CUPRINS

CAPITOLUL I. TEORIA GENERALA A STATULUI

1.1.Statul si dreptul

1.2.Elemente constitutive ale statului

1.2.1.Teritoriul

1.2.2.Populaţia

1.2.3.Suveranitatea

1.3. Guvernământ vs Guvernare

1.3.1..Forma de guvernământ

1.3.2. Structura de stat

1.4. Forma de guvernamnt din Anglia

CAPITOLUL II.STATUL- SUBIECT AL RAPORTURILOR DE DREPT

CONSTITUŢIONAL

2.1.Evolutia formelor de guvernamant in Romania

2.2. Forma de guvernământ a României

2.2.1.România, stat naţional, unitar şi indivizibil

2.2.2. România, stat suveran şi independen

2.2.3. România, stat de drept, democratic şi social

2.3.Democraţia. Forme de acţiune.

CAPITOLUL III. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT

3.1.Principiul separaţiei puterilor în stat

3.2.Cazul Romaniei

CAPITOLUL IV.REPUBLICA SI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ÎN ROMÂNIA

4.1.Rolul Preşedintelui României

4.2.Alegerea preşedintelui României

4.3.Durata mandatului prezidenţial

4.4.Incompatibilitatea funcţiei preşedinţiale cu orice altă funcţie publică şi privată

4.5.Complexitatea raporturilor dintre Preşedinte şi Guvern

4.5.1.Numirea Guvernului

1

4.5.2.Revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului

4.5.3.Consultarea Guvernului

4.5.4.Participarea la şedinţele Guvernului

CONCUZII

BIBLIOGRAFIE

2

INTRODUCERE

Privită global, istoria Europei din ultima jumătate de mileniu este şi istoria

constituirii statelor naţionale ca entităţii opuse formulei imperiale. Statele naţionale au devenit

tiparul de organizare a societăţii moderne, cadrul de referinţă în care s-a derulat aventura

modernităţii. Ca instituţii de integrare macrosocială, ele se situează pe un nivel intemediar,

depăşind fărămiţarea medievală a etniilor, dar şi conglomeratele imperiale. Lumea actuală este

organizată fundamental pe suportul statelor naţionale.

Democraţia în România este unul din subiectele cel mai des dezbătute în presa

scrisă, pe posturile de radio sau la televiziune după Revoluţia din 1989. Motivul pentru care

românii au dorit să înfăptuiască această revoluţie a fost însăşi libertatea ce stătea la baza

acestei forme de guvernământ. Democraţia devenea pentru români garantul nu doar al libertăţii

dar şi al egalităţii şanselor. Dar regimul democratic, precum oricare alt regim are nevoie de

structură care poate fi asigurată de instituţii ce sunt reglementate prin Constituţie. Apariţia sau

redefinirea unor instituţii este de asemenea un proces care a avut loc în acea perioada. O

instituţie redefinită după revoluţia din 1989 este Instituţia Prezidenţială. Cu toate că au existat

unele întrebări referitoare la existenţa statului de drept în România, criteriu de bază pentru

existenţa democraţiei (ceea ce ar face un studiu foarte interesant) această lucrare nu îşi

propune să stabilească raportul dintre puterile statului şi a modului în care ele îşi exercită

puterea.

Preşedintele care atunci în baza primei Constituţii postcomuniste, era ales pe patru

ani iar acum cu noua Constituţie este ales pe cinci ani, a început uşor să îşi exercite drepturile.

Preşedintele a început astfel să îşi ţină discursurile în faţa naţiunii dar şi a Parlamentului şi

Guvernului. Aceste discursuri, precum şi comunicatele de presă emise de Biroul de Presă al

Preşedinţiei, au fost preluate de către mass-media şi transmise cetăţenilor într-o formă

prelucrată. În felul acesta, Preşedintele dar mai ales Instituţia Prezidenţială a început să capete

formă, să fie percepută de populaţie într-un anumit mod. Cu toate că cele două pot fi

identificate ca fiind două lucruri, ele sunt de fapt unul şi acelaşi, neputând exista separat şi

fiind imposibil de analizat una în lipsa celeilalte.

Pornind de la ideea că România are un regim semiprezidenţial, se poate spune că

atribuţiile preşedintelui sunt limitate şi astfel vor fi foarte puţine la număr. Este de aşteptat ca

Preşedintele să aibă o atitudine pozitivă dar şi o acoperire a tuturor temelor selectate. De

3

asemenea concluziile ar putea să arate o imagine a preşedintelui care să fie foarte mult diferită

faţă de cea din ziarul de opoziţie şi oarecum asemănătoare cu cea din ziarul favorabil.

Pentru a putea demonstra cele mai sus menţionate am pornit de la principiul

separaţiei în stat şi de la instituţiile regimului politic românesc. În felul acesta am delimitat

foarte bine care este baza apariţiei dar şi a existenţei principului separării puterii precum şi a

modului în care ele sunt aplicate în România.

4

CAPITOLUL I. STATUL IN DREPTUL CONSTITUTIONAL

1. 1.Statul si dreptul

Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică

anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se operează. De aceea,

câteva explicaţii privind societatea, statul, dreptul, politica şi morala se impun. Nu rareori,

sensurile lor ştiinţifice se identifică din contextul în care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea

limbajului românesc poate uneori deruta.1

Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi întrebuinţări.

în mod deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul ce i se dă în dicţionare de

ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie

şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare

traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex

de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice).

Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei

umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele

existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Societatea umană determină sensurile şi

scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau

fericire.

Ce este interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate să existe, să se

dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi

rezistă, fiind practic de neabandonat este statul.

Cel mai des se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă instituţie sau

chiar instituţie politică.

Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă suma a trei

elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi

1 Muram, Ioan; Tănăsescu. Elena Simina: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ediţia a Xl-a, Ed. AII

Beck, Bucureştii, 2003, p. 1.

5

suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică).2

In această accepţiune, statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, într-o a doua

accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai

exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict juridică.

Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi,

deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau

averea lor sunt puse în pericol.

Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat de organe de

stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti,

armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari,

funcţionari publici şi agenţi publici.1

Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot

fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi

funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc.

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul creează

dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul

impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de

comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice.

Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.

Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Cât priveşte dreptul subiectiv, el

este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în

vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să

ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate.2

Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept

public şi drept privat.

1 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, C.H. Beck, 2006;p. 159 - 176

2Muram, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a Vi-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Ed. Actami, Bucureşti. 2005, p. 7.

6

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi

raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele

subiectelor de drept public.

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau

juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul

comercial etc.

Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit. Termenul

politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. în sensul ce ne interesează, politica este o

formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte

grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.

Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de starea

socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici. Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât

priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii.3

Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în

principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi

colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). într-un cuvânt, morala

implică norme şi exigenţe valorice. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt

dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi

valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Ea

trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie morală.4

Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele

exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.

Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa

coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi

fericirea oamenilor.

1.2.Elemente constitutive ale statului

3 Deleanu, Ion: Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 2005. p. 214.4 T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;p. 130 - 143

7

Statul poate fi definit ca forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi

umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de

indivizi, deţinând - în virtutea suveranităţii poporului şi ca o expresie a acesteia - prerogativele şi

instrumentele exercitării autorităţii publice impune voinţa colectivă ca voinţa general –

obligatorie.

Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de specialitate. în

sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată statal. în acest caz se

consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat, asupra căruia se exercită o

autoritate politică suverană. în sens restrâns, statul se referă numai la puterea de stat, adică o

instituţie cu natură specifică, întruchipată într-un sistem de organe care conduc şi organizează

societatea.

Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru a fi considerat

stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a populaţiei, "din momentul în care o

putere politică - arăta profesorul C. Leclercq - este bazată pe instituţii, pornind din clipa în care

îşi creează organe (de ex. Guvern, Parlament) şi stabileşte competenţele acestor organe în

raporturile lor, în serviciul unei populaţii mai mult sau mai puţin omogene, într-un cadru

geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat".

Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele accepţiuni, întrucât

puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în legătură cu o anumită populaţie.5

1.2.1.Teritoriul

Este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de puterea statală a unei

colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit reglementărilor internaţionale. Acesta

cuprinde solul, subsolul, apele, coloana aeriană de deasupra solului şi a apelor.

Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa statului. Nu se

poate spune că există stat, fără teritoriu. El este unul din elementele constitutive ale statului.

Teritoriul este spaţiul în care se exercită puterea în raport cu persoanele care se află în limitele

lui. Autorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru

ca autoritatea politică să se exercite eficace".

5 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, S. Tanasescu, Constitutia Romanieirevizuita, comentarii si explicatii, Bucuresti: All Beck, 2004; p. 68 - 74

8

Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate, care printre

altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor. Dacă teritoriul nu se poate

identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude posibilitatea statului de a fi proprietar al unei

părţi din teritoriu. Astfel, în Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes

public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,

plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,

precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

Intrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică cu dreptul de

proprietate, el nu poate fi înstrăinat.

1.2.2.Populaţia

Reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu, care sunt supuşi unei

ordini juridice determinate. între ei există, de obicei legături etnice, lingvistice, religioase,

economice, culturale şi altele care îi fac să constituie o naţiune. în unele state sunt grupuri ale

populaţiei care au origine etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie sunt state

multinaţionale, fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale. Cu toate că

aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia aceluiaşi stat.

Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special relaţiile economice şi cele politice,

creează multe elemente comune între oamenii care constituie populaţia unei ţări. La închegarea

acestora contribuie şi organizarea statală. Una dintre aceste legături o constituie apartenenţa la

acelaşi stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie.6

într-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură organizaţională,

având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii. O formulare mai nuanţată consideră

instituţia ca fiind o grupare de oameni organizată pe baza normelor juridice, pentru realizarea

unui scop, în virtutea căruia se desfăşoară anumite activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia

este natura ei durabilă, independentă de schimbările intervenite în componenţa grupului

respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă în special la rolul şi scopul instituţiei.

"Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este

6 Inceputurile si dezvoltarea regimului parlamentar in Romania pana in 1916, Cluj-Napoca: Dacia, 1991, p. 93 - 102

9

astfel organizată încât continuă să existe chiar atunci când cei care au constituit-o iniţial au

încetat de a mai face parte din ea".

Fireşte că elementele definitorii menţionate mai sus sunt caracteristice şi altor instituţii,

cum ar fi partidele politice, o universalitate, o unitate economică etc. în ceea ce priveşte statul, el

este tot o instituţie, dar mult mai complexă, cu particularităţi specifice.

Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. în decursul acestei îndepărtate

istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce face mai dificilă înţelegerea

acestui fenomen social.

Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. în antichitate, statul nu a

fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era apreciat ca o entitate aparte. în evul

mediu, statul era confundat cu monarhul. Puterea publică era considerată un atribut al

monarhului în virtutea căruia acesta putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1

înstrăineze sau să-1 lase moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care

decurgeau din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat, monarhia a

început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de persoana care exercită concret

atribuţiile. De abia în secolul XVI putem vorbi despre stat ca instituţie, în sensul pe care îl dăm

astăzi. :

In afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare complexitate, o

altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde decurg şi principalele forme de

activitate prin care se manifestă. Scopul principal al statului este asigurarea ordinii sociale, a

convieţuirii, stabilirea unui echilibru într-o comunitate în care există interese diyerse şi chiar

opuse.7

Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi autoritate. Există

contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi colectivitate. Tocmai de aceea libertatea

şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel arăta: "libertatea, dacă nu se exercită, degenerează în mod

necesar în anarhie şi duce la tiranie".8

7 I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar, Bucuresti: Actami, 1999; p. 57-708 Muraru I., Iancu Gh., „Constitutiile romane. Texte. Note. Prezentarecomparativa“, ed. a II-a, Bucuresti: Regia Autonoma „Monitorul Oficial“, 1995;p.112 - 138

10

în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că statul se mai deosebeşte de alte

instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le îndeplineşte. De obicei, ele sunt

denumite funcţii.

Dacă le clasificăm după criterii politico-sociale, putem distinge următoarele atribuţii ale

statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere teritoriul, să facă justiţie, să bată monedă, iar

în statele mai moderne se mai adaugă şi asigurarea unor servicii publice (educaţie, transport,

sănătate), dirijarea economiei, redistribuirea venitului.

Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei puterilor, activităţile

statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi funcţie judecătorească.

Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate domeniile de

activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment dat.

Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în situaţii concrete.

Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară între membrii

comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau autorităţile publice.

Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică sau morală

este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o colectivitate, să se poată prezenta

ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca entitate deosebită de indivizi care o compun. Statul

este o persoană juridică, el apare ca subiect în raporturile juridice de drept public, ca titular de

drepturi şi obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură specială. Georgio del

Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa precede orice altă

existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere, se recunoaşte pe sine

însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană juridică".9

Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are o organizare

proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat şi le exercită în numele lui.

Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet preciza: "astfel, statul, simbolul comunităţii

naţionale (care supravieţuieşte membrilor săi) şi titularul puterii politice, ai cărui guvernanţi nu

sunt decât depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod necesar în persoana

morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura continuitate şi de a fi un centru

de decizie".

9Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei 1859-1991, Bucuresti:Humanitas, 1991, p. 98 - 129

11

Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In cadrul statului

există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe care o determină, un număr mare

de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau morale. Astfel, sunt persoane juridice de drept

public unităţile administrative: judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din ţara noastră

recunoaşte partidelor calitatea de persoane juridice sau morale.

întrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl distinge în cea mai

mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii.10

1.2.3.Suveranitatea

Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie superioară oricărei

entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate să decidă cu privire la populaţia şi

teritoriul său, precum şi soluţionarea propriilor probleme interne şi internaţionale, fără

amestecul altei puteri. în literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două

dimensiuni: supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior.

Aceste subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele au fost

disociate, pentru o anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de

supremaţie, dar au fost lipsite de independenţă.

Când ne referim la suveranitatea statului, avem în vedere de fapt un atribut al

puterii de stat care a apărut din punct de vedere istoric odată cu acesta. Elaborarea

conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la suveranitate au început însă în

evul mediu.11 ;.

In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului suveranităţii. Regele se

confundă cu statul, era suveran, în calitate de autoritate care comandă la toţi în interior. El

dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu era reprezentantul nimănui, pentru că se considera

că deţine puterea de la Dumnezeu.

Ulterior, când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit accesul la

exerciţiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranităţii a devenit şi mai greu de

10 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, Bucuresti: C.H. Beck, 2006;p.205 - 225

11 Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex,2000; p. 170 - 181

12

determinat. Astfel, şi-au făcut loc expresiile de "suveranitateanaţiunii" şi

"suveranitateapoporului" 35

In Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 se arată că: "Principiul oricărei suveranităţi

rezultă din naţiune. Nici un corp. nici un individ UD poate exercita suveranitatea decât dacă

emană expres de la ea." în Constituţia Franţei din 1791. care se consideră a fi inspirată de

Montesquieu, proclamă: "Suveranitatea este unică, indivizibilă, inalienabilă şi

imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii şi nu i se poate atribui exerciţiul nici unui individ şi nici

unei părţi a poporului Numai de la naţiune emană toate puterile". în schimb, în Constituţia din

Franţei din 1793 şi din 1795 se foloseşte expresia de "suveranitatea poporului". De exemplu, în

Constituţia din 1793 se precizează: ""Suveranitaiea rezultă de la popor. Nici o parte a

poporului nu poate să exercite puterea poporului întreg; dar fiecare parte a suveranului adunată

trebuie să se bucure de dreptul său de a-şi exprima voinţa în deplină libertate. Constituţia din

1795 s-a exprimat într-un mod mai simplu: "Universalitatea cetăţenilor francezi este suverană";

vezi J. GtcqueL op. cit., p. 198-201.12

Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine.

Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă, distinctă de

indivizii care o compun. Ea nu se confundă cu suma cetăţenilor care trăiesc la un moment dat pe

un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul, prezentul şi viitorul, adică se defineşte luând în

considerare continuitatea generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare.

Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând, inalienabilitatea şi

indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană juridică are o singură voinţă care

nu poate fi împărţită, eventual, în elemente contradictorii. în al doilea rând, din aceleaşi

considerente, ea nu poate să exercite democraţia direct; voinţa ei se exprimă numai prin

reprezentanţi, pe care nu îi poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. în al treilea rând,

votul nu este un drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili să o exercite (cei

care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). în al patrulea rând, mandatul imperativ

este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de cetăţeni.

12 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romanieirevizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;183 -186Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana,2000, p. 115 - 129

13

Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului, universalitatea

cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu dat. în această concepţie,

poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi exercite el însuşi suveranitatea, fie direct, fie

să o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie să

o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care poate să-

i aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare atrag următoarele

consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia posibilitatea de a alege este un drept,

elemente ale democraţiei directe, cum ar fi referendumul şi mandatul imperativ, adică

posibilitatea de a-i revoca direct pe cei aleşi.

Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada iluminismului.

Burghezia dobândise accesul la putere, dar nu dorea să o mai împartă cu nimeni, conform teoriei

suveranităţii naţiunii. Pe de altă parte, alte categorii sociale tindeau să lărgească posibilitatea

participării la conducerea statului şi susţineau suveranitatea poporului.

Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din aceste doctrine nu

s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea mult mai complexă a adaptat la

necesităţile ei ceea ce îi era adecvat.

Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să înţelegem

Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constituţie", care surprind o

anumită secvenţă a istoriei.13

Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în perioade istorice

diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Câteodată, s-a întâmplat ca

autorii constituantelor să le acorde o anumită semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte

înţelesuri, în cursul procesului de aplicare a constituţiilor.14

Sistemele constituţionale democratice au păstrat expresiile de "suveranitate naţională"

şi/sau de "suveranitate a poporului", dar în practică au împletit consecinţele pe care teoriile

le-au susţinut la început. Aşa s-a întâmplat cu unele constituţii ale Franţei, precum şi cu

Constituţia ei actuală, din 1958, care afirmă că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care

o exercită prin reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii

13 Muraru I., Iancu Gh., „Constitutiile romane. Texte. Note. Prezentare comparativa“,ed. a II-a, Bucuresti: Regia Autonoma „Monitorul Oficial“, 1995; p. 140-14714 Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei 1859-1991, Bucuresti: Humanitas,1991; p. 130-133

14

suverane; el o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este universal şi

poporul se poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel

reprezentativ.

1.3. Guvernământ vs Guvernare

În legătură cu forma statului interesează trei concepte si anume: (1) forma de guvernământ,

(2) structura de stat si (3) regimul politic.

1.3.1.Forma de guvernământ

Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea si exercitarea puterii de stat prin

intermediul organelor supreme ale acesteia, precum si la împărtirea atributiilor între respectivele

organe.15

Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în:

(a) republici si (b) monarhii.

a. În cadrul republicii, seful statului (presedinte) este ales de parlament sau direct de către

popor, pentru o perioadă limitată (de regulă, 4 ani).

Conform art. 1 alin 2 din legea fundamentală, “forma de guvernământ a statului român este

republica”. De asemenea, în România, conform art. 81 alin. 1 din Constitutie, presedintele este

ales prin “vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat”. După revizuirea legii

fundamentale prin Legea nr. 429/2003, mandatul presedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin.

1).16

La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidentiale. În republicile parlamentare

(Germania, Italia) rolul cel mai important în exercitarea puterii de stat revine parlamentului,

15 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, C.H. Beck, 2006;p. 225-230Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000; p.181-184

16 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romanieirevizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;p.186-187Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2000. p.130-132

15

presedintele având o poziŃte secundară. În republicile prezidentiale (S.U.A., Rusia) seful

statului (presedintele) are atribute sporite fată de parlament în cadrul exercitării puterii.

Uneori se vorbeste si despre o a treia formă de republică, cea semiprezidentială, în care

raportul dintre atributiile presedintelui si cele ale parlamentului este sensibil egal.

b. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care seful statului (monarhul – rege,

împărat) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând această pozitie prin succesiune la

tron sau, mai rar, prin numire pe viată.

Monarhiile pot fi constitutionale sau absolutiste. Monarhiile constitutionale (Regatul Unit

al Marii Britanii si al Irlandei de Nord, Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că

monarhului îi revin atributii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel mai important fiind jucat

de parlament.

În monarhiile absolutiste se acordă puteri largi monarhului, uneori discretionare, iar celelalte

institutii ale statului, desi există, au atributii restrânse, nesemnificative.

Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul interesează dreptul

constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat.

Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu

teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.

Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru dreptul

internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional.

Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru

identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional

interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o

bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că

dreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării,

menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi externă a puterii.

Laturile competente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.

Laturile componente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul

politic. Aceste aspecte sunt determinate de trei criterii de analiză:

a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul;

b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului;

16

c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la

conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

In funcţie de acestea, distingem o structură de stat unitar sau federal, o formă de

guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic sau nedemocratic.

1.3.2. Structura de stat

Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul, adică împărţirea

statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome şi raporturile

dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere, statele se

împart în state simple sau unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare sau o

uniune.

Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi în cea a

dreptului internaţional public! Primul are în vedere modul cum este organizată puterea în

interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca subiecte ale raporturilor de drept

internaţional.17

Statul unitar sau simplu. Se bazează pe un singur centru de decizie, în sensul că "o

voinţă unică se transmite asupra teritoriului într-o manieră de fluid electric". Suntem în prezenţa

unui stat unitar atunci când are un singur Parlament, un singur executiv, un singur organ de

jurisdicţie suprem şi o singură ordine juridică. Locuitorii unui stat unitar au în principiu o

singură cetăţenie sau, mai bine zis, statul respectiv acordă o singură cetăţenie. In statele unitare,

organele administraţiei locale se subordonează uniform în raport cu puterea centrală.

Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai puţin

centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii administrative ale puterii

centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi aleşi. Descentralizarea reprezintă

recunoaşterea unor sfere de competenţe mai mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai

mare, dar nu la independenţă.

17 Muraru I., Iancu Gh., „Constitutiile romane. Texte. Note. Prezentarecomparativa“, ed. a II-a, Bucuresti: Regia Autonoma „Monitorul Oficial“, 1995;p.112 - 138

17

Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state membre, din

unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul federal cuprinde unităţi

federale care poartă diferite denumiri. în Australia, India, SUA poartă denumirea tot de state, ca

şi statul federal. în schimb, în alte ţări, poartă denumirea de provincii (Canada), landuri

(Germania şi Austria), regiuni (Belgia) etc.

