Finlanda

Suomen tasavaltaRepubliken FinlandRepublica Finlanda

Drapel Stemă

Imn na ț ional Maamme / Vårt land

(Țara noastră)

 

 

Capitală • Popula ț ie  • Coordonate

Helsinki588.941 locuitori (2010)

60°10′15″N, 24°56′15″E

1

Limbi oficiale finlandeză și suedeză

Sistem politic republică parlamentară

Pre ș edinte Prim Ministru

Sauli NiinistöJyrki Katainen

Independen ț ă – autonomie– declarată– recunoscută

din Rusia bol ș evică 29 martie 18096 decembrie 19173 ianuarie 1918

Suprafa ț ă  • Totală • % apa

Loc 65338.432 km²9,4

Popula ț ie  • Totală • Densitate

Loc 1125,421,827 locuitori(2012)16,0 loc./km²

PIB (nominal) • Total (2006) • PIB per capita

Loc 31$199 de miliarde$37.988

PIB (PPC) • Total (2006) • PIB per capita

Loc 52$176.4 de miliarde$33.700

IDU (2004) 0,947 (loc 11) – înalt

Monedă euro (€, EUR) = 100 eurocen ț i

Fus orar • vară

UTC+2UTC+3

Domeniu internet .fi

Prefix telefonic +358

Prefix radiofonic OFA-OJZ

Siglă pentru ma ș ini

FI

Cod ISO 246 / FIN / FI

Membru al: ONU, UE, CSB, Consiliul Nordic

2

Toate statele lumii

Finlanda (în finlandeză  Suomi; în suedeză Finland), denumită oficial Republica Finlanda,[1] este o ț ară nordică situată în regiunea finoscandică a Europei de Nord. Se învecinează cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și cu Rusia la est, în timp ce Estonia se află la sud, peste Golful Finlandei.

În Finlanda trăiesc circa 5,4 milioane de oameni, majoritatea fiind concentrată în regiunile sudice.[2] În termeni de suprafață, este a opta țară din Europa și cea mai rarefiat populată țară a Uniunii Europene. Din punct de vedere politic, este o republică parlamentară, cu un guvern central aflat în capitala Helsinki, și cu guverne locale în cele 336 de comune[3][4] și o regiune autonomă, Insulele Åland. Circa un milion de locuitori trăiesc în Zona Metropolitană Helsinki (formată din Helsinki, Espoo, Kauniainen și Vantaa) și o treime din PIB se produce acolo. Alte mari orașe sunt Tampere, Turku, Oulu, Jyväskylä, Lahti și Kuopio.

Din secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda a constituit provincia estică a Suediei. Apoi a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la Revolu ț ia Rusă . Aceasta s-a soldat cu declararea independenței Finlandei, urmată de un război civil în care „ro ș iii ” pro-bol ș evici au fost învinși de „albii” pro-conservatori cu ajutorul Imperiului German. După o scurtă tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă (1939–1940) și Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945) împotriva Germaniei Naziste. După sfârșitul războiului, Finlanda a aderat la Na ț iunile Unite în 1955, la OECD în 1969, la Uniunea Europeană în 1995 și la zona euro de la începutul ei în 1999. În această perioadă, a construit un amplu stat social. Finlanda s-a industrializat târziu, rămânând țară predominant agrară până în anii 1950. După aceea, dezvoltarea economică a fost rapidă, astfel încât, cu un venit pe cap de locuitori de 49.000 de dolari (2011),[5] Finlanda este una dintre cele mai bogate țări din lume. Conform unor măsuri,[6]

[7] Finlanda are cel mai bun sistem de educație din Europa și este considerată una dintre cele mai pașnice și mai competitive din punct de vedere economic țări din lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a vie ț ii .[8][9][10][11]

Cuprins

1 Etimologia ș i no ț iunea de „Finlanda” o 1.1 Etimologie

1.1.1 Finland 1.1.2 Suomi

o 1.2 Concept 2 Istorie

o 2.1 Preistorie o 2.2 Epoca suedeză o 2.3 Perioada ț aristă

3

o 2.4 Războiul civil ș i independen ț a o 2.5 Al Doilea Război Mondial o 2.6 Războiul Rece o 2.7 Istorie recentă

3 Geografie o 3.1 Biodiversitatea o 3.2 Clima o 3.3 Regiuni o 3.4 Diviziuni administrative

4 Politica o 4.1 Constitu ț ia o 4.2 Pre ș edintele o 4.3 Parlamentul o 4.4 Cabinetul o 4.5 Sistemul juridic o 4.6 Rela ț iile externe o 4.7 Asigurările sociale o 4.8 For ț ele armate

5 Economia o 5.1 Energia o 5.2 Transporturile o 5.3 Industria o 5.4 Politici publice o 5.5 Turism

6 Demografie 7 Cultură

o 7.1 Sărbătorile de iarnă o 7.2 Sauna de Crăciun

8 Patrimoniu mondial 9 Vezi ș i 10 Note explicative 11 Note bibliografice 12 Legături externe

Etimologia și noțiunea de „Finlanda”

4

Picturile pe stâncă Astuvansalmi de la Saimaa. Cele mai vechi datează din 3000–2500 î.e.n.

Etimologie

Finland

Numele de Finlanda apare pe trei pietre runice. Două s-au găsit în provincia suedeză Uppland și poartă inscripția finlonti (U 582). A treia s-a găsit în Gotland, în Marea Baltică. Ea poartă inscripția finlandi (G 319) și datează din secolul al XIII-lea.[12]

Suomi

Numele de Suomi are origini incerte, dar un posibil cuvânt asociat este termenul protobaltic *źemē, care înseamnă „pământ”. Pe lângă limbile finice, înrudite cu finlandeza, acest nume se folosește și în limbile baltice letonă și lituaniană. Altfel, s-au propus și termenul indo-european *gʰm-on „om” (cf. goticul guma, latinescul homo), împrumutate ca *ćoma. Cuvântul se referea inițial doar la provincia Finlanda Propriu-Zisă, și ulterior la coasta nordică a Golfului Finlandei, regiunile nordice ca Ostrobothnia fiind la început excluse din noțiune. Teorii mai vechi propun o derivare de la suomaa (țara bălților) sau suoniemi (capul bălților), și paralele între saame (sami, un popor fino-ugric din Laponia) și Häme (o provincie din interiorul continentului), dar aceste teorii sunt considerate depășite.[13]

Concept

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, termenul „Finlanda” a făcut mai ales referire la zona din jurul orașului Åbo (Turku), regiune ulterior denumită Finlanda Propriu-Zisă, în vreme ce alte părți ale țării s-au numit Tavastia și Karelia, dar care puteau fi denumite împreună și „Österland” (ca și Norrland). Politica medievală implica mai degrabă triburi, cum ar fi finii, tavastienii și karelienii, decât limite geografice.

5

În secolul al XV-lea, „Finland” devenise un nume generic pentru întregul teritoriu aflat la est de Golful Botnic, incluzând, posibil, și Ålandul, pe vremea când arhipelagul era considerat a aparține orașului Åbo (Turku). Ce anume desemnează termenul poate varia însă de la sursă la sursă, limitele la est și la nord nefiind nici ele foarte exacte. O primă atestare oficială a Finlandei ca unitate, fie doar și cu numele, a apărut atunci când Ioan al III-lea al Suediei și-a denumit ducatul „Marele Ducat al Finlandei” (pe la 1580), ca strategie pentru a se opune revendicărilor teritoriale ale țarului Rusiei. Termenul a devenit parte a titlurilor deținute de regele Suediei, fără a avea însă vreo aplicabilitate practică. Teritoriul finlandez avea același statut ca și malul vestic al Golfului Botnic, iar partea finlandeză a regatului avea aceeași reprezentare în parlament ca și cea vestică. În 1637, regina Christina l-a numit pe Per Brahe cel Tânăr guvernator general al Finlandei, Ålandului și Ostrobothniei (și alte părți ale Suediei aveau guvernatori generali).

Granițele moderne ale Finlandei au apărut abia după sfârșitul uniunii Suedia-Finlanda. În 1809, Rusiei i s-a cedat nu un teritoriu definit denumit „Finlanda”, ci mai degrabă șase provincii, Ålandul, și o mică parte din comitatul Västerbotten. Limita dintre noul Mare Ducat al Finlandei și restul Suediei urma să se traseze fie de-a lungul râului Kemijoki, care reprezenta limita dintre comitatele suedeze Västerbotten și Österbotten (Ostrobothnia) la acea vreme - așa cum au propus suedezii la negocierile pentru pace - fie de-a lungul râului Kalix, cuprinzând astfel și partea finofonă din valea Torne - așa cum au cerut rușii. Limita, care urma râul Torne și râul Muonio până la fjellurile (en) Saana și Halti în nord-vest, a fost un compromis, care ulterior a ajuns să definească ceea ce înseamnă Finlanda - cel puțin după ce țarul Alexandru I al Rusiei a permis ca părțile din Finlanda aflate la est de râul Kymi, anexate de Rusia în 1721 și 1743, denumite „Finlanda Veche”, să fie incluse administrativ în „Finlanda Nouă” în 1812.

