+ All Categories
Home > Documents > finantele intreprinderii2

finantele intreprinderii2

Date post: 21-Jun-2015
Category:
Upload: violeta-crivat
View: 844 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
26
FINANŢELE ÎNTREPRINDERII I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI Disciplina se adresează studenţilor Facultăţii de Marketing si Afaceri Economice Internaţionale. Scopul disciplinei constă în oferirea de cunoştinţe şi informaţii referitoare la problematica financiară a agentului economic din economia reală şi în prezentarea instrumentelor şi tehnicilor de analiză şi gestiune a finanţelor. Obiective: a) înţelegerea de către student a funcţiei financiare a agentului economic, a locului acestuia în cadrul circuitelor financiare macroeconomice; b) formarea deprinderilor în utilizarea datelor şi informaţiilor financiar - contabile în vederea interpretării stării financiare a agentului economic; c) pregătirea pentru elaborarea şi utilizarea instrumentelor şi procedeelor de gestiune a patrimoniului şi a portofoliului agenţilor economici; 1. OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL FINANŢELOR Obiectul finanţelor şi gestiunii financiare : Finanţele constituie un ansamblu de relaţii economice exprimate în formă bănească, instrumente, tehnici şi reglementări juridice prin intermediul cărora se constituie, repartizează şi utilizează fondurile băneşti ale societăţii (stat, agenţi economici, populaţie etc.). Finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a sistemului financiar şi de credit, întrucât crearea produsului intern brut si net are loc în cadrul întreprinderilor, iar repartizarea acestora reprezintă geneza relaţiilor financiare din economie. De mărimea acestor finanţe depinde în cea mai mare măsură consistenţa celorlalte subsisteme financiare. Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii îl constituie problemele referitoare la esenţa, conducerea, organizarea, planificarea şi desfăşurarea relaţiilor financiare ale întreprinderilor. Obiectul gestiunii financiare poate fi definit pornind de la componentele sistemului financiar, şi anume prin: asigurarea coordonării instrumentelor sau activelor financiare, folosirea variabilelor şi a actelor juridice, respectiv normele metodologice în vederea realizării relaţiilor cu partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare. Conţinutul gestiunii financiare este în strânsă dependenţă cu sistemul financiar global, dar este determinat şi de însăşi dezvoltarea întreprinderii. În diferitele stadii ale dezvoltării afacerii (faza demarării afacerii, faza dezvoltării, faza atingerii parametrilor funcţionali, faza de declin), întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanţare specifice care, în acelaşi timp, pot genera resurse dar şi cu o multitudine de situaţii care au evoluţii pozitive sau negative. Când facem analiza conţinutului finanţelor avem în vedere şi modalităţile de manifestare a acestora. Sub acest aspect , analizăm finanţele din punct de vedere al practicii, al politicii şi, ca teorie. Practica financiară scoate în evidenţă faptul că finanţele stau la baza acţiunii întreprinderii pentru atingerea unui obiectiv bine precizat; astfel aceasta, împreună cu celelalte două modalităţi de manifestare a finanţelor, contribuie la maximizarea valorii întreprinderii, respectiv creşterea averii acţionarilor. Totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de realizare a obiectivului fac obiectul gestiunii financiare.
Transcript
Page 1: finantele intreprinderii2

FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

Disciplina se adresează studenţilor Facultăţii de Marketing si Afaceri Economice Internaţionale.

Scopul disciplinei constă în oferirea de cunoştinţe şi informaţii referitoare la problematica financiară a agentului economic din economia reală şi în prezentarea instrumentelor şi tehnicilor de analiză şi gestiune a finanţelor.

Obiective: a) înţelegerea de către student a funcţiei financiare a agentului economic, a locului

acestuia în cadrul circuitelor financiare macroeconomice; b) formarea deprinderilor în utilizarea datelor şi informaţiilor financiar - contabile în

vederea interpretării stării financiare a agentului economic; c) pregătirea pentru elaborarea şi utilizarea instrumentelor şi procedeelor de gestiune a

patrimoniului şi a portofoliului agenţilor economici; 1. OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL FINANŢELOR

Obiectul finanţelor şi gestiunii financiare : Finanţele constituie un ansamblu de relaţii economice exprimate în formă bănească, instrumente, tehnici şi reglementări juridice prin intermediul cărora se constituie, repartizează şi utilizează fondurile băneşti ale societăţii (stat, agenţi economici, populaţie etc.). Finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a sistemului financiar şi de credit, întrucât crearea produsului intern brut si net are loc în cadrul întreprinderilor, iar repartizarea acestora reprezintă geneza relaţiilor financiare din economie. De mărimea acestor finanţe depinde în cea mai mare măsură consistenţa celorlalte subsisteme financiare. Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii îl constituie problemele referitoare la esenţa, conducerea, organizarea, planificarea şi desfăşurarea relaţiilor financiare ale întreprinderilor. Obiectul gestiunii financiare poate fi definit pornind de la componentele sistemului financiar, şi anume prin: asigurarea coordonării instrumentelor sau activelor financiare, folosirea variabilelor şi a actelor juridice, respectiv normele metodologice în vederea realizării relaţiilor cu partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare. Conţinutul gestiunii financiare este în strânsă dependenţă cu sistemul financiar global, dar este determinat şi de însăşi dezvoltarea întreprinderii. În diferitele stadii ale dezvoltării afacerii (faza demarării afacerii, faza dezvoltării, faza atingerii parametrilor funcţionali, faza de declin), întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanţare specifice care, în acelaşi timp, pot genera resurse dar şi cu o multitudine de situaţii care au evoluţii pozitive sau negative. Când facem analiza conţinutului finanţelor avem în vedere şi modalităţile de manifestare a acestora. Sub acest aspect , analizăm finanţele din punct de vedere al practicii, al politicii şi, ca teorie. Practica financiară scoate în evidenţă faptul că finanţele stau la baza acţiunii întreprinderii pentru atingerea unui obiectiv bine precizat; astfel aceasta, împreună cu celelalte două modalităţi de manifestare a finanţelor, contribuie la maximizarea valorii întreprinderii, respectiv creşterea averii acţionarilor. Totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de realizare a obiectivului fac obiectul gestiunii financiare.

Page 2: finantele intreprinderii2

Funcţia financiară a întreprinderii Fenomenul financiar ia naştere ca urmare a relaţiilor pe care întreprinderea le are cu toţi agenţii economici şi financiari, cu statul şi alte organisme. Pentru buna funcţionare a unei întreprinderi este necesară crearea mai multor fonduri, cum sunt: fondul pentru investiţii în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă etc.; sursele de formare a acestor fonduri diferă de la caz la caz , astfel că pentru anumite activităţi se poate apela şi la împrumuturi. Principalele surse pentru crearea acestor fonduri sunt: aportul asociaţilor sau acţionarilor, autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară. Resursele de care dispune întreprinderea necesare formării fondurilor se regăsesc sub denumirea generică de capital (fizic şi uman). Capitalul fizic include active: financiare şi reale. Activele financiare sunt necesare pentru procurarea activelor reale şi angajarea capitalului uman, în timp ce activele reale, utilizate de capitalul uman, produc bunuri şi servicii, din vânzarea cărora se procură active financiare. Finanţarea activelor poate fi realizată de către agentul economic prin procurarea de capital de pe pieţele financiare, pe baza emiterii de titluri de valoare cât şi pe baza combinării creditului pe termen scurt, a datoriei pe termen lung şi a acţiunilor; combinarea trebuie să fie cea mai bună pentru îndeplinirea obiectivelor întreprinderii. Tipul de decizie luat face parte din sfera responsabilităţii managerului, ea reprezentând esenţa funcţiunii financiare a întreprinderii, a cărei finalitate rezidă în asigurarea performanţelor economice şi de producţie ale firmei în condiţiile utilizării eficiente a factorilor de producţie. Sarcinile gestiunii financiare Luarea deciziilor în domeniul financiar presupune studiul obiectului gestiunii financiare pentru rezolvarea problemelor apărute în relaţiile dintre întreprindere şi mediul financiar. În urma studiului rezultă sarcinile fundamentale, care revin finanţelor: maximizarea valorii întreprinderii, menţinerea nivelului performanţelor financiare şi stăpânirea riscurilor cu care se confruntă întreprinderea. Sarcinile gestiunii financiare se materializează în: efectuarea analizei financiare (analiza echilibrului financiar, analiza rezultatelor întreprinderii, analiza fluxurilor financiare, diagnosticul financiar al rentabilităţii şi al riscului); luarea deciziilor financiare (decizii de investiţii, de finanţare, de repartizare a profitului, care fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung; decizii de trezorerie, respectiv gestiunea trezoreriei şi gestiunea ciclului de exploatare, care fac obiectul gestiunii financiare pe termen scurt); controlul de gestiune. Gestiunea financiară are menirea să îndeplinească cerinţele funcţiunii financiare. Scopul funcţiunii financiare este de a apăra şi consolida patrimoniul şi autonomia financiară a întreprinderii. Realizarea eficientă a acestei funcţiuni necesită o diviziune a muncii între diversele compartimente ale activităţii financiare. Organizarea activităţii financiare Activitatea financiară bine organizată trebuie să fie structurată în aşa fel încât, să asigure, în principal, următoarele: informarea completă şi corectă a conducerii; observarea în timp util a tendinţelor noi în derularea fenomenelor şi pregătirea deciziilor previzionate a avea succes în viitor; condiţii optime pentru apărarea şi consolidarea patrimoniului şi independenţei întreprinderii.

