+ All Categories
Home > Documents > Finantale intreprinderii

Finantale intreprinderii

Date post: 23-Jun-2015
Category:
Upload: nasteaboghiu
View: 2,875 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
56
Tema I: Conţinutul finanţelor întreprinderii Plan: 1. Conţinutul disciplinei 2. Funcţiile finanţelor întreprinderii 1. Conţinutul disciplinei. La etapa actuală, principalul instrument economic de influenţare asupra sistemului de reforme, precum şi de depăşire a crizei economice în societate sunt finanţele. Finanţele, la rîndul lor, sunt nişte fluxuri economice exprimate în bani prin care se formează, se repartizează şi se folosesc resurse băneşti necesare finanţării activităţii. Finanţarea este o activitate de asigurare a mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor cerute de realizarea unui proiect sau a unei activităţi economice şi sociale. Sistemul financiar al unui stat se împarte în 3 domenii importante: 1. finanţele statului la baza cărora sunt bugetele statului şi locale, fondurile extrabugetare şi speciale. Scopul principal al finanţelor statului este formarea resurselor financiare centralizate şi repartizarea acestora pentru finanţarea anumitor necesităţi ale societăţii. 2. finanţele întreprinderii, care sunt bazate pe finanţele persoanelor juridice, au drept scop formarea volumului necesar de resurse financiare pentru a le întrebuinţa în procesul activităţii. 3. finanţele gospodăriilor casnice care au drept bază finanţele persoanelor fizice ce au ca scop formarea veniturilor din bugetul familiei şi întrebuinţarea lor. Baza sistemului financiar al statului este sprijinită de finanţele întreprinderii. Prioritatea lor în sistema generală a finanţelor se apreciază de un volum mare de resurse financiare generate din contul surselor proprii, precum şi de acoperire a unei părţi esenţiale din veniturile bugetului statului. Finanţele întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi ale persoanelor juridice care ţin de formarea, repartizarea şi întrebuinţarea resurselor monetare în procesul activităţii economice. Finanţele întreprinderii deţin un loc important nu numai în sistemul financiar al statului, ci şi în asigurarea dezvoltării sociale şi economice. În plan suprastructural finanţele întreprinderii se reprezintă ca o ramură a ştiinţei financiare care analizează metode şi norme de procurare şi gestionare a resurselor financiare, sursele şi destinaţia lor în vederea satisfacerii diferitor nevoi şi obţinerea de profituri. Indiferent de faptul cine iniţiază şi coordonează activitatea financiară la nivelul întreprinderii, esenţial este faptul ca această activitate presupune existenţa permanentă a unor fluxuri financiare pozitive şi negative care sunt programate de a avea loc în condiţii care să servească interesele întreprinderii. 1
Transcript
Page 1: Finantale intreprinderii

Tema I: Conţinutul finanţelor întreprinderii Plan:1. Conţinutul disciplinei2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

1. Conţinutul disciplinei.La etapa actuală, principalul instrument economic de influenţare asupra sistemului de reforme, precum şi

de depăşire a crizei economice în societate sunt finanţele. Finanţele, la rîndul lor, sunt nişte fluxuri economice exprimate în bani prin care se formează, se repartizează şi se folosesc resurse băneşti necesare finanţării activităţii. Finanţarea este o activitate de asigurare a mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor cerute de realizarea unui proiect sau a unei activităţi economice şi sociale. Sistemul financiar al unui stat se împarte în 3 domenii importante:

1. finanţele statului la baza cărora sunt bugetele statului şi locale, fondurile extrabugetare şi speciale. Scopul principal al finanţelor statului este formarea resurselor financiare centralizate şi repartizarea acestora pentru finanţarea anumitor necesităţi ale societăţii.

2. finanţele întreprinderii, care sunt bazate pe finanţele persoanelor juridice, au drept scop formarea volumului necesar de resurse financiare pentru a le întrebuinţa în procesul activităţii.