Statele federative dispun de o organizare distinctă de cea a statelor federale. Ele au o

putere legislativă, executivă şi jurisdicţională proprie. La rândul lor, unităţile federale au

propriile lor organe, parlamente, guverne, organizate jurisdicţional. Uneori, unitatea federală

dispune în mod simbolic de un drapel. In S.U.A. există 51 de Constituţii, inclusiv aceea a

statului federal; Guvernatorul unui stat american este replica Preşedintelui S.U.A.

Statele federale şi unităţile federale au o ordine juridică comună şi una proprie. Din

această cauză, în unele state federative există o mare diversitate a ordinei de drept, de la o

unitate federală la alta. Dreptul elaborat de statul federativ este prioritar în raport cu dreptul

statului federat.18

Statul federativ este subiect de drept internaţional, la fel ca şi un stat unitar. El dispune de

suveranitate deplină, îşi asumă drepturile şi obligaţiile pe plan economic, monetar, diplomatic,

militar. Unităţile federale nu dispun de atributul suveranităţii şi nu apar ca subiecte de drept pe

plan internaţional, dar îşi păstrează o anumită organizaţie statală, care reprezintă mai mult decât

autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o anumită independenţă, de

exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie.19

Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul federativ, sunt

relaţii de drept intern.

Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea competenţelor între statul

federal şi statele federale. Aceste probleme sunt determinate, în principiu, de constituţia

federală, care stabileşte expres domeniile care reprezintă interesele superioare (şi sunt deci

atribuţii federaţiei). Celelalte domenii rămân de competenţa statelor federate. Unele constituţii

18 Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei 1859-1991, Bucuresti:Humanitas, 1991, p. 98 - 129

19 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, Bucuresti: C.H. Beck, 2006;p.205 - 225

18

stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele rezervă o sferă mai largă de

probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii concurente cu cele ale statului federal

de exemplu în Germania, unde statele federale pot să intervină, dacă federaţia nu o face.

Controlul efectuat de Curţile Supreme ale federaţiilor reprezintă o garanţie a respectării

competenţelor. Astfel, acestea judecă conflictele între statul federal şi statele membre, între

statele membre şi între particularii care aparţin unor state diferite.

Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o cameră

reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă statele federale

(respectiv Senatul sau Camera Superioară).

Este adevărat că există şi state unitare care au o structură parlamentară bicamerală. Ele au

la bază diferite consideraţii, printre care se numără şi tradiţia istorică sau dorinţa de a realiza un

anumit echilibru între cele două Camere.

Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state sunt

federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare sunt numeroşi, ei

pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc important printre aceştia îl determină şi

mărimea ţării. Prin urmare, nu este surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură

federală. Astfel, 40% din populaţia lumii trăieşte în state federale. Vom ilustra cele menţionate

mai sus cu câteva exemple.20

Argentina are 22 de provincii, fiecare cu propria Adunare, propriul guvernator şi propria

constituţie. Curtea Supremă, formată din 5 membri, judecă conflictele constituţionale ale statului

federal.

Australia are 6 state, cu propria lor constituţie şi organe legislative. Conflictele federale

sunt rezolvate de înalta Curte australiană, formată din 7 membri.

Austria are 9 landuri, fiecare cu propria sa Adunare. Puterea lor este limitată la problemele

planificării regionale, agricultură, spitale şi electricitate. Curtea Constituţională este formată din

14 membri şi rezolvă conflictele federale.21

Brazilia are 23 de state, care au Adunări unicamerale, un guvernator ales şi constituţie.

20Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex,2000; p. 170 - 181

21 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romanieirevizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;183 -186

19

Insulele Comore sunt un grup de 3 insule; fiecare are un guvernator ales şi o Adunare a

insulei, cu autonomie legislativă şi administrativă parţială.

Germania, după unificare, are 16 landuri, fiecare cu propria sa constituţie, Adunare aleasă

şi Guvern, care are în frunte un premier.

India are 25 de stat| organizate în special pe bază de limbă; fiecare are Adunarea sa aleasă,

un Consiliu de miniştri şi un premier. Există şi un guvernator stabilit de preşedintele federal.

Mexic are 31 de state, cu Adunările lor proprii, alese, guvernatori şi constituţii.

Elveţia are 26 de cantoane. Fiecare canton are propria sa constituţie, Adunare legislativă şi

Guvern; acestea au puteri substanţiale în sfere socio-economice, cum ar fi educaţia, mediul,

turismul, transportul.

Emiratele Arabe Unite au 7 şeicate. Fiecare şeic este un conducător ereditar absolut în

propriul său şeicat.22

S.U.A. au 50 de state, care au propria Constituţie, Adunare, Guvernator ales şi o Curte

Supremă. Conducerea federală are responsabilitate pentru problemele externe şi cele de apărare

şi pentru coordonarea problemelor dintre state. Există o Curte Supremă formată din 9 judecători,

care se ocupă cu disputele constituţionale la nivelul federaţiei.

Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există două cetăţenii. în

realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la dispariţia, fie la reducerea rolului

cetăţenilor în statele federale. Prin urmare, cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie. în

Europa, aceasta a continuat să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul

Confederaţiei, dar şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia

(naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea) comunală

(denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia (naţionalitatea federală), prin:

filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul "naţionalitate" este echivalentul celui de "cetăţenie". în

multe ţări nu se face distincţie între ele.

Alte state federale din Europa nu cunosc cetăţenia pe mai multe grade. în Germania a

existat sub Imperiu şi în timpul Republicii de la Weimer. Nu a fost exclusă din Constituţia

actuală, dar nu şi-a găsit concretizarea.

în Austria nu există două tipuri de cetăţeni.

22 Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana,2000, p. 115 - 129

20

In Belgia, care a evoluat încet spre federalism, nu a fost introdusă o cetăţenie diferenţială,

ci se ia în considerare numai conceptul de naţionalitate în sens etnic.

In Constituţia S.U.A., în amendamentul XIV, se prevede că "orice cetăţean al S.U.A. este

în acelaşi timp cetăţean al statului în care trăieşte". Există deci, o cetăţenie cu două grade, numai

formal. "întrucât se confundă cu rezidenţa -arată Pierre Garrone - într-o ţară în care mobilitatea

este mai mare, ea nu poate fi considerată ca un atribut stabil al persoanei şi nu are deloc

influenţă, nici juridică, nici simbolică".36

în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia cu două grade.

Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a hotărât să se introducă în

Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia Uniunii". Unul dintre articolele acestei părţi

precizează că "este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului membru".

După cum se poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De altfel,

drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi care existau şi

înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un pas important pe planul

principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii europene, manifestată prin modelul cu

paşaport uniform, este un element al construcţiei unei Europe federale".37

Asociaţiile de state. Grupurile de state pot fi împărţite în două mari categorii: federaţiile şi

asociaţiile. Asociaţiile nu pot fi considerate forme ale structurii de stat; ele nu constituie

subiecte unitare ale raporturilor de drept internaţional. Asociaţiile reprezintă formaţiuni ale

vieţii internaţionale; statele componente îşi păstrează independenţa (cel puţin formal). Relaţiile

dintre statele membre sunt raporturi de drept internaţional, reglementate prin tratate, ca şi

relaţiile cu statele care nu fac parte din asociaţie.23

a) Uniunea personală este o formă de asociere în care o persoană este

şeful a două sau mai multe state; această persoană poate fi monarh sau

preşedinte. Uniunile personale au apărut, de cele mai multe ori, datorită

regulilor de succesiune la tron. Ele nu constituie un subiect unitar decât din

punct de vedere al faptului că suveranitatea celor două state se confundă cu

23 Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei1859-1991, Bucuresti: Humanitas, 1991;

21

persoana şefului de stat. Celelate aspecte ale organizării puterii sunt

Luxemburgul (1815-1890). Dacă avem în vedere accepţiunea mai largă, în care

şeful statului este un preşedinte, atunci putem ilustra uniunile personale şi cu

exemplul celor trei republici de pe continentul sud-american, unite sub

preşedenţia lui Simion Bolivar şi anume: Peru (1813), Columbia (1814) şi

Venezuela (1816).

b) Uniunea reală este o asociaţie de state care au comun şeful statului (de

obicei monarh), precum şi alte organe de stat comune. Spre deosebire de

uniunea personală, statele se unesc voluntar. Organele de stat comune se

constituie în domeniul relaţiilor internaţionale, în probleme de apărare, finanţe

etc. Uniunea reală ar putea constitui o formă incipientă a unei noi structuri de

stat. De altfel, uneori, au constituit în practică o etapă pentru formarea statelor

unitare, cum ar fi Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova, între 24 ianuarie 1859 - 24

ianuarie 1862). în alte situaţii, uniunea reală a fost temporară, de exemplu Austria şi Ungaria -

între anii 1867-1918 -, Norvegia şi Suedia - între anii 1815-1905 -, Danemarca şi Islanda -, între

anii 1918-1944. Aceste forme de asociere sunt considerate depăşite.24

c) Confederaţia este o asociaţie între state egale, care acceptă să coopereze în unele

domenii de natură economică, financiară, militară, diplomatică etc, păstrându-şi suveranitatea.

Relaţiile dintre statele membre, inclusiv delegarea exerciţiului unor competenţe, se

reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se

reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se

iau cu unanimitatea membrilor sau prin referendum naţional. Structurile cu caracter

interguvernamental sunt configurate ca expresie a suveranităţii statelor. Confederaţiile existente

în trecut au reprezentat o etapă pentru constituirea statelor federale. De exemplu, Confederaţia

Statelor Unite a Americii de Nord -care a durat din 1778 până în 1787; Confederaţia Helvetică -

din perioada 1803-1848 -, a le cărei rădăcini se întind până în secolul XIV şi care s-a transformat

în Statul federal Elveţia, prin Constituţia din 1848; Confederaţia germanică - care a durat din

24 Iancu G., Sistemul electoral, Bucuresti:RAMonitorul Oficial, 1998;

22

1815 până în 1866; şi Confederaţia Germaniei de Nord - 1867 - 1871 -, care a precedat

Imperiului german din 1871.

In perioada actuală avem exemplul Senegambiei, creată în 1981; confederaţia asociază

Senegalului francofon şi Gambia anglofonă. Confederaţia are o Adunare constituită din 60 de

membri, din care 20 provin din Parlamentul gambian şi 40 din Parlamentul senegalez.

Confederaţia este componentă în materia de politică externă, apărare şi securitate.

Se pare că Uniunea europeană, care este o confederaţie de tip modern, se îndreaptă către

un stat federativ. Dacă ne referim la istoria Uniunii Europene, putem consemna câteva etape.

Astfel, la iniţiativa Germaniei şi Franţei, statele europene au creat, succesiv, Comunitatea

Economică Europeană (CEE) şi Euratomul, prin Tratatul de la Roma, 1957. Aceste comunităţi

au fuzionat în 1965. Ulterior, prin semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992, acestea s-au

transformat în Uniunea Europeană, care cooperează în materie politică, economică, monetară. în

prezent, Uniunea Europeană şi-a creat o ordine de drept proprie. Dreptul comunitar, ca şi dreptul

unui stat federativ, se bucură de prioritate faţă de dreptul naţional, în condiţiile stabilite de

constituţia fiecărui stat.25

1.4. Forma de guvernamnt din Anglia

Regatul Unit este o monarhie constituțională, în care puterea executivă este atribuită

Guvernului ("Guvernul Majestății Sale") și provine de la Parlament. Este una din puținele țări

actuale care nu au o Constituție. Primul ministru este șeful Guvernului și este responsabil în fața

Camerei Comunelor, camera inferioară a Parlamentului. Acest sistem de guvernare a fost emulat

și în alte părți ale lumii și este cunoscut sub numele de modelul Westminster.26

Suveranul are, teoretic, puteri largi, însă, în practică, îndeplinește doar funcții ceremoniale.

Suveranul este cel care promulgă legile emise de Parlament. De asemenea, el deschide în fiecare

an sesiunea Parlamentului cu așa-numitul Mesaj al Coroanei, care este, de fapt, un program de

guvernare. Suveranul Regatului Unit este monarh de drept și în alte 15 țări ale Commonwealth-

ului.Actualul suveran al Regatului Unit este Regina Elisabeta a II-a, care a urcat pe tron în 1952

25 Lijphart A., Modele ale democratiei, formele si guvernare sifunctionare in treizecisisase de tari, Bucuresti: Polirom, 2000;

26 Gheorhe T. Gh., Separatia Puterilor in Stat, Bucuresti: Editura Stiintifica, 1994

23

și a fost încoronată în 1953. Parlamentul este instituția legislativă națională a Regatului. Este

compusă din două Camere: Camera Comunelor, cu membri aleși, și Camera Lorzilor, ai cărei

membri sunt, în general, numiți. Camera Comunelor are puteri mai mari decât cea a Lorzilor și

poate trece legi respinse de către cea din urmă. Camera Comunelor este compusă din 650

membri, fiecare în parte fiind ales dintr-o circumscripție electorală, prin sistemul de vot

uninominal [8]. Camera Lorzilor are 724 de membri, din rândurile aristocrației britanice și ale

clerului.

Miniștrii Guvernului sunt aleși prin convenție dintre membrii Camerei Comunelor, deși

unii provin și din Camera Lorzilor. Miniștrii sunt învestiți cu putere executivă, dar și legislativă.

Primul-ministru este, în general, șeful partidului cu cei mai mulți reprezentanți în Camera

Comunelor. Actualul Prim-ministru este David Cameron, șeful Partidului Conservator, în funcție

din 2010 . Regatul Unit are un sistem de protecție socială foarte cuprinzător și se proclamă un

stat social sau "stat asistențial" (welfare state). Bazele sistemului actual de protecție socială au

fost puse de economistul William Beveridge în 1942. Acest sistem a rămas cunoscut sub numele

de modelul Beveridge.

Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord neavând o Constitutie scrisa, sub forma

unui document unic fundamental, se pune întrebarea unde pot fi gasite izvoarele juridice ale

drepturilor fundamentale de care se bucura cetatenii Regatului Unit.

Cea mai mare parte a acestor drepturi au existat la început în deciziile judecatorilor, prin

care acestia recunosteau un drept pe care britanicii îl posedau deja. Începând cu secolul al

XVIII-lea, multe dintre aceste drepturi au obtinut o delimitare clara din partea unor statute

importante. Odata cu sfârsitul dinastiei Stuart în anul 1688 Rule of Law a devenit conventia

esentiala cu privire la drepturile fundamentale de care se bucura cetatenii britanici.

Cele mai importante drepturi de care se bucura cetatenii britanici pot fi considerate

urmatoarele:

a) Dreptul de vot;

b) Dreptul la libertate personala;

24

c) Dreptul la libertatea opiniilor;

d) Dreptul la întrunire publica;

e) Dreptul la proprietate privata;

f) Dreptul la alegerea religiei;

g) Dreptul de a apartine unui sindicat. 27

Traditia britanica, magistral exprimata de Dicey în 1885, consacra un principiu

fundamental garantarii efective a drepturilor fundamentale ale omului, în conformitate cu care

"exista o prezumtie generala ca individul este liber din moment ce el poate sa faca tot ce nu îi

este interzis prin lege". Cu o astfel de mentalitate, extinsa la nivelul întregii societati britanice,

nu e de mirare ca timp de secole constitutionalistii nu au admis nici macar necesitatea unei

enumerari a elementelor care compun libertatea individuala. Human Rights Act, din 1998,

reprezinta primul efort de codificare a drepturilor fundamentale de la adoptarea Bill of Rights,

în 1869. Interesant în cazul acestui act normativ este nu numai faptul ca el încorporeaza expres

în dreptul pozitiv britanic Conventia europeana a drepturilor omului, dar si faptul ca, în baza

articolului 3, judecatorul este obligat sa interpreteze dreptul intern (atât legile, cât si common

law) în conformitate cu dispozitiile Conventiei. În cazul în care acest lucru nu este posibil,

judecatorul este obligat sa faca o declaratie de neconformitate, ceea ce atrage dupa sine o

modificare a dispozitiei contrare din dreptul intern, indiferent ca aceasta este o reglementare

secundara sau primara.

Aparitia institutiei pe care astazi o numim parlament este de regula plasata în evul mediu,

când regele dispunea de doua Consilii pentru a guverna regatul: Privy Council, format din

consilierii sai particulari împuterniciti cu conducerea administratiei cotidiene a Regatului, si

King's Council sau Common Council, format din reprezentantii oraselor si domeniilor carora

regele le cerea sa voteze impozitele. Foarte repede, acesta din urma se va distanta de puterea

regala si, fapt care ulterior îi va asigura caracterul reprezentativ, va forma un corp distinct care,

27 Boc E., Curt C., Institutii politice si constitutionale in Romania, Cluj-Napoca: Accent,2008;

25

în timp, se va obisnui sa guverneze în domeniile de competenta sa, strict limitata de cutuma, cu

o autonomie care a facut din el precursorul parlamentului de astazi.

Astazi, Parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelor si Camera

Lorzilor. Camera Comunelor are atributiile cele mai importante: adopta legile, detine în

exclusivitate competentele financiare, are competenta de a controla Guvernul si de a pune în

discutie responsabilitatea sa. Cât despre Camera Lorzilor, ea nu mai are decât un rol decorativ,

disputele sale cu Camera Comunelor în ce priveste votarea anumitor legi putând fi usor depasite

de cea din urma cu un vot în cursul a doua sesiuni succesive, 28

separate de un termen de minimum un an. Acest parlament dispune de suveranitate legislativa,

actele normative pe care el le adopta constituind singura forma de legislatie care nu poate fi

limitata în aplicarea sa de nici una din celelalte autoritati ale statului (în Marea Britanie

neexistând înca o forma de control al constitutionalitatii legilor). Paradoxul consta în faptul ca

tocmai aceasta suveranitate parlamentara nu dispune de nici o garantie constitutionala, ci numai

de beneficiul cutumei si al stabilitatii legilor adoptate chiar de parlament.29

Regele este detinatorul puterii executive, cel putin teoretic. În practica, ministrii

"majestatii sale" exercita puterea executiva sub conducerea unui prim-ministru care raspunde

solidar cu ei pentru toate actiunile lor, dar nu în fata suveranului, ci a parlamentului. Astfel,

raspunderea suveranului pentru actele ministrilor sai nu mai subzista. Oricum, suveranul nu este

considerat responsabil, caci "the king can do no wrong". Legea nu permite angajarea urmaririi

penale împotriva reginei / regelui ca persoana privata.Legea constitutionala din 1701 a înlocuit

principiul primogeniturii masculine în materie de succesiune la tron cu o regula speciala: în

absenta descendentilor printesei Anna de Danemarca si ai lui Wilhelm al III-lea, printesa Sofia

si descendentii sai au devenit mostenitorii legitimi ai tronului, cu conditia ca ei sa fi fost

protestanti. Regina actuala este, prin urmare, descendenta directa a familiei de Hanovra,

28 Tanasescu F., Parlamentul si viata parlamentara din Romania intre 1930-1940,Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;

29 Draganu T., Inceputurile si dezvoltarea regimuluiparlamentar in Romania pana in 1916, Cluj-Napoca: Dacia, 1991;

26

instituita în 1701. Ceea ce legea nu precizeaza însa sunt atributiile de care dispune monarhul,

reduse tot mai mult de-a lungul timpului. 30

Astfel, monarhia ramâne supusa regulii fundamentale a neutralitatii politice. Însa, toate

prerogativele monarhului sunt pur nominale, nici una neputând fi exercitata fara

contrasemnatura primului-ministru. Chiar si alegerea primului-ministru (o prerogativa

importanta a sefilor de stat în alte tari cu regim parlamentar) nu mai este o competenta proprie a

monarhului britanic: sistemul bipartit si cel electoral au simplificat totul. Formal, regina mai

poate: 31

a) sa declare deschise si, respectiv, încheiate sesiunile parlamentare;

b) sa dizolve si sa convoace parlamentul;

c) sa-l numeasca pe primul-ministru;

d) sa-i numeasca pe ministri;

e) sa dispuna de unele competente în materie judecatoreasca;

f) sa acorde titluri onorifice.

5. Primul-ministru si cabinetul sau

Cabinetul (primul-ministru si ministrii) deriva, în teorie, din puterea suveranului. La

început, ministrii nu erau nimic altceva decât membrii Consiliului Privat al Coroanei, fara nici o

existenta colectiva. Dupa dinastia germana de Hanovra, care ajunge la tron în 1714 si care se

dezintereseaza de problemele Regatului, ministrii dobândesc importanta si, sub autoritatea

primului-ministru, se detaseaza de Consiliul Privat al Coroanei. Aceeasi schema este reluata si

în privinta responsabilitatii: la început, ministrii nu raspund decât individual, în fata

parlamentului, pentru actele lor de gestionare a treburilor publice. Este însa o raspundere pur

30 Muraru I., Iancu Gh.,„Constitutiile romane. Texte. Note. Prezentare comparativa“, ed. a II-a, Bucuresti: RegiaAutonoma „Monitorul Oficial“, 1995;Boc E.,31

27

penala, care da nastere unei proceduri de punere sub acuzare de catre Camera Comunelor

(impeachment) si unei judecari de catre Camera Lorzilor, cu consecinte care pot merge pâna la

condamnarea ministrilor la pedeapsa capitala. Pentru a evita consecinte atât de grave pentru

persoana lor, ministrii au luat bunul obicei de a demisiona înainte de a fi acuzati. Începând cu

1689, simpla amenintare a unui impeachment îi va face pe ministri sa se retraga înainte ca

procedura sa se puna în miscare. Astfel, responsabilitatea penala si individuala a posteriori este

înlocuita printr-o responsabilitate politica si colegiala a priori. Cabinetul este de acum înainte

un organ colegial, solidar, condus de primul-ministru, responsabil politic în fata parlamentului,

dar nu si în fata regelui. Primul-ministru si Cabinetul sunt într-adevar organele cheie ale puterii.

