1. Finanţele - reprezintă exprimarea valorică a proceselor şi relaţiilor economice, a căror semnificaţie s-a conturat sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri şi organizării sociale a comunităţii umane. Definirea şi rolul finanţelor întreprinderiiFluxurile sunt de 2 tipuri: fluxuri reale şi fluxuri financiar, care în ansamblul lor formează circuitul economic. Aprovizionare cu materii prime şi vânzarea produselor reprezintă fluxurile reale, iar achiziţionarea capitalului financiar necesar finanţării mijloacelor materiale, încasarea produselor livrate, efectuarea plăţilor către proprietari antrenează o multitudine de fluxuri financiare. Exprimarea valorică a fluxurile reale de intrări şi ieşiri de bunuri, servicii şi informaţie, ca şi mijloacelor utilizate pentru producerea lor,formează conţinutul finanţelor înreprinderii. Finanţele întreprinderii – incumbă constituirea, repartizarea şi gestionarea resurselor financiare necesare îndeplinirii obiectivelor sale economice, financiare şi sociale, concretizate în: producerea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor şi furnizarea lor la timpul oportun şi în cantităţii optime.

Sistemul de relaţii financiare dintre întreprindere şi mediu:- relaţii de credit, care apar între întreprindere şi instituţiile financiare specializate şi se

manifestă prin transferul de mijloace băneşti către întreprindere, venite să completeze fondurile existente.

- Relaţii de asigurări, care apar între întreprindere şi societate de asigurare şi se manifestă prin plata primelor de asigurare a bunurilor sau a unor riscuri de către întreprindere societăţii de asigurare şi achitarea despăgubirilor, în cazul producerii riscului.

- Relaţii de transfer, se manifestă prin transformarea unei părţi din profitul creat la întreprindere statului şi direcţionarea unor sume de bani către întreprindere de la stat, sub forma subvenţiilor.

- Relaţii cu salariaţi, acţionari, concretizate în plata salariilor, dividendelor pe o parte.Obiectul finanţelor întreprinderii include:

- constituirea şi lărgirea capitalului social ;- constituirea unei structuri financiare optime;- mobilizarea creanţelor şi efectuarea plăţilor;- plasarea eficientă a mijloacelor băneşti excedentare;- formarea şi repartizarea profitului, remunerarea acţionarilor şi finanţarea creşterii

economice. Funcţiile finanţelor întreprinderii- Funcţia de asigurare, presupune asigurare întreprinderii, în cantitate optimă şi la timpul

oportun, cu resurse financiare necesare, prin apelarea la o gamă largă de surse. Criteriul esenţial ce stă la baza formării capitalului întreprinderii este costul capitalului.

- Funcţia de repartiţie, constă în alocarea resurselor acumulate şi constituirea unui sistem de fonduri necesare îndeplinirii programelor economice, financiare şi sociale ale întreprinderii, capitalul sociale e constituit atît din surse proprii , cît şi din surse atrase se avansează în elemente de activ , care trecând prin fazele circuitului economic,, se transformă în mijloace băneşti. Funcţia de repartiţie se realizează prin intermediul pârghiilor, instrumentelor şi tehnicilor financiare şi vizează toate fluxurile de intrări şi ieşire de fonduri. F-ţia de repartiţie se concretizează prin : - constituirea capitalului propriu; - repartizarea şi formarea fondurilor necesare procesului de producţie; - formarea şi repartizarea profitului.

- Funcţia de control, urmăreşte modul de constituire şi de repartizare a fondurilor băneşti, asigurarea integrităţii şi utilizarea eficiente a capitalului, asigurarea echilibrului pe termen scurt, urmăreşte modul de executare a bugetelor întreprinderii.

Controlul poate fi de 3 tipuri : - control preventiv- control curent- control posterior

Principii de organizare a activităţii financiareRealizare de către întreprinderii a obiectivului de maximizare a valorii de piaţă impune luarea în considerare şi respectarea anumitor principii, acceptate de întreaga comunitate ştiinţifică. Aceste principii au rolul de încadrare cît mai eficientă a întreprinderii:

eficienţă şi raţionalitate – acest principiu derivă din teoria comportamentului raţional , care consideră profitul drept cea mai puternică motivaţie a întreprinzătorului. Investitorul trebuie să obţină un venit net final mai mare decît investiţia iniţială, care să-i permită creşterea consumului viitor

demarcarea netă a activităţii de previziune financiară de cele de execuţie. Respectarea acestui principiu impune o anumită diviziune a muncii între compartimente şi posturi.

Factori de influenţare asupra procesului de organizare a activităţii financiare la întreprindere

forma de proprietate particularităţile procesului de producţie condiţiile pieţii: - piaţa de capital

- piaţa consumatorilor- piaţa furnizorilor.

Fiscalitatea

2. Capitalul întreprinderii: concept şi conţinutCapitalul – ansamblul de resurse folosite pentru finanţarea activităţii întreprinderii, principala care de creştere economică. Capitalul social este suma furnizată pe calea emisiunii de acţiuni de către o societate pe acţiuni, iar capitalul de împrumutat este suma obţinută pe calea apelării la credite. Având în vedere că proprietarii unei societăţi sunt proprietari nu numai ai capitalului social, ci şi a rezervelor constituite de societate, precum ai profitului reţinut, atunci trebuie să vorbim de capital propriu.

Nevoia de capital şi factorii obiectivi care determină mărimea capitalului la nivel de întreprindere

Nevoie de capital - în cadrul întreprinderii apare chiar din momentul înfiinţării, iar asigurarea ritmică a activităţii operaţionale, realizarea unor investiţii rentabile. În funcţie de cauza apariţiei cererii de capital aceasta poate fi împărţită:1. cerere structurală, cînd ea urmează să acopere finanţarea de investiţii productive în

bunuri şi servicii, crearea de noi firme. 2. cerere conjuncturală – cauzată de apariţia unor factori conjuncturali, cum ar fi: nivelul

limitat al volumului de credite pe piaţa financiară. Factorii obiectivi care determină mărimea capitalurilor angajate la nivelul de întreprindere sunt: capacitatea de producţie rezultă din proiectul tehnic, capacitatea efectivă de produse şi servicii cerute de piaţă, evoluţia preţurilor, factorii economici. Nevoia de capital este influenţată şi de nivelul de dezvoltară al sistemului financiar, de condiţiile existente pe piaţă.

Structura capitalul. Teorii privind structura optimă a capitaluluiStructura financiară – reprezintă o compoziţie complexă şi coordonată a diverselor surse de finanţare la care managementul financiar recurge pentru a acoperi necesarul de finanţat. Or, structura financiară poate fi definită ca raportul dintre capitalul propriu şi capital împrumutat. Capitalul se clasifică :- capital propriu provine în primul rînd de la acţionari , în al doilea rînd, capitalul propriu

are ca sursă permanentă de formare profitul net.- Capitalul permanent are menirea să acopere nevoile curente şi de lungă durată care

depăşesc posibilităţile proprii de acoperire.Structura financiară optimă reflectă acea compoziţie a capitalurilor care permite întreprinderilor realizarea, cu maximum de rezultate, o obiectivelor de realizare de bunuri şi servicii în conformitate cu cerinţele pieţii şi maximizarea valorii de piaţă. Abordarea problematicii privind crearea unei structurii financiare optime a condus la crearea câtorva terii financiare, cele mai importante fiind: concepţia lichiditate – exigibilitate, creştere –risc, creştere – rentabilitate, rentabilitate-risc, creştere – autonomie financiară. Gradul de îndatorare globală = Datorii totale/Total pasiv ≤ 2/3 , situaţie cînd valorile

indicatorilor ating limita maximă, indică faptul că întreprinderea are capacitatea de îndatorare epuizată şi nu mai poate spera la împrumuturi suplimentare, întrucât creditorii, împrumutând în continuare , se expun unui risc suplimentar.

Capacitatea maximă de îndatorare= 2*capitalul propriu Capacitatea de îndatorare efectivă= 2*capital propriu – datorii totale Gradul de îndatorare la termen, măsoară capacitatea de împrumut, pe termen lung, a

întreprinderii. Gtr= DTS/capital permanent ≤ ½ Gtr= DTL/ Capital propriu ≤1 Randamentul capitalului= Venit / Capital Rentabilitatea capitalului propriu=Profit pînă la impozitare/Capital total *100% Rentabilitatea capitalului propriu = Profit net/Capital propriu*100% Levierul financiar= Datorii totale/ Capital propriu Efectul levierului de levier= Rec+(Rec-d)*Datorii totale/capital propriuRec=rata rentabilităţii economiceD = rata dobânziiDe aici reiese că efectul de levier se va produce doar în care rata rentabilităţii economice este superioară ratei dobânzii. Efectul de îndatorare este în relaţie directă cu structura financiară a întreprinderii şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi costul capitalului împrumutat

Factorii care influenţează formarea structurii financiare:1. stabilitatea vânzărilor2. structura activelor3. rata de creştere4. strategia dezvoltării întreprinderii5. profitabilitatea6. impozitele

3. Politica de finanţare a întreprinderiiPolitica financiară: definită ca ansamblul de metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în procurarea, alocarea, şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării obiectivului suprem al întreprinderii –maximizarea valorii de piaţă. Politica financiară este formată: - metode şi mijloace privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare; - instrumente, instituţii şi reglementări financiare, utilizate de stat, pentru influenţarea proceselor economice şi sociale.Obiectivele politicii financiare: 1. constituirea şi modificarea mărimii capitalului;2. crearea unei structurii financiare optime;3. reducerea capitalului şi creşterea rentabilităţii financiare;4. folosirea facilităţilor fiscale acordate de stat.Instrumentele de realizare a obiectivelor politicii financiare:- instrumente operaţionale (titluri financiare: acţiuni, obligaţiuni, profit, împrumuturi )- instrumente funcţionale (documente de previziune financiară , de gestiune financiară, de

analiză şi control financiar)în concluzie, politica financiară poate fi definită ca un ansamblu de instrumente, prin intermediul cărora are loc formarea, repartizarea şi gestionarea resurselor financiare în vederea realizării obiectivului economic al întreprinderii, repartizarea profitului net, soluţionarea problemelor privind majorarea capitalului propriu. Politica financiară cuprinde: politica de investiţii, politica de finanţare, politica de dividendPolitica de finanţare cuprinde ansamblul de decizii privind modul de acoperire a nevoile de finanţare ale programelor economice, sociale, şi financiare ale întreprinderii.Activele întreprinderii se pot finanţa din două surse:1. surse interne: - de la proprietari, o întreprindere nu poate fi finanţată dacă nu dispune

de un capital minim.- din propria activitate, reprezentând partea din profitul obţinut din activitatea

economico-financiară , care rămâne după achitarea impozitului şi remunerarea acţionarilor.