Page 3: finantele intreprinderii2

Organizarea activităţii financiare porneşte de la sarcinile activităţii financiare, care sunt concretizate în domeniile previziunii şi execuţiei, analizei, controlului şi coordonării. Pornind de la aspectele majore ale activităţii financiare, putem aprecia că viabilitatea unei întreprinderi depinde, în cea mai mare măsură, de organizarea compartimentului financiar-contabil. În întreprinderi, activitatea financiară este organizată pe compartimente, astfel: compartimentul de previziune financiară, compartimentul decontări, compartimentul salarizare, compartimentul casierie, compartimentul preţuri şi tarife, compartimentul analize economico–financiare, compartimentul control financiar intern (CFI) şi control financiar preventiv (CFP) Cuvinte cheie: finanţele întreprinderii; capitalurile întreprinderii; activele fixe, circulante şi financiare; mediu financiar; gestiune financiară; resurse financiare; nevoi financiare, practică şi politică financiară; finanţele private şi finanţele întreprinderii; previziune financiară.

2. FINANŢAREA ÎNTREPRINDERII

Pentru a întreprinde ceva mai întâi trebuie să avem capitalul bănesc (banii). Capitalul unei întreprinderi poate fi abordat şi tratat:

a. Ca mijloc sau factor de producţie, care reprezintă totalitatea averii la dispoziţia unei unităţi economice, formată din:

- bani (capital financiar); - utilaje, instalaţii, materii prime ş.a. (capital tehnic); - dreptul de creanţă (capital juridic).

b. Ca fonduri, în sensul contabilităţii naţionale. Operaţiile cu capital sunt opozabile operaţiilor referitoare la vânzări, servicii,

exprimând, desemnând mişcarea fondurilor în contrapartidă. c. Ca aporturi ale proprietarilor societăţii sau acţionarilor. 2.1. Procurarea capitalului Pentru a începe o afacere este nevoie de capital bănesc şi capital tehnic. Cel bănesc

(financiar) este important. Sursele de procurare sunt externe şi interne întreprinderii. Sursele externe de procurare a capitalului bănesc (este vorba aici de cele exterioare

întreprinderii) se referă la dotări, finanţări, acţiuni şi împrumuturi. La întreprinderile în funcţiune sursele sunt cele proprii (interne) şi cele externe

(străine). Cele interne se referă la amortizări şi partea din profit care, potrivit contractului

pentru constituire şi statutului societăţii, este prevăzută pentru sporirea de capital. Sursele externe se referă la împrumuturi, ca un capital pasiv, şi la asocieri, cu un

capital pe bază de echitate. La fel şi emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni. Există şi sursele atrase, ca datorii minime cu caracter permanent, ca urmare a

sistemului de decontare faţă de terţi, şi împrumuturile bancare sau creditorii, ca surse de finanţare a ciclului de exploatare pe termen scurt (surse ciclice).

Însă pasivele stabile sunt veritabile împrumuturi indirecte, generate de existenţa operaţiunilor curente.

Creditul pe termen lung contribuie la creşterea capitalului împrumutat, dar şi la creşterea gradului de îndatorare, la creşterea costurilor financiare.

Page 4: finantele intreprinderii2

Dacă creditul este în valută, apar şi diferenţele nefavorabile (negative) de curs, care erodează rezultatul exploatării, putând conduce în final la pierdere.

Creditul luat (împrumut pe termen lung) se rambursează: a. cu anuităţi constante b. cu amortismente constante Leasingul este un alt instrument de finanţare, practicat de societăţile specializate în

leasing (financiar şi operaţional). În cazul leasingului operaţional, rata este calculată în varianta anuităţilor constante

(dobânda la valoarea rămasă şi capitalul restituit).

2.2. Tipuri de fonduri, sursele de constituire şi destinaţia lor

Vom întâlni, cel mai adesea, fondurile comune, cum sunt: - Fondul de rezervă, care are o reglementare legală (Legea nr. 31/1990), iar

constituirea sa este prevăzută prin legea anuală a bugetului şi prin Normele tehnice emise de Ministerul Finanţelor Publice.

El are ca surse de constituire: disponibilul la începutul exerciţiului financiar, sumele suportate din profit înainte de impunerea profitului.

Destinaţiile fondului privesc: acoperirea pierderilor înregistrate, alte micşorări. - Fondul de cercetare-dezvoltare, important pentru modernizare, dezvoltare,

protecţia mediului, şi care se constituie pe seama costurilor şi a profitului. Titlul fondului sugerează şi destinaţia sa: finanţarea cercetării (fundamentale şi aplicative) cu scop declarat – dezvoltarea firmei.

- Fondul de investiţii (de dezvoltare) se constituie din: sume aferente reducerii impozitului pe profitul investit în investiţii lucrative; sume din valorificarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune; sume din vânzarea mijloacelor fixe; amortizarea mijloacelor (activelor) fixe (imobilizărilor corporale); sume prelevate din profitul net; sume din redistribuire; credite bancare; alocaţii de la bugetul public naţional.

- Fondul de premiere este destinat stimulării personalului firmei. Se constituie pe seama costurilor proprii, dar şi din profitul net.

- Fondul de participare la profit este destinat motivării salariaţilor. Profitul net este sursa constituirii sale.

- Fondul pentru acţiuni social-culturale şi sportive are o eterogenitate de surse (ca şi altele amintite): sume preluate din profit; contribuţiile salariatului pentru tratament balnear şi odihnă, pentru întreţinerea copiilor în grădiniţe; subvenţii de la bugetul public naţional; donaţii; ajutoare; sponsorizări ş.a.

- Alte fonduri sunt specifice unor agenţi economici, unor societăţi comerciale din alte ramuri: de asigurări, de construcţii, în agricultură, ca: Fondul de rezervă din prime pentru asigurări de viaţă; Fondul pentru organizarea şantierelor; Fondul de asigurare. Există şi alte fonduri, prin care se finanţează alte necesităţi ale întreprinderii.

Fondurile au ca surse de constituire: profitul societăţii comerciale (fie înainte de impunere, fie după impunere), costurile de exploatare, diferitele valorificări, contribuţia salariaţilor. Aceste surse sunt surse proprii interne. Alte surse, cum sunt: subvenţii, redistribuiri, donaţii, ajutoare, constituie surse externe.

Fondul de rulment (working capital) este un fond deosebit. El exprimă excedentul finanţărilor stabile (capitalului permanent) asupra bunurilor stabile (durabile, imobilizărilor corporale, necorporale şi financiare).

Page 5: finantele intreprinderii2

Fondul de rulment apare ca o marjă de siguranţă (securitate) pe care şi-o procură şeful întreprinderii pentru a face faţă nevoilor sale de finanţare, izvorâte din exploatare. Activitatea normală a întreprinderii face să apară în patrimoniul său bunuri sub formă de stocuri şi creanţe, care formează bunuri circulante ale ciclului de exploatare.

Un anumit număr de terţi participă la finanţarea acestor bunuri circulante ale ciclului de exploatare, reprezentând credite-furnizori, personal, bănci. Aceste credite se numesc finanţarea ciclului de exploatare.

În cazul în care bunurile circulante sunt superioare finanţării ciclului (datorii pe termen scurt), apare o nevoie de rulment de acoperit.

Din compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment poate să existe un excedent, exprimând o trezorerie pozitivă, sau un deficit, ce trebuie să fie suportat prin alte mijloace, care sunt finanţări pe termen scurt.

Fondurilor prezentate se adaugă şi rezervele care pot fi: • legale; • statutare; • facultative. Cele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa este, de exemplu, Fondul de

rezervă, care se constituie reglementat de Legea nr. 31/1990 şi Legea anuală a bugetului public naţional. Acest fond de rezervă este alimentat din profitul brut înainte de impozitare, din excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor, din excedentul din reevaluarea stocurilor.

