FOAMEA.

Spre sfârşitul lunii mai 1973, la Institutul Politehnic din Chişinău erau gata ca să fie deplasate în diferite zone ale Uniunii Sovietice detaşamente de studenţi, pentru a construi diferite obiective de producere ori de menire socială. Cum era primit, primii plecau aşa zişii „kvartirieri”, un detaşament de vre-o zece studenţi mai experimentaţi, ca să pregătească condiţiile de trai şi volumul de lucru pentru tot detaşamentul, care sosea după ce dau sesia de vară. Printre „kvartirieri” eram şi eu cu prietenul meu Jora Grosu. Aşa am ajuns în Kazahstan, regiunea Kzâl-Orda, raionul Kazalinsk, în pustiurile Kara-Kum. Nu departe de Marea Aral. Cu ruşine, dar născut pe malul Dunării, nu departe de Marea Neagră, eu prima dată m-am scăldat în mare anume acolo, în Marea Aral. La douăzeci şi patru ani! Când a sosit detaşamentul, totul era gata de activitate. Am fost numit brigadier. O parte din membrii brigăzii au fost numiţi de conducerea detaşamentului, iar o parte constituiau prietenii mei. Construiam case de locuit pentru ciobanii nomazi. Carcasul din lemn, împrejur stuf lipit cu lut. Acoperit cu ardezie. Asta era toată casa. La început de septembrie ne-am întors în Chişinău. Am câştigat bine. Mai mult de trei mii de ruble fiecare. Ce sumă mare era asta, ştiu acei care au apucat perioada ceia. Eram o brigadă unită. Acolo, în Kazahstan, am hotărât ca la întoarcere, ne ducem cu toţii la restaurant. Pe timpurile cele să comanzi o masă la restaurant era o problemă. Locurile erau ocupate cu o săptămână – două înainte. La sosirea în Chişinău, ca şi în Kazahstan, toate problemele le hotăram eu. Am hotărât şi problema cu restaurantul. Am dat administratorului ciubuc, şi am angajat o masă de zece oameni, la restaurantul hotelului „Naţional”. În brigadă erau doi colegi de ai noştri din grupele paralele. Valera Petrov şi Saşa Kocervinskii. Erau băieţi de treabă, munceau cinstit. Au mers şi ei în restaurant. Alături de masa noastră, se aşezase patru bărbaţi şi o domnişoară, africanos. Băieţii noştri invitau domnişoara la dans. N-a refuzat la nimeni. Am invitat-o şi eu, cu gândul, că ocazie să dansez cu

o negritoasă poate n-o să mai am în viaţă. Aşa şi s-a întâmplat. Când îi mulţumeam de dans ea zicea numai”пожeалюуйста”. Mai mult nu ştia nimic. Au dansat cu ea şi Petrov, şi Kocervinskii. La un timp Petrov şi Kocervinskii s-au îmbătat aşa de tare, căci Petrov a adormit la masă, iar Kocervinskii a început să strige în gura mare „ Doloi negrov! Zdesi restoran toliko dlea belâh”. Nu eram în stare să-l liniştim. Am fost nevoit să iau măsuri mai aspre ca să-i astup gura. Negrii s-au sculat şi fără gălăgie au plecat. S-au dovedit mai deştepţi ca fraţii noştri ruşi. Ne-am cerut noi scuze în locul lui Kocervinskii. Ne temeam de miliţie şi de rectorul nostru, academicianul Sergiu Rădăuţan. Dacă vre-un student era luat la miliţie, a doua zi era eliminat din Institut. Pe atunci să faci studiile la Politehnică era prestigios. După ce i-am aruncat în taxi pe Petrov şi Kocervinskii, ne-am întors şi am continuat veselia. Am făcut cunoştinţă cu o doamnă din orăşelul Camenca, din Transnistria. O chema Nadia şi avea treizeci şi doi de ani. A spus că e divorţată şi are doi copii. Soţul era maior de miliţie. Am crezut-o. Pe la orele trei dimineaţa ea a spus: -Mergem la mine. N-o să regreţi. Cu mine o să crezi că ai fost în rai. Cu taxiul am plecat la Kamenka. Voiam să văd cum e în rai. Era vineri. Până am ajuns, se luminase bine. -La apartament e târziu de mers. Copiii trebuie să plece la şcoală. Hai la mine la serviciu. Lucra bufetieră la o bază auto. Am stat mai mult prin depozit, până s-a eliberat. Nu mai voiam dragoste, nu mai voiam rai! -Scumpul meu, spuse ea, acum plecăm la Senătăuca. Ne ducem la părinţii unei prietene de a mele. Ea merge cu hahaliu ei. A sunat şi a vorbit cu cineva. Am făcut cunoştinţă. Pe domnişoară o chema Anea, iar pe hahali, Ivan. Ea lucra conductoare pe autobus. El şofer. -Hai să vezi unde trăiesc. Copiii sunt la mama până luni. Ivan cu Anea o să vină şi plecăm împreună. Trăia la etajul întâi, într-un apartament cu trei camere. -Aşteaptă în sală până mă îmbrac. N-a dovedit să spună, căci cineva a sunat la uşă. S-a speriat. -A venit soţul! Ascunde-te după perdele! M-am ascuns. A intrat soţul. Într-adevăr, maior de miliţie.

-Am venit în fugă să iau nişte documente. Sunt de serviciu până mâine seara. Te sărut. Peste două minute s-a dus. Am ieşit din ascunzişi. Era speriată. -Dacă te vedea soţul, ne ucidea pe amândoi. -Spuneai că eşti divorţată! -Am minţit, spuse ea şi lăsă ochii în jos. Au venit Anea şi Vanea. Cu autobusul am ajuns în Senătăuca. Părinţii Anei erau gospodari. Anea era unica fiică. Dar după câte am înţeles, iubea mult bărbaţii. Şi părinţii, ca s-o mărite, erau gata la tot. Am fost primiţi ca cei mai scumpi oaspeţi. Se vede că Nadia, pe care părinţii o ştiau bine, la recomandat pe Vanea ca logodnicul Anei. Se purtau aşa, de parcă nu ştiau că Nadia e măritată. Ce a fost în noaptea ceea, e greu de redat. Într-adevăr am fost în rai! Nici până la Nadia, nici după, n-am mai avut aşa ceva! A doua zi după amează, Anea, Vanea şi Nadia m-au rugat să mă duc cu ei la horă. Am refuzat categoric. Îmi era ruşine să merg alături cu o femee mai în vârstă ca mine. Aveam impresia că toţi mă arată cu degetul. În seara ceea, în restaurant, eram puţin ameţit, şi n-am văzut această diferenţă. La stăpâni era în ospeţie un verişor. Am intrat în vorbă cu el. Era un bărbat inteligent, trecut de şaizeci de ani. Pe atunci credeam în tot ce spuneau comuniştii. Eram devotat cauzei marxism-leninismului. Stăpânii au gătit o masă încărcată cu de toate, ca la moldoveni. Am băut puţin rachiu de casă, făcut de stăpân. Era gustos. Oaspetelui, pe care îl chema Nicolai Ivanovici, la un timp i s-a dezlegat limba. Când nu ştiu a câta oară l-am numit Nicolai Ivanovici, s-a uitat la mine şi a spus: -Eu nu-s Nicolai Ivanovici, dar domnul Nicolae. Am rămas surprins. Nu auzisem de aşa adresare. Chiar şi românii, programele de televiziune a cărora le prindeam la Ismail, la părinţi, ziceau tot „tovarăşi”. Nu ştiam ce să spun. Se lăsase o tăcere profundă. A spart-o Nicolai Ivanovici. -M-am născut la Camenca, Transnistria, în 1910. Tot acolo mi-a trecut şi tinereţea. Am fost martor cum bandele tovarăşului Kotovskii, jefuiau ţăranii, luau grâul, popuşoii, caii, vacile, alergau după găini, cum arătau comuniştii în filmele lor, că chipurile aşa alergau nemţii. Care ascundea ceva pentru copiii, ce mureau de foame,