Istorie

Articol principal: Istoria Finlandei.

Preistorie

Conform dovezilor arheologice, zona ce cuprinde astăzi Finlanda a fost colonizată în preajma anului 8500 î.e.n. în timpul Epocii Pietrei după retragerea ghețurilor din ultima eră glaciară. Artifacte ale primilor coloniști prezintă caracteristici comune cu cele din Estonia, Rusia și Norvegia.[14] Primii oameni erau vânători-culegători, cu unelte de piatră.[15] Primele oale datează din 5200 î.e.n. când a apărut cultura ceramică a pieptenelui.[16] Apariția culturii ceramice cordate în zona coastei de sud a Finlandei între anii 3000 și 2500 î.e.n. ar putea să fi coincis cu revoluția agrară.[17] Chiar și după introducerea agriculturii, vânatul și pescuitul au continuat să fie părți importante ale economiei de subzistență.

Epoca Bronzului (1500–500 î.e.n.) și Epoca Fierului (500 î.e.n.–1200 e.n.) s-au caracterizat prin contacte extensive cu alte culturi din regiunile Baltică și Fennoscandia. Nu există consens privind momentul în care au fost vorbite pentru prima oară limbile indo-europene și cele uralice în zona Finlandei contemporane. În mileniul I e.n., o proto-

6

finlandeză s-a vorbit cel puțin în așezările agrare din Finlanda meridională, în timp ce populațiile vorbitoare de Sami ocupau mare parte din restul țării.

Epoca suedeză

Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658.Verde închis: Suedia propriu-zisă, așa cum era reprezentată în Riksdagul Stărilor. Alte tente de verde: dominioane și posesiuni.

Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din secolul al XII-lea (en) și până la 1249 (en).[18] Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat. Coloniști suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a devenit limba dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a țărănimii, clerului și judecătoriilor din regiunile predominant finofone.

În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism.[19] În secolul al XVI-lea, Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din Finlanda, Academia Regală din Turku (en), a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă foamete în anii 1696–1697 (en), perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime[20] și apoi o epidemie de ciumă după câ ț iva ani  (en). În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus în două rânduri la ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi Marea Furie (en) (1714–21) și Mica Furie (en) (1742–43).[20] În acest moment, denumirea de „Finlanda” era termenul predominant utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.

Perioada țaristă

7

Articol principal: Marele Ducat al Finlandei.

La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în Războiul Finlandez (fi), Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui 1917. În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În perioada dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a început să crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită „Finomanii” (en). Printre reperele acestei mișcări se numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a Finlandei – Kalevala – în 1835, precum și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu suedeza, în 1892.

Foametea finlandeză din 1866–1868 (en) a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și politică a fost rapidă.[21] PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o treime din cel al Regatului Unit.[21]

În 1906, în urma revolu ț iei ruse , s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația între Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul restrângerii autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă practic efectul, întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar. Dorința de independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicali[22] și ale socialiștilor.

Războiul civil și independența

Recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia sovietică (în rusă).

După Revolu ț ia din Februarie 1917 , poziția Finlandei ca parte a Imperiului Rus a fost pusă în discuție, în principal de către social-democra ț i . Întrucât șeful statului era țarul

8

Rusiei, nu era clar cine era șeful executivului Finlandei după revoluție. Parlamentul, controlat de social-democrați, a adoptat așa-numita Lege a Puterii[23] prin care și-a asumat autoritatea supremă în stat. Legea a fost respinsă de Guvernul Provizoriu Rus și de partidele de dreapta din Finlanda. Guvernul Provizoriu a dizolvat unilateral parlamentul, ceea ce social-democrații au considerat a fi ilegal, conform Legii Puterii.

S-au ținut noi alegeri, în care partidele de dreapta au obținut o majoritate fragilă. Unii social-democrați au refuzat să accepte rezultatul și au continuat să susțină că dizolvarea parlamentului (și deci și alegerile) au fost ilegale. Cele două blocuri politice de forțe apropiate, partidele de dreapta și partidul social-democrat, s-au poziționat pe poziții adverse.

Revolu ț ia Rusă din Octombrie a schimbat totul. Dintr-o dată, partidele finlandeze de dreapta au început să reconsidere decizia de a bloca transferul puterii executive dinspre guvernul rus spre Finlanda, după ce în Rusia au luat puterea comuniștii radicali. În loc să recunoască autoritatea Legii Puterii dată cu câteva luni în urmă, guvernul de dreapta a declarat independen ț a ț ării  (a declarat independen ț a ț ării|en ) la 6 decembrie 1917.

La 27 ianuarie 1918, s-au tras primele focuri de armă ale Războiului Civil Finlandez în două evenimente simultane. Guvernul începuse să dezarmeze forțele rusești în Pohjanmaa. Partidul Social-Democrat contrila sudul Finlandei și orașul Helsinki, dar guvernul alb a funcționat în exil la Vaasa. A urmat scurtul, dar violentul Război Civil Finlandez (en). Albii (en) susținuți de Imperiul German, au câștigat în fața Ro ș iilor  (en).[24] După război, zeci de mii de roșii și alte persoane suspecte de simpatii bolșevice au fost închiși în lagăre, unde mii de oameni au murit executați sau de malnutriție și boli. Între roșii și albi a persistat o profundă dușmănie socială și politică până la Războiul de Iarnă și chiar după acesta. Războiul civil și expedi ț iile activi ș tilor în Rusia Sovietică au pus presiune pe relațiile de peste granița de est.

După o scurtă tentativă de instaurare a unei monarhii (en), Finlanda a devenit republică preziden ț ială , Kaarlo Juho Ståhlberg fiind ales ca primul ei președinte în 1919. Frontiera fino-rusă a fost determinată prin tratatul fino-rus de la Tartu (en) din 1920, urmând în mare parte frontiera istorică, dar transferând Finlandei și Pecenga (în finlandeză Petsamo) cu portul său de la Marea Barents. Democrația finlandeză nu a fost afectată de nicio tentativă de lovitură de stat sovietică și a supraviețuit mi ș cării anticomuniste Lapua (en). Relațiile dintre Finlanda și Uniunea Sovietică au fost însă tensionate. Relațiile Germaniei cu Finlanda democratică s-au răcit și ele după venirea la putere a naziștilor. Ofițerii armatei au fost pregătiți în Fran ț a , iar relațiile cu Europa Occidentală s-au întărit.

În 1917, populația era de 3 milioane de oameni. Reforma agrară pe bază de credite, aplicată după Primul Război Mondial, a crescut proporția populației deținătoare de capital.[21] Circa 70% din forța de muncă era ocupată în agricultură și 10% în industrie.[25]

Cele mai mari piețe de export au fost Regatul Unit și Germania.

Al Doilea Război Mondial

9

Zonele cedate de Finlanda Uniunii Sovietice după Războiul de Iarnă din 1940 și după Războiul de Continuare din 1944. Porkkala a fost returnată Finlandei în 1956. Finlanda avea, înainte de cedarea teritorială, o arie de circa 385.000 km².

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Finlanda a luptat de două ori împotriva agresiunii Uniunii Sovietice: în Războiul de Iarnă din 1939–1940 după ce Uniunea Sovietică a atacat-o; și apoi în Războiul de Continuare din 1941–1944, concomitent cu Opera ț iunea Barbarossa , prin care Germania invadase Uniunea Sovietică. Timp de 872 de zile, armata germană a asediat Leningradul, al doilea oraș al URSS.[26] Asediul Leningradului s-a soldat cu moartea a circa un milion dintre locuitorii orașului.[27] Trupele finlandeze au controlat unele din zonele de lângă oraș, dar au refuzat să-l atace sau să permită germanilor să utilizeze teritoriul finlandez de drept ca bază de atac; este încă controversat dacă se poate spune că finlandezii au contribuit la asediu sau l-au stânjenit. După ce a oprit o ofensivă sovietică masivă (en) în iunie-iulie 1944, Finlanda a cerut armistițiul cu URSS. După armistițiu, a urmat Războiul Laponiei din 1944–45, când Finlanda a împins forțele germane din nordul Finlandei în afara țării.

Tratatele semnate în 1947 și 1948 cu Uniunea Sovietică au cuprins unele obligații și plata de despăgubiri de către Finlanda—precum și alte concesiuni teritoriale începute cu Tratatul de Pace de la Moscova din 1940. Ca urmare a celor două războaie, Finlanda a fost obligată să cedeze mare parte din Karelia Finlandeză (en), Salla și Petsamo, adică 10% din aria sa totală și 20% din capacitatea industrială, inclusiv porturile Vîborg (Viipuri) și portul neînghețat Liinahamari. Aproape întreaga populație de circa 400.000 de persoane, a fugit din aceste regiuni. Finlanda nu a fost niciodată ocupată de trupe sovietice și și-a conservat independența, cu prețul a 93.000 de soldați uciși, cea mai mare rată de pierderi, raportată la populația țării, din toate țările participante la al Doilea Război Mondial.

