Freud 11 9 febr BT 496p cu...

ÎNCEPUTUL TRATAMENTULUI PSIHANALITIC. ALTE RECOMANDÃRI DE TEHNICÃ

A PSIHANALIZEII

(1913)

Freud_11_9 febr_BT_496p_cu modif.qxp 2/9/2010 2:46 PM Page 127

Notã introductivã

Aceastã lucrare a fost publicatã în douã pãrþi, în ianuarie, res-pectiv martie 1913. De fapt, se pare cã ea a fost gânditã de Freudîn trei pãrþi: prima poartã numele de „Introducere în tratamen-tul psihanalitic“, a doua „Problema primelor comunicãri“ ºi atreia „Dinamica vindecãrii“. Acestea din urmã sunt cuprinse încel de-al doilea fascicul, apãrut în martie.

În prima parte facem cunoºtinþã cu modul în care Freud în-suºi îºi primea pacienþii ºi aflãm cum arãta primul cadru anali-tic — este vorba despre discuþiile legate de timp ºi de bani.


Dacã vreþi sã învãþaþi din cãrþi nobilul joc de ºah, veþiafla în curând cã numai deschiderile ºi închiderile alcã-tuiesc o prezentare sistematicã extensivã, în timp ce ine-puizabila varietate de jocuri care încep dupã deschiderinu au parte de astfel de prezentãri. Numai studiul asiduual partidelor dintre marii maeºtri pot umple lacuna îninstruire. Limitãri asemãnãtoare suferã ºi regulile pe carele putem folosi pentru exercitarea tratamentului psih-analitic.

În cele ce urmeazã voi încerca sã prezint unele dintreaceste reguli de introducere în tratament, în folosul ana-listului practician. Printre ele se aflã determinãri care potpãrea mãrunte, ºi chiar sunt. Pentru prezenþa lor mã scuzspunând cã este vorba numai despre reguli de joc, a cãrorsemnificaþie se epuizeazã în afara contextului jocului. Darfac bine cã prezint aceste reguli drept „sfaturi“ ºi nu pre-tind sã se procedeze neapãrat astfel. Extraordinara diversi-tate a constelaþiilor psihice ce trebuie luate în considera-re, plasticitatea tuturor proceselor psihice ºi bogãþia defactori determinanþi se opun ºi unei mecanizãri a curei ºipermit ca un astfel de procedeu, altminteri justificat, sã rã-mânã uneori fãrã efect, pe când unul de obicei eronat poa-te duce o datã la scopul dorit. De aceea aceste situaþii nuîmpiedicã stabilirea unei comportament în general eficiental medicului.


Am dat deja, în altã parte, în urmã cu mai mulþi ani, celemai importante indicaþii pentru alegerea bolnavilor.1 Deaceea nu le mai repet aici; între timp ele au obþinut acordulcelorlalþi psihanaliºti. Mai adaug însã cã de atunci m-amobiºnuit sã accept bolnavi despre care ºtiu puþin, la începutnumai provizoriu, pentru una pânã la douã sãptãmâni. Dacãîntrerupem în aceastã perioadã, bolnavul va fi scutit de im-presia penibilã a unei încercãri nefericite de vindecare. Amîntreprins doar o cercetare pentru a face cunoºtinþã cu cazulºi pentru a decide dacã este potrivit pentru psihanalizã. Nuavem la dispoziþie un alt tip de probã decât o asemenea în-cercare; conversaþiile prelungite ºi chestionãrile din ºedinþãnu vor oferi un înlocuitor pentru aceasta. Aceastã primã în-cercare este însã deja începutul psihanalizei ºi trebuie sã ur-meze regulile acesteia. Putem sã o þinem oarecum separatã,lãsându-l sã vorbeascã în principal pe pacient, în timp ce nuîi comunicãm mai multe explicaþii decât cele absolut indis-pensabile pentru continuarea povestirii sale.

Introducerea în tratament cu o astfel de perioadã de pro-bã mai are ºi o motivaþie diagnosticã. Destul de des, atuncicând avem în faþa noastrã o nevrozã cu simptome istericesau obsesionale recente ºi nu prea pregnante, deci tocmaiacele forme pe care le-am vedea avantajoase pentru trata-ment, trebuie sã facem loc îndoielii. Nu cumva cazul cores-punde unui stadiu prelimiar al aºa-zisei Dementia praecox(schizofrenie dupã Bleuler, parafrenie dupã propunerea mea)?Dupã mai mult sau mai puþin timp nu va prezenta el oareun tablou pronunþat al acestei afecþiuni? Nu sunt de acordcã este mereu la fel de uºor de a face aici diferenþa. ªtiu cãexistã psihiatri care rareori oscileazã în ceea ce priveºte diag-nosticul diferenþial, dar m-am convins cã la fel de des aceº-

130 Sigmund Freud

1 „Despre psihoterapie“ (1905a).


tia se înºalã. Eroarea este pentru psihanalist mai gravã decâtpentru aºa-zisul psihiatru clinician. Deoarece acesta din urmãnu întreprinde nimic rodnic, atât într-un caz, cât ºi în altul,el trece numai prin pericolul unei erori teoretice ºi diagnos-ticul lui prezintã numai un interes academic. Însã psihana-listul care, în cazul nefavorabil, a realizat o gafã practicã aprovocat o cheltuialã inutilã ºi ºi-a discreditat procedeul te-rapeutic. El nu ºi-a respectat promisiunea de vindecare dacãbolnavul nu suferã de isterie sau de nevrozã obsesionalã, cide parafrenie ºi de aceea are motive deosebit de puternice dea evita eroarea diagnosticã. Într-un tratament de probã decâteva sãptãmâni el va face adesea percepþii bãnuitoare careîl pot convinge sã nu ducã mai departe încercarea. Din pã-cate, nu pot susþine ca regulã generalã faptul cã o astfel deîncercare face posibilã o decizie corectã; este numai încã obunã precauþie.2

Lungile conversaþii preliminare înainte de începerea tra-tamentului psihanalitic, o terapie de alt fel în prealabil, ca ºirelaþia existentã anterior între medic ºi analizand au anumi-te urmãri nefavorabile pentru care trebuie sã fim pregãtiþi.Ele îl pun pe pacient faþã de medic într-o atitudine transfe-renþialã gata fãcutã; medicul trebuie sã descopere lent aceas-tã atitudine, în loc sã aibã prilejul de a observa felul cumcreºte ºi se dezvoltã transferul. Pacientul are deci, o perioa-dã, un avans, pe care în tratament i-o permitem cu cea maimare neplãcere.

Începutul tratamentului psihanalitic 131

2 Despre aceastã nesiguranþã a diagnosticului, despre ºansele analizei la forme-le uºoare de parafrenie ºi despre temeiul asemãnãrii dintre cele douã afecþiuniar fi foarte multe de spus, ceea ce nu se poate face în acest context. Aº con-trapune, aºa cum face Jung, isteria ºi nevroza de angoasã, pe de o parte, ca„nevroze de transfer“ afecþiunilor parafrenice ca „nevroze de introversie“, dacã,folosit astfel, conceptul de „introversie“ (a libidoului) nu s-ar fi îndepãrtat desensul lui odinioarã îndreptãþit.