era împuşcat pe loc. Kotovskii, acest „erou” al comuniştilor, iubea singur să execute. Fiind un ţintaşi prost, se apropia cât mai aproape de jertfă. Împuşca din mauzer. Dacă ţăranul nu murea deodată, lua arma şi cu baioneta îl străpungea de zeci de ori, până jertfa nu se mai mişca. -Ce vorbeşti mata, Nicolai Ivanovici! Tovarăşul Kotovskii este erou al războiului civil. Că era comunist, că-i apăra pe ţărani, jandarmii ţarişti l-au băgat la puşcărie! -Cum apăra el ţăranii, v-am povestit, spuse cu dispreţ N.I. -Aşa am învăţat la şcoală. -Propagandă comunistă. În puşcărie a stat, ai dreptate, căci era tâlhar de drumuri mari. Avea autoritate la bandiţii din Odesa. În cercul lor era cunoscut sub porecla „Kot” Îi jefuia pe toţi la rând. Scotea ultima cămaşă de pe ţăran. Am rămas uimit de cele auzite. Eram educat în eroismul mincinos comunist. Nu înţelegeam că comuniştii iau făcut eroi pe toţi hoţii, ucigaşii, tâlharii de drumuri mari şi alţi aventurişti. -De ce dară agenţii români l-au ucis? -Cine? Cine? -Spionii români. -Cui trebuia prăpăditul cela? -Cum cui? Poporului sovietic! Dacă era viu tovarăşul Kotovskii, răscoala de la Tatar-Bunar era să aibă succes. Trecea Nistru cu brigada lui şi susţinut de basarabeni, elibera Basarabia. -Rebeliunea a fost organizată şi finanţată de OGPU-ul sovietic, care a lansat un desant maritim la Tatar-Bunar, alcătuit din persoane special pregătite. -Cum aşa? -Dar eroul tău, banditul Kotovskii, a fost împuşcat de adjutantul său, cu soţia căruia Kotovskii făcea dragoste. O făcea deschis, nu-i păsa de nimeni, de nimic. Ca toţi bandiţii! Creerii mei, plini de propagandă comunistă, nu voiau să se împace cu aşa lămurire. Pământul fugea de sub picioarele mele! Se destrăma acel ideal, format ani de zile, idealul pentru care eram gata să-mi sacrific viaţa. M-am sculat şi m-am dus în camera. Dar gândurile, gândurile grele de cele auzite, nu mă lăsau. Analizam din nou şi din nou tot ce am auzit. Comparam cu realitatea, cu ceia ce am auzit şi de la tata. Tata spunea fără frică, că cei mai mari hoţi şi mincinoşi sunt comuniştii şi preoţii. Aşa şi a murit anticomunist şi antisovietic. Fiei ţărna uşoară!

De gândurile grele m-a salvat Nadia, care s-a întors de la horă. Era cu o dispoziţie bună. -Am avut succes la flăcăi, spuse ea râzând, dar tu de ce eşti trist? S-a întâmplat ceva? -E în ordine -Atunci hai să cinstim! Am băut cu ei la rând. Dar nu mă îmbătam. Am uitat că luni trebuie de dus la antrenament. Boxul iubeşte cap limpede şi vigoare în corp. Nadia, căreia începusem să-i plac, voia special să mă îmbete. Nu-i plăcea starea mea. Duminică s-a repetat ziua de sâmbătă. Iarăşi Nadia şi prietena ei s-au dus în centru. Şi iar eu nu m-am dus. Tot din pricina ceia! Voiam să mai aud ceva nou de la Nicolai Ivanovici. Nu mi se da limba să-i zic „domnul”. Nu era obişnuit pe atunci. Aceiaşi masă bogată, acelaşi rachiu de casă. Toţi aveau dispoziţie bună. -Nicolai Ivanovici! m-am adresat eu, de ce sunteţi singur? Unde e soţia? Copiii? S-a lăsat o tăcere profundă. Stăpânii s-au uitat dojenitor la mine. La Nicolai Ivanovici s-a ivit o lacrimă în ochi. Am înţeles că am atins o temă interzisă. Nu ştiam cum să ies din această situaţie. -Scuzaţi! N-am ştiut. Şi iarăşi tăcere. Mă uitam la N. I. şi vedeam frământările sufleteşti ale acestui om, pe care nu-l cunoşteam, dar pe care voiam să-l cunosc. Avea ceva de spus, dar amintirile grele nu-i dau voie să spună, să-şi uşureze inima. Tăceam şi eu. Vinovat de tot ce se petrecea aici. În sfârşit N. I. a spart tăcerea. S-a întors spre mine, a şters lacrima cea trădătoare de pe obraz, s-a mai uitat undeva deasupra capului meu. -Dacă am ajuns până aici, vă povestesc ce s-a întâmplat. Ca să ştii tinere, cine sunt ruşii şi comuniştii. Pentru noi, moldovenii, asta-i una şi aceiaşi. M-a mirat bărbăţia şi îndrăzneala acestui om. Să spui pe timpul cela ceva rău de comunişti ori să-i numeşti pe ruşi ocupanţi, era egal cu sinuciderea. Câţi martiri ai neamului nostru au înfundat puşcăriile pentru o vorbă nu aşa spusă! -Eram patru copii la părinţi, începu el povestirea, după jafurile bandiţilor lui Kotovskii, au mai dat şi alte bande bolşevice. Au luat tot

ce mai rămăsese. Munceam din noapte până în noapte. Pe pământul nostru şi la cei bogaţi. Numai pentru mâncare. Asta acum comuniştii spun că apărau interesele celor săraci, şi luptau contra celor bogaţi. Atunci procedau invers. Jefuiau pe cei săraci, şi îi protejau pe cei bogaţi. Conducătorii bandelor bolşevice se opreau la casele celor bogaţi. Şi împreună cu ei beau şi chefuiau zi şi noapte. Prindeau femei şi fete tinere, şi îşi băteau joc de ele. Erau violate şi aruncate în stradă. Unicul drum ce le rămânea acestor femei, era drumul spre Nistru, să se înece. -Nu cred. Nu putea partidul nostru comunist să permită aşa ceva! -Toţi bandiţii aceea erau comunişti. Cine era în stare să le interzică? -Secretarul de partid, de pildă. -Secretarul raional de partid era Ivan Bolbocean. Cu greu citea pe silabe. Nu ştia să scrie. El şi îşi bătea cel mai mult joc de femei şi fete. Era din banda lui Kotovskii. Care încerca să spună ceva, era dat pe mâna la cechişti. Şi murea undeva prin Gulagurile sovietice. Când mergea pe drum, doamne fereşte să nu-şi scoată cineva căciula. Nu se uita cine-i. Singur îi bătea. Ori îl da pe mâinile miliţionerilor, care îl băteau şi mai tare, ca să se manifesteze faţă de secretar. -Ce vorbiţi dumneavoastră? Nu se poate aşa ceva! - Mai bine taci şi ascultă. Aşa a fost! întră în vorbă şi stăpânul casei, noi ştim, a confirmat şi soţia. Peste mine parcă căzuse cerul! Nu înţelegeam nimic, de parcă N. I. vorbea în altă limbă. Conştiinţa mea nu primea aşa ceva, nu se împăca cu cele auzite. Două ore a povestit N. I. tragedia familiei sale. M-am întors în Chişinău, dar această istorie mult timp nu mi-a dat pace. Totuşi eram convins că N. I. n-are dreptate. Mai târziu, când am fost aruncat de soartă în lumea largă, începuse-mi să-mi dau seama de cele ce se petreceau în jur, am înţeles: N. I . a avut perfectă dreptate. Primul lucru pe care l-am făcut, când m-am întors din deplasarea în Asia Mijlocie, am plecat la Camenca. Am vrut să-l găsesc pe domnul Nicolae, să-mi cer iertare de la el. Trecuse unsprezece ani. Dar totuşi speram să-l văd, să-mi curăţ sufletul, să mă închin în faţa acestui om, care a trecut prin clipe grele în viaţă, dar nu s-a temut să spună adevărul.

Am întârziat… Domnul Nicolae murise cu doi ani în urmă. De multe ori voiam să pun pe hârtie istoria acestui Om. Sunt inginer de profesie, şi nu mă încumetam să scriu ceva. Totuşi m-am hotărât. Şi vă propun istoria acestui Om.