3. finanţele gospodăriilor casnice care au drept bază finanţele persoanelor fizice ce au ca scop formarea veniturilor din bugetul familiei şi întrebuinţarea lor.

Baza sistemului financiar al statului este sprijinită de finanţele întreprinderii. Prioritatea lor în sistema generală a finanţelor se apreciază de un volum mare de resurse financiare generate din contul surselor proprii, precum şi de acoperire a unei părţi esenţiale din veniturile bugetului statului. Finanţele întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi ale persoanelor juridice care ţin de formarea, repartizarea şi întrebuinţarea resurselor monetare în procesul activităţii economice.

Finanţele întreprinderii deţin un loc important nu numai în sistemul financiar al statului, ci şi în asigurarea dezvoltării sociale şi economice. În plan suprastructural finanţele întreprinderii se reprezintă ca o ramură a ştiinţei financiare care analizează metode şi norme de procurare şi gestionare a resurselor financiare, sursele şi destinaţia lor în vederea satisfacerii diferitor nevoi şi obţinerea de profituri. Indiferent de faptul cine iniţiază şi coordonează activitatea financiară la nivelul întreprinderii, esenţial este faptul ca această activitate presupune existenţa permanentă a unor fluxuri financiare pozitive şi negative care sunt programate de a avea loc în condiţii care să servească interesele întreprinderii.

În mod deosebit, finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului activităţii în condiţii de rentabilitate. Aceasta înseamnă dimensionarea riguroasă a nevoilor de fonduri pentru exerciţii financiare date şi procurarea la timp şi în mărime necesară a resurselor de acoperire în condiţii avantajoase pentru întreprindere. Procurarea fondurilor se poate realiza din resurse interne (din beneficiul propriu, amortizarea activelor imobilizate) sau din surse externe (aportul adus de acţionari, împrumuturi obligatare, credite bancare). Fiecare din aceste două categorii de resurse presupun costuri, fapt pentru care în cadrul activităţii financiare este necesară o gestionare judicioasă a fiecărei resurse în parte. Fluxurile pozitive de formare a fondurilor necesare pentru finanţarea proiectelor sunt urmate de fluxuri de ieşire (dividende plătite, dobînzi, rambursări la credite, plata furnizorilor, plăţi în contul impozitelor şi taxelor). Analistul din cadrul întreprinderii este obligat să gestioneze atent aceste fluxuri financiare şi să le coreleze cu fluxurile de intrare pentru a le face compatibile. Echilibrul dintre resurse şi nevoi este la nivel de rentabilitate care se consideră cel mai important indicator al finanţelor întreprinderii. Echilibrul financiar la nivel microeconomic se realizează numai în condiţiile păstrării capacităţii de plată, a lichidităţii financiare şi a solvabilităţii care sunt caracteristici permanente ale activităţii întreprinderii. Lipsa capacităţii de plată sau a lichidităţii creează greutăţi financiare foarte mari care pot duce întreprinderea în stare de insolvabilitate. Rolul finanţelor întreprinderii este de supraveghea şi de a corecta operativ orice dezechilibru iniţiind fluxuri corespunzătoare de intrare şi de ieşire înainte ca dezechilibrul să obţină forme ireparabile. Finanţele întreprinderii mai au rolul de a stimula creşterea producţiei, îmbunătăţirea structurii acesteia, modernizarea continuă a produselor, introducerea noilor tehnologii avansate, organizarea raţională a aprovizionării tehnico-materiale, a producerii şi desfacerii, reducerea cheltuielilor de producţie şi de circulaţie, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante ţinînd cont de cerinţele pieţei care sunt evidenţiate prin studii de marketing. Finanţele întreprinderii sunt chemate să acţioneze

1

Page 2: Finantale intreprinderii

permanent întreaga activitate economică în baza unei înalte rentabilităţi contribuind la consolidarea gestiunii economico-financiare.