Trebuie sã fim neîncrezãtori faþã de toþi cei care vor sã în-ceapã tratamentul cu o amânare. Experienþa aratã cã ei nuapar dupã ce trece termenul convenit, chiar dacã motivaþiaacestei amânãri, deci raþionalizarea intenþiei, pare ireproºa-bilã unei persoane neexperimentate.

Dificultãþi deosebite apar atunci când între medic ºi pa-cientul care intrã în analizã sau între familiile lor au existatrelaþii de prietenie sau relaþii sociale. Psihanalistul de la carese cere sã ia în tratament soþia sau copilul unui prieten tre-buie sã fie gata ca prin aceastã întreprindere, indiferent derezultat, sã piardã o prietenie. El trebuie totuºi sã facã sacri-ficiul, dacã nu poate gãsi un înlocuitor demn de încredere.

Profanii, ca ºi medicii care confundã încã psihanaliza cuun tratament sugestiv, pun mare valoare pe aºteptarea cucare pacientul întâmpinã noul tratament. Ei sunt adesea depãrere cã nu trebuie sã ne dãm multã ostenealã cu un bol-nav care are o mare încredere în psihanalizã ºi este convinsde adevãrul ºi eficienþa ei. La alt pacient ar merge mult maigreu, deoarece el se comportã sceptic ºi nu vrea sã creadã ni-mic înainte de a vedea rezultate la propria persoanã. În rea-litate, aceastã atitudine a bolnavului nu are decât o impor-tanþã redusã; încrederea sau neîncrederea de moment nuconteazã în raport cu rezistenþele interne care ancoreazã ne-vroza. Încrederea seninã a pacientului face ca prima întâlni-re cu el sã fie realmente plãcutã; îi mulþumim pentru aceasta,dar îl pregãtim pentru aceea cã atitudinea sa de întâmpina-re favorabilã va dispãrea odatã cu primele dificultãþi apãru-te în tratament. Scepticului îi spunem cã analiza nu are nevo-ie de încredere, cã poate fi oricât de critic ºi de neîncrezãtordoreºte, cã nu vom pune atitudinea lui pe seama judecãþiisale, deoarece el nu se aflã în poziþia de a-ºi forma o judeca-tã validã despre acest lucru; neîncrederea lui este ºi ea un

132 Sigmund Freud


simptom, ca ºi celalalte simptome ale sale, ºi nu se va dove-di supãrãtoare dacã el doreºte sã urmeze conºtiincios ceea cecere de la el regula tratamentului.

Dacã este familiarizat cu natura nevrozei, el nu va fi ui-mit sã afle cã ºi persoanele foarte capabile de a practica psih-analiza cu ceilalþi se pot comporta la fel ca alþi muritori ºipot produce rezistenþe intense de îndatã ce ei înºiºi devinobiecte ale psihanalizei. Avem încã o datã impresia dimen-siunii profunde psihice ºi nu gãsim nimic surprinzãtor în fap-tul cã nevroza se înrãdãcineazã în straturile psihice pânã lacare nu a pãtruns formarea analiticã.

Punctele importante la începutul curei analitice sunt ho-tãrârile legate de timp ºi de bani.

În ceea ce priveºte timpul, eu urmez exclusiv principiulînchirierii unei anumite ore. Fiecare pacient primeºte o anu-mitã orã disponibilã din ziua mea de lucru; aceasta este oralui ºi el rãmâne responsabil de ea, chiar dacã nu o foloseºte.Aceastã hotãrâre, ce pare de la sine înþeles pentru profesoriide muzicã sau de limbi strãine din lumea noastrã bunã, parela medic foarte asprã sau chiar nedemnã de statutul lui. Sun-tem înclinaþi sã indicãm multe evenimente accidentale carepot sã îl împiedice pe pacient sã aparã la medic de fiecaredatã la aceeaºi orã; el va cere sã se þinã seama de numeroa-sele maladii intercurente care pot interveni în cursul unuitratament analitic de mai lungã duratã. Doar cã rãspunsulmeu este: nu merge altfel. Dacã practicãm un program maiblând, se adunã atâtea declinãri „ocazionale“, încât mediculîºi simte ameninþatã existenþa materialã. La o respectare maistrictã a acestei decizii se întâmplã, dimpotrivã, sã nu aparãaccidente care sã tulbure cursul analizei, iar maladiile inter-curente apar foarte rar. Aproape cã nu suntem în poziþia dea savura un moment de rãgaz de care ne-am ruºina dacã l-am



fi obþinut; putem sã ne continuãm netulburaþi travaliul ºievitãm experienþa penibilã, confuzivã, în care o pauzã nevi-novatã apare în analizã de fiecare datã când ea promite sãfie deosebit de importantã ºi de plinã de conþinut. Despresemnificaþia psihogeniei în viaþa cotidianã, despre frecven-þa „bolilor de scutire“ ºi lipsa de valoare a întâmplãrii cãpã-tãm o convingere ordonatã numai dacã practicãm psihana-liza timp de câþiva ani, urmând strict principiul închirieriiorei. În cazul afecþiunilor organice incontestabile, care nupot fi totuºi excluse din cauza interesului psihic, eu întreruptratamentul, mã consider îndreptãþit sã folosesc altfel ora eli-beratã ºi îl reiau pe pacient de îndatã ce el este restabilit ºiam disponibilã o altã orã liberã.

Lucrez cu pacienþii mei zilnic, cu excepþia duminicilor ºimarilor sãrbãtori, deci de obicei de ºase ori pe sãptãmânã.Pentru cazurile uºoare sau pentru continuarea unor trata-mente extinse ajung ºi trei ore pe sãptãmânã. Altminteri, re-stricþiile de timp nu aduc avantaje nici pentru medic ºi nicipentru pacient; ele trebuie total respinse de la început. Dejadupã întreruperi scurte munca este puþin zdruncinatã; vor-bim în glumã de „crusta de luni“, atunci când reîncepem lu-crul dupã odihna duminicalã; lucrând mai rar existã perico-lul de a nu mai þine pasul cu experienþa realã a pacientului,ca tratamentul sã piardã contactul cu prezentul ºi sã fie tâ-rât pe cãi laterale. Uneori dãm peste bolnavi cãrora trebuiesã le acordãm mai mult timp decât cantitatea medie de o orã,pentru cã ei petrec cea mai mare parte a orei pentru a se dez-morþi, pentru a deveni comunicativi.