Finlanda a respins planul Marshall, aparent pentru a satisface dorințele sovieticilor. Statele Unite au furnizat însă țării un ajutor secret de dezvoltare și au ajutat Partidul

10

Social-Democrat (necomunist) în speranța de a evita căderea Finlandei în sfera de influență sovietică.[28] Stabilind relații comerciale cu țările occidentale, cum ar fi Regatul Unit, și plata despăgubirilor de război față de Uniunea Sovietică au făcut ca Finlanda să se transforme dintr-o țară predominant agrară într-una industrializată. De exemplu, a fost înființată compania de stat Valmet pentru a obține materiale pentru despăgubirile de război. Chiar și după ce despăgubirile au fost plătite, Finlanda—săracă în anumite resurse necesare unei țări industrializate (cum ar fi fierul și petrolul)—a continuat să facă schimburi comerciale cu URSS în contextul comerțului bilateral.

Războiul Rece

În 1950, jumătate din muncitorii finlandezi erau ocupați în agricultură și o treime trăiau în zonele urbane.[29] Noile locuri de muncă în industrie, servicii și comerț au atras rapid oamenii de la țară către orașe. Numărul mediu de nașteri per femeie a scăzut de la un maxim la baby boom (en) de 3,5 în 1947 până la 1,5 în 1973.[29] Când copiii născuți în timpul baby-boomului au intrat în câmpul muncii, economia nu a generat locuri de muncă suficient de repede, și sute de mii de oameni au emigrat în Suedia mai industrializată, maximul emigrației fiind atins în anii 1969 și 1970.[29] Jocurile Olimpice de Vară din 1952 au adus turiști străini. Finlanda a luat parte la liberalizarea comerțului, participând la proiecte cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Interna ț ional și General Agreement on Tariffs and Trade.

Urho Kekkonen, al optulea președinte al Finlandei.

Declarându-se oficial neutră, Finlanda s-a aflat într-o zonă gri între țările occidentale și Uniunea Sovietică. Tratatul YYA (en) (Pactul Fino-Sovietic de Prietenie, Cooperare și Ajutor Reciproc) a dat Uniunii Sovietice o oarecare influență în politica internă finlandeză. Aceasta a fost exploatată de președintele Urho Kekkonen împotriva adversarilor săi. El a menținut practic un monopol pe relațiile cu URSS începând cu 1956, ceea ce a fost crucial pentru popularitatea sa. În politică, a existat o tendință de a evita orice declarație sau acțiune care ar putea fi interpredată drept antisovietică, tendință denumită de presa germană „finlandizare”.

În ciuda relațiilor strânse cu URSS, Finlanda a rămas la economia de piață de tip occidental. Diverse industrii au beneficiat de privilegiile comerciale cu sovieticii, ceea ce explică susținerea de care s-au bucurat unele politici prosovietice în rândurile intereselor

11

de afaceri ale Finlandei. Creșterea economică a fost rapidă în perioada postbelică, iar în 1975 PIBul Finlandei pe cap de locuitor era al 15-lea din lume. În anii 1970 și 1980, Finlanda a construit un state social amplu, unul dintre cele mai complexe aparate de stat din lume. Finlanda a negociat cu CEE (predecesoarea Uniunii Europene) un tratat care a abolit în mare parte taxele vamale cu țările CEE începând cu 1977, deși Finlanda nu a aderat cu totul. În 1981, sănătatea deteriorată l-a obligat pe președintele Urho Kekkonen să se retragă după 25 de ani de mandat.

Unele hotărâri greșite în domeniul macroeconomic, o criză bancară, prăbușirea celui mai mare partener comercial (Uniunea Sovietică) și o criză economică mondială au produs o recesiune puternică și în Finlanda la începutul anilor 1990. Criza a atins maximul în 1993, iar Finlanda a înregistrat din nou creștere economică timp de zece ani.

Istorie recentă[modificare]

Finlanda a introdus moneda Euro în 2002.

Ca și celelalte țări nordice, Finlanda și-a liberalizat economia după sfârșitul anilor 1980. Reglementările financiare și de pe piața produselor au fost relaxate. Unele întreprinderi de stat au fost privatizate și au existat și unele modeste reduceri de taxe. Finlanda a aderat la Uniunea Europeană în 1995, și la zona Euro în 1999.

Populația este în curs de îmbătrânire, natalitatea fiind de 10,42 nașteri la mia de locuitori, adică o rată a fertilității de 1,8.[29] Cu vârsta mediană la 42,7 ani, Finlanda este una dintre cele mai îmbătrânite țări;[30] jumătate din electorat are vârsta peste 50 de ani. Ca și majoritatea țărilor europene, fără alte reforme sau fără imigrație, Finlanda se poate confrunta cu probleme demografice, deși proiecțiile macroeconomice sunt mai sănătoase decât în majoritatea celorlalte țări dezvoltate.

Marca finlandeză a fost înlocuită cu moneda euro în 2002. Ca pregătire pentru aceasta, baterea noilor monede euro a început încă din 1999; de aceea, primele monede euro din Finlanda au anul 1999 inscripționat pe ele, în loc de 2002, ca în cazul altor țări ce au aderat atunci la zona euro. Pentru monedele finlandeze au fost selectate trei designuri diferite (unul pentru moneda de 2 euro, altul pentru cea de 1 euro și un al treilea pentru celelalte șase monede). În 2007, pentru a adopta noua hartă comună ca și restul țărilor din zona euro, Finlanda a modificat fața comună a monedelor sale.

12

Geografie

Articol principal: Geografia Finlandei.

Hartă detaliată a Finlandei si harta fizica

13

Aflată aproximativ între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, și între meridianele de 20° și 32° longitudine estică, Finlanda este una dintre cele mai nordice țări ale lumii. Dintre capitalele lumii, doar Reykjavík se află mai la nord de Helsinki. Distanța de la cel mai sudic punct al țării—Hanko—până la cel mai nordic—Nuorgam—este de 1.160 km.

Datorită faptului că teritoriul său nu este drenat decât de câteva râuri, Finlanda are numeroase lacuri, ceea ce i-a adus și porecla de „țara celor o mie de lacuri”. În realitate, numărul lacurilor este mult mai mare de o mie—mai precis 187.888 de lacuri cu suprafața mai mare de 500 m²) și 179.584 de insule.[31] Cel mai mare lac, Saimaa, este al patrulea lac ca mărime din Europa. Aria cu cea mai mare densitate de lacuri se numește regiunea lacurilor finlandeze (en). Cele mai multe insule se găsesc în sud-vest, în arhipelagul Turku. Mai departe de coastă, se află insula Åland.

Mare parte din geografia Finlandei se explică prin Era Glaciară. Ghețarii aveau grosime mai mare și au durat mai mult în Finoscandia (en) în comparație cu restul Europei. Eroziunea produsă de ele au lăsat peisajul șes, cu puține dealuri și foarte puțini munți. Cel mai înalt vârf muntos, Halti la 1.324 m, se găsește în nordul extrem al Laponiei, pe frontiera cu Norvegia. Cel mai înalt vârf aflat în întregime pe teritoriul finlandez este Ridnitsohkka cu 1.316 m, aflat chiar alături de Halti.

Retragerea ghețarilor a lăsat teritoriul țării cu multe depozite morenice în formațiuni de tip esker (en). Acestea sunt creste de nisip și pietriș stratificat, pe direcția nord-vest–sud-est, unde se aflau în trecut marginile ghețarilor. Printre cele mai mari dintre acestea se numără trei creste denumite Salpausselkä (en) și aflate în sudul Finlandei.

Lebăda de iarnă, pasărea națională a Finlandei.

Presat sub enorma greutate a ghețarilor, terenul Finlandei este în ridicare datorită revenirii post-glaciare (revenirii post-glaciare|en)|Post-glacial rebound}}. Efectul este cel mai pronunțat în jurul Golfului Botnic, unde terenul este într-un proces de înălțare într-un ritm de circa 1 cm pe an. Ca urmare, fostul fund al mării se transformă treptat-treptat în uscat: suprafața țării crește cu circa 7 km² anual.[32][33]

Pădurile acoperă 86% din suprafața țării,[34] țara fiind cea mai împădurită din Europa. Pădurile sunt în special de pin, molid, mesteacăn și alte specii. Finlanda este cel mai mare producător de lemn din Europa și printre cei mai mari din lume.

14

Peisajul este predominant (75% din suprafață) acoperit de taigale de conifere și de fen, având foarte puțin teren arabil. Cel mai frecvent tip de rocă este granitul, element omniprezent în peisaj, vizibil în luminișuri lipsite de sol. Morenele și tillul (en) sunt cele mai frecvente tipuri de sol, acoperite de un strat subțire de humus de origine biologică. Dezvoltarea profilului de podzol se observă la majoritatea solurilor forestiere lipsite de drenaj. Gleiurile (en) și smârcurile cu turbării ocupă ariile slab drenate.

Biodiversitatea

Din punct de vedere fitogeografic (en), Finlanda se împarte între provinciile arctică, central-europeană și nord-europeană din regiunea Circumboreală (en) a regatului Boreal (en). Conform WWF, teritoriul Finlandei se poate împărți în trei ecoregiuni (en): taigaua ruso-scandinavă (en), pădurile sarmatice de amestec (en) și pă ș unile ș i pădurile de mesteacăn scandinave (en). Taigaua acoperă mare parte din Finlanda, din zonele nordice ale provinciilor din sud până în nordul Laponiei. Pe coasta de sud-vest, la sud de linia Helsinki–Rauma, pădurile sunt predominant de amestec, tip mai des întâlnit în zona Baltică. În nordul extrem al Finlandei, aproape de limita arborilor (en) și de Oceanul Arctic, sunt mai frecvente pădurile de mesteacăn de munte.