X X X Nicolae Untilă, un tânăr de douăzeci şi unu de ani se întorcea la baştina sa, în satul Camenca, care întra în componenţa Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A făcut trei ani serviciul militar la ruşi, în armata sovietică, în regiunea Tambov. Trei ani grei, ani de frământări morale, ca urmare a ceia ce a auzit în satele, în care armata sovietică făcea”rasculacivanie”, mai bine zis comuniştii expropriau averea oamenilor gospodari. Iar gospodarii erau trimişi în Siberia. În sate rămânea prostimea, golănimea, care nu voiau să muncească. Din ei comuniştii numeau preşedinţii de colhozuri, secretarii de partid. Ca peste tot în Uniunea Sovietică. Dar nu asta îl frământa. Nici acolo, în regiunea Tambov, n-a scăpat de coşmarul, care se numea „tovarăşi Kotovskii.” Ţăranii povesteau, că cei mai cruzi ucigaşi, în timpul înăbuşirii răscoalei ţărăneşti condusă de Antonov, au fost bandiţii din brigada lui Kotovskii. Răscoala, care izbucnise contra bolşevicilor, nu a fost organizată de nimeni. Ţăranii, cărora după ordinul lui Lenin le-a fost luată toată pâinea, iar ei rămaşi să moară de foame, s-au revoltat. Au cerut să nu le se mai ia pâinea, să aibă cu ce hrăni copiii. În schimbul pâinii, Lenin l-a trimis pe comandantul de Armată Mihail Tuhacevskii, în fruntea unei armate să înăbuşe răscoala. În componenţa acestei armate era şi brigada lui Kotovskii. Cu tot efortul depus de Tuhacevskii, care avea experienţă în năbuşirea răscoalei din Kronştadt, în Tambov nu era în stare să facă nimic. Ţăranii îi urau pe comunişti. Lenin a ordonat ca armata să înconjoare toate satele regiunii, şi să ia ostatici toţi locuitorii acestor sate. Au trimis din fiecare sat câte un reprezentant la răsculaţi cu ultimatum: dacă nu se predau, toţi locuitorii satului respectiv vor fi împuşcaţi. N-a crezut nimeni. Aşa ceva nu făceau nici tataro-mongolii, nici alţi duşmani de moarte a Rusiei. Şi comuniştii au început să împuşte sate întregi. Copiii, bătrânii, femeile. Iar la sate dădeau foc. În aşa mod

barbar tovarăşul Lenin a înăbuşit răscoala ţărănească. Cei mai îndemânatici călăi erau bandiţii lui Kotovskii. Ca să nu cheltuie cartuşele, ei tăiau cu săbiile, străpungeau cu baionetele, ori spânzurau. Pe femeile şi fetele mai frumoase întâi le violau cu toţii, apoi le ucideau. Părinţii s-au bucurat, văzându-l întors acasă sănătos. Cât a fost în armată, ei au fost impuşi să între în colhoz. Teoretic, aveau dreptul să nu între. Dar practic era imposibil să supravieţuieşti. Aşa că n-a găsit acasă văcuşoara Dumana, pe care o crescuse de viţică. Nici caii, nici boii. Prin ograda, cândva plină cu de toate, alergau nişte mortăciuni de găini. S-au aşezat la masă. Au venit prieteni, vecinii, rudele. Toţi cei care aflase că s-a întors viu din armata rusească. Pe Lenuţa Bivol, vecina care trăia cu trei case mai spre margine, n-a cunoscut-o. Când plecase, era o fetişcană de cincisprezece ani, subţirică, cu o cosiţă lungă, cu coşuri pe faţă. Acum în faţa lui era o fată plină la corp, frumoasă. Dar tot aşa sfioasă. După ce s-au împrăştiat toţi, mama i-a aşternut în casa-i mare. A vrut să protesteze. Ştia, în casa-i mare nu se culca nimeni. -Fecioraşul meu! se adresă mama cu gingăşie la el, de când au venit antihriştii de comunişti, nu mai este nimic sfânt. Nu te deranja. A adormit buştean. A visat colegii de armată, pe Lenuţa. Apoi iar privirile ţăranilor, cu mâinile crăpate de muncă silnică, pe care cu participarea nemijlocită a lui, Nicolae Untilă, ori Nicolai Untilov, cum l-au scris ruşii în adeverinţa, pe care i-a dat-o selsovetu, comuniştii trimiteau ţăranii în Siberia. Îşi băteau joc de acei care munceau, care voiau să fie oameni, să aibă ceva la gospodărie. S-a trezit târziu. Nici în casă, nici în ogradă nu era nimeni. Pe masă îl aştepta micul dejun. Se răcise. Dar a mâncat cu poftă. Era gătit de mama! Se săturase de caşa soldăţească. Una şi aceiaşi în fiecare zi. A mai îmblat prin ograda pustie. Tristeţe. Nu ştia ce să facă. A ieşit în stradă, dar nu văzu pe nimeni. Satul era pustiu. S-a pornit spre Nistru. Mergea încet, frământat de gândurile sale. De după colţ a ţâşnit o maşină mică şi s-a oprit lângă el. Au ieşit doi bărbaţi. Unul în civil, altul în formă de OGPUşnic. Cunoştea această uniformă, care băga în groază orice cinovnic, orice funcţionar de partid, orice comandant de armată, indiferent de posturile pe care le ocupau.

-De ce nu eşti în câmp? întrebă OGPUşnicul. Şi s-a uitat cu ochii cei cruzi, care nu clipeau din gene. I-a răspuns tot în ruseşte. -Ce profesie ai avut în armată? -Şofer, răspunse Nicolae, dar genunchii îi tremurau. -Mâine te duci la dânsul, şi arătă la acel în civil, o să lucrezi şofer la el. Apoi te iau la mine. Ştii bine rusa. Se urcă în maşină şi plecă. A răsuflat uşurat. În armată a terminat cursurile de şofer. Conducea o polutorcă. Adică o maşină rusească, care ducea o tonă şi jumătate. La maşini mici n-a lucrat. Dar nu-l deranja. V-a însuşi repede şi maşinile mici. Îi plăceau maşinile, mecanismele. Una n-a înţeles, unde să se ducă mâine? Cine-i acel în civil? Dispoziţia şi aşa proastă, se strică cu totul. Se aşeză pe un dâmb sus de asupra Nistrului. Jos malul era înconjurat cu sârmă ghimpată, cu o fâşie lată, bine arată, şi păzită de grănicerii ruşi. Din optsprezece, de când s-au instalat bolşevicii aici, nimeni nu se mai scaldă în Nistru. Era zonă interzisă. Din vârful dealului, peste Nistru, se vedea satul Sănătăuca. Oamenii de acolo se scăldau liber, adăpau vacile, spălau rufele în Nistru. Nu era sârmă ghimpată. Grănicerii români nu se vedeau.Avea rude acolo. Dar din optsprezece nu i-a mai văzut. A întrebat de părinţi cine-i acel în civil. Era secretarul raional de partid. Un ticălos. Uitase, că Camenca mai era şi centrul raional. Când se întorcea acasă, o văzu pe Lenuţa. Era la poartă. Au schimbat câteva vorbe. Începea să-i placă această fetiţă sfioasă, care se temea să ridice ochii la el, ochii cei mari şi frumoşi. A doua zi s-a dus la primul secretar de partid. Au făcut cunoştinţă. Automobilul secretarului avea vre-o douăzeci de ani. Era o maşină germană. Dar se mişca. Cei drept, cu greu. Secretarul, l-a rugămintea lui, i-a dat o zi să-i facă profilactică. Ce la mirat, apoi comportarea bună a secretarului, care într-adevăr se purta cu subalternii ca un dictator, ca un tiran. Era la serviciu de la şapte dimineaţa, până după miezul nopţii. Îl aştepta pe secretar până se desfăta cu femeile. În fiecare zi cu alta. Se duceau şi pe la Dubăsari la femei. Era căsătorit. Avea doi copii şi o soţie tinerică, frumoasă. Pe care şi o mai bătea, când venea de la altele beat.