Una dintre întrebãrile neplãcute medicului, adresate depacient la început, sunã aºa: „Cât de mult va dura tratamen-tul?“ Dacã propunem un tratament de probã de câteva sãp-tãmâni, ne sustragem de la rãspunsul direct la aceastã între-bare, promiþând ca dupã scurgerea perioadei de probã sã

134 Sigmund Freud


putem emite o judecatã validã. Rãspundem ca ºi Esop din fa-bulã drumeþului care întreabã cât de lung este drumul:„Mergi“ ºi ne explicãm modestia justificând cã trebuie maiîntâi sã cunoaºtem pasul drumeþului înainte de a putea cal-cula durata drumului lui. Cu aceastã informaþie putem ieºidin primele dificultãþi, dar comparaþia nu este bunã, deoa-rece nevroticul poate cu uºurinþã sã îºi schimbe tempoul ºiuneori sã nu facã decât progrese foarte lente. La întrebareadespre durata previzibilã a tratamentului nu se poate într-a-devãr rãspunde.

Ignoranþa pacientului ºi incorectitudinea medicului seunesc într-un singur efect: fixarea unor pretenþii dispropor-þionate pentru analizã ºi alocarea pentru ea a unui timp foar-te redus. Vã împãrtãºesc de exemplu urmãtoarele date dinscrisoarea unei doamne din Rusia, care de câteva zile a venitla mine. Ea are 53 de ani ºi suferã de 23 de ani, iar de 10 aninu mai este capabilã de nicio muncã de duratã. „Tratamen-tul în mai multe stabilimente“ nu a reuºit sã-i facã posibilão „viaþã activã“. Ea sperã sã fie total vindecatã prin psihana-lizã, despre care a citit. Dar tratamentul a reprezentat pen-tru familia ei deja atâta cheltuialã încât nu poate sã stea laViena mai mult de ºase sãptãmâni sau douã luni. De aici vinegreutatea pe care a vrut sã mi-o „facã limpede“ încã de la în-ceput, numai prin scris, deoarece atingerea complexelor eii-ar provoca o explozie sau ar lãsa-o „un timp mutã“.

Nimeni nu ar aºtepta de altminteri sã ridice o masã greacu douã degete, ca pe un taburet uºor, sau sã poatã construio casã mare în acelaºi timp în care construieºte o colibã delemn; totuºi, în ceea ce priveºte nevrozele, care nu par a fiîncã instalate în contextul gândirii omeneºti a epocii, chiarpersoanele inteligente uitã de proporþionalitatea necesarã în-tre timp, muncã ºi rezultat. Aceasta este o consecinþã previ-zibilã a profundei neºtiinþe despre etiologia nevrozelor. Din



cauza acestei ignoranþe, nevroza este pentru ei un fel de „Fatãstrãinã.“3 Nu se ºtie de unde a venit ºi de aceea ne aºteptãmca într-o zi sã ºi disparã.

Medicii susþin aceastã încredere fericitã; chiar ºi aceia din-tre ei care sunt în temã nu apreciazã adesea gravitatea mala-diilor nevrotice. Un coleg, prieten cu mine, pe care îl stimezfoarte mult pentru cã, dupã mai multe decenii de muncã ºti-inþificã ghidatã de alte premise, s-a întors la aprecierea psih-analizei, mi-a scris odatã: „Avem nevoie de un tratamentpentru nevroza obsesionalã, scurt, comod, ambulatoriu.“ Nuam putut sã îl ajut cu nimic, m-am ruºinat ºi am cãutat sãmã scuz remarcând cã probabil ºi interniºtii ar fi foarte mul-þumiþi cu o terapie a tuberculozei sau a cancerului care ar în-truni aceste avantaje.

Pentru a spune mai direct, în psihanalizã este vorba defiecare datã de intervale de timp mai mari, ºase luni sau unan, poate chiar mai mult decât corespunde aºteptãrii bolna-vului. De aceea avem datoria sã îi explicãm aceastã stare delucruri înainte ca el sã se decidã definitiv pentru tratament.Consider cã este mai onest, dar ºi mai eficient ca, fãrã a-l spe-ria, sã se atragã totuºi de la început atenþia asupra dificultã-þilor ºi sacrificiilor terapiei analitice ºi astfel sã i se ia oricedrept de a susþine ulterior cã a fost atras într-un tratamentale cãrui cuprindere ºi semnificaþie el nu le-a cunoscut. Celcare se lasã oprit de astfel de comunicãri s-ar fi dovedit ulte-rior inadecvat. Este bine sã întreprindem o astfel de selecþieînainte de începutul tratamentului. Dupã ce analiza a deve-nit mai cunoscutã, creºte numãrul bolnavilor care fac faþãacestei prime probe.

Refuz sã îi oblig pe pacienþi sã urmeze terapia un anumittimp, ci îi permit fiecãruia sã întrerupã cursul atunci când

136 Sigmund Freud

3 Aluzie la poezia lui Schiller „Fata strãinã“. (N. t.)


doreºte, dar nu îi ascund cã o întrerupere dupã scurt timpnu poate lãsa în urmã niciun rezultat ºi îl poate transpuneîntr-o situaþie de nemulþumire, ca ºi o operaþie incompletã.În primii ani ai activitãþii mele psihanalitice am dat pestemarea dificultate de a-i determina pe bolnavi sã rãmânã;aceastã dificultate a fost de mult depãºitã, acum trebuie sãfac eforturi anxioase pentru a-i obliga sã înceteze.

Scurtarea curei analitice rãmâne o dorinþã justificatã a cã-rei împlinire, aºa cum vom afla, se încearcã pe diferite cãi.Din pãcate, aici vã stã împotrivã un factor foarte important,lentoarea cu care se desfãºoarã schimbãrile psihice profun-de, în ultimã instanþã „atemporalitatea“ proceselor noastreinconºtiente. Când bolnavii sunt puºi în faþa dificultãþii de-terminate de bugetul de timp pe care îl cere psihanaliza, nurareori ei ºtiu sã propunã un anumit mijloc de informare.Ei îºi împart suferinþele în suferinþe pe care le descriu ca in-suportabile ºi suferinþe pe care le considerã puþin importan-te ºi spun: „Ar fi bine sã scap numai de primele (de exem-plu, de durerea de cap, de o anumitã angoasã), iar cucelelalte o sã termin eu, pe parcursul vieþii.“ Ei supraesti-meazã forþa electivã a analizei. Desigur, medicul analist poa-te multe, dar nu poate decide exact ce va face. El iniþiazã unproces, acela de dizolvare a refulãrilor existente, poate sã îlsupravegheze, poate sã stimuleze, poate elimina din cale di-ferite piedici, dar poate desigur strica foarte mult la el. Peansamblu însã, odatã declanºat, procesul merge pe proprialui direcþie ºi nu i se pot prescrie nici direcþia ºi nici succe-siunea punctelor prin care va trece. Cu puterea pe care ana-listul o are asupra manifestãrilor bolnavului lucrurile stauexact la fel ca ºi cu potenþa masculinã. Cel mai potent din-tre bãrbaþi poate procrea un copil întreg, dar nu poate facesã ia fiinþã în organismul feminin doar un cap, o mânã sauun picior; el nu poate decide niciodatã sexul copilului. El