- Din dezinvestiţii, sub formă de încasări băneşti ce rezultă din vânzarea activelor ca urmare a încetării activităţii unei secţii

- Din rezerve- Din subvenţii de la stat2. surse externe: credite bancare

Majorări de capital, se poate realiza prin următoarele metode:1. aporturi noi în numerar – se poate realiza prin : a) aporturi în numerar : de la vechii

acţionari, caz în care se procedează la o majorare a valorii nominale a acţiunilor deja existente.

b) emiterea de noi acţiuni: la care se pot subscrie atît vechii acţionari cît şi alţii noi. Preţul de emisie, la care se vând noile acţiuni trebuie să fie mai mare decît valoarea bursieră a vechilor acţiuni pentru a asigura vânzarea acţiunilor noi.

2. Aporturi în natură, are ca efect sporirea numărului de acţiuni ce are ca substanţă un activ real şi nu monetar; mărimea capitalului propriu se va majora, în acest caz, cu valoarea mijlocului fix.

3. încorporarea rezervelor nu contribuie la formarea unor resurse financiare suplimentare, ci modifică doar mărimea capitalului social, diminuând, totodată, rezervele. Fondul de rezervă se acumulează prin defalcări anuale din profitul net al întreprinderii pînă cînd

mărimea fondului devine egală cu valoarea stabilită de legislaţia în vigoare. Cînd rezervele ating nivelul stabilit are loc încorporarea lor în capitalul social.

4. convertirea datoriilor întreprinderii, constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni creditorilor întreprinderii. Această operaţiune are loc doar cu acordul creditorilor întreprinderii şi acţionarilor actuali, întrucât ultimii trebuie să renunţe la dreptul lor de subscriere la noile acţiuni emise.

5. fuziunea, absorbţie constă în comasarea capitalului pentru folosirea mai eficientă a acestuia şi pentru dezvoltarea, în continuare, a întreprinderii. Fuziunile pot fi:

- orizontale , care presupun combinarea a două întreprinderi din acelaşi domeniu de activitate

- verticale, au loc atunci cînd o întreprindere achiziţionează un furnizor sau utilizator al produselor sale;

- conglomerate, presupune comasarea capitalurilor a două sau mai multe întreprinderi neînrudite, care produc produse diferite şi nu se găsesc nici în relaţii de cumpărător/furnizor;

- amalgamare, presupune combinarea ultimelor două variante.

Creditul bancar: este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub formă bănească, este rambursabil şi purtător de dobândă. Modalităţile tehnice de creditare a activităţii întreprinderilor sunt multiple:

- credite pentru cheltuieli curente- credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere- credite pentru importul şi exportul de produse- credite pentru obiective de investiţie

creditul comercial: este creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plăţii. Creditul comercial poate fi acordat atît de către furnizor cumpărătorului sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de la livrarea mărfurilor pînă la încasarea contravalorii lor, cît şi de către întreprindere furnizorului sub formă de avans pentru a-i crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzii.Creditul obligatar – unele întreprinderii, S.A. , pun în circulaţie pe lîngă acţiuni, şi obligaţiuni. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc să-şi procure capital pentru a finanţa o investiţie pe termen lung. Obligaţiunea este o creanţă ce dă posesorului ei dreptul să primească anual un venit fix sub formă de dobândă. Principalele caracteristici ai capitalului obligatar : - obligaţiunile sunt titluri de credit care atestă angajamentul debitorului de a restitui, la un termen stabilit, suma împrumutată.

- pentru obligaţiuni se plăteşte anual o dobândă stabilită în prealabil - obligaţiunile sunt garantate de către societăţile emitente.

Creditul public – reprezintă o sursă indirectă de finanţare a agenţilor economici. Constă în mobilizarea mijloacelor, temporar disponibile, de la persoanele fizice şi juridice, care pot fi folosite ca mijloace de creditare. Creditorii pot fi întreprinderile, persoane fizice, care dispun de mijloace băneşti şi doresc să le plaseze în schimbul unei remuneraţii corespunzătoare. Debitorii pot fi statul, casele de economii. Creditul de leasing presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară specializată cumpără, la cererea unei întreprinderii, bunuri pentru a le închiria acestuia, în schimbul unei plăţi periodice. Leasingul – este activitatea de antreprenoriat de investire a unor mijloace temporar disponibile sau împrumutate, pe bază de contract, conform căruia locatorul procură cu titlul de proprietate

echipamentul, indicat de locatar, de la vânzătorul stabilit de acesta şi îl acordă contra plată locatarului în posesiune şi folosinţă temporară în scopuri de întreprinzător.Leasing financiar: - riscurile şi profitul aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului în momentul încheierii contractului de leasing;

- la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptului de proprietate asupra bunului

- perioada de folosire a bunului se aproprie de durata normată de exploatare a bunului şi de recuperare integrală prin fondul de uzură calculat.

Leasing operaţional: - costurile generate de procurarea şi menţinerea echipamentului de leasing nu se recuperează complet la sfârşitul contractul de leasing;

- cheltuielile de întreţinere, reparaţie, plata primelor de asigurare sunt suportate de locator;- plăţile de leasing operaţional sunt mai mari decît cele de leasing financiar;- termenul contractului de leasing operaţional este mai mic decît termenul normat de

exploatare al echipamentului.Procedura de încheiere a contractului de leasing:

1. etapa preliminară de încheiere a contractului de leasing – cuprinde analiza situaţia financiară a locatarului, discutarea condiţiilor de creditare, încheierea contractului de credit între locator şi bancă în vederea contractării unui credit pentru efectuarea afacerii de leasing.

2. etapa a doua constă în legalizarea juridică a afacerii de leasing – încheierea contractului de vânzare – cumpărare între locator şi furnizor, scrierea procesului verbal de dare în exploatare a echipamentului , încheierea contractului între locatar şi locator.

3. a treia etapă reprezintă etapa de folosire a echipamentului şi cuprinde evidenţa contabilă a tuturor operaţiunilor de leasing: plata locatorului, termenele de plată, perfectarea documentelor la expirarea termenului de leasing privind folosirea, în continuare, a echipamentului.

4. Politica de dividendPrin politica de dividend se înţelege hotărârea adunării generale a acţionarilor privind distribuirea profitului net între plata dividendelor şi finanţarea viitoare a întreprinderii.Există mai multe tipuri de politici de dividend:- politica de participare directă(politica sumei constante) , care presupune o rată relativ

constantă de acordare a dividendului din profitul net;- politica de stabilizare sau de prudenţă (politica ratei constante), care asigură un

dividend constant sau o rată constantă de creştere anuală a dividendului,indiferent de variaţia mărimii profitului obţinut.

- Politica reziduală, în care mărimea dividendului depinde de deciziile de investiţii şi de finanţare a întreprinderii. Dacă există oportunităţi de investiţie rentabilă şi dezvoltare a activităţii, se preferă distribuirea profitului cu prioritate pentru autofinanţare, acordându-se dividende mai mici.

Factorii de influenţă asupra politicii de dividend:1. situaţia financiară a întreprinderii:- de nivelul lichidităţii întreprinderii- de nivelul profitului net- de rata îndatorării2. preferinţele acţionarilor3. influenţele pieţii

Urmărirea politicii de dividend se poate realiza prin intermediul unor indicatori:Rata distribuirii dividendelor= volumul total al divid. plătite într-un an /profit net anualDividend/acţiune= volumul total anual al dividendelor plătite/numărul acţiunilor emiseRata creşterii dividendelor= D1/D0

Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni= dividend pe acţiune/valoarea nominală a unei acţiuniRandamentul pe acţiune=dividend pe acţiune/valoarea bursieră a acţiuniiRata capitalizării=preţul unei acţiuni/profit pe acţiune ÷ 20/1

Formele de plată a dividendelor:Dividendele sunt plăţi periodice de numerar făcute de întreprindere acţionarilor ca o răsplată a contribuţiei lor la formarea capitalului propriu.1. în bani, această formă de plată se foloseşte în cazul cînd întreprinderea dispune de

lichidităţi suficiente atît pentru achitarea obligaţiunilor de plată faţă de creditori, cît şi pentru plata dividendelor

2. în acţiuni, este o practică a S.A. care doresc să-şi păstreze lichidităţile sau nu dispun de aceste lichidităţi pentru a face plata în bani. În aceste situaţii se emit noi acţiuni distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător volumului dividendelor cuvenite.

3. în natură, este o formă a dividendelor mai rar întâlnită, care se aplică doar cu acordul acţionarilor, dacă mărfurile propuse prezintă interes pentru acţionari.