Societatea comercială poate să-şi prevadă în statut, în concordanţă cu permisibilitatea legilor în materie, anumite rezerve privind exerciţiul exploatării. Atât fondurile, cât şi rezervele sunt rezultatul activităţii de exploatare a întreprinderii, al operaţiilor ce se derulează în interiorul şi în afara ei.

Cuvinte cheie: capital bănesc, mijloace, fonduri, aporturi, surse externe şi interne, obligaţiune, acţiune, capital social, primă de emisiune, credit pe termen scurt şi lung, leasing, tipuri de fonduri, fond de rulment, fonduri de rezervă, statutar şi legal.

3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR La modul general, echilibrul evidenţiază ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar presupune armonizarea resurselor cu nevoile. Resursele şi utilizările reflectate în bilanţ sunt variate şi se pretează la diferite concepţii privind echilibrul. Noţiunea de echilibru va fi analizată funcţie de modalitatea de abordare a bilanţului: patrimonială şi funcţională. Descrierea contabilă; situaţia netă Bilanţul reprezintă imaginea statică, la un moment dat (de regulă, la sfârşitul exerciţiului financiar) a echilibrului financiar funcţional sau patrimonial al întreprinderii. Pornind de la abordarea patrimonial-juridică a bilanţului, numeroşi analişti financiari utilizează conceptul de situaţie netă (SN). Acest indicator se calculează pe baza următoarei formule:

Page 6: finantele intreprinderii2

SITUAŢIA NETĂ = ACTIV - DATORII Indicatorul situaţie netă este mai relevant decât cel de capitaluri proprii, exprimând valoarea activului realizabil la un moment dat (în situaţia netă nu se includ subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate). Analiza echilibrului pe baza bilanţului financiar (activul patrimonial este privit ca “nevoi” iar pasivul ca “resurse”) operează cu noţiunile de lichiditate şi exigibilitate. Astfel, elementele de activ sunt structurate în funcţie de lichiditate (capacitatea unui activ de a se transforma în monedă, fără pierdere de valoare) iar elementele de pasiv, în funcţie de exigibilitate (proprietatea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, în activ, se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide (imobilizările), numite nevoi permanente; apoi vor urma activele circulante, numite nevoi temporare. În ceea ce priveşte pasivul, mai întâi se vor înscrie capitalurile proprii, reinvestirile profiturilor anterioare şi apoi capitalurile din surse publice şi datoriile pe termen lung; toate acestea vor forma resursele permanente. Apoi vor urma datoriile cu o scadenţă mai mică de un an, traducând resursele temporare. Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii şi anume: funcţia de exploatare, funcţia de investire şi dezinvestire, precum şi funcţia de finanţare. Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de oferi o imagine asupra modului de funcţionare economică a întreprinderii, punând în evidenţă stocurile şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare. Astfel, activul va cuprinde nevoi stabile, nevoi ciclice şi nevoi de trezorerie iar pasivul va înregistra resursele durabile, resursele ciclice şi resursele de trezorerie. Fondul de rulment Există două concepte fundamentale ale fondului de rulment: fond de rulment permanent şi fond de rulment propriu. a) Analiza pe baza bilanţului financiar Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar, care se poate calcula prin două modalităţi: 1) sau 2) Indicatorul care relevă gradul de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete:

FRF=CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE (fără amortizări şi provizioane) (în valoare netă)

FRF=CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE (inclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare brută)

FRF=ACTIV CIRCULANT NET – DATORII MAI MICI DE UN AN+PASIVE DE TREZORERIE

Page 7: finantele intreprinderii2

b) Analiza pe baza bilanţului funcţional Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) se calculează prin două modalităţi: 1) sau 2) Nevoia de fond de rulment a) Analiza pe baza bilanţului financiar Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele temporare,, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru numit nevoia de fond de rulment (NFR): b) Analiza pe baza bilanţului funcţional Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare dar, în acelaşi timp, ele permit şi constituirea mijloacelor de finanţare. Din confruntarea globală a nevoilor cu mijloacele de finanţare se degajă o nevoie de finanţare a ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment totală (NFRT). Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE=Active circulante de exploatare-Datorii de exploatare) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE=ACAE-DAE).

FRP = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE

FRNG = RESURSE DURABILE – NEVOI STABILE (Activ imobilizat brut)

FRNG =CAPITALURI PERMANENTE – ACTIV IMOBILIZAT NET (Resurse durabile-Amortizări) (Imobilizări nete)

FRNG=(NEVOI CICLICE+NEVOI DE TREZORERIE) – (RESURSE CICLICE+RESURSE DE TREZORERIE)

NFR=NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE (exclusiv disponibilităţile) (exclusiv credite bancare pe termen scurt)

NFRT=NEVOI CICLICE – RESURSE CICLICE

Page 8: finantele intreprinderii2

Trezoreria netă a) Analiza pe baza bilanţului financiar În cazul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă: b) Analiza pe baza bilanţului funcţional În bilanţul funcţional, nivelul trezoreriei nete este dat de diferenţa dintre valoarea activelor şi pasivelor de trezorerie, respectiv diferenţa dintre nevoile de trezorerie excedentare şi resursele de trezorerie, care nu se reînnoiesc la fiecare ciclu de producţie: Evaluarea riscului de insolvabilitate Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză patrimonială, are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele faţă de terţi. Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv şi cel de lichiditate al elementelor de activ. În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea întreprinderii de a face faţă pasivului exigibil cu activul său disponibil. Cuvinte cheie: patrimoniu, bilanţ, activ, pasiv, creanţe, situaţie netă, fond de rulment, nevoia de fond de rulment, lichiditate, exigibilitate, solvabilitate, insolvabilitate, cash-flow, trezorerie netă, indicatori ai echilibrului financiar, trezorerie netă, excedent de trezorerie, capacitate de autofinanţare.

4. ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

Veniturile şi cheltuielile Explicarea modului cum s-a ajuns de la starea patrimonială iniţială la cea finală, reflectate prin bilanţurile de la începutul şi sfârşitul exerciţiului este realizată de contul de profit şi pierdere. Această situaţie financiară sintetizează fluxurile economice generatoare de venituri şi cheltuieli. Rezultatul exerciţiului se determină ca diferenţă între venituri totale şi cheltuieli totale aferente exerciţiului. Însă fluxurile de venituri şi cheltuieli din cadrul contului de profit şi pierdere se diferenţiază în două categorii: fluxuri de venituri încasabile/cheltuieli plătibile şi fluxuri calculate. Veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile au incidenţă atât asupra rezultatului exerciţiului, cât şi asupra trezoreriei, pe când cele calculate nu afectează decât rezultatul, fără o incidenţă directă asupra trezoreriei. Soldurile intermediare de gestiune

TN=FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT

TN=NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE

Page 9: finantele intreprinderii2

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului) şi terminând cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Marja comercială este dată de excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora. Ea se referă la întreprinderile comerciale sau numai la activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi comercială). Producţia exerciţiului cuprinde valoarea bunurilor produse de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Deci, se va calcula prin însumarea producţiei vândute, a celei stocate şi a celei imobilizate. Valoarea adăugată(VA) (primul sold intermediar de gestiune) reprezintă creşterea de valoare peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Se calculează astfel: VA=Producţia exerciţiului+Marja comercială-Consumuri de la terţi Excedentul brut din exploatare (EBE) sau insuficienţa brută din exploatare (IBE), după caz, exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare. EBE=(VA+Subvenţii de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul+Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate) Rezultatul exploatării (RE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate). RE=EBE+(Venituri din provizioane pentru exploatare+Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru exploatare+Alte cheltuieli pentru exploatare) Rezultatul curent este determinat de activitatea curentă a întreprinderii (activitatea de exploatare şi cea financiară). RC=RE+Venituri financiare – Cheltuieli financiare Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remunaraţi acţionarii pentru capitalurile proprii suscrise. Profitul net urmează să fie distribuit sub formă de dividende şi/sau să fie reinvestit în întreprindere. Capacitatea de autofinanţare Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţalul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, destinat să remunereze capitalurile proprii, să finanţeze investiţiile de expansiune şi de menţinere sau reînnoire. Capacitatea de autofinanţare poate fi determinată prin două metode: deductivă şi adiţională. Aplicând metoda deductivă, capacitatea de autofinanţare se calculează pe baza formulei: CAF=(venituri încasabile – venituri din cesiuni) – cheltuieli plătibile Metoda adiţională are meritul de a pune în evidenţă elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul CAF: CAF=Rezultatul net contabil+Cheltuieli calculate – Venituri calculate – Venituri din cesiuni