iniþiazã însã un proces foarte complicat ºi determinat de pro-cese strãvechi, care se terminã cu desprinderea copilului demamã. ªi nevroza unui om posedã trãsãturile unui orga-nism, manifestãrile sale parþiale nu sunt independente une-le de altele, ci se condiþioneazã unele pe altele ºi se susþinreciproc; de fiecare datã suferim numai de o nevrozã, nu demai multe, care s-au adunat din întâmplare la un individ.Bolnavul care, dupã cum a dorit, a fost eliberat de un simp-tom insuportabil, poate observa cu uºurinþã cã un simptompânã atunci blând sporeºte pânã la a deveni insuportabil.Cel care doreºte sã despartã cât mai bine posibil succesul decondiþiile sale sugestive (adicã de transfer), acela face binesã renunþe la urmele de influenþare electivã a vindecãrii carestau întrucâtva la dispoziþia medicului. Psihanalistului tre-buie sã îi fie cei mai simpatici acei pacienþi care cer de la elsãnãtatea totalã, în mãsura în care se poate obþine, ºi îi punla dispoziþie atât timp de cât are nevoie procesul de vinde-care. Desigur cã numai în puþine cazuri ne putem aºtepta laastfel de condiþii favorabile.

Urmãtorul punct decisiv pentru începutul unei cure esteonorariul medicului. Analistul nu pune la îndoialã faptul cãbanii sunt în prim-plan ca mijloc de întreþinere ºi obþinerea puterii, dar susþine cã la aprecierea banilor contribuie pu-ternici factori sexuali. El se poate revendica de la faptul cãîn cultura noastrã oamenii trateazã chestiunile legate debani la fel ca ºi chestiunile sexuale, cu aceeaºi ambivalenþã,pudibonderie ºi fãþãrnicie. Suntem deci de la început hotã-râþi sã nu consimþim la aceasta, ci sã tratãm relaþiile finan-ciare faþã de pacient cu aceeaºi corectitudine de la sine în-þeleasã pe care vrem sã i-o insuflãm printr-un proceseducativ ºi în ceea ce priveºte chestiunile vieþii sexuale. Psih-analistul îi dovedeºte pacientului cã el însuºi a scãpat de o

138 Sigmund Freud


ruºine falsã, comunicându-i, fãrã sã i se cearã expres, la câtîºi evalueazã timpul. Înþelepciunea omeneascã cere sã nu lã-sãm sã se adune sume mari, ci dupã intervale regulate, maiscurte (lunar), sã se perceapã plata. (Dupã cum se ºtie, nusporim cu nimic aprecierea bolnavului faþã de tratamentdacã îl facem foarte ieftin.) Aceasta nu este, dupã cum seºtie, practica obiºnuitã a psihiatrului sau a internistului însocietãþile noastre europene. Dar psihanalistul se poate puneîn poziþia chirurgului, care este corect ºi costisitor pentru cãdispune de tratamente care pot ajuta. Vreau sã spun cã estetotuºi mai onest ºi mai corect din punct de vedere etic sã re-cunoaºtem adevãratele noastre pretenþii ºi trebuinþe decât,aºa cum se obiºnuieºte acum printre medici, sã acþionãm caun filantrop altruist, în a cãrui situaþie noi totuºi nu neaflãm ºi sã ne lamentãm de aceea în tãcere din cauza nepã-sãrii ºi tendinþei pacientului spre exploatare sau sã îl doje-nim cu voce tare pentru aceasta. În favoarea pretenþiilor salefinanciare, analistul va mai spune ºi cã, muncind mult, elnu poate câºtiga niciodatã la fel de mult ca alþi specialiºti înmedicinã.

Din aceleaºi motive trebuie sã refuzãm sã lucrãm fãrã ono-rariu ºi sã nu facem nicio excepþie, nici în favoarea colegilorsau rudelor acestora. Ultima cerere pare sã contravinã cole-gialitãþii medicale; ne apãrãm susþinând cã tratamentul pegratis înseamnã pentru psihanalist mult mai mult decât pen-tru oricare altul, anume pierderea unei pãrþi însemnate dintimpul sãu de lucru disponibil pentru a câºtiga bani (o opti-me, o ºeptime etc.), pe o duratã de mai multe luni. Un al doi-lea tratament pe gratis în acelaºi timp îi furã deja un sfertsau o treime din capacitatea lui de câºtig, ceea ce se poateechivala cu efectul unui accident grav, traumatic.

Se pune apoi întrebarea dacã avantajul bolnavului echili-breazã cumva sacrificiul medicului. Pot sã îndrãznesc sã fac



o judecatã despre aceasta deoarece am dedicat timp de aproa-pe zece ani, în fiecare zi câte o orã, uneori ºi douã, unor tra-tamente gratuite, pentru cã doream sã lucrez cât se poate delipsit de rezistenþã, în scopurile orientãrii în ceea ce priveºtenevroza. Nu am gãsit avantajele pe care le cãutam. În trata-mentul pe gratis sporesc enorm unele dintre rezistenþele ne-vroticului, de exemplu, la o femeie tânãrã seducþia cuprinsãîn relaþia transferenþialã, iar la bãrbatul tânãr pornirea, ori-ginarã în complexul patern, împotriva datoriei de a fi recu-noscãtor; acestea sunt unele dintre cele mai aprige îngreu-nãri ale ajutorului medical. Renunþarea la reglarea conturilor,presupusã totuºi de plata acordatã medicului, se simte foar-te penibil; întreaga relaþie alunecã afarã din lumea realã; pa-cientul pierde astfel un bun motiv pentru a tinde cãtre ter-minarea tratamentului.

Putem sã stãm departe de condamnarea asceticã a banu-lui, regretând totodatã cã terapia analiticã este aproape inac-cesibilã sãracilor, din motive exterioare, ca ºi din motive in-terioare. Poate cã este corectã ideea foarte rãspânditã cã estecel mai puþin predispus sã cadã pradã nevrozei acela careeste constrâns sã munceascã din greu, din pricina necesitã-þilor vieþii. Dar existã ºi cealaltã experienþã incontestabilã,anume cã sãracul care a fãcut odatã o nevrozã nu se poatesmulge acesteia decât foarte greu. Ea îi face niºte serviciimult prea bune în lupta pentru autoconservare; este preaînsemnat beneficiul secundar pe care i-l aduce boala. Sub ti-tlul nevrozei sale, el pretinde acum rãsfãþul pe care i l-a re-fuzat starea sa de necesitate materialã ºi se poate autodecla-ra liber de cererea de a lupta prin muncã împotriva sãrãcieisale. Când abordãm nevroza unui sãrac cu mijloacele psiho-terapiei, observãm de regulã cã în acest caz se cere de la elo terapie actualã de un cu totul alt tip, o terapie cum estecea exercitatã, dupã cum spune o legendã popularã la noi,

140 Sigmund Freud


de Împãratul Iosef II4. Desigur cã uneori gãsim totuºi oa-meni valoroºi, care nu din vina lor au ajuns neputincioºi ºila care tratamentul neremunerat nu se loveºte de piedicilemenþionate ºi ajunge la rezultate frumoase.