În cazul cînd, pe lîngă acţiunile ordinare, S.A. a emis acţiuni privilegiate, distribuirea dividendelor se face în mod diferit. Acţiunile privilegiate sunt remunerate primele, iar din profitul rămas se alocă dividende celorlalte categorii de acţiuni. Sursele de distribuire a dividendelor:- profitul net al perioadei curente- profitul nerepartizat al perioadelor precedente- finanţare adiţională- fonduri speciale utilizate pentru plata dividendelor aferente acţiunilor privilegiate.

5. Politica de investiţieInvestiţiile – reprezintă ansamblul de cheltuieli antrenate în construirea de noi mijloace fixe, în dezvoltarea sau modernizarea celor existente cu scopul obţinerii unor venituri superioare în viitor. Investiţia totodată reprezintă o cheltuială certă pentru un vitor ce conţine elemente de incertitudine.Decizia de investire este considerată cea mai importantă şi mai riscantă decizie adoptată de întreprindere., pentru că aceasta antrenează cheltuieli esenţiale în prezent pentru a obţine profituri în viitor, care sunt incerte.

Clasificarea investiţiilor1. din punct de vedere al locului în care se fac, investiţiile se împart:- investiţii interne, reprezintă alocarea capitalului pentru achiziţionarea de active materiale

şi nemateriale, având drept scop dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuire a bunurilor, instruirea şi perfecţionarea personalului.

- Investiţii externe,reprezintă plasarea capitalului în acţiuni şi obligaţiuni cu scopul obţinerii de venituri sub formă de dividende

2. din punct de vedere al formei:- materiale(utilaje, construcţii, unităţi de transport)- financiare se fac cu scopul diversificării portofoliului de investiţii3. din punct de vedere al naturii activităţii sectoarelor în care se efectuează:

- productive, (cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de comercializare)- neproductive , cu destinaţia social culturală ca: locuinţe, cantine.4. din punct de vedere al scopurilor urmărite de întreprindere distingem următoarele tipuri

de investiţii:- investiţii tehnice: achiziţii de maşini, utilaje, mijloace de transport ;- investiţii umane: perfecţionarea, specializarea personalului- investiţii sociale: construcţia în întreprindere, a unei cantine, a unei baze de odihnă.- Investiţii comerciale: pentru publicitate şi reclamă.5. în funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva întreprinderii, investiţiile se

împart în:- investiţii de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scăzut, deoarece

nu presupune cheltuieli suplimentare de modificare a tehnologiilor, de formarea a personalului, de cercetări de noi pieţe.

- Investiţii de modernizare a echipamentului existent în funcţie şi care implică un risc redus, ca urmare a unor corecţii neînsemnate în tehnologii de fabricaţie

- Investiţie de dezvoltare presupun extinderea unor secţii ori a întreprinderii în ansamblul. Riscul creşte în legătură cu creşterea nevoii de forţă de muncă, cu lărgirea pieţii de aprovizionarea, de desfacere.

- Investiţii strategice, privind crearea unor filiale în străinătate, fuzionarea cu o altă întreprindere.

Dimensiuni ale conceptului de investiţiiDimensiunea contabilă: conform acestei accepţiuni , investiţia este definită ca ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere, destinate a rămâne constante sub aceeaşi formă.Dimensiunea economică: conform acestei accepţiuni investiţiile reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte economice eşalonate în timp şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuieli iniţiale de resurse. Conform acestei accepţiuni se consideră investiţie: achiziţionarea de bunuri, echipamente de lucru, care vor avea ca urmare încasări suplimentare, economii de costuri.Dimensiunea financiară: constituie investiţii toate cheltuielile de resurse care generează venituri şi /sau economii pe o lungă perioadă de timp în viitor , şi amortizarea lor se face pe mai mulţi ani. Din punct de vedere financiar investiţia poate fi definită şi ca plasarea unei sume de bani prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri superioare în viitor, dar probabile.

Elementele investiţieiSe disting patru elemente definitorii ale investiţiei :1. efortul investiţional, consideră investiţia o structură individualizată de resurse de volum

şi natură diferite, care sunt antrenate în realizarea unui proiect.2. factorul timp, relevă faptul că orice proiect de investiţie are o perioadă de viaţă proprie.

Perioada de viaţă a investiţii poate fi văzută sub mai multe aspecte:- durata fiscală, este durata de serviciu a mijloacelor fixe indicată prin legea privind uzura

mijloacelor fixe, în funcţie de norma de uzură- durata tehnică, determinată de caracteristicele tehnice funcţionale ale mijloacelor fixe;- durata comercială, determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu această

investiţie;- durata juridică, durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei

exploatări, asupra unor licenţe, mărci de fabrică.

3. eficienţa, investitorul acceptă schimbarea unor disponibilităţi prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în sumă totală, să fie superioare cheltuieli iniţiale.

4. riscul, decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate, aceste efecte viitoare sunt însă speranţe şi nu certitudini.

Criterii şi metode de selectare a proiectelor investiţionalePentru a decide asupra variantei optime de investire, este necesară realizarea unui studiu asupra fiecărui proiect investiţional din punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi eficienţei.Necesitatea. Investiţiile se concentrează asupra înlocuirii echipamentului de producţie complet uzat, sau procurarea de noi echipamente pentru lărgirea capacităţii de producţie existente. Oportunitatea se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea, şi timpul cel mai potrivit de creare şi dare în funcţiune a capacităţii de producţie, care vor permite obţinerea unei rentabilităţii optime. Cele mai importante categorii de investiţii sunt cele ce vizează consolidarea şi lărgirea pieţelor, dezvoltarea resurselor umane, susţinerea activităţilor inovaţionale.Eficienţa – este criteriul de bază ce stă la baza implementării unui sau altui proiect investiţional. Respectarea rigorilor financiare asociate investiţiilor implică estimare realistă a principalilor factori ce determină eficienţa investiţiei:- volumul total al cheltuielilor pentru investiţii- durata de viaţă- profitul sau venitul net- valoarea reziduală a investiţiei, este preţul la care poate fi vândută investiţia după

încheierea duratei ei de viaţă. Criteriile financiare angrenate de Banca Mondială în vederea alegerii unui proiect de investiţii sunt:1. termenul re recuperare, exprimă numărul de ani necesari recuperării, prin cash-flow-

urile actualizate medii (CFact med), a capitalului investit. TR=CI0/CFact. medii

Se optează pentru varianta de investire care asigură cea mai rapidă recuperare a capitalului investit. Aspectul critic al acestei metode este că pot fi respinse proiecte investiţionale durabile în timp, rentabile, dar cu termene de recuperare mai lungi.2. metoda valorii actualizate nete (VAN)VAN exprimă surplusul de valoare care revine investitorului la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.

VAN= - CI0+∑CFn/(1+i)n+ VR/(1+i)t

CI0- costul investiţieCFn- cash –flow-urile actualizatei- rata de actualizare

VR- valoarea reziduală3. rata internă de rentabilitate (RIR)- trebuie să fie mai mare decît rata de actualizare , cu

cît este mai mare RIR în raport cu rata dobânzii, cu atît mai rentabil este proiectul.RIR= Rmin+(Rmax- Rmin)*VANmax/VANmax+ |VANmin|

4. rata de rentabilitate contabilă: raportând profitul mediu realizat de investiţii la suma investiţiei medii.

5. indicele de profitabilitate(IP), indică mărimea profitului actualizat ce revine la un leu capital investit de către investitor. Alegerea proiectului pe baza acestui indicator presupune reţinerea variantei care asigură cel mai înalt IP.

IP= ∑CFactualizate/CI0

6. Criteriul riscului, orice investiţie comportă un risc. Cu cît riscul este mai mare, cu atît creşte pretenţia asupra rentabilităţi capitalurilor investite. Riscul este generat de nesiguranţa încasărilor viitoare.

Surse de finanţare a investiţiilorSursele proprii de finanţare sunt reprezentate de:- fondul de investiţii format din profitul net- fondul de uzură- sumele obţinute din vânzarea activelor materiale pe termen lung- aporturi noi de capital de către vechii acţionari- sumele obţinute din înlesnirile fiscale la impozitul pe venit pentru mijloace fixe

productive, conform legii în vigoare.Pentru finanţarea creşterii economice, sursele de finanţare a investiţiilor provin din împrumuturi, care pot fi:- credite bancare pe termen lung- creditul obligatar- leasingul- creşteri de capital propriu şi atragerea de noi acţionari

6. Mijloace fixeMijloace fixe sunt bunuri materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, aflate în sfera producţiei, comercializării şi prestaţiilor de servicii o perioadă mai mare de un an. Mijloacele fixe participă în mai multe cicluri de exploatare, se consumă treptat, transferând valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură şi se recuperează cînd uzura cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.Sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc două condiţii:- au o durată de serviciu mai mare de un an - au o valoare de inventar de cel puţin 3000 leiMijloacele fixe se uzează. Uzura poate fi de două feluri:

uzura fizică: constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind determinată de întrebuinţare. Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care necesită cheltuieli, iar în anumite condiţii acestea se scot din folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.

Uzura morală: are loc atunci cînd mijloacele fixe se demodează, se învechesc din punct de vedere tehnologic, apar alte însuşiri superioare.

O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a mijlocului fix mai mică decît durat de viaţă tehnică numită durata de funcţionare utilă care este determinată de întreprindere în mod independent , în momentul punerii acestora în funcţiune. Aceasta este perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede fie utilizarea fizică a activului, fie producerea unei anumite cantităţi de producţie ori a unui volum de serviciu. Durata de funcţionare utilă se stabileşte în funcţie de următorii factorii:- experienţa de lucru cu un asemenea activ- starea reală a obiectului- necesitatea de a fi sau nu a fi supus reparaţiei capitale

- condiţiile climaterice- condiţiile de păstrareUzura se calculează lunar sau anual prin una din cele patru metode recomandate:1. metoda liniară, presupune includerea uniformă în costul vânzărilor a unor sume fixe

stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei de funcţionare utilă a mijloace fixe. Uzura se calculează prin aplicarea normei de uzură (Nu), la valoarea uzurabilă a mijlocului fix (vuz):

Uzura=Vuz*Nu, unde:Nu=100%/numărul de ani de funcţionare utilă

Vuz=Vintrare - Vpr. rămasă

2. metoda în raport cu volumul de produse fabricate, uzura se calculează ţinând cont

numai de volumul produselor fabricate. - se calculează uzura ce revine unei unităţi de producţie (uzura u/p)

uzura u/p=Vuz/ Qtotal , unde Vuz- valoarea uzurabilă Qtotal- capacitatea de producţie a utilajului

- uzura anuală se calculează ca produsul dintre norma de uzură şi volumul producţiei prevăzute a se fabrica anual (Qanual):

uzura anuală= uzura u/p *Qanual

3. metoda degresivă cu rata descrescătoare, uzura anuală se calculează aplicând asupra valorii uzurabile a mijlocului fix norma de uzură degresivă, calculată ca raportul dintre numărul de ani de funcţionare rămaşi pînă la finele perioadei de exploatare a utilajului şi suma anilor de funcţionare utilă.

Nu= numărul de ani rămaşi/ suma anilor de funcţionare utilăUzura anuală= Vuz*Nu

4. metoda soldului degresiv baza de calcul al fondului de uzură anual este valoarea de bilanţ (Vbil.), calculată ca diferenţa dintre valoarea uzurabilă şi uzura acumulată. Uzura anuală se calculează aplicând asupra valorii de bilanţ a mijlocului fix norma de uzură.

Uzura= Vbil.*Nu

Norma de uzură se determină ca produsul dintre norma liniară de uzură şi coeficientul (k) cuprins între valorile 1 şi 2. Această rămâne neschimbată pe întreaga perioadă de funcţionare utilă a mijlocului fix.

Uzura în ultimul an=valoarea de bilanţ – valoarea rămasă prevăzutăCalculul uzurii în scopuri fiscale

Fiind o componentă a costurilor, uzura reduce baza impozabilă şi, corespunzător, suma impozitului pe venit datorată statului. Mărimea deducerii uzurii mijloacelor fixe se determină:

- pe categorii de proprietate- potrivit normelor stabilite în codul fiscal, pentru fiecare categorie de proprietateUzura se calculează = valoarea de bilanţ *norma de uzură

Indicatori de apreciere a eficienţei mijloacelor fixePentru a exprima eficienţa utilizării mijloacelor fixe se studiază trei grupe de indicatori:

- indicatori de structura- indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe

- randamentul mijloacelor fixe1. Rata imobilizărilor, măsoară gradul de investire a capitalului în active pe termen lung.

active pe termen lung ≤ 2/3

total activ

2. Rata mijloacelor fixe, mărimea acestui indicator este determinată de natura activităţii întreprinderii. În general însă se consideră că un indicator scăzut se înregistrează în întreprinderile cu o slabă dotare tehnică.

mijloace fixe

active pe termen lung

3. compoziţia mijloacelor fix, cu cît este mai mare ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe, cu atît este mai puternică influenţa exercitată asupra unor indicatori de eficienţă ai acestora.

mijloace fixe active

mijloace fixe total4. coeficientul de utilitate

valoarea de inventar-uzura acumulată

valoarea de inventar a mijloacelor fix

5. coeficientul de uzură acumulată, un grad de uzură mai mare de 50% indică asupra necesităţii reparaţiilor capitale.

uzura acumulată

valoarea de inventar a mijloacelor fixe

6. coeficientul de reînnoire a MF

valoarea MF intrate pe perioada raportată

valoarea MF la sfârşitul perioadei

7. randamentul mijloacelor fixe, care exprimă eficienţa mijloacelor fixeQ

N

Sursele de finanţare a mijloacelor fixeAchiziţionarea mijloacelor fixe necesită surse de finanţare pe termen lung. Acestea pot proveni din propria activitate – autofinanţare, la care se referă:

- fondul de uzură- profitul net pentru dezvoltare- creşteri de capital propriu şi atragerea de noi acţionari şi din finanţări

externe- creditul obligatar- leasingul.

R im=

KMF=

Kmfactiv. =

K=

Kuz=

Kreîn=

RMF =

7. Active curenteActivele curente constituie o componentă esenţială a mijloacelor economice ale întreprinderii ce au menirea să asigure funcţionalitatea curentă a acesteia. Ele se manifestă, în viaţa întreprinderii, prin avansuri şi recuperări succesive. Pornind de la faza iniţială de capital bănesc, acestea se transformă, în procesul de aprovizionare, în stocuri de mărfuri şi materiale, care constituie potenţialul productiv al întreprinderii. Reflectate în activul bilanţului întreprinderii, activele curente cuprind în structura lor:

- stocuri de mărfuri şi materiale- creanţe pe termen scurt- investiţiile pe termen scurt- disponibilităţile băneşti aflate în casă sau pe cont la bancă.

Clasificarea Activelor curente:I. în funcţie de fazele procesului de exploatare în care se găsesc, activele curente pot fi:

- active curente aflate în faza de aprovizionare- active curente ce se găsesc în faza producţie - active curente în faza desfacerii

II . în funcţie de forma pe care o deţin în cadrul întreprinderii : - în formă materială: materii prime, materiale, semifabricate, produse finite- în formă bănească: disponibilităţi băneşti, creanţe

II. în funcţie de sursa de finanţare, activele curente pot fi:- procurate din surse proprii- procurate din fonduri împrumutate

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă imobilizări de resurse financiare, care nu pot fi recuperate decît după ce acestea parcurg întregul ciclul de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea şi încasarea produselor şi serviciilor. Stocuri excesive

Avantaje DezavantajeRabaturi acordate de furnizori clienţilor pentru cumpărarea unor anumite cantităţi de stocuri sau la anumite produse

Stocuri învechite, folosirea cărora ar duce la perturbarea procesului de producţie, creşterea stocurilor de produse lipsite de piaţă de desfacere

Speculaţii cu stocuri pe perioade de inflaţie sau de creştere a preţurilor.

Deteriorarea, degradarea stocurilor

Venituri din vînzări suplimentare(apariţia unor comenzi suplimentare, creştere cererii la produse pe piaţă)

Cheltuieli importante de depozitareCostul de oportunitate(rata de dobânzii la plasamente pe termen scurt)Dobânzi plătite în cazul cumpărării stocurilor pe credit Cheltuieli de marketing

Stocuri minimeAvantaje Dezavantaje

Evitarea stocurilor învechite, a imobilizărilor de resurse financiare

Pierderea unor oportunităţi în afaceri

Evitarea pierderilor ce pot apărea în legătură cu deteriorarea, degradarea stocurilor

Creşte riscul întreruperii procesului de producţie

Reducerea, lipsa cheltuielilor de deţinere a stocurilor

Creşterea cheltuielilor de aprovizionare

Posibilitatea obţinerii unor venituri din dobânzi în urma plasării excedentul de trezorerie în plasamente pe termen scurt

Pierderi de vînzări şi profituri

Costuri generate de deţinerea stocurilor: - Cheltuieli de aprovizionare: sunt cele ocazionate de studierea pieţei

furnizorilor, cheltuieli de transport – aprovizionare, cheltuieli de întocmire a comenzii, alte cheltuieli. Nivelul cheltuielilor totale suportate de întreprindere este în dependenţă de numărul aprovizionărilor.

- Cheltuieli de deţinere: sunt generate de întreţinerea acestora în anumite condiţii de păstrare, cheltuieli prilejuite pe paza stocurilor, asigurarea lor. Nivelul cheltuielilor este direct proporţional cu mărimea stocului, astfel încît creşterea stocului antrenează un volum mai mare de cheltuieli.

Politici de gestiune a stocurilor:- Politica agresivă. Această politică presupune obţinerea unei rentabilităţi înalte cu preţul unor riscuri înalte cu preţul unor riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii. Creşterea rentabilităţii, în acest caz, va fi favorizată de reducerea cheltuielilor de depozitare, de reducerea pierderilor legate de deteriorarea fizică şi/sau uzura morală a acestora. În acelaşi timp, creşte riscul de afaceri sau de blocaj al procesului de producţie din cauza lipsei de stocuri, creşte probabilitatea pierderii vânzărilor.- Politica defensivă. Este practicată de conducătorii prudenţi şi propune obţinerea unui nivel de produse şi servicii prin deţinerea unor stocuri înalte. Adoptarea acestei politici elimină riscul întreruperii procesului de producţie, reduce riscul economic, dar rentabilitatea poate să scadă ca urmare a creşterii cheltuielilor de depozitare, apare riscul legat de necompetetivitatea produselor şi, prin urmare, apariţia stocurilor de produse finite, riscul de insolvabilitate.- Politica echilibrată. Presupune asigurarea ritmică a activităţii întreprinderii prin crearea unui stoc curent de materii prime şi materiale, nivelul căruia să corespundă punctului de intersecţie a costurilor provocate de lipsa de stoc cu costurile excesive legate de formarea stocurilor peste necesităţile stricte ale exploatării. Această politică presupune sincronizarea perfectă dintre perioada de scadenţă a activelor şi a datoriilor pe termen scurt.Surse de finanţare a activelor curente:- surse proprii: se referă, la profitul net, care trebuie sa fie în proporţii raţionale. Având în vedere, însă că stocurile se consumă integral într-un singur ciclu de exploatare, asigurarea continuităţii procesului de producţie şi a ritmicităţii vânzărilor va necesita o înnoire permanentă a stocurilor, cărora, din punct de vedere financiar, le corespund surse permanente de finanţare. Partea din resursele financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor curente se numeşte fond de rulment.

Fond re rulment= Capital permanent – active pe termen lungFond de rulment= active curente – DTS

În vederea desfăşurării activităţii curente în condiţii de eficienţă, întreprinderea trebuie să-şi definească nevoia de capitaluri ce urmează a fi imobilizate în active. Pentru definirea nevoilor activităţilor curente se apelează la noţiunea de nevoie de fond de rulment

NFR = stocuri + creanţe –Datorii pe termen scurt

- surse împrumutate, 1. credit comercial 2. credit bancar pe termen scurt 3. credit obligatar 4. prin leasing financiar 5. investiţii pe termen scurt

Indicatorii de apreciere a eficienţei utilizării activelor curenteFolosirea eficientă a activelor curente presupune existenţa la întreprindere a unui stoc optim de materii prime şi materiale, asigurarea ritmicităţii producţiei, optimizarea duratei de transformare a acestui în mijloace băneşti.

Indicatorii de eficienţă a activelor curente sunt:1. Numărul de rotaţii ale activelor curente, se calculează ca raportul dintre volumul

vânzărilor şi valoarea activelor curente. Rezultatul obţinut indică de câte ori activele curente au parcurs ciclul întreg bani - marfa - bani.

N=venit din vînzări/Active curente2. Viteza de rotaţie, formula de calcul este următoarea:

Viteza de rotaţie= 360/nr. de rotaţii3. Efectul accelerării sau încetinirii vitezei de rotaţie a activelor curente, rezultatul obţinut

cu semnul minus înseamnă eliberări de active curente, iar cel cu semnul plus înseamnă imobilizări de resurse financiare.

E=VV1/360*(Dz1-Dz2)4. Durata de încasare a creanţelor, cu cât termenul de încasare este mai mic, cu atât mai

favorabile sunt consecinţele pentru situaţia financiară a întreprinderii. Orice întreprindere trebuie să tindă spre o performanţă maximă a acestui indicator, care conform standardelor internaţionale este egal cu 30 zile. Creşterea perioadei de încasare a creanţelor indică despre calitatea scăzută a serviciilor financiare şi limitarea desfacerii producţiei.

Dr.creanţelot=Creanţe/Venituri din Vînzări* 3605. Durata de rotaţie a stocurilor de mărfuri şi materiale, caracterizează eficienţa activităţii

întreprinderii în aşa direcţii cum sunt aprovizionarea, producerea şi desfacerea. Cu cît nivelul acestui indicator este mai mic, cu atât întreprinderea îşi organizează mai eficient relaţiile sale cu furnizorii, cu clienţii.

Dst= Valoarea stocurilor/ Costul vânzărilor *360

Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curenteTrebuie să constituie un obiectiv permanent al conducerii întreprinderii. În acest scop, o investigare sistemică a rezervelor menite să contribuie la accelerarea vitezei de rotaţiei a activelor curente trebuie efectuate la nivelului celor 3 stadii ale ciclului de exploatare: aprovizionare, producţie, comercializare.În faza aprovizionării: - asigurarea integrităţii stocului de materii prime şi materiale

- aprovizionarea cu stocuri la timpul oportun şi cantităţi optime În stadiul producţiei: - utilizarea tehnologiilor moderne de fabricaţie a produselor

- asigurarea cu forţă de muncă în cantitate optimă şi de înaltă calificare- instruirea personalului antrenat în producerea de bunuri şi servicii noi- asigurarea capacităţii de producţie la nivelul maximal posibil- întărirea disciplinei de muncă

În stadiul comercializării:- creşterea volumului vânzărilor- accelerarea ritmului de încasare a creanţelor.

8. Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindereMotivaţia deţinerii, în permanenţă, de către întreprindere a mijloacelor băneşti se datorează unor cauze :

Asigurarea activităţii curente: plata furnizorilor, plata salariilor, plata dividendelor, achitarea dobânzilor,

Pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie suplimentare

Pentru a avea acces la anumite înlesniri acordate din partea băncilor şi pentru a beneficia de punctaje bune în cazul în care întreprinderea doreşte să contracteze credite bancare

Pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări : rabaturi acordate de furnizori, investiţii profitabile.

Avantajele şi dezavantajele deţinerii numerarului la întreprinderenivelului soldului de numerar

avantaje dezavantaje

Soldul de numerar mare - apariţia unei comenzi suplimentare de producţie- acordarea rabaturilor comerciale pentru lata imediată a mărfurilor

Întreprinderea suportă costuri sub forma dobânzilor, care s-ar fi câştigat, dacă fondurile n-ar fi fost blocate în contul curent

Soldul de numerar mic Evitarea costului de oportunitate legat de blocarea numerarului

- apariţia costurilor de comandă(costuri de decizie, de brokeraj)- sporirea cheltuielilor legate de vânzarea valorilor mobiliare- costuri ocazionate de contractarea unui împrumut

Conţinutul şi obiectivele trezorerieiTrezoreria este definită ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, referitoare la gestiunea încasărilor şi plăţilor, astfel încît să fie asigurată în permanenţă o armonie corespunzătoare între cele două categorii de operaţiuni.

Trezoreria= Fondul de rulment - Necesarul de fond de rulmentConţinutul trezoreriei poate fi analizat din două puncte de vedere:

1. organizatoric, reprezentând un departament al direcţiei financiare, căreia îi revine sarcini şi atribuţii

2. structural, din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită ca ansamblul disponibilităţilor aflate în conturi bancar curente şi/sau în casă.

Obiectivul principal al trezoreriei: este optimizarea permanentă a raportului dintre încasări şi plăţile băneşti, astfel încît aceasta să-şi poată realiza, în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, obiectivul său de activitate.Sarcinile trezoreriei:

accelerarea încasărilor şi evaluarea variantelor de investire pe termen scurt a excedentului de trezorerie

aprecierea şi evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt, care să asigure o rentabilitate a fondurilor investite

alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii elaborarea bugetului de trezorerie

Gestiunea încasărilor

Încasările reflectă mişcările de resurse băneşti care asigură alimentarea curentă a conturilor de disponibilităţi. Gestiunea încasărilor cuprinde ansamblul de metode şi tehnici, mijloace şi instrumente prin intermediul cărora se asigură derularea, în condiţii optime, a tuturor fluxurilor băneşti ce converg spre întreprindere, urmărindu-se obiectivul de asigurarea a echilibrului dintre încasări şi plăţi pe intervale determinate.Structura încasărilor:

încasări generate din activitatea operaţională: - contravaloarea bunurilor, lucrurilor şi serviciilor vândute clienţilor;- avansurile primite de la cumpărători- alte încasări băneşti (vânzarea altor active curente, arenda curentă, restituirea sumelor din buget) încasări generate de activitatea investiţională includ:- încasări din vîzarea activelor pe termen lung- dividende din investiţii financiare pe termen lung- dobânzi primite din credite acordate- suma avansurilor încasate pentru activelor pe termen lung destinate vânzării. Încasări generale de activitatea financiară: Studiul asupra încasărilor ocazionate de activitatea financiară oferă informaţie asupra modificărilor produse în mărime capitalului propriu.- sumele de bani obţinute din emisiunea de noi acţiuni- sumele din contractarea creditelor bancare pe termen scurt sau pe termen lung- sume provenite din subvenţii, sponsorizări, donaţii,premii , ajutoare

Gestiunea plăţilorGestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului în care se ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor. Din punct de vedere al conţinutului lor economic, plăţile se ordonează în trei grupe:

Plăţile generate de activitatea operaţională:- sumele, reprezentând contravaloarea bunurilor, mărfurilor, serviciilor cumpărate de la furnizori- plata salariilor şi contribuţiile pentru asigurările sociale- plata dobânzilor pentru credite bancare - plata arendei curente- investiţii pe termen scurt Plăţile generate de activitatea investiţională :

- procurarea activelor pe termen lung - procurarea obligaţiunilor - acordarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung

Plăţile ocazionate de realizare activităţii financiare:- restituirea creditelor şi împrumuturilor- răscumpărarea acţiunii proprii- plata dividendelor

Gestiunea clienţilorGestiunea clienţilor cuprinde metode şi politici de studiere a clienţilor în vederea selectării acestora, de supraveghere şi control asupra clienţilor actuali.Metode de studiere a clienţilor:

1. modelul lui Altman elaborat pe baza studiilor privind starea financiară a 66 de întreprinderi franceze, oferă informaţii pertinente în privinţa prezicerii stării de faliment. Modelul constă în calcularea funcţiei:Z = 0.012 X1 + 0,014X2 +0, 033X3 +0,0064X4 + 0,999X5 , unde:

Z indică valoarea funcţiei discriminant a întreprinderii; X1 – raportul dintre fondul de rulment net şi activele totale;X2 – raportul dintre profiturile reţinute la dispoziţia întreprinderii şi activele totale;X3- raportul dintre profitul din activitatea operaţională şi activele totale;X4 – raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului propriu şi datoriile totale;X5 – raportul dintre cifra de afaceri şi activele totale.Potrivit lui Altman, o valoare a lui X mai mare decât 2,675 semnifică o situaţie financiară bună; valoarea lui Z mai mică decât 2,675 exprimă posibilitatea de faliment a clientului.

2.Modelul lui Joel Conan şi Michel Holder, elaborat pe un eşantion de 200 de întreprinderi industriale franceze .

Modelul constă în construcţia unei funcţii matematice din 5 indicatori de eficienţă, cei mai semnificativi, care oferă informaţii asupra riscului de faliment al clientului. Modelul are forma:

Z = -0.16 R1 - 0.22R2 + 0.87R3 + 0.10R4 - 0.24R5, undeZ reprezintă scorul, metoda fiind numită şi a scorurilor;R1 – raportul dintre active curente (fără stocuri) şi activul total;R2 – raportul dintre capitalul permanent şi pasivul total. Indicatorul reflectă gradul de

stabilitate financiară a clientului;R3 – raportul dintre cheltuieli financiare şi cifra de afaceri;R4 – raportul dintre cheltuieli de personal şi valoarea adăugată;R5 – raportul dintre rezultatul operaţional şi datoriile totale. Pe baza rezultatelor obţinute, s-au stabilit următoarele constatări:Când Z = 0.210, probabilitatea de faliment a clientului este de 100%,

Z= - 0.068 probabilitatea de faliment este de 50%, Z = - 0.164 probabilitatea de faliment este de 10%.