Ursul brun (Ursus arctos) este animalul național al Finlandei.

Finlanda are și o faună diversă. Există cel puțin șaizeci de specii endemice de mamifere, 248 de specii de păsări care se înmulțesc aici, peste șaptezeci de specii de pește și unsprezece de reptile și amfibieni, multe migrate din țările vecine cu mii de ani în urmă. Printre mamiferele mari și ușor de recunoscut care se găsesc în Finlanda se numără ursul brun (animalul național), lupul cenu ș iu , glutonul (en) și elanul. Trei dintre cele mai remarcabile păsări sunt lebăda de iarnă, o lebădă europeană mare și pasărea națională a Finlandei; coco ș ul de munte , o pasăre mare, cu penaj negru, din familia fazanilor; și bufni ț a . Cea din urmă este considerată un indicator al conectivității codrilor virgini (en), și are o populație în scădere din cauza fragmentării peisajului.[35] Cele mai cunoscute păsări care vin aici să se împerecheze sunt pitulicea fluierătoare (en), cinteza și sturzul viilor (en).[36] Dintre cele circa șaptezeci de specii de pește de apă dulce, sunt mai abundente ș tiucile și bibanul. Somonul de Atlantic (en) rămâne favoritul pescarilor.

Foca inelată de Saimaa (en), o specie periclitată și una dintre cele doar trei specii lacustre de focă din lume, există numai în sistemul de lacuri Saimaa din Finlanda de sud-est; au mai rămas astăzi doar circa 300 de exemplare. Ea a devenit emblema Asociației Finlandeze pentru Conservarea Naturii.[37]

15

Clima

Parcul Na ț ional Repovesi din sud-estul Finlandei.

Principalul factor ce influențează clima Finlandei este poziția țării între paralelee de 60 și 70 de grade latitudine nordică, în zona de coastă a continentului Eurasiatic. În clasificarea climatică Köppen, întreaga Finlandă se află în zona de climă subpolară caracterizată de veri calde și ierni geroase. În interiorul țării, gradul de temperare variază considerabil între regiunile sudice de coastă și nordul extrem, prezentând și caracteristici de climă oceanică și climă continentală. Finlanda este suficient de aproape de Oceanul Atlantic pentru a fi permanent încălzită de Curentul Golfului (Gulf Stream). Acesta se combină cu efectele moderatoare ale Mării Baltice și al numeroaselor lacuri, astfel explicându-se clima neobișnuit de caldă în comparație cu alte regiuni de la aceeași latitudine, cum ar fi Alaska, Siberia și Groenlanda de Sud.[38]

Iernile din sudul Finlandei (când temperatura medie zilnică rămâne sub 0 °C) durează de regulă 100 de zile, iar zăpada acoperă pământul de la sfârșitul lui noiembrie până la jumătatea lui aprilie. Chiar și în cele mai temperate regiuni din sud, lungile și geroasele nopți de iarnă fac temperatura să scadă până la -30 °C. Verile climatice (perioade cu temperatura medie peste 10 °C) durează în sudul Finlandei de la sfârșitul lui mai până la jumătatea lui septembrie, și în interiorul continentului, cele mai calde zile din iulie pot ajunge la 35 °C.[38] Deși mare parte din Finlanda se află pe centura taigalelor, regiunile sudice de coastă sunt adesea clasificate ca hemiboreale.[39]

Parcul Na ț ional Pyhä-Luosto , Laponia.

În nordul Finlandei, în deosebi în Laponia, iernile sunt lungi și reci, în vreme ce verile sunt calde, dar scurte. În cele mai grele zile de iarnă în Laponia temperatura scade până la

16

-45 °C. Iarna durează în nord circa 200 de zile, zăpada acoperind solul de la jumătatea lui octombrie până la începutul lui mai. Verile în nord durează doar două-trei luni, dar maximele se pot apropia chiar și acolo de 25 °C în perioadele de căldură mare.[38] Nicio parte a Finlandei nu este acoperită de tundra arctică (en), doar tundră alpină (en) se poate găsi în fjellurile Laponiei.[39]

Clima Finlandei este potrivită pentru cultivarea cerealelor doar în sudul extrem, în vreme ce în nord se poate practica doar cre ș terea animalelor .[40]

Un sfert din teritoriul Finlandei se află în interiorul cercului polar de nord, nop ț ile albe putând fi observate din ce în ce mai mult pe măsură ce se merge spre nord. În extremitatea nordică a Finlandei, Soarele nu apune timp de 73 de zile consecutive în timpul verii, și nu răsare timp de 51 de zile în timpul iernii.[38]

Lacul Pielinen văzut de pe un deal din Parcul Na ț ional Koli .

Regiuni

Finlanda este formată din 19 regiuni, denumite maakunta în finlandeză și landskap în suedeză. Regiunile sunt guvernate de consilii regionale ce servesc ca forumuri de cooperare pentru comunele unei regiuni. Principalele sarcini ale regiunilor sunt planificarea și dezvoltarea regională, precum și dezvoltarea afacerilor și educației. În plus, serviciile publice de sănătate sunt de obicei organizate pe linii regionale. Actualmente, singura regiune în care se țin alegeri pentru consiliile regionale este Kainuu. Celelalte consilii regionale sunt alese de consiliile locale, fiecare comună trimițând reprezentanți proporțional cu populația.

Pe lângă cooperarea intermunicipală, care este responsabilitatea consiliilor regionale, fiecare regiune are un Centru pentru Ocuparea Forței de Muncă și Dezvoltare Economică, responsabil cu administrarea locală a forței de muncă, agriculturii, pescuitului, pădurilor și afacerilor antreprenoriale. Forțele de Apărare Finlandeze au oficii regionale responsabile cu pregătirea pentru apărarea regiunilor și pentru administrarea recrutărilor în serviciul militar.

17

Regiunile reprezintă variații dialectale, culturale și economice mai bine decât fostele provincii, care erau simple diviziuni administrative organizate de guvernul central. Regiunile se suprapun parțial și se bazează pe regiunile istorice ale Finlandei, zone ce reprezintă mai bine cultura locală și ariile dialectale.

Statul finlandez a înființat în 2010 șase Agenții Administrative Regionale de Stat, fiecare responsabilă cu una dintre regiuni, denumite alue în finlandeză și region în suedeză; Ålandul a fost desemnată ca o a șaptea astfel de supraregiune. Ele au preluat o parte din atribuțiile fostelor provincii (lääniurile), care au fost desființate.[41]

Stema

Nume în română

Nume în finlandeză

Nume în suedeză

Capitala

Agenție Administrativă Regională

de Stat

Hartă

Laponia Lappi Lappland Rovaniemi LaponiaFormat:Finnish Regions

Ostrobotnia de Nord

Pohjois-Pohjanmaa

Norra Österbotten

OuluFinlanda de

Nord

Kainuu Kainuu Kajanaland KajaaniFinlanda de

Nord

Karelia de Nord

Pohjois-Karjala

Norra Karelen

JoensuuFinlanda de

Est

Savonia de Nord

Pohjois-Savo

Norra Savolax

KuopioFinlanda de

Est

Savonia de Sud

Etelä-Savo Södra Savolax

Mikkeli Finlanda de Est

18

Ostrobotnia de Sud

Etelä-Pohjanmaa

Södra Österbotten

SeinäjokiFinlanda de

Vest și Centrală

Ostrobotnia Centrală

Keski-Pohjanmaa

Mellersta Österbotten

KokkolaFinlanda de

Vest și Centrală

Ostrobotnia

Pohjanmaa Österbotten VaasaFinlanda de

Vest și Centrală

Pirkanmaa Pirkanmaa Birkaland TampereFinlanda de

Vest și Centrală

Finlanda Centrală

Keski-Suomi

Mellersta Finland

JyväskyläFinlanda de

Vest și Centrală

Satakunta Satakunta Satakunda PoriFinlanda de Sud-Vest

Finlanda Propriu-

Zisă

Varsinais-Suomi

Egentliga Finland

TurkuFinlanda de Sud-Vest

Karelia de Sud

Etelä-Karjala

Södra Karelen

Lappeenranta

Finlanda de Sud

Päijänne Tavastia

Päijät-Häme

Päijänne Tavastland

Lahti Finlanda de Sud

19

Tavastia Propriu-

Zisă

Kanta-Häme

Egentliga Tavastland

Hämeenlinna

Finlanda de Sud

Uusimaa Uusimaa Nyland HelsinkiFinlanda de

Sud

Kymenlaakso

Kymenlaakso

Kymmenedalen

KotkaFinlanda de

Sud

Insulele Åland [a]

Ahvenanmaa

Åland Mariehamn Åland

Regiunea Uusimaa de Est a fost desființată și inclusă la 1 ianuarie 2011 în Uusimaa.[42]

Diviziuni administrative

Diviziunile administrative fundamentale ale țării sunt comunele, care pot fi și orașe sau municipii. Ele se ocupă de jumătate din cheltuielile publice, fiind finanțate de impozitele locale pe venit, subvențiile de stat și alte venituri. Există 336 de comune,[3][4] majoritatea cu mai puțin de 6.000 de locuitori.

Pe lângă comună, mai există două niveluri intermediare. Comunele cooperează în cadrul a 70 de subregiuni și nouăsprezece regiuni. Acestea sunt administrate de comunele membre și au doar puteri limitate. Provincia autonomă Åland are un consiliu reginal permanent ales prin vot de cetățeni. În regiunea Kainuu, există un proiect-pilot cu alegeri regionale. Etnicii sami au Zona de Domiciliu Sami (en), o entitate semi-autonomă în Laponia pe teme cultural-lingvistice.

20

Repezi ș ul Tammerkoski în orașul continental Tampere.

Zona metropolitană a Capitalei – cuprinzând Helsinki, Vantaa, Espoo și Kauniainen – formează o conurba ț ie continuă de circa un milion de locuitori. Zona metropolitană nu are însă statut administrativ oficial, fiind bazată pe cooperarea voluntară a autorităților locale în cadrul Consiliului Zonei Metropolitane Helsinki (en).

Comunele Finlandei (limite subțiri) și regiunile (limite groase), 2009.

Cele mai mari orașe din Finlanda[43]

Loc

Numele

ora ș ul ui

Regiune Pop.Loc

Numele ora ș ului

Regiune Pop.

Helsinki

1Helsinki

Uusimaa605.523

11 PoriSatakunta

83.333

Tampere

Vantaa

2 Espoo Uusimaa257.461

12 JoensuuKarelia de Nord

74.187

3Tampere

Pirkanmaa

217.767

13Lappeenranta

Karelia de Sud

72.391

4Vantaa

Uusimaa205.653

14Hämeenlinna

Kanta - Häme

67.577

5 Oulu Ostrobot 191.2 15 Vaasa Ostrobot 65.7

21

Espoo

nia de Nord

37 nia 68

6 TurkuFinlanda Propriu-Zisă

180.546

16Rovaniemi

Laponia60.896

7Jyväskylä

Finlanda Centrală

133.687

17 SeinäjokiOstrobotnia de Sud

59.632

8Kuopio

Savonia de Nord

105.229

18 SaloFinlanda Propriu-Zisă

55.231

9 LahtiPäijänne Tavastia

103.187

19 KotkaKymenlaakso

64.849

10Kouvola

Kymenlaakso

87.631

20 MikkeliSavonia de Sud

48.970

Politica

Clădirea Parlamentului.

Constituția

Constitu ț ia Finlandei definește sistemul politic. Finlanda este o democrație parlamentară, iar funcția de prim ministru este cea mai influentă funcție politică. Constituția, în forma sa actuală, a intrat în vigoare la 1 martie 2000, și a fost modificată de la 1 martie 2012. Cetățenii pot candida și vota la alegeri parlamentare, municipale, prezidențiale și europarlamentare.

Președintele

Conform Constituției, șeful statului este președintele. Finlanda a fost considerată republică parlamentară semiprezidențială, dar după adoptarea Constituției din 2000, și mai mult după modificările ei din 2012, președinția a devenit un post ceremonial, fără atribuții executive.[44] Funcția prezidențială cuprinde câteva puteri, și anume responsabilitatea pentru politica externă în afara relațiilor din cadrul Uniunii Europene, în

22

cooperare cu cabinetul, funcția de comandant al forțelor armate, unele puteri de decret, și câteva numiri. Pentru alegerea președintelui se țin alegeri prin vot direct, într-unul sau două tururi; mandatele sunt de șase ani și pot fi maxim două pentru o persoană.

Parlamentul

Parlamentul finlandez unicameral, cu 200 de membri, exercită autoritatea legislativă supremă. El poate modifica Constituția și legile ordinare, poate demite guvernul, și poate trece peste vetoul prezidențial. Legile sale nu sunt supuse revizuirilor juridice; constituționalitatea noilor legi se evaluează de Comisia pentru Drept Constituțioanl a Parlamentului. Parlamentul se alege pe un mandat de patru ani, cu vot proporțional prin metoda D'Hondt în circumscripții cu mai multe locuri. Diverse comisii parlamentare audiază experți și pregătesc legile.

De la introducerea votului universal în 1906, parlamentul a fost dominat de Partidul de Centru (fost Uniunea Agrară), Partidul Coali ț ia Na ț ională (conservatorii) și Social-Democra ț ii . Aceste partide s-au bucurat de susținere aproximativ egală, votul lor combinat totalizând circa 65–80% din total. Cel mai mic număr total de parlamentari obținut de ele, 121, a fost obținut la alegerile din 2011. Câteva decenii după 1944, Partidul Comunist a fost o forță de opoziție semnificativă. Datorită reprezentării proporționale și evitării de către electorat a schimba partidul ales, forța relativă a partidelor a variat foarte puțin de la scrutin la scrutin. Au existat însă tendințe pe termen lung, cum ar fi creșterea și decăderea comuniștilor în timpul Războiului Rece; declinul constant până la dispariție al Partidului Liberal și al predecesorilor săi din 1906 până în 1980; și creșterea Partidului Verde și predecesorilor săi după 1983. La alegerile din 2011, gruparea Adevăra ț ii Finlandezi a obținut un succes remarcabil, crescând de la 5 la 39 de locuri în parlament, depășind chiar și Partidul de Centru.

Provincia autonomă Åland alege un membru al parlamentului, care prin tradiție intră în grupul parlamentar al Partidului Suedezilor din Finlanda. Consiliul regional al provinciei acționează cu puteri lărgite, ca un parlament al provinciei; în cadrul acestui for, după alegerile din 2011, Partidul de Centru din Åland este cea mai mare grupare.)

Parlamentul poate fi dizolvat printr-o recomandare a primului ministru adoptată de parlament. Această procedură nu s-a utilizat niciodată, deși parlamentul a fost dizolvat de mai multe ori înaintea Constituției din 2000, când această acțiune era prerogativa exclusivă a președintelui.

Cabinetul

După alegerile parlamentare, partidele negociază între ele formarea unui nou cabinet (Consiliul de Stat Finlandez), care trebuie aprobat cu majoritate simplă în parlament. Cabinetul poate fi demis printr-un vot parlamentar de neîncredere, deși aceasta se întâmplă rar (ultima oară în 1957), întrucât partidele reprezentate în cabinet formează de regulă majoritatea în parlament.

23

Cabinetul exercită majoritatea puterilor executive, și inițiază majoritatea legilor dezbătute și votate de parlament. Este condus de primul ministru al Finlandei, și este format, pe lângă acesta, din alți miniștri și Cancelarul Justiției. Fiecare ministru își conduce propriul minister, sau, în unele cazuri, are responsabilitatea unei părți din politica unui minister.

Cum nu există aproape niciodată un unic partid care să domine parlamentul, cabinetele finlandeze sunt de coaliție. De regulă, postul de prim ministru este ocupat de liderul celui mai mare partid, iar cel de ministru de finanțe — de liderul celui de al doilea partid.

Sistemul juridic

Sistemul juridic finlandez este un sistem de drept civil împărțit între instanțe cu jurisdicție normală și instanțe de contencios administrativ, cu jurisdicție asupra litigiilor între cetățeni și administrația publică. Legislația finlandeză este bazată pe codurile suedeze și, în sens mai larg, pe legislația romană. Sistemul de instanțe pentru jurisdicțiile civilă și penală este format din instanțe locale (käräjäoikeus, tingsrätt), curți de apel regionale (hovioikeus, hovrätt), și Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen). Ramura administrativă a aparatului de justiție constă din instanțe de contencios administrativ (hallinto-oikeus, förvaltningsdomstol) și Curtea Supremă de Contencios Administrativ (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltningsdomstolen). Pe lângă instanțele ordinare, există câteva instanțe speciale în anumite ramuri ale administrației. Există și o instanță dedicată judecării proceselor penale în care sunt implicați oficiali de rang înalt.

Circa 92% din locuitori au încredere în instituțiile finlandeze de menținere a ordinii. Rata criminalității este una redusă în contextul UE. Unele tipuri de infracțiuni sunt însă peste medie, în principal Finlanda având cea mai mare rată a omuciderilor în Europa Occidentală.[45] Pentru contravenții, funcționează un sistem de amenzi bazat pe nivelul de venit al contravenientului.

Relațiile externe

Finlanda este reprezentată în Parlamentul European și este stat membru al Uniunii Europene din 1995.

24

Conform constituției din 2012, președintele conduce politica externă în colaborare cu guvernul, președintele fiind însă exclus din afacerile interne ale Uniunii.[46]

În 2008, fostul președinte Martti Ahtisaari a primit Premiul Nobel pentru Pace.[47] Finlanda nu s-a opus ideii de politică de apărare comună a UE,[48] până în anii 2000, când Tarja Halonen și Erkki Tuomioja au început să ia poziții adverse politicii comune de apărare.[48]

Asigurările sociale

Finlanda are unul dintre cele mai extinse sisteme de asigurări sociale din lume, unul care garantează condiții de trai decente tuturor locuitorilor, finlandezi și străini rezidenți legal. Din anii 1980, sistemul a fost redus, dar rămâne unul din cele mai ample din lume. Creat aproape în întregime în primele trei decenii de după al Doilea Război Mondial, sistemul asigurărilor sociale a fost o manifestare a credinței tradiționale nordice că statul nu este inerent ostil binelui cetățenilor, ci că poate interveni benefic în favoarea lor. Conform unor istorici, baza acestei idei stă într-o istorie relativ benignă ce a permis apariția treptată a unei țărănimi libere și independente în țările nordice și a limitat dominația nobilimii și formarea unei drepte politice puternice. Istoria Finlandei a fost una mai grea decât a altor țări nordice, dar nu suficient încât să împiedice țara de pe calea dezvoltării sociale.[49]

Forțele armate

Ambarcațiune de atac rapid de clasă Hamina, FNS Hanko, a Marinei Finlandeze.

Forțele de Apărare ale Finlandei constau dintr-o armată de cadre, formată din soldați profesioniști (în principal ofițeri și personal tehnic), recruți în serviciu militar, și un mare grup de rezerviști. Efectivul disponibil este de 34.700 de încadrați, dintre care 25% sunt soldați profesioniști. Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbați, cetățeni finlandezi, de peste 18 ani și durează între 6 și 12 luni (serviciul militar) sau 12 luni (serviciul civil).

25

Un tanc Leopard 2A4 al Armatei Finlandeze de Ziua Independenței.

Este permis serviciul militar alternative pentru bărbați, iar serviciul militar este deschis și femeilor, pe bază de voluntariat (circa 500 de femei servesc anual ca voluntari).[50] Finlanda este singura țară UE vecină Rusiei care nu este membră NATO. Politica oficială a Finlandei consideră că aderarea la un bloc militar nu este necesară în condițiile în care țara dispune de 350.000 de rezerviști ce ar putea fi chemați la arme în caz de atac.

Avion F-18 al Forțelor Aeriene Finlandeze.

Forțele Armate favorizează parteneriate cu instituții occidentale, cum ar fi NATO, WEU și UE, dar încearcă să evite implicarea în politica mondială.[51] Bugetul pentru apărare al Finlandei este de circa 2 miliarde de euro sau aproximativ 1,4–1,6% din PIB. Cheltuielile cu apărarea clasează țara pe locul șase în UE.[52]

Este popular în rândul militarilor serviciul voluntar în cadrul forțelor de menținere a păcii în străinătate, soldați finlandezi participând în toată lumea la misiuni de menținere a păcii sub egida ONU, NATO și UE. Locuitorii se laudă cu o disponibilitate de participare la acțiuni de apărare a țării de 80%, unul din cele mai mari niveluri din Europa.[53]

Forțele armate se află sub comanda Șefului Apărării, care răspunde direct în fața președintelui în chestiuni legate de comanda armatei. Ramurile Forțelor de Apărare sunt armata, marina și forțele aeriene. Paza de coastă se află în subordinea ministerului de interne, dar poate fi incorporată în Forțele de Apărare în caz de necesitate.

Economia

26

Sediul Nokia, cea mai mare companie multinațională de origine finlandeză.

Angry Birds, joc pentru smartphone și tabletă, dezvoltat în Finlanda, a avut mare succes comercial atât în țară cât și în străinătate.

Finlanda are o economie mixtă deosebit de industrializată, producția pe cap de locuitori fiind egală cu cea a altor economii europene, cum ar fi Fran ț a , Germania, Belgia sau Regatul Unit. Cel mai mare sector al economiei îl constituie serviciile, cu 66%, urmat de producția industrială și rafinare cu 31%. Producția de materii prime reprezintă 2,9%.[54] În raport cu comerțul exterior, sectorul economic cel mai important este producția industrială. Cele mai mari industrii[55] sunt cele de electronice (22%), mașini, autovehicule și alte produse de metal (21,1%), industria forestieră (13%) și cea chimică (11%).

Finlanda dispune, ca resurse, de cantități mari de lemn și câteva resurse minerale și de apă. Industria forestieră, fabricile de hârtie și sectorul agricol (în care contribuabilii investesc circa 3 miliarde de euro anual) sunt subiecte sensibile din punct de vedere politic pentru locuitorii rurali. Zona metropolitană Helsinki generează circa o treime din PIB. Într-o comparație din 2004 realizată de OECD, producția de înaltă tehnologie din Finlanda a clasat țara pe locul doi după Irlanda.[56]

27

Creșterea PIB în termeni reali între 1998–2009 pentru Finlanda.

Finlanda este puternic integrată în economia globală, iar comerțul exterior constituie o treime din PIB. Comerțul cu Uniunea Europeană constituie 60% din acest total. Cele mai mari fluxuri comerciale sunt cu Germania, Rusia, Suedia, Regatul Unit, Statele Unite, Ț ările de Jos și China. Politica comercială este gestionată la nivel european, nivel la care reprezentanții Finlandei s-au pronunțat în favoarea comerțului liber în toate domeniile cu excepția agriculturii. Finlanda, împreună cu Estonia, sunt singurele țări nordice care au aderat la zona Euro.

Clima și solurile Finlandei fac dificilă creșterea oricăror recolte. Țara se află între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, iernile fiind grele și geroase, iar sezoanele agricole fiind scurte și uneori întrerupte de înghețuri târzii sau timpurii. Întrucât Curentul Golfului și Curentul Nord-Atlantic de Drift temperează clima, Finlanda deține jumătate din terenul arabil existent la nivel mondial la nord de paralela de 60° latitudine nordică. Precipitațiile anuale sunt de regulă suficiente, dar ele cad aproape exclusiv în lunile de iarnă, seceta de pe timpul verii constituind o permanentă amenințare. Din aceste cauze, fermierii finlandezi se bazează pe cultura plantelor care rodesc repede și rezistă la îngheț, cultivând cu predilecție pantele orientate spre sud ale dealurilor și câmpiile mai fertile pentru a asigura producția chiar și în anii cu îngheț pe timpul verii. Majoritatea terenurilor arabile sunt fie păduri defrișate, fie mlaștini asanate, iar solul necesită de regulă tratamente și ani de cultivare pentru a neutraliza aciditatea în exces și pentru a-l face fertil. Irigațiile nu sunt în general necesare, dar este nevoie uneori de sisteme de drenaj pentru a îndepărta apa în exces. Agricultura Finlandei este una eficientă în comparație cu alte țări europene.[49]

28

Aleksanterinkatu, stradă comercială din Helsinki.

Pădurile joacă un rol important în economia națională, Finlanda fiind unul dintre principalii producători de masă lemnoasă din lume, furnizând materie primă la prețuri competitive pentru industriile de prelucrare a lemnului. Ca și în agricultură, guvernul joacă un rol important, reglementând tăierile de arbori, sponsorizând îmbunătățirile tehnice și stabilind planuri pe termen lung pentru a asigura sustenabilitatea industriei lemnului. Pentru a menține avantajul comparativ al țării în produsele forestiere, autoritățile finlandeze au acționat în sensul creșterii producției de lemn până aproape de limitele ecologice ale țării. În 1984, guvernul a publicat planul Forest 2000, întocmit de Ministerul Agriculturii și Pădurilor, cu scopul de a crește exploatarea forestieră cu circa 3% pe an, conservând în același timp pădurile pentru recreere și alte utilizări.[49]

Sectorul privat cuprinde 1,8 milioane de angajați, dintre care circa o treime sunt cu studii superioare. Costul mediu pe oră al unui angajat în sectorul privat era în 2004 de 25,1 euro.[57] În 2008, nivelul mediu al veniturilor, ajustat în raport cu puterea de cumpărare, era similar cu cele ale Italiei, Suediei, Germaniei și Franței.[58] În 2006, 62% din forța de muncă era angajată în întreprinderi cu mai puțin de 250 de angajați, aceste IMM-uri înregistrând 49% din profitul total din mediul de afaceri și având cea mai puternică rată de creștere.[59] Rata de angajare a femeilor este ridicată. Segregarea sexuală între profesiile dominate de bărbași și cele dominate de femei este mai mare decât în SUA.[60] Proporția angajaților part-time era în 1999 una dintre cele mai mici din țările membre OECD.[60]

Reprezentare grafică a exporturilor Finlandei în 28 de categorii de mărfuri și servicii.

29

Finlanda face parte din zona Euro (albastru închis), din pia ț a unică europeană și din spa ț iul Schengen .

Rata angajării era de 68% și cea a șomajului de 6,8% la începutul lui 2008.[61] 18% dintre locuitori sunt în afara pieței muncii la 50 de ani și mai puțin de o treime mai lucrează la 61 de ani.[62] Fonduri de pensii nefinanțate stabil și alte promisiuni fără acoperire cum ar fi asigurările gratuite de sănătate sunt un factor de risc pentru viitor, dar Finlanda este mult mai bine pregătită decât țări ca Fran ț a sau Germania.[63] Datoria publică directă era în 2007 la circa 32% din PIB.[64] În 2007, rata mediei economiilor casnice era de −3,8 iar datoriile casnice se ridicau la 101% din venitul disponibil anual, niveluri obișnuite pentru Europa.[65] 60% dintre familiile finlandeze trăiesc în locuințe proprietate personală.

În 2006, Finlanda cuprindea 2,4 milioane de gospodării. Dimensiunea medie a unei astfel de gospodării este de 2,1 persoane; 40% din gospodării constau dintr-o singură persoană, 32% din 2 persoane și 28% din trei sau mai multe persoane. Numărul clădirilor rezidențiale se ridica la 1,2 milioane iar spațiul rezidențial mediu era de 38 m² de persoană. O proprietate rezidențială obișnuite, fără alt teren în jur, costă 1.187 euro pe metru pătrat, iar terenul neconstruit, se vindea în scop rezidențial la 8,6 euro pe metru pătrat. 74% dintre familii dețineau un autovehicul. În țară sunt înmatriculate 2,5 milioane de autoturisme și 400.000 de alte vehicule.[66]

Circa 92% din finlandezi au telefon mobil și 83,5% (2009) aveau acces la Internet acasă. Consumul casnic mediu total era de 20.000 euro, dintre care costul locuinței în sine era de circa 5500 euro, transportul 3000 euro, hrana și băuturile nealcoolice circa 2500 euro, iar activitățile recreative și culturale aproximativ 2000 euro.[67] Conform Invest in Finland, consumul personal a crescut cu 3% în 2006 iar tendințele consumatorilor mergeau către produse de utilizare îndelungată, de înaltă calitate și pentru îmbunătățirea calității vieții.[68]

Energia

30

Cele două unități aflate în funcțiune la Centrala termonucleară de la Olkiluoto. În stânga, se vede o a treia unitate care, la terminarea ei în 2014, va deveni al cincilea reactor nuclear comercial din Finlanda.[69]

Oricine poate intra pe piața energetică nordică liberă și predominant privată pe bursele NASDAQ OMX Commodities Europe și Nord Pool Spot, unde se oferă prețuri competitive în raport cu alte țări ale UE. În 2007, Finlanda avea cele mai mici prețuri ale energiei electrice pentru sectorul industrial din cele 15 state membre al Uniunii înainte de 2004 (la egalitate cu Fran ț a ).[70]

În 2006, piața energetică se ridica în jurul a 90 de terawați-oră iar cererea maximă pe timp de iarnă se ridica la 15 gigawați. Așadar, consumul de energie pe cap de locuitor se ridica la echivalentul a 7,2 tone de petrol pe an. Industria și construcțiile consumau 51% din energie, cifră relativ ridicată ce reflectă industria deosebit de dezvoltată a Finlandei.[71][72] Resursele de hidrocarburi ale Finlandei sunt limitate însă la turbă și lemn. Circa 10–15% din energia electrică se produce în hidrocentrale,[73] un procent mic față de cele ale Suediei și Norvegiei care beneficiază de relieful muntos. În 2008, formele de energie regenerabile (hidrocentrale sau centrale cu lemn) formau 30,5% din energia finală consumată, în raport cu media UE de 10,3%.[74]

Finlanda are patru reactoare nucleare aflate în proprietatea privată a unor firme, reactoare ce produc 18% din energia țării,[75] un reactor de cercetare în campusul de la Otaniemi, și un al cincilea construit de AREVA-Siemens—cel mai mare din lume, la 1600 MWe și element esențial în industria nucleară europeană—urmează să fie operațional în 2014.[69] O cantitate variabilă (5–17%) de electricitate se importă din Rusia (circa 3 gigawați capacitate a liniei electrice), Suedia și Norvegia.

Finlanda a negociat termeni costisitori conform Protocolului de la Kyoto și la nivelul UE, ceea ce poate determina o creștere a prețului energiei, amplificată de vârsta înaintată a unor capacități de producție ce urmează a fi scoase din uz.[76] Companiile de energie intenționează să crească producția de energie nucleară, după ce parlamentul finlandez a aprobat în iulie 2010 construirea altor două reactoare.

Transporturile

31

Animalele sălbatice, în principal elanii și renii, produc câteva mii de incidente rutiere anual.

Extinsa rețea de șosele este utilizată de mare parte din traficul de mărfuri și de călători. Cheltuielile anuale cu drumurile se ridică la 1 miliard de euro și sunt finanțate prin taxele pe autovehicule și pe combustibil, care se ridică la circa 1,5 miliarde de euro.

Spărgătoarele de ghea ț ă permit transportul naval chiar și timpul iernilor grele.

Aeroportul Helsinki-Vantaa este principalul aeroport al țării.

Compania de stat VR Group operează pe rețeaua feroviară ce deservește toate marile orașe.

32

Principalul aeroport este Aeroportul Helsinki-Vantaa cu circa 15 milioane de pasageri deserviți în 2011. Aeroportul Oulu este al doilea ca mărime, în țară existând circa 25 de aeroporturi ce deservesc curse regulate de pasageri.[77] Companiile domiciliate la Helsinki-Vantaa, anume Finnair, Blue1 și Finncomm Airlines oferă servicii de transport atât intern, cât și internațional. Helsinki are o poziție optimă pentru rutele de pe cercul mare (cele mai scurte și mai eficiente) între Europa de Vest și Orientul Îndepărtat.

În ciuda densității de populație reduse, guvernul cheltuiește anual circa 350 de milioane de euro pentru a întreține 5.865 km de cale ferată. Transportul feroviar este efectuat de compania de stat VR Group, care are o cotă de piață de 5% în transportul de călători (dintre care 80% sunt linii urbane în Helsinkiul metropolitan) și 25% din piața transportului de mărfuri.[78] Din 12 decembrie 2010, Karelian Trains, un joint venture între Căile Ferate Ruse și VR (Căile Ferate Finlandeze), efectuează transporturi cu trenuri Alstom Pendolino de mare viteză între gara Finleandski din Sankt Petersburg și gara centrală din Helsinki. Aceste linii sunt denumite „trenuri Allegro”. O călătorie de la Helsinki la Sankt Petersburg durează doar trei ore și jumătate.

Majoritatea transportului de marfă se face pe mare. Prețurile utilizării infrastructurii portuare sunt scăzute. Portul Vuosaari din Helsinki este cel mai mare port de mărfuri după terminarea sa în 2008, alte porturi fiind Kotka, Hamina, Hanko, Pori, Rauma și Oulu. Există trafic de pasageri de la Helsinki la Turku, de unde există legături de feribot către Tallinn, Mariehamn și Stockholm. Ruta Helsinki–Tallinn, una dintre cele mai utilizate rute de transport naval maritim din lume, este deservită și de o linie de elicoptere.

Industria

Finlanda s-a industrializat rapid după al Doilea Război Mondial, atingând un PIB pe cap de locuitor echivalent cu cel al Japoniei și cel al Regatului Unit la începutul anilor 1970. La început, mare parte din dezvoltare s-a bazat pe două grupuri mari de industrii ce produceau pentru export, „industria metalelor” (metalliteollisuus) și „industria pădurilor” (metsäteollisuus). „Industria metalelor” cuprindea industria navală, siderurgică, constructoare de autovehicule, de mașini și electronice, precum și cea extractivă (oțel, cupru și crom). Cele mai mari vase de croazieră din lume se produc în șantiere navale finlandeze. „Industria pădurilor” (metsäteollisuus) cuprinde industria forestieră, prelucrarea lemnului, a celulozei și hârtiei, și este o ramură bazată pe resursele forestiere ample ale țării (77% din suprafață este acoperită cu păduri, majoritatea rapid regenerabile). În industria celulozei și hârtiei, multe dintre marile companii își au sediul în Finlanda (Ahlstrom, M-real, UPM). Economia finlandeză s-a diversificat însă, extinzându-se în domenii cum ar fi electronicele (compania Nokia), metrologia (Vaisala), combustibililor (Neste Oil), industria chimică (Kemira), consultanță în inginerie (Pöyry) și tehnologia informației (Rovio, cunoscută pentru jocurile Angry Birds), și nu mai este dominată de cele două sectoare ale metalelor și pădurilor. Similar, structura economică s-a schimbat, sectorul serviciilor crescând, iar producția industrială reducându-și importanța; agricultura este doar o parte minoră. În ciuda acestui fapt, producția pentru

33

export este încă mai importantă decât în țările Europei de Vest, ceea ce face Finlanda să fie mai vulnerabilă la tendințele economice mondiale.