Pentru oamenii de condiþie medie, cheltuiala necesarãpentru psihanalizã este doar aparent prea mare. Fãcând to-tal abstracþie de faptul cã nu poate exista echivalenþã întresãnãtatea ºi capacitatea de activitate, pe de o parte, ºi o anu-mitã sumã de bani, de partea cealaltã. Dacã însumãm taxe-le care nu înceteazã niciodatã pentru sanatorii ºi tratamen-te medicale ºi le comparãm cu sporirea capacitãþii de a munciºi de a câºtiga bani, obþinute dupã o curã analiticã cu finalbun, putem spune cã bolnavul a fãcut o afacere bunã. În via-þã nimic nu este mai costisitor decât boala — ºi prostia.

Înainte de a pune capãt remarcilor introductive în trata-mentul analitic, trebuie sã mai spun încã ceva despre un anu-mit ceremonial al situaþiei în care este realizat tratamentul.Susþin în continuare sfatul de a-l lãsa pe bolnav sã stea întinspe un divan, în timp ce noi luãm loc în spatele lui, undevaîn afara câmpului lui vizual. Aceastã amenajare are un sensistoric, ea este un rest al tratamentului hipnotic din care s-adezvoltat psihanaliza. Ea meritã sã fie pãstratã din mai mul-te motive. În primul rând dintr-un motiv personal, dar pecare alþii l-ar putea împãrtãºi. Nu suport sã fiu privit conti-nuu timp de opt ore (sau mai mult) în fiecare zi. Dat fiind cãatunci când ascult mã las eu însãmi în voia gândurilor meleinconºtiente, nu vreau ca mimicile mele sã-i ofere pacientu-lui material pentru interpretãri sau sã îi influenþeze comuni-cãrile. Pacientul percepe de obicei situaþia impusã lui ca pe oprivare ºi se revoltã împotriva ei, mai ales când voyeurismul


4 Adicã o terapie care sã cuprindã susþinere materialã directã. (N. t.)


joacã un rol important în nevroza lui. Menþin cu obstinaþieaceastã regulã care are intenþia ºi rezultatul de a preveni ames-tecarea pe nesimþite a transferului cu asociaþiile pacientului,de a izola transferul ºi de a-l lãsa sã aparã la timp, bine con-turat, ca rezistenþã. ªtiu cã mulþi analiºti fac altfel, dar eu nuºtiu dacã la abaterea lor joacã un rol mai mare tendinþa de aface altfel sau vreun avantaj pe care ei îl gãsesc prin aceasta.

Odatã reglementate astfel condiþiile curei, se ridicã între-barea: în ce punct ºi cu ce materiale trebuie sã începem tra-tamentul?

Este absolut indiferent cu ce material începem tratamen-tul, cu istoria de viaþã, cu istoria de caz sau cu amintirile dincopilãrie ale pacientului. În orice caz, trebuie sã începem ast-fel încât sã îl lãsãm pe pacient sã povesteascã ºi sã aleagã li-ber punctul de plecare. Îi spunem deci: „Înainte ca eu sã vãspun ceva, trebuie sã aflu multe despre dumneavoastrã; vãrog sã îmi spuneþi ce ºtiþi despre dumneavoastrã.“

Facem o excepþie numai pentru regula de bazã a tehniciipsihanalitice, pe care pacientul trebuie sã o respecte. Pe aceas-ta o facem cunoscutã din capul locului: „Încã ceva, înaintede a începe. Povestirea dumneavoastrã trebuie sã se deose-beascã totuºi într-un punct de conversaþia obiºnuitã. În timpce altminteri cãutaþi, pe bunã dreptate, sã pãstraþi un fir alcontextului ºi respingeþi toate lucrurile care vã vin în min-te, toate gândurile accesorii care vã tulburã, pentru a nu ajun-ge, aºa cum se spune, sã înmulþiþi vorbele, aici trebuie sã pro-cedaþi altfel. Veþi observa cã în timpul povestirii vã vin înminte diferite gânduri pe care aþi dori sã le respingeþi, cu anu-mite obiecþii critice. Veþi fi tentaþi sã vã spuneþi: acest lucrunu are nicio legãturã cu ceea ce povestesc sau este absolutneimportant, sau nu are nicio noimã, nu mai trebuie sã îlspun. Nu cedaþi niciodatã acestei critici ºi spuneþi totuºi

142 Sigmund Freud


aceste lucruri tocmai pentru faptul cã simþiþi respingere pen-tru ele. Motivul acestui precept — de fapt, este singurul pecare trebuie sã îl urmaþi — îl veþi afla ulterior ºi veþi învãþasã îl înþelegeþi. Spuneþi deci tot ceea ce vã trece prin minte.Purtaþi-vã, de exemplu, ca un cãlãtor care stã la fereastracompartimentului sãu de tren ºi descrie celor din interiorcum se schimbã peisajul din faþa ochilor sãi. În fine, nu ui-taþi niciodatã cã aþi promis corectitudine totalã ºi nu treceþiniciodatã peste ceva pentru cã vã este neplãcut, dintr-un mo-tiv oarecare, sã îl comunicaþi.“5


5 Ar fi foarte multe de spus despre experienþele cu regula de bazã a ya. Dãm une-ori peste persoane care se comportã ca ºi cum ºi-ar fi autoimpus aceastã regulã.Alþii se mâniazã împotriva ei de la început. Comunicarea ei este indispensabilã ºifolositoare în primele stadii ale tratamentului; ulterior, sub dominaþia rezistenþelorînceteazã obedienþa faþã de ea ºi pentru fiecare vine la un moment dat timpul dea se plasa dincolo de ea. Din autoanalizã trebuie sã ne amintim cât de irezistibilãapare tentaþia de a ceda acelor obiecþii critice pentru respingerea asociaþiilor. Putemsã ne convingem în mod regulat de eficienþa redusã a unor astfel de contracte carese stabilesc odatã cu impunerea regulii de bazã ya, atunci când trebuie sã comu-nicãm pentru prima oarã ceva intim despre o a treia persoanã. Pacientul ºtie cãtrebuie sã spunã tot, dar din discreþia faþã de alþii el face o nouã restricþie. „Chiartrebuie sã spun totul? Am crezut cã aceasta este valabil numai pentru lucruri caremã privesc pe mine însumi.“ Este desigur imposibil sã realizãm un tratament psih-analitic care sã excludã comunicarea relaþiilor pacientului cu alte persoane ºi a gân-durilor lui despre acestea. Pour faire une omelette, il faut casser des oeufs. (Ca sã facio omletã trebuie sã spargi niºte ouã.) Un om civilizat uitã cu dragã inimã ceea cenu i se pare demn de a fi ºtiut de cei strãini, de astfel de secrete. Nu putem renun-þa nici la comunicarea de nume; povestirile pacienþilor devin astfel oarecum ob-scure ca ºi scenele din Fiica naturalã a lui Goethe, ceea ce nu se fixeazã în memo-ria medicului; numele ascunse acoperã accesul la o serie de relaþii importante.Putem lãsa numele sub rezervã pânã ce analizandul capãtã încredere în medic ºiîn procedurã. Este foarte ciudat cã întreaga sarcinã rãmâne insolubilã, de îndatãce am permis rezerva într-un singur loc. Dacã la noi ar exista un drept de azil, deexemplu într-un singur loc din oraº, mã îndoiesc cã ar mai dura mult ºi am întâlniacolo toate scursurile oraºului, strânse laolaltã. Odatã am tratat un înalt funcþionarpe care natura serviciului sãu îl obliga sã pãstreze secrete anumite lucruri, secretede stat; tratamentul s-a lovit de aceastã restricþie. Tratamentul psihanalitic trebuiesã se aºeze dincolo de toate precauþiile, pentru cã nevroza ºi rezistenþele ei suntnecruþãtoare.


Pacienþii care considerã cã boala lor a început într-un anu-mit moment se opresc de obicei asupra prilejului bolii; alþii,care nu sunt neºtiutori în ceea ce priveºte raportul nevrozeicu copilãria lor, încep adesea cu prezentarea întregii lor isto-rii de viaþã. În niciun caz nu aºteptãm o povestire sistemati-cã ºi nu serveºte la nimic sã o cerem. Fiecare bucatã a isto-riei trebuie sã fie din nou povestitã ulterior ºi numai la acesterepetiþii vor apãrea ideile care comunicã raporturile impor-tante care nu sunt cunoscute bolnavului.

Existã pacienþi care îºi pregãtesc cu grijã povestirile, de laprimele ºedinþe, chipurile pentru a asigura astfel o mai bunãutilizare a timpului de tratament. Ceea ce se deghizeazã subforma acestui zel este de fapt rezistenþã. Suntem împotrivaacestei pregãtiri ºi nu sfãtuim pe nimeni sã o facã; ea serveº-te numai protecþiei împotriva ivirii asociaþiilor nedorite.6 In-diferent de cât de corect se crede bolnavul în intenþia sa lãu-dabilã, rezistenþa îºi cere partea ei din modul de pregãtireintenþionatã ºi va sustrage de la comunicare cel mai valorosmaterial. Vom remarca în curând cã pacientul inventeazãalte metode pentru a se sustrage de la tratament, exact ceeace i se cere. El va vorbi aproape în fiecare zi despre curã cuprietenul sãu cel mai bun ºi va aduce în aceastã conversaþietoate gândurile care ar trebui sã i se impunã atunci când seaflã la medic. Cura are atunci o spãrturã, prin care curge toc-mai ceea ce este cel mai bun. În curând vine momentul încare trebuie sã îl sfãtuim pe pacient sã considere cã tratamen-tul sãu analitic este o treabã a lui cu medicul ºi sã excludã dela cunoaºterea ei oricare alte persoane, oricât de apropiatesau de curioase ar fi. În stadiile ulterioare ale tratamentului,pacientul nu este supus de regulã unor astfel de tentaþii.

144 Sigmund Freud

6 Se poate face excepþie numai pentru date cum sunt: arborele genealogic, inter-nãri, operaþii etc.


Nu pun nicio dificultate în calea bolnavilor care vor sãþinã secretã cura lor, adesea pentru cã ei ºi-au þinut secretã ºinevroza. Nu intrã, desigur, în discuþie situaþia în care, ca ur-mare a acestei rezerve, unele dintre cele mai frumoase vin-decãri îºi rateazã efectele asupra lumii înconjurãtoare. Deci-zia pacientului în favoarea secretului pune deja în luminã otrãsãturã a istoriei sale secrete.

Atunci când, la începutul tratamentului, îi punem bolna-vului în vedere sã spunã despre acesta unui numãr cât maimic posibil de persoane, noi îl protejãm astfel într-o anumi-tã mãsurã de multe influenþe dãunãtoare care vor încerca sãîl facã ostil analizei. Astfel de influenþe pot sã fie ruinãtoarela începutul curei. Ulterior ele sunt în cea mai mare parte in-diferente sau chiar folositoare, pentru a aduce în prim-planrezistenþele care vor sã se ascundã.

Dacã în timpul tratamentului psihanalitic pacientul arenevoie temporar de o altã terapie, de interne sau de specia-litate, este mult mai eficient sã se ocupe de el un coleg carenu este analist, decât sã prestãm noi înºine acest tratament.Tratamentele combinate ale unor tulburãri nevrotice cu unputernic suport organic sunt de cele mai multe ori irealiza-bile. Pacienþii îºi abat interesele de la analizã, dacã li se ara-tã mai mult decât o singurã cale care trebuie sã ducã la vin-decare. Cel mai bine este sã se amâne tratamentul organicpânã la terminarea curei psihice; dacã aºezãm tratamentulînainte, atunci el rãmâne în cele mai multe cazuri lipsit desucces.

Sã ne întoarcem la introducerea tratamentului. Uneorivom întâlni pacienþi care încep cura cu asigurarea cã lor nule trece prin minte nimic ce ar putea fi povestit, chiar dacãînaintea lor se întinde neatins întregul câmp al istoriei lorde viaþã ºi de caz. Nu trebuie sã cedãm la cererea de a spune



despre ce trebuie sã vorbeascã, nici de data aceasta ºi nici ul-terior. Sã stabilim cu ce avem de-a face în astfel de cazuri.Acolo apare în prim-plan o rezistenþã puternicã, pentru aapãra nevroza; acceptãm imediat provocarea ºi ne luãm latrântã cu ea. Asigurarea energic repetatã cã nu este posibilãla început vreo astfel de lipsã a tuturor asociaþiilor ºi cã estevorba despre o rezistenþã împotriva analizei îl obligã curândpe pacient sã mãrturiseascã sau descoperã o primã parte acomplexului sãu. Este rãu atunci când el trebuie sã admitãcã în timp ce asculta regula de bazã ºi-a creat rezerva de apãstra totuºi pentru el cutare ºi cutare lucru. Este mai puþingrav atunci când el trebuie sã comunice numai neîncredereacu care întâmpinã analiza sau ce lucruri înspãimântãtoare aauzit despre ea. Dacã el pune la îndoialã aceasta ºi alte po-sibilitãþi pe care i le prezentãm, atunci putem sã îl obligãm,prin presiuni, sã mãrturiseascã faptul cã a neglijat totuºi anu-mite gânduri care îl preocupau. El s-a gândit la cura în sine,dar nu la ceva anume, sau l-a preocupat imaginea camereiîn care se aflã sau se gândeºte la lucruri care se aflã în spa-þiul curei ºi la faptul cã se aflã culcat pe un divan — astfel delucruri el le-a înlocuit prin formula: „nimic“. Aceste indica-þii sunt pe deplin inteligibile; tot ceea ce se leagã de situaþiaprezentã corespunde unui transfer asupra medicului, care sedovedeºte potrivit pentru rezistenþã. Astfel suntem nevoiþisã începem cu descoperirea acestui transfer. De la el se des-chide rapid drumul de acces cãtre materialul patogen al bol-navului. Femeile care, dupã conþinutul istoriei lor de viaþã,sunt pregãtite pentru o agresiune sexualã, bãrbaþii cu o ho-mosexualitate puternic refulatã vor fi cei mai înclinaþi sã în-tâmpine analiza cu o astfel de tãgãduire a asociaþiilor.

La fel ca ºi prima rezistenþã, ºi primele simptome sau ac-þiuni accidentale ale pacientului cer un interes deosebit ºitrãdeazã un simptom care dominã nevroza. Un tânãr filosof

146 Sigmund Freud


spiritual, cu atitudini estetice deosebite, se grãbeºte sã-ºi în-cheie ºliþul înainte de a se culca pe divan pentru primul tra-tament. El se dovedeºte a fi fost cândva un coprofil de înaltrafinament, aºa cum ar fi de aºteptat din partea cuiva deve-nit un estet. În aceeaºi situaþie, o fatã îºi ridicã poalele ro-chiei deasupra genunchiului; prin aceasta ea a trãdat lucrulcel mai bun care va fi descoperit de analiza ulterioarã, anu-me mândria ei narcisicã legatã de frumuseþea corpului ºi ten-dinþele sale exhibiþioniste.

Deosebit de mulþi pacienþi se împotrivesc poziþiei propu-se, în timp ce medicul se aflã nevãzut în spatele ºi cere per-misiunea de-a face tratamentul în altã poziþie, mai ales pen-tru cã nu vor sã le lipseascã privirea asupra medicului. Acestlucru le este de regulã refuzat; dar ei nu pot fi împiedicaþi sãse aºeze cum vor ei, sã spunã câteva cuvinte înainte de înce-perea „ºedinþei“ sau dupã ce li se anunþã încetarea acesteia,atunci când se ridicã de pe divan. Ei împart astfel tratamen-tul într-o secþiune oficialã, în care se comportã foarte inhi-bat, ºi una „confortabilã“, în care vorbesc cu adevãrat liberºi comunicã tot felul de lucruri pe care nu le considerã ca fã-când parte din tratament. Medicul nu se complace mult timpîn aceastã diferenþiere, el remarcã ceea ce se spune înaintesau dupã ºedinþã ºi, folosind aceste lucruri cu prilejul urmã-tor, el destramã peretele despãrþitor pe care pacientul ar fivrut sã-l ridice. Acesta va fi reconstruit din materialul uneirezistenþe de transfer.

Atât timp cât comunicãrile ºi asociaþiile pacientului decurgfãrã blocaje, trebuie sã lãsãm neatinsã tema transferului. Aºtep-tãm cu aceastã procedurã, cea mai complicatã dintre toate,pânã ce transferul devine rezistenþã.

Urmãtoarea întrebare în faþa cãreia ne aflãm este unaprincipialã. Ea sunã astfel: când trebuie sã începem comuni-



cãrile faþã de analizand? Când este timpul sã îi dezvãluimsemnificaþia secretã a asociaþiilor sale, sã îl iniþiem în ipote-zele ºi procedurile tehnice ale analizei?

Rãspunsul nu poate fi decât: nu înainte de a se fi stabilitla pacient un transfer operativ, un raport regulat. Primul scopal tratamentului rãmâne formarea ataºamentului acestuiapentru curã ºi pentru persoana medicului. Pentru aceasta nutrebuie sã facem altceva decât sã îi lãsãm timp. Când suntemconvinºi de interesul sãu serios, când înlãturãm cu grijã re-zistenþele de la început ºi evitãm anumite neînþelegeri, pa-cientul stabileºte de la sine un astfel de ataºament ºi îl ata-ºeazã pe medic imagoului acelei persoane faþã de care s-aobiºnuit sã simtã iubire. Putem sã ratãm acest prim succesdacã adoptãm de la început un alt punct de vedere decât celal empatiei, poate unul moralizator sau atunci când ne eri-jãm în reprezentant sau mandatar al unei partide, de exem-plu al partenerului marital etc.7

Acest rãspuns cuprinde desigur ºi condamnarea acelui pro-cedeu care ar dori sã îi comunice pacientului traducerilesimptomelor sale de îndatã ce terapeutul le-a ghicit sau chiarsã vedem un triumf deosebit în a-i arunca în faþã aceste „so-luþii“ în prima întrevedere. Pentru un analist experimentatnu este greu sã audã limpede dorinþele ascunse ale unui bol-nav încã din plângerile sale ºi din ceea ce relateazã despreboala lui; dar cât orgoliu ºi neîndurare este în a spune unuistrãin, nefamiliarizat cu ipotezele analitice, dupã o scurtã cu-noºtinþã, cã este legat incestuos de mama sa, cã nutreºte do-rinþe de moarte împotriva soþiei sale pe care spune cã o iu-beºte, cã are intenþia de a-l înºela pe ºeful sãu etc. Am aflatcã existã analiºti care se laudã cu astfel de diagnostice-fulger

148 Sigmund Freud

7 În prima ediþie a cãrþii fraza era astfel: al unei partide care se aflã în conflict cu pa-cientul, poate pãrinþii, poate partenerul marital. (N. t.)


ºi tratamente-trãsnet, dar nu sfãtuiesc pe nimeni sã procede-ze astfel. Prin aceasta pierdem tot creditul pentru noi ºi te-rapia noastrã ºi provocãm cele mai aprige rezistenþe, fie cãghicim corect sau nu, chiar mai mult dacã ghicim corect.Efectul terapeutic este de regulã la început nul, dar teama deanalizã devine definitivã. ªi în stadiile ulterioare ale trata-mentului trebuie sã fim precauþi, pentru a nu comunica orezolvare de simptom sau o traducere a unei dorinþe maidevreme decât este nevoie; ea trebuie sã se afle numai la unpas mic înaintea pacientului, pentru ca el sã poatã face acestpas mic pentru a lua în stãpânire rezolvarea. Mai de mult amavut adesea ocazia de a afla cã o comunicare timpurie a so-luþiei pregãteºte analizei un final timpuriu, atât în urma re-zistenþelor trezite astfel brusc, cât ºi din cauza uºurãrii dateodatã cu rezolvarea.

Se poate obiecta aici: este deci sarcina noastrã de a lungitratamentul, mai degrabã decât sã îl ducem la sfârºit cât mairapid posibil? Bolnavul nu suferã oare din cauza neºtiinþei ºineînþelegerii sale ºi nu este de datoria noastrã de a-l face câtmai repede sã ºtie, de îndatã ce o ºtie medicul însuºi?

Rãspunsul la aceastã întrebare cere o micã digresiune de-spre semnificaþia cunoaºterii ºi despre mecanismul vindecã-rii în psihanalizã.