2. Funcţiile finanţelor întreprinderiiFinanţele întreprinderii ca orice subsistem financiar îndeplinesc 2 funcţii:

1. funcţia de repartiţie2. funcţia de control

Funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în folosirea şi alocarea lor în scopul realizării obiectivului întreprinderii. Ea reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din diferite surse, circuitul lor şi repartizarea pe destinaţii precum şi utilizarea acestora. În acelaşi timp, întrucît constituirea şi gestionarea capitalurilor, desfăşurarea activităţii economice şi obţinerea de rezultate financiare dau naştere unor obligaţii băneşti, funcţia de repartiţie le reflectă şi pe acestea. Procurarea şi dezvoltarea activului economic reclamă existenţa unor izvoare de resurse băneşti ce corespund finanţării. Fondurile băneşti proprii şi împrumutate sunt avansate şi încorporate în elemente de activ trecînd prin diferite faze ale circuitului economic întorcîndu-se cu un surplus monetar. În aceste condiţii funcţia de repartiţie reflectă atât reconstituirea capitalurilor iniţiale, cît şi ale celor ce sunt destinate expansiunii şi satisfacerii altor obligaţiuni ale întreprinderii cu menţiunea că aceste categorii de capital îşi iau izvorul din surplusul monetar în urma unei activităţi rentabile. În acest context funcţia de repartiţie se concretizează în constituirea capitalurilor proprii şi împrumutate, alocarea şi folosirea lor potrivit nevoilor ciclurilor operaţionale şi de investiţii, formarea şi repartizarea profiturilor, restituirea împrumuturilor şi achitarea diferitor obligaţii ale întreprinderii. Prin intermediul funcţiei de repartiţie se formează şi utilizează un şir de fonduri pentru satisfacerea nevoilor proprii ale întreprinderii, ale asociaţilor sau acţionarilor, a salariaţilor şi societăţii. Astfel, pe lîngă capitalurile proprii şi împrumutate ce corespund activelor bilanţiere se mai creează anumite fonduri din profit:

2. fondul de rezervă3. fondul de dezvoltare 4. fondul pentru necesităţi sociale, culturale şi sportive5. fondul pentru cointeresare prin premiere a personalului6. fondul de participare a angajaţilor la profit ş.a.

Funcţia de repartiţie a finanţelor vizează toate fluxurile financiare (intrări şi ieşiri) determinate de mişcările ce au loc în patrimoniul întreprinderii, de fenomenele şi procesele economice.

Funcţia de repartiţie se realizează printr-o diversitate de mecanisme şi tehnici de procurare şi gestionare a fondurilor dînd naştere la diferite raporturi financiare interne şi externe.

Funcţia de control a finanţelor are o largă sferă de acţiuni îmbrăţişînd toate laturile şi fazele economice şi financiare ale circuitului economic, toţi indicatorii prevăzuţi şi efectivi din programele economice şi bugetele de venituri şi cheltuieli, ce impune organizarea unei evidenţe sistemice, corecte şi reale precum şi a unei previziuni fundamentale. Controlul trebuie să fie astfel organizat încât să constituie un instrument de prevenire şi lichidare a cauzelor care provoacă risipă şi proastă gospodărire şi să asigure aplicarea unui regim sever de economii, descoperirea şi prevenirea acţiunilor perturbatorii, încasarea la timp a tuturor drepturilor băneşti ale întreprinderii şi achitarea obligaţiilor, finanţarea oportună şi raţională a cheltuielilor, mobilizarea rezervelor interne, asigurarea echilibrului, creşterea veniturilor şi eficienţei, lichidarea aspectelor deficitare ale activităţii economico-financiare, repararea prejudiciilor şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi, atragerea în circuitul economic a tuturor resurselor posibile şi alocarea corectă a acestora. Controlul se execută prin diferite pîrghii economico-financiare (costuri, preţuri, profit, impozite şi taxe şi poate fi din punct de vedere al timpului de efectuare preventiv, concomitent şi postoperativ).