În funcţie de riscul de neplată al clienţilor, volumul creditului şi termenul de acordare pot fi diferenţiate. Astfel, clienţilor cu risc mic de neplată li se oferă cei mai avantajoşi termeni de credit, în timp ce asupra clienţilor cu risc mare de insolvabilitate se efectuează un control permanent şi riguros.

Deşi setul de indicatori care formează conţinutul modelelor Altman şi Joel Conan şi Michel Holder sunt relevanţi pentru aprecierea stării financiare a clienţilor , aplicarea modelelor poate conduce la clasarea clienţilor în doar două grupe: falimentari şi viabili. Clienţii aflaţi în apropierea extremităţilor pot evolua în continuare diferit, fie defavorabil, fie încercând să fie în continuare viabili. De aceea, în luarea deciziei privind formarea clientelei întreprinderii, trebuie să fie folosite şi alte mijloace de studiere a acesteia.

Este importantă, în acest context, studierea clienţilor din punct de vedere al lichidităţii , rentabilităţii, starea tehnică a acestora, valoarea reală a patrimoniului etc. Metoda care oferă astfel de informaţii despre client a căpătat, în literatura de specialitate, denumirea de „Cei 5C”: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii generale.

3. Modelul „Cei 5 C”: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii generale

Caracterul clientului vizează informaţii privind corectitudinea acestuia, se poate judeca despre intenţiile sale în a-şi îndeplini obligaţiile;

Capacitatea clientului se evaluează printr-o analiză a situaţiei privind gestiunea propriului patrimoniu, posibilităţile sale de finanţare;

Capitalul clientului. Se fac estimări ale capacităţii de îndatorare a clientului, gradului de stabilitate financiară. Raportând capitalul permanent la total capital financiar, se urmăreşte cunoaşterea valorii reale a patrimoniului, garanţiile materiale de care dispune clientul.

Aspectele colaterale despre clienţi includ informaţii despre capacitatea de plată imediată (gradul de lichiditate imediată), care sunt mijloacele de plată utilizate, atitudinea clientului faţă de partenerii săi;

Condiţii generale. Se are în vedere obţinerea de informaţii asupra clienţilor cu privire la rata creşterii economice, starea tehnică şi posibilităţile de modernizare, perspectivele de afaceri ale clienţilor şi capacitatea lor de a genera profituri în viitor, etc.

În această etapă de gestiune a clienţilor (preventivă), sunt importante stabilirea volumului de mărfuri livrate pe credit fiecărui client, stabilirea unui plafon total al creditului-client în funcţie de nivelul volumului vânzărilor; stabilirea, prin contract, a unor garanţii împotriva riscului de neplată; stabilirea duratei de acordare a creditului.

Mărimea creditului-client care reprezintă, din punct de vedere financiar, o imobilizare de resurse financiare se stabileşte aplicând formula:

Credit-client =

Scopul studierii clienţilor este cunoaşterea acestora şi creşterea vânzărilor pe credit acordate clienţilor rentabili şi solvabili, sporirea, pe această bază, a valorii de piaţă a întreprinderii. Metode de control asupra clienţilor

Studierea clienţilor şi acumularea informaţiei referitoare la clientelă este, iniţial, o sarcină a compartimentului de marketing din cadrul întreprinderii, ulterior, supravegherea şi controlul asupra clienţilor revenind serviciului financiar-contabil.

Supravegherea şi controlul clienţilor este o activitate laborioasă, pentru realizarea ei se folosesc metode şi tehnici de calcul care permit evidenţierea deficienţelor în comportamentul clienţilor şi lansarea deciziilor privind accelerarea încasărilor.

Pentru urmărirea clienţilor, se pot folosi diverse metode, printre care:A. Metoda ABC, presupune clasificarea clienţilor în trei grupe, după importanţa lor:Grupa A – clienţi foarte importanţi, cărora le revin circa 60% din volumul total al

creanţelor, numărul lor fiind de 10% din total clienţi.Grupa B – clienţi importanţi, deţin o pondere de 30% din total clienţi şi 30% din

valoarea creanţelor;Grupa C – clienţi de mică importanţă, numărul lor constituie 60% din numărul total al

clienţilor, în timp ce ponderea creditului ce le revine este doar de 10%.Gestiunea clienţilor, în conformitate cu această clasificare, constă în supravegherea

atentă, continuă asupra clienţilor de categoria A şi B cu scopul evitării dereglărilor în graficul de achitare a obligaţiunilor.

Pentru clienţii al căror risc de insolvabilitate este mărit, iar perspectiva afacerii nu este clară, se pot stabili plafoane de credit, care presupune determinarea cu anticipaţie a fondurilor investite în soldul clienţilor în anumite perioade. Deşi, depăşirea unui plafon de credit nu înseamnă, neapărat, că sunt creanţe dubioase, unii clienţi pot trece prin dificultăţi financiare temporare, care pot fi uşor depăşite. De aceea, aplicarea acestei metode implică şi riscul de pierdere a unor clienţi, reducerea volumului vânzărilor şi, corespunzător, reducerea profitului brut.

B. Metoda vechimii creanţelor, permite urmărirea încasării la timp a creanţelor, oferă informaţii privind vechimea şi stabilitatea relaţiilor cu fiecare client, permite formularea unor aprecieri referitoare la dimensiunea raporturilor ce se vor stabili în viitor cu clientela.

Metoda se bazează pe constituirea unui tablou care reevaluează vechimea creanţelor, după cum se observă în tabelul 7.4.1.

Creanţe aflate în portofoliu la sfârşitul lunii curenteLuna apariţiei creanţelor

Valoarea (mii lei)

Termenul de acordare a creditului –client (zile)

Vechimea creanţelor (zile)

% faţă de total creanţe

Vânzări în luna acordării creditului

% creanţei în vânzări

Tabelul 7.4.1. Tabloul privind creanţele întreprinderiiAnaliza situaţiei fiecărui client permite să facem aprecieri asupra respectării termenelor

de rambursare a creditului de către fiecare client, valoarea fondurilor imobilizate şi pierderea rentabilităţii calculată ca produsul dintre rata rentabilităţii economice a întreprinderii şi valoarea creanţelor cu scadenţă depăşită, ori în raport cu rata dobânzii la plasamentele bancare pe termen scurt şi numărul de zile de întârziere a plăţii. Urgentarea încasării creanţelor cu termen de scadenţă expirat necesită realizarea analizei fiecărui client, în vederea cunoaşterii cauzelor neachitării şi luarea unor măsuri administrative sau chiar juridice de recuperare a creanţelor. O metodă eficientă de recuperare a creanţelor este factoringul, care reprezintă o convenţie prin intermediul căreia clientul transferă creanţele sale unei societăţi financiare de factoring care-i achită contravaloarea contra unui cost (comision de factoring), care include, pe lângă preţul serviciilor oferite, şi un profit.

C. Metoda indicatorilor. În ceea ce priveşte controlul asupra intervalului de timp în care clienţii îşi onorează datoriile, în practica economică, se utilizează frecvent indicatorul „Durata medie de încasare a unui client” (Drec), calculată conform relaţiei:

Drec = unde indică soldul mediu al creanţelor

VV – volumul vânzărilor- soldul mediu anual al creanţelor cu clientul dat se calculează ca media aritmetică a

soldurilor înregistrate de conturile ce reflectă creanţe la sfârşitul fiecărei luni, conform relaţiei:

=

Rezultatul obţinut se compară cu durata medie de încasare a creanţelor în ansamblu pe întreprindere, calculată conform formulei:

Dtcr =

sau cu durata medie de achitare a plăţilor, calculată conform relaţiei:

= zile , unde reprezintă soldul mediu al obligaţiunilor

= , în care Sdiobl este soldul

obligaţiunilor înregistrate la sfârşitul fiecărei luni. Depăşirea duratei medii de încasare a unui client, peste anumite limite faţă de durata de

încasare a clienţilor ori celei de achitare a obligaţiunilor, provoacă dereglări în asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, conduce la creşterea riscului de insolvabilitate, fapt ce impune declanşarea unor acţiuni de corectare şi eliminare a devierilor.Efectul real al gestiunii încasărilor este capacitatea de plată pe termen scurt a întreprinderii. Este vorba despre realizarea unei concordanţe între activele curente şi pasivele curente, între încasări şi plăţi. Menţinerea echilibrului între aceste două categorii de fluxuri reprezintă o condiţie necesară supravieţuirii şi dezvoltării întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă activitatea sa produce în permanenţă excedent de trezorerie.