Page 10: finantele intreprinderii2

Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă autofinanţare globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa. Evaluarea riscului de exploatare Un model de analiză fundamentat pe împărţirea cheltuielilor în fixe şi variabile în raport cu cifra de afaceri permite aprecierea riscului economic (de exploatare) al întreprinderii. Riscul de exploatare evaluează posibilitate obţinerii unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Această eventualitate este legată de importanţa cheltuielilor fixe care diminuează flexibilitatea întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la variaţia cifrei de afaceri. Evaluarea riscului de exploatare structural se poate realiza pornind de la pragul de rentabilitate, astfel: fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare: R=(CAprag/CAreală)x100; fie calculând indicele de securitate: Is=(CAreală-CAprag)/CAreală Analiza pragului de rentabilitate nu ia în considerare riscul de exploatare decizional (privind abaterile dintre previziune şi realizări). În cazul în care nu există nici o informaţie cu privire la faptul că cifra de afaceri urmează o lege probabilistică, se foloseşte legea normală Gauss – Laplace. Astfel, probabilitatea ca punctul critic al rentabilităţii să fie atins este o valoare ce se constituie ca o măsură a riscului. Cuvinte cheie: activitate de exploatare, cont de profituri şi pierderi, cifră de faceri, rezultatul exerciţiului, solduri intermediare de gestiune, marjă de acumulare, valoare adăugată, consumuri de la terţi, profit brut, profit net, excedent brut din exploatare, capacitate de autofinanţare, cheltuieli fixe şi variabile, cheltuieli directe şi indirecte, prag de rentabilitate, cost marginal şi venit marginal.

5. ECHILIBRUL FINANCIAR DINAMIC Tabloul de finanţare “nevoi-resurse” Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finanţare sau de elemente excepţionale. Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net global şi modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil. Se stabileşte, în principal, pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat. Tabloul de finanţare cuprinde două părţi: Prima parte explică modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional, adică variaţia fondului de rulment net global (∆FRNG):

∆RNG=∆RESURSE DURABILE - ∆ÎNTREBUINŢĂRI STABILE

Page 11: finantele intreprinderii2

Partea a II-a explică variaţia fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional. Această parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global în realizarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului şi al echilibrului între elementele monetare (încasări şi plăţi).

Fluxurile

nete de trezorerie (cash-flow-urile) O întreprindere poate fi considerată viabilă numai dacă activitatea sa degajă trezorerie. Trezoreria permite aprecierea performanţelor întreprinderii, având şi un rol strategic în ceea ce priveşte nivelul său de formare, cât şi modul de utilizare. În cursul unui exerciţiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent provine din operaţii de exploatare şi alte operaţii de gestiune, pe de o parte, şi din operaţii de investiţii şi finanţare, pe de altă parte. Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) este degajat de operaţiile de exploatare şi se poate calcula în două moduri: 1) 2) Excedentul de trezorerie degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune (ETOG) regrupează ETE şi excedentul care provine din alte operaţii de gestiune. El reprezintă partea lichidă a capacităţii de autofinanţare. Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi finanţare (ETOIF): Tablourile fluxurilor financiare Există diferite tablouri prezentând fluxuri financiare pe mai multe exerciţii succesive regrupate în diverse maniere în funcţie de importanţa lor conceptuală, cât şi de cerinţele utilizatorilor (bancă, analişti financiari, conducerea întreprinderii etc): Tabloul fluxurilor de trezorerie – evidenţiază gradul de libertate de care dispune întreprinderea în gestionarea lichidităţilor, în raport cu potenţialităţile sale şi ierarhizarea prelevărilor pe care aceasta le suportă; Tabloul plurianual al fluxurilor financiare – permite aprecierea eficienţei şi coerenţei deciziilor de gestiune în domeniul investiţiilor şi finanţării; ca şi în tabloul precedent, se apreciază aptitudinea întreprinderii de a genera lichidităţi şi capacitatea sa de a asigura finanţarea creşterii, prioritatea acordându-se investiţiilor şi nu prelevărilor obligatorii;

∆FRNG=∆ACTIVE CIRCULANTE - ∆DATORII PE TERMEN SCURT (inclusiv active de trezorerie) (inclusiv pasive de trezorerie)

ETE=Încasări din exploatare – Plăţi pentru exploatare

ETE=EBE – ∆NFRE – Producţia de imobilizări

ETOG=CAF – ∆∆∆∆NFR – Producţia imobilizată

ETOIF=∆FR – CAF

Page 12: finantele intreprinderii2

Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei – este un instrument extrem de eficace în analiza financiară a unei întreprinderi, având rolul de a explica variaţia trezoreriei, aşa cum contul de profit şi pierdere explică formarea rezultatului; variaţia trezoreriei constituie o informaţie mai obiectivă decât variaţia fondului de rulment, explicată de tabloulş nevoi-resurse, a cărui mărime poate fi influenţată de numeroase operaţii contabile. Cuvinte cheie: tablou de finanţare „nevoi resurse”, tablou de finanţare, imobilizări corporale şi necorporale, tablourile imobilizărilor şi al amortismentelor, provizioane, datorii financiare, dividende, cesiunea imobilizărilor, resurse stabile, întrebuinţări stabile, creanţe de exploatare, producţie imobilizată, cash-flow disponibil, datorii financiare.

6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR Diagnosticul rentabilităţii Cunoaşterea gradului de independenţă economică şi financiară, detectarea la momentul oportun a cauzelor care generează schimbări nedorite în activitatea întreprinderii presupun diagnosticarea printr-un sistem de rate de eficienţă. Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte cu o anumită semnificaţie între două elemente comparabile şi, în general, legate între ele printr-o relaţie cauză-efect. Ratele se pot exprima sub formă de: coeficient (un număr), procent sau număr de zile (durată). Principalele categorii de rate sunt circumscrise celor trei dimensiuni financiare: rate de rentabilitate rate de structură a capitalurilor rate privind rotaţia capitalurilor Ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (diferite marje de acumulare) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc). Ele măsoară rezultatele degajate de: - activitatea întreprinderii (rentabilitatea comercială); mijloacele economice (rentabilitatea economică); mijloacele financiare (rentabilitatea financiară). Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii

întreprinderii în formarea rezultatului. Se calculează după formula generală: Ratele de rentabilitate economică exprimă eficienţa capitalului economic alocat activităţii productive a întreprinderii. Se calculează după formula generală:

Ratele de rentabilitate financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Se calculează după formula generală:

adaugata Valoareasau afaceri de Cifraacumulare de Marja

marjei Rata =

total)activuldin parte o total(sauActiveconomic Rezultatul

Re=

at)nerepartiz profitul (exclusiv proprii Capitaluri

RezultatRf =

Page 13: finantele intreprinderii2

unde Rezultat poate fi: rezultatul net al exerciţiului, rezultatul curent înainte de impozit, dividende. Diagnosticul riscului Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment explică şi varietatea de diagnosticare, de analiză a acestuia, dintre care amintim: analiză lichiditate-exigibilitate, analiza funcţională, analiza prin rate, analiza dinamică etc. Întrucât rezultatele financiare se degradează foarte rapid în timp, apare tot mai evidentă necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacţie la aceste cerinţe practice, cercetătorii şi organismele financiare internaţionale s-au preocupat de elaborarea unei metode de predicţie a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor, care constituie o îmbunătăţire categorică a analizei tradiţionale prin rate. Aplicarea acestei metode presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în: întreprinderi cu funcţionare normală şi întreprinderi cu dificultăţi financiare. Cu ajutorul calculelor informatice se obţine combinaţia optimă de rate care diferenţiază cel mai bine posibil întreprinderile sănătoase de cele falimentare şi conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor. Acest indicator oferă o bună aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere dată. În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor. Una dintre primele funcţii scor a fost elaborată de profesorul american Altman. Analiştii au încercat să dezvolte modelul original. Astfel, Taffler, în Europa de Vest, precum şi Kohşi Killoungh, au creat modelele “Z” de analiză cu o capacitate sporită de previziune. Modelul “Z” al lui Altman se prezintă astfel: Z=1.2R1+1.4R2+3.3R3+0.6R4+1.0R5 unde R1…R5 sunt indicatori economico-financiari iar constantele sunt de natură statistică. Dacă Z ≤1,8, starea de faliment este iminentă Dacă Z>3, situaţia financiară este bună şi întreprinderea este solvabilă Dacă 1,8<Z<3, situaţia financiară a întreprinderii este dificilă Modelul Altman este aplicat mai ales în condiţiile existenţei bursei de valori. Există şi alte modele similare, cum sunt: modelul J.Conan şi M.Holder (se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 de salariaţi), modelul Centralei bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a Franţei (prezice riscul de faliment al întreprinderilor franceze, după un scor cu 8 variabile). În cadrul metodelor bancare, funcţia Z este considerată ca parte a unei evaluări generale, analiza fiind suplimentată cu prezentarea critică şi a altor elemente, cum ar fi: activitatea de conducere, administrarea financiară, rapoartele experţilor contabili etc. Cuvinte cheie: risc economic, financiar şi de faliment; rate de rotaţie şi de structură; coeficient de rotaţie; rentabilitatea capitalurilor; rata internă de rentabilitate; activ economic; curs bursier; coeficient de capitalizare bursieră; rata inflaţiei.