Funcţia de control a finanţelor întreprinderii se exercită prin anumite organisme care diferă printr-o oarecare măsură de la întreprindere la alta cu menţiunea că forţa deţinătorului de capital sau a pachetului de acţiuni îşi pune amprenta asupra formelor de manifestare a controlului şi competenţelor organelor de control. Societăţile şi alte unităţi cu personalitate juridică se pot afla în anumite grade de angajare asociative cu organe superioare, ceea ce determină intervenţia, efectuarea controlului al unor grupuri de acţionari şi a Consiliului Director. Ca membru de bază a Consiliului Director contabilul-şef are rolul hotărîtor în organizarea şi funcţionarea controlului, a gestionării capitalului în condiţii de eficienţă şi rentabilitate ridicată. Acest control se exercită personal sau prin delegaţi, sau organisme subordonate consiliului. Controlul activităţii de administrare a gospodăriei trebuie să vizeze în special următoarele obiective:

2

Page 3: Finantale intreprinderii

1. respectarea regulilor generale, financiar-contabile;2. asigurarea utilizării eficiente a capitalului economic şi a fondurilor;3. identificarea şi mobilizarea rezervelor interne;4. urmărirea şi asigurarea eficienţei în fundamentarea programelor de producţie, investiţii şi financiare;5. prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor;6. tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea disciplinei economico-financiare.

Întreprinderile pot atrage în exercitarea acţiunilor de control şi unele organe exterioare specializate care pot analiza şi expertiza anumite domenii sau întreaga activitate economică şi financiară. Sub anumite aspecte activitatea întreprinderii poate fi analizată şi de către bănci, mai ales în ceea ce priveşte gradul de lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate în vederea acordării creditelor, respectarea regimurilor decontărilor, a formelor şi instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate şi garanţia acestora, rata dobînzilor şi rambursarea la timp a resurselor împrumutate.

Activitatea întreprinderii mai poate fi controlată de organele financiare locale, centrale, care urmăresc şi verifică aplicarea legilor în domeniul economic şi financiar. În special asemenea organe verifică modul de stabilire şi plată la timp a impozitelor, taxelor şi altor obligaţii ale întreprinderii faţă de stat. Respectarea normelor de stabilire a bilanţului contabil şi conturi de profit şi pierderi, aplicarea de preţuri şi tarife legale, verificarea de cont a activităţii economico-financiare ale regiilor autonome. Scopul general al controlului efectuat prin finanţe constă în organizarea şi funcţionarea întreprinderii la cotele cele mai înalte de eficienţă şi respectarea cadrului legislativ economico-financiar fiscal.

Tema 2: Conţinutul şi structura mecanismului financiar

Plan:1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere2. Structura financiară a întreprinderii2.1. Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii2.2. Criterii de optimizare a structurii financiare

1. Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprinderePrin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii, instrumente şi proceduri de colectare

şi gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi conducerea activităţii financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în procesul de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii.

Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar alta generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte flux. Fluxurile pot fi:

1) reale sau fizice (de bunuri şi servicii)2) financiare (monedă)Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi

stocuri stau la baza mecanismului financiar. Fluxurile financiare pot fi:1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real

cu monedă sau invers;2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte

fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ financiar.

3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care este un intermediar financiar.

3

Page 4: Finantale intreprinderii

4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.

Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin din momentul transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel în care se recuperează.

Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.

Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:1. ciclul de investiţie – amortizare2. ciclul operaţional3. ciclul operaţiunilor financiare(1) Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor pe TL. Prin

investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă nişte venituri în mai multe perioade succesive. Investiţia este o cheltuială imediată care se materializează în transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie începe să se deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în timp ce valoarea activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul perioadei de serviciu a capitalului productiv va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor.

(2) Ciclul operaţional cuprinde:1) achiziţia de bunuri şi servicii2) transformarea acestora în produse finite3) vînzarea lor

Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii şi capitalului de producţie.

În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi transformîndu-se în mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creanţe, datorii.