Previziunea trezorerieiÎn condiţiile economiei de piaţă o întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă activitatea sa produce, în permanenţă, excedent de trezorerie. Excedentul de trezorerie oferă posibilitatea finanţării creşterii economice, efectuării unor plasamente rentabile, iar existenţa unui sold al trezoreriei negativ caracterizează situaţie financiară dificilă la întreprindere. De aceea, trezoreria a constituit un element esenţial al gestiunii întreprinderii.Scopul previziunii trezoreriei: - asigurarea că în perioada de vârf a plăţilor se va dispune de suficiente lichidităţi, pentru a nu crea dificultăţi partenerilor economici şi sociali- satisfacerea tuturor obligaţiunilor de plată asumate contractual- folosirea raţională, oportună, şi eficientă a resurselor băneşti- crearea unei reputaţii bune pentru toţi creditorii cu privire la seriozitatea manifestă în ceea ce priveşte achitarea integrală şi la termen a obligaţiilor băneşti faţă de aceştia- exploatarea unor permise favorabile valorificării avantajoase a surplusului de disponibilităţi şi/sau în privinţa efectuării de achiziţii profitabile. Elaborarea bugetului de trezorerie presupune:- previziunea fluxurilor de trezorerie- determinarea şi acoperirea sau plasarea soldului de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor şi plăţilor.Măsuri de acoperirea deficitului de trezorerie:- acordarea rabatului comercial pentru plata imediată a vânzărilor- oferirea unui discont pentru plăţi anticipate- reducerea volumului vânzărilor pe credit clienţilor rău-platnici- amânarea plăţii dividendelor- renunţarea la efectuarea unor plăţi, care nu afectează imaginea pe piaţă a întreprinderiiExcedent de trezorerie:- investiţii în titluri financiare pe termen scurt- depozite bancare pe termen scurt- plasamente în produse ale pieţii- răscumpărarea propriilor acţiuni- investirea în stocuri de mărfuri şi materiale sau în imobilizări- achitarea în avans a unor mărfuri.

9. Rezultatele financiare ale întreprinderiiAnaliza financiară - constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea situaţiei financiare a întreprinderii, a factorilor şi cauzelor care au determinat-o în vederea fundamentării obiectivelor strategice de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii întru-un mediu concurenţial. Prin intermediul analizei financiare, se stabilesc punctele forte şi punctele vulnerabile ale gestiunii financiare, având la bază anumite norme şi criterii, se dă o explicaţie a cauzelor obţinerii unor rezultate nesatisfăcătoare şi se propun măsuri de îmbunătăţire a lor. Analiza financiară are ca obiectiv evidenţierea modalităţilor de realizare a echilibrului financiar, a etapelor valorificării capitalului financiar şi treptelor de acumulare bănească, de formare a rezultatului financiar final. Obiectivele de bază ale analizei financiare constau în:- acumularea informaţiei privind situaţia întreprinderii pe piaţa internă şi externă, nivelul competitivităţii acesteia;- informarea întreprinderii despre cerinţele standardelor şi nivelul concurenţei pe diferite pieţe- diagnozei şi reglarea activităţii întreprinderii- întărirea autonomiei economico-financiare- fundamentarea deciziilor financiare- creşterea eficienţei economice.Funcţiile analizei financiare sunt:

- de informare- de evaluare a potenţialului tehno-economic- de apreciere a eficienţei patrimoniului întreprinderii- de realizare a relaţiilor cu mediul extern

Metode de analiză financiară reprezintă un instrument real al conducerii întreprinderii, care permit managerilor să pătrundă în esenţa fenomenelor cercetate. În funcţie de scopurile urmărite , în cadrul analizei financiare, poate fi făcută o grupare a metodelor folosite:

metode ale analizei calitative, a căror utilizare asigură cunoaşterea esenţei fenomenelor şi rezultatelor studiate, stabilirea elementelor şi relaţiilor structurale, a factorilor şi cauzelor care le-au generat

Printre metodele calitative, utilizate în analiza financiară, se pot evidenţia:- metoda comparaţiei. Rezultatele financiare ale activităţii întreprinderii trebuie să fie apreciate nu doar ca o mărime în sine, ci şi în raport cu anumite criterii, cu o bază de comparaţie. În condiţiile economiei de piaţă, drept bază de comparaţie pot servi rezultatele obţinute de concurenţi. - metoda diviziunii şi descompunerii rezultatelor, această metodă presupune divizarea şi descompunerea rezultatelor în elemente componente în scopul localizării rezultatelor favorabile sau nefavorabile şi evidenţierii posibilităţilor de îmbunătăţire a lor.- metoda de stabilire a relaţiilor cauzale, stabilirea factorilor care determină modificarea rezultatelor activităţii întreprinderii are la bază cunoaşterea activităţii acesteia, a relaţiilor cauzale dintre fenomenele economico-financiare. Ea presupune, cunoaşterea naturii fiecărui factor, ordonarea lor după intensitatea şi sensul influenţei.

metode ale analizei cantitative, care permit cuantificarea influenţelor pe care le exercită asupra fenomenului economic diferitelor elemente componente sau diverşi factori.

În cadrul acestor metode, evidenţiem: - metoda substituirii în lanţ. Se aplică în cazul cînd, între factorii care influenţează fenomenul analizat, există o legătură matematică de produs sau raport. Această metodă asigură

determinarea mărimii influenţei fiecărui factor asupra rezultatului, evidenţierea factorilor cu acţiune mai importantă. Aplicarea corectă a metodei substituirii în lanţ necesită respectarea următoarelor trei crierii de ordin procedural:

- substituirea factorilor se face, obligatoriu, în ordinea: întâi se substituie factorii cu rol cantitativ, după care urmează substituirea factorilor cu rol structural, iar în final, se substituie şi factorii cu rol calitativ;

- operaţiunile de substituire se efectuează în mod succesiv, nu simultan;- un factor substituit rămâne în această poziţie şi în operaţiile ulterioare.

- metoda corelaţiei, în cazul în care între factorii influenţei şi rezultatul analizat, există relaţii de tip probabilist - statistic, influenţa acestora se stabileşte cu ajutorul metodei corelaţiei. - metoda balanţieră, această metodă este aplicată doar în cazul cînd, între elementele fenomenului economico – financiar supus investigării, există relaţii de natura sumei şi diferenţei. Analiza permite evidenţierea cauzelor care au determinat modificarea unui rezultat prin compararea valorilor efective ale elementelor balanţei cu valorile prevăzute sau cele ale perioadei precedente. - metoda calcului matricial, aplicarea acestei metode este utilă şi eficientă în cazul, cînd, între rezultatul analizei şi factorii de influenţă, există relaţii funcţionale de produs sau raport. Separarea influenţei factorilor prin metoda calcului matricial ţine seama de ordinea de intercondiţionare a factorilor, întărind principiilor metodei substituirii în lanţ. - metoda ABC, propune o analiză selectivă a componentelor rezultatului analizat în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului. În acest scop, se propune parcurgerea următoarelor etape: - stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrilor specific acestuia - stabilirea valorii parametrului specific la nivelul tuturor componentelor fenomenului investigat - clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC - determinarea valorii cumulate ale parametrului specific - delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A,B,C - trasarea curbei reale ABC şi compararea cu cea teoretică.- metoda indicatorului, caracteristica complexă, cantitativă şi calitativă a fenomenelor ce se produc la nivel de întreprindere este asigurată de un sistem de indicatori economico - financiari. Importanţa metodei ratelor constă în faptul că oferă posibilitatea realizării unor comparaţii. Ideea care a stat la baza elaborării sistemului de indicatori utilizaţi în procesul analizei financiare a fost aceea de a reflecta cît mai exact performanţele şi disfuncţionalităţile pe care factorii producţiei şi pieţei o induc în timp asupra obiectului de activitate al întreprinderii.

Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiarăClasificarea indicatorilor financiari în funcţie de scop şi utilitateManageri Acţionari Creditori - volumul vânzărilor- profitul brut- rezultatul activităţii operaţionale- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare- profitul net- ratele rentabilităţii- levierul financiar- fondul de rulment

- rentabilitatea capitalului propriu- rentabilitatea capitalului statutar- profit pe acţiune- profitul net pe acţiune- dividend pe acţiune- randament/ acţiune- rata distribuirii dividendelor- coeficientul de capitalizare

- rata lichidităţii curente- rata lichidităţii imediate- coeficientul mijloacelor băneşti- rata de îndatorare la termen- rata autofinanţării activelor- rata autonomiei financiare- rata de acoperire a dobânzilor

Sistemul de indicatori poate fi structurat astfel: 1. indicatori ai rezultatelor activităţii economico – financiare: orientaţi spre studiul

performanţelor, evaluarea valorii lor efective şi perspectivele evoluţiei în viitor.2. indicatorii rentabilităţi i- structuraţi în 3 grupe: rentabilitatea economică, rentabilitatea

vânzărilor, rentabilitatea financiară. Pe baza acestui sistem de indicatori pot fi identificate domeniile de activitate în care s-au înregistrat rentabilităţi scăzute sau nerentabile.

3. indicatorii lichidităţii, măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiunile financiare pe termen scurt prin activele sale curente.

4. indicatorii de gestiune datoriilor şi a stabilităţii financiare, indică gradul în care întreprinderea utilizează creditul în finanţarea activelor.

5. indicatorii gestionării activelor, arată cînd de eficient utilizează întreprinderea activele sale. Fiecărei etape a ciclului economic îi corespunde o perioadă de timp necesară finalizării de resurse băneşti. Cunoaşterea duratei fiecărei faze a ciclului economic de transformare fizică a capitalului prezintă interes deosebit pentru fiecare agent economic pentru stabilirea vitezei de circulaţie a numerarului.

6. indicatorii valorii de piaţă, care caracterizează activitatea întreprinderii pe piaţa de valori, mărimea veniturilor şi dividendelor plătite.

Structura cheltuielilor şi veniturilorCheltuielile reprezintă resursele utilizate şi pierderile care apar ca rezultat al activităţii economico – financiare şi nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Spre deosebire de consumuri, cheltuieli nu se includ în costul vânzărilor, se reflectă în raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinarea rezultatului perioadei de gestiune.