Trecuse mai mult de o lună, dar pe Lenuţa n-o mai văzuse. Mereu era la serviciu. Într-o sâmbătă, secretarul, care se îmbolnăvise, i-a dat zi liberă. Vroia s-o vadă pe Lenuţa. Dar nu ştia cum s-o facă. Trăia spre margine. A trecut odată pe lângă casa lor, s-a salutat cu tatăl ei. De parcă avea treabă la margine. Lenuţa nu era în ogradă. S-a dus în câmp, a stat vre-o câteva ore. Să nu se priceapă nimeni. La întoarcere îi merse. Lenuţa scotea apă la fântână. S-a apropiat. Dar nu ştia ce să spună. Şi a trâsntit-o direct. -Lenuţă, te-am dorit. Vreau să te văd în fiecare zi. Dar n-am posibilitate. Mai n-a scăpat valul de la fântână. Cuvintele, pe care atâta timp le aştepta, au fost în sfârşit spuse. S-a ruşinat. S-a întors spre fântână şi a scos căldarea. -Te aştept în fiecare zi. La ce oră nu te întorci. La fereastră o să ardă lumânarea. -Deseară vii la horă? -Dacă mă inviţi? La horă a dansat numai cu ea. Mai încercase cineva s-o scoată la dans, dar uitându-se la el, ia trecut pofta. Nu era primit ca domnişoara să refuze pe cineva. Şi nici flăcăul n-avea dreptul să spună ceva. Aşa era obiceiul. Din fericire, nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie de ea. Mergeau spre casă, ţinându-se de mână. Vara era pe sfârşite. De la Nistru adia un vântuleţ proaspăt. Era o plăcere să mergi de mână cu omul drag. Cuvinte nu trebuiau. Tot era spus în tăcerea lor. Luna plină se uita la ei, luminându-le drumul. Vroiau ca această seară să nu se mai termine. Dar tot ce are început, are şi sfârşit. Nu-i nimic veşnic. -De mâine i-ar la serviciu. Cine ştie când ne mai vedem. -Aşa e, spuse ea trist, te doresc. Numai la tine mă gândesc. Vreau să te aştept de la serviciu, să te întâlnesc cu mâncarea călduţă. Să te simt alături. Aceste cuvinte simple l-au adus la realitate. Şi el vroia asta. De ce să tragă timpul! -Lenuţă! se opri, şi se uită la ea. Ochii cei mari se uitau la el cu dragoste şi gingăşie, te măriţi cu mine? Dacă spui „da”, mergem acum la părinţii tăi să ne blagoslovească.

La aceste cuvinte, pe care le aşteaptă orice femeie îndrăgostită, s-a pierdut un pic. Prea repede se întâmplă tot. Însă îl iubea, şi dacă o chema cu el la capătul lumii, lăsa tot şi pleca. -Da, spuse ea ferm, şi se uită în ochii lui. -Mergem la părinţii tăi. Ajunşi la casa ei, a trimis-o să preîntâmpine părinţii. S-a dus, şi peste puţin timp l-a chemat. Părinţii erau după somn şi nu prea înţelegeau ce se întâmplă. Dar i-au blagoslovit. -Cănd trimiteţi peţitori? întrebă stăpâna. -Nu mai trimit. Lucrez din noapte până noapte. Şi n-am timp să facem cum cer obiceiurile. Plecăm cu Lenuţa la ai mei. Să ne blagoslovească. Părinţii lui s-au bucurat. Lenuţa le plăcea. I-au blagoslovit. -Mă duc să vă gătesc patul, spuse simplu stăpâna. După obicei, când se aduce mireasa, a doua zi de dimineaţă vin rudele s-o vadă. Însă rudele nu ştiau. Soacra o invită pe noră să-i arate ce şi unde se află. Peste cinci minute s-a dus şi el. Aşa era obiceiul. Se ruşinau amândoi. Au stins lumânarea, dar tot se sfiiau să se dezbrace. -Mă întorc. Dezbracă-te, spuse el. S-a dezbrăcat repede. Şi sta aşa. -Du-te în pat. Vin şi eu imediat. S-a dus. S-a băgat sub prostire. Tremura toată. Prima dată se atinge de un bărbat. Şi trebuie să mai facă ceva cu el. Nu ştia cum. Nici nu s-a sărutat cu nimeni. Ce o să fie oare? Nu era gata să se mărite. Şi n-a vorbit cu mama cum să se poarte, ce să facă. S-a primit spontan. Poate el are experienţă? E scăpat de armată! Avea aceleaşi frământări ca şi ea. N-avuse relaţii sexuale cu nimeni. Auzea cum se lăudauflăcăii, care avuse relaţii. Ceva ţine minte din ce spuneau. Îl liniştea faptul, că şi Lenuţa nu ştie nimic de asta. Şi cum o să facă el, aşa şi o să fie. Ea n-o să spună la nimeni. Apoi, cu timpul, va veni şi experienţa. A stins lumânarea şi s-a apropiat de pat. Locul de la margine era liber. S-a culcat, dar n-a simţit nimic alături. Pipăind cu mâna, a găsit-o lipită de perete. Nu scotea nici un sunet. A aruncat prostirea, în care se învăluise ea, şi gingaşi a îmbrăţişat-o. S-a lipit de el şi tremura. Tăceau amândoi, neştiind ce să facă mai departe.

Ca bărbat, a hotărât să întreprindă ceva. A găsit buzele ei plinuţe şi le-a sărutat. Aşa, numai s-a atins de ele. După cele auzite de la alţii, trebuia s-o sărute mai tare, să atingă cu limba buzele ei, ca s-o dezmorţească, s-o facă şi pe ea să participe activ la asta. Pare că se primise, căci la un moment a simţit cum la îmbrăţişat strâns, a făcut nişte mişcări convulsive. La el s-a sculat tot, ce era în stare să se scoale. Dar ce, şi cum să facă mai departe, nu ştia. Instinctiv a nimerit între picioarele ei. Lenuţa parcă nici nu răsufla. A încercat să între în ea, dar nu se primea nimic. S-a chinuit mult. Erau amândoi uzi leoarcă. El că nu era în stare s-o introducă, ea de spaimă că el v-a introduce-o. S-au chinuit până spre zori, dar aşa şi n-au izbutit să facă nimic. I-ar ea ca mireasă, trebuia să se scoale de cu zori şi să măture ograda şi strada. Ca s-o vadă toţi că e mireasă. Aşa erau obiceiurile. Cu bucurie s-a sculat, lăsându-l să doarmă. Soacra nu vroia s-o lase. Comuniştii nu recunoşteau obiceiurile strămoşeşti, şi se temea să nu fie probleme. Şi vroia ca ea să se ducă să mai doarmă cu soţul, să mai prelungească un pic bucuria primei nopţi. Nu ştia că la ei nu s-a primit nimic. Dar Lenuţa a insistat, şi soacra bucuroasă că are aşa noră harnică, n-a mai spus nimic. A măturat repede ograda şi strada. Au văzut-o vecinii, şi în sat s-a răspândit vestea. Era duminică, şi rudele câte unu câte unu veneau în ospeţie. Lenuţa şi soacra au pregătit repede mâncarea. Socru s-a dus în beci după vin. I-ar Nicolae dormea. Au sosit şi părinţii ei. Lenuţa s-a bucurat. A pândit momentul şi a tras-o pe mămica la o parte, rugând-o să-i spună ce şi cum să facă deseară. A învăţat-o tot ce ştia şi ea. Nicolae îmbla mâhnit. Nu avea de la cine să întrebe. Aşa şi n-a aflat nimic. Lenuţa înţelegea situaţia lui. Şi ia şoptit la ureche: -Nu sta mâhnit. Mama mi-a spus ce să facem. Totul o să fie bine. O să vezi, şi se uită cu dragoste la el. Într-adevăr, după cuvintele ei, s-a liniştit. Şi aştepta cu nerăbdare seara. Când s-au culcat, ea a luat iniţiativa în mâinile ei. Au început de la sărutări, de care erau amândoi dornici. Apoi ea s-a dat aşa ca el să nu aibă probleme. Şi după a doua încercare au reuşit. O durea tot în ea, dar n-a scos nici un sunet. Era gata la orice pentru omul drag. A doua oară n-au mai încercat.