(3) Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile procedurile de acordare sau luare de împrumut precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaţiunile de acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi ieşiri de monedă.

2.1. Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii1. Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale

pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.

Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor criterii:I După apartinenţă:1. capital propriu2. capital împrumutat

II După scopul de întrebuinţare:1. capital de producţie, caracterizează mijloacele întreprinderii investite în active operaţionale2. capital speculativ, caracterizează acea parte a capitalului care se întrebuinţează în procesul efectuării

operaţiunilor speculative financiare3. capital dat cu împrumut III După formele de investire, capitalul poate fi:1. în formă materială2. în formă nematerială3. în formă bănească

IV După durata de utilizare:1. capitaluri permanente

4

Page 5: Finantale intreprinderii

a) capital propriub) capital împrumutat pe TL2. capitaluri pe TSCapitalul propriu este caracterizat de următoarele avantaje:

- simplicitatea atragerii - capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de achita dobînzi - asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de faliment.

Pe lîngă calităţile pozitive finanţarea prin capitalul propriu mai are şi neajunsuri, ca: - costul capitalului propriu este mai mare decît costul capitalului împrumutat - posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului rentabilităţii capitalului propriu din contul atragerii capitalului împrumutat.

Întreprinderea care foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară mai mare însă limitează ritmul dezvoltării sale şi nu foloseşte posibilităţile financiare de creştere a profitului din capitalul investiţiilor.

Capitalul împrumutat se caracterizează prin următoarele avantaje: - asigurarea creşterii potenţialului financiar; - cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu; - autoposibilitatea de a genera creşterea rentabilităţii.

În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului împrumutat are şi neajunsuri ca: - creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii; - dependenţa mare a costului capitalului împrumutat de conjunctura pieţii; - procedura complicată de atragere.

Întreprinderea ce foloseşte capital împrumutat are un potenţial financiar mai mic, însă este supusă unui risc de faliment la fel de mare.

2.3. Criterii de optimizare a structurii financiareDecizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre capital

permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse de capital permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.

Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt: 1. Efectul de îndatorare2. Rentabilitatea financiară3. Capacitatea de îndatorare(1) Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine

agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:

1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv2) Re < Rd – efect de îndatorare negativEfectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi Rd. Re = Profit / ActiveEî = CÎ / CP * (Re – Rd)Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele caracteristici:Capitalul investit se estimează la 20 mii lei, inclusiv din surse proprii 5 mii lei. Re aşteptată este de 12% şi

Rd este de 8,5%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.Eî = 15 000/5000 (12% – 8,5%) = 10,5%Randamentul final este Re + Eî = 12 + 10,5 = 22,5%.

(2) Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar.

Rf = PN / CPDe exemplu: O întreprindere are în vedere 3 proiecte investiţionale: A, B, C

A B CCapital investit 10 000 10 000 10 000Capital propriu 10 000 4 000 2 000Capital împrumutat 6 000 8 000

5

Page 6: Finantale intreprinderii

Re = 20%Rd = 10%Profit brut 2 000 2 000 2 000Cheltuieli aferente dobînzilor 0 600 800Profit înainte de impozitare 2 000 1 400 1 200Profit netRf 20% 35% 60%

Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia cheltuielilor financiare fixe.

Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi indicatori cu

capacitate de îndatorare:1. Coeficientul îndatorării globaleCÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3 Sau CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2

2. Coeficientul de îndatorare la termenCÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½ sau CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1

Tema 3: Politica financiară şi de creditPlan:1. Politica financiară2. Decizii financiare la întreprindere3. Riscurile financiare şi riscul de credit

1. Politica financiarăPolitica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o influenţă

deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi.

Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie, deoarece politica financiară are misiunea de a rezolva aspectele legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului etc.

Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc.

Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.

2. Decizii financiare la întreprindere Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare. Principalele decizii de politică financiară sunt:

1. decizia de investire 2. de finanţare 3. de autofinanţare 4. dividendelor

Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.

Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în

6

Page 7: Finantale intreprinderii

care întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor: 1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare. 2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.

Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect de investiţii respectiv a deciziei de investiri. Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.

Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare. Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi anume: ● rentabilităţii ● solvabilităţii ● lichidităţiipentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de finanţare.

Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la împrumuturi

deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.

2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.

3. finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.

Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.

a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.

b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop.

Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a necesităţii societăţii pe acţiuni pentru a cunoaşte şi a aprecia aspectul viabilităţii, prosperităţii şi rentabilităţii dezvoltării.

Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective favorabile de

7

Page 8: Finantale intreprinderii

profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.

Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividentelor poate fi considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net. Distribuirea dividentelor la acţionari se face prin 2 moduri:1. plata dividentelor către acţionari2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari

Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:1. situaţia financiară a întreprinderii 2. preferinţele investitorilor

Situaţia financiară a întreprinderii – atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite obligaţiuni pe piaţa financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii lichidităţii curente.

Preferinţele investitorilor – luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora, politica de dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:1) stabilitatea dividendelor distribuite2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul pe termen lung a acţionarilor.

Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care exprimă anumite aspecte de realizări în acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

1. Divident pe o acţiune = Vol. anual al div. / Nr. acţ.2. Randamentul pe o acţiune = Div. pe o acţ. / Cursul acţiunilor3. Profitul de la o acţiune = Profit anual al soc. / Nr. acţ. emise4. Coef. de capitalizare = Cursul acţ. / Profitul pe o acţiune5. Activul net contabil pe o acţ. = (Tot. activ – Total datorii) / Nr. de acţ.6. Rata distribuirii divid. = Val. tot. al div. plătite (1 an) / Profitul net

3. Riscurile financiare şi riscul de creditRiscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este

un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii. O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume ce reprezintă suma principală plus dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind provizionate prin contractul de credit.

Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul financiar. Riscul financiar poate fi subdivizat de:

● riscul dobînzii ● riscul ratei schimbului valutar ● riscul de nerambursare

Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după încheierea contractului pînă la scadenţă.

Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.

8

Page 9: Finantale intreprinderii

Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul valutar poate fi:a) risc asupra operaţiunilor comercialeb) risc asupra operaţiunilor financiarec) risc de grup

Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit sau lichidării obligaţiunilor fapt care ar genera pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a riscului economic el constă în:a) riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate; b) riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă. Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda propriu-zisă ci şi cheltuielile administrative şi remunerarea riscului de credit.

Tema 4: Evaluarea proiectelor de investiţiiPlan:1. Rolul şi clasificarea investiţiilor2. Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii3. Sursele de finanţare a investiţiilor4. Riscuri investiţionale

1. Rolul şi clasificarea investiţiilor Investiţiile sunt totalitatea de cheltuieli care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital şi obţinerea

unui profit. În raport cu modul de folosire a bunurilor de capital investiţiile se împart în:a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital scoase din funcţie ca urmare a uzurii lor

fizice avînd ca sursă de finanţare amortizarea;b) investiţii pentru dezvoltare sau nete sunt destinate sporirii volumului capitalului, adică formării

capitalului a cărui sursă de finanţare este venitul.Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţii brute de capital ce contribuie la

formarea brută a capitalului tehnic. Investiţiile brute se compun din bunuri de capital şi investiţii în stocuri. Multitudinea formelor şi tipurilor de investiţii efectuate de întreprindere impune o clasificare a

investiţiilor:1. Din p. de v. a proprietarului:a) privateb) publice

2. Din p. de v. a apartinenţei regionale:a) interne, care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale a unei ţărib) externe, care se efectuează în alte sau de alte ţări

3. Din p. de v. al plasării capitaluluia) reale, ce caracterizează investirea capitalului în reproducerea mijloacelor fixe şi în creşterea stocurilor

de mărfuri şi materialeb) financiare, care caracterizează investirea capitalului în instrumente financiare

4. După caracterul participării în procesul investiţional:a) directe, ce presupun participarea investitorului în alegerea obiectului de investireb) indirecte, ce presupun efectuarea investiţiilor de către intermediari

5. După perioada de investire:a) pe TLb) pe TS

9

Page 10: Finantale intreprinderii

6. După nivelul riscului investiţionala) fără risc, adică investirea în aşa obiecte unde lipseşte riscul real de pierdere a capitalului investit sau a

venitului aşteptatb) cu risc minim, caracterizează investirea capitalului în obiecte unde riscul este cel mai mic faţă de riscul

pe piaţa investiţionalăc) cu risc mediu, unde nivelul riscului investirii corespunde nivelului riscului mediu de pe piaţa

investiţionalăd) cu risc înalt, unde nivelul riscului investirii este mai mare decît nivelul riscului de investire pe piaţa

investiţionalăe) speculative, care caracterizează investirea capitalului în cele mai riscante proiecte sau instrumente de

investire în urma cărora se aşteaptă cel mai înalt nivel al venitului investiţionalProcedura de alegere a investiţiei presupune evaluarea şi compararea rentabilităţii proiectelor precum şi

greutăţile în obţinerea surselor de finanţare. Sub aspect financiar investiţiile provoacă mari cheltuieli iniţiale care trebuie să fie urmate de intrări de fonduri, de fluxuri financiare de recuperare prevăzute a avea loc pentru întreaga perioadă de viaţă economică.

2. Selectarea variantei optime de investiţii Selectarea proiectului de investiţii presupune studierea proiectelor sub aspect comercial, financiar, tehnic, fiscal şi de personal. În urma studiului efectuat şi evaluării principalelor caracteristici este posibilă utilizarea criteriilor financiare pentru adoptarea deciziei de investire. Pot fi selectate 3 criterii financiare de aprobare a variantei optime a investiţiei şi anume:- criteriul rentabilităţii- criteriul lichidităţii- criteriul riscului

1. Criteriul rentabilităţii – în economia de piaţă mai importantă este problema selectării celui mai bun proiect de investiţii utilizîndu-se cît mai favorabil fondurile disponibile. Acest criteriu este cel mai important pentru adoptarea proiectelor.

În acest context rata rentabilităţii trebuie să fie mai mare decît costurile surselor de finanţare proprii sau împrumutate.

Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.

VAN = - I0 + + VR

unde:I0 – costul iniţial al proiectului de investireCFi – profituri anuale actualizate prevăzute a se realiza în viitorVR – valoarea rezidualăr – rata actuareală a dobînziin – numărul de ani

Factorul actuareal cu care se ponderează fiecare venit actual se dă în tabelele financiare. El este

totdeauna mai mic ca 1 şi descreşte treptat pe măsura ce creşte timpul de exploatare (durata de viaţă economică) a proiectului care aduce venituri. Profitul actualizat poate fi: pozitiv, negativ, zero.

În cazul în care profitul actualizat este pozitiv atunci rentabilitatea proiectului este mai mare decît rata actualizată a dobânzii utilizate, adică decît costul capitalului şi-n acest caz proiectul este acceptabil.

În cazul în care profitul actualizat este negativ atunci rata rentabilităţii proiectului finanţat este mai mică decît costul capitalului şi-n acest caz nu este acceptabil.

Cînd el este egal cu zero, atunci suma veniturilor actualizate permite recuperarea capitalurilor investite şi remuneraţia acestuia la nivelul dobînzii ce s-ar fi obţinut dacă capitalul ar fi fost plasat la o bancă pentru o perioadă de timp = cu o durată de viaţă economică a proiectului.

În acest caz avem de afacere cu limita acceptabilă minimală a proiectului de investiţii.

10

Page 11: Finantale intreprinderii

În cazul în care raportăm fluxurile financiare pozitive şi cele negative vom obţine indicele de profitabilitate care se calculă:

Ip = VAN / I0

Folