Frigul însingurării

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

FRIGUL ÎNSINGURĂRII

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Lector carte: Ion Lazăr da Coza Corector: Vasilisia Lazăr Arhivare: Maria Ileana Belean Aranjare texte: Corina Militaru Tehnoredactare: Gina Zaharia Copertă: Sofia Sincă

Copyright – 2012 – Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/


Frigul însingurării

5


Poetul, ca un lup bătrân la umbra cuiburilor de acvile Rar întâlnești un poet ca Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), „la tainica

masă de scris/ unde îngerii păzesc.” (Litanii de zi), aplecat cu atâta acribie și dragoste asupra cuvântului. Considerându-l piatră filozofală, cu el transformă bucuria sau întristarea, amintirea ori speranța, dragostea sau revolta etc. în aurul pur al rostirii/scrierii ca formă supremă a ființării și a nemuririi: „în neguri/ săpăm tunel,/ Învingătorule,/ noi fugărim timpul,” (Coloane şlefuiesc). Însă, pentru a fugări timpul, sufletul trebuie să prindă aripi, așa că se roagă, precum Peter Pan, întru o minune: „Sunt un copil pierdut într-un oraş/ Pe care-l ocroteşte numai somnul,/ Nu vreau să cresc mare niciodată/ Sufletul meu nu ar mai prinde aripi.” (Copil pierdut). Sigur, dorința i s-a împlinit doar pe jumătate – sufletul său a prins aripi cu care s-a înălțat peste condiția de muritor, dar „neocrotit de nuferi” (să-ţi leg nuferi la glezne), meditând la rostul omului „Zborul continuă,/ gândul duce dincolo de gând/ şi ciclul se reia/ cu alţii.” (Neodihnă) rămâne „cu un singur regret// acela că mor.” (Singurul regret). Punând cuvântul pe piedestalul mult meritat, poetul îl apără cu toată ființa sa, ca pe un idol: „Voi fi nebănuit ca tunetul/ aruncat din senin peste case,/ ploaie voi fi şi furtună/ cu cel ce rătăceşte cuvântul/ în verdele ofilit al trădării.” (Un ou enorm). „În miezul meu cel mai sonor/ îmi adun inima,/ să o pun în cuvinte.” (Dincolo de limite), mai adaugă el.

De o sobrietate remarcabilă, teluric până spre uimire, poetului Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu nu i se poate atribui o temă preponderentă, el abordând subiecte foarte diverse, pe care poezia le poate asimila, ferindu-se în felul acesta de jurnalism și didacticism. Având sentimentul naturii, trece ca un voievod prin universul ancestral al satului, ferindu-se de discursul prozaic, de oralitatea țărănească și de tentaţia fabulosului: „Satul se plimbă prin veşnicie resemnat/ de atâta neînsemnare-n cuvinte,/ îşi înveşmântă nopţile cu simboluri/ păstrate ca întâmplări de poveste.” (Seara copilăriei). Respiră atmosfera viciată a urbei departe de a fi un poet citadin: „O să încerc în oraşul îndepărtat,/ să aflu un semn al trecerii tale.// Pe aceste străzi cu trandafiri galbeni,/ ca soarele verii toride,/ mă ascund în umbroase grădini/ unde norocul mă poate minţi.” (Nu am unde să te caut). Cunoscând faptul că poezia nu se confundă cu filosofia, nu se sfiieşte totuși să analizeze cu un ochi întrebător viaţa: „Inima mea să iubească/ nu-i potrivită,/ chiar de va iubi/ se va umple cu iluzii/ fără folos./ … /Mai nesupus ca oricând,/ prin conuri de umbră mă ridic/ până nu se mai poate muri,/ totuşi se moare/ inima iubire visând.” (Nesupus), ori „Ne dor

6

atâtea întâmplări fără noimă/ din care nici nu facem parte.” (În ochii ei curg râuri de verde).

Nesemnificativă ca întindere, dar puternică și valoroasă, e și lirica de dragoste. Femeia „ca o trestie crescută sub umăr,” (Aştept ploaia şi drumul) nefiind un obiect de adorație sau muză indispensabilă, e totuși dorită, admirată și așteptată, însă fără „spontaneitate și inocență” (Sunt un lup bătrân): „Femeia din grâu cu pulpele arse/ îşi răcoreşte sufletul cu picioarele-n apă,/ mâinile ei ca nişte dezminţiri de iubire/ poartă în palme lumina şi vântul/ pe care le destăinuie numai păsărilor,/ cu o risipă de împăcare a propriilor zboruri.” (Eu și femeia suntem nisipul).

Poetul, fire proteică, se vrea „colac în palma săracului” (Înălțător) atunci când conștientizează că nu e suficient cuvântul. Nefiind din stirpea lui Iov, sau poate e doar o cochetărie bine mascată, Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu are îndoieli, specifice marilor creatori, asupra operelor pe care le lasă posterității: „Când va fi ultima zi tot ce am spus/ va rămâne uitat undeva într-o taină,” (Ultima zi)

Noi pariem că nu! Ion Lazăr da Coza


7

Săritura Stelele pe care le citesc alte semne nu-mi dau pe arcul înţelegerii, decât rostirea unor cuvinte de urcare prin rugă. Câmpia iluziei atingând orizontul îi pune un zid de netrecere, cum hăul care surpă întunericul. Când orbul în sine se închide până se stinge lampa-n perete, ochiul uită să se mai mire, iar gura înoată în tăcere. Nimeni nu-i şterge suferinţa durerii de suflet, cu o suferinţă din trup. Moartea chemând-o în ajutor iar ea să nu-i răspundă. Mai gol de noroc ca oricând, mai slab şi lipsit de orizont prin timpul surpat, pragul de moarte îl sare.


8

Ninsori şi sănii de vânt

Ai venit să-ţi umpli trecutul cu întâmplări smulse din gura rătăciţilor călători care nu şi-au găsit rostul. Porţile au picioarele împiedicate iar pe stâlpi curg iluziile şiroaie. Nopţile de pământ se adâncesc mereu devenind o groapă comună unde se aşează paturi de frunze şi sticle cu vin, să se simtă bine condamnaţii la moarte până li se comută pedeapsa. Toată lumea se crede neîndreptăţită de atâta aşteptare-n dezordine, numai plămânii arborilor sângerau pe frunze, la fiecare toamnă găsită vraişte, fără puterea de a opri păsările să-i cânte la plecarea în altă emisferă pentru încă un an. Toate culorile se chircesc sub alb şi aerul rămâne invadat de ger, din cerul lichid dând la o parte ninsorile, coboară sănii de vânt.


9

să-ţi leg nuferi la glezne

Nu sunt cel pe care l-au ocrotit nuferii din lacul ceţos unde se înecau stelele; crezi că am aer destul, să măsor adâncurile cu cerul în irisul ochilor tăi luna se va târî pe coate pentru nesăbuinţa de a mă crede somnambul. Sunt un ins vinovat pentru iubirile amnezice, în acele nopţi străine încercam să intru la tine, să-ţi leg nuferi la glezne.


10

Copil pierdut

Aştept să prind aripi După forma sufletului meu, În braţele curbate de aşteptare ...Să umplu golul cu sfinte meditaţii. Ca o brânduşă în zborul unui vis În care am devenit vultur, Peste cerul tău lăcrimând din boltă, Dau contur de stele carului mare. Voi pogorî să-mi vindec cuvintele În căuşul umezit al palmelor tale, Şi ca un zburător mă voi întoarce Cu seva buzelor arse de nelinişti. Sunt un copil pierdut într-un oraş Pe care-l ocroteşte numai somnul, Nu vreau să cresc mare niciodată Sufletul meu nu ar mai prinde aripi.