Cheltuielile se divizează,la întreprindere, pe tipuri de activităţi: - cheltuieli ale activităţii operaţionale- cheltuieli ale activităţii investiţionale- cheltuieli ale activităţii financiare- pierderi excepţionale- cheltuieli privind impozitul pe venit

Veniturile reprezintă afluxul global de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune rezultat în procesul activităţii ordinare a întreprinderii, sub formă de majorare a activelor sau de micşorare a datoriilor, care conduc la creşterea capitalului propriu, cu excepţia sporurilor pe seama aporturilor proprietarilor întreprinderii. Veniturile se divizează în patru grupe:

- venituri din activitatea operaţională- venituri din activitatea investiţională- venituri din activitatea financiară- venituri excepţionale.

Analiza rezultatelor financiareDin cadrul indicatorilor de exprimare a rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:

1. volumul vânzărilor, exprimă valoarea producţiei fizice realizate în decursul unei perioade.

2. profitul brut, reprezintă rezultatul obţinut în urma vânzării producţiei, prestării serviciilor şi executării lucrărilor.

PB= VV – CV3. rezultatul activităţii operaţionaleRop= PB + alte venituri operaţionale –cheltuieli comerciale – ch. generale şi administrative –

alte cheltuieli operaţionale.

4. rezultatul activităţii investiţionale5. rezultatul activităţii financiare6. rezultatul activităţii economico-financiare = Rop± Rinv± R fin 7. rezultatul excepţional8. rezultatul perioadei de gestiune pînă la impozitare

Analiza lichidităţii şi solvabilităţii Prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani, iar gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii.

1. rata lichidităţii imediate, permite să facem judecăţi asupra capacităţii de rambursare instantanee a debitorului.

Li = mijloace băneşti / DTS2. rata lichidităţii relative, pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a-şi achita

datoriile devenite scadente fără a fi obligată să-şi vândă stocurile. Lr= Mijloace băneşti + creanţe/ DTS

3. rata lichidităţii curente, relevă posibilităţile întreprinderii de a-şi transforma, într-un termen scurt, bunurile patrimoniale curente în mijloace băneşti pentru a efectua plăţile exigibile.

Lc= active curente/ DTS4. aprecierea capacităţii de plată pe termen scurt a întreprinderii

Km.b= mijloace băneşti/Total Activ

Indicatorii de structură ai pasivelorIndicatorii de structură ai pasivelor servesc la aprecierea structurii financiare a întreprinderii.1.rata de îndatorare globală , măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul întreprinderii:

Rî.gl.= Datorii totale/ Total pasiv2.rata de îndatorare la termen:

Rîtr.= Datorii pe termen lung/ Capital propriu3. rata autonomiei financiare la termen , exprimă gradul de independenţă financiară a întreprinderii

Raftr = Capital propriu/ Capital permanent

5. rata de acoperire a dobânzilor:Rac.dob.=Profit brut/Cheltuieli cu dobânzile

Indicatorii capacităţii de finanţare1. rata autofinanţării activelor, indică gradul de acoperire a activelor cu capital propriu.

Rautofinanţării= Capital propriu/activ total2. rata autofinanţării activelor curente, exprimă capacitatea de acoperire a activelor

curente cu fond de rulmentRaut. AC=fond de rulment/active curente

3. rata finanţării stocurilor pe seama creditului de furnizorRfs.cr.fr.=Datorii faţă de la furnizori/Stocuri de mărfuri şi materiale

Indicatorii gestionării activelor1. numărul de rotaţii ale activelor curente, rezultatul obţinut indică de câte ori activele

curente au parcurs un ciclul întreg bani – marfă – bani.

N= Volumul vânzărilor/ valoarea activelor curente2. viteza de rotaţie a activelor curente:

Vr= valoarea activelor curente / volumul vânzărilor *360 zile

Analiza rentabilităţiiRentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar reproducţiei, dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii. 1. rata rentabilităţii vânzărilor:

Rv =Profit brut/ Volumul vânzărilor *100%Indicatorul indică profitul care se obţine la un leu vînzări. 2. rata rentabilităţii activelor

Ra= Profit net(profit p/n la impozitare)/Total activ*100%3. rata rentabilităţii faţă de resursele consumate:

Rcost= profit brut/costul vânzărilor *100%4. rentabilitatea mijloacelor fixe:

Rmf=profit pînă la impozitare/valoarea medie anuală a MF*100%5. rentabilitatea activelor curente

Rac=profit p/n la impozitare/valoarea medie a AC*100%6. rentabilitatea capitalului permanent

Rcp=profit p/n la impozitare/capital permanent *100%7. rentabilitatea financiară

Rf= profit net/capital propriu*100%Măsuri de creşteri a indicatorilor

- sporirea profitului net pe seama creşterii volumului de activitate şi a sporirii rezultatelor pe fiecare de tip de activitate.

- Creşterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a mijloacelor fixe şi reducerea nevoii de fond de rulment

- Reducerea ponderii capitalului propriu angajat în totalul capitalurilor investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.

Analiza pragului de rentabilitatePragul de rentabilitate indică nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.

Analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile, dintre care menţionăm: - permite stabilirea nivelurilor de producţie pentru care nu se mai înregistrează pierderi sau pentru care se obţine un nivel programat al profitului; - evidenţiază corelaţiile dintre evoluţia producţiei a veniturilor şi a costurilor, grupate în costuri variabile şi costuri fixe; - permite stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în condiţiile obţinerii unui anumit profit programat şi a căilor sale de creştere; - permite elaborarea de ipoteze şi simulări privind evoluţia profitului firmei; - permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie şi efectuarea unor investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea fiecărei firme.

Prin metoda algebrică, pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice sau în unităţi valorice, pentru un anumit produs sau la nivelul întregii firme. Stabilirea pragului de rentabilitate pe fiecare produs în parte este, însă, posibilă numai la firmele unde există posibilitatea identificării clare a cheltuielilor fixe pe fiecare produs.

Determinarea pragului de rentabilitate în unităţi fizice presupune egalarea funcţiei veniturilor cu cea a costurilor de exploatare,

QBEP în unităţi fizice = consumuri fixe / ( Preţ unitar – consum variabile unitare )Pragul de rentabilitate se poate exprima şi valoric

10. Restructurarea întreprinderiRestructurarea, potrivit legislaţiei R. Moldova, reprezintă un proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice, iniţiate de proprietarul întreprinderii, de acţionarii, asociaţii, de creditori, orientate sper remedierea financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare şi reorganizare. Restructurarea întreprinderii poate avea loc prin 3 metode:

- fuziunea- lichidarea- reorganizarea

Fuziunea presupune crearea unei unităţi economice noi prin comasarea a două sau mai multe întreprinderii independente, în urma căreia se produce contopirea capitalului economic şi financiar. Efectele restructurării prin fuziune:

- reducerea costurilor fixe ca urmare a combinării activităţilor de evidenţă contabilă, marketing, aprovizionare.

- Creşterea capitalului propriu ca urmare a vânzării spaţiilor administrative, - Creşterea lichidităţii

Fuziunile pot fi : orizontale, verticale, congenerice, conglomerate.Lichiditatea: înseamnă sfârşitul întreprinderii ca entitate care operează în mod uzual pentru obţinerea de profit şi care se aşteaptă să funcţioneze pe timp nedefinit. Lichidarea patrimoniului, conform legislaţiei R.M. , înseamnă procedura aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate care constă în valorificarea masei debitoare în vederea obţinerii de mijloace băneşti pentru satisfacerea creanţelor creditorilor şi care finalizează cu lichidarea debitorului ca subiect de drept.Există două proceduri de lichidare: benevolă şi judiciară.Lichidarea benevolă: are loc în cazul

- expirării duratei de viaţă juridică a întreprinderii- reducerea capitalului social sub limita minimă admisă

Lichidarea juridică: numită şi lichidarea prin faliment are loc în următoarele situaţii:- neprezentarea dărilor de seamă contabile, fiscale, statistice privind

activitatea întreprinderii pe o perioadă ce depăşeşte un an- incapacitatea de plată a întreprinderii- declararea stării de faliment de către creditorii întreprinderii sau la cererea

debitorului. Etapele procedurii de lichidare juridică:

1. declararea debitorului în stare de faliment şi deschiderea procedurii concursuale

2. inventarierea averii debitorului cu sau fără sigilii şi predarea gestiunii patrimoniului, elaborarea bilanţului de lichidare administratorului

3. stabilirea masei datoriilor şi întocmirea unui registru în care se precizează creanţele creditorilor împotriva averii debitorului într-un tabel de creanţe

4. evaluarea şi vânzarea activelor întreprinderii.Reorganizarea este o operaţiune prin care se păstrează firma ca entitate care operează în mod obişnuit obţinerea de profit şi care se aşteaptă să funcţioneze pe timp nedefinit. Reorganizarea este o încercare de a salva întreprinderea. Păstrând-o ca entitate economică, modificând doar structura capitalului şi eventual, structura activelor.Procedura de reorganizare reprezintă modalitatea de realizare a unui complex de măsuri, negociate de părţi în procesul de faliment şi aprobate de către instanţa de judecată, care are drept executarea creanţelor creditorilor în condiţiile reorganizării debitorului.

Restructurarea întreprinderilor se poate realiza pin utilizarea:1. tehnicilor de restructurare orientate spre activ, ce presupun măsuri de restructurare

îndreptate spre partea de activ a bilanţului. Aceste tehnici au ca rezultat stabilirea unei structuri mai favorabile a acestuia. Printre aceste tehnici pot fi numite:

- vânzarea/procurarea activelor- separarea/ comasarea activelor- vânzarea/ procurarea filialelor- divizarea/fuziunea

2. tehnicilor de restructurare orientate spre obligaţiuni/capital, ce presupun măsuri de restructurare îndreptate spre partea de pasiv a bilanţului. La aceste tehnici pot fi atribuite:

- conversiunea datoriei în capital acţionar- conversiunea capitalului acţionar în datorii- conversiunea prin schimbarea structurii datoriilor- majorare/diminuarea datoriilor- vânzarea unor acţiuni simple