7. BUGETELE ÎNTREPRINDERII Conţinutul şi rolul previziunii financiare

Page 14: finantele intreprinderii2

Previziunea financiară, ca principală activitate de planificare la nivelul întreprinderii, îmbracă forme diferite, în funcţie de orizontul de timp pentru care se realizează. Pe termen lung (3-5 ani), se întocmesc planuri financiare de orientare generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii, prin descrierea produselor oferite, a proiectelor de fabricaţie a noilor produse, a proiectelor de cucerire a noilor pieţe sau de orientare şi modelare generală a activităţilor şi structurii interne a întreprinderii. Pe termen scurt, instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii. Spre deosebire de situaţiile financiare anuale , care sunt publicate anual în Monitorul Oficial, bugetele sunt destinate nevoilor interne de orientare a activităţii întreprinderii spre realizarea scopului propus în perioada bugetară. Elaborarea bugetelor favorizează implementarea unui sistem de control eficient, prin compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corective la momentul oportun. De aceea, sistemul bugetar trebuie să aibă două componente: previziunea financiară (prin sistemul bugetelor) şi controlul bugetar (prin tablouri comparative între realizări şi previziuni). Astfel, prin compararea rezultatelor cu previziunile, pe baza abaterilor constatate, conducerea poate lua măsuri adecvate: fie ajustarea prevederilor bugetare, nerealiste în comparaţie cu capacitatea întreprinderii, fie de impulsionare a activităţii, pentru a apropia realizările de previziuni. Tipuri de bugete Bugetele se elaborează, în general, pentru o perioadă de un an. În ţările occidentale, există şi bugete cu periodicitate mai mare de un an (planul de finanţare) şi cu periodicitate mai mică de un an (bugetul trezoreriei). Periodicitatea bugetului trebuie să fie mai mare decât cea a ciclului de activitate planificată.. De exemplu: trezoreria, având un ciclu de rotaţie semilunar, lunar, maxim 6-12 luni, bugetul se va circumscrie acestei perioade; producţia având un ciclu de exploatare de 3-6 luni până la un an, perioada de bugetare trebuie să fie de maxim un an. Sistemul planificării financiare poate cuprinde trei tipuri de bugete: bugetele de orientare generală, pe termen lung; bugetele anuale, specifice diferitelor activităţi economice ale întreprinderii: aprovizionare, producţie, desfacere etc.; bugete rezultative, pentru estimarea situaţiei patrimoniale şi monetare care rezultă din aplicarea bugetelor specifice. În sistemul bugetar al întreprinderii, există bugete principale şi bugete secundare. Prevederile bugetelor principale (bugetul producţiei, al vânzărilor) determină parametrii principali pentru celelalte bugete (al investiţiilor, al administraţiei). Există bugete cu caracter imperativ (interzic responsabililor financiari şi conducerii întreprinderii depăşirea previziunilor bugetare, cum ar fi: bugetul administraţiei, bugetul investiţiilor) şi bugete orientative (oferă posibilitatea corectării prevederilor iniţiale în funcţie de evoluţia condiţiilor concrete ulterioare. Cuvinte cheie: previziune financiară, buget, bugetare, sistem bugetar, articol bugetar, bugete de orientare generală, bugete specifice, bugete imperative, tehnici de extrapolare, antecalculaţia costurilor, cheltuieli directe şi indirecte.

8. PREVIZIUNEA TREZORERIEI

Page 15: finantele intreprinderii2

Noţiunea de trezorerie Trezoreria este definită, în teoria echilibrului financiar al întreprinderii, ca surplusul resurselor de finanţare care se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment. Această accepţiune cu caracter mai mult teoretic, fiind neoperaţională pentru gestiunea eficientă a trezoreriei, poate fi înlocuită cu o definire în termeni de active şi pasive de trezorerie. Activele de trezorerie cuprind: lichidităţi, active financiare iar pasivele de trezorerie: soldul creditor al contului curent, credite de trezorerie, credite de scont. Bugetul de trezorerie Bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investiţiilor, politica creditelor-clienţi etc. Bugetul de trezorerie are o importanţă deosebită în ansamblul sistemului bugetar, fiind bugetul rezultativ şi deci măsura realismului prevederilor în toate celelalte bugete. Bugetul trezoreriei, fiind consecinţa tuturor bugetelor, constituie o restricţie în procesul de planificare financiară, datorată necesităţii de asigurare permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii. Elaborarea bugetului de trezorerie Elaborarea bugetului de trezorerie, prin metoda “încasări-plăţi”, presupune două faze mai importante şi anume: previziunea încasărilor şi plăţilor; determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor cu plăţile. Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii: fluxuri de exploatare, fluxuri de trezorerie în afara exploatării, fluxuri pur financiare, fluxuri de investire şi dezinvestire. Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenţă şi previziune: bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional, şi bilanţul previzional. Încasările perioadei=Creanţe iniţiale+Venituri planificate ale perioadei -Creanţe finale Plăţile perioadei = Datorii iniţiale+ Cheltuieli planificate ale perioadei -Datorii finale Bugetul de Bilanţul de Contul de rezultate Bilanţul trezorerie deschidere previzional previzional Acoperirea soldurilor de trezorerie Soldul trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plăţile, poate fi deficitar sau excedentar. Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau de scont, selectate în funcţie de mărimea costului real al acestora. Înainte de apelarea la

TREZORERIA=ACTIVE DE TREZORERIE – PASIVE DE TREZORERIE

Page 16: finantele intreprinderii2

credite, se impun anumite măsuri, cum ar fi: reducerea duratei creanţelor clienţi sau solicitarea încasării în avans a unor vânzări, prelungirea creditelor-furnizori, reducerea temporară a plăţilor etc. Excedentul previzional al trezoreriei poate fi consecinţa unui fond de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o utilizare imediată sau a unei nevoi de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment, determinată de scadenţa mult mai mare a plăţilor decât cea a încasărilor. Obligaţia trezorierului, în acest caz, este de a plasa excedentul de trezorerie în condiţii de rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate maximă. Creditele angajate pentru acoperirea deficitelor de trezorerie generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat iar plasamentele excedentelor de trezorerie sunt aducătoare de venituri suplimentare care majorează încasările. De aceea, la determinarea soldului final al trezoreriei se vor avea în vedere şi aceste influenţe. Cuvinte cheie: active şi pasive de trezorerie, bugetul de trezorerie, orizont de previziune, aprovizionare, vânzare, desfacere, plasamente de trezorerie, excedent şi deficit de trezorerie, trezorerie netă.

9. GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare Gestiunea ciclului de exploatare este partea cea mai semnificativă a gestiunii financiare a întreprinderii datorită ponderii importante pe care o deţin activele şi pasivele circulante în totalul bilanţului întreprinderilor. Prin gestiunea eficientă a ciclului de exploatare se urmăreşte creşterea rentabilităţii activităţii şi diminuarea riscului economic şi financiar. Relaţia rentabilitate-risc este armonizată atunci când se realizează echilibrul între necesarul de active circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea lui. Creşterea rentabilităţii trebuie privită pe cele două componente bilanţiere ale ciclului de exploatare: activele circulante şi pasivele circulante. Rentabilitatea activelor circulante este influenţată de mai mulţi factori care sunt luaţi în considerare în vederea creşterii acesteia: nivelul aprovizionării, producţiei şi al desfacerii; cheltuielile de producţie şi viteza de rotaţie. Rentabilitatea pasivelor circulante presupune reducerea costurilor capitalurilor necesare, mărirea decalajelor de plăţi favorabile ce rezultă din datoriile către furnizori, salariaţi, buget etc. Diminuarea riscului trebuie analizată tot pe cele două componente. În ceea ce priveşte activele circulante, se urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi,a întreruperilor accidentale în aprovizionare, funcţionare, livrare etc. La nivelul pasivelor circulante, diminuarea riscului presupune reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de exploatare, creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare. Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde următoarele două activităţi: determinarea necesarului de active circulante şi determinarea surselor de finanţare a ciclului de exploatare. Alegerea nivelului activelor circulante, precum şi a modului de finanţare a acestora este legată de atitudinea personală a conducerii întreprinderii privind optimizarea relaţiei rentabilitate-risc.

Page 17: finantele intreprinderii2

Raportul dintre vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor circulante necesare realizării acestora este specific fiecărei întreprinderi. În funcţie de acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului: politica ofensivă (agresivă) – conducătorii întreprinderii acceptă riscuri mari, mizând pe rentabilitate ridicată; politica defensivă – o politică de aversiune faţă de risc, chiar în detrimentul unei rentabilităţi mai moderate; politica echilibrată (intermediară) – armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate şi risc. Gestiunea stocurilor Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare necesită existenţa unor stocuri de mijloace circulante în toate fazele activităţii economice din întreprindere. Ele se referă la materii prime şi materiale, produse finite, creanţe asupra clienţilor şi debitorilor şi disponibilităţile băneşti din casă sau bancă. Stocurile se exprimă fizic şi valoric, dar pot fi determinate şi în număr de zile. Mărimea financiară a stocurilor este dată de mărimea capitalurilor necesare pentru constituirea şi păstrarea lor. Deoarece în perioada dintre momentul alocării capitalurilor şi vânzarea-încasarea produselor sau serviciilor la realizarea cărora participă, aceste capitaluri sunt blocate, neputând fi utilizate în alte plasamente rentabile, s-ar părea că cel mai economic ar un proces de exploatare fără stocuri. Însă, aceasta ar implica o creştere considerabilă a cheltuielilor de aprovizionare. De aici se desprinde concluzia că politica de urmat în gestiunea stocurilor trebuie aleasă pe baza unei analize temeinice a costurilor de stocaj. Mărimea optimă a stocurilor va fi aceea care armonizează relaţia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), variabile în funcţie de numărul aprovizionărilor şi cheltuielile de depozitare (Cd), variabile în raport cu mărimea stocurilor. Optimizarea mărimii stocurilor Modelul Wilson-Whitin, care optimizează mărimea stocului, porneşte de la costul total (Ct=Ca+Cd) cu formarea stocurilor, care trebuie minimizat, în condiţiile maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare. Pe baza acestui model se ajunge la relaţia de calcul a stocului optim:

unde: N=necesarul de aprovizionat luat în calcul ca= costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări T=intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului cd= costul de depozitare pe unitatea de stoc în unitatea de timp Schimbând semnificaţia variabilelor Ca şi Cd din cadrul modelului, acesta poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de fabricaţie şi a celor de produse finite. Cuvinte cheie: ciclu de exploatare, politici de gestiune: agresivă, defensivă şi echilibrată, optimizarea stocurilor, gestiunea activelor şi pasivelor circulante, nevoia de finanţare a ciclului de exploatare.

d

a

Txc

2NxcSopt =

Page 18: finantele intreprinderii2

10. DETERMINAREA NECESARULUI DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE

Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor şi asigurarea unui sold normal de creanţe care să determine desfăşurarea eficientă a ciclului de exploatare. Stabilirea şi analiza necesarului de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) este o etapă importantă a planificării echilibrului financiar pe termen scurt întrucât furnizează informaţiile referitoare la capitalurile ce urmează a fi investite în activele circulante. Determinarea acestui indicator va respecta regula enunţată la gestiunea stocurilor, adică rentabilitate maximă/risc minim, în măsura posibilităţilor concrete ale întreprinderii. Există două mari categorii de metode de calcul al NFCE: metodele analitice şi metodele sintetice; ambele se bazează fie pe costurile exploatării, fie pe cifra de afaceri. Metode de determinare a NFCE Metodele analitice constau în determinarea mărimii NFCE pe elemente de stocuri (de materii prime şi materiale, de produse în curs de fabricaţie, de produse finite) iar în cadrul acestora, pe fiecare material sau produs nominalizat în parte şi pe fiecare tip de stoc (curent, de siguranţă, de condiţionare, de transport interior). Aceste metode presupun calcule complexe şi costuri ridicate, motiv pentru care se recomandă utilizarea lor numai în anumite situaţii, cum ar fi: modificări structurale considerabile ale activităţii întreprinderii (fuziuni, absorbţii, deschiderea de noi unitaţi etc.); determinarea nevoii de finanţare medii anuale, urmând ca pentru nevoile trimestriale să se utilizeze metode sintetice. Metodele sintetice sunt recomandate în condiţii de relativă stabilitate economică a întreprinderii. Costul acestora este sensibil mai mic decât al celor analitice. Aceste metode constau în calculul totalului de active circulante în funcţie de volumul planificat al activităţii de exploatare şi de viteza de rotaţie înregistrată în anul precedent, corectată cu elementele previzionate pentru anul de plan. Metodele analitice de determinare a NFCE Metodele analitice bazate pe costul exploatării constau în calculul NFCE pornind de la elementele de cheltuieli specifice fiecărei etape a ciclului de exploatare: NFCE= Cmz x t x k, unde: Cmz = cheltuielile fiecărei etape a ciclului de exploatare; t = timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor; k = coeficientul de corecţie specific pentru unele faze în care cheltuielile nu cresc uniform sau nu rămân constante pe toată perioada imobilizării. Costurile pentru formarea stocurilor sunt determinate pe diverse faze şi anume: aprovizionare, producţie, desfacere şi încasare. Costurile anuale determinate prin însumarea acestora se împart la numărul de zile dintr-un an (360) şi se obţin cheltuielile medii zilnice cu formarea unei unităţi de stoc. Necesarul de finanţat mediu anual se calculează pe elemente de stocuri astfel: pentru fiecare stoc de materiale semnificative; pentru elementele nesemnificative de materiale (nenominalizate, diverse); pentru fiecare produs semnificativ în curs de fabricaţie;

Page 19: finantele intreprinderii2

pentru obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată; pentru produsele facturate şi neîncasate (clienţi). Metode analitice bazate pe cifra de afaceri Aceste metode pornesc de la relaţia de proporţionalitate dintre NFCE şi cifra de afaceri a perioadei de gestiune considerate (trimestrul).

Rc = rata cinetică specifică fiecărui element de activ circulant, respectiv durata de rotaţie a activelor circulante în raport cu cifra de afaceri. Astfel determinat, NFCE trimestrial al celor patru categorii de active circulante (materiale, produse în curs, produse finite, creanţe-clienţi) poate fi înscris în cadrul unui bilanţ previzional, constituind grupa nevoilor ciclice de capitaluri. Metodele sintetice de determinare a NFCE Ca şi metodele analitice, metodele sintetice se bazează pe tot pe relaţia de proporţionalitate între necesarul de active circulante şi costurile exploatării sau cifra de afaceri. În schimb, au avantajul simplităţii deoarece conduc la determinarea întregului necesar de finanţat trimestrial şi nu pe fiecare element component de active circulante. Metodele sintetice se bazează pe diferiţi indicatori ai activităţii de exploatare: viteza de rotaţie în funcţie de costurile exploatării

q1 = producţia fizică previzionată trimestrial; c1 = costul complet unitar antecalculat; Dr0 = viteza de rotaţie din perioada precedentă. Activele circulante la 1000 lei producţie marfă (AC/1000)

Rata cinetică pe total active circulante (Rc0)

Pentru a apropia rezultatele metodelor sintetice de cele ale metodelor analitice, se ajustează necesarul de finanţat cu un coeficient de degresivitate a creşterii activelor circulante. În concluzie, rezultatele oferite de metodele analitice foarte apropiate de cele determinate prin metode sintetice, în condiţii de costuri diferite, recomandă utilizarea metodelor sintetice în calculul necesarului de finanţare a ciclului de exploatare previzional.

