaţă

    pentru realizarea propriilor interese în condiţiile de libertate economică; ea este o

    realitate, o luptă dusă cu mijloace economice (cantitate, calitate, preţ) şi

    extraeconomice (spionaj industrial, acţiuni de sabotaj, politici de dumping), o

    confruntare dintre agenţii economici în vederea realizării unor condiţii mai bune de

    producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor activităţi

    economice, pentru obţinerea de cât mai multe avantaje.

    Teoria economică a concurenţei identifică următoarele tipuri de concurenţă:

    perfectă şi imperfectă (monopolul, oligopolul, concurenţa monopolistică); directă,

    atunci când actorii pieţei aflaţi în competiţie se adresează aceleiaşi nevoi, cu produse

    similare sau identice, indirectă atunci când se oferă bunuri diferite pentru satisfacerea

    aceloraşi nevoi, loială (corectă), când sunt utilizate corect instrumentele luptei de

    concurenţă, neloială, atunci când sunt utilizate mijloace incorecte pentru acapararea

    pieţei.

    Cu timpul, concurenţa a căpătat statutul de cel mai important principiu organizaţional

    al economiei de piaţă. Acest rol îl poate îndeplini doar concurenţa perfectă, care se

    defineşte ca fiind acel mediu în care mai multe firme mai mici se concurează oferind

    un singur produs şi nici o firmă nu poate influenţa preţurile şi condiţiile de

    comercializate. Concurenţa imperfectă (monopolul, oligopolul) apare, în această

    concepţie, ca o barieră în calea accesului pe piaţă. Concurenţa perfectă ordonează

    folosirea optimă a resurselor, pe când monopolul este generatorul ineficientei.

  • 2

    Chiar şi Adam Smith, susţinător al pieţei libere cu rolul de "mână invizibilă", a

    recunoscut că o concurenţă perfectă nu este decât un concept abstract care nu poate fi

    întâlnit în forma sa pură în economia reală. Adesea concurenţa creează mai multe

    probleme decât soluţionează. Concurenţa fiind un lucru bun» impune totuşi adoptarea

    de reguli de funcţionare a pieţei.

    Politicile în domeniul concurenţei permit dezvoltarea unui cadru

    regulamentar în care guvernele pot menţine şi stimula concurenţa mărind

    performanţele economice.

    O politică în domeniul concurenţei devine absolut necesară pentru că agenţii

    economici privaţi şi autorităţile publice pot avea comportamente care să deterioreze

    mediul concurenţial din mai multe motive utilizând variate mecanisme şi măsuri.

    Politica de concurenţă se referă la anumite legi şi acţiuni întreprinse şi impuse de

    guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau descurajarea

    practicilor comerciale restrictive practicate de anumiţi participanţi pe piaţă: carteluri,

    monopoluri, bariere non-tarifare etc., care ar avea ca efect prevenirea, restrângerea

    sau distorsionarea concurenţei. Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică a

    unui sistem ce permite o concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu

    economic. în cadrul teoriei economice liberale, politica de concurenţă urmăreşte să

    realizeze pieţe cu o concurenţă perfectă şi să prevină formarea monopolurilor şi

    oligopolurilor care îşi impun preţurile în detrimentul consumatorilor.

    Mijloacele cu care operează politica în domeniul concurenţei pot avea, la prima

    vedere, un rol negativ deoarece sunt concepute să îngrădească şi să stopeze anumite

    acţiuni, să limiteze folosirea unor practici care ar avea consecinţe negative asupra

    consumului.

    Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei

    concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de

    către agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute

    ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat şi la nivel comunitar. Când

    concurenţa este neloială (utilizează mijloace şi practici interzise de reglementările

  • 3

    în vigoare) se ajunge ia o distorsionare şi o abatere a acesteia de la scopul său prin

    favorizarea unor agenţi economici în defavoarea altora.

    Politica în domeniul concurenţei urmăreşte înfăptuirea următoarelor obiective:

    a) creşterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătăţirea performanţelor

    economice;

    b) protecţia consumatorilor, adică apărarea acestora de tendinţele marilor companii de

    a acapara pieţele şi a stabili preţuri de monopol;

    c) stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor şi cartelurilor:

    d) protejarea firmelor mici şi mijlocii;

    e) integrarea pieţelor naţionale ale statelor într-o piaţă unică a comunităţii europene.

    Procesul de integrare economică europeană a fost însoţit în permanenţă de

    promovarea unei politici comune în domeniul concurenţei. După aproape 5

    decenii de funcţionare a Uniunii Europene această politică se constituie într-o

    condiţie necesară pentru existent pieţei interne unice care asigură libera circulaţie a

    bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă.

    De altfel, se apreciază că în cadrul Uniunii Europene, principalul beneficiar ăl

    unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul în calitatea sa de: consumator,

    participant pe piaţa muncii şi de acţionar (agent economic).

    Politica de concurenţă promovată de Uniunea Europeană porneşte de la

    concepţia că piaţa cu concurenţă perfectă şi pură este cea mai în măsură să asigure

    bunăstarea generală. De aceea, politica de concurenţa vizează limitarea,

    controlarea chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere

    concurenţei perfecte.

    Proiectul de integrare economică şi politica în domeniul concurenţei au

    devenit procese interdependente în complicatul proces de integrare europeană.

    Politica în domeniul concurenţei este un însoţitor esenţial al pieţei interne unice care

    se bazează pe mecanisme noi impuse de necesitatea armonizării politicilor economice

    ale ţărilor comunitare şi de înlăturare a barierelor impuse de practicile restrictive,

  • 4

    monopoluri, achiziţii şi fuziuni, ajutoare de stat în calea liberalizării fluxurilor

    economice.

    De aceea, politica în domeniul concurenţei interzice practici cum ar fi:

    1. acordarea de ajutoare publice care creează distorsiuni în relaţiile de

    concurenţă între agenţii economici;

    2. stabilirea preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători şi furnizori;

    3. crearea de carteluri care să-şi împartă piaţa;

    4. abuzul de poziţie dominantă pe piaţă;

    5. realizarea de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.

    Etapele dezvoltării şi evoluţiei politicii concurenţiale în Uniunea Europeană

    Istoria integrării economice europene este, în acelaşi timp, şi istoria dezvoltării

    politicii concurenţiale în Uniunea Europeană, cele două procese fiind

    interdependente.

    Politica europeană în domeniul concurenţei se bazează pe articolul 3(f) al

    Tratatului de la Roma, în prezent articolul 3(g) al Tratatului de la Maastricht, care

    stabileşte că la nivelul comunităţii trebuie luate măsuri pentru ca în viitor

    „concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată” în acest Tratat este

    prevăzută şi modalitatea de realizare a acestei cerinţe, prin aplicarea „regulilor cu

    privire la concurenţă” care se regăsesc în Tratatul de la Roma în articolele 85-94, iar

    în Tratatul de la Maastricht în articolele 81-89. în aceste articole este reglementat

    controlul ce poate fi exercitat de Comisie asupra aranjamentelor anticoncurenţiale,

    comportamentului anticoncurenţial al monopolurilor şi firmelor de stat, asupra

    ajutoarelor de stat etc. Aceste comportamente, obiect al controlului Comisiei constituie

    şi azi, după aproape 50 de ani conţinutul politicii concurenţiale a Uniunii Europene.

    Când a fost concepută politica concurenţială a Comunităţii Europene situaţia în

    acest domeniu era următoarea în cele şase ţări comunitare:

    - Germania era singura ţară membră cu o legislaţie articulată în domeniul

    concurenţei;

    - Belgia şi Luxemburg nu aveau legislaţii în acest domeniu;

  • 5

    - Olanda se ghida după prevederile cuprinse în Competition Act;

    - în Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil;

    - Franţa dispunea de o legislaţie care reglementează diferit practicile restrictive ale

    companiilor.

    Această eterogenitate a prevederilor legislative a impus necesitatea adoptării de

    reguli procedurale care să facă posibilă punerea în aplicare a prevederilor tratatelor

    într-o perioadă de 3 ani. în anul 1962 regulile procedurale au fost adoptate într-o

    asemenea manieră încât controlul să rămână la nivel supranaţional şi să fie exercitat

    de către Comisie. Comisia Europeană a reuşit să creeze o politică concurenţială

    comună, şi în acelaşi timp, coordonată, fapt ce a făcut ca politica în domeniul

    concurenţei să devină o politică sectorială cu caracter supranaţional Competenţele

    Comisiei cu privire la politica concurenţială sunt cuprinse în „Reglementarea 17”

    care prin aplicarea sa centralizată a diminuat rolul autorităţilor naţionale.

    Reglementarea 17 cu privire la politica de concurenţă a oferit afaceriştilor

    siguranţa că respectarea legalităţii este o prioritate iar controlul este centralizat. în

    cadrul său sunt detaliate drepturile ce se acordă participanţilor la actul

    concurenţial: obligativitatea notificării; limitele superioare ale amenzilor şi

    penalizărilor; condiţiile în care se pot acorda excepţii; drepturile statelor membre în

    cazul unor investigaţii realizate de Comisie; dreptul Comisiei de a realiza investigaţii

    şi cercetări; mecanismul de consultare pentru statele naţionale.

    În primii 15 ani de funcţionare a comunităţilor europene şi de implementare a

    politicii concurenţiale s-au făcut paşi importanţi în direcţia: constituirii reţelei

    instituţionale aferente: desemnarea comisarului responsabil pentru concurenţă;

    aplicarea de practici restrictive; creşterea rolului Curţii Europene de Justiţie etc.

    Prioritare având practicile restrictive, politica concurenţială a neglijat aproape în

    totalitate ajutoarele de stat şi monopolurile. Mai mult, marile companii europene erau

    încurajate în dezvoltarea lor pentru a promova competitivitatea acestora pe plan

    internaţional. Prin urmare, caracteristica principală a politicii concurenţiale a fost

    atitudinea sa reactivă (defensivă).

  • 6

    Recesiunea economică din anii 1973-1974 a generat nevoia redefinirii politicii

    concurenţiale într-o asemenea manieră încât să favorizeze restructurarea sectoarelor

    economice în declin. Politica concurenţială a Comisiei s-a axat pe două coordonate:

    controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele ţărilor membre şi folosirea

    contingentelor de import pentru a apăra industria europeană de concurenţa, străină.

    Centrul de greutate al activităţii comisiei 1-a reprezentat monitorizarea fuziunilor şi

    a altor forme de concentrare economică. în consecinţă, caracteristica principală a

    politicii concurenţiale între anii 1973-1981 a fost atitudinea ofensivă (proactivă) pe

    fondul creşterii rigurozităţii în aplicarea principiilor politicii concurenţiale.

    Deceniile 9 şi 10 ale secolului XX aduc noi componente politicii concurenţiale

    şi îi conferă noi valenţe. S-a căzut de acord ca „concurenţa să joace rolul de forţă

    regeneratoare a industriei europene”. În situaţia în care procesul de creare a Pieţei

    Interne Unice ş-a încheiat (1992), a fost necesar să se adopte măsuri care să ofere

    siguranţa că practicile anticoncurenţiale nu vor lua forme noi care să ducă la o nouă

    împărţire a pieţelor.

    În centrul preocupărilor politicii concurenţiale s-a aflat în această perioadă

    problema fuziunilor şi a ajutoarelor de stat. Pentru gestionarea fuziunilor de către

    Comisie a fost adoptat „Regulamentul privind controlul fuziunilor”. în ceea ce

    priveşte ajutoarele de stat nu a fost necesară adoptarea de noi reglementări ci punerea

    în aplicare a prevederilor Tratatului care să conducă la o nouă politică în domeniul

    ajutoarelor de stat.

    Comisia a reuşit să facă faţă presiunilor care susţineau măsurile

    protecţioniste şi care plasa competitivitatea deasupra concurenţei în ierarhia

    obiectivelor Comisiei. A fost promovată ideea că o puternică concurenţă internă este

    cheia competitivităţii externe.

    Instituţiile Uniunii Europene care reglementează şi gestionează politica de

    concurenţă

    Administrarea curentă a politicii concurenţiale şi evoluţia acesteia la nivelul

    Uniunii Europene este realizată de Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie.

  • 7

    Intervenţia Parlamentului şi a Consiliului Ministerial în anumite faze ale evoluţiei

    procesului concurenţial a avut menirea de a influenţa şi direcţiona anumite măsuri

    luate de Comisie.

    a. Rolul Parlamentului şi al Consiliului Ministerial în politica concurenţială. Multă

    vreme, cele două instituţii au avut un rol marginal în cerat ce priveşte politica de

    concurenţă şi aceasta deoarece instrumentele de decizie în aplicarea politicii erau

    gestionate de Comisie. Modalitatea concretă de intervenţie în politica concurenţială o

    reprezenta influenţarea acţiunilor Comisiei printr-un raportor special pe

    problematica concurenţei.

    În prezent, Parlamentul are posibilitatea să influenţeze activitatea Comisiei

    pe două căi:

    - anual, Comisia trebuie să prezinte un raport pe probleme de concurenţă care

    trebuie validat de Parlament; comisarul pentru concurenţă este obligat să susţină

    acest raport în faţa Parlamentului;.

    - Parlamentul adresează întrebări şi solicită răspunsuri cu privire la

    problematica concurenţei, cu deosebire la diferitele efecte pe care politica

    concurenţială le are asupra grupurilor de interese sau de agenţi economici.

    În problematica concurenţei rolul Consiliului Ministerial s-a rezumat la anumite

    reglementări ocazionale şi la acordarea de excepţii cadru. Se apreciază că implicarea

    mai slabă a Consiliului poate fi justificată prin faptul că în stadiile iniţiale procesul de

    centralizare a deciziilor nu era statuat. Procesul de lărgire şi adâncire a integrării a pus

    noi sarcini în faţa politicii concurenţiale, sporind atribuţiile Consiliului în domeniul

    concurenţei. Mai mult, chiar Comisia a solicitat Parlamentului şi Consiliului să se

    implice mai mult, mai ales sub aspect legislativ, pentru a conferi politicii

    concurenţiale mai mare transparenţă.

    b. Rolul Comisiei. Puterea de a preveni eventualele abuzuri în planul

    concurenţei o are Comisia, care poate acţiona independent de Consiliul de

    Miniştri, chiar dacă anumite decizii pot fi atacate la Curtea de Justiţie. Comisia

  • 8

    acţionează fie din propria iniţiativă, fie dând curs reclamaţiilor statelor

    membre, ale companiilor sau ale cetăţenilor.

    Tratatele de la Roma şi Maastricht conferă Comisiei Europene sarcina

    controlului concurenţei, aceasta având o serie de puteri ce derivă din regulile înscrise

    în tratate.

    Comisia este organismul carie stabileşte principalele reguli, efectuează

    investigaţiile şi dă soluţia ce trebuie adoptată (dă aprobări, stabileşte întreruperea

    comportamentului anticoncurenţial, aplică penalizări). Comisia se compune din 24

    Directorate Generale, fiecare fiind responsabil cu o anumită politică sectorială,

    politica de concurenţă revenind Directoratului General IV, deşi politica

    concurenţială se află în responsabilitatea şi a altor directorate.

    Se apreciază că în prezent procesul decizional în cadrul Comisiei este prea mult

    politizat, confruntându-se interese diferite de natură naţională, ideologică, funcţională

    şi sectorială cu privire la resursele instituţionale, soluţiile fezabile, substanţa politică şi

    decizie. Majoritatea deciziilor sunt adoptate de comisarul pentru concurenţă în baza

    mandatului acordat, însă cele mai importante sau controversate sunt aduse în faţa

    Comisiei. Practica adoptării deciziilor demonstrează că şansa de reuşită depinde de

    abilitatea comisarului de a aduce argumente şi de a crea condiţii care să sprijine

    iniţiativa.

    Comisia are largi atribuţii de investigare. Personalul său poate vizita

    companiile fără să solicite în prealabil accesul la documente. Ea poate analiza

    personalul firmelor implicate pentru a discuta cazul respectiv înainte de a da verdictul.

    Firmele dovedite vinovate pot face apel la Curtea de Justiţie atât împotriva sentinţei, cât

    şi a mărimii amenzii. Trebuie apreciat faptul că legislaţia privind concurenţa în UE

    primează în faţa celei naţionale şi este direct aplicabilă în statele membre.

    Acordurile încheiate între firme care pot veni în conflict cu clauzele

    Tratatului de la Roma şi Tratatului de la Maastricht trebuie anunţate dinainte Comisiei.

    Companiile pot depune cereri de „derogare negativă”, ceea ce înseamnă , că libera

    concurenţă nu este ameninţată, sau de „scutire” care scuteşte un acord restrictiv de

  • 9

    interzicere totală dacă se poate demonstra că acesta aduce beneficii publice. Comisia

    are împuterniciri să declare ilegal şi să ceară încetarea unui acord în orice moment,

    precum şi a altor practici inacceptabile.

    Comisia poate interzice următoarele tipuri de acorduri:

    a. acordurile de împărţire a pieţei;

    b. acordurile de control al preţurilor;

    c. acordurile de achiziţii exclusive;

    d. acordurile privind drepturile de proprietate, industrială şi comercială;

    e. acordurile de distribuţie exclusivă sau selectivă. Comisia nu se ocupă, însă,

    de toate practicile anticoncurenţiale, ci preferă să analizeze şi să soluţioneze doar

    cazurile care au relevanţă şi importanţă pentru întreaga comunitate. Publicitatea

    activităţii Comisiei se realizează prin "Jurnalul Oficial", "Buletinul", care apar lunar,

    şi "Raportul anual" care tratează politica concurenţială.

    Comisia lucrează cu un sistem de notificări în cadrul căruia firmele care

    realizează achiziţii, preluări sau alte aranjamente trebuie să prezinte detalii despre

    afacere. Comisia examinează detaliat acordul sau înţelegerea şi concluzionează dacă

    este sau nu o încălcare a prevederilor Tratatului şi normelor liberei concurenţe.

    Întreprinderile găsite vinovate de către Comisie de practici concurenţiale ilegale

    pot fi amendate cu până la 10% din cifra de afaceri din anul anterior. Dacă se

    descoperă înţelegeri între firme, suspectate de încălcarea liberei concurenţe, comisia

    are următoarele posibilităţi de acţiune:

    a) să o declare legală printr-o decizie formală, dacă în urma investigaţiilor rezultă că

    înţelegerea nu distorsionează libera concurenţă;

    b) să dea o "scrisoare de confort" care să permită operarea pe piaţa concurenţială

    deoarece sunt operaţii fără un impact semnificativ;

    c) să accepte operaţiunea numai cu îndeplinirea anumitor condiţii suplimentare;

    d) să o declare ilegală.

    Punerea în practică a măsurilor adoptate de către Comisia Europeană pentru

    respectarea liberei concurenţe depinde, într-o mare măsură, de stadiul în care se află;

  • 10

    integrarea economică, de voinţa politică a instituţiilor comunitare şi de

    transparenţa necesară din partea autorităţilor naţionale.

    c. Rolul Curţii Europene de Justiţie şi Curţii de Primă Instanţă. Aceste instituţii

    sunt responsabile pentru supervizarea legală a regulilor în domeniul concurenţei şi

    aplicarea reglementărilor concurenţei. Cele două instituţii creează mediul în care se

    conturează reglementările comisiei, întrucât deciziile acestora sunt obligatorii pentru

    toate statele membre, pe fondul prevalentei dreptului comunitar asupra celui

    naţional. Acţiunile directe ale companiilor nemulţumite de tratamentul Comisiei

    implică apelul la cele două instituţii. în procesul de analiză al diferitelor cazuri

    supuse atenţiei sale, CEJ elaborează decizii ce cu greu pot fi invalidate.

    Deoarece integrarea economică europeană presupune, între altele, şi

    integrarea pieţelor naţionale şi realizarea Pieţei Interne Unice, CEJ a identificat politica

    în domeniul concurenţei cu politica de realizare a pieţei interne, acordând prin aceasta

    responsabilităţi sporite Comisiei.

    Pentru că CEJ a fost uneori depăşită de numărul mare de apeluri ce trebuiau

    soluţionate a fost creată Curtea de Primă Instanţă (CPI) al cărei scop este să

    analizeze, în primă instanţă, anumite tipuri de acţiuni procedurale a căror soluţionare

    ar ocupa mult timp la nivelul CEJ.

    CPI a fost constituită în 1988 şi funcţionează efectiv din 1989, ocupându-se de

    3 categorii de probleme: probleme de personal, probleme ale Tratatului CECO şi

    acţiuni din domeniul concurenţei. CPI are 15 judecători care lucrează în complete de

    câte 5, deciziile fiind luate prin vot secret. CPI are şi rolul de a verifica riguros şi neutru

    acţiunile Comisiei ceea ce denotă că abordarea CPI diferă semnificativ de cea a CEJ.

    Totodată, un obiectiv fundamental la nivelul CPI este reducerea blocajului la nivelul

    CEJ şi a timpului de aşteptare pentru soluţionarea diferitelor cazuri.

    Obiective ale politicii de concurenţă în Uniunea Europeană

    Dispoziţiile privind politicile comunitare din domeniul concurenţei s-au

    concretizat în anumite obiective cuprinse în Tratatul de la Roma (articolele 85-94) şi

    Tratatul de la Maastricht (articolele 81-89) şi anume: practicile comerciale restrictive;

  • 11

    abuzul de putere (poziţie) dominantă; achiziţiile şi fuziunile; ajutoarele de stat; politica

    cu privire la sectorul de stat.

    a) Practicile comerciale restrictive. în art.85 din tratatul de la Roma se găsesc

    prevederi care interzic practicile restrictive care sunt considerate incompatibile cu

    principiile pieţei unice şi anume: fixarea preţurilor de vânzare sau de

    cumpărare sau a unor condiţii de comercializare; înţelegeri care au ca scop

    limitarea sau controlul producţiei, al pieţelor de desfacere sau surselor de

    aprovizionare; încheierea de contracte condiţionate de acceptarea de către

    parteneri a unor obligaţii suplimentare care nu au legătură cu tranzacţiile respective.