În perioada cea mai timpurie a tehnicii analitice, într-oatitudine de gândire intelectualizantã, am apreciat foartemult cunoaºterea bolnavului legatã de ceea ce el a uitat ºi nuam fãcut nicio diferenþã între cunoaºterea noastrã ºi cunoaº-terea lui. Consideram cã este un caz deosebit de fericit atuncicând reuºeam sã aflãm din altã parte despre trauma sa dincopilãrie, de exemplu de la pãrinþi, bone sau de la seducã-torul însuºi, aºa cum a fost posibil în câteva cazuri ºi ne grã-beam sã îi aducem bolnavului la cunoºtinþã informaþia ºi



dovezile pentru corectitudinea ei, aºteptându-ne cu siguran-þã ca astfel nevroza ºi tratamentul sã fie duse la un sfârºitgrabnic. Când succesul aºteptat nu a apãrut, a fost o gravãdezamãgire. Cum se putea întâmpla ca bolnavul, care acumºtia de experienþa lui traumaticã, sã se comporte totuºi ca ºicum nu ar ºti despre aceasta mai mult decât înainte? Nicimãcar amintirea despre trauma refulatã nu a apãrut ca ur-mare a comunicãrii ºi descrierii acesteia.

Într-un anumit caz, mama unei fete isterice mi-a dezvã-luit experienþa homosexualã care a influenþat puternic fixa-rea crizelor fetei. Mama însãºi a surprins scena, bolnava însãa uitat complet acest lucru, deºi avea deja vârsta prepuberta-rã. Am putut face atunci o experienþã plinã de învãþãturi. Defiecare datã când îi repetam fetei povestirea mamei, aceastareacþiona cu o crizã de isterie, dupã care comunicarea era dinnou uitatã. Nu era nicio îndoialã cã bolnava manifesta ceamai aprigã rezistenþã împotriva cunoaºterii care i se impu-nea; în final ea simula debilitatea ºi pierderea de memorie,pentru a se proteja împotriva comunicãrilor mele. Astfel atrebuit sã mã decid sã nu îi mai fac cunoscutã semnificaþiaatribuitã faptelor ºi sã pun accentul pe rezistenþele care aucauzat ignoranþa la momentul respectiv ºi care erau gata são apere ºi acum. Cunoaºterea conºtientã însã era lipsitã deputere împotriva acestor rezistenþe, chiar dacã nu mai erarespinsã.

Comportamentul ciudat al bolnavilor, care ºtiu sã uneas-cã o cunoaºtere conºtientã cu necunoaºterea, rãmâne inex-plicabil pentru aºa-zisa psihologie normalã. Psihanalizei nuîi pune nicio dificultate, deoarece aceasta recunoaºte incon-ºtientul; fenomenul descris este unul dintre cele mai bunepuncte de sprijin pentru o concepþie topic diferenþiatã de-spre aceste procese psihice. Bolnavii ºtiu în gândirea lor de-spre experienþa refulatã, dar acesteia îi lipseºte legãtura cu

150 Sigmund Freud


acel loc în care este conþinutã, într-un anume fel, amintirearefulatã. O schimbare nu poate apãrea decât dacã procesulconºtient de gândire este împins pânã în acest loc ºi învin-ge acolo rezistenþele de refulare. Este întocmai ca ºi cum înMinisterul de Justiþie s-ar da un decret care prevede ca infrac-þiunile tinerilor sã fie judecate mai blând. Atât timp cât acestdecret nu ajunge la cunoºtinþa fiecãrui tribunal districtualsau judecãtorul districtual nu are intenþia sã respecte decre-tul, ci judecã mai mult pe propria lui mânã, se poate sã nuse schimbe nimic în tratamentul delincvenþilor tineri. Sã maiaducem un corectiv, anume cã acea comunicare conºtientãa refulatului fãcutã cãtre bolnav nu rãmâne totuºi fãrã efect.Ea nu va avea efectul dorit, nu va pune capãt simptomelor,ci va avea alte consecinþe. Ea va suscita mai întâi rezistenþe,apoi însã, atunci când acestea sunt învinse, va incita un pro-ces de gândire pe parcursul cãruia are loc în sfârºit aºteptatainfluenþare a amintirii inconºtiente.

Este acum momentul sã obþinem o vedere de ansambluasupra jocului de forþe care se pun în miºcare. Motorul ime-diat al terapiei este suferinþa pacientului ºi dorinþa de vinde-care care porneºte de aici. Din mãrimea acestei forþe motri-ce decurg multe lucruri care vor fi descoperite doar peparcursul analizei, mai ales beneficiul secundar al bolii, darforþa motrice însãºi trebuie sã fie pãstratã pânã la sfârºitultratamentului; fiecare ameliorare produce o reducere a aces-teia. În sine, ea nu este însã capabilã sã înlãture boala; pen-tru aceasta îi lipsesc douã lucruri: ea nu ºtie calea care tre-buie urmatã spre acest scop ºi nu poate aduna cantitãþile deenergie necesare împotriva rezistenþelor. Ambele lipsuri suntremediate de analizã. Ea creeazã mãrimile de afect necesarepentru învingerea rezistenþelor prin mobilizarea energiilorcare folosesc acum transferului; prin comunicãrile fãcute latimpul potrivit, ea îi aratã bolnavului calea pe care el trebuie



sã conducã aceste energii. Transferul singur poate înlãturasuficient de des simptomele, dar acest lucru nu este decât tre-cãtor, atât timp cât el are loc. Acesta este tratament sugestiv,nu este psihanalizã. Tratamentul meritã numele de psihana-lizã numai dacã transferul ºi-a folosit intensitatea pentru în-vingerea rezistenþelor. Numai atunci devine imposibilã exis-tenþa bolii, chiar dacã transferul a fost dizolvat, cum ceremenirea lui.

Pe parcursul tratamentului este evocat ºi un alt factor fa-vorizant, interesul intelectual ºi înþelegerea bolnavului. Nu-mai cã acest lucru nu conteazã în raport cu celelalte forþeaflate în conflict; îl ameninþã constant devalorizarea, ca ur-mare a tulburãrii de judecatã, rezultatã din rezistenþe. Ast-fel transferul ºi îndrumarea (prin comunicare) rãmân noilesurse de energie, pe care bolnavul i le datoreazã analistului.De îndrumare el se foloseºte însã numai în mãsura în caretransferul îl determinã sã facã aceasta ºi de aceea trebuie sãaºteptãm cu prima comunicare pânã ce se stabileºte untransfer puternic ºi, sã adãugãm, trebuie sã aºteptãm cu ori-ce altã comunicare ulterioarã pânã ce sunt înlãturate tulbu-rãrile transferului datorate rezistenþelor de transfer, care aparuna dupã alta.

152 Sigmund Freud


Date post:	27-Mar-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	7 times
Download:	0 times

Freud 11 9 febr BT 496p cu...

Documents