Dimineaţă el plecă la serviciu, i-ar ea bucuroasă că la ei totul s-a primit, s-a dus s-o ajute pe soacră. Îndeplinea orice poruncă a soacrei cu plăcere, cu entuziasm. Şi aştepta seara. În primăvara anului 1932 Lenuţa a născut un băieţel. Erau amândoi fericiţi. Nicolae tot mai lucra şofer la primul secretar. OGPUşnicul uitase de el. X X X Moscova. Kremlin. Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Şedinţa Biroului Politic. Era ascultat agronomul principal al Uniunii Sovietice, Lâsenko. În ţară, ca urmare a colectivizării, nu se ajungea pâine. În Povolgia era foame. -Tovarişci Lâsenko, dar cum e situaţia în Ucraina? întrebă Stalin. -Foarte bună, tovarăşe Stalin. Oamenii trăiesc bine. Muncesc bine şi au de toate. -Cum s-a primit aşa, tovarăşe Lâsenko. Ţara moare de foame, dar ucrainenii trăiesc bine. Fiindcă-i Patria dumitale? se uită la el Stalin. Lâsenko amuţi. El ştia ce înseamnă această privire a lui Stalin. Înţepenise tot. Nu era în stare să judece. Dar Stalin aştepta răspunsul. Apoi continuă singur, până Lâsenko se gândeşte ce să spună, mă adresez tovarăşului Menjinskii: de ce ucrainenii trăiesc mai bine ca ceilalţi? Faceţi ceva şi egalaţii pe toţi. A tăcut. S-a făcut o linişte mormântală. -Împreună cu Primul secretar al Ucrainei, întocmiţi un plan de a scoate tot grâul din Ucraina şi dus în alte regiuni. Dar vara grâul a dat o roadă bogată. Uniunea Sovietică era îndestulată cu grâu. Dar din Ucraina continuau să scoată grâul. S-a început foamea. I-ar cu grâul scos din Ucraina nu aveau ce face. Şi Menjinskii s-a adresat la Stalin. -Cum nu ştiţi ce să faceţi cu grâul din Ucraina? Daţi-l la fabricile de rachiu. Să facă votcă din el. -În Ucraina e foamete, tovarăşe Stalin. -Bine. Vor muri vre-o cinci-şase milioane de ucraineni. În locul lor vom aduce din Asia Mijlocie, din Rusia. Mai mult din Rusia. De fapt aduceţi pe cine vreţi, numai nu ucraineni. Ia uite, hoholii trăiesc mai bine ca ceilalţi. Şi ce dacă muncesc mult. Să nu aibă nici ei nimic!

X X X

Aşa-i ţăranul, căci se bucură cănd creşte o roadă bună. Cu toate că ştia, că toată roada o s-o ia statul, i-ar lui nu-i rămâne nimic. Dar se bucura. Se bucura şi Nicolae. Băieţelul creştea bine. Lenuţa înflorise. Se împăcau bine. Dar grâul strâns a fost, spre mirarea tuturor, dus din raion în Rusia. N-au lăsat nimic. Şi spre iarnă s-a început foamea. Era ceva straşnic. Stalin şi partidul comunist, care conduceau ţara, au interzis ţăranilor să părăsească satele fără paşapoarte. Dar paşapoarte nimeni nu elibera ţăranilor. Ţăranii erau robii comuniştilor. Spre Anul Nou mâncase toate animalele. Apoi au început să mănânce fânul, pregătit pentru animale. Care n-aveau pregătit acasă fân, fiindcă nu aveau animale, se duceau şi cereau de la colhoz. Femeile mai tinere şi frumoase trebuiau mai întâi să treacă prin mâinile preşedintelui colhozului, apoi a contabilului şi şefului de fermă. Care avea mândrie, căci nu toate se dau în mâinile lor, mureau de foame. Care mai avea prăştini, le măcinau, făceau un fel de turte, şi dădeau copiilor, care nu înţelegeau şi cereau de mâncare. Dar după aceste turte nu trăiau mult. Se îmflau şi mureau. Au început să prindă şoareci şi-i mâncau. După ce s-au terminat şi şoarecii au început să moară. Mureau din mers. Şi nu-i îngropa nimeni, fiindcă nu aveau puteri. Erau lăsaţi pradă câinilor şi lupilor, care se înădise să între tocmai în mijlocul satului. Lenuţa era gravidă cu al doilea copil. De foame slăbise mult. Nicolae se stăruia să ascundă câte o coajă de pâine, pe care o primea ca slujbaşi. Mureau numai oameni simpli. N-a murit nici un comunist. Şefii din raion trăiau bine. Nicolae vedea tot asta. Care mai aveau putere, treceau Nistru şi scăpau. În Basarabia era de toate. Majoritatea nu se mai întorceau înapoi. Nicolae era în disperare. Băieţelul începuse să se îmfle de foame căci Lenuţa nu era în stare să-l hrănească. Lanuţa cerea voie de la el să plece şi ea în Basarabia. Dar era un risc mare. Odată primul secretar ia propus: -Dă să trimitem şi noi soţiile în partea ceia. Să aducă ceva de mâncare. Eu garantez trecerea. Grănicerii ruşi o să le lase să treacă încolo şi înapoi. Vorbesc eu cu ei.

Nicolae în Senatovca avea rude apropiate. Care erau s-o aprovizioneze pe Lenuţa cu de toate. Trecerea o garanta primul secretar. -Tovarăşe secretar, totuşi întrebă Nicolae, la ce vă trebuie să trimiteţi soţia.? Doar nu muriţi de foame.Aveţi de toate. -Vreau să mănânc o mămăliguţă cu tocană de porc proaspăt. Şi cu brânză de oi. Vorbea liber de asta, de parcă nu mureau zeci de mii de oameni de foame. Ia spus Lenuţei, care s-a bucurat. Au pregătit desagele. Şi a doua zi erau gata. -Aşteaptă-mă mâine seara. Pe la ora două noaptea. Tot aici. Să ştii, te iubesc mult, l-a sărutat şi a plecat. A stat pe malul Nistrului încă vre-o două ore. Era linişte. „Înseamnă că au trecut cu bine” se linişti el, şi s-a dus acasă. Însă n-a mai adormit. A doua zi îmbla mâhnit. I-ar secretarul din contra, vesel. -Nu îmbla mâhnit Nicolae. Găsim noi alte femei. Nicolae a rămas trăsnit de ce a auzit. -Cum aşa, tovarăşe secretar? Doar aţi garantat trecerea? şi se uită ţintă la el. Secretarul s-a fâstâcit -Am avut în vedere dacă se întâmplă ceva neprevăzut, începu să se îndreptăţească el. Dar Nicolae din acest moment a simţit că se v-a întâmpla ceva groaznic. Ce anume, nu ştia, dar simţea. Începu să-l doară inima. Aştepta cu nerăbdare seara. S-a dus cu o oră înainte. Malul românesc nu se vedea. Dar malul, în vârful căruia s-a aşezat el, se vedea ca în palmă. Pe gheaţă era omăt. Era linişte. Noaptea era fără lună, întunecoasă. Pe la ora două din partea cealaltă s-au arătat două puncte negre care se mişcau spre malul stâng. Veneau drept spre el. A înţeles că vin ele. Când s-au apropiat de mal, a recunoscut-o pe Lenuţa după mers. Mai rămăsese vre-o câţiva metri ca să iasă la mal. Şi de-odată, o, doamne, asupra lor s-au năpustit patru grăniceri ruşi şi au înfipt baionetele în ele. Au căzut fără să scoată vre-un sunet. Se cunoştea că loviturile erau înfăptuite de oameni bine pregătiţi. Care ştiau unde şi cum să înfigă baioneta. Doi din grăniceri au luat desagele pline cu merinde, i-ar ceilalţi doi au început să le dezbrace. După ce au scos hainele de pe ele, le-au târât spre o copcă, din timp pregătită, si au aruncat corpurile încă vii sub gheaţă.

Nicolae amuţise. Vroia să strige, dar n-avea glas. I se luase graiul. Cât timp a stat aşa pe mal, uitându-se la copca, care a înghiţit-o pe Lenuţa lui, nu ştia. Îngheţase complet. Şi totuşi nu creadă în ceia ce s-a întâmplat. S-a sculat şi s-a dus acasă.Acasă era aşteptat de mamă. Tatăl lui murise o lună în urmă de foame. -Unde-i Lenuţa? întrebă mama. A vrut să spună ceva, dar n-avea glas. Numai a hârâit ceva neclar. Şi s-a dus să se culce. Mama a înţeles tot. S-a apropiat de leagănul nepotului şi a început să bocească. Când Nicolae şi-a revenit, a găsit-o moartă cuprinzând leagănul, în care dormea feciorul lui. A înmormântat-o lângă tata. Tocmai a treia zi i s-a întors graiul. Şi a povestit părinţilor Lenuţei ce s-a întâmplat. -Vă rog, luaţi feciorul la dumneavoastră. -Nu se discută. Însă cu ce să-l hrănim? -Tot ce mi se cade din paioc, o să-i aduc lui. I-ar eu trebuie să mă răzbun. Nu mă liniştesc, până n-o să fie răzbunată Lenuţa. Iar răzbunarea va fi groaznică. În caz de ceva, aveţi grijă de nepotul dumneavoastră. -N-ai nici o grijă, socru s-a apropiat şi ia strâns mâna. Soacra l-a îmbrăţişat. -Să te binecuvânteze Dumnezeu, şi soacra ia făcut cruce. I-ar lacrimile îi curgeau pe obraz. La serviciu făcea totul automat. Toate gândurile erau numai la răzbunare. Trecuse mai mult de o săptămână, dar secretarul nici nu-şi amintea de soţie. Era vesel. În a zecea zi ia spus: -Mâine plecăm la Odesa. Pe drum ia povestit că se duc la primul secretar regional de partid Odesa. Să se însoare cu fiica lui. E cam bătrână şi urâtă, dar cariera este garantată. După nuntă trece la Odesa, în comitetul regional de partid. -Tovarăşe secretar! spuse uimit Nicolae, n-au trecut zece zile de la moartea soţiei, şi vă căsătoriţi? -Tu de unde ştii că ea a murit? Toţi ştiu că ea a rămas acolo. Şi eu pot liber să mă căsătoresc – şi râse cu dispreţ. În acest moment lui Nicolae i s-au deschis ochii. A înţeles ce mârşevenie a săvârşit acest prim-secretar de partid. Dar totuşi l-a întrebat:

-Special aţi trimis-o pe soţie încolo? Ştiaţi că nu se va mai întoarce! -Da. Şi nimeni nimic n-o să poată să dovedească. Şi tu ai să taci. Soţiile noastre erau împreună. -Pentru ca să treceţi cu serviciul la Odesa, aţi ucis soţia dumneavoastră şi pe a mea? -Da cei aici de mirat? Ai scăpat şi tu de ea. O să-ţi găseşti alta. Uită-te câte fete frumoase sunt împrejur, râse vesel secretarul. Dar Nicolae nu vedea drumul de indignare. Cum pot trăi aşa oameni pe pământ? Cum de-i ţine Dumnezeu? Ori şi Dumnezeu s-a dat de partea afurisiţilor ăştia de comunişti? Se vede că-i aşa, odată ce nu-i pedepseşte! Atunci şi s-a ivit primul plan de răzbunare. Dacă Dumnezeu nu-i pedepseşte, ţine cu ei, apoi el, Nicolae Untilă îi v-a pedepsi. Şi primul v-a fi secretarul. Primind această hotărâre, s-a liniştit. A întocmit un plan de acţiuni. A doua zi, după ce s-au întors la Camenca, l-a lăsat pe secretar, şi s-a dus drept la OGPU. Spre norocul lui şeful era pe loc. Şi hotărât a întrat la el. OGPUşnicul se uită câteva secunde la el, şi spuse: -Aşază-te. Ce s-a întâmplat. La noi nimeni nu vine singur. Tu eşti unicul. Pentru asta te stimez. -Aţi promis să mă luaţi şofer la dumneavoastră. -N-am uitat. Dar ce, nu-ţi place cu secretarul? -Ştiţi doar că se însoară şi pleacă la Odesa. -Ştiu că nu merită canalia. Însă nu pot face nimic. -Dar vreţi? liniştit s-a uitat la el Nicolae. În joaca pe care a început-o, prima jertfă putea fi el însuşi. Dar fără risc nu făcea nimic. Şi de atât era liniştit. OGPUşnicul s-a uitat cu suspiciune la el. Nicolae a înţeles că a nimerit unde trebuie. -Trecerea peste Nistru a soţiei lui a fost organizată de el şi comandantul grănicerilor. Ea trebuia să transmită la români scheme de amplasare a posturilor secrete de grăniceri şi lista obiectelor care au însemnătate strategică, amplasate la Dubăsari şi Odesa. OGPUşnicul a vrut să spună ceva, dar la auzul acestor vorbe, a rămas cu gura căscată. Tăcerea a durat destul de mult. Se vede că OGPUşnicul analiza tot ce a spus Nicolae. -De unde ştii?

-Întâmplător am auzit. Dar n-am atras atenţia. Cum am înţeles că asta-i o trădare, am venit la dumneavoastră. -Bravo! Ai mai spus cuiva? -Cum se poate? Doar am făcut armata! -Aşa, început să frece mâinile OGPUşnicul bucuros, cu cine începem? -Cred cu comandantul de grăniceri. După ce el o să recunoască în scris, nimeni n-o să vă împiedice să-l luaţi şi pe secretar. - Încă odată bravo. Bine gândeşti, se uită la el OGPUşnicul, du-te şi lasă maşina secretarului. Din clipa aceasta lucrezi cu mine. I-ar eu îl chem la mine pe comandant. Nicolae bucuros a dus maşina, şi repede s-a întors. Vroia să vadă cu ochii lui cum o să fie torturat un ucigaş de al soţiei sale. Când a întrat în cabinet, comandantul şedea pe scaun cu mâinile legate şi cu vânătăi pe faţă. I-ar alături doi colaboratori de la OGPU stăteau cu mâinile la piept. -A, Nicolae, întră. Îl vezi vrăjmaşul, spune că nu ştie nimic. Mai daţii băieţi! Băieţii care stăteau cu mâinile pe piept, au început să-l bată. Urla ca lupul. Peste un timp şeful ia oprit. Faţa comandantului se făcuse ca un boţ de carne. Nu se mai cunoştea unde-i nasul, gura, barba. Pe jos se tăvăleau dinţi dezbătuţi. -O să spui tot, ori mai vrei? Comandantul s-a uitat cu groază la el. Şi a dat afirmativ din cap. -Iată foaia şi scrie că primul secretar ţi-a dat informaţie despre obiectele importante care se află în Dubăsari şi Odesa. Tu ai dat schema amplasării posturilor secrete de grăniceri. Şi împreună aţi trimis-o pe soţia lui să le ducă la români, pentru săvârşirea diversiunilor la aceste obiecte. Comandantul a început să scrie. -Băieţi, sunteţi liberi. Eu plec pe vre-o jumătate de oră, dar tu Nicolae stai cu el. Şi s-a dus. Nicolae s-a apropiat de el. Comandantul speriat încercă să-şi apere faţa cu mâinile. -Stai liniştit. N-o să te bat. Numeşte-i pe patru din cei mai buni grăniceri la lupta cu baioneta. Nu scrie. Numeşte-i. Şi o să-l rog pe şef să nu te mai bată. Comandantul ia numit. -Ei au ucis soţia primului secretar?

-Da. Când a sosit şeful, comandantul terminase de scris. -Cum s-a purtat acuzatul? -Foarte bine. O să spună tot ce trebuie. -Acum citim ce a scris şi apoi hotărâm. Îl mai batem ori nu. Şeful a citit atent odată, apoi a doua oară. -Bravo. Mai mult n-o să te bată nimeni. Poate mai vrei să spui ceva? se uită la el şeful. -Da. Secretarul mi-a ordonat să lăsăm oamenii care mor aici de foame, să se ducă la neamurile lor în partea ceilaltă a Nistrului, în România, unde nu e foame şi oamenii trăiesc mai bine. I-ar când se întorceau înapoi cu desagele pline, grănicerii le luau desagele şi hainele şi îi ucideau cu baioneta să nu se audă împuşcături. -Ce făceau cu trupurile? -Le aruncau în copcă, în Nistru, i-ar mâncarea o lua primul secretar. Hainele rămâneau la grăniceri. -Cam câţi aţi ucis? Duceaţi evidenţa? -Din Camenca aproximativ opt sute de oameni. Asta o fac toate posturile de grăniceri sovietici de pe Nistru. -Ce canalii! spuse şeful şi chemă convoiul. -El a mai numit patru grăniceri, care au permis trecerea soţiei secretarului. -Da? Acum îl întoarcem înapoi. -Nu trebuie. Eu am menţinut aceste familii. Mi-a spus după ce terminase de scris. În timp de o oră cei patru grăniceri scriau lămurire sub dictarea şefului. Şi ei au mărturisit că primul secretar a petrecut soţia personal. Aşa a dictat şeful. -O să vezi ce o să cânte acum secretarul. Am trimis după el. O să scrie că viitorul său socru, primul secretar regional Odesa, ia dat lista cu cele mai importante obiecte militare şi strategice. Înţelegi? Am descoperit un complot contra puterii sovietice. Pe ei îi împuşcă, i-ar noi trecem cu serviciul la Kiev. Acum înţelegi ce vreau eu?. -Dar eu în calitate de ce? -O să fii şoferul meu şi lucrător operativ. Ei cum? -Bine, mai n-a sărit în sus de bucurie Nicolae. Vroia să vadă cum o să fie împuşcaţi ucigaşii soţiei sale. Şi o să poată să cureţe acest pământ de aşa canalii. Că tare s-au mai înmulţit!

-Du-te în cabinetul vecin să nu te vadă secretarul. La comanda mea o să ieşi. Vreau să văd reacţia acestei canalii. De după uşă se auzea tot. Secretarul îl ameninţa pe şef cu socru său. Dar când l-au luat la bătut băieţii şefului, a vrut să-şi ceară scuze. -Opriţi-vă. El vrea să spună ceva. Hai, vorbeşte! -N-o să spun la nimeni nimic. Eliberaţi-mă! -Ce? Văd, n-ai înţeles unde te afli. Mai daţii băieţi! La comanda şefului s-au oprit. Nicolae a fost chemat să între. Când secretarul l-a văzut, a spus încet -O să scriu tot ce trebuie. -Aşa-i mai bine. Daţii o cârpă să şteargă sângele. Secretarul a scris aşa cum ia dictat şeful. -Peste trei zile o să fie judecata. I-ar de primul secretar regional se va ocupa Kievul. Mâine plecăm încolo. Să ducem documentele. În toate oraşele şi localităţile prin care treceau, peste tot erau oameni morţi de foame pe drumuri. Şi nimeni nu-i îngropa. Bine că era iarnă, şi nu se descompuneau. Vedea, şi şefului nu-i place ce se petrece în Ucraina. Dar tăcea şi ofta. Când se întorceau înapoi, şeful era mâhnit. N-a scos nici o vorbă până aproape de casă. -Ştii ce am auzit ieri când eram la şef? Într-o localitate o mamă a tăiat un copil dintre cei patru pe care îi avea şi mureau de foame, şi ia scăpat pe ceilalţi. Ce groază? I-ar ea a înnebunit. Spuneau că aşa cazuri au fost mai multe. Dar n-au fost depistate. I-ar Primul secretar al partidului comunist din Ucraina a raportat Moscovei că Ucraina a supra-împlinit planul de predare la stat a grâului cu 143%. -Ce aţi spus? -N-am spus nimic şi tu n-ai auzit nimic, ridică vocea şeful, asta nu-i treaba noastră. Dar Nicolae nu se liniştea. Înseamnă că grâu este? De ce e foamete? Să ajungă la canibalism ţara care construieşte socialismul? Ce s-a întâmplat? Cu ce se ocupă conducerea comunistă a ţării? De ce nu iau măsuri? Aceste gânduri grele nu-i dau pace. Se vede că nu numai lui, dar şi şefului, care l-a eliberat mai devreme. Judecata a fost scurtă. Primul secretar a fost condamnat la moarte pentru trădare, i-ar comandantul de grăniceri a primit douăzeci şi cinci ani de închisoare. Cei patru grăniceri au primit câte zece ani.

Duminică Nicolae s-a închis în casă, a aprins o lumânare şi s-a rugat. Ia mulţumit lui Dumnezei că ucigaşii soţiei sale iubite au fost pedepsiţi. S-a mai rugat ca la primăvară să poată găsi trupul neînsufleţit al soţie, ca să-l îngroape creştineşte. Peste un an, după cum a promis şeful, au trecut cu serviciul la Kiev. Nicolae lucra ca şi în Camenca. A primit gradul de sublocotenent. Băieţelul l-a lăsat cu părinţii Lenuţei. Trimitea bani. Foamea cea straşnică, care după socoteala comuniştilor a luat patru-cinci milioane de oameni, se terminase. Dar se ştia că comuniştii sunt nişte mincinoşi. Pierderile reale a populaţiei au fost peste zece milioane de ucraineni şi moldoveni, din aşa zisa republică autonomă moldovenească. În Camenca înainte de foamete moldovenii constituiau circa 70%, ucrainenii-30%, Ruşi nu erau. Dar după foamete în locul moldovenilor şi ucrainenilor au fost aduşi ruşi şi reprezentanţi din Asia mijlocie, Siberia, Caucaz. În fiecare an venea la mormântul Lenuţei. Se aşeza în faţa pietrei cu inscripţie pe care o instalase când lucra aici, şi plângea. OGPU se prefăcuse în NKVD, dar el nici nu vroia să audă de însurătoarea, la care insistau părinţii Lenuţei, bătrâni şi ei de acum. Se gândeau cu cine v-a rămâne nepotul lor, dacă ei mor. Nicolae era tot timpul la serviciu. Băieţelul învăţa în limba moldovenească, cum îi ziceau pe atunci la limba română. I-ar în Kiev nu erau şcoli moldoveneşti. La 28 iunie 1940 ruşii au ocupat Basarabia. Au murit părinţii Lenuţei. Şi Nicolae l-a dus pe băieţel la rudele lui în Senătăuca. Când s-a început al Doilea război Mondial Nicolae s-a retras împreună cu armata sovietică, şi a ajuns peste Bolga. În 1944 a primit gradul de căpitan. Vroia cât mai repede să ajungă pe meleagurile natale, să vadă feciorul, pe care foarte mult îl dorise. Să se ducă la mormântul Lenuţei şi să-i spună, că nici o femeie nu ia luat locul ei în inima lui.

* * *

La sfârşitul lunii august1944, trupele sovietice au trecut Nistru. Nicolae a ajuns în Senătăuca cu o săptămână mai târziu. Grăbea şoferul. Şi iată casa rudelor. În ogradă o mulţime de oameni. O

presimţire straşnică ia ars inima. Dar a întrat în casă. În sicriu era nepotul lui, corpul căruia era ciuruit de gloanţe. S-a pierdut o clipă, apoi s-a apropiat şi l-a sărutat pe frunte. Din ochi i-au ţâşnit lacrimi. -Dar Nicolae unde e? -E grav rănit. Dar glontele ia străpuns pieptul firav şi a ieşit. Asta l-a scăpat. -Unde e? -La punctul medical. Sora medicală are grijă de el. -Când şi cine? dovedi el să întrebe, căci de el s-a apropiat ruda şi l-a îmbrăţişat. -N-am fost în stare să-l ocrotim. E un băiat cuminte. Apoi a luat ruda şi au ieşit. -Trebuie să plecăm la ţintirim, spuse ruda, totul e gata. Ceilalţi au fost înmormântaţi ieri. -Da, da, răspunse el, povesteşte-mi ce s-a întâmplat. -Trei zile în urmă prin sat trecea o coloană de soldaţi ruşi. În frunte, pe cal mergea un rusoi înalt, cu un păr roşu, roşu. Majoritatea oamenilor s-au ascuns. Dar de după gard, babele noastre curioase, se uitau. Copiii se jucau ca întotdeauna. Acest rusoi striga în gura mare: români, fascişti, ieşiţi să vă rup capul. Repeta ca o moară stricată. Nişte copii, printre care erau şi feciorii noştri, se jucau iată aici, în partea cealaltă de drum. Când coloana s-a apropiat, ei în fugă au vrut să treacă în partea asta. Şi rusoiul cela din automat ia împuşcat pe trei, şi pe nişte vecine, care ieşise la împuşcături. Numai Nicolae, aşa rănit, a dovedit să se ascundă după gard. Nimeni din ruşii lui nu l-a oprit. A împuşcat până nu s-au terminat cartuşele. Nici nu s-a dat jos de pe cal, să vadă. S-a dus mai departe. -N-ai observat ce grad are? -O stea mare. -Dacă-l vezi, îl recunoşti? -Pe aşa ticălos dintr-o mie îl recunosc. -În maşină am merinde. Du-te şi descarcă-le. Faceţi o masă cum se cuvine la creştini. A adus medicamentele necesare pentru a salva viaţa feciorului. Sora medicală l-a încredinţat, că cu aşa medicamente, viaţa feciorului nu mai este în primejdie. După înmormântare a plecat. Nu vedea pe nimeni şi nimic. Şi-a dat seama, că dacă Nicolae nu supravieţuieşte, rămâne singur,

singurel pe acest pământ. Nici un suflet apropiat. A rămas numai răzbunarea. La acel moment era şef-interimar a secţiei speciale la o divizie de infanterie, care se ducese înainte. Şi care trecuse tot pe aici Nistru. Acum nu-l interesa lucrul în divizie. A lăsat pe cineva în locul său, şi s-a apucat de cercetări. A strâns informaţie de toţi maiorii roşcaţi din divizie. Dar nici unul din ei nu semăna cu acel, pe care l-au descris sătenii. A făcut acelaşi lucru şi în divizia vecină. Acolo a găsit trei care coincideau după spusele sătenilor. Cu permisiunea şefului secţiei speciale a diviziei respective, ia luat pe toţi cu el. Şi seara s-a pornit spre Senătăuca. N-a luat şoferul. Era o noapte întunecoasă. S-a oprit la marginea satului şi a ordonat să nu iasă nimeni din maşină. S-a dus după rudă. -Te uiţi la ei. Nu spui nimic. Când ne depărtăm de maşină, îmi spui care-i. Clar, dacă este aici. Ruda l-a recunoscut deodată. Nicolae a văzut cum s-au strâns pumnii rudei. Dar s-a reţinut. -Acel din mijloc. Dă-mi voie să-l împuşc eu. -Nu, nu trebuie să moară de moarte uşoară. El trebuie să mă roage să-l ucid să scape de chinuri. Dar n-o să-l ucid. O să-l torturez până a muri singur. Când rămăsese vre-o câţiva kilometri de unitate, a eliberat pe ceilalţi doi ofiţeri. Pe călăul feciorului său l-a luat cu el. Într-o văgăună a oprit maşina sub pretextul că ceva s-a stricat. A ieşit şi roşcatul. Nicolae la împuşcat în amândouă mâinile şi picioarele. La pus în genunchi. Roşcovanul răcnea în gura mare. Când se liniştea, el mai apăsa pe vre-o mână ori picior şi i-ar răcnete. Apoi a scos un cuţit special, pe care specialiştii îl numesc cuţit finlandez, ori prescurtat „finca”. Şi la înjunghiat de două ori în burtă. La băgat până la mâner. -De ce, tovarăşe căpitan? tot întreba el, printre urlete. -Cine mai era cu tine când ai împuşcat copiii ceia? Familiile? El ia numit pe cinci ofiţeri. -Şi nimeni n-a încercat să te oprească? -Nu. Că nu-i prima dată. Duceţi-mă la spital căci o să mor. -Unul din copiii aceia era feciorul meu Maiorul, care de abia mai era viu, s-a cutremurat tot. A înţeles că aici iertare n-o să aibă. Nicolae la mai lovit de două ori cu cuţitul. Dar nu murea. Era fără cunoştinţă, dar mai răsufla. De tot ia tras

douăsprezece lovituri de cuţit. Atâţi ani avea nepotul şi feciorul lui, când această animală a tras din automat în ei. După ce s-a convins că era mort, ia luat documentele şi la lăsat să-l sfâşie lupii şi cânii care în timpul războiului sălbătăcise. La documente a dat foc. S-a întors la unitate cu sufletul împăcat. Feciorul lui a fost răzbunat. Dar totodată trebuiau pedepsiţi şi acei care l-au lăsat să facă acest lucru. Cei cinci ofiţeri. Peste trei zile a trimis să-i aducă la el. S-a uitat la ei, şi l-a ales pe cel mai slab. L-a băgat în cabinet şi a început să-l bată. La bătut bine. -Spune, vrei să trăieşti? -Da, tovarăşe căpitan, răspunse acela cu greu. -Atunci iată o foaie, şi scrie cum ceilalţi patru îl ponegreau pe tovarăşul Stalin. Şi spuneau că nu le place puterea sovietică. -Ei n-au spus asta niciodată. Sunt devotaţi puterii sovietice. -Tu scrie, i-ar noi ne vom lămuri. Ori vrei i-ar bătaie? -Nu, nu, scriu, şi a scris tot ce a spus Nicolae. L-a dus în altă cameră. A mai chemat doi colaboratori de ai săi, care îi băteau pe ceilalţi ofiţeri. Pe baza celor scrise de primul ofiţer, ia dat pe toţi sub tribunalul militar, care niciodată pe nimeni n-a cruţat. Au fost condamnaţi la zece ani, şi trimişi în batalionul disciplinar. Sfârşitul războiului l-a găsit în Berlin. Divizia lui n-a ajuns până la Reihstag. Primise gradul de locotenent-colonel şi era şeful secţiei speciale a diviziei. Coresponda regulat cu feciorul, care se vindecase complet. Vroia să plece în concediu, dar şefii nu-i permiteau. În Berlin, în fiecare zi găseau trupuri de soldaţi ruşi înjunghiaţi. Îmblau şi jefuiau ce le cădea sub mână. Şi plăteau cu viaţa. Asta în filmele sovietice nemţii îi întâmpină pe ruşi cu flori. DAR ÎN REALITATE AVEAU O URĂ NEBUNĂ faţă de barbarii ruşi. Nemţii între ei vorbeau, că Hitler s-a sinucis nu că a pierdut războiul, dar că Berlinul a fost cucerit de barbarii ruşi. Mai mult de trei milioane de soldaţi şi ofiţeri sovietici au fost nimiciţi în timpul asaltului Berlinului. Începând cu anul 1947 n-a mai primit nici o scrisoare de la fecior. L-a mirat acest fapt. S-a interesat la organele respective. Şi a primit răspuns că cu feciorul totul e în regulă. Dar ceva nu-i da pace. Erau momente că îl durea inima. Aşa, fără nici o pricină. Avea o presimţire grea. Dar şefii nu-i permiteau să plece în concediu. Citea orice, ce era publicat despre Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În ziarul „PRAVDA”, pe la sfârşitul lui iulie 1947 a

citit raportul primului secretar al partidului comunist al RSSM, că republica a supra împlinit planul de predare a grâului la stat cu 127%. Se bucura că acasă totul e bine. În primăvara anului 1948 a primit în sfârşit concediu. Avea impresia că trenul merge prea încet. Vroia să zboare acasă. Şi iată ajuns în sat. A mers pe stradă, dar satul părea mort. Nici un om nu ia ieşit în cale. Acest lucru ia părut straniu. Dar nu l-a deranjat. A întrat în ogradă la rude. Nimeni n-a ieşit în întâmpinare. Stăpânii erau în casă. Erau numai pielea şi oasele. S-au îmbrăţişat. Stăpâna a început să plângă. Copiii nu erau în casă. -Dar unde-s copii? Le-am adus din Germania cadouri. O să le placă. S-a lăsat o tăcere profundă. Nicolae a simţit că s-a întâmplat ceva straşnic. Dar se temea să întrebe. Aşa şi stau toţi trei şi tăceau. În sfârşit a dat glas stăpânul. -Şi Maria noastră, şi Nicolae al tău au murit de foame. Anul trecut. -Care foame? -Care a fost anul trecut. Au murit două treimi din locuitorii satului. -De unde foame în Basarabia? Nici odată în istoria Moldovei n-a fost foame pe meleagurile noastre! Şi gazetele scriau că RSSM a îndeplinit cu 127% planul la stat. Ce fel de foame? -Mai cumplită ca acei din 1932-1933 care a fost la voi, în partea cealaltă de Nistru. A rămas uimit de cele auzite. -De ce nu mi-aţi scris? Vă ajutam eu! -Am scris şi noi, şi Nicolae. Dar aşa şi n-am mai primit răspuns de la tine. Credeam că eşti mort. Tocmai acum Nicolae şi-a dat seama de ce nu primea scrisori de la fecior. Acei care au plănuit şi au înfăptuit această foame, s-au stăruit să nu afle nimeni de asta. Şi orice informaţie de aici era nimicită de autorităţi. Şi iarăşi ca în Ucraina după foamea din 1932-1933, au să împle ţara cu rusofoni. -Arată-mi mormântul fiului. A stat mult acolo. Lacrimile curgeau pe obraz. Dar nu le observa.

P. S.

În timpul foamei organizate de partidul comunist în Ucraina şi Transnistria în anii1932 – 1933, au murit mai mult de zece milioane de ucraineni şi peste trei sute de mii de moldoveni din regiunile Odesa, Kirovograd, Herson şi Nicolaev, unde erau şi sunt până acum raioane populate de moldoveni. Iar in timpul foamei, organizate de comunişti în Basarabia în 1947, şi în urma deportărilor în Siberia în anii1949-1952, au murit mai mult de un milion de moldoveni, găgăuzi şi bulgari.Cu regret, găgăuzii şi bulgarii au uitat de asta, şi-i susţin pe comunişti. SĂ LE FIE ŢĂRNA UŞOARĂ!!!

Spre amintirea jertfelor foamei organizate de comunişti în 1932-1933 în Ucraina şi Transnistria, şi jertfelor foamei organizate de aceiaşi comunişti în 1947, în Basarabia. Mihai Niceainicu(Babele)