    Tratatul de la Roma prevede, tot în Art.85, situaţiile în care se pot accepta

    anumite aranjamente între firme atunci când acordul, înţelegerea, „are un efect

    nesemnificativ asupra pieţei, având în vedere poziţia slabă pe care firma o are pe

    piaţa produsului respectiv”. Principalele cazuri de exceptare sunt: acorduri de

    importanţă minoră (cifra de afaceri mai mică de 200 mil.euro) şi cota de piaţă mai

    mică de 5%; acorduri de cercetare dezvoltare; înţelegeri de distribuţie selectivă;

    înţelegeri pentru transfer de tehnologie. Exceptarea poate fi individuală şi se practică

    atunci când comisia autorizează în mod expres o înţelegere verificată în prealabil, sau

    colectivă situaţie în care este necesar un regulament al Consiliului care să precizeze

    anumite condiţii minime.

    b) Abuzul de putere dominantă este soluţionat pe baza prevederilor Art.86 din

    Tratatul de la Roma. Poziţia dominantă sau puterea de piaţă, este puterea

    unei întreprinderi utilizată pentru a constitui un obstacol în menţinerea unei

    concurenţe efective.

    Se apreciază că nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuţie,

    ci doar faptul de a obţine un avantaj excesiv din această poziţie este criticat. Pentru a

    determina dacă o întreprindere este sau nu într-o poziţie dominantă, se judecă în primul

    rând cota de piaţă deţinută (care trebuia să fie mai mare de 50%). Când întreprinderea

    ocupă 70-80% calificarea de poziţie dominantă este făcută automat.

  • 12

    Noţiunea de „abuz” trebuie înţeles în sensul că nu poziţia dominantă a unei

    firme este interzisă, ci numai practicile interzise ale unei firme cu poziţie dominantă:

    practicarea unor preţuri excesive sau a unor preţuri de ruinare; refuzul de a trata cu

    anumiţi beneficiari, impunerea unor contracte inechitabile; limitarea producţiei, a

    distribuţiei sau dezvoltării tehnologice etc. Dificultatea constă în stabilirea abuzului,

    dacă există, luându-se în discuţie doar efectele comportamentului firmei. în asemenea

    speţe nu sunt prevăzute derogări, ca în cazul înţelegerilor, sancţiunea este pronunţată

    de Comisie care poate aplica şi amenzi sau penalităţi.

    c. Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor. Finalizarea procesului de realizare a Pieţei

    Unice a produs mutaţii importante în planul concurenţei, fapt ce a impus realizarea

    unui control strict al achiziţiilor şi fuziunilor, care nu a fost prevăzut în Tratatul de la

    Roma, din două motive:

    a) Tratatul, de la Roma reprezintă un document cadru care necesită o

    legislaţie suplimentară (complementară) pentru punerea în aplicare a

    principiilor conţinute;

    b) Tratatul, de la Roma se baza pe ideea de expansiune economică a

    CEE, fapt ce necesită o largă concentrare a forţei economice.

    Pe măsură ce devenea evident riscul dominării pieţelor de către marile

    concerne, atitudinea instituţiilor europene s-a modificat, Consiliul însărcinând

    Comisia Europeană să pregătească proiectul Regulamentului în materie de

    achiziţii şi fuziuni, aprobat în anul 1989 şi operabil din 1990. Comisia are

    jurisdicţia asupra fuziunilor şi preluării de companii la scară mare care afectează cel

    puţin un stat membru şi care depăşesc anumite limite. Principalele limite avute

    în vedere au fost firmele care participă la o fuziune cu o cifră de afaceri globală de

    peste 5 miliarde ECU; 250 milioane ECU pentru cifra de afaceri realizată separat în

    CEE de cel puţin două dintre companiile implicate, nu mai mult de două treimi din

    această cifră de afaceri fiind realizată într-un singur stat membru.

    Fuziunile planificate care îndeplinesc aceste criterii trebuie anunţate dinainte

    Comisiei, care va decide în termen de o lună dacă există posibilitatea ca acestea să

  • 13

    încalce concurenţa în CEE. Dacă nu se constată o astfel de posibilitate, fuziunea poate

    avea l


Recommended