Formarea constiintei istorice

Studiu de caz

Formarea conştiinţei

istoriceLiceul Teoretic "Axente Sever"

Liceul Teoretic "Axente Sever"


BibliografieGrigore Ureche- ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”

Miron Costin- ,, Letopiseţul Ţării Moldovei”

Ion Neculce- ,, Letopiseţul Ţării Moldovei”

Ion Neculce- ,,O sama de cuvinte”

C-tin Cantacuzino- ,,Istoria Ţării Rumâneşti”

Dimitrie Cantemir- ,, Hronicul vechimei romano- moldo- vlahilor”


G. Călinescu- ,,Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”

Nicolae Manolescu- ,, Istoria critică a literaturii române”

N. Cartojan- ,, Istoria literaturii române vechi”

Al. Piru- ,, Literatura romînă veche”

Lucian Boia- ,,Romania, ţară de frontieră”,“Istorie şi mit în conştiinţa românească”


INTRODUCERE


Conştiinţa istorică

Conştiinţa istorică este o edificare a eului şi a conştiinţei colective asupra a ceea ce Lucian Boia,în „Istorie şi mit în conştiinţa românească”,numeşte istorie:”ce s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut,cu alte cuvinte,trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut”.


Reprezintă o modalitate de apărare a

identităţii şi a libertăţii naţionale în momente de cumpănă ale istoriei,prin afirmarea,în cazul românilor,a unei descendente ilustre şi a continuităţii în acelaşi spaţiu etnic.


Sensul istoriei şi scrisului dat de cronicari

E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, "Letopiseţul Ţării Moldovei" constituind începutul istoriografiei în limba română.Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un "scriitoriu de cuvinte deşarte ci de dreptate".


Cronicarii au avut o valoroasă contribuţie cu deosebire în domeniul istoric. Ei au subliniat pentru prima dată la noi necesitatea scrierii istoriei(“să rămână feciorilor şi nepoţilor; să le fie învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să se socotească, iar despre cele bune să urmeze şi să înveţe şi să se indirepteze”-preciza Grigore Ureche).


Are sensul obiectivităţii şi nu foloseşte ştirile care nu "se tocmesc", precum bănuieşte conceptul de tradiţie, de vreme ce socoteşte ca o naţie fără istorie s-ar asemăna "fieralor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte". Este evoluţionist în istorie, în sens biologic, admiţînd ca orice naţie (azi am zice civilizaţie) are o “începătură", un "adaos" şi o "scădere“.

(George Călinescu-“Istoria literaturii române de la origini până în prezent”)


Rolul cronicarilor în cultura română

După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească având îndrăzneala, bazată pe stiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania.


Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum iî spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră ,moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea.

Pornind apoi de la sugestia conţinută de

aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit in contact.


Miron Costin este primul scriitor care

aduce în literatura română patosul cărturarului umanist, încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere, aşadar, pe lângă naraţiune şi descriere, dialogul şi monologul.


Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru, făra de care literatura româna ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naţionale, putând mereu să ne întoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre, căci sunt ca nişte reflectări în oglindă a spiritului românesc, într-o continuă schimbare, totuşi mereu aceleaşi, străjuind de-a lungul veacurilor.


Viziunea cronicarilor asupra istoriei


Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni.


Istoria defineşte ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut. Ceea ce numim îndeobşte istorie este discursul nostru despre istorie,

este imaginea, inevitabil incompletă, simplificată şi deformată a trecutului, pe care prezentul o recompune fără încetare.” (Lucina Blaga – Istorie si mit în conştiinţa românească 1997)


Grigore Ureche

Grigore Ureche este cel care începe să scrie Letopiseţul Ţării Moldovei susţinând că istoria este necesară, scrie el „Ca să nu se înnece ca toate ţările anii trecuţi” şi oamenii „să se asemene fiarălor şi dobitoacelor celor mute şi fără de minte”.


Motivaţiile care l-au determinat pe Grigore Ureche să scrie letopiseţul sunt:

să le rămână urmaşilor ca mărturie şi dovadă scrisă a istoriei lor;

să constituie un exemplu pentru urmaşi care să ştie să nu repete greşelile strămoşilor, ci să urmeze exemplele pozitive pe care le oferă istoria;

să nu se înece în uitare istoria, pentru că un popor care nu-şi cunoaşte istoria se aseamănă fiarelor şi dobitoacelor fără minte;

să afle şi alte popoare despre istoria noastră.


Miron Costin

Continuatorul lui G. Ureche, Miron Costin, este fără îndoială cea mai puternică personalitate a secolului al XVII-lea.

Este cel mai învăţat dintre cei trei cronicari.

Operele capitale ale lui M. Costin rămân

Letopiseţul Ţării Moldovei şi De neamul

moldovenilor. În literatura română aceste

opere sunt echivalente cu istoria “De la

fundarea Romei din literatura latină,, de

Titus Livius.



Ion Neculce În ,,Letopiseţul Ţării

Moldovei de la Dabija-vodă până la a II-a domnie a lui Constantin Mavrocordat“ preocuparea de istorie este mai mare, fără ca reconstrucţia, în primul rând literară, să lipsească. Intenţia cronicarului nu a fost să alcătuiască o lucrare de informaţie, ci să scrie o operă personală, bazată pe fapte trăite.


Dacă valoarea literară a cronicii lui Neculce, operă în primul rând de istorie, nu a fost contestată astăzi de nimeni, în schimb i s-a negat imparţialitatea, deşi vorbeşte despre fapte şi fiinţe reale, cronicarul se sileşte să înfăţişeze aşa cum s-au petrecut şi au fost, fie slujindu-se de documente, fie ascultând mărturia altora, fie consultând propria-i

memorie:

“Nu i-au mai trebuit istoric străin să citească şi să scrie, că au fost scrise în inima sa.”

Desigur, ca şi înaintaşii săi, Neculce are o concepţie istorică determinată de apartenenţa sa de clasă, de epoca în care a trăit şi de studiul la care ajunsese în vremea sa istoriografia.


Dimitrie Cantemir A fost primul român ales

membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

“Istoria hieroglifică” , scrisă la Constantinopol în română (1703-1705) este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din Ţările

Române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.



Cum este percepută astăzi rolul cronicarilor munteni sş moldoveni iî plan cultural

Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:

Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român;

Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române;

Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice;


Originile


Cum e explicată originea poporului român şi a limbii române în scrieri

Preocuparea cronicarilor de a stabili identitatea poporului român în contextuniversal este o marcă a umanismului.

Grigore Ureche prelungeşte cumva ideea lui Nicolae Olahus, ajungând la concluzia

că românii “toţi de la Ram se trag şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “câţi se afla

lăcuitori la "Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoros , de la un loc sunt cu

moldovenii şi tot de la Ram se trag",susţinând ideea de latinitate a limbii române,

aducând ca argument evoluţia etimologică a unor cuvinte.


La rândul său, Miron Costin va dezvolta o observaţie asemănătoare, cercetândproblema originii romanilor mai în profunzime, căutând argumente şi ajungând lalucrarea cu caracter incipient ştiinţific în opera “De neamul moldovenilor”. Argumentele sale sunt in acelasi timp stiintifice, lingvistice, arheologice si etnografice.


Argumentele sale sunt în acelaşi timp ştiinţifice, lingvistice, arheologice şietnografice. El “porneşte” istoria romanilor “de la descălecatul ţărilor cel dintâi deTraian Împăratul Ramului, cu câteva sute de ani peste mie trecute”, spre ademonstra romanitatea poporului nostru, latinitatea limbii, originea comună şiunitatea românilor din cele trei teritorii de atunci, continuitatea lor pe acestemeleaguri şi spre a aprecia, în plus, importanţa elementului autohton în procesulformării poporului român.


Sentimentul originii, continuităţii şi nobleţei noastre ca neam a fost declarat maiapoi de Dimitrie Cantemir în “Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”.


Valoarea literară a letopiseţelor

Cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţei naţionale. Opera cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare aposibilităţilor de exprimare a limbii române şi de transformare a ei din mijlocal comunicării directe , într-unul de creaţie şi transmitere a culturii.


Valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează uneleevenimente trăite de autori, fiind primele noastre scrieri memorialistice. Pasajele deinteres literar diferă, ca valoare literară, de la o cronică la alta. Uneori lipsesc cudesăvârşire, alteori sunt de o frumuseţe deosebită ca în cazul lui Ion Neculce,a căruilucrare este preponderent memorialistică.Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba poporului; În ele găsim cele dintâi forme ale literaturii romane originale.


''Cuvântul ISTORIE are două semnificaţii distincte, pe care publicul larg, dar şi mulţi profesionişti tind foarte adesea a le confunda. Istoria defineşte în acelaşi timp,ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut cu alte cuvine, trecutul în desfăşurarea s-a obiectivă şi discursul despre trecut. Ceea ce numim îndeobşte istorie este discursul nostru despre istorie, este imaginea, inevitabilă incompletă, simplificată şi deformată a trecutului, pe care prezentul o recompune fără încetare.''


Conştiinţa istorică a românilor începe să se emxprime o dată cu scrierea istoriei lor. Consemnarea evenimentelor pune în evidenţă două constante în viaţa lor zbuciumată - două fronturi de luptă : unul extern, reprezentat de confruntarea cu duşmanii şi unul intern, reprezentat de rivalităţi şi

conflicte pentru putere. Vârsta eroică a feudalităţii româneşti este dominată de figurile emblematice ale voievozilor glorioşi între care străluceşte Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul ,despre ale căror fapte de arme povestesc cronicarii.


Realizarea portretelor

de Ion Neculce şi Grigore

Ureche


În operele cronicarilor poate fi observată o tendinţă interesantă referitoare la felul în care se realizează descrierile, acestea având ca primă formă portretul.


Astfel, portretele lui Grigore Ureche sunt un tip clasic:anunţă trăsăturile fizice(dar câteodată sare peste ele), apoi trăsăturile morale şi faptele care le justifică.


Cele mai realizate din punct de vedere artistic sunt cele ale lui Neculce.

Ion Neculce anunţă amănuntele ce evidenţiază întregul: semne particulare, ticuri, gesturi. Neculce individualizeaza puternic, portretele sale sunt vii, rămân în memorie.

“Portretul lui Neculce se situează la mijlocul dintre caricatură şi tablou” (G.Calinescu).


Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată.


Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată.

Date post:	04-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	azumixdan
View:	434 times
Download:	15 times

Formarea constiintei istorice

Documents