:unde , Rc x 90

nataCAprevizioNFCE=

Dr0 x 90

c1 x q1NFCEtrim =

1000

4 x AC x c1 x q1NFCE

/1000trim =

:unde ,Rc x 90

plan CAtrimNFCE 0trim =

360 x CA

ACmediu SoldRc

0

0=

Page 20: finantele intreprinderii2

11. COSTURILE SURSELOR DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE

În capitolul precedent au fost prezentate stabilirea şi determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare. Pentru acoperirea acestuia sunt necesare surse la dispoziţia întreprinderii. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare, respectiv identificarea şi mobilizarea resurselor disponibile, este ultima etapă de realizare a echilibrului financiar pe termen scurt. Sursele de care dispune întreprinderea sunt de trei feluri: surse proprii, surse atrase şi surse împrumutate. Sursele proprii de finanţare ciclului de exploatare Continuitatea activităţii întreprinderii presupune înnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor. Acest aspect aduce în discuţie problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea acestor nevoi. Întreprinderea dispune de o asemenea sursă şi anume fondul de rulment. Fondul de rulment reprezintă un surplus de resurse permanente degajat din finanţarea pe termen lung a nevoilor permanente, care este folosit pentru realizarea echilibrului financiar la nivelul exploatării şi trezoreriei. Astfel, întreprinderea are la dispoziţie o sursă sigură de capital mobilizat pe termen lung, care nu trebuie permanent reînnoită. Fondul de rulment trebuie dimensionat astfel încât să angajeze costuri de capital minime: dividende pentru fondul de rulment propriu şi dobânzi pentru cel împrumutat. Totodată, el trebuie să asigure echilibrul financiar. Fondul de rulment = Capitaluri permanente – Imobilizări global (FRG) Fondul de rulment = Capitaluri proprii – Imobilizări propriu (FRP) Fondul de rulment = FRG – FRP împrumutat (FRÎ) Pe măsura reînnoirii stocurilor şi creanţelor, se reînnoiesc şi datoriile către furnizori, salariaţi, stat etc. Deci, nevoia netă de capitaluri pentru finanţarea ciclului de exploatare este dată de diferenţa dintre NFCE şi datoriile de exploatare, ceea ce reprezintă nevoia de fond de rulment (NFR). Tocmai această diferenţă trebuie acoperită din surse cvasipermanente (FR), care să permită şi degajarea unei trezorerii pozitive la sfârşitul exerciţiului. Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se va aprecia în funcţie de nivelul investiţiilor şi al producţiei. Sursele atrase pentru finanţarea ciclului de exploatare Echilibrul financiar pe termen scurt este realizat pe baza surselor atrase de la terţi, aflate la dispoziţia întreprinderii între data angajării datoriilor şi cea a scadenţei lor. Aceste pasive circulante au în contrapartidă decalajele care apar la nivelul activelor circulante, adică între momentul angajării creanţelor şi încasării acestora. Deci, întreprinderea va urmări ca decalajul de plăţi să fie superior celui de încasări întrucât datoriile către terţi reprezintă surse de capital atrase gratuit până la scadenţa lor. Deoarece depăşirea termenelor legale de plată privind obligaţiile faţă de stat implică amenzi şi penalităţi semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne plata datoriilor către furnizori.

Page 21: finantele intreprinderii2

În economia românească, amenzile şi penalităţile pentru întârzierea plăţii către furnizori fiind nesemnificative, s-a ajuns la situaţia unui blocaj al capitalurilor întrucât viteza de rotaţie a acestora a scăzut foarte mult, cu consecinţe grave asupra rentabilităţii lor şi a activităţii economice, în general. Pe parcursul unei anumite perioade (exerciţiu financiar, trimestru), există în permanenţă un sold al pasivelor circulante, reprezentând resurse la dispoziţia întreprinderii. Soldul minim al acestor datorii le conferă un caracter stabil, putând fi considerate resurse stabile la dispoziţia întreprinderii. Previziunea surselor atrase impune o clasificare a lor în: datorii cu sold zilnic crescător şi scadenţe fixe (datorii salariale, privind impozitul pe salarii, contribuţii la asigurări sociale, energie, telefon etc.); datorii cu sold variabil şi scadenţe variabile (datorii faţă de furnizori, constituirea de rezerve, garanţii, pentru reparaţii etc.). Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare Atunci când surse proprii şi atrase nu sunt suficiente pentru finanţarea stocurilor şi celorlalte cheltuieli de exploatare, întreprinderea este obligată să recurgă la împrumuturi: credite bancare pe termen scurt (credite de trezorerie sau de scont). Necesarul de credite de trezorerie se stabileşte trimestrial, în cadrul Planului de trezorerie astfel:

Prin compararea nevoii de capitaluri circulante cu resursele de capitaluri circulante, se obţine fie un deficit de trezorerie, fie un excedent de trezorerie. Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea unor credite pe termen scurt în trimestrul respectiv peste nivelul celor aflate în sold din trimestrul anterior (dacă plafonul aprobat de bancă permite). În situaţia în care plafonul este depăşit şi banca nu mai acordă credite, întreprinderea trebuie să apeleze la alte surse, cum sunt: credite de scont, dacă are efecte comerciale de vândut; credite de afacturare, dacă poate apela la societăţi de factoring, care preiau contra comision facturile întreprinderii spre urmărire şi încasare. Selecţia uneia sau alteia dintre modalităţile de acoperire a deficitului de trezorerie se face în funcţie de costul real al creditului respectiv, alegându-se creditul cu costul cel scăzut. Cuvinte cheie: metode analitice şi sintetice, cheltuieli de exploatare, coeficient de corectare, rata cinetică, gestiunea clienţilor, creditele vânzător şi creditele cumpărător, cost marginal, profit marginal net, gestiunea clienţilor şi a provizioanelor, metoda scorurilor.

12. DECIZIA DE INVESTIŢII ÎN MEDIU CERT Decizia de investiţii se bazează pe un complex de informaţii privind necesitatea efectuării investiţiei, oportunitatea, durata de execuţie şi de exploatare, volumul cheltuielilor şi

Necesar trimestrial de credite de trezorerie=(stocuri+alte active şi cheltuieli pentru realizarea producţiei) – (fond de rulment+surse atrase+încasări din vânzarea producţiei)

Page 22: finantele intreprinderii2

resurselor financiare, fluxurile de intrare şi ieşire de lichidităţi, durata recuperării şi rentabilitatea investiţiei. Noţiunea de investiţie În sens contabil, investiţia înseamnă alocarea unor disponibilităţi pentru producerea sau achiziţionarea unor noi imobilizări, adică active imobilizate corporale, necorporale şi financiare. În sens monetar, investiţia poate fi definită ca totalitatea cheltuielilor angajate în vederea obţinerii unor venituri monetare superioare. În funcţie de riscul pe care îl implică, investiţiile pot fi: investiţii de înlocuire – presupun un risc scăzut deoarece nu implică modificări ale tehnologiei de fabricaţie, noile echipamente având caracteristici similare celor vechi investiţii de modernizare – implică un risc mic ca urmare a unor modificări neesenţiale în tehnologia de fabricaţie; scopul acestor investiţii este ameliorarea rentabilităţii şi productivităţii investiţii de dezvoltare – presupun un risc mai mare legat de creşterea întreprinderii şi desfacerea produselor pe pieţele tradiţionale sau pe pieţe noi investiţii strategice – se caracterizează printr-un grad de incertitudine ridicat întrucât implică schimbări radicale la nivelul tehnologiei de fabricaţie şi a structurii organizatorice a întreprinderii: automatizarea procesului de producţie, fuzionarea cu alte societăţi, deschiderea unei noi filiale etc. Primele două categorii de investiţii vor fi finanţate din credite bancare pe termen lung întrucât rentabilitatea este sigură şi riscul scăzut. Ultimele două tipuri vor fi finanţate îndeosebi din surse proprii (autofinanţarea, aport de capital) şi mai puţin din surse împrumutate, mai greu de procurat datorită incertitudinii şi riscului ridicat. Criterii financiare pentru evaluarea investiţiilor Criteriile de evaluare a proiectelor de investiţii au în vedere influenţa acestora asupra următorilor indicatori: rezultatele şi rentabilitatea întreprinderii; echilibrul financiar; nivelul riscului suportat de întreprindere. Evaluarea incidenţei proiectelor de investiţii asupra rentabilităţii întreprinderii se face cu ajutorul unor indicatori de rezultate, calculaţi prin raportarea fondurilor necesare de alocat la rezultatele viitoare, posibile de realizat. Evaluarea proiectului de investiţii se poate face fie prin compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale angajate de investiţia respectivă, fie prin confruntarea cash-flow-urilor generate de investiţie. Datorită caracterului pur monetar al analizei financiare a investiţiilor, rezultatul obţinut prin compararea încasărilor (veniturilor monetare) cu plăţile (cheltuielile monetare) induse de realizarea investiţiei este cel mai relevant. 2) Investiţia va genera procurarea de resurse externe suplimentare sau o prelevare asupra fondului de rulment cu micşorarea trezoreriei (pentru achiziţia sau producerea imobilizării) şi o nevoie de fond de rulment suplimentară (calculată ca diferenţă între variaţia stocurilor şi creanţelor comerciale imputabile investiţiei şi variaţia datoriilor către furnizori). Pe de altă parte, investiţia produce ea însăşi o capacitate suplimentară de finanţare, dată de fluxurile monetare viitoare determinate de investiţie, precum şi de o eventuală cesiune a imobilizării respective. Incidenţa investiţiilor asupra echilibrului financiar rezultă din confruntarea nevoilor suplimentare cu resursele suplimentare pe care le degajă.