Timp de sase secole, sistemul constitutional britanic a evoluat în directia votului

universal. În 1918, acest lucru a fost în sfârsit realizat, însa numai începând cu vârsta de 21 de

ani pentru barbati si 30 de ani pentru femei. De abia în 1969, vârsta limita a fost coborâta la 18

ani pentru ambele sexe, cu excluderea de la dreptul de vot a membrilor Camerei Lorzilor, a

strainilor, a persoanelor alienate mintal si a persoanelor condamnate pe parcursul ultimilor cinci

ani pentru coruptie sau practici ilegale în legatura cu alegerile. Eligibilitatea revine oricarei

persoane având 21 de ani împliniti pâna în ziua alegerilor, cu exceptia lorzilor, a prelatilor

diferitelor culte, a handicapatilor mintal si a functionarilor statului. Procedura electorala,

atâtpentru alegerile generale, cât si pentru cele locale, este cuprinsa în Legea reprezentarii

poporului (People's Representation Act) din 1949, cu modificarile ulterioare. Contestarea

alegerilor este posibila în termen de 12 zile de la numararea voturilor, prin depunerea unei

cereri la un tribunal compus din doi judecatori ai Înaltei Curti care îsi are sediul în

circumscriptia electorala respectiva. Tinând seama de motivele cererii si de natura contestatiei,

tribunalul poate sa confirme rezultatele, sa le modifice adaugând sau anulând voturi sau sa

dispuna noi alegeri. La sfârsitul deliberarii, tribunalul trebuie sa prezinte concluziile sale

Speaker-ului Camerei Comunelor, care ia apoi o decizie în consecinta. Sistemul electoral al

Marii Britanii ramâne unul de referinta, atât din punct de vedere teoretic, cât si în ceea ce

priveste influenta concreta pe care o are asupra vietii politice si statale. Astfel, Marea Britanie

este divizata în 651 de circumscriptii din care se desemneaza câte un membru în Camera

Comunelor. Scrutinul se bazeaza pe regula majoritatii simple, uninominale, cu un singur tur;

adica, mandatul revine candidatului care a obtinut cel mai mare numar de voturi în

28

circumscriptia în care a candidat. Un scrutin considerat foarte dur, dar foarte eficient în ceea ce

priveste desemnarea unei majoritati parlamentare eficiente, întrucât a dat aproape întotdeauna

rezultate nete.

29

CAPITOLUL II.STATUL- SUBIECT AL RAPORTURILOR DE DREPT

CONSTITUŢIONAL

2.1.Evolutia formelor de guvernamant in Romania

Istoric, România a cunoscut mai mulţi ani de monarhie decât de republică: 66 pentru prima

formă de guvernământ (1881-1947) şi 62 pentru cea de-a doua (1947-2009). Perioada monarhică

i-a adus statului succese precum obţinerea independenţei, unificarea teritoriilor locuite de români

sau consolidarea instituţională, însă şi derapaje precum dictatura regală a lui Carol al II-lea.

La 30 decembrie 1947, cursul firesc al istoriei României a fost întrerupt brutal, prin forţarea

Majestăţii Sale Regele Mihai I al României să abdice. Monarhia constituţională, care a pus

temelia României moderne, a fost abrogată, fiind instituită republica – o instituţie adusă în

România de recent condamnatul regim comunist, o instituţie fără tradiţii, şi fără sprijin popular.

A fost începutul celei mai negre perioade din istoria României.32

În mod constant, în dreptul constituţional forma de guvernământ este definită ca fiind

modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Ea este raportată, în

principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

Noţiunea de „formă de guvernământ” are în mod evident o semnificaţie juridică şi ca atare

formează obiectul de studiu, a dreptului public, în mod deosebit al dreptului constituţional.

Semnificaţiile noţiunii nu pot fi reduse la cele juridice. Formele de realizare a guvernării, modul

de concretizare a acestora la nivelul fiecărui stat au numeroase semnificaţii în plan istoric, social,

politic şi economic, prin urmare, formează obiectul de studiu al unui ansamblu de ştiinţe

umaniste, relevându-se astfel caracterul interdisciplinar al acestei noţiuni.

Desigur, problematica formelor de guvernământ nu trebuie înţeleasă din perspectivă pur

teoretică, deoarece guvernarea unui stat, rolul instituţional şi politic al şefului de stat au

implicaţii practice deosebite în planul vieţii obişnuite a cetăţeanului şi determină caracterele

sistemului politic şi constituţional ale unui stat, în special din punct de vedere al dihotomiei: stat

totalitar sau stat democratic.33

32 Curt C., Institutii politice si constitutionale in Romania, Cluj-Napoca: Accent, 2008

33 ; Deleanu I., Institutii si proceduriconstitutionale, Bucuresti, C.H.Beck, 2006;

30

Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine că cele mai utilizate nu numai în

istorie, dar şi în perioada contemporană sunt monarhia şi republica.

Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că şeful statului este un

monarh (rege, domn, împărat etc.), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri

specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Monarhia este cunoscută din cele mai

vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. În raport cu aspectele istorice,

dar şi cu tot ce înseamnă realităţi contemporane, în evoluţia monarhiei mai importante sunt

formele de: monarhie absolută şi monarhie limitată (constituţională).

Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea

discreţionară a şefului de stat. Această formă specifică înaintea Revoluţiei franceze din 1789 a

existat totuşi până aproape de timpurile noastre. De menţionat că la începutul secolului XX

existau încă în Europa două imperii absolute şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.

Monarhia limitată (constituţională), aşa cum arată chiar denumirea, se caracterizează prin

limitarea puterilor monarhului în conformitate cu legea fundamentală a statului (constituţia). O

modalitate particulară a acestei forme de guvernământ o constituie astăzi monarhia parlamentară

constituţională întâlnită în Anglia, Belgia, Spania, Olanda şi Ţările Scandinave. Existenţa unei

astfel de forme de guvernământ se justifică prin tradiţiile şi istoria acestor ţări, dar şi prin

eficienţa în plan constituţional, politic, social şi economic a existenţei unui monarh care nu

exercită guvernarea propriu-zisă, are rolul de a reprezenta statul, de a garanta aplicarea legii

fundamentale şi de a media raporturile dintre puterile statului, dintre stat şi societate. Totuşi, în

exercitarea acestui rol constituţional, monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a

dizolva parlamentul, de a numi persoane în funcţii superioare şi, uneori, dreptul de refuza

semnarea unor legi. 34

Republica este acea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune, cetăţenii se

guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat, denumit, de regulă, preşedinte. În

republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Şeful de

stat – preşedintele de republică – este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament.

Variantele contemporane ale republicii sunt: republica parlamentară, republica prezidenţială şi

republica semiprezidenţială.

34 Ionescu C., Tratat de drept constitutional contemporan,Bucuresti, All Beck, 2008;;

31

În cazul republicii parlamentare, şeful de stat este ales de către parlament, în faţa căruia, de

altfel, şi răspunde. Datorită acestui fapt, poziţia legală a şefului de stat este inferioară

parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda). Important este de subliniat faptul că în

cadrul acestei forme de organizare a guvernării preşedintele de republică are atribuţii restrânse de

guvernare, rolul său constituţional fiind acela de a garanta supremaţia legii fundamentale şi a

media între puterile statului, respectiv între stat şi societate. O astfel de formă de guvernământ

este întâlnită în majoritatea statelor europene.35

Republica prezidenţială şi semiprezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat

de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect, prin

intermediul colegiilor electorale, aşa cum se procedează în S.U.A., de exemplu. Atribuţiile

constituţionale ale preşedintelui de republică în acest caz sunt mult amplificate, şeful statului

exercitând acte de guvernare, având un rol important în conducerea politicii interne şi externe a

statului. Preşedintele republicii este şef al executivului, singur, ca în situaţia S.U.A., fie împreună

cu primul-ministru. Republica semiprezidenţială este o variantă, cunoscută în Europa după cel

de-Al Doilea Război Mondial, exemplul tipic fiind Franţa. Caracteristica principală a acestei

forme particulare de guvernare o reprezintă dualitatea la conducerea executivului de către

preşedintele republicii şi primul ministru. În Europa, două state sunt considerate că au în prezent

o astfel de formă de organizare a guvernământului: Franţa şi România. În cazul Franţei, republica

semiprezidenţială are determinări şi condiţionări de natură istorică şi politică, tipice pentru acest

stat după al doilea război mondial. Pentru România, republica semiprezidenţială este o soluţie

pur constituţională, postdecembristă ale cărei determinări sociale sau istorice sunt mai puţin

evidente.36

Este util să prezentăm în linii generale principalele repere ale istoriei formelor de

guvernământ ale României. Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga

istorie a poporului român, de la formarea Principatelor Unite, Moldova şi Ţara Românească

(1859), până în prezent. În acest sens, vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864), puterile

publice erau încredinţate: „Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunării Elective”, „domnia”

caracterizând, deci, instituţia de şef de stat.

35 Draganu T., Drept constitutional si institutiipolitice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000;

36 Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei1859-1991, Bucuresti: Humanitas, 1991

32

Constituţia din anul 1866, Subsecţiunea I, „Despre domn”, reglementează monarhia ca

formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu

excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex

feminin. După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de

Rege al României”. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ, prin Legea nr. 363 din

30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952 şi 1965.

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ

republicată, iar potrivit legislaţiei, s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia

actuală a României, prin articolul 1), stabileşte că forma de guvernământ a statului român este

republica. Preşedintele României este ales prin vot universal, direct şi liber exprimat, nu este

subordonat Parlamentului şi este şef al executivului, alături de primul-ministru.

Aceste succinte consideraţii în plan juridic sunt necesare pentru a permite o scurtă analiză din

punct de vedere istoric, dar şi prin implicaţiile sociale şi politice pe care le comportă, a formelor

de guvernământ: monarhia constituţională şi republica în România, alegând ca repere istorice în

mod deosebit constituţiile din 1866 şi 1923, Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, precum şi

actele cu valoare constituţională, inclusiv legile fundamentale care după această dată au

consfinţit, ca formă de guvernământ, republica.

O astfel de analiză pe criterii nu numai juridice, dar şi istorice, sociale şi politice, permite o

mai bună explicare şi fundamentare a principalelor caracteristici ale formei de guvernământ

actuale a României, precum şi pentru a justifica succinte consideraţii în legătură cu rolul ce ar

trebui să-i fie încredinţat şefului de stat într-o societate democratică contemporană bazată pe

separaţia şi echilibrul puterilor în stat, pe consacrarea şi garantarea drepturilor omului, aşa cum

se doreşte a fi în România.37

Trebuie subliniat şi faptul că nu există o corespondenţă biunivocă între conceptele de formă

de guvernământ iar pe de altă parte, regim politic. Istoria demonstrează că au existat şi pot exista

regimuri politice democratice sau totalitare în toate formele de guvernământ. De precizat că un

regim politic totalitar este specific pentru monarhia absolută şi aproape neîntâlnit în cazul

monarhiei constituţionale. În cazul republicii există o tendinţă a republicilor prezidenţiale de a

37 .I.Deleanu -"Drept constituţional şi instituţii politice", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 20088

33

evolua spre regimuri politice totalitare, aşa cum se şi întâmplă astăzi în multe din ţările Americii

Latine. Esenţial pentru tipul de regim politic existent într-un stat este rolul şi atribuţiile şefului de

stat, indiferent dacă acesta este monarh sau preşedinte. În cazul regimurilor politice totalitare sau

absolutiste, şeful de stat deţine puterea discreţionară, iar principiile constituţionale, în măsura în

care acestea există, sunt fie pur formale, fie nerespectate.â

Monarhia constituţională în România

Constituţia din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ în sensul că România

se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere

în drepturi a doleanţelor Adunărilor ad-hoc din 1857 şi o ignorare a hotărârilor Convenţiei de la

Paris din 1858. Termenul de „ereditară” şi „străină” erau considerate condiţiile necesare şi

suficiente care să evite declanşarea, în viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la

succesiunea tronului.38

Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la

naţiune, care nu le poate exercita decât prin „delegaţiune”, în conformitate cu principiile şi

regulile precizate în Constituţie. Totodată, acest aşezământ constituţional se întemeia pe

principiul separaţiilor puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de

către „Domn” şi de către „Reprezentanţa naţională”, cea executivă fiind încredinţată Domnului,

în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curţi şi tribunale.

Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se, totodată, faptul că acesta

nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date prin Constituţie. Se introducea, de asemenea,

răspunderea ministerială, cu interdicţia ca Domnul să poată apăra şi exonera de răspundere pe un

ministru, prin ordin verbal sau scris.39

Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într-o societate în care la

nivelul deceniului şapte din secolul al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la

începutul închegării sale, formal cele două partide ale liberalilor şi conservatorilor nefiind încă

constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de temperare a disputelor politice

având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră. Este incontestabil că liberalii şi

38 I. Moraru - “Drept constituţional şi Instituţii Politice”, Ed. “Proarcadia”, Bucureşti, 2003

39 I. Moraru - “Drept constituţional şi Instituţii Politice”, Ed. “Actami”, Bucureşti, 2007

34

conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere, au urmărit să şi atragă de partea lor

instituţia monarhului.

Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au

încercat, fără rezultat, să voteze Constituţia înainte de venirea lui Carol I. În ideea limitării

puterii Domnului, proiectul de constituţie prevedea ca acesta să aibă numai dreptul de „veto

suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituţia a prevăzut „dreptul de veto absolut” al

monarhului. Pentru înscrierea în Constituţie a acestei importante atribuţii Carol I a intervenit

personal, fiind sprijinit de conservatori, interesaţi în întărirea atribuţiilor Domnului, pentru ca

prin intermediul instituţiei monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se

impuneau pentru modernizarea societăţii româneşti.

Deşi prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I (1866-1914), Domnul şi

apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituţie, monarhul a fost elementul moderator

şi de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea întregului sistem constituţional.

Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica politică, şefii partidelor politice şi

colaboratorii lor apropiaţi participând la elaborarea lor. Aceştia au devenit factori hotărâtori în

luarea deciziilor guvernamentale.40

Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluţiilor

propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale ţării. Deşi străin prin naştere de

poporul român, Carol I s-a străduit să înţeleagă „pulsul” ţării, favorizând cultivarea opiniei

publice şi acţionând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind exprimarea liberă a

părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie 1866 afirma clar ca fiind

condiţia principală de stabilitate şi de progres „respectul Constituţiunii şi stricta exercitare a

legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop, guvernul „cere concursul activ al tuturor cetăţenilor

pentru a stârpi viciile atât de adânc înrădăcinate în administraţie şi justiţie. Numai cu acest preţ

vom putea ridica prestigiul autorităţii, vom introduce sincera şi leala respectare a instituţiunilor, a

libertăţii, bineînţeles, a legalităţii şi a drepturilor tuturor”.

În atenţia monarhiei s-au aflat două instituţii socotite ca fiind esenţiale pentru progresul

moral şi cultural al ţării, respectiv justiţia şi învăţământul. „Mesajul Domnesc” de la începutul

anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiţiei, ca ramură a puterii statului, „la gradul 40 A. Iorgovan - “Drept administrativ - tratat elementar”, vol. IV, Ed. “Arcadia” Bucureşti, 1994

35

de moralitate şi demnitate, necesară spre a putea exercita o acţiune salutară asupra societăţii”. Se

trasa un program de dezvoltare a instrucţiunii publice cu deosebire a şcolilor primare pentru care,

a firma Carol I: „cred că sacrificiile ce aduce o ţară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc

în urmă cu interese îndoite”.41

Este bine să subliniem că astfel de priorităţi politice ar trebui să nu aparţină numai trecutului

şi să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de guvernanţi în ceea ce priveşte

cultura şi în general educaţia naţională.Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de

monarhia constituţională prin Legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea se

poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul şi

sociologul german Max Weber şi anume cel de „autoritate tradiţională”. Acest tip s-a bazat, în

principal, pe convingerea şi credinţa românilor în validitatea conducerii ţării de către un rege

constituţional ereditar şi pe competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil faţă

de toţi supuşii, fiind echidistant în disputele politicii interne. Practic, pentru români tradiţia a fost

cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o relaţie personalizantă în

cadrul căreia ascultarea faţă de rege a fost principala datorie a indivizilor. La rândul său,

monarhul le datorează acestora sprijin şi protecţie. Prin această relaţie biunivocă, monarhul Carol

I a fost acceptat şi respectat de români, mai puţin idolatrizat şi iubit, comparativ cu alţi monarhi

constituţionali ai vremii.Tipul de monarh constituţional instaurat de Carol I pe conceptul de

legalitate conferit de Constituţia din 1866 s-a completat, în timp, cu cel de credibilitate în faţa

clasei politice româneşti şi a ţării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul unor

acţiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a învăţământul public, a

programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la integrarea în viaţa socială a

principiilor monarhiei constituţionale.42

Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituţia din 1823 consacra principiul

separaţiei puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalităţii, recunoscând

existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre ele

având titulari separaţi: reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti.

41 A. Negoiţă - “Drept administrativ”, Bucureşti, 1996

42 T. Drăganu - "Drept constituţional şi instituţii politice", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008

36

Constituţia din 1923 dezvoltă modalităţile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei

puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia şi în literatura juridică interbelică, sub imperiul

Constituţiei din 1923 nu exista un echilibru perfect între puteri, întrucât Regele era un organ care

reprezenta principiul colaborării puterilor, dar şi exercita un control asupra lor; el juca în

consecinţă rolul unei puteri moderatoare.Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituţia

din 1866 referitoare la persoana monarhului, Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil

atribuţiile constituţionale ale Regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire

şi revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate

elabora regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate, are dreptul

de a bate monedă, încheie convenţii cu statele străine, care trebuiau ratificate de puterea

executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică, precum şi dreptul de

a graţia sau micşora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii şi

nici nu poate interveni în niciun fel în administrarea justiţiei. Cu toate că avea asemenea drepturi,

Regele nu putea exercita alte atribuţii decât „acele date lui prin Constituţiune” (articolul 91).

Este important a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituţionale existent în perioada

respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea în

practică a formulei politice prin noi înşine, atât de apreciate în epocă, formulă care, analizată prin

prisma consecinţelor sale, a avut un rol pozitiv în primul deceniu interbelic, potenţând refacerea

şi dezvoltarea economică, precum şi consolidarea poziţiei externe a ţării.

În concluzie, apreciem că funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din

1923 s-a dovedit a fi mai complicată şi dificilă de înfăptuit decât în Occident. „Uzanţa”

constituţională stabilită de Carol I s-a perpetuat şi în timpul lui Ferdinand I, Carol al II-lea

abuzând, apoi, de drepturile sale constituţionale. Deşi Constituţia adoptase principiul englez

(regăsit şi în Constituţia belgiană din 1831), potrivit căruia regele domneşte, dar nu guvernează,

practica vieţii politice a infirmat acest principiu în perioada lui Carol al II-lea care a căutat să

domnească şi să guverneze.Analizând poziţia monarhiei în practica politică, apreciem că numirea

guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi

alegeri, era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu delegaţi ai

principalelor partide şi numai într-o mică măsură rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi

personale manifestate în jocul politic al vremii.43

43 M. Constantinescu, I. Moraru - "Studii de Drept constituţional" Ed. “Actami”, Bucureşti, 2005

37

. Republica în perioada postbelică (1947-1989)

Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 au

fost consacrate prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. În articolele 1 şi 3 este reglementată

noua formă de stat. Astfel, se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituin-

du-se ca formă de stat Republica Populară.În plan istoric, în mod obişnuit, monarhia

constituţională ca formă de guvernământ este identificată în România cu existenţa unui regim

politic democratic. Spre deosebire Republica, în perioada interbelică, în intervalul mai

sus-amintit, se caracterizează prin existenţa unui regim politic de tip totalitar cu anularea

garanţiilor specifice statului de drept. În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este

una politică, dar în acelaşi timp se bazează şi pe un raţionament juridic de natură constituţională.

Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forţă care nu a avut nimic de-a face cu

un raţionament juridic constituţional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni

ultimative din partea Partidului Comunist, sprijinite din afara ţării. Din punct de vedere juridic,

abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional întrucât instituţia abdicării nu era

prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea, oricum, să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte

cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare unor prezumtivi şi

viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II-lea a abdicat în

septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului.

Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie

1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură pentru a avea legitimitate constituţională. În

realitate, Legea nr. 363/1947 nu foloseşte termenul de „abolire”, ci doar expresia „abdicarea

Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.

Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să-i urmeze

declanşarea procedurii prevăzute în articolul 79 din Constituţie, referitoare la vacanţa tronului.

Pentru a se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a

monarhiei, prin Legea nr. 363/1947 s-a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema

plebiscitului a căzut de la sine, iar abolirea monarhiei a fost un act politic şi nu unul juridic,

deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.

38

Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Este

adevărat, Republica Populară şi apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un

regim politic iniţial opresiv şi apoi fals sau parţial democratic. Acest lucru nu impietează, în

noile condiţii politice, ca forma de guvernământ republicană să fie racordată la un regim politic

şi constituţional specific statului de drept.

. Constituţia din 1991 şi forma de guvernământ44

Articolul 1, alineat 2 din Constituţia României în vigoare, consacră: Forma de

guvernământ a statului român este republica.Dispoziţiile articolului 152, alineat 1 din

Constituţie, stabilesc că nu poate forma obiectul revizuirii Legii fundamentale, printre altele,

„forma republicană de guvernământ”.

Aşa cum arătam mai sus, opţiunea legiuitorului constituant pentru republică drept formă de

guvernământ este în primul rând politică, opţiune consacrată constituţional şi implicit juridic. Se

pune problema legitimităţii unei astfel de opţiuni şi a interdicţiei cuprinse expres în articolul 152,

alineat 1 din Constituţie, privind revizuirea formei de guvernământ.

Fără a intra în amănunte sau într-o analiză aprofundată, remarcăm faptul că articolul 1,

alineat 3 din Constituţie arată că România este un stat de drept, democratic şi social, constituit în

spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român. Istoria a demonstrat că perioada guvernată

de constituţiile din 1866 şi 1923 este asociată unei forme şi structuri democratice a organizării

puterilor statului, a funcţionării acestora şi implicit a formei de guvernământ. Nu acelaşi lucru se

poate spune şi despre perioada postbelică (1947-1989), în care în mod indiscutabil regimul

politic a fost unul de tip totalitar, absolutist, asociat cu forma de guvernământ republică.

Raţionamentul juridic constituţional duce la concluzia că tradiţiile democratice ale poporului

român nu sunt de natură a legitima forma de guvernământ republicană. Desigur, acesta este un

raţionament juridic departe de a avea un caracter determinant în a legitima o formă de

guvernământ sau alta. Trebuie reamintit faptul că republica este o formă de guvernământ

compatibilă cu statul de drept şi în general cu toate valorile democratice pe care le implică

societatea contemporană.

44 M. Douverger - “Le Sistem Politique Francais”, 20 e edit, Presses Universitaires de France, 2000

39

Totuşi, modul de exercitare în concret a puterii statale în perioada postdecembristă

demonstrează în mod neechivoc tendinţa autorităţilor executive centrale cu deosebire la nivelul

Şefului de stat şi al Guvernului de a interpreta discreţionar şi tendenţios dispoziţiile

constituţionale şi de a desfăşura o activitate decizională de natură politică în sensul denaturării

instituţiilor democratice, chiar a nerespectării separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu

tendinţa clară de concentrare a deciziei politice şi juridice la nivelul celor două instituţii mai

sus-amintite. Consecinţa unei astfel de guvernări a dus la crearea unor dezechilibre sociale şi

economice importante şi chiar instituţionale şi mai grav, la desconsiderarea unor valori şi

drepturi fundamentale esenţiale consacrate constituţional, în mod deosebit a caracterului social al

statului.

O astfel de realitate socială, economică şi politică, conduce inevitabil la reflecţii în legătură

cu viabilitatea actualului sistem de organizare politică a statului bazat pe republica

semi-prezidenţială.În legătură cu legitimitatea dispoziţiilor constituţionale care interzic

revizuirea Legii fundamentale sub aspectul unor valori sau realităţi consacrate este necesară o

analiză amănunţită. În acest studiu redăm ideile ilustrului profesor Tudor Drăganu, care referitor

la acest aspect, sublinia: „...în momentul de faţă realitatea legislativă este concretizată de textele

Pactelor drepturilor omului din 1966, care recunosc popoarelor dreptul de a-şi stabili liber

statutul lor politic. Este evident însă că acest drept nu poate fi răpit de generaţiile de azi

generaţiilor viitoare. Pe de altă parte, realitatea politică demonstrează că interdicţiile de revizuire

a unor texte ale constituţiei nu au putut împiedica modificarea acestora atunci când concepţiile

colectivităţilor sociale au suferit vădite schimbări”.

2.2. Forma de guvernământ a României

Intre forma de guvernământ şi regimul politic există o strânsă legătură, astfel încât este

greu de făcut o distincţie precisă.

In multe manuale de drept constituţional din ţările occidentale s-a renunţat să se mai

abordeze forma de guvernământ datorită faptului că ar fi lipsită de

importanţă practică. Se tratează pe larg structura de stat şi regimurile politice. Clasificarea

acestora din urmă se referă în special la modul în care este distribuită puterea între organele

statului, conform criteriului separaţiei puterilor în stat şi mai puţin potrivit altor considerente

care se referă la natura mai mult sau mai puţin democratică a puterii.

40

Totuşi, în dreptul constituţional român continuăm să analizăm forma de guvernământ ca o

parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi din considerente practice. în

Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi cea a Franţei) se proclamă forma de

guvernământ republicană, ţi mai mult chiar, se precizează că este una din problemele care nu

poate fi supusă revizuirii.

în literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei de guvernământ.

Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform opiniei unor autori, intră în domeniul

regimului politic. De altfel, această dilemă a traversat istoria gândirii din cele mai vechi timpuri

până în prezent.

Din considerente didactice, ne vom opri asupra unei definiţii mai simple, fără să pretindem

că aceasta acoperă în întregime complexitatea acestei probleme. Prin urmare, forma de

guvernământ se referă la natura organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul

în care acest organ este constituit.

Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică de la

formarea statului unitar român 1859 până în prezent.

Constituţia din 1866 sub secţiunea I "Despre domn" reglementează monarhia ca formă de

guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor

nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin.

Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din

30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.

După revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de

guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de Preşedinte al României.

Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român

este republica.

Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului.

In Dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care

sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu la trăsăturile

definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai utilizate au fost

monarhia şi republica.

41

Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este

un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri

specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.

în evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia

parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin puterea

discreţionară în stat a monarhului.

Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se caracterizează

prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului (constituţia).

Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care

monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală.

Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia, Olanda,

ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istorie acestor ţări are mai mult un caracter

simbolic.

Republica este acea formă de guvernământ în care aşa cum se spune cetăţenii se

guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit de regulă preşedinte.

Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către

parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur.

Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni

fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul

colegiilor electorale (electori, S.U.A. de exemplu).

2.2.1.România, stat naţional, unitar şi indivizibil

Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. în cadrul statului

nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe teritoriul României este

organizată o singură formaţiune statală, acest lucru având drept consecinţă existenţa uni singur

rând de autorităţi publice centrale, în România există un singur Parlament, un singur Guvern şi

un singur for judecătoresc suprem.

42

Cetăţenii au o singură cetăţenie, cea română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi

administrativ-teritoriale judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt

subordonate uniform faţă de cele centrale.

întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.

Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale

acestuia ştiut fiind că, în accepţiunea sa largă, statul este constituit din trei elemente şi anume:

teritoriul, populaţia (naţiune) şi suveranitatea (puterea organizată statal). Constituţia României

stabileşte prin art. 1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, acesta priveşte toate cele trei elemente

constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei elemente,

teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

2.2.2. România, stat suveran şi independent

înţelegerea suveranităţii de stat a României impune o succintă prezentare a noţiunii de

suveranitate. Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu apariţia acestuia, dar ideile şi

concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul evului mediu.

în decursul istorie s-au emis numeroase concepţii, opinii diferite asupra suveranităţii,

mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea

suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la

considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state.

Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în

care se exercită, s-au extins de la politic la economic cu precizarea că însuşi politicul şi-a

schimbat în timp semnificaţia.

Precum observăm în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două

noţiuni, des întâlnite atât în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea

poporului şi suveranitatea naţională.

Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale,

de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui precum şi de a controla activitatea

acestora.

Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea

independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine fie că posedă sau nu o organizaţie proprie de stat.

43

în doctrina juridică pot fi identificate două moduri în definirea suveranităţii de stat. în

aceste două moduri se regăsesc cu mici excepţii aproape toate definiţiile date suveranităţii de

doctrina juridică, definiţii a căror analiză detaliată excede cursului nostru. Caracteristica

definiţiilor date este definirea suveranităţii ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale

interne şi externe.

Menţionarea însă în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor

state, precum şi normele dreptului internaţional poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru

existenţa suveranităţii ceea ce este bineînţeles criticabil.

Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă este

insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară

oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia, cuprinsă în limitele frontierelor statului,

independenţa evocă acea trăsătură a puterii de stat de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea

scopurilor şi sarcinilor sale, de nici o altă putere de stat străină.

Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare suveranitatea şi

independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să-şi găsească

garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării.

Totodată se constituie ca garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor şi deci şi

pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate,

organismele internaţionale (ONU, organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte

organisme internaţionale) la care ţara noastră participă.

2.2.3. România, stat de drept, democratic şi social

A. România, un stat de drept

Statul de drept ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în

principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună

unor reguli juridice.

Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub numele de statul de drept

(Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au început să clasifice statele în statul

de drept în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii

sunt scutiţi de a respecta regulile juridice.

44

Statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa

unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă, conţinutul acestui drept valorifică

la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, se realizează echilibrul, colaborarea

şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice), se realizează accesul liber la

justiţie.

B. România este un stat democratic

Democraţia poate fi examinată din mai multe unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii,

explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie să le înmănuncheze pe toate. Caracterul

democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului

exprimată prin alegeri libere şi corecte.

Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul

democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc.

C. România este un stat social

Acest caracter rezultă atât din natura statului cât mai ales din funcţiile sale. Statul modern

poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinut social

fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii

cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor, a şanselor lor egale. Statul social trebuie să protejeze pe

cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză

dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor

servicii publice de protecţie şi intervenţie socială.

2.3.Democraţia. Forme de acţiune.

Transformările care au avut loc în multe state europene în anul 1989, respectiv prăbuşirea

socialismului şi revenirea la orânduirea de drept, specifică statelor democratice, a făcut ca acest

an să fie considerat la fel de important ca anul 1945 şi comparat cu o cumpănă a apelor .45

O societate, pentru a fi caracterizată drept democratică, trebuie să se bazeze pe

democratism, respectiv pe totalitatea principiilor care exprimă, garantează şi asigură realizarea

libertăţilor democratice.46

45 DAHRENDORF R., după 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 5,

citat şi în BICHICEAN Gheorghe, BICHICEAN Andrei, Despre democraţie, Editura Burg, Sibiu, 2002, p. 12 46 Idem

45

Termenul de democraţie, etimologic, provine din grecia antică, din termenii demos –

popor şi kratos – putere.47

Democraţia reprezintă forma de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care

poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea.48

Din literatura de specialitate, iese în evidenţă evoluţia formelor democraţiei.

Clasificarea acestor forme are caracter complex, ţinându-se seama de anumite criterii.

După criteriul participării cetăţenilor la actul de guvernare / administrare, sunt cunoscute

formele: democraţie directă, democraţie reprezentativă, democraţie participativă.

În funcţie de alte criterii, în timp şi spaţiu, este cunoscută o gamă largă de alte forme de

democraţie:

- după criteriul înţelegerii/colaborării între diverse partide sau forme sociale -

democraţia consociativă;

- după cultul dominant în societate - democraţia creştină;

- după domeniul de acţiune al democraţiei (local, economic, social, educaţional) -

democraţia locală, democraţia economică şi socială;

- după raportul minoritate – majoritate - democraţia formală;

- după numărul instituţiilor care permit exprimarea diversităţii de interese şi de opţiuni

ale cetăţenilor - democraţia pluralistă;

- după perioada în care aceasta se manifestă – democraţia modernă.

Democraţie directă49, ca sistem de guvernare în care deciziile de interes public sunt luate

direct de populaţie şi nu indirect, prin reprezentanţi aleşi. În Atena, de exemplu, cetăţenii se

adunau şi discutau propunerile privind legile şi alte aspecte ale vieţii cetăţii. “Demos”-ul era

limitat la un număr mic de cetăţeni, fiind excluse din rândul cetăţenilor diferite categorii ale

populaţiei. În evul mediu democraţia directă se practica în cadrul adunărilor orăşeneşti, unde

populaţia fiind redusă ca număr, era posibil ca bărbaţii să participe la dezbaterea problemelor

publice şi luarea deciziilor. În societatea modernă, în urma creşterii populaţiei orăşeneşti şi a

47 TĂMAŞ Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1993, p. 7248 COTEANU Ion et all., Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Academia Română, Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 276; COLAS Dominique, Dicţionar de gândire politică, traducere de

Dumitru Purnichescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 7949 Idem, p. 76

46

formării naţiunilor, la care se adaugă şi imposibilitatea populaţiei de a consacra mult timp

participării la viaţa politică, democraţia directă s-a redus, fiind înlocuită cu democraţia

reprezentativă. Cu toate acestea democraţia directă continuă să fie prezentă, în diverse state şi

în forme diferite. De regulă, ea se practică în comunităţile mici ( de exemplu, în unele cantoane

elveţiene, în adunările orăşeneşti din Noua Anglie ). La nivel naţional ea se mai realizează în

multe state prin referendum ( plebiscit ), care oferă poporului posibilitatea de a-şi exprima prin

vot poziţia sa în probleme majore pentru destinul său.

Democraţia reprezentativă50 este caracterizată de faptul că poporul îşi manifestă voinţa

sa prin intrmediul unor reprezentanţi aleşi. Ea a fost susţinută de ideea că populaţia unei ţări, sau

comunităţi are o idee clară asupra scopurilor, dar idei imprecise asupra mijlocelor necesare

pentru a le realiza, îndrituind cu această competenţă anumiţi reprezentanţi care vor avea rolul de

delibera şi decide asupra căilor de realizare a scopurilor stabilite.

Democraţia participativă51, caracterizată prin implicarea directă a cetăţenilor în

procesul de decizie al autorităţilor publice, la nivel central, intermediar şi local.

Cu privire la evoluţia democraţiei reprezentative spre democraţie participativă în

America, John Naisbitt constata că încă din anii ’60, etica participării s-a răspândit de jos în sus,

schimbând radical felul în care oamenii sunt conduşi în cadrul instituţiilor.

Principiul călăuzitor al democraţiei participative este acela că oamenii trebuie să i-a parte

la procesul care conduce la luarea deciziilor care le afectează viaţa. Acelaşi autor afirma că

democraţia participativă revoluţionează în America politica locală şi e pe cale să schimbe şi

cursul guvernării naţionale. 52

În Europa, în cursul procesului de integrare a statelor şi mai ales acum, după apariţia

proiectului Constituţiei Europei sunt puse în discuţie dreptul administrativ european şi

“principiile în cadrul cărora administraţia publică europenă îşi manifestă puterea sa

discreţionară”53.

După cum se cunoaşte din doctrină, puterea discreţionară este specifică democraţiei

reprezentative.54

50 Idem, p. 7851 Idem, p. 77

52 NAISBITT John, Megatendinţe, traducere de Constantin Coşman, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 234

53 ALEXANDRU Ioan et all., Drept administrativ european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 13

47

Aceasta înseamnă că, prin reducerea caracterului dominant al democraţiei reprezentative

şi aplicarea în măsură tot mai mare a democraţiei participative, va scădea gradul de liberatate de

acţiune al autorităţilor publice, respectiv puterea lor discreţionară cu care au fost investite, vor fi

controlate mai bine şi în mod direct, aspectele de exces şi de abuz de putere, chiar de către cei

care le-au transmis puterea, au fost dezamăgiţi şi care acum constată că sunt nevoiţi să se implice

direct în procesul de administrare al treburilor publice, la nivel local sau chiar naţional.

Referitor la principiile dreptului administrativ european, acestea sunt considerate:

încredere şi previzibilitate, deschidere şi transparenţă, eficienţă şi eficacitate. Chiar din simpla

enumerare a acestora oricare cetăţean poate realiza că nu se poate aştepta doar din partea statului

şi a autorităţilor publice la rezultatele cele mai bune şi că în acest scop este necesară o implicare

directă şi cât mai largă a sa şi a componentelor societăţii civile.

Democraţia consociativă55 (practică democratică ce se întâlneşte în unele ţări în care

viaţa politică se caracterizează prin existenţa unui mare număr de partide sau forme sociale între

care este dificil să se realizeze coaliţii (Finlanda, Olanda, Belgia, Austria, Elveţia). În aceste

condiţii, principalele decizii şi politicii se elaborează prin înţelegerii între liderii diferitelor

grupări, prin luarea în considerare a opiniilor colegilor din alte partide, cu preţul unor repetate

compromisuri. Aceasta are ca trăsături: guvernarea pe baza înţelegerilor dintre liderii

principalelor forţe sociale; folosirea veto-ului mutual care înlocuieşte regula majorităţii;

reprezentarea în guvern şi în alte corpuri decizionale proporţional cu numărul populaţiei

corespunzător fiecărui grup; autonomia fiecărui grup.

Este bine cunoscut faptul că uneori, negocierea chiar între două părţi poate fi dificilă, cu

atât mai mult va creşte dificultatea obţinerii convergenţei de opţiuni în adoptarea unei decizii

între un număr mare de participanţi.56

Democraţia creştină57 se manifestă ca o mişcare ce promovează în viaţa politică

principiile democraţiei în asociere cu principiilor filosofiei şi eticii creştine, ea avându-şi

originea în sfârşitul secolului XIX .

54 TOFAN Dana Apostol, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck,

Bucureşti,1999, p. 955 TĂMAŞ Sergiu, op. cit., p. 7456 FISHER Roger, URY William, Getting to yes, Penguin Books, N.Y., 1991, p. 757 TĂMAŞ Sergiu, op. cit., p. 74

48

Democraţia locală 58 este caracterizată de acţiune la nivel local pe baza principiilor

autonomiei locale şi descentralizării.

Democraţia economică şi socială59, gândită ca un sistem de intervenţie a statului care

urmăreşte să corecteze inegalităţi datorate unei anumite politici economice, prin măsuri concrete

privind securitatea socială, protecţia contra şomajului, gratuitatea învăţământului etc..

Democraţia formală60 caracterizată de folosirea unei faţade democratice (parlament,

alegeri etc.) de către o minoritate care manipulează puterea. Deseori, ea este motivată prin ideea

că poporul trebuie educat, iar educatorul ( oligarhia ) are capacitatea şi menirea de a identifica

voinţa sa cu cea a poporului.

Democraţia pluralistă61, ca sistem de guvernare dominat de prezenţa unei multitudini de

instituţii care permit exprimarea diversităţii de interese şi de opţiuni ale cetăţenilor ( partide,

grupuri de interese, componente ale societăţii civile, separarea puterilor ).

Democraţia modernă62 este considerată etapa actuală a dezvoltării democraţiei pe plan

mondial.

Democraţia participativă – pilon al unei administraţii publice moderne.

În Tratatul Constituţiei Europene sunt consfinţite la art. I-46 şi I-47 principiul

democraţiei reprezentative şi principiul democraţiei participative.63

Principiul democraţiei reprezentative - în conformitate cu care instituţiile Uniunii

reprezintă direct sau prin intermediul Statelor membre, cetăţenii. Cetăţenii europeni au dreptul să

participe la viaţa politică a Uniunii şi la conturarea curentelor politice, inclusiv prin intermediul

partidelor politice la nivel european;

Principiul democraţiei participative - în conformitate cu care cetăţenii, asociaţiile

reprezentative şi societatea civilă îşi vor putea face cunoscute punctul de vedere, Uniunea

urmând să întreţină un dialog continuu şi consultări, prin intermediul Comisiei, cu aceste

structuri: este reglementat dreptul de iniţiativă legislativă populară: cel puţin un milion de

58 Idem, p. 7759 Idem, p. 7660 Idem, p. 7661 Idem, p. 7762 Idem, p. 7763 GALEA Ion –coordonator et all, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – text comentat şi adnotat,

octombrie 2004, www.mae.ro

49

cetăţeni dintr-un număr reprezentativ de State membre pot invita Comisia să prezinte o

propunere legislativă, în conformitate cu o procedură ce va fi stabilită printr-o lege europeană.

Faţă de cele prezentate mai sus, putem concluziona că pentru a se acţiona în mod

democratic, trebuie respectate principiile autonomiei locale şi decentralizării.

Decentralizarea este privită ca expresie a democraţiei, deoarece asigură cetăţenilor

participarea la conducerea activităţilor publice locale, prin reprezentare sau/şi prin implicare

directă.64

În cadrul administraţiei reprezentative, autorităţile sunt investite de către cetăţeni, pentru

rezolvarea intereselor lor publice, cu putere discreţionară. Uneori însă apar situaţii în care aceste

autorităţii se îndepărtează de litera şi spiritul legii şi de scopul în care ele au fost investite,

acţionând din diverse considerente, la limita prevederilor legale sau chiar cu încălcarea acestora.

În aceste situaţii, se discută despre excesul de putere sau chiar abuzul de putere al a autorităţilor

publice.65

64 CÂRCIUMARU Adriana, Descentralizarea în administraţia publică locală, articol, revista Economie şi

administraţie locală, Editura Tribuna economică, nr. 3/ 2005,

p. 3

65 TOFAN Dana Apostol, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck,

Bucureşti, 1999, p. 14

50

CAPITOLUL III. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT

3.1.Principiul separaţiei puterilor în stat

În literatura de specialitate principiul separaţiei puterilor în stat ocupă un loc important în

procesul de explicare şi înţelegere a modului în care democraţia funcţionează. Fără acest

principiu nu ar putea să existe parlament, guvern, preşedinţie sau putere judecătorească. Printre

cei ce au pus bazele acestui principiu se numără John Locke şi Montesquieu, ale căror opere au

tratat acest subiect, iar un rol edificator l-a avut Revoluţia Franceză.

John Locke este considerat ca fiind primul care a adus în discuţie problema mecanismelor

de control dintre puterile statului sau altfel spus separaţia puterilor în stat. Legitimitatea de care

se bucură cei ce deţin puterea în stat, legitimitate ce le este oferită de către cetăţeni prin vot liber,

nu este suficientă conform contractului social al lui Locke. El afirmă că interesul ce ar trebui să

se regăsească în modul de conducere al celor aleşi nu poate exista atâta timp cât ei nu se

confruntă cu o moderare a puterilor ce le deţin. De aici rezultă teoria pe care o propune Locke,

teoria frânelor şi contraponderilor.

Astfel, autorul consideră că în stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă

şi puterea confederativă. Primele două sunt puteri ce nu trebuie explicate, pentru că nu ridică

51

probleme de definire, pe când a treia trebuie detaliată. Locke înţelege prin putere confederativă

„o putere pe care o putem numi naturală, deoarece ea corespunde unei facultăţi pe care o are în

mod natural fiecare om înainte de a intra în societate. Această putere cuprinde dreptul de pace

şi de război, cel de a forma ligi şi alianţe şi de a purta tot felul de negocieri cu persoanele şi

comunităţile străine statului”66. Ea nu se confundă cu puterea executivă: „aceste două puteri,

executivă şi confederativă, sunt, fără îndoială, în ele însele realmente distincte”67. Pentru Locke

puterea confederativă este puterea ce i se atribuie monarhului sau preşedintelui acelui stat.

Puterea judecătorească ce nu se regăseşte în cele trei puteri de bază, revine implicit puterii

legislative. Aşadar cele trei puteri identificate de Locke au patru funcţii.

Montesquieu porneşte în demersul său de la analiza făcută asupra guvernământului

englez de către Locke. La fel ca şi predecesorul lui, Montesquieu separă puterile din raţiuni

practice deoarece „scopul urmărit este asigurarea libertăţii individuale în faţa puterii publice”68.

El are în vedere moderaţia puterii pentru că „libertatea politică se găseşte doar în

guvernămintele moderate. Ea nu există decât dacă nu se abuzează de putere; dar este o

experienţă eternă că orice om care are puterea este tentat să abuzeze de ea; el merge până acolo

unde găseşte bariere…Virtutea însăşi are nevoie de limite. Pentru a nu se abuza de putere,

trebuie ca prin rânduiala lucrurilor puterea să oprească puterea”69.

Dacă puterea ar fi împărţită între organisme distincte şi independente, fiecare organ va

rămâne cantonat în limitele ce i se desemnează, astfel „puterea va opri puterea”70. Pentru a putea

îndeplini cele trei funcţii ar trebui să existe „puterea legislativă, puterea executivă a lucrurilor

care depind de dreptul ginţilor şi puterea executivă a celor ce depind de dreptul civil”71; cu alte

cuvinte, cele trei puteri sunt puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

Montesquieu prin această împărţire încearcă să diminueze cumulul acestor puteri în

mâinile unui singur organism. Astfel, „legislatorul nu va putea adopta legilor soluţiilor de speţă,

executivul nu le va putea modifica potrivit intereselor de moment, iar judecătorul doar va

interpreta dreptul, fără să-l creeze şi fără să poată impune el însuşi sentinţa”72.

66 John LOCKE, Essay on civil government, 1960, p..67 idem, p..68 Dan Claudiu DĂNIŞOR, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 69 MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, vol. 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p..70 idem, p. 71 ibidem 572 ibidem 3

52

Revoluţia franceză a fost evenimentul ce a schimbat raportul dintre cei ce conduc şi cei

ce sunt conduşi, deoarece de acum înainte puterea este aleasă de cei ce sunt conduşi la toate

nivelurile. Reprezentanţii puterii primesc de la naţiune, prin delegare, puterea legislativă, puterea

executivă şi cea judecătorească, pe care, fiecare dintre acestea o exercită fără amestecul celorlalte

şi fără să poată acţiona una asupra alteia în mod discreţionar, suveran. O astfel de situaţie duce la

izolarea celor trei puteri şi la crearea unui sistem constituţional rigid, impracticabil, acestuia

lipsindu-i mijloacele de a face puterile să funcţioneze concertat73.

Montesquieu a formulat clar principiul separaţiei puterilor în stat, inspirat fiind atât de

Aristotel, cât şi de filosoful englez J. Locke. Montesquieu a avut ca model regimul englez, care

a cunoscut separaţia puterilor din secolul XIII.

Principiul separaţiei puterilor în stat este indisolubil legat de regimul parlamentar. În

lucrarea sa „De l'ésprit des lois”, Montesquieu a realizat un tip de regim politic în care se punea

în valoare o guvernare moderată, prin asigurarea separaţiei puterilor şi a libertăţilor politice. El

afirma că libertăţile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este limitată.

Montesquieu distinge trei tipuri de putere:

1.legislativă;

2.executivă;

3.judecătorească.

Puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă

şi de funcţia judecătorească.

În conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atribuţii care constituie obiectul

activităţii unor autorităţi publice distincte. În rândul acestor atribuţii, Jacques Cadart

nominalizează:

-definirea politicii generale a ţării;

-elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestor politici;

-adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;

-luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;

-întreprinderea unor măsuri de executare materială, în materie de ordine publică;

-dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie, precum şi conducerea

relaţiilor internaţionale.

73 Dan Claudiu DĂNIŞOR, op. cit., p.

53

Aceste atribuţii se exercită, în viziunea aceluiaşi autor, de către diverse organe care

formează fie un executiv monocratic, fie un executiv colegial, ori reprezintă o combinaţie a

acestora.

Într-o altă opinie, noţiunea de putere executivă sau executiv este o noţiune vagă, datorită

complexităţii fenomenului la care se raportează, dublei sale accepţiuni - materiale şi organice -

precum şi datorită concepţiilor diferite care o reflectă. Elementele contradictorii existente între

sensul etimologic al cuvântului executiv, care presupune ideea de subordonare, de execuţie a

legii, şi sensul real al noţiunii, care se revendică din spectrul autorităţii pe care o exercită, pun

alte probleme în configurarea conceptuală a puterii executive, unele fiind legate de autonomia

noţiunii de executiv.

Cu toate acestea, executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful

statului şi guvernul, indiferent că acestea coexistă sau nu, atunci când coexistă având funcţii

partajate şi responsabilităţi diferite.

Unii autori de drept administrativ exclud ideea de „executiv”, înlocuind-o cu cea de

funţie administrativă. În înţelesul acestora, funcţia administrativă este considerată în mod

tradiţional ca una din cele trei funcţii ale statului, alături de funcţia legislativă şi de funcţia

jurisdicţională.

În concepţia constituţională clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive,

bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a

executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. În argumentarea acestei susţineri se arată că

executivul are o serie de saricini extraadministrative, exercitate în raporturile constituţionale cu

Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. În acelaşi timp, administraţia este sarcina exclusivă a

executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească, nici de cea legislativă, în

virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

1. Guvern şi administraţie

Jean Rivero admite ideea unei diferenţieri între guvern şi administraţie, deşi delimitarea

celor două noţiuni nu este uşor de efectuat. În această opinie, a guverna înseamnă a lua decizii

esenţiale care angajează viitorul naţional, în timp ce administraţia este o sarcină cotidiană care nu

are proporţiile misiunii de a guverna.

54

Totodată, acţiunea guvernamentală şi conducerea administraţiei publice revin aceloraşi

organe şi se realizează prin acte de aceeaşi natură, ceea ce conduce la concluzia că distincţia

dintre cele două categorii de organe nu se poate face pe plan juridic, ea ţinând de elemente

extrajuridice.

Din aceste opinii se poate trage concluzia că între specialiştii în drept constituţionalşi

specialiştii în drept administrativ nu există întotdeauna puncte de vedere convergente. În opinia

primilor, funcţia executivă a statului nu se confundă cu autorităţile care exercită puterea

executivă. În rândul celei de a doua categorii, administraţia de stat şi executivul reprezintă o

unitate structurală unică, în ale cărei sarcini intră întregul conţinut al funcţiei executive.

Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii, în pofida contradictorialităţii lor, este faptul

că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii adiministrative, fără ca prin aceasta să se

confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia.

În sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executivă desemnează

acea funcţie a statului care asigură executarea legii. Această funcţie statală înglobează astăzi

activităţi extrem de diverse. În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului,

coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor

acţiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care

privesc impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generală a statului.

Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorităţilor publice care

exercită funcţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică. Ţinând seama de

structurarea executivului, se poate face distincţie între un executiv monocratic sau monist şi un

executiv dualist.

2. Executivul monocratic

Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscenţă a antichităţii

imperiale şi a absolutismului monarhic, adaptată la regulile constituţionale. Astfel, apariţia

teoriei separaţiei puterilor în stat, mai înainte în Anglia şi apoi în Franţa, a dus la transformarea

monarhiei absolute în monarhie limitată şi la găsirea, mai apoi, a formelor executivului supus

regulilor democraţie parlamentare. Este demn de subliniat că în trecerea de la monarhia absolută

la cea limitată de Constituţie monarhul şi-a pierdut în bună măsură atotoputernicia atribuţiilor, lui

revenindu-i exercitarea în exclusivitate a funcţiei executive, în concurenţă cu cea legislativă, la a

55

cărei exercitare participă alături de Parlament. Acest model este valabil şi astăzi în multe state,

dar în unele rolul monarhului a devenit aproape formal.

Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o

singură entitate statală. Aceasta poate purta denumirea de rege, preşedinte, în cazul republicilor

parlamentare şi prezidenţiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe care şi le

asumă, anihilează principiul separaţiei puterilor în stat.

În decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat şi forme colegiale, în rândul

acestora înscriindu-se sistemul consulilor romani, care presupune exercitarea atribuţiilor

executive de către două persoane (consuli), egale în drepturi. Un alt sistem executiv colegial îl

constituie directoratul, în cadrul căruia funcţia executivă este încredinţată unui număr restrâns de

persoane.

Între exemplele istorice care se subscriu acestei forme a executivului intră Directoratul

Constiuţiei anului III, compus din cinci directori, numiţi pentru cinci ani, din rândul cărora o

cincime se înlocuia în fiecare an. Directoratul avea rolul de a asigura securitatea interioară şi

exterioară a Franţei. El era investit cu putere reglementară pentru a asigura executarea legilor.

Directoratul numea şi revoca miniştri, al căror număr era stabilit de Corpul legislativ.

Elveţia

O altă formă a executivului monocratic, de această dată contemporană, o constituie

Cosiliul Federal Elveţian, care se compune din şapte membri aleşi, pe o perioadă de patru ani, de

către Adunarea Federală, compusă din Consiliul Naţional, care reprezintă poporul elveţian, şi

Consiliul Statelor, care este format din patruzeci şi şase de deputaţi ai cantoanelor. În sistemele

politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă în mod diferit, după cum şeful

statului este monarh sau preşedinte de republică.

Belgia

Monocraţia monarhică se caracterizează, de regulă, printr-o preponderenţă, mai mult sau

mai puţin formală, a şefului statului – monarhul – în exercitarea concomitentă a puterilor

executivă şi legislativă ale statului, mergându-se până la imixtiunea regelui în problemele

administative locale. Astfel, potrivit Constituţiei Belgiei, puterea legislativă se exercită în mod

colectiv de către Rege, Camera Reprezentanţilor şi Senat. Aceeaşi Constituţie prevede că puterea

executivă aparţine regelui. În virtutea acestei calităţi, Regele numeşte miniştrii, inclusiv pe

56

primul – ministru, care formează Consiliul de Miniştri, precum şi pe secretarii de stat care,

împreună cu Consiliul de Miniştri, constituie Guvernul. Atribuţiile secretarilor de stat sunt

stabilite de Rege şi exercitarea acestora este supusă contrasemnării celor care le exercită. Potrivit

aceleiaşi Constituţii, atribuţiile Regelui se propagă şi în sfera administraţiei locale. Astfel,

potrivit Constituţiei Belgiei, regele ratifică alegerea preşedintelui,colegiului executiv al

comunelor şi, în conformitate cu prevederile Legii comunale, exercită tutela administrativă

asupra colectivităţilor locale.

Danemarca

Prevederi asemănătoare privitoare la configraţia puterii executive găsim şi în Danemarca,

unde articolul 3 al Constituţiei stabileşte că puterea legislativă se exercită, împreună, de către

Rege şi Falketing (Parlamentul Danemarcei). Articolul 12 al acestei Constituţii proclamă că, în

limitele Constituţiei, Regele este învestit cu autoritate supremă asupra tuturor treburilor regatului

şi exercită această autoritate prin intermediul miniştrilor. În privinţa miniştrilor, Regele este

împuternicit să-i numească şi să-i revoce

(inclusiv pe prim – ministru) şi să le repartizeze sarcinile. Miniştrii constituie Consiliul de

Miniştrii a cărui preşedinţie aparţine regelui. Şi în această ţară, executivul se remarcă prin

existenţa unui cabinet, care poartă denumirea de Consiliul Cabinetului, din care fac parte

miniştrii, care deliberează sub conducerea premierului, regele având dreptul de a accepta

deciziile acestuia sau de a le supune Consiliului de Miniştrii.

Spania

În rândul constituţiilor care consacră monarhia constituţională, cea spaniolă stabileşte

expresis verbis că regele este şeful statului, în atribuţiile sale intrând: sancţionarea şi

promulgarea legilor, convocarea şi dizolvarea Cortesurilor Generale, organizarea

referendumului, propunerea numirii şi revocării preşedintelui Guvernului, numirea şi destituirea

membrilor Guvernului, la propunerea preşedintelui acestuia, numirea în funcţii civile şi militare,

acordarea de onoruri şi distincţii, exercitarea comandamentului suprem al forţelor armatei,

acordarea graţierii, exercitarea atribuţiilor supreme în materie de politică externă. Aceeaşi

constituţie precizează că Guvernul exercită funcţia executivă şi puterea reglementară. El conduce

politica internă şi externă şi este responsabil în faţa Parlamentului. Alături şi sub conducerea

57

Guvernului, îşi desfăşoară activitatea administraţia publică subordonată principiilor eficacităţii,

ierarhiei, descentralizării şi coordonării, supunându-le legii şi dreptului.

Olanda

În Olanda, tratarea puterii executive cunoaşte noi dimensiuni în virtutea Constituţiei

adoptate la 17 februarie 1983. Potrivit acestei legi fundamentale, Regele, împreună cu miniştrii,

formează Guvernul, dar premierul şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi prin decret regal.

Miniştrii formează Consiliul de Miniştrii, care este prezidat de prim – ministru, pentru a

delibera şi hotărî asupra politicii generale a Guvernului şi pentru a favoriza unitatea acestei

politici. În privinţa legiferării, articolul 81 al acestei Constituţii prevede că legile sunt stabilite de

comun acord de către Guvern şi Parlament la propunerea regelui sau a unuia ori a mai multor

parlamentari.

Monocraţia executivului contemporan cunoaşte cea mai rigidă expresie a separaţiei

puterilor în stat în regimurile politice prezidenţiale. În aceste regimuri politice, executivul este

redus la preşedintele statului sau al ţării, acesta fiind responsabil de aplicarea sau executarea

legii.

Statele Unite ale Americii

Forma cea mai reprezentativă a regimurilor prezidenţiale o constituie regimul politic

instaurat la 1787 în Statele Unite ale Americii. Potrivit articolului 2 al Constituţiei SUA, puterea

executivă este exercitată de către preşedinte. Ceea ce este specific acestui mod de existenţă a

executivului este faptul că limitele sale nu sunt determinate de Constituţie, ci de factori politici

extraconstituţionali. Aşa cum se poate desprinde din istoria SUA, preşedinţii au excelat în

exercitarea unor puteri care nu puteau fi legitimate decât de conjunctura politică, de propria lor

personalitate ori de modul de desemnare prin votul întregii naţiuni americane. În cadrul acestui

sistem, în care apropierea de concepţia clasică a separaţiei puterilor în stat este evidentă,

executivul nu se confundă cu administraţia dar, el este cel care orientează şi controlează acţiunile

acesteia, chiar dacă asupra legalităţii acţiunilor sale se pot pronunţa şi autorităţile judecătoreşti.

Regimul prezidenţial nu se cantonează doar în jumătatea de nod a continentului american.

Din această arie geografică modelul prezidenţial s-a extins în state sud-americane, africane şi, de

58

curând, prin adoptarea Constituţiei Rusiei, el a pătruns şi în această parte a lumii. Ceea ce este

important de reţinut este faptul că în statele care s-au inspirat din regimul prezidenţial american a

apărut, alături de preşedintele republicii, Guvernul, dar acestă inovaţie instituţională nu modifică

natura regimulu politic datorită competenţelor pe care le are preşedintele în formarea şi

funcţionarea acestei componente a executivului. În multe din aceste state, modelul american a

fost deformat, transformându-se în regim politic prezidenţial.

3. Executivul dualist

Executivul dualist reprezintă o structură caracteristică, în primul rând regimurilor

parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este încredinţată unei persoane şi unui organ

colegial, care au atribuţii pe care le exercită în mod relativ autonom; persoana îndeplineşte

funcţia de şef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de cabinet ministerial. Prin natura sa,

executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat şi, în cadrul aceluiaşi stat, în funcţie de

natura concretă a raportului dintre şeful statului şi organul colegial.

Regimurile parlamentare sunt prin esenţa lor dualiste, ele dispun de un şef de stat

desemnat de Parlament şi de un Guvern, care are în fruntea sa un premier, care exercită funcţia

de şef al executivului. Funcţia şefului de stat, desemnat de Parlament, este contorsionată de rolul

partidelor politice în desemnarea acestuia, după cum cea de şef al guvernului este supusă

regulilor majorităţii parlamentare. Este oare în aceste regimuri politice o reală separaţie a

puterilor sau este vorba de o simplă separaţie a puterii partidelor politice? Pentru a răspunde la

această întrebare este necesar să stabilim poziţia executivului în diferite regimuri parlamentare.

Germania

În Germania, puterea executivă federală este supusă regulilor regimului parlamentar fiind

acordată unei persoane care îndeplineşte funcţia de şef de stat, în condiţii de neresponsabilitate,

şi unui organ colegial, prin natura sa, esenţialmente responsabil. Pima componentă a executivului

o constituie Preşedintele, iar cea de-a doua Guvernul. Preşedintele Republicii Federale este ales

cu majoritate de voturi de către Adunarea Federală, compusă din membrii Bundestagului, cărora

li se adaugă un număr egali de membri desemnaţi din adunările reprezentative ale landurilor.

Preşedintele Republicii Federale reprezintă republica pe plan internaţional, încheie

tratate, acreditează şi primeşte trimişii diplomatici, numeşte şi revocă din funcţie judecătorii şi

59

funcţionarii federali, ca şi ofiţerii şi subofiţerii. Preşeditele poate acorda graţieri individuale,

ţinând seama de speţele care îi sunt prezentate. Guvernul Germaniei Federale se compune din

Cancelarul federal şi miniştrii federali. Cancelarul este ales fără discuţii, cu majoritate de voturi,

de către Bundestagt, la propunerea Preşedintelui Republicii Federale. Algerea fără discuţii a

Cancelarului este dictată de existenţa unei majorităţi parlamentare sigure, care face inutilă

intervenţia opoziţiei parlamentare în aprecierea calităţilor persoanei propuse să deţină funcţia de

Cancelar.

Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de către Preşedintele Republicii Federale, la

propunerea Cancelarului federal. Specificul executivului german rezidă în concentrarea puterii

executive în mâna cancelarului în cea mai mare parte. El stabileşte liniile politicii şi îşi asumă

responsabilitatea politică, are dreptul de a solicita preşedintelui dizolvarea Bundestagului, ceea

ce-l transformă într-o adevărată cheie de boltă a sistemului politic german, slujit în bună măsură

de coeziunea partidelor politice. Un element constituţional de stabilitate a regimului politic

german îl constituie aşa-numita moţiune de cenzură pozitivă, în virtutea căreia Bundestagul nu-şi

pote exprima neîncrederea în Cancelar, decât în măsura în care acceptă un succeor al acestuia cu

majoritate absolută de voturi. Dacă o moţiune privitoare la încrederea în Cancelar nu este

adoptată cu majoritatea voturilor membrilor Bundestagului, preşedintele republicii poate, la

propunerea Cancelarului, să dizolve Bundestagul. În opinia lui Philippe Parini, puterea executivă

în Germania ar avea o puternică nuanţă monistă.

Italia

În Italia, o altă ţară cu regim parlamentar executivul este bicefal şi se compune din şeful

statului – Preşedintele Republicii – şi un cabinet, care are în fruntea sa un Preşedinte al

Consiliului de Miniştrii.

Preşedintele Republicii, potrivit articolului 83 al Constituţiei Italiei, este ales de

Parlament, în şedinţă comună. La şedinţa comună participi, cu drept de vot, trei delegaţi din

partea fiecărei regiuni, aleşi de consiliul regional, cu asigurarea reprezentării minorităţilor din

acest consiliu. Pentru alegerea Preşedintelui Republicii, la primele trei tururi de scrutin, se cere o

majoritate de două treimi, la următoarele fiind suficientă majoritatea absolută.

Potrivit Constituţiei Italiei, Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională;

el exercită o serie de atribuţii în relaţiile cu Parlamentul, dintre care cea mai importantă ni se pare

60

aprobarea prezentării în Camere a proiectelor de legi care provin de la Guvern. În rândul

atribuţiilor administrative, Preşedintelui Italiei îi revine numirea, în condiţiile legii, a

funcţionarilor de stat, comanda forţelor armate şi prezidarea Consiliului Suprem de Apărare, în

toate cazurile actele sale fiind supuse contrasemnării miniştrilor care le propun şi pentru care

aceştia îşi asumă responsabilitatea. Guvernul Italei se compune din preşedintele Consiliului de

miniştrii şi din miniştrii, compunerea sa fiind dependentă de acordarea încrederii de către fiecare

Cameră a Parlamentului, în mod separat. Constituţia Italiei cosacră sub titlul III, intitulat

„Guvernul”, o a doua secţiune intitulată „Administraţia publică”, ceea ce ne obligă să observăm

că nici în această ţară puterea executivă nu este concepută ca o cumulare a executivului şi

administraţiei publice, deosebirile dintre autorităţile publice respective fiind precizate prin texte

constituţionale.

Franţa

În replică la regimurile prezidenţiale şi parlamentare, Franţa a creat în 1958 un nou

model, unul intermediar între modelul prezidenţial şi cel parlamentar, cu un executiv care să

anihileze tarele fiecăruia din regimurile predecesoare şi să creeze un nou echilibru al puterilor în

stat, legat de alegerea preşedintelui prin vot indirect, pentru ca din 1962, alegerea şefului statului

să se facă prin vot universal direct. În concepţia generaluilui De Gaulle, preşedintele Franţei

trebuia să se bucure de încrederea directă şi explicită a naţiunii, pentru a se putea admite

legitimitatea deciziilor sale în diferite situaţii în care se poate afla republica. În această concepţie,

Preşedintele Franţei exercită magistratura supremă a statului, el fiind concomitent garant şi

arbitru. Alături de preşedinte, Guvernul reprezintă cel de-al doilea element al executivului

francez. Guvernul derivă din voinţa şefului statului, el nu trebuie învestit în Parlament, iar

schimbarea acestuia nu se poate schimba decât în urma demisiei, care poate fi determinată de

voinţa prim – ministrului, pusă în practică de Adunarea Naţională, prin adoptarea unei moţiuni

de cenzură, ca urmare a angajării răspunderii Guvernului asupra unui text de lege, sau poate fi

consecinţa neaprobării unui program ori a unei declaraţii de politică generală a Guvernului.

Constituţia Franţei permite prorogarea sesiunilor ordinare sau extraordinare pentru a permite

Guvernului să-şi asume răspunderea în faţa Adunării Naţionale.

Ceea ce este specific regimului executivului francez este faptul că imixtiunea

Preşedintelui Republicii în treburile Guvernului este apropiată regimurilor moniste sau

61

monocratice. Astfel, Preşedintele Republicii conduce lucrările Consiliului de Miniştrii şi

semnează ordonanţele şi decretele adoptate în Consiliul de Miniştrii, numeşte în funcţii civile şi

militare fie singur, fie în Consiliul de Miniştrii. Totodată, executivul francez se caracterizează

printr-o evoluţie contradictorie a aplicării principiului separaţiei puterilor în stat, de la prima

Constituţie eleborată în 1791 şi până la cea actuală, care dă posibilitatea Guvernului de a legifera

în anumite domenii. Aşa cum rezultă din practică, între Preşedinte şi Guvern pot interveni stări

delicate, în condiţiile în care majoritatea care l-a ales pe Preşedinte, pentru o perioadă de 7 ani, se

deosebeşte de majoritatea rezultată din alegerile parlamentare, situaţie cunoscută sub numele de

„coabitare”, în care mecanismul instituţional poate fi blocat sau îl obligă pe preşedinte să ţină

seama la numirea prim - ministrului şi a Guvernului de noua majoritate parlamentară.

Nici în această ţară executivul nu se confundă cu administraţia publică; potrivit art. 20 al

Constituţiei, Guvernul dispune de administraţie şi de forţele armate, ceea ce pune în evidenţă

deosebirile structurale dinte executiv şi administraţie, pe de o parte, şi cele dintre executiv şi

administraţie şi forţele armate, pe de altă parte.

3.3.Cazul Romaniei

Principiul are la bază împărţirea în trei componente esenţiale, legislativă, executivă şi

judecătorească. Sistemul celor trei puteri a fost depăşit şi completat în legislaţia românească

printr-o serie de elemente esenţiale, dar care nu au legătură directă sau de subordonare cu

acestea. Printre instituţiile nou create se numără: Curtea Constituţională, Avocatul Poporului,

Curtea de Conturi, Banca Naţională Română, etc.74.

În România, începând cu Constituţia din 1991, a fost consacrat principiul separaţiei

puterilor în stat, prin limitarea sferei de activitate a acestora şi prin control reciproc. Spre

exemplu, structura bicamerală a Parlamentului românesc face necesară pentru intrarea în vigoare

a unei legi votarea acesteia în aceeaşi redactare atât în Senat cât şi în Camera Deputaţilor. În

cazul în care acest lucru nu se întâmpla, conform Constituţiei anterioare celei din 2003, se apela

la procedura de mediere. Executivul este şi el guvernat de acelaşi principiu. De exemplu, în cazul

învestirii Guvernului, este necesară iniţial numirea Preşedintelui, apoi confirmarea

74 Valerică DABU, Drept Constituţional şi Instituţii Publice, SNSPA, Bucureşti, 2001, p.

62

Parlamentului. Tot Guvernul este cel care organizează şi conduce alegerile pentru Parlament şi

Preşedinţie, precum şi Referendumul. Decretele Preşedintelui nu produc efecte juridice decât

dacă sunt contrasemnate de Premier. Preşedintele are dreptul să ceară urmărirea penală a

membrilor Guvernului, să-i suspende din funcţie sau să-i revoce, dar numai la propunerea

Premierului. Preşedintele României numeşte magistraţii care fac parte din puterea

judecătorească, dar numai la propunerea Consiliului Suprem al Magistraţilor. Puterea

judecătorească are dreptul de a anula hotărârile Guvernului şi de a sesiza Curtea Constituţională

pentru a declara ca neconstituţionale legile date de Parlament sau ordonanţele emise de Guvern.

Constituţia României mai prevede şi alte norme şi reglementări ce ajută la implementarea

principiului separaţiei puterilor în stat. Potrivit Constituţiei nici una dintre puteri sau instituţii nu

este mai mare decât alta. Astfel, constituantul a prevăzut ca Preşedintele să poată dizolva

Parlamentul numai în anumite condiţii şi după o anumită procedură. Tot aşa, Parlamentul poate

să îl suspende pe Preşedinte dar numai în baza unor dovezi clare. Însă pentru ca Preşedintele să

fie demis este necesară introducerea procedurii de Referendum, astfel încât numai cetăţenii cu

drept de vot pot să îl demită.

În baza celor exprimate „o astfel de reglementare modernă, prin încredinţarea

atributelor puterii la mai mult de trei autorităţi independente din care nici una nu este mai mare,

toate fiind subordonate dispoziţiilor Constituţionale”, este o dovadă a limitării puterii de către

putere, ce „previne tendinţele de însuşire a puterii de către o persoană sau un grup ori chiar de

o categorie socială”75.

75 idem 8

63

CAPITOLUL IV.INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ÎN ROMÂNIA

Pentru a stabili modalităţile optime de comunicare specifice instituţiei prezidenţiale este

necesar ca pentru început să stabilim clar identitatea juridică a acesteia. Pentru aceasta voi face o

scurtă trecere în revistă a caracteristicilor juridice a instituţiei prezidenţiale din punct de vedere al

Actualei Constituții a României care a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21

noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8

decembrie 1991.Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a

Constituției României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege

intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României

4.1.Rolul Preşedintelui României

Conform ART 80 alin(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul

independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României

veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop,

Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Instituţia Preşedintelui României este parte componentă a puterii executive şi se supune

normelor stabilite în Constituţia României. Modelul după care este împărţită puterea executivă

este cel bicefal sau dualist (puterea executivă este împărţită între şeful statului şi guvern,

atribuţiile fiind bine delimitate prin lege organică).

Legitimitatea Preşedintelui stă în alegerea acestuia prin vot direct de către populaţia

României, spre deosebire de guvern care este numit de şeful statului în baza votului de

învestitură acordat de Parlament.

64

În conformitate cu Constituţia României, Preşedintele deţine patru funcţii principale:

funcţia de reprezentare, funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii

teritoriale a ţării76, veghează la respectarea Constituţiei şi funcţia de mediere77.

In conformitate cu art.1, aliniatul 2, din Constituţia României, forma de guvernământ a

statului roman este Republica. în cadrul Republicii funcţia de Şef al Statului o deţine

Preşedintele Republicii.

Locul şi rolul Preşedintelui României este determinat de complexele împuternicirii

prevăzute de Constituţia României dar şi de legi elaborate pe baza ei.

Atribuţiile Preşedintelui României trebuie abordate prioritar, în lumina principiului

separaţiei şi colaborării puterilor de stat, necesitate ce rezulta din consultarea textelor

constituţionale ce le reglementează întradevăr fie şi sumară a lor, ne scoate în evidenta faptul ca

cele mai multe sunt exercitate prin colaborare cu alte autorităţi statale. în acest caz atribuţiile

Preşedintelui României ne apar ca rod al efortului comun a doua sau trei autorităţi în realizarea

funcţiilor statului.

Raţiunea colaborării dintre Preşedintele României, Guvern şi Parlament în realizarea unor

atribuţii prezidenţiale şi indirect a unor funcţii ale statului, trebuie căutată în primul rând în

importanta creării de relaţii sociale în care acestea intervin, relaţii vitale, de coordonarea cărora

depind intr-un fel sau altul toate celelalte. în al doilea rând, colaborarea poate apare ca o exigenta

a unor principii de natura politica, dar şi de natura etica. Daca atribuţiile Preşedintelui trebuie

abordate procedural în lumina colaborării autorităţii publice, în realizarea celor mai importante

sarcini.

Art. 80 din Constituţie, defineşte rolul Preşedintelui României în sistemul constituţional

Roman prin folosirea unor termeni specifici şi anume: de reprezentare a statului, de garant al

independentei, de păzitor al respectării Constituţiei şi veghetor al bunei funcţionari a autorităţilor

publice.

Textul semnifica faptul ca, în exerciţiul funcţiilor sale, Preşedintele României reprezintă

statul roman în relaţiile interne cat şi în cele internaţionale. Acest lucru rezulta din faptul ca

Preşedintele României este ales de tot electoratul roman printr-un vot universal egal, direct,

secret şi liber exprimat. în sprijinul acestei susţineri, Adunarea Constituţionala a avut în vedere

prin formularea “Preşedintele României reprezintă statul roman şi este garantul independentei

76 Constituţia României, art. 80 alin. 1.77 idem, art. 80 alin. 2.

65

naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a tarii” şi unele argumente de drept comun, o

terminologie asemănătoare utilizata şi de alte legi fundamentale. Astfel, art. 87 din Constituţia

Portugaliei prevede ca “ preşedintele reprezintă republica Portugheza. El garantează

independenta naţionala, unitatea statului, ...”; art. 87 din Constituţia Italiei prevede ca:

“Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţionala”; art.104 din Constituţia Turciei

prevede ca: “Preşedintele este şeful statului. în aceasta calitate el reprezintă republica Turcia şi

unitatea naţiunii turce”.

Funcţia de reprezentare, rezulta din caracterul “reprezentativ” al Preşedintelui Roman, în

sensul ca el este împuternicitul statului, pentru a-l reprezenta şi acţiona în numele sau. Cu alte

cuvinte el are calitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului roman, deci împuternicitul

întregii societăţi, deoarece este titularul unui “mandat legal”, al cărui conţinut este prestabilit prin

Constituţie pe o durata limitata şi care îşi are originea în alegerea prin vot universal, liber

exprimat şi direct, mandat care-i încetează la îndeplinirea termenului ori prin voita uneia dintre

parţi.

Reprezentarea se exprima prin câteva atribuţii. Astfel pe plan extern, conform art.91 din

Legea fundamentala Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, aproba

înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează şi recheamă

reprezentanţii diplomatici ai României, primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor

diplomatici ai altor state. Pe plan intern, conform art.2, al.1, Preşedintele României participa la

exercitarea suveranităţii naţionale, asumându-si totodată răspunderea pentru independenta,

unitatea şi integritatea teritoriala a tarii (art. 80, al.1).

Funcţia de garant al statului se exercita de către preşedinte prin răspunderile pe care le are

privind independenţa, unitatea şi integritatea teritoriala a tarii. Aceasta funcţie se reglează intr-o

dubla direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei. în calitatea sa de garant al Constituţiei,

preşedintele veghează la respectarea acesteia şi garantarea astfel a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale cetăţeneşti. Respectarea Constituţiei, care constituie esenţa statului de drept, este

îndeplinită prin următoarele mijloace legale:

se poate adresa Curţii constituţionale, înainte de promulgarea ei pentru verificarea

constituţionalităţii legii(art. 144, lit. a).

numeşte în funcţie judecătorii şi procurorii cu excepţia celor stagiari, la propunerea

Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii (art.133, al.1).

66

solicita reexaminarea legii de către Parlament înainte de promulgare (art.77, al.2).

Funcţia de garant al statului se exercita de către preşedinte prin răspunderile pe care le are

privind unitatea, integritatea teritoriala şi independenta tarii. în vederea îndeplinirii acestei

funcţii, Preşedintele are la dispoziţie reglementările constituţionale:

in caz de agresiune armata împotriva ţării, el ia masuri pentru respingerea agresiunii;

Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de Preşedinte al

Consiliului Suprem de Apărare a Tarii1 ;

declara mobilizarea parţială sau generala a forţelor armate;

instituie starea de asediu sau starea de urgenta în toata tata ori în localităţile unde se impune

luarea acestor masuri.

Alegerea prin vot universal şi direct permite preşedintelui României s-a exercite funcţia

de mediere în plenitudinea ei, mediere care se refera la reglarea raporturilor intre puterile

statului, deci intre autorităţile care exercita funcţiile puterii statale dar şi intre stat şi societate.

Aceasta funcţie de mediere are la baza atât principiul legitimării larg şi autentic

democratice a Preşedintelui cat şi principiul non apartenenţei Preşedintelui la nici un partid

politic. Astfel, în acest sens, reglementările art. 84, al.1, din Constituţia României prevede ca: “in

timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic şi nici nu

poate îndeplini o alta funcţie publica sau privata”. Ca urmare, Preşedinte este un factor reglator

în mecanismul statal precum şi în raporturile dintre stat şi societate.

Rolul preşedintelui cu privire la desfasurarea vietii de stat în conditii de ordine

constituţionala este exprimat de faptul ca lui ii revine menirea de a veghea al buna funcţionare a

autorităţilor publice în sensul de a evita sau a aplana blocajele instituţionale, care pot surveni în

exerciţiul atribuţiilor acestora. în rezolvarea acestor posibile blocaje sau chiar conflicte, el trebuie

sa se situeze pe o poziţie de neutralitate în măsura sa-i confere posibilitatea de a transa orice

neînţelegere exclusiv prin prisma intereselor tarii. Trebuie evidenţiată abilitatea Adunării

Constituţionale de evitare a folosirii terminologiei de “arbitru ori arbitraj” întâlnit în alte legi

fundamentale ca funcţie a preşedintelui. S-a urmărit ideea ca Preşedintele conform legitimităţii

conferite de Constituţie, pune de acord opiniile acestora ori declanşează procedura

constituţionala în fata electoratului roman2

1 Vezi Legea nr.39/1990 din Monitorul Oficial nr.142, pag.13, 1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii.2 Vezi I. Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţional Politic, vol. II, pag.209, nota 10.

67

Obligaţia de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice, se traduce în fapt prin

aptitudinea de observaţie atenta şi continua dar echidistanta şi din exterior a procedurii de

funcţionare a autorităţilor statale.

Iată câteva din procedurile constituţionale consacrate în acest scop:

convocarea în sesiune extraordinară a Comisiei Deputaţilor şi a Senatului (art. 63, al. 2);

adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale

naţiunii(art. 88);

solicitarea Parlamentului pentru reexaminarea legii adoptate înainte de promulgarea acesteia,

daca se considera necesar(art. 77, al. 2);

daca este cazul, iniţiază la propunerea Guvernului revizuirea constituţionala (art. 146, al. 1);

promulgarea legilor adoptate de parlament(art.77, al. 1);

sesizează Curtea Constituţionala, înainte de a promulga legea, daca apreciază ca unele

depoziţii ale acesteia sunt ne constituţionale (art.144, lit. u);

desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim - ministru, după consultarea partidului care

deţine majoritatea absoluta în Parlament sau daca nu exista asemenea majoritate, a partidelor

cu reprezentare parlamentara (art. 102, al. 1);

dizolva Parlamentul daca prin refuzul acestuia de a se acorda investirea Guvernului, se

blochează sistemul instituţional (art. 189, al.1);

revocarea şi numirea la propunerea primului ministru a unor membri ai Guvernului, în caz de

remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, (art.89, al. 2);

poate cere poporului sa-si exprime prin referendum voinţa cu privire la problemele de interes

naţional (art.90);

Consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanta deosebita(art.86);

numeşte în alte funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege(art.84, lit. c);

participarea daca este necesara la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes

naţional referitoare la politica externa, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea

primului ministru, în alte situaţii. Cu acest prilej prezidează şedinţele (art. 87);

propune Parlamentului numirea directorului S.R.I. (art.62, al. 2, lit. g);

prezidează Consiliul Suprem de Apărare a tarii(art.92, al.1);

68

In analiza criteriilor de clasificare ale atribuţiilor Preşedintelui României, s-a pornit de la

faptul ca atribuţiile Preşedintelui nu alcătuiesc un tot unitar. Ca urmare împărţirea şi gruparea lor

devine mai mult decât necesara. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României este diversificata

având la baza o mulţime de criterii.

Astfel, din punct de vedere al conţinutului atribuţiilor acestea sunt grupate astfel:

a. atribuţii privind legiferarea;

b. atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formarii, numirea sau revocarea unor

autorităţi publice;

c. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice;

d. atribuţii privind domeniul politicii externe;

e. atribuţii privind domeniul apărării tarii şi asigurării ordinii publice;

f. alte atribuţii3 .

Se mai propune o clasificare a atribuţiilor Preşedintelui României, folosindu-se mai multe

criterii, astfel:

1. Din punct de vedere al subiectelor fata de care se exercita, sunt grupate:

a. atribute exercitate în raportul cu Guvernul;

b. atribute exercitate în raportul cu alte autorităţi ale administraţiei publice;

c. atribuţii în raporturile cu Curtea Constituţionala;

d. atribuţii în raport cu “puterea judecătorească”;

2. Din punct de vedere al procedurii, atribuţiile sunt grupate:

a. atribuţii care se exercita fără condiţii şi restricţii;

b. atribuţii care sunt condiţionate de termene, de propuneri ale Guvernului, informarea,

avizul sau aprobarea parlamentului;

3. Din punct de vedere al funcţiilor (sarcinilor) atribuţiile sunt grupate:

a. atribuţii specifice şefului de stat;

b. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului;

c. atribuţii de apărare a Constituţiei şi de asigura a bunei funcţionari a autorităţilor

publice;

4. Din punct de vedere al frecventei exercitării, se deosebesc:

a. atribuţii obişnuite, curente în activitatea de stat;

3 Vezi I. Moraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II, Ed. “Proarcadia”, Bucureşti, 1993, pag. 207

69

b. atribuţii ieşite din comun (declanşarea mobilizării, a stării de urgenta, a stării de

asediu);

5. Din punct de vedre al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, se disting

următoarele:

a. atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice4;

b. atribuţii care se realizează prin decrete;

c. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative;

Literatura franceza de specialitate foloseşte drept criteriu pentru clasificarea atribuţiilor

prezidenţiale regimul juridic al acestora5 , sau condiţiile în care se exercita6 .

Potrivit acestui criteriu, apare următoarea clasificare:

1. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele ori faptele prezidenţiale sunt supuse unor condiţii

exterioare

2. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele prezidenţiale nu sunt supuse nici unei

condiţii exterioare, clasificare care vizează actele Preşedintelui.

Din categoria atribuţiilor pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui sunt

supuse unor condiţii exterioare, fac parte acele acte pentru care este necesara aprobarea

Parlamentului, fie contrasemnarea lor, fie îndeplinirea altor condiţii exterioare.

a. Aprobarea Parlamentului trebuie sa intervină în cazul actelor Preşedintelui României

emise pentru exercitarea atribuţiilor reglementate de art.92 alin.2 şi art.93 alin.1 din Constituţie

şi anume:

- mobilizarea parţială sau generala a forţelor armate;

- instituirea stării de asediu sau a stării de urgenta în întreaga tara sau în unele localităţi.

Mobilizarea parţială sau generale a forţelor armate va fi de regula precedată de aprobarea

prealabila a Parlamentului7 . Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune

ulterior aprobării Parlamentului în cel puţin 5 zile de la adoptare.

Exercitarea acestei atribuţii se face în conformitate cu reglementarea constituţionala a

art.92 alin.1, prin care Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte

funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a tarii.

4 A. Iorgovan - “Drept administrativ, tratat elementar”, vol. II, Bucureşti, 1994, pag.60-615 M. Prelat, J. Boulouis, op. cit. nr. 441, pag. 716 6 J. Gioquel, Op. cit., pag.6487 potrivit art. 62, al. 2, lit. c, din Constituţie, declararea mobilizării generale sau parţiale o poate face şi Parlamentul, în şedinţa comuna a Camerelor.

70

Aceasta calitate a şefului statului de comandant al forţelor armate se regăseşte în cele mai

multe constituţii ale unor state democratice8 .

Cât priveşte activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii, aceasta este prevăzută de

art. 118, din Legea fundamentala, acesta se convoacă de Preşedinte trimestrial, sau ori de cate ori

este nevoie, sau la cererea a cel puţin o treime din numărul membrilor săi. Consiliul lucrează în

prezenta a cel puţin doua treimi din numărul membrilor, adoptând hotărâri cu majoritatea

membrilor prin vot deschis. Potrivit art. 62, lit. f, din Legea Fundamentală, Consiliul Suprem de

Apărare a tarii prezintă rapoarte Parlamentului unit în şedinţa comuna a celor doua Camere.

Pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenta, este necesara încuviinţarea

Parlamentului, încuviinţare care este totdeauna ulterioara adoptării, dar în cel mult 5 zile de al

adoptare.

Consecinţele constituirii acestor stări de asediu sau de urgenta sunt:

restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale cetăţeneşti;

se transfera unele prerogative şi responsabilităţi de la autorităţile civile către cele militare;

constituirea unor zone de securitate;

extinderea prerogativelor politiei şi sporirea competentelor instanţelor militare fata de

organele jurisdicţionale obişnuite;

supravegherea presei şi a emisiunile radio - TV.

Art.93, al. 2, statutează rolul Parlamentului în rezolvarea problemelor survenite pe

timpul luării acestor masuri excepţionale. Astfel, daca Parlamentul nu se afla în sesiune el se

convoacă de drept în cel mult 48 de ore, de la instituirea stării de sediu sau a stării de urgenta şi

funcţionează pe toata perioada pentru care măsură excepţională a fost luată.

O situaţie şi mai grava o reprezintă agresiunea armata îndreptată împotriva ţării. In aceste

condiţii, ne mai existând posibilitatea solicitării prealabile a încuviinţării parlamentare,

Preşedintele ia masuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce la cunoştinţă neîntârziat

Parlamentului printr-un mesaj, acesta fiind actul de sesizare al acestei autorităţi, autoritate care

după dezbaterea în plenul Camerelor, aproba masurile luate şi dispune mobilizarea generala sau

parţială. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la

declararea agresiunii.

8 Vezi Constituţiile Belgiei, Spaniei, Norvegiei, S.U.A., Finlandei, Franţei, Greciei, Ungariei

71

Din punct de vedere juridic, aprobarea este o cale prin care se exercita controlul

parlamentar, dar totodată ea este şi o condiţie de valabilitate a actului Preşedintelui.

b. Contrasemnarea decretelor prezidenţiale de către primul ministru.

Potrivit art. 99 din Constituţie, decretele emise de Preşedintele României, în exercitarea

atribuţiilor prevăzute în art. 91, al. 1 şi 2, art. 92, al. 2, art. 93, al. 1, art. 84, lit. a, b, d, se

contrasemnează de primul ministru.

Deci contrasemnarea vizează următoarele atribuţii:

încheierea tratatelor internaţionale în numele României.

Valabilitatea tratatelor încheiate de Preşedinte depinde de următoarele condiţii:

a. tratatele trebuie în prealabil negociate de Guvern;

b. tratatele, odată semnate, nu intra în vigoare, decât daca sunt ratificate de Parlament,

respectiv de Camerele reunite, conform procedurii de adoptare a Legii;

c. supunerea spre ratificare se va face în termen de 60 de zile.

Existenta acestor condiţii, constituie o modalitate de restrângere a prerogativelor

Preşedintelui9 .

acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României la propunerea

Guvernului, şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor

diplomatice.

Prin această atribuţie prezidenţiala se asigura organizarea relaţiilor diplomatice ale tarii

noastre. Atât acreditarea şi rechemarea, cât şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului

misiunilor diplomatice se exercită la propunerea Guvernului, întrucât aceasta este autoritatea care

asigură şi realizează politica externa a României. Aceasta prin organul sau de specialitate

(Ministerul Afacerilor Externe), cunoaşte nevoile reale de înfiinţare sau modificare a rangului

misiunilor noastre diplomatice din străinătate, fiind în măsura sa facă propunerile care se impun.

Cu prilejul dezbaterilor Legii cu privire la înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului

misiunilor diplomatice şi consulare, au existat şi păreri în sensul ca o asemenea atribuţie ar trebui

să fie încredinţată Guvernului, ca şi părerea că problema înfiinţărilor misiunilor diplomatice ar

trebui soluţionată printr-o lege votată de parlamentul României.

9 Colectiv - Constituţia României comentata şi adnotata, Op. Cit. nota 1, pag. 206

72

Practica în domeniu cunoaşte şi consultarea camerelor parlamentare cu privire la

persoana care urmează să fie numita Preşedinte. Notăm obligaţia şefului statului de a semna

scrisorile de acreditare ale ambasadorilor tarii noastre în alte tari.

declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate;

luarea masurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanşată împotriva ţării;

instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară sau în unele localităţi.

Preşedintele va lua aceste masuri după dezbaterea lor în Consiliul Suprem al Apărării, iar

decretul Preşedintelui va fi contrasemnat de Prim - ministru.

conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare;

acordarea gradelor de mareşal, general, amiral;

acordarea graţierii individuale.

Aceste atribuţii se exercita de către Preşedinte în calitate de şef al statului şi se manifesta

în domeniul relaţiilor interne.

Distincţiile constând în ordine şi medalii se acorda pentru merite deosebite într-un

domeniu, pentru o fapta eroica sau pentru servicii excepţionale aduse statului şi poporului român.

Titlurile de onoare scot în evidenta reputaţia şi prestigiul, faima şi preţuirea deosebită

de care se bucura o persoană datorită valorii sale, din partea statului român.

Legea care va reglementa decoraţiile şi titlurile de onoare conferite de Preşedintele

României, ar trebui să prevadă condiţiile care sunt îndeplinite pentru acordarea acestora.

Acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral se realizează în strânsă legătură cu

calitatea de comandant al forţelor armate a Preşedintelui României, deşi propunerile nu pot veni

decât din partea organelor centrale de specialitate din domeniul militar.

Acordarea graţierii individuale (cea colectiva făcându-se doar în temeiul legii, potrivit

art.72, lit. g) care poate fi totala sau parţială, este o măsură de clementa, un act de conştiinţă

suverană a Preşedintelui şi ia naştere după introducerea de către cel condamnat a unei cereri de

acest sens.

În legătură cu semnificaţia contrasemnării, opiniile formulate sau interpelările făcute

Constituţiei sunt diferite, astfel:

într-o opinie s-a spus ca ar constitui un mijloc tehnic prin care Preşedintele se asociază cu

activitatea Guvernului;

73

o alta părere priveşte contrasemnarea ca fiind un transfer al unor prerogative ale Preşedintelui

către Guvern;

o alta părere susţine că, contrasemnarea constituie “partajarea” exerciţiului unora dintre

atribuţii intre preşedinte şi Guvern;

în sfârşit, ar fi un procedeu tehnic juridic prin care exerciţiul unora dintre atribuţii este

“negociat” astfel încât actul emis este produsul acordului de voinţă dintre Preşedinte şi

Guvern, prin intermediul primului ministru11 .

Aceasta ultima opinie este în concordanta cu ideea ca, intr-un sistem constituţional în

care atribuţiile Preşedintelui şi cele ale Guvernului sunt riguros precizate şi delimitate, ele

constituind competenţa de atribuţiune a acestor organe, stabilită prin însăşi legea, într-un sistem

în care însăşi prerogativele prezidenţiale sunt constituite în considerarea legitimării Preşedintelui

prin sufragiu universal, nu poate fi vorba nici de “asocierea” Preşedintelui la activitatea

Guvernului, nici de “transferul” atribuţiilor lui, nici de împărţirea exerciţiului lor.

Importanţa contrasemnării este pusa în evidenţă de rezultatele acesteia:

contrasemnarea autentifica sau certifica semnarea actului de către Preşedinte;

actul emis, prin contrasemnare devine un act juridic complex, pentru ca presupune acordul de

voinţă al semnatarilor;

prin contrasemnare, Guvernul înţelege să-şi asume responsabilitatea politică, se va angaja

politic pentru o parte din actele Preşedintelui, care, se ştie, nu răspunde politic în faţa

Parlamentului.

c. Actele şi faptele supuse altor condiţii decât cele arătate sunt multe şi diferite, acoperind

activitatea complexă a şefului statului în România.

Aceste acte se refera la următoarele atribuţii:

Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru (art. 85, al. 1 din

Constituţie) însă, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,

daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament(art. 85, al. 1);

Preşedintele numeşte Guvernul pe baza votului de încredere de Parlament (art. 85, al. 1);

in caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revoacă şi

numeşte pe unii membri ai Guvernului “la propunerea primului ministru”(art. 85, al. 2);

11 Vezi G. Bordeau, Op. cit., pag. 497; P. Paqctet, Op. cit., pag. 377; M. Prelat, J. Boulois, Op. cit., pag. 716, nota nr. 441; J. Gioquel, Op. cit., pag. 675.

74

După consultarea Parlamentului, Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime prin

referendum voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art.90);

Preşedintele poate să dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de încredere pentru

formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea

a cel puţin două solicitări de investitură, însă numai după consultarea preşedinţilor celor doua

Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare (art. 89, al. 1);

Dizolvarea autorităţilor legiuitoare are loc în anumite condiţii: în cursul unui an, Parlamentul

poate fi dizolvat o singura data (art. 89, al. 2); Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6

luni ale mandatul Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă

(art.89, al. 3);

Preşedintele poate iniţia revizuirea Constituţiei însă numai la propunerea Guvernului (art.

146, al. 1);

Preşedintele dispune suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului dacă “a fost

trimis în judecată pentru o faptă penală săvârşită în timpul funcţiei”.(art. 108, al. 2);

Unele din atribuţiile Preşedintelui nu fac parte din această categorie, deoarece fie în

exercitarea lor nu se emit acte, ci se săvârşesc fapte, fie că înfăptuirea respectivelor atribuţii nu

implică obligatoriu realizarea unor condiţii exterioare şi prealabile.

Astfel:

Preşedintele, dacă apreciază necesar, poate participa la şedinţele în care se dezbat probleme

de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice 12 . Dar

poate participa şi în alte “situaţii” la “cererea primului ministru”(art. 87, al. 1). Totdeauna

când participa la şedinţele Guvernului el este acela care le prezidează13 (art. 87).

Potrivit reglementarilor constituţionale (art. 94, lit. c), Preşedintele numeşte în funcţii publice

în condiţiile legii. Astfel, numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor

stagiari, Preşedintele o face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii(art.133, al. 1).

Potrivit reglementarilor art. 105 şi 106 al. 2, primul ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului

i-si pot prezenta demisia Preşedintelui României. Este maniera individuală de a pune capăt

funcţiei ministeriale prin manifestare de voiţă. Trebuie facută însă o distincţie: dacă demisia

vine de la un membru al Guvernului, altul decât prim ministrul, acceptarea ei va conduce la 12 Aceasta presupune comunicarea ordinii de zi a şedinţei Guvernului ori de cate ori include probele arătate. 13 Preşedintele nu-si exprima votul fata de proiectele de hotărâri ale Guvernului, supuse dezbaterii în şedinţa pe care el o prezidează şi chiar daca l-ar exprima, acesta n-ar putea avea o valoare deliberativa pentru prea simplul motiv ca Preşedintele nu face parte din organul deliberativ.

75

remaniere guvernamentala; daca demisia aparţine primului ministru, dat fiind faptul ca este

şeful echipei guvernamentale, Preşedintele va numi un prim ministru interimar, pana la

formarea noului Guvern.

2. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui nu sunt supuse nici

unei condiţii exterioare.

Din categoria aceasta fac parte următoarele atribuţii:

Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei (art.80, al. 2);

Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice. Pentru aceasta, exercita

funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art.80);

Preşedintele poate cere convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor şi

Senatului14 .(art. 63, al. 2);

Preşedintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale

natiunii15 (art.88);

Preşedintele promulgă legea adoptată de Parlament în termen de 20 de zile de la primirea

acesteia sau, când a cerut reexaminarea ei ori verificarea constituţionalităţii acesteia în

termen de 10 zile de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i-a confirmat

constituţionalitatea16 (art. 77, al. 1 şi 3);

înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o singură data reexaminarea

legii(art. 77, al. 2);

Preşedintele propune Parlamentului numirea directoratului Serviciului Român de Informaţii

(art. 62, lit. g);

Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă

deosebită(art. 86);

Preşedintele numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege(art. 94, lit. c);

Preşedintele numeşte trei dintre judecătorii Curţii Constituţionale şi procedează din trei în trei

ani la înnoirea acestora(art. 140, al. 2 şi 4);

14 Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. Solicitarea sesiunii extraordinare se va face pe o ordine de zi determinata. Deci sesiunea extraordinara se încheie prin epuizarea ordinii de zi.15 Dreptul de mesaj este o prerogativa tradiţională a şefului statului, prin exercitarea căreia acesta comunica cu Parlamentul. în principiu, mesajele nu sunt urmate de dezbateri parlamentare. Mesajul poate fi prezentat personal sau printr-un împuternicit. De regula mesajul nu este producător de efecte juridice. In principiu mesajele nu sunt urmate de dezbateri parlamentare.16 Termenele arătate sunt imperative onerative, aşa încât după expirarea lor, Preşedintele decade din dreptul de a mai promulga legea şi aceasta intra în vigoare chiar fără promulgare.

76

Preşedintele sesizează Curtea Constituţională, înainte de promulgare, pentru a se pronunţă

asupra constituţionalităţii legii trimise spre promulgare;

în situaţiile reglementate de art. 105 din Constituţie precum şi în cazul în care prim ministrul

este în imposibilitatea exercitării atribuţiilor Preşedintele desemnează un alt membru al

Guvernului ca prim ministru interimar, pana la formarea noului Guvern17 (art. 106, al. 2);

Preşedintele îndeplineşte atribuţiile ce îi revin în calitatea de preşedinte al armatei şi în

calitatea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării(art. 82, al. 1);

Preşedintele în calitate de şef al statului, primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor

diplomatici ai altor state(art.91, al. 3);

Solicită urmărirea penală împotriva membrilor Guvernului pentru fapte comise în exerciţiul

funcţiei lor(art. 108, al. 2).

4.2.Alegerea preşedintelui României

Preşedintele României „se alege prin vot direct prin vot universal, egal, direct, secret şi

liber exprimat”78. Astfel, Preşedintele nu este ales sau influenţat de către gruparea politică ce a

câştigat alegerile parlamentare şi poate să îndeplinească funcţia de mediere între partide şi

societatea civilă.

Preşedintele României este ales în urma sufragiului universal, fapt ce îi conferă

legitimitate populară şi care îl face din punct de vedere reprezentativ egal cu Parlamentul.

Deosebirea dintre cele două organe reprezentative este că Parlamentul reprezintă poporul iar

Preşedintele reprezintă statul. Legitimitatea populară este motivul principal pentru care spunem

că România are la bază un regim semiprezidenţial, deşi, în regimul francez (considerat etalon

pentru regimurile semiprezidenţiale) puterea Preşedintelui este mult mai mare comparativ cu cea

a Parlamentului, iar în România Parlamentul este cel care acumulează o forţa considerabilă, în

defavoarea Preşedintelui care prin prerogativele ce i s-au conferit, are aproximativ puterile unui

preşedinte de republică parlamentară.

17 “Interimatul” funcţiei de prim ministru poate sa rezulte pentru o scurta durata şi din delegarea unora dintre atribuţiile ce revin şefului Guvernului, atunci când acesta nu este în măsură sa le exercite efectiv(de exemplu, el se afla în străinătate). Faţă de cele precizate în art. 106, al. 2, consideram ca pentru un astfel de interimat nu trebuie sa intervină un decret prezidenţial, delegarea fiind ca însăşi o prerogativă a primului ministru.78 Constituţia României, art. Legea 29 octombrie 2003 Legea pentru alegerea Preşedintelui României, art. 81 alin. 1.

77

La alegerile Prezidenţiale nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu

îndeplinesc condiţiile stabilite de art. 35 din Constituţia României pentru a fi alese sau care au

fost alese ulterior de două ori ca preşedinte al României. Nu pot candida: „persoanele care nu au

drept de vot; persoanele care nu au numai cetăţenie română şi domiciliu în ţară; persoanelor

cărora le este interzisă asocierea cu partide politice (judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii

poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţişti şi alte categorii de funcţionari publici

stabilite prin legea organică); persoanele care nu au împlinit, până la ziua alegerilor inclusiv,

vârsta de 35 de ani; persoanele care au îndeplinit anterior depunerii candidaturii două mandate

prezidenţiale”.

Alegerea Preşedintelui se face prin sufragiu cu două tururi de scrutin. Este declarat

câştigător candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin majoritatea voturilor alegătorilor

înscrişi pe listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această

majoritate, se va organiza un al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţii care au obţinut în

primul tur cel mai mare număr de voturi. În al doilea tur, este declarat ales candidatul care a

întrunit majoritatea relativă a voturilor.

Validarea alegerilor se face de către Curtea Constituţională. Ea supervizează de asemenea

desfăşurarea legală a alegerilor. La 3 zile de la închiderea urnelor de votare Curtea

Constituţională poate primi contestaţii din partea formaţiunilor politice, a partidelor politice şi a

candidaţilor care au participat la alegeri prin care se poate anula validarea alegerilor dacă se

constată că votarea şi stabilirea rezultatelor au fost fraudate.

În termen de 24 de ore de la validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia de Preşedinte

al României de către Curtea Constituţională, cele două Camere sunt convocate de Preşedinţii

acestora pentru depunerea jurământului de către candidatul a cărui alegere a fost validată.

In cazul in care nici unul dintre candidati nu a intrunit aceasta majoritate, se organizeaza

al doilea tur de scrutin, intre primii doi candidati stabiliti in ordinea numarului de voturi obtinute

in primul tur. Este declarat ales candidatul care a obtinut cel mai mare numar de voturi.

(4) Nici o persoana nu poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei decat pentru cel mult

doua mandate. Acestea pot fi si succesive.

4.3.Durata mandatului prezidenţial

78

Conform noii Constituţii79, mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se

exercita de la data depunerii jurământului Preşedintelui ales în faţa celor două Camere întrunite

în şedinţă comună80. Pentru situaţii speciale, de exemplu catastrofe sau război, mandatul

preşedintelui poate fi prelungit pentru ca în acea perioadă este imposibilă organizarea de alegeri

libere, acestea fiind amânate până după încetarea stării de război sau a efectelor catastrofei.

Vacanţa funcţiei prezidenţiale apare atunci când mandatul Preşedintelui României

încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a

exercitării atribuţiilor şi în caz de deces şi, de asemenea, dacă este suspendat din funcţie sau dacă

se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile. În acest caz Curtea Constituţională

va constata existenţa situaţiilor ce duc la vacanţa funcţiei Preşedintelui şi va comunica cele

constatate Parlamentului şi Guvernului în vederea alegerii unui nou Preşedinte. Până la

organizarea de noi alegeri prezidenţiale interimatul se va asigura de către Preşedintele Senatului

sau de cel al Camerei Deputaţilor. Pe durata interimatului, Preşedintele interimar nu poate

îndeplini atribuţiile prevăzute în art. 88 şi 90 din Constituţie, astfel el nu poate adresa

Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, nu poate dizolva

forul legislativ şi nu poate cere poporului să-şi exprime prin Referendum voinţa cu privire la

probleme de interes naţional.

4.4.Incompatibilitatea funcţiei preşedinţiale cu orice altă funcţie publică şi privată

Art 84 In timpul mandatului, Presedintele Romaniei nu poate fi membru al unui partid

si nu poate indeplini nici o alta functie publica sau privata. alin(2) Presedintele Romaniei se

bucura de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplica in mod corespunzator.

Rolul de Preşedinte al României este unul ce nu lasă loc şi altor preocupări decât cele pe

care le-a acceptat la momentul învestiturii. Pentru a evita situaţii precum conflictul de interese

între funcţia de Preşedinte şi o anumită funcţie publică sau privată, trebuie semnalată

incompatibilitatea ce ar decurge din nerespectarea rolului de arbitru între puterile statului şi între

stat şi societate. Preşedintele trebuie să fie un model de imparţialitate şi să dovedească

independenţa politică. Pentru a se putea adopta o poziţie obiectivă faţă de toate părţile aflate în

conflict, Preşedintele este obligat sa îndeplinească rolul asumat.

În Constituţia României se regăsesc trei categorii de incompatibilităţi:

79 Constituţia României, art. Legea 29 octombrie 200380 Constituţia României, art. 83 alin. 1 şi art. 82 alin. 2.

79

a) Incompatibilitatea între funcţia de Preşedinte al României şi calitatea de membru al

vreunui partid politic;

b) Incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică, indiferent care ar fi domeniul în care s-ar

exercita aceasta şi natura funcţiei;

c) Incompatibilitatea cu orice funcţie privată.

Preşedintele ales nu poate fi membru de partid pentru a nu crea confuzie în ceea ce

priveşte respectarea atribuţiei de imparţialitate. În cazul în care Preşedintele care până la data

depunerii jurământului nu şi-a declarat public retragerea din partidul din care a făcut parte el va

fi sancţionat de Curtea Constituţională în baza art. 95 din Constituţie.

Regimul imunităţi prezidenţiale

Regimul imunităţii Preşedintelui României este reglementat de articolul 84 din

Constituţia României care face trimitere la articolul 69 despre imunitatea parlamentară. Astfel

Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în

exercitarea mandatului. Preşedintele României are asigurată imunitatea pe tot parcursul

exercitării funcţiei dar este posibil ca în baza art. 95 şi art. 84 alin. 3 din Constituţie, ca şi

parlamentarii, să poată fi suspendat sau pus sub acuzare.

Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României

Preşedintele României este răspunzător de actele sale numai în cazul în care ele contravin

prevederilor Constituţiei, prin săvârşirea de fapte grave. Aceste cazuri nu sunt stipulate în legea

fundamentală sau în alte acte speciale, ele rămânând să fie dovedite a fi întemeiate sau nu de

către Parlament, Curtea Constituţională şi cetăţenii cu drept de vot. În tot acest proces fiecare din

părţile sus amintite poate juca un rol important în procesul de decizie care se încheie, dacă se

ajunge în acest stagiu, cu Referendumul organizat pentru votul cetăţenilor.

Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte poate fi iniţiată de cel puţin o treime

din numărul deputaţilor şi senatorilor, se aduce la cunoştinţa Parlamentului care în şedinţă

comună a celor două camere, stabilesc trimiterea ei la Curtea Constituţională, care va analiza şi

va asculta intervenţiile Preşedintelui României. Raportul va fi trimis înapoi la Parlament unde se

80

va hotărî dacă se instituie interimatul funcţiei prezidenţiale în urma suspendării din funcţie a

acestuia. După această etapă se declanşează organizarea Referendumului de către Guvern.

Cetăţenii sunt chemaţi să voteze dacă sunt sau nu sunt de acord cu demiterea Preşedintelui

României, vot ce cântăreşte la fel de mult cât cel al Parlamentului şi cel al Curţii Constituţionale.

Toate aceste caracteristici care aparţin identităţii juridice a instituţiei prezidenţiale din

România permit stabilirea cadrului în care se va desfăşura analiza propriu-zisă. Prezentarea

aceasta ne va permite conturarea identităţii personajului politic Ion Iliescu în calitatea sa de

Preşedinte al României cu ajutorul comunicării politice. Analiza se desfăşoară pe o perioadă

determinată situată din punct de vedere temporal după încheierea campaniei electorale.

4.5.Complexitatea raporturilor dintre Preşedinte şi Guvern

Această importantă atribuţie a Preşedintelui este reglementată atât de art. 85, cat şi de art.

102 din Constituţie. Aceste dispoziţii constituţionale exprimă sintetic procedura după care are loc

formarea Guvernului. Acesta procedura de investitură a Guvernului cuprinde patru etape:

1. Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim - ministru;

2. Solicitarea de către candidatul la funcţia de prim - ministru a votului de încredere;

3. Acordarea votului de încredere;

4. Numirea Guvernului de către Preşedintele României.

Intr-o prima variantă a proiectului Constituţiei toate aceste etape erau grupate în textul

art. 102, deşi etapa a patra se regăsea ca atribuţie şi la instituirea Preşedintelui României. în final,

prin admiterea a mai multor amendamente, s-a adoptat textul art. 102 în forma actuală, care însă

cuprinde numai primele trei etape ale procedurii investiturii. Din dispoziţiile art.102, rezulta

următoarele aspecte:

Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim - ministru;

persoana este desemnată pentru a candida la funcţia de prim - ministru după ce Preşedintele se

consultă cu conducerea partidului care a obţinut în urma alegerilor parlamentare majoritatea

absoluta în Parlament;

in cazul în care nu se înregistrează o majoritate absolută în Parlament de nici un partid, atunci

Preşedintele va proceda la consultarea tuturor partidelor parlamentare.

In îndeplinirea acestei atribuirii, care este esenţialmente politică, Preşedintele României

organizează consultări politice cu partidele reprezentate în Parlament, în scopul degajării unei

81

majorităţi parlamentare pentru desemnarea şi stabilirea unei personalităţi care sa candideze la

funcţia de prim - ministru.

In legătură cu desemnarea unui candidat la funcţia de prim - ministru s-a ridicat problema

dacă primul ministru trebuie să fie un deputat sau un senator. Această problemă a format obiectul

unor vii discuţii în adunarea constituţională22 . S-a convenit că nu este necesar să se prevadă

expres acest lucru deoarece se pot ivi şi situaţii când Preşedintele ţării să fie obligat de

împrejurări să recurgă la o persoană independentă deci ne alese în corpurile legiuitoare, dar care

sa convină forţelor politice. O asemenea soluţie este corecta deoarece permite Preşedintelui un

mai larg evantai de opţiuni în desemnarea candidatului pentru funcţia de prim - ministru.

La desemnarea candidatului pentru funcţia de prim - ministru se are în vedere ca

Preşedintele nu numeşte pe primul ministru, ci o persoană care candidează în faţa Parlamentului

pentru această funcţie. Ca urmare, până la obţinerea votului de investitură, persoana nu are decât

calitatea de candidat şi nu cea de prim - ministru cum este în Constituţiile altor tari 23 .

Semnificaţia acestei desemnări constă în faptul ca organul chemat sa hotărască asupra viitorului

prim - ministru nu este Preşedintele ţării - care are numai atribuţia de a desemna un candidat - ci

Parlamentul, ca organ suprem, reprezentativ al tarii.

Desemnarea candidatului la funcţia de prim - ministru are semnificaţia unui mandat

acordat de Preşedintele României, personalităţii desemnate pentru formarea listei viitorului

Guvern, elaborarea programului de guvernare a acestuia şi prezentarea cererii pentru acordarea

votului de încredere de către Parlament.

Aliniatul 2, art. 102 din Constituţie prevede ca în termen de 10 zile de la desemnare,

candidatul pentru funcţia de prim - ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra

programului şi a întregii liste a Guvernului.

In acest scop, între candidatul la funcţia de prim - ministru şi partidul sau coaliţia de

partide care susţin desemnarea acestuia de către Preşedinte, au loc consulari politice. Lista

Guvernului şi programul de guvernare se elaborează, în cadrul acestor consultări politice, cu

acordul candidatului la funcţia de prim ministru, care este singurul îndreptăţit să solicite

acordarea votului de încredere.

22 Vezi şedinţa din 29. octombrie. 1991, publicata în Monitorul Oficial al României, partea a -II -a, nr. 32/31, octombrie.1991, pag. 8- 10.23 A se vedea în acest sens art. 8 din Constituţia Franţei, art. 92 din Constituţia Italiei - o republica parlamentara la fel ca şi Grecia (art.37, al.1), art.36, lit. f, art. 190 din Constituţia portugheza. Soluţia din Constituţia noastră este similară cu cea cuprinsă în Constituţia spaniolă (art.62, lit. d ).

82

Votul Parlamentului care se constituie într-un fapt juridic înseamnă încheierea

contractului de guvernare, de aceea apare şi răspunderea politică exclusivă a Guvernului în faţa

Parlamentului potrivit reglementarilor art. 108 din Legea Fundamentală.

Votul de încredere, după cum rezultă din art. 102, priveşte acceptarea în bloc, a două

elemente ce constituie obiectul acceptului: lista Guvernului şi programul de guvernare, între care

trebuie să existe o legătură intrinsecă. Ca urmare, primul - ministru se angajează la înfăptuirea

unui program anume (care constituie suportul principal al aşa numitului “contract de guvernare”)

cu un Guvern al cărui componenţă garantează realizarea acestui program.

In cazul în care, în termenul de 10 zile, candidatul la funcţia de prim ministru nu va reuşi

să întocmească lista guvernului şi să elaboreze programul de guvernare, el poate depune

mandatul încredinţat de Preşedintele României. Depunerea mandatului poate avea loc şi înainte

de împlinirea acestui termen dacă, în cadrul negocierilor politice ce au avut loc imposibilitatea

stabilirii unei formule guvernamentale este evidentă. După împlinirea termenului de 10 zile,

Preşedintele României poate retrage mandatul acordat, mai ales dacă impasul creat este cert,

începând noi consultări politice pentru desemnarea unui nou candidat. Termenul de 10 zile nu

poate fi privit ca fiind de decădere, ci doar limita de la care Preşedintele României poate retrage

candidatului mandatul acordat, spre a începe noi negocieri.

Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în şedinţă

comună, ca expresie a majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pe baza dezbaterii atât a programului

de guvernare cat şi a listei Guvernului. Cele două camere se întrunesc în şedinţa comună iar

pentru obţinerea încrederii, este nevoie de un forum majoritar absolut.

Încercând să scoatem în evidenţă rolul Parlamentului României în acordarea votului de

încredere, exemplificăm acest rol prin Hotărârea Parlamentului din 12. septembrie. 1996 pentru

acordarea încrederii Guvernului care prevede următoarele:

“Având în vedere dezbaterile care au avut loc în şedinţă comună a Camerelor Deputaţilor

şi Senatului, din data de 11. decembrie. 1996, asupra Programului de guvernare şi a întregii liste

a Guvernului, prezentate de domnul Victor Ciorbea candidatul pentru funcţia de prim - ministru,

în conformitate cu rezultatul votului consemnat în proces verbal din data de 11. septembrie.

1996, în temeiul art. 102, al. 3 din Constituţia României.

Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.

83

Articol unic - Se acorda încredere Guvernului, în componenţa prevăzută de anexa nr. 1

pentru realizarea programului sau de guvernare prevăzut în anexa nr.2”24 .

In cazul neacordării votului de încredere procedura de investire reîncepe prin organizarea

de noi consultări politice de către Preşedintele României pentru desemnarea candidatului la

funcţia de prim - ministru.

4.5.1.Numirea Guvernului

Conform art. 85, al. 1, din Constituţie, Preşedintele României numeşte Guvernul pe baza

votului de încredere acordat de Parlament.

Cu alte cuvinte, Preşedintele României numeşte Guvernul, având ca fundament al acestei

atribuţii tocmai votul de investitură al Parlamentului. Şeful statului nu numeşte Guvernul aşa

cum îl propune primul - ministru, ci aşa cum l-a aprobat Parlamentul prin votul de investitură.

Astfel putem exemplifica acesta atribuţie a preşedintelui prin actul emis de Preşedintele

României: Decret pentru numirea Guvernului României care cuprinde următoarele:

“In temeiul art. 85, al. 1 şi al art. 94, lit. c din Constituţia României având în vedere

hotărârea Parlamentului României nr. 12 din 11.decembrie. 1996 pentru acordarea încrederii

Guvernului, Preşedintele României decretează: Articol unic - Se numeşte Guvernul României în

următoarea componenţă ....”.25

Deci numirea, numirea nu poate fi refuzata, ea trebuind sa fie conforma cu cele rezultate

din votul de încredere acordat.

Este aici una din trăsăturile dominante ale formei noastre de Guvernământ reglementate

de Constituţie. Chiar dacă Paramentul şi Preşedintele României sunt aleşi prin vot universal şi

direct, iată că, prin acordarea votului de încredere Guvernului, Parlamentul devine mai

reprezentativ, confirmând astfel dispoziţia art. 58, al. 1 care prevede: “Parlamentul este organul

reprezentativ suprem al poporului roman.”

După ce Guvernul a fost numit, potrivit art. 103, al. 1 din Constituţie, primul ministru,

miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în fata Preşedintelui României

jurământul de credinţă prevăzut de art. 82.

24 Vezi Monitorul Oficial din 12.septembrie.1996, nr. 342.25 Vezi Monitorul Oficial din 13. septembrie. 1996, nr. 343.

84

Obligativitatea depunerii jurământului decurge din prevederile art. 50, al. 2, potrivit

cărora cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, ca expresie a obligaţiei de fidelitate

faţă de ţară, trebuie să depună jurământul cerut de lege.

Importanţa depunerii jurământului constă în aceea că de la această dată, Guvernul, în

întregul său şi fiecare membru îşi poate exercita mandatul.

4.5.2Revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului

Potrivit art. 85, al. 2, din Legea Fundamentala, în caz de remaniere guvernamentală sau

de vacanţă a postului, Preşedintele revoacă şi numeşte, la propunerea primului - ministru, pe unii

membri ai Guvernului.

In legătură cu conţinutul noţiunii de remaniere guvernamentală, acesta semnifică o

modificare în componentă guvernului deja aprobat de Parlament în sensul ca în locul unui sau

unor miniştri care au figurat în lista aprobată de Parlament se numesc alţi titulari.

Ideea care rezultă din dispoziţiile art. 85, al. 2, este următoarea: primul - ministru, nu

poate propune Preşedintelui în cadrul unei remanieri, suplimentarea Guvernului cu alte persoane,

fără a înlocui pe nimeni aceasta însemnând o completare a Guvernului ce ar duce la încălcarea

voinţei Parlamentului, exprimată prin votarea iniţială a listei guvernamentale, aşa cum prevăd

dispoziţiile art. 102.

Trebuie reţinut faptul ca preşedintele nu poate încuviinţa numirea decât a unor membri ai

Guvernului şi nu a acestuia în întregul sau.

In cazul în care remanierea ministerelor depăşeşte anumite limite, echivalent cu o

modificare totală a componenţei Guvernului sau în cazul în care chiar o singură numire, făcută în

urma raporturilor dintre Preşedinte şi prim - ministru, este neconvenabilă Parlamentului, acesta

îşi poate exprima neîncrederea în noua formaţiune guvernamentală. Dacă Guvernul îşi modifică

programul sau politica promovată, el trebuie să solicite din nou un vot de investitură, angajându-

şi răspunderea în acest sens.

Art. 105 din Constituţie prevede că funcţia de membru al Guvernului încetează în urma

demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului

precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Încetarea funcţiei de membru al Guvernului are semnificaţia fie a unei sancţiuni, cum este

în cazul revocării, fie a unei consecinţe legate de starea de incompatibilitate sau a altei consecinţe

85

cu caracter obiectiv, în cazul decesului sau pierderii drepturilor electorale, fie a exercitării unui

drept, în caz de demisie.

Deci prin cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, se află şi revocarea.

Aceasta este urmarea firească a situaţiilor de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a

postului. Odată revocată, persoana care deţine funcţia de membru al Guvernului trebuie sa fie

desemnată o altă persoană care să ocupe această funcţie. Deasemenea se face de primul ministru

şi se numeşte în funcţie de preşedintele României.

Revocarea este consecinţa faptului că însuşi Guvernul a fost numit de Preşedinte şi că

lista Guvernamentală a fost întocmită de primul - ministru. în calitate de şef al Guvernului, este

firesc ca primul ministru să ceară revocarea unui membru al acestuia, în cazul în care şi-a pierdut

încrederea pe care i-a acordat-o cu ocazia întocmirii şi propunerii listei guvernamentale. Aceasta

pornind de la dispoziţiile art. 108, al. 1, din Constituţie care statutează răspunderea membrilor

Guvernului. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru

activitatea Guvernului şi pentru actele acesteia.

Pierderea drepturilor electorale se refera la următoarele cazuri: punerea sub interdicţie, în

cazul debililor sau alienaţilor mintal, condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă la

pierderea drepturilor electorale sau pierderea cetăţeniei române ori obţinerea şi a unei alte

cetăţenii decât cea română.

Art. 105 prevede posibilitatea ca prin lege să se stabilească şi alte cazuri în care încetează

funcţia de membru al Guvernului. O asemenea ipoteza o constituie legea responsabilităţii

ministeriale.

Potrivit art. 106, al. 2, daca primul ministru se află într-una din situaţiile prevăzute de art.

105 sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un

alt membru al Guvernului ca prim - ministru interimar.

Pentru ca Preşedintele României să desemneze un prim - ministru interimar trebuiesc

îndeplinite următoarele condiţii:

primul - ministru să se afle în una din situaţiile reglementate de art. 105 din Constituţie;

primul - ministru sa se afle în imposibilitatea de a exercita atribuţiile(este bolnav, a suferit un

accident).

De remarcat ca primul - ministru interimar nu poate fi decât un alt membru al

Guvernului, întrucât numai acesta a fost aprobat şi i s-a acordat încrederea de către Parlament.

86

Primul ministru interimar, prin efectul desemnării, va îndeplini atât funcţia unde este titular, cât

şi aceea de prim - ministru, până când noul Guvern va depune jurământul.

Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată, iar dacă motivele au încetat, primul -

ministru titular îşi reia activitatea guvernamentală. Dacă perioada de interimat depăşeşte 45 de

zile, Guvernul este demis potrivit reglementarilor art. 109, al. 2 din Constituţie. în aceasta

ipoteza, chiar daca primul - ministru titular îşi reia activitatea în Guvern, după epuizarea celor 45

de zile el va conduce un Guvern demisionar.

In legătură cu termenul de 45 de zile trebuie arătat ca în formularea supusă Constituţiei,

înainte de a fi definitiv, textul art. 105, devenit 106, prevedea o perioada de cel mult 11 zile,

apreciata de membrii Constituantei ca insuficienta.

In legătură cu acest termen de 15 zile au fost făcute aprecieri foarte interesante:

“in jocul politic balcanic - şi poate nu numai balcanic - este posibil ca un grup de

presiune, un grup reprezentând interese mai mult sau mai puţin oculte să caute, să găsească nişte

soluţii de a pune un prim - ministru care nu este pe placul unora şi altora, în imposibilitatea de a-

şi exercita atribuţiile mai mult de 15 zile şi se poate reuşi şi s-a reuşit în alte părţi ....” (deputatul

Constantin Sorescu)24 .

Termenul de 45 de zile are un dublu scop: pe deoparte limitează la minimum perioada în

care Guvernul este condus de o altă personalitate decât cea care pe baza votului de încredere, a

primit investitură de prim - ministru iar pe de altă parte, în situaţia când prim - ministrul titular se

află în imposibitatea de a-şi exercită funcţia şi Guvernul nu este demis, se urmăreşte evitarea

consecinţelor unor împrejurări aleatorii, care ar putea însă să conducă la destabilizarea echipei

guvernamentale.

Competenta Preşedintelui României de a numi prim - ministru interimar se

fundamentează pe faptul ca Guvernul, potrivit art. 85, este numit de Preşedintele României pe

baza votului de încredere acordat de Parlament.

Procedura interimatului este compatibila cu mandatul acordat Guvernului prin votul de

investitură, fiind menită să asigure continuitatea funcţionarii Guvernului în condiţiile producerii

unor evenimente fortuite ce ar putea duce la destabilizarea sa, cu toate ca Parlamentul nu i-a

retras încrederea acordată.

24 Vezi Monitorul Oficial al României Nr. 33.

87

Concluzionând asupra instituirii interimatului primului - ministru trebuie subliniate

următoarele aspecte şi anume:

interimatul este asigurat numai de către un membru al Guvernului pe o perioada limitata de

timp, maximum 45 de zile;

acest interimat urmăreşte să asigure conducerea unui Guvern demisionar, cu excepţia situaţiei

determinate de imposibilitatea primului ministru interimar de a-şi exercita atribuţiile. S-a

urmărit asigurarea continuităţii în funcţionarea şi exercitarea atribuţiilor Guvernului pentru

situaţiile de opoziţie ale unor evenimente deosebite.

4.5.3.Consultarea Guvernului

In conformitate cu dispoziţiile constituţionale din art. 101, Guvernul asigură realizarea

politicii interne şi externe a ţării, potrivit programului sau de guvernare prezentat spre aprobare şi

acceptat de Parlament. Deci el are răspunderea politică directă a rezolvării tuturor problemelor cu

care se confruntă ţara.

Preşedintele României, în calitate de şef al statului, are datoria de a veghea la buna

funcţionare a autorităţilor statului de a se implica în luarea unor decizii privind soarta naţiunii. El

însă nu este şef al Guvernului (ca în republicile prezidenţiale), cu toate ca prin funcţia sa se află

în funcţia autorităţii executive. Ba din contră, o serie din activităţile pe care le desfaşoară,

necesită contraînsemnarea din partea primului - ministru (art. 99).

Contrasemnarea înseamnă şi angajarea răspunderii primului - ministru în ceea ce priveşte

conţinutul actului. Asumarea răspunderii este urmarea firească a responsabilităţii care derivă din

atribuţiile Guvernului; ea presupune şi cunoaşterea realităţilor atât de necesare în conducerea

tarii.

Pentru luarea unor hotărâri importante, a unor decizii care privesc soarta naţiunii,

Preşedintele are nevoie de un cadru juridic care să-i permită menţinerea contactului cu Guvernul.

Astfel, art. 86 oferă şefului statului posibilitatea de a convoca Guvernul pentru consultări

cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită.

In legătură cu conţinutul acestui articol, în cadrul şedinţei Adunării Constituante din 29.

octombrie. 1991, a fost propusă o altă redactare a acestui text, potrivit căruia Preşedintele este

“obligat” a consulta Guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită, motivându-se ca

acceptarea acestei propuneri “pe deoparte va mari responsabilitatea şi va micşora

88

responsabilitatea Preşedintelui ţării în acelaşi timp creând un echilibru”25 . în final a fost adoptat

termenul “poate”, lăsând la latitudinea Preşedintelui României decizia sa aprecieze în ce măsură

chestiunea face necesară consultarea Guvernului.

Prin folosirea conceptelor generale “probleme urgente şi de importanţă deosebită” se are

în vedere o diversitate de împrejurări, specifice atât politicii interne (înlăturarea efectelor

calamităţilor ori sinistrelor, stabilirea măsurilor excepţionale în domeniul apărării ţării) cât şi

politicii externe (îndeplinirea unor tratate internaţionale).

Dispoziţiunea din art. 86, este menita sa ofere Preşedintelui cunoaşterea opiniei

membrilor Guvernului şi a şefului acestuia asupra temeiurilor de fapt şi de drept în virtutea

cărora o decizie de importantă majoră pentru societate să se ia. Punctul de vedere exprimat de

Guvern este consultativ, Preşedintele nefiind deci obligat să şi-l însuşească.

4.5.4.Participarea la şedinţele Guvernului

Prin reglementarea articolului 87 din Constituţie legiuitorul român a oferit posibilitatea

Preşedintelui României de a afla dar şi de a rezolva conform atribuţiilor sale, unele probleme

care apar în activitatea executivului.

Astfel, Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat

probleme de interes naţional privind politică externă, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice, şi

la cererea primului - ministru, în alte situaţii. Prevederile acestui articol fiind strâns legate de

cele cuprinse în articolul 86, instituie o modalitate de implicare a şefului statului în analiza şi

rezolvarea unei anumite categorii de probleme.

In legătură cu acest articol s-au purtat discuţii în cadrul Constituţiei existând multe păreri:

“participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului sa se facă în toate cazurile la cererea primului

ministru”; participarea Preşedintelui României în toate cazurile când se dezbat probleme de

politică externă, deoarece el reprezintă statul în relaţiile internaţionale. Ulterior articolul a fost

adoptat în forma actuala, încercând să se lase la aprecierea statului, necesitatea şi mai ales

oportunitatea implicării sale în complexa activitate specifica Guvernului.

Utilizarea termenului “poate” în textul constituţional, permite şefului statului sa-si

exercite rolul de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice.

25 Vezi Monitorul Oficial al României, nr. 32, pag. 13.

89

In legătură cu participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului s-a făcut

diferenţierea dintre participarea din iniţiativă proprie şi participarea al cererea primului -

ministru.

Enumerarea domeniilor privitoare la politica externă, apărarea ţării şi asigurarea ordinii

publice în care urmează să se discute probleme de interes naţional, nu limitează situaţiile când

Preşedintele României poate sa se implice în activitatea executiva. Dacă din cunoaşterea ordinii

de zi a şedinţelor de Guvern Preşedintele României consideră că unele probleme prezintă

importanţă pentru naţiune şi manifestă interes pentru a participa la desfăşurarea lor este normal

să poată lua parte la aceste şedinţe din iniţiativă să şi nu la aprecierea primului - ministru.

Formularea “la cererea primului - ministru” nu limitează posibilitatea participării

Preşedintelui României la şedinţele Guvernului. S-a urmărit să fie şi o posibilitate şi pentru

primul ministru de a solicită prezentă şefului statului într-un moment important în activitatea

Guvernului.

De menţionat este faptul ca Preşedintele României nu poate participa la toate şedinţele

Guvernului întrucât nu are prerogative specifice, ca de exemplu, în sistemul semiprezidenţial

francez26 .

Aliniatul 2, art.87, prevede ca Preşedintele prezidează şedinţele Guvernului atunci când

participă. Deci Preşedintele participa la dezbateri, conduce şedinţele Guvernului, îşi poate

expune opinia motivând-o, poate solicită informaţii, dar însă nu este în măsură să decidă sau să

dispună luarea unei hotărâri, însă ia parte la votarea celor ce se propun.

Trebuie pus în evidentă şi rolul Preşedintelui României de a fi mediator între autorităţile

statale, precum şi între stat şi societate, preşedintele va cere o amplă prezentare a situaţiei create,

astfel încât să se adopte hotărârile cele mai bune.

Preşedintele nu poate face parte din Guvern, acesta fiind condus de prim - ministru şi

dacă ar lua vreo decizie şi-ar angaja răspunderea alături de Guvern.

Dat fiind rolul deosebit de important al Preşedintelui României de garant al

independenţei, al unităţii statului şi de mediator între puterile statului, între stat şi societate,

participarea sa la şedinţele guvernamentale trebuie să se caracterizeze printr-o maximă

obiectivitate, întrucât el s-ar substitui primului - ministru în conducerea Guvernului, nu s-ar găsi

în practica principiile statului de drept şi separaţia puterilor.

26 Potrivit contribuţiei franceze, Preşedintele prezidează Consiliul de Miniştri şi semnează ordonanţele emise în cadrul şedinţelor.

90

B I B L I O G R A F I E

1. Constituţia României din 1991 - Ed. Lumina Lex, 2002

2. I. Rusu - “Preşedintele României”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2006

91

3. I. Rusu - "Forma de guvernământ", Ed. L umina Lex, Bucuresti, 2007

4. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Moraru, F. Vasilescu, I. Vida - “Constituţia

României comentata şi adnotata”, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti,2004

5. I. Deleanu - " Drept constituţional şi instituţii politice", teoria generală, vol.II, Ed. Fundaţiei

“Chemarea”, Iaşi, 2002

6.I.Deleanu -"Drept constituţional şi instituţii politice", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 20088

7. I. Moraru - “Drept constituţional şi Instituţii Politice”, Ed. “Proarcadia”, Bucureşti, 2003

8. I. Moraru - “Drept constituţional şi Instituţii Politice”, Ed. “Actami”, Bucureşti, 2007

9. A. Iorgovan - “Drept administrativ - tratat elementar”, vol. IV, Ed. “Arcadia” Bucureşti,

1994

10. A. Negoiţă - “Drept administrativ”, Bucureşti, 1996

11. T. Drăganu - "Drept constituţional şi instituţii politice", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008

12. M. Constantinescu, I. Moraru - "Studii de Drept constituţional" Ed. “Actami”, Bucureşti,

2005

13. M. Douverger - “Le Sistem Politique Francais”, 20 e edit, Presses Universitaires de France,

2000

14. M. Prelat, J. Boulois - “Institutiones politiques et droit constitutionnel”, 10e, edit, Dallaz,

Paris, 2007

15. G. Bourdeau - “Droit Constitutionnel”, 21 e edit, par Fr. Norman, M. Traper, L.G.D.J.

Paris, 2008

16.Nicolae Pavel : Drept constitutional Vol 1 si 2

17. Ghe. Uglean Drept constitional Institutii politice Vol 1 si 2

18. Elena Simina Tanasescu Drep constitutional si institutii politice.

19 Ion Deleanu Institutii Politice

20. Elena Simina Tanasescu Documentele constitutionale ale Regatului Unit al Marii

Britanii si Irlandei de Nord

92

93