11

Înălţător,

Unde întâlnirea nu-şi mai vede orizontul, câmpii de linişte în rod, mândre şi nefoşnitoare opresc vântul să se mire. Împrăştiind pulbere de arome prea dulci pentru un miros grâul se înspică, atunci nevoit sfârşesc colac în palma săracului. Deprins cu starea de extaz prin rugă înaltă, ploile respiră, aerul copt, preasfinţit. Înălţător, binecuvântez pământul risipitor, mai mult decât pot înţelege cerul trăind normal.


12

Lupii mării

Ei îmbrăca o singură umbră faţa visului înflorind aşezând pământului prag deschizător de ape. Peste prag trec lupii mării pradă furtunilor, setea iubirii de necunoscut o aduc la ţărm. Vechi spre nou gândul fluturând prin cutele memoriei din care vor istorisi, faţa visului ispititor unde ecoul stă de pază în umbra ceţoaselor valuri.


13

Dincolo de limite

Se întorceau paşii pe urme cu spiritul cercului măsurat. Ştiind vizuina cosmică părăsită o populau cu suflete, între pereţi de antimaterie. Timpul era nepereche... la fel ca materia în mişcare. Dincolo de limite nu mai eram eu, atât de uşor fluturam că nu-mi trebuiau aripi. De nasc aceste însemne, până în ultimul unghi îmbrăţişez lumina. În miezul meu cel mai sonor îmi adun inima, să o pun în cuvinte.


14

Neabătut căutam vârful

Mi s-au străluminat gândurile ca în faţa unui prag, femeia dar nici ea nu-l trece. Voaluri de ceaţă acoperă fruntea, ecouri răguşite de teamă respiră cu sunete lovite în gol, îngreunând povara urcuşului meu, dar nu mă opresc căci apa iese din piele. Caut o cale cu margini în zori ce se duce în vârf şi nu mă poate epuiza. Neabătut, cu palmele ca frunza de rouă, în faţă prag, dincolo creastă de hău. Sub cerul meu neprevăzutul e construit pentru alţii. În vârf eram steagul, fluturare în vânt tot mai aproape de ochiul divin. Ura şi invidia se duc în pustiu a celor ce şi-n somn se prefac. Nu-mi mai pot cârcoti, intrigile nu mai lovesc


15

bolta pe care stelele urcă. Răsare-n mine un copac de argint, prin cuget se înalţă întruna şi prinde rădăcini în cer.


16

Odihnesc în cuvinte

Noaptea ce mă odihneşte n-a mai venit; ea plânge şi ploaia o cheamă când mustul înţeapă spre vin. Impulsul chiar eu-l mi-l umple; cum tulbură, de nici sufletul nu simte emoţii. În psihic, unde se ştie, ochii nu au putere să vadă sensibilul atât de aproape. Şi nevrotic mă vânează îngerii somnului cald; când te câştig, pustiul din mine se vindecă şi mă odihnesc în cuvinte.


17

Partea nevăzută a lucrurilor

De tine umbra se desparte şi lumina aidoma ei pe partea nevăzută a lunii. Când soarele răsare din el lumina rupând din râuri de lavă amestecate. Timide, bucuriile începând să se nască. E noaptea când stelele timp nu mai au iar depărtarea se apropie de noi şi-n treacăt ne cheamă. Cât mai prinzi pământul de guler; cât în el te cobori, umbra de tine se desparte, rămâi ca o moarte fără lumânări.


18

aştept laurii

îmi poţi intra sub piele că aici stau în carnea mea te vei opri la poduri am mai mult sau mai puţin sânge şi tu nu poţi să-l priveşti aşa că am să trec nevăzut furtunile le evit, protejez inima râurile repezi aştept să se liniştească de dincolo de stânci voi veni să miros fâneţele cosite să văd cum urcă strugurii pe araci ca purceluşii de lapte m-aş ascunde în câteva cuvinte scrise anume pe marginea unei frunze ştiu că-n toamna asta plecată la târgul de modă nu e de mine, nu cunosc niciun model doar când se întoarce cu laurii


19

Cum noaptea-n stele...

Cum noaptea-n stele caută un luceafăr, Deşi s-a stins, lumina lui tot vine, Iubito, am plecat din lume teafăr Prin orologii veacuri trec străine. În intervalul vieţii în care-am fost Cuvintelor le-am dat pe veci de ştire, Că nimeni n-o să caute niciun rost Iubirii ce se naşte din iubire. Încrezător că-n pana mea cu zimţuri Vor tot veni iluzii să se scrie, Enigmele ce mi-au trecut prin simţuri Vor naşte zei cu chip de poezie. Şi inima-mi străbate un frig lichid Căutând izvoru-n gândul unui sfânt, Întreb, cum gura lumii pot s-o închid Când un luceafăr veghează pe pământ?


20

Trecător mirat

În oraşul plumburiu pe străzi, un trandafir purta o femeie în braţe. De atunci toţi orăşenii cultivă trandafiri. Oraşul a intrat în frumos din dragoste. În această casă locuiesc iluziile şi timpul s-a oprit o clipă, să se spele pe cele două feţe cu apă de trandafiri. Tu eşti corola aprinsă, ca o inimă purtată în palme de un trecător mirat.


21

Apusul

Risipa unui timp trecut îmi urcă-n carne suferinţa, lipseşte din mine pierderea rămasă la vămi. Am în faţă treptele reci, instrucţiunile tale, pe care inima le consideră nefireşti şi totuşi mă înalţ. Când obosesc, când urc din nou, nu mă uit decât în sus. Voi ajunge cândva pe acoperiş, dincolo este golul. Las scara pregătită pentru clipa în care genunchii dau semne de tremur. Atunci, îmi pun în spate mândria şi am să cobor în marea de tăcere. De pe buza pământului voi privi nestingherit apusul.


22

Grăbit

Ai trecut dincolo, la înapoiere ai sufletul agăţat de cer atât de frumos te ridici în picioarele neînvăţate cu mersul încât, în ochii tăi se naşte un imbold răscolitor iar lumina vrei s-o dai la o parte cu mâna. Timpul începe să te măsoare clipă de clipă dintr-un orologiu bătrân rămas în fereastră. Nimic nu este liniştit, totul se schimbă uimitor, căutându-ţi rămăşiţele de putere în braţe, te grăbeşti să cucereşti spaţiul până nu-i prea târziu.


23

Închidere în sine

În casa sufletului, mă închid în fiecare zi câte puţin când m-am închis de tot, încerc de fiecare dată să deschid ferestrele. Cea dinspre grădină se deschide greu, celelalte, nu le deschid, dau perdelele la o parte şi-s mulţumit, Pare a se deschide o uşă, dincolo de ea, tu, ca o umbră. Vrei să intri sau aştepţi, n-am cum să ştiu. Înăuntru e prea cald, eu am sărit pe fereastră şi privesc din grădină, te aştept.


24

Un copac pune adieri în cuvinte

Ziua nu vede cum se răsfrânge cerul în apele dedesubt, lumea se mişcă stăpânită de curcubeul emoţiilor. Nimeni nu simte mai mult, decât limpedele prelins al ploii înclinat ireal de lumină. Când vine soarele, umbrele caută loc de plecare şi se mută-n mine ceva neştiut de nuntit printre lacrimi bucuria prin care mă înalţ să devin, corp de pasăre răstignit pe aripi. De aceea îţi voi trimite semne plutitoare de la vulturul din inimă, până seara se va face nisip şi noaptea se grăbeşte să-l fure. Atunci pe umerii mei ziditori, un copac pune adieri în cuvinte şi scrie pe cutele frunţii din sfinţenie zămislind poezia.


25

Curbura umbrei

Înconjurat de temeri ca o cetate în dărâmare, sunetele se sparg sfâşietor. Ecoul bate câmpii cum între noapte şi zi, lupii bătrâni îşi ascund singurătatea. În clipele deznădejdii ei urlă prin mine înstrăinându-mă până la moarte, aşa cum pulsul se răceşte-n stele pe acoperişuri. Lupii tineri fac jocul în haita de-acum supusă, simt cum trec tăişuri iuţi cosesc ierburi coapte şi altele crude le iau locul. În minte îmi cresc tulpini cu cercuri de lună, nopţile calde ori reci sunt ca o apă, în care pietrele nedumerite de curbura umbrei privesc speriate surâsul şi tac.


26

Stelele îşi caută alte bolţi

Naiul zilelor fluieră târziul, pe pragul unei case de lemn gândul mamei mă mângâie cu tăceri vorbitoare. Deasupra, trupul subţire de umbre are chemări de lumină în palme, vertebrele din coloană arzând alungă singurătatea-n pustiu. Nesfârşitul leneş îmi caută sfârşitul; cuvintele coapte se scutură, aerul morţii vrea să respire, trecerea întunecă memoria în care stă asfinţitul iernii. În ochii tulburi se închid iubirile, pielea se zbârceşte pe trupul bătrân, stelele îşi caută alte bolţi sub care sufletul să-mi învie alături de mama.

27

Un ou enorm

Voi fi nebănuit ca tunetul aruncat din senin peste case, ploaie voi fi şi furtună cu cel ce rătăceşte cuvântul în verdele ofilit al trădării. Chiar aerul primenindu-l, străluminând coacerea fructului pus pe o tipsie de lună. Palmele-mi ude adună sângele într-un căuş de lumină, orbitor pe buza unui pahar unde cade arsă răsuflarea. Rupt prin semne de întâmplări mă las purtat de vânt, ca un cal în creştere sub şa mai repede decât călăreţul. Am intrarea în ochi într-un timp curbat de noroc, un ou enorm, aşezat în piaţa publică şi privesc impasibil universul cum mă include.


28

Litanii de zi

În dimineţile pline de cântec, păsările-şi caută cuiburi de ceară. Nu mai găsesc unghere în trup, să pun cuvintele care-mi luminează drumul. Port în gură veninul, viclean ca un şarpe de nisip pe care amărui, vinul îl alungă-n deşert. Atunci, singur mă chem la tainica masă de scris unde îngerii păzesc. Nu ştiu cum să-i rog când vin păsări pe umeri, să-mi plângă bucuria. Tăcerea mă umple de aripi, mierea pierdută şi nectarul se varsă din mine prin lacrimi. Neatinse de vulg, cuvintele devin vorbitoare şi rostesc litanii de zi întru Domnul.


29

,,Adevăru-i doar în vin’’

În vinul atât de limpede unde locuieşte adevărul, neîncrezătorul îşi bea minciuna, doar proverbul cum îl cântă, răscoleşte-n trup verva. Bucuria iese prin pori de nu se satură nimeni, timpul se preface că pleacă. Veselia acoperă seara şi noaptea cu cristaline degustări prelinse pe buzele paharelor înalte aburite de răcoare. Mirosul urcă în piramide fiinţa licorii sfinţite. Numai noi rămânem pe loc, să căutăm mai departe adevărul doar în vin.


30

Cucuta din clipe

N-am cum să ştiu dacă îmi omori răbdarea cu sânii împungând norocul. Trezite impulsuri vorbitoare m-aruncă pe jar. Trandafiri cu ghimpi în inimă prin zâmbetul ademenitor îmi destramă somnul sălbatic. Vântuire de aripi apele au mirosuri de sare, clapele apăsate şi sunetul... Mă cer trăirilor înalte de crin îndrăgostit. Cupe adun cui va bea vinul. Cucuta din clipe răscoleşte veninul din fiere şi uitând de durere, frăgezeşte patima care macină trupul.


31

Eu şi femeia suntem nisipul

Voi pleca pe drumuri de piatră calcinată, numai setea lasă urme de sare, vântul temător din cumpăna fântânii îmi răcoreşte sângele gata să se răzbune. Pentru plânsul ploilor repezi care m-au părăsit târziu voi locui în casa întunericului, feţele nopţii nu vor avea nici un răspuns, doar dimineţile mai dau câte un semn de căutare. La podul bătrân unde râul fuge de sub sălcii îşi caută câmpia să o întinerească, rătăcind prin ierburile coapte fără copaci. Femeia din grâu cu pulpele arse îşi răcoreşte sufletul cu picioarele-n apă, mâinile ei ca nişte dezminţiri de iubire poartă în palme lumina şi vântul pe care le destăinuie numai păsărilor, cu o risipă de împăcare a propriilor zboruri. Totul sună frumos, vin semnele amurgului, eu şi femeia suntem nisipul. Privesc clepsidra aidoma trupului ei înghit tăcerea şi o mângâi.


32

Numai tu, Doamne!

Călătorind spre apus fac parte din zi cum soarele din mine, încălzind interiorul opac cu raze curbate la colţuri. Până şi aerul respirat se urcă prin sânge cu litere coapte de cerneală întrupând în gânduri cuvintele. Numai tu, Doamne! Eşti primul care vede în ochii mei dezlegarea de păcatul trădării prin moarte. Sunt tăcerile definitive. Luminile stinse de vânt în căuşul de ceară al mâinii ce se topesc şi ard nemurirea.


33

Copacul din mine

Când am denumit frunza copacul gândea muguri pe ramuri, implorând să vină căldura din afară îşi tot sorbea târziul din aşteptări. I se topeau ochii de lumină îndurase iarna cu magia ei albă, nopţile lungi cu nori de întuneric, acum se simţea liber, trecuse echinocţiul. Dacă în inima lemnului zvâcnind rămăsese numai o dungă roşie, coaja-i netedă respiră verdele, seva urcă prin trunchi zâmbind. Chiar şi copacul din mine cu scorburi pline de cuvinte, denumindu-le cu numele lor, le trimite prin frunze la cer. Nu ştiu ce întâmplări cu norii de-a valma sub ele le stropesc cu vorbe la rădăcini şi sfârşesc întrupându-se în poeme.


34

Seara copilăriei

Seara-i târziul de lumină ca-n copilărie; se aud greierii cum se-ntrec în cântec, stelele coboară pe mirişti să-i asculte, nimeni nu dă nici un semn de mişcare. Satul se plimbă prin veşnicie resemnat de atâta neînsemnare-n cuvinte, îşi înveşmântă nopţile cu simboluri păstrate ca întâmplări de poveste. Noi stăm laolaltă cu îngerii pe prispa caselor lângă muşcate, curiozitatea şi somnul se iau la trântă până câştigă somnul. Cu gingăşie ascunsă, mama ne spune rugăciunea creşterii în somn, mângâind părul cu degetele răsfirate cu miros de pâine coaptă. Fântânile părăsite, hăul şi cimitirul nu mai trec prin vise, noaptea e ca o mantie de culori moale, cu cântec de greieri sub pernă.


35

Miracol şi taină

E un miracol să o întâlneşti în seara cea bravă ce se prelinge pe umerii munţilor unde arborii cu crepusculul în braţe pădurea o luminează. Iar paşii ei sunt urme de sare pe unde drumul îi cheamă, ajung acolo unde nu te aştepţi să rupă inima pietrei. Când nimbul mă leagă de cer cu mâinile pline de nori, o ploaie de cuvinte cu ochii despică taina care ne apropie. Noaptea care mă animă cu tandre margini curge risipită în apele unui râu. Din el beau stelele lacrimi parfumate de flori.


36

Un fel de geneză

Era departe marea şi nu avea ţărm, să observ cum se retrag stelele-n ape, marea devine cerul răsturnat de iluzii din care viaţa a ieşit la suprafaţă. Încep să cred că geneza e probabilă pe ambele feţe ale realităţii. Oricum marea şi ţărmul contopit îmi lasă în memorie cerul şi pământul, risipa de jertfă cu semnele frumosului, prin care-mi cheltuiesc căutările-n cuvinte şi lovesc cu gândul să le îmbrac în vise. În nestemate purtătoare de adevăruri pure sufletul urcă treptele îndumnezeirii, înainte de a pleca în nesfârşitul întuneric printr-un con de lumină să-l spargă.


37

Vară toridă

Arşiţa verii stoarce din rădăcini, taie cu fierăstrăul încins trupul uscat al ierbii şi râde între dinţi. Arma ei se îndreaptă spre verdele înrouratei dimineţi şi-i pune în braţe soarele cu patimi de foc. Lemnul îşi scrie în inimă numele morţii de apă, aşteptând cu frunze chircite ploaia ce va să vie. Timpul răbdării e lung, norii s-ar simţi iubiţi de o spirală de vânt rotitoare, prin care se cheamă cu neastâmpărul păsărilor. Ploaia ca şi moartea vin când nu te aştepţi.


38

Tăceri nedefinite ascultă

Rostiri de cuvinte-n somn aşez lângă un perete sacru să-şi spună rugăciunile visului, ...să-ţi sfărâme o lacrimă plânsă lângă genunchii chirciţi. Noaptea zidită-n coloane de şoapte încălzea aerul cu mirosul tău prin rădăcini aducătoare de seve. Încercam să mă ridic deasupra umbrelor, să-ţi picur roşul din sânge în odăile albastre ale inimii să mă alint în cântecele dimineţii privind florile pe pulpele albe ademenind polenul auriu. Cununi de flori ţi-aş pune-n păr, ziua s-ar furişa spre amiază, râul, râul nostru cu sălciile mute ne-ar săruta picioarele pe pietrele calde şi ne-ar boteza a nu ştiu câta oară valurile unduitoare şi calme. Cântecul fluierat al păsărilor se ridică deasupra cuvintelor tăceri nedefinite ascultă, cum vălureşte râul bătrân neliniştitele ape.


39

Zidind în piatră

Încrezători dau drumul la semne, zidind în piatră porţi cu sărutul pe ambele feţe. Ascultă cântec din fluier la masa rotundă şi-n taină foamea a plecat să se culce, ochii în ochi se pătrund şi se satură. Gândul are un mugure ascuns, izbeşte cu dalta în piatră, scrie sfârşind în cuvântul ce iese din fântâni spre cer. Atingând cu privirea un cuib rotitor ca un izvor în cremene, unde lumina gândeşte pe Unul şi ceilalţi se întrevăd în EL. Cu zâmbetul, în numele lui, fructul celest se naşte cu inima roşie ori verde, moştenire pământului să-i fie.


40

Nu mai am unde să te caut

Pe aceste drumuri de lângă faleză te caut de o vreme, marea supărată loveşte cu valuri în ţărmul acoperit de o ceaţă lăptoasă prin care trec cohorte de păsări. Nu-i nimeni să-mi spună cum alături pe câmpurile goale suflă vântul, nu se vede nici o moară de vânt doar paşii mei de urme se şterg. Bântuie întunericul şi somnul, nu mai am unde să te caut, oarbele drumuri se-nfundă în pustiu cu nori de nisip pe deasupra. Calc peste clipele trecute şi merg unde nimeni nu găseşte nimic, vuietul mării sinistru fără oameni, mă desfrunzeşte de gândul avut. O să încerc în oraşul îndepărtat, să aflu un semn al trecerii tale. Pe aceste străzi cu trandafiri galbeni ca şi soarele verii toride, mă ascund în umbroase grădini unde norocul mă poate minţi.


41

Psalm

Doamne! Când în gânduri îmi pui lumină urcă înţelegerea şi coboară stelele. Aşază-n cuibul căutării, păsările care aduc pe aripi cuvântul, ca pe un adevăr în sămânţa îngropată-n pământ. Mai mult, pe departe aproapele revărsând. Lasă-mi semnul răcoros al ploii la rădăcina însufleţită de înalt, de unde visul porneşte liber, ramura de măslin către soare. Întoarce vibrarea picotind în dimineţile tăcerii, sub paşi pune-mi drumul anevoios şi ajută-mă să-mi duc crucea!


42

Ultima zi

Când va fi ultima zi tot ce am spus va rămâne uitat undeva într-o taină, toţi cei care mi-au fost pe aproape vor pleca pe nesimţite în umbrele tăcerii. Nici voi nu veţi zăbovi prea mult timpul se va grăbi să urce pe trepte fiecare zi se va pierde cu gândul la alta până când ultima clipă va zâmbi unei stele cu o lumânare pusă în sfeşnicul veşniciei. Pentru pomenire, inima mea din născare strânge pământul în palme, îl face ulcele, să pună în ele vin şi lumină urmaşii. Doar lacrima arsă, o dâră subţire pe obrazul de ceară al morţii va smulge neîncrederea şi durerea şi o să priviţi prin perdeaua de fum pâinea şi sarea rămasă pe masă ca ofrandă adusă întâlnirii pentru călătoria cu visul spre mine.


43

Spovedanie

La un apus îmbălsămat cu de toate, nu plâng de groapa vieţii aceluia despre care se spune că a murit îmbătat de fericire şi n-a apucat dimineaţa trezirii. Din apa ochilor lui pe care i-a închis cineva a curs o lacrimă cu miros tare de s-a umplut gura satului de poveşti. Pentru a nu mă ofensa pe dincolo de cuvinte; de vorbe de duh, ori de zicerile femeilor pe la colţuri, iau din viaţă partea care-mi trebuie şi merg mai departe căutându-i miezul. În partea mea cea mai bună am spânzurate năravurile rele, aduse din tinereţe şi purtate pe la casele femeilor de orice fel. Am rămas doar cu patima vinului măsurată cumpătat prin cupa din sângele Domnului şi gândul netămăduit de neputinţa înviorării copacului rămas cu tot mai puţine frunze.


44

Odată făcut, totul se schimbă

Am muşcat din mărul în coacere înainte ca Sân’ Petru să dea dezlegare, ochii tăi sângerau lacrimi. Nu cred în vorbe spuse la întâmplare, mă umflu ca laptele la punctul de fierbere, când te îndepărtezi de foc cu inima aprinsă. Cum totul trebuia făcut odată singură te-ai supus, nu ştiam câtă suferinţă ai strâns într-o alunecare spre marginea libertăţii de sine. Întotdeauna îndoielile m-au fixat în cuie, trecerile uşoare dintr-o stare în alta îmi pierd cumpătul.


45

Drumul e lung şi caii îl ştiu

Afară ploaia fremăta frumos prin clinchetul de clopoţei auzit numai de plante care zâmbesc sclipitor din frunze. Lutul cu setea de sare absoarbe apa, florile privesc în ochii dimineţii gureşe ca şi păsările de neastâmpăr, ziua îşi pune amiaza să lumineze cerul. Curcubeul arcuindu-se peste deal îşi împrospătează culorile din râu, toţi bidivii şesului ies la păscut şi dau târcoale flămândelor iepe. Cu nările lor aburite de tandreţe cerul îl sprijină pe coamele lor. Dincolo de pod la hanul vechi; stăpânii lor povestind se cinstesc, seara vine pe neaşteptate, drumul e lung şi caii îl ştiu.


46

Credinţă

Nu am trăit în lume fără rost cum despre unii se mai spune, într-un cuvânt în miezul lui am fost, în cântec topindu-mă pe strune. N-am fost nici mare nici pământ de rod cărare doar de trecere spre-apus, judecător n-am fost doar un aprod ce cheamă la lumină un supus. Dacă am fost aşa precum un gând sămânţa ce nu se pierde-n moarte, nu m-am născut pe drumuri alergând să nu-mi duc aproapele departe. Ţara-i mormânt şi leagăn la urmaşi, ca un ocol al casei din bătrâni şi nu e loc în ea pentru vrăjmaşi ca să respire aer de stăpâni.


47

Aştept ploaia şi drumul

Prin ce mă deosebesc, îmi rămâne femeia ca o trestie crescută sub umăr, mai mult decât o mlădiere de vânt, nimeni nu poate s-o frângă. Împreună în tumultul acestei desfăşurări căutăm drumuri neumblate şi ţarini prin care în zile şi nopţi de miere şi otravă bat vânturi de toamnă şi frunza cade în tăcerea şi negarea timpului petrecut. Sub fereastra de nord a munţilor unde inima şi sufletul meu stau în echilibru pe balanţă pământul greu de întuneric îmi absoarbe râul vieţii să-l sece. Aştept ploaia ta şi drumul mai departe ca pe un porumbel pe care-l hrănesc în fiecare zi cu pâine.


48

Nici munţii, nici văile lor

E atâta dorinţă de viaţă-n seminţe încât forma sărutului aflată-nlăuntru se deschide germinând spre înalt cu lacrimi surâzătoare la soare. Ca un bob de grâu ce respiră bucuria, aşteaptă clipa când se dezghioacă pe sine şi îmbracă tăcerea cu sânii ei cosmici gata să înfrunzească pământul. Propria noastră trăire într-un delir captivat de spaţiul concav prin care trecem duce un râu spre propria mare de lumină. Niciun vânt nu ne caută în arbori loc de popas pentru oasele reci. Mirosul putred al anotimpului trecut se lasă dus la peşterile-n piatră, unde arar pătrunde piciorul şi ochiul. Nici munţii, nici văile lor nesupuse nu ridică din umeri când trece femeia, doar susură cu o privire mirată de parcă ar fi trezit o căprioară din somn. Se conduc mai departe după legile lor pe care noi nu vrem să le înţelegem şi ne cuprinde teama.


49

Oglinda

Te caut în rotunda oglindă pe o banchiză de gheaţă, cu aburul gurii să topeşti frigul unduindu-ţi trupul în faţa nordului. Oglinda priveşte cu nerăbdare uşa pe care ai putea să apari, să se simtă mândră de trebuinţă. Teama de biciul aşteptării o face mai mică-n perete. Nopţile-mi cresc albe se agaţă de gânduri, cu mâinile bătute în cuie. Sângele jertfei îşi caută dragostea, zeului întâmplării se roagă să vină, în odaia unde toate prejudecăţile s-au purificat de păcate. Cu inima naufragiată-n zăpezi vin în drumul tău cu oglinda-n braţe.


50

Râul timpului

Tu spui că această zi de toamnă ne-a cules din pustiul lumii. Înfometaţi de dragoste la prima vedere, ne-am spus simple cuvinte cuprinse de instinctul vibraţiei în sanctuarul divin. Aici iubirile se strigă fără să se atingă, niciun foc n-ar fi ars cu atâta flacără, câtă sevă din mine înflorea în ochi şi dorinţa se mistuia într-un cearcăn. Ziua aceea scurtă, plină de rod ca fântâna înzidită în ploi, cu un simbol înmiresmat de fructe, ne smulgea utopia de pe frunţi. Viitorul ne părea o casă de locuit, unde vom umple odăile de copii şi griji iar în pereţi o să bată pendule oarbe cu ore de bucurie şi teamă. Cum nici nu cunoaşte iubirea o piatră mai mare pe umerii curbi, eu am s-o duc la râul timpului, să curgă anevoios în universul postum.


51

Sângeră aprins frigul însingurării

Mereu mi-am dorit lumina în casa cu ferestre spre râu, să privesc cum curge timpul nestingherit de ape, nedezlegat de cer. Drumul însoţeşte inutil râul fuge în altă parte de lume, gândurile şi păsările mă strigă, paşii mei obosiţi rămân pe mal cu iluzia întoarcerii de unde n-am fost. Femeia mă caută cu sânii dăruiţi vântului se bucură de foamea mea telurică. De dragostea ei tăinuită de întuneric, sângeră aprins frigul însingurării ca un copac cu frunze îngălbenite de schimbare. În ochiul cerului devin mai palid, nimeni nu ştie că noaptea se plimbă pe ape cu un coş de stele, pâine şi vin de ambrozie. Mă voi duce să cinstesc destinul iar partea netrăită încă, să o închin femeii.


52

În ochii ei curg râuri de verde

Ne dor atâtea întâmplări fără noimă din care nici nu facem parte. Zarva şi ura ne-mpresoară şi se duc încât mă întreb de ce rămân pe loc, dezmoştenit de propria-mi virtute de-a nu mă dezbrăca în văzul lumii. Nici nu mai ştiu dacă fereastra s-a deschis, să privesc cu gândul cum trece femeia uimindu-mă cu mersul atât de plin de parcă stele îi răsfaţă-n păr lumina şi rănile se închid cu cicatrici de noapte. Lângă copacii cu frig de întuneric, în ochii ei curg râuri de verde. Ca la o cascadă pe care nu poţi s-o treci şi nici să te opreşti mai mult, îţi ştergi fruntea şi te miri de atâta miracol.


Sunt un lup bătrân

Am pierdut spontaneitatea şi inocenţa; m-au părăsit căutările din gânduri, s-a stins clocotul din izvoarele interioare, nu-mi mai sunt proprii iubirile paralele, nu mai desluşesc chemarea femeii dintr-un surâs. Sunt un lup bătrân alungat din haită, fără vedenia unei cărări spre vârf depăşind prăpăstioase oprelişti. Acum îmi pot permite doar întinsul câmpiei cu ierburi uscate de vântul iluziei şi fântâni cu apă puţină, doar când trec ploile, ori fugărite de ierni în ascunzişuri după salcâmii albi.

53


Femeia de pe istm Plecat pe îndepărtatele ape ale gândului în corăbii de vânt trase de caii mării, privesc peştii cum sar peste umerii valurilor cu sunete ciudate care se-nfiripă în pânze. De pe istmul cu migdali în floare, te grăbeşti spre golful înecat în ceaţă unde vin încărcate de aşteptare corăbiile. Sărutul umple clipa într-un zâmbet uleios, mă unge pe suflet c-un balsam de cuvinte şi ziua-ţi împrumută din frumuseţe surâsul, îl scrie cu fiecare clipă pe zidul iubirii. Luna se dezbracă de veşminte-n odăile nopţii unde tu mă priveşti insistent în ochi, fără să mă saturi ca pe un însetat ce şi-a preschimbat deşertul într-o mare de corăbii cu apă pe care nu poate s-o bea.

54


Poem locuit

Se nărăvise vântul peste poetice şoptiri sub clar de lună, pârâul se strecura şipotind printre tufişuri. În serile târzii întins pe căpiţe de fân denumeam cu ea stelele după bunul plac şi nu le terminam niciodată, până ce totul părea de nerecunoscut. Locul era inundat de pudra ierburilor uscate, cerul de vată colorată. N-au mai rămas decât cuvintele într-un gând care mă îmbărbătau în mers spre casă, unde se mai auzeau copiii şi câinii satului, cu toţii stăpâni pe teritoriul lor. Paşi ascunşi, păsări cuprinse de somn, le strâng în cuib să-şi pună capul sub aripi; îmi ascult poemele cum se frunzăresc în vise, să alunge teama tăcerii în sunetele nopţii peste marginea disperării şi vine femeia cu sărutul ei zemos de fruct copt. Poate dintre stelele pe care le-am denumit noi, una se va întoarce la locul ştiut. Ochii adânci ai femeii îmi vor şopti poemul, vor opri iubirea să locuiască în el, cu surâsul ei maiestos cu tot

55


Interdicţie

N-ai voie să intri femeie! În altarul de singurătate unde slujeşte bărbatul de rugă! Cu privirea, tu dezveleşti sămânţa de coajă, înainte de vreme şi superi degetele crucii. Lasă-mă în carapacea mea înghesuit ca un univers în univers! Când ceilalţi oameni se închină miluiţi în genunchi, sufletul cutreieră prin aer, pluteşte ca un balon de săpun spre o dorită împărăţie. Atunci mă mir cum poţi să priveşti tăcerea; să-i citeşti necuvintele cu ochii în pământ, resemnată în faţa păcatului, împlinită că-l ai! Eşti în starea reculegerii... Sfinţii au ochii ficşi spre tine îţi cer voinţa de înălţare, în afară de ceilalţi oameni care te vor părăsită de propriul destin.

56


Nu ştiu să dezleg Nu ştiu unde ţi-am lăsat zâmbetul poate l-am aşezat în dosul oglinzii cu două feţe ale adevărului. Dar ce importanţă mai are dacă nu trebuie să-l cauţi? Îl vezi ca într-o icoană izvodind minuni. Iubirea din iubire mă duce pe drumuri, niciodată nu li se vede capătul doar îl presimt nedeterminat, ca simţul acela care-ţi curge prin sânge, se duce şi se-ntoarce la inimă cu gura de oxigen pe care o înghiţi ca un peşte sub apă. Cu ochii ţintă la întâmplări, ca doi prizonieri închişi în propriul cerc, din mine pleacă şi vin sentimente, până totul se mută-n iluzie. Nu ştiu să dezleg surâsul pierdut în vis, braţele care-mi încolăcesc trupul nu mă pot scăpa din propriul crez că suntem totuna.

57


Retrospectivă

Nu-mi mai sunt şterse ferestrele nopţii, luna a fugit din dudul vecin, nu mai ştiu orele când cântă cocoşii, nu aud portiţa pe care o deschide femeia. Surâsul ei desfrunzit şi leneş ochii nu-l mai percep, pragul de trecere în odăile inimii e ros de carii vremii. Iubirile acelea furtunoase noaptea m-au lăsat singur şi gol, să locuiesc iarna hrănit cu întâmplările tinereţii.

58


De atunci ştiu

Veţi îngădui drumului să mă întoarcă înapoi, îl veţi cinsti cu fântâni. Pe margini veţi planta nuci; stelele se vor şterge la ochi, vor bea apă din râul însoţitor, se vor pieptăna prin sălcii. Eu aş cosi ierburile de la pământ, le-aş pune sub trupul femeii, să simtă cum îi urcă mirosul în păr şi mă ameţeşte în visare. Cum începem să ne iubim, norii se desfăşoară şi plouă mărunt, de parcă n-am fi fost rude cu neamul căpiţelor de fân. De atunci ştiu, copacii pretind că nu văd, păsările se întreabă ce-i iubirea, clocesc mai departe ouăle timpului care nici el nu pierde nimic. Doar greierii petrecăreţi cântă mereu; ştiu una şi bună, nu se lasă până nu ne fură tăcerea şi ne readuc de unde am plecat.

59


Singura rugă Nici moartea nu cunoaşte amarul din inimile celor rămaşi. Urcă clipele trecerea în deşertul uitării, sunt ultimele îmbătate de lumină şi pleacă spre steaua cea hărăzită. Lasă pe pământul-popas mai multă obidă decât umerii pot duce. Iertarea este singura rugă, când nu voi mai fi trofeu în gândul vânătorului. Integrez liniştea în poeme şi-mi prelungesc trăirea prin ele. Poate şi aerul respirat în odaia mortului duce cu el cuvântul rostit, către preaînaltul cer căzut peste cântec. Greşelile mi se frâng, prin ochii tulburi invocând divinul în care mă contopesc.

60


Vânzătoarele de afine

Nu-mi pretinde ce nimeni n-a pretins, să locuiesc pe un munte de sare la care vin caprele negre şi cerbii şi mai vin şi femei să culeagă afine pe care ochii mei le-mbracă-n tandreţe. Plouă prin aşteptări cu nelinişti, arborii se perindă pe văi alunecând, peste păsări care-mi ciripesc destinul, pâraie coboară cu seara-n spinare poteci să deschidă spre marginea lumii. E nefiresc cum îmi pot trimite cuvintele pe buzele lor să-şi spună iubirea, aceea prin care lacul îşi cheamă nuferii serii, să vadă crepusculul cu femei odihnind pe mal ca într-un tablou nepictat încă, ori aflat într-un anticariat în care niciuna n-a intrat vreodată. Priviţi vânzătoarele de afine pe margini de drum şi de dragul lor cumpăraţi!

61


Chemat

Numai păsări să ştiu zborului din piatră. Ori porţi ce-mi deschid eul. Să simt grăuntele din pământ nespus încolţitul, geamănul vieţii în palmă, să mă numesc prietenul lui din miez, Cuvântătorul din sunetul-literă chemat.

62


Coloane şlefuiesc

în neguri săpăm tunel, Învingătorule, noi fugărim timpul, vântul instigă rupe copacii amprenta de neputinţă doare şi nu ne oblojeşte nimeni unde am putea izbândi. speranţele căţărate pe vise gânduri de copil şi mâini de voinţă se agaţă de cer, coloane şlefuiesc vom înţelege frumosul înveliţi în cuvinte, unde luminii nu-i trebuie ferestre.

63


Creştem în ochiuri de cer

Ai coborât prin mine, în gânduri odihnea îndoiala Cuvântătorul noi beam vorbele cu vin, între noi cine a rămas? S-a încins focu-n ţesuturi... ard flăcări în inimi, nu le vede decât iubirea care se ucide pe sine în luptă cu timpul. urmaşii urcă pe scară abia le încape bucuria în piept, ne învelesc în duioşie desfrunziţi de vântul revolut, creştem în ochiuri de cer, hibernăm peste veacuri, lumina rămâne aprinsă!

64


Ajuns o troiţă-n răscruce

De ce să mă uimească venirea ţinut brodat cu drumuri unde porţi deschise aşteaptă femeia? Întâlnirea alungă întristarea nopţile se odihnesc, chem ploile, vin şi se închid în ape. Cafeaua fierbinte răspândeşte mirosul dulce-amar de iarbă, înveleşte cuvintele din odaie-n tăcere, surpă iubirea unui ţărm de care se lovesc mările lumii. Ajuns o troiţă-n răscruce, văd pe drum bătrâna fântână cu timpul rostogolit în ceasuri de piatră, vântul îmi şterge ultima urmă.

65


Contur

în miez cuvintele învelesc gânduri cântecul prefigurat de sunetele pianului alunecă pe suflet o stea buimacă dintr-o galaxie mă crede neştiutor în vis clipa se dilată pervers se dezbracă timpul nepermis de mult peste umbra mea din poeme pornesc zboruri şi păsări necunoscute se ivesc oameni cu inimi de fildeş lumini din pământ când nopţile se culcă pe nori iscă furtuni cu securea războiului înfiptă în apă.

66


Destin

Noaptea în care locuiesc pereţii peşterii strigă, din cenuşiu şi negru fac tunel prin rocă. Am ochii întorşi vizionari prin spaţiu, lumina rămâne aceeaşi, în miezul ei impulsiv se schimbă feţele timpului, o evoluţie neterminată pe scheletul galaxiei. Din trupul de apă sărac de ură şi durere, pământul îmi absoarbe suflul din fântâna inimii. Voi fi secat şi livid, deasupra va creşte o movilă şi nicio speranţă dedesubt.

67


Nesupus

Inima mea să iubească nu-i potrivită, chiar de va iubi se va umple cu iluzii fără folos. Când năpădit de dorinţe erupe interior instinctul m-am iniţiat, mâinile au înflorit bucurie dar pe înălţime n-au crescut. Am pus mult suflet şi de unde nu era... Vibrarea ce mă frământă cuvântu-n ziduri de piatră l-a pus de mi-e atât de frig, mă cobor pe trepte la tine cu sufletul pus pe cuţit de o dorinţă mai mare. Mai nesupus ca oricând, prin conuri de umbră mă ridic până nu se mai poate muri, totuşi se moare inima iubire visând.

68


Când se retrage frumosul în sine

Când mă voi apropia de taină, gândurile vor fi uitate, oamenii nu vor mai şti dacă am trecut pe străzi, clădiri ruginite căzute în istorie arar se văd cum le mângâie cerul. Un cântec vechi se aude pe undeva într-o noapte a conştiinţei pe care o reflectă, cine ştie câte inimi mai pot să salte ca-n serile lui de trăire, când se retrage frumosul în sine. Iureşul îi stăpâneşte pe oameni, căutările zilei îi desparte de sufletul lor şi-i alungă pe ţărmuri străine de unde Carpaţii nici nu se mai văd şi plâng. În miezul tainei pe lacrima arsă de îndepărtări, mă împuţinez cu fiecare clipă, n-am pe cine lăsa să guste vinul amar în dulcele răgaz, când înţelegem primăvara păsările şi mai ales rândunelele care-şi fac cuiburi sub streaşină şi se înveselesc. La capătul drumului se deschid porţile liniştea a ostenit şi fuge-n calea voastră cu bucurie, vă aşteaptă acasă.

69


dacă aş construi un oraş

pe acoperiş un stol de păsări cântăresc cerul cu aripile întinse altele fac acrobaţie pe sârmă privesc oamenii şi străzile cum se pierd din neglijenţă în neant cum toată arhitectura şubredă e o învălmăşeală în absurdul situaţiei în care se moare de tristeţe când moartea e liberă să se joace cu oricine dacă aş construi un oraş pe coordonatele altui timp fiecare ar trăi o poveste frumoasă în braţele mele femeile ar fi ca o lumină şi nimeni n-ar muri de singurătate

70


În miracolul lunii

Eşti aproape de lumină, se coc grăbite fructele trupului, simt cum se duc liniile palmelor în exterior. Intrat în miracolul lunii, o parte din mine dispare şi vine neantul orb. La porţi de piatră cu trecerea aşezată sub paşi măsor lacom depărtarea dintre inimi. Ce a rămas din cel ce-am fost şi nu mai sunt? Înconjurat de un gard, dându-mi siguranţă mă simt un copac cu rădăcinile-n braţe, împrumutând gândul dăruit ţie, neîmplinit rodindu-l.

71


O lume de margine

Se va îndepărta de sine ca apa de izvor peste pietre sărind, după ce s-a luptat cu iluzii văzând că nu poate duce pe umeri o lume de margine. Va veni o schimbare din interior, cuvânt de îmbărbătare, când se va ridica pe sine în braţe primind putere de unde nu crede. Timpul se va încărca de impulsuri neprevăzut de ascuţite, sufletul copt al devenirii împlinirile omului visând. În faţa durerii mă voi simţi înţelept, încrezător în duh, desluşind cum lumina în suflet se naşte. Moartea-i căderea-n pământ departe-n adânc, de unde viaţa se urcă la cer.

72


Cineva

Simt muşcătura durerii când urci trupul pe scara vremii bolnave pe care o ţin şi simt cum îţi tragi sufletul. Cel iubit înţelege şi-l mângâie ca pe o parte a sa. Cred că n-o să mai aud sunetele înalte, cineva-mi plânge-n auz cântece vechi pe care nu le-am fredonat de mulţi ani, cineva osteneşte, duce scara într-un alt anotimp pe care nu-l pot zidi.

73


Împreună

N-am să fiu divinul din triunghiul de foc, unde pâinea şi răbdarea nu se capătă, ci hrănesc, unde respirul din timp e o frunză. Nu mă închin limitei, sunt punctul de sprijin inima s-o pot însufleţi... Împreună până unde nimeni nu scapă de clinchetul desfrunzit de somn al clipelor mirându-mă de ce ai rămas în urmă. Dacă nu sunt sarea care arde rana ce mă vindecă, n-am să fiu sângerarea din tine când tu în mine sângerezi.

74


Poemele cântă

În noaptea plină de inimi, poemele cântă pe corzi de chitară. Păşesc prin ape în somn fără să se mai culce... Mângâie cu zâmbetul stele unde nemurirea există, lucru ştiut fără să-l vezi. Nu pot să-i cobor înlănţuiţi de arborele vieţii, cum nu-i conving că pe pământ izvorăşte miere din lacrimi iar dulcile săruturi devin amare şi mor, ei rămân în poeme.

75


Neodihnă

Noapte-zi şi ciclul se reia clipele se odihnesc pe drum, veacurile nu aşteaptă pe cei care mor. Astăzi ca întotdeauna cetăţi se ridică, cetăţi dispar. În tot mai multe gânduri se nasc vise de mărire, se dezmărgineşte spaţiul timpul n-are hotare. Ce facem cu pietrele? Le aruncăm în focul viu, unele nu ard şi se trezesc în statui, în râuri ori în ziduri. Apele trec, stelele rămân curioase şi aşteaptă. Zborul continuă, gândul duce dincolo de gând şi ciclul se reia cu alţii.

76


Dragoste şi surâs

Deznădăjduit de mersul lucrurilor, când m-am luminat toate gândurile s-au rânduit, ca până la tine să ajungă plinul şi nu l-am aflat. Apoi m-am convins că nimic nu poate fi oprit, de vreme ce s-a pornit tăvălugul. Te-am învăţat uneori prin cuvinte puţine cum întreţii focul inimii, Te-am dus la locurile unde se ard vise, din cenuşa lor aruncată rodeşte timpul. Ştiu că ai înţeles la vreme rostul, în cumpănă cu privirea piezişă, cauţi în adâncurile tale de nesiguranţă. Cred că nu-i uşor să te retragi ori să revii în cetatea cu ceasul oprit în turn. Porneşte-l! Iar zilele rămase nimeni să nu le strice, picură în clipe dragoste şi-n ore surâs.

77


Se poate întâmpla

Lenevit după atâtea ploi, îmi pun razele-n tâmple o înflorire târzie. Mirarea unei femei din altă mirare, amintirea iubirii ce la-nceput se întoarce, mi se pare că urcă ori numai visez. Se poate întâmpla o frunză cu nervuri de cântec, melodia o poţi distinge sfâşiind inima ca un tăiş de verde, îl ascuţi pe dunga argintie a lunii ascultând-o. Încolţind în miez sămânţa lăstăreşte în trunchi, se înalţă copacul la cer. Păsările fac cuiburi pe ramuri, cuib facem şi noi pentru anii putrezi şi întoarcem ceasul.

78


Mai mult de o întâlnire

O bucurie se varsă prin sosirea ta pe înserate. O întâmplare ciudată din anii trecuţi povestea întâlnirii de-acum, în marea de corăbier zboară pescăruşi, aşteptarea nu e una obişnuită. Se înmulţesc clipele-n devenire pe care timpul le aduce cu tine, surâsul e atât de plin, mângâierea calmă, prin ochi trupu-ţi luminează. Tot ce pot să-ţi spun cu mândria celui neînvins de oprelişti, e încrederea pe care ţi-o dau în noaptea de confesiuni. Iubito, tu m-ai înşelat mărturisindu-ţi din plin dragostea.

79


Ca nişte peşti în acvariu

Nu are drum spre tunelul de întuneric, cu ondulaţii ritmice ale muşchilor, şarpele caută căldura în uscăciunea pământului casă. Norii cerului se rup şi apasă aerul ceţos cu ploi mărunte de plictis. Oamenii se închid în cutii de beton, îşi plimbă de la unul la altul tăcerea, caută în cuvinte ce nu se spune. Plâng streşinile la geam, moţăie copacii plecaţi din grădini pe dealuri, vorbele devin rare şi fără multă semnificaţie, cei ce le ascultă se plâng de lâncezeală, mor câte puţin în fiece clipă. şi rabdă griul care le acoperă ochii. Ca nişte peşti în acvariu înoată prin el pierzându-şi răbdarea, în cenuşa umedă a frunzelor putrezesc inimi de piatră.

80


Dorinţă

Mereu ne umplem timpul c-o trăire Ce-şi lasă-n uitare semnele din trup, Mereu se naşte-n inimă iubire Ţesută-n vrajă, de nu mai pot s-o rup. O urc în viaţă zidind-o în pereţi Să fie trainici, piatră lângă piatră, Torn sângele-n moneda ce mi-o cereţi Dar sufletul nu-l vând, îmi este vatră. Doamne! Drumul îmi ocoleşte visul În urma luptei norii fac risipă, Vreau să se-nchege din cuvinte scrisul Cerul să prindă-n poeme aripă.

81


Ulciorul

Ulciorul frumos făcut de o mână dibace e aşezat pe masă la sărbătoare împreună cu trandafiri sângerii şi crizanteme. Aşteptăm să-nceapă după vechiul canon ritualul de mulţumire şi bucurie. Nu mai mănâncă nimeni, se îndestulează din bucate cu har. Mi se spune să torn în cupe vin de Târnave galben-verzui ca frunzele de dafin, cu gust răcoritor şi catifelat. Cupele siluete prind lacrimi de rouă cu cerul auriu răsturnat în ele La sfârşit duc ulciorul pe poliţă la grindă între gutui mari şi pufoase, să le fure aerul şi mirosul şi când alte sărbători se vor ivi

82


Numai umbra

Cum presimte ruina cuvântul dispare, haina aceea care îmbracă sufletul a rămas fără nasturi niciodată cusuţi, în inimă un gol imens. Numai umbra dedublată în om umblă desculţă pe drumuri, pe cer un curcubeu între două singurătăţi.

83


Câmpia şi râul

În câmpie, o întindere mulţumită, lanuri împart şi despart cu drumuri, vântul flutură steaguri prin porumbişti şi spice foşnitoare prin grâne împreună cu bucuria. Pe pământul aburind jilav ierburile coapte se-ncing la poveşti, păsări arătoase păşesc peste ele cu sfială. Fetelor devenite peste noapte mature, le crescuseră dâmburi pe piept, părul se colora ca la porumbul de fiert care pierduse laptele din boabe. Cu sălcii înlăcrimate şi plopi fără astâmpăr pe mal râul vroia să le vadă în undele sale. În fiecare vară păstra nisipul încins şi ştia să le asculte dorinţele. Timpul se muta prin anotimpuri în unele mai nărăvaş în altele domol, orice uitare îl îmbătrânea puţin. Numai vântul fără odihnă trece printre maluri şi nu-i citeşte nici măcar apele tulburi.

84


Dacă

Dacă m-aş duce să intru într-o inimă Şi să rămân o viaţă sedus, Ca o piatră căzută din cer, mai de sus, N-aş mai şti ce vise m-animă. Dacă m-aş duce să intru-n cuvinte Şi să rămân de ele băut, Ca o sămânţă purtată de-o pasăre, un bob de năut, Timpul n-ar mai fugi înapoi şi înainte. Dacă m-aş zidi în şapte ani Ca un templu într-un loc cu destin, Zeii toţi s-ar contopi într-unul creştin N-aş mai încerca să-i cumpăr cu bani. Dacă m-aş întrupa din carne şi oase lumină Sângele ar fi din aur lichid, La porţile lumii nu mai bat, se deschid Dar nu vreau să intru în vizuină.

85


Cântec de piatră

Piatră-n drum, pe suflet piatră, Nu mai ştiu de-i calea dreaptă, Focul nu mai arde-n vatră Şi să urc n-am nicio treaptă. Zidurile-n trup de casă Sunt clădite numa’-n piatră, Câinii lumii nu se lasă Şi din când în când mă latră. Rogu-te să-mi pui în vatră Timp destul ca-n ceasul lung, Lâng-un Dumnezeu de piatră, Să mă-nchin când o s-ajung. În genunchi, pe lespezi ude, Să-ţi mărturisesc risipa, Să înalţ din oase crude Trup de fâlfâit aripa.


Singurul regret

Râul îşi pune soare-n priviri, pătrunde lumina ca pe o taină, şi curge supus timpului nestăvilit până ce piatra capătă lustru. Nori sângerând printre fulgere cu şerpi cosmici în plete respiră transparent lichidul de flori de care furtunile fug. Perseverenţa-mi face rădăcini, loveşte departele cu ispite dulci, peste margini împinge tulburarea şi-mi macină vertebrele zilelor. Simt sămânţa cum îşi poartă menirea de a zidi din sine întregul, iubind curbura durerii cu noduri pe care nimeni nu le dezleagă... Numai cuvântul tău Doamne cu gesturi tandre mă piaptănă, de bucurie îngerii plâng iar eu rămân cu un singur regret acela că mor.


Sângeră aprins frigul însingurării Mereu mi-am dorit lumina în casa cu ferestre spre râu, să privesc cum curge timpul nestingherit de ape, nedezlegat de cer. Drumul însoţeşte inutil râul fuge în altă parte de lume, gândurile şi păsările mă strigă, paşii mei obosiţi rămân pe mal cu iluzia întoarcerii de unde n-am fost. Femeia mă caută cu sânii dăruiţi vântului se bucură de foamea mea telurică. De dragostea ei tăinuită de întuneric, sângeră aprins frigul însingurării ca un copac cu frunze îngălbenite de schimbare. În ochiul cerului devin mai palid, nimeni nu ştie că noaptea se plimbă pe ape cu un coş de stele, pâine şi vin de ambrozie. Mă voi duce să cinstesc destinul iar partea netrăită încă, să o închin femeii. Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

Date post:	29-Mar-2016
Category:	Documents
Upload:	insemne-culturale
View:	216 times
Download:	3 times

Frigul însingurării

Documents