Page 23: finantele intreprinderii2

Nivelul riscului pe care îl suportă o întreprindere este dat de trei tipuri de risc: risc de insolvabilitate, risc de exploatare, risc financiar. Investiţia, având incidenţă asupra trezoreriei, duce la sporirea riscului de insolvabilitate sau de faliment. Caracterul incert al activităţii şi rezultatelor viitoare presupun o accentuare a riscului de exploatare. Acest risc este dat gradul de instabilitate şi variabilitate a rezultatelor . Finanţarea suplimentară pe care o implică investiţia expune întreprinderea la un risc financiar a cărui amploare depinde de raportul dintre rata de randament a activelor investite (rentabilitatea economică) şi costul resurselor utilizate. Evaluarea proiectelor de investiţii se poate face prin metode tradiţionale şi/sau prin metode bazate pe actualizare. Metode tradiţionale de evaluare a proiectelor de investiţii Aceste metode au avantajul că sunt simple şi uşor de utilizat. Însă comportă limite datorită faptului că se referă la valori medii, neglijând astfel eventuala lor instabilitate. Indicatorii de eficienţă utilizaţi în cadrul lor sunt:

b) Indicele de profitabilitate neactualizat (Ip):

c) Termenul de recuperare a capitalului investit neactualizat Se calculează din următoarea formulă:

Metodele bazate pe actualizare pentru evaluarea investiţiilor Aceste metode oferă o bază obiectivă în aprecierea investiţiilor întrucât elimină influenţa timpului , aducând toate operaţiile la acelaşi moment de referinţă (de obicei, momentul punerii în funcţiune a investiţiei). În acest scop, se capitalizează alocările de resurse anuale şi se actualizează fluxurile anuale rezultate pe toată durata de viaţă a investiţiei. Capitalizarea se bazează pe formula dobânzii compuse: Sn=S0(1+r)n , r=rata de capitalizare, S0=capitalul investit, Sn=valoarea capitalului investit, după n ani. Actualizarea presupune calculul valorii actuale a unei sume din viitor: S0=Sn/ (1+r)n, unde r = rata de actualizare, S0=suma la momentul actual, Sn=suma din viitor (după n ani).

angajat cap. a medie Suma

anualmediu Rezultatul=medie Rentab. a)

investit capitalul I

anual; e trezoreride fluxul CFt :unde ,I

n

tCF

Ip

0

0

t

=

==∑

==

n

1tItCF0

Page 24: finantele intreprinderii2

La calculul ratei de actualizare, se ia în considerare o rată de bază, la care se adaugă o primă de risc. Luarea în calcul a riscului se face fie pe baza unei cote din rata de bază, fie prin descompunerea riscului pe diferiţi factori. Principalii indicatori de eficienţă calculaţi prin aplicarea metodelor bazate pe actualizare sunt: Termenul mediu de recuperare

Valoarea actuală netă (VAN) exprimă surplusul de capital rezultat la încheierea duratei de viaţă a investiţiei (inclusiv valoarea reziduală) Indicele de profitabilitate (Ip) exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială iniţială de investiţie de o unitate monetară.

Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă rata de actualizare a fluxurilor viitoare de trezorerie pentru care VAN = 0. Se deduce din ecuaţia:

Cuvinte cheie: investiţie, investiţie de portofoliu, tipologia investiţiilor, valoarea actualizată netă, rata internă de rentabilitate, valoarea viitoare.

13.DECIZII DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG Luarea unei decizii de finanţare presupune alegerea între sursele proprii şi cele împrumutate, în funcţie de costul acestora şi anume: rentabilitatea financiară pretinsă de

actualizat anualmediu CF

invest. al initial CostulTR =

n

n

1tk)CF(1

CF

t-

act/an

∑=

+=

=+=

n

1t

t-r)(1tCFVAN

0CF

n

1t

t-r)(1t

CF

Ip

=+

=

==+

n

1t0 0I -

t-RIR)(1t

CF

Page 25: finantele intreprinderii2

acţionari, pentru capitalurile proprii şi rata dobânzii, pentru cele împrumutate. Costul total se calculează ca un cost mediu ponderat al diferitelor surse de finanţare. Sursele proprii interne Sursele proprii interne de finanţare sunt autofinanţarea şi vânzarea de active fizice şi financiare. Autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exerciţiului contabil încheiat. Este cea mai eficientă resursă de finanţare a nevoilor permanente, capitalul intern din autofinanţare nefiind, în general, costisitor. Autofinanţarea=Capacitatea de autofinanţare (CAF) – Dividende plătite CAF se constituie din amortizările şi provizioanele calculate şi neutilizate încă, precum şi din mărimea profitului net nerepartizat încă. Vânzarea de active fizice şi financiare reprezintă activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate anterior în activele întreprinderii, în scopul oferirii unei surse interne de finanţare a investiţiilor viitoare. Această sursă se degajă numai dacă vânzarea activelor se realizează cu un câştig de capital (valoarea de vânzare este mai mare decât valoarea neamortizată reevaluată). Vânzarea presupune recuperarea deodată a capitalului care s-ar fi amortizat pe o anumită perioadă. Sursele proprii externe Acestea sunt reprezentate de aporturile noi de capital şi de subvenţii de la bugetul statului. Aporturile noi de capital sunt folosite pentru majorarea capitalului social. Există, de asemenea, şi alte căi de majorare a capitalului social: încorporarea rezervelor, fuziunea sau absorbţia, conversia datoriilor. Dintre toate aceste căi, numai majorarea capitalului prin aport în numerar este considerată o operaţiune de finanţare directă deoarece aduce întreprinderii lichidităţi suplimentare, celelalte fiind numai conversii ale posturilor de pasiv, fără a determina creşterea surselor de finanţare. Cel mai frecvent utilizată metodă de majorare a capitalului prin aporturi noi în numerar este emisiunea de noi acţiuni la o valoare stabilită în funcţie de valoarea bursieră a vechilor acţiuni. Emisiunea de noi acţiuni are ca efect diluarea valorii capitalului pe acţionar, diluarea beneficiului pe acţiune, precum şi diluarea puterii exercitate de acţionari (în condiţiile în care vechii acţionari nu pot cumpăra noi acţiuni). Pentru compensarea acestor efecte, vechii acţionari vor primi un anumit număr de drepturi de subscriere pe care le pot folosi pentru a achiziţiona acţiuni noi sau le pot vinde noilor acţionari care vor să subscrie la capitalul întreprinderii. Numărul drepturilor de subscriere de care trebuie să dispună sau să achiziţioneze cumpărătorul unei noi acţiuni este determinat ca raport între numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi. Sursele împrumutate Principalele surse împrumutate pe termen lung sunt împrumuturile de la bănci şi împrumuturile obligatare. Împrumuturile de la bănci sunt, în general, specifice întreprinderilor care nu cotează la bursă. Banca acordă împrumutul numai în condiţiile garantării certe a rambursării lui, fapt pentru care realizează o analiză financiară a lichidităţii, solvabilităţii, rentabilităţii, dar şi a proiectelor de investiţii ale întreprinderii. Împrumuturile obligatare reprezintă o formă specială de credit pe termen lung, caracterizată prin emisiunea şi vânzarea către public a titlurilor de creanţă asupra unei

Page 26: finantele intreprinderii2

societăţi, numite obligaţiuni. Aceste titluri nu conferă un drept de decizie asupra activităţii întreprinderii şi nici beneficiile generate de creşterea întreprinderii, ca în cazul acţiunilor. Se poate aprecia că împrumuturile obligatare au un cost mai mic decât subscrierile la capitalul social deoarece investiţia în acţiuni comportă şi un risc mai mare în ceea ce priveşte evoluţia economică a întreprinderii. Pe această bază, putem concluziona că remunerarea capitalurilor împrumutate este mai mică decât cea a capitalurilor proprii, ceea ce justifică , în anumite situaţii, creşterea îndatorării întreprinderii ca o posibilă cale de creştere a rentabilităţii acesteia. Cuvinte cheie: investitor, rentabilitatea acţiunilor şi a obligaţiunilor, efectul de levier, gradul de îndatorare, costul capitalului, primă de risc financiar, cost mediu ponderat, autofinanţare, valoarea acţiunilor, dreptul de subscriere, împrumuturi obligatare, primă de emisiune, primă de rambursare, leasing,

BIBLIOGRAFIE 1. Dumitru Marin, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 2. Dumitru Marin, Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2006 3. Dumitru Marin, Gestiunea financiară a întreprinderii -Teste grilă. Răspunsuri,

Aplicaţii,Probleme rezolvate şi propuse spre rezolvare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007

4. Manolescu Gheorghe, Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001

5. Stancu Ion, Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti 2002 6. Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2005


Recommended