Pe baza raportului Economist Intelligence Unit din septembrie 2011, Finlanda a obținut al doilea loc în lume după Statele Unite în competitivitatea industriei IT, clasamentul fiind alcătuit după 6 indicatori-cheie: mediul general de afaceri, infrastructura tehnologică, capitalul uman, mediul legal, susținerea publică pentru dezvoltarea industriei, și peisajul din domeniul cercetării și dezvoltării.[79]

Politici publice

Politicienii finlandezi au imitat adesea celelalte țări nordice și modelul nordic.[80] Nordicii au practicat un comerț liber și au primit cu brațele deschise imigranți bine pregătiți în domeniile lor de activitate de-a lungul a peste un secol, deși în Finlanda fenomenul imigrației este relativ nou. Nivelul de protecție în comerțul cu mărfuri este scăzut, cu excepția celui pentru produsele agricole.[80]

Finlanda are niveluri ridicate de libertate economică în multe domenii, deși există o povară grea a taxelor. Finlanda se clasa în 2008 pe locul 16 în lume după Indicele Libertă ț ii Economice și pe locul 9 în Europa.[81] În vreme ce sectorul manufacturier înflorește, OECD arată că cel al serviciilor ar putea beneficia de unele ameliorări ale politicilor publice.[82]

Anuarul Mondial al Cometitivității din 2007 emis de IMD a plasat Finlanda pe locul 17 în clasamentul celor mai competitive țări.[83] Indicele Forumului Economic Mondial din 2008 a pus-o însă pe locul 6.[84] După ambii indicatori, performanța Finlandei se apropie de cea a Germaniei, și este semnificativ mai mare decât a altor țări europene.

Economiștii pun mare parte din creștere pe seama reformelor piețelor de produse. Conform OECD, doar patru țări din cele 15 state membre ale UE în 2004 au piețe de produse mai puțin reglementate (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca și Suedia) și una singură (Danemarca) are o piață financiară mai puțin reglementată. Țările nordice au fost pioniere în Europa ale liberalizării mai multor piețe, cum ar fi cea a energiei și poștei.[80] Sistemul legal este unul limpede iar birocrația în mediul de afaceri mult mai scăzută decât în alte țări.[81] Drepturile de proprietate sunt bine protejate și acordurile contractuale sunt strict onorate.[81] Finlanda este cea mai puțin coruptă țară din lume după Indicele Percep ț iei Corup ț iei [85] și se clasează pe locul 13 după Indicele U ș urin ț ei de a Face Afaceri. Acestea indică o ușurință excepțională a comerțului transfrontalier (locul 5), a aplicării contractelor (locul 7), a încheierii afacerilor (locul 5), a plății taxelor (locul 83).[86]Legislația finlandeză obligă toți angajații să respecte contractul național redactat o dată la câțiva ani pentru fiecare profesie și fiecare nivel de senioritate. Acordul devine universal aplicabil dacă este susținut de majoritatea angajaților, în practică de majoritatea membrilor de sindicat. Rata sindicalizării este mare (70%), în special în clasa medie (AKAVA—80%). Lipsa unui contract național într-o industrie se consideră situație excepțională.[56][80]

34

Turism

Acum în interiorul orașului Helsinki, Suomenlinna este un sit în patrimoniul mondial UNESCO și este formată dintr-o cetate marină locuită construită pe șase insule. Este una dintre cele mai populare atracții turistice ale Finlandei.

35

Castelul Sf. Olaf este situat pe o insula pitoreasca conectata la continent, in zona Savonlinna, Finlanda. Aceasta este o cetate medievala foarte bine conservata in zilele noastre. De fapt, orasul a fost fondat in anul 1639 in jurul castelului Sf. Olaf. Palatul in sine este una dintre principalele atractii acolo, construit in 1475 de Eric Knight Akselson Toth pentru a proteja zona Savona si de a controla frontiera dintre Finlanda si Rusia.

În 2005, turismul finlandez a adus încasări de peste 6,7 miliarde de euro, cu o creștere de 5% față de anul anterior. Mare parte din creștere se poate pune pe seama globalizării și modernizării țării, precum și pe creșterea publicității pozitive și a calității percepției țării în lume. Atracțiile turistice ale Finlandei au adus peste 4 milioane de turiști în 2005.

36

Biserica veche Petajavesi este o constructie de importanta globala - un exemplu unic de arhitectura nordica, o constructie minunata din lemn ridicata in 1763-1764 de catre un constructor taran.

Peisajul Finlandei este acoperit cu păduri dese de conifere, dealuri line și este completat de un labirint de lacuri și golfuri. Mare parte din teritoriul țării este teren virgin, și cuprinde 37 de parcuri naționale ce se întind de la țărmul Golfului Finlandei în sud la marile fjelluri din Laponia. Este și o regiune urbanizată cu multe atracții turistice culturale.

Croazierele comerciale între marile orașe de coastă și porturi ale Regiunii Baltice, inclusiv Helsinki, Turku, Tallinn, Stockholm și Travemünde, joacă un rol important în turismul local. Finlanda este considerată a fi țara lui Mo ș Crăciun , care ar trăi în nordul Laponiei. La nord de cercul polar de nord, în timpul iernii, soarele nu răsare timp de mai multe zile și săptămâni, iar vara are loc fenomenul de nop ț i albe , în care soarele nu apune nici la miezul nopții. Laponia este atât de la nord, încât aurora boreală, o fluorescență a straturilor superioare ale atmosferei cauzată de vântul solar, se vede în mod regulat pe timp de toamnă, iarnă și primăvară. În cel mai nordic punct al Finlandei, în perioada solstițiului de vară, soarele nu apune timp de 73 de zile.

37

Activitățile sportive sunt schiul, golful, pescuitul, yahtingul, plimbările pe lac, drume ț iile , caiacul. Fauna țării este abundentă. Observarea păsărilor este o activitate populară pentru iubitorii avifaunei, dar și vânatul este popular. Elanii și iepurii de câmp sunt principalul vânat. Olavinlinna din Savonlinna găzduiește anual un festival de operă.

Demografie

Articol principal: Demografia Finlandei.

Finlanda are o populație de 5.300.000 locuitori cu următoarea compoziție etnică:

europeni (96,7% finlandezi și 2,2% alți europeni) imigranți asiatici, africani și americani 1,1%

În Finlanda există două limbi oficiale: limba finlandeză care este și limba majoritară cu 91% din populație(ca limbă maternă) și limba suedeză cu 5,5% din populație(ca limbă maternă). În Laponia aproximativ 7.000 de persoane vorbesc limbi din grupul limbilor lapone. Bilingvismul este destul de răspândit, 46% din populație vorbind suedeza fluent.

Alte minorități constituie grupuri mici cum ar fi: ru ș ii , ț iganii , tătarii și evreii. Finlanda a oferit de asemenea adăpost unor refugiați precendenți mai ales din : Somalia, Iran, Irak și kurzi.

În Finlanda există două biserici naționale : Biserica Luterană și Biserica Ortodoxă Finlandeză. Majoritatea populației finlandeze se declarase în anul 2012 ca aparținînd bisericii luterane cu un proncentaj de 76,4%. Ortodocșii finlandezi reprezintă 1,1% din populație. Chiar dacă numărul de credincioși practicanți este în scădere doar 21,0% se declară fără religie. Alte grupuri religioase mai sunt: protestanți (în afară de luterani), romano-catolici, musulmani, iudei (1,4%).[87]

Cultură

Sărbătorile de iarnă

Un colorit magnific al Finlandei îl are iarna. În părțile de sud ale țării zăpada începe să cadă pe la sfârșitul lui noiembrie și se topește prin aprilie. În părțile de nord ale țării iarna este mai lungă cu aproximativ o lună.

Cu venirea iernii, Finlanda se transformă într-o poveste de iarna. Despre finlandezi se mai glumește cum că se nasc cu patinele sau schiurile în picioare.

În Finlanda sunt o mulțime de pârtii de diferite categorii, pe toate gusturile, echipate modern și iluminate pe timp de noapte. Pe la sfârșitul lui decembrie, sărbătorile de iarna sunt în toi, Crăciunul, Anul Nou. La peisajele fermecătoare, totul fiind acoperit de zăpadă, se adaugă și minunatele tradiții finlandeze. Totul este ornamentat și

38

înfrumusețat încât ai crede că toată țara s-a pregatit un an întreg pentru aceste sărbători. Printre alte tradiții fiind și focurile de sărbători. Tradiții importante ale sărbătorilor de iarnă mai sunt și sauna de Crăciun și totodată și dăruirea cadourilor. Momentul așteptat de toți este vizita „Moșului Joulupukki”, care vine și împarte cadouri copiilor. Este un Moș Crăciun finlandez. El vine pe o sanie trasă de reni.

Arta culinară finlandeză reuneşte influenţe continentale, ruse şi suedeze. Specialităţile

tradiţionale includ peştele (în special somon şi icre de calcan) şi carnea de ren. Nu trebuie

uitate karjalanpiirakka (produse de patiserie din orez sau cartofi) şi kalakukko (pâine

umplută cu peşte şi carne de porc).

Sauna de Crăciun

Sauna este o parte foarte importantă din viața finlandezilor, de aceea multe familii merg la saună de câteva ori pe săptămână. Dar sauna de Crăciun are o semnificație deosebită datorită faptului că după ce merg la sauna lasă toate relele în urmă și în acest fel își pot începe sărbătoarea de Crăciun.

Patrimoniu mondial

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Finlanda:

Vechiul ora ș Rauma (1991) Cetatea Suomenlinna (1991) Biserica din Petäjävesi (1994) Fabrica veche de carton de la Verla (1996) Situl funerar din epoca de bronz de la Sammallahdenmäki (1999) Arhipelagul Kvarken (2000, 2006) Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Finlandei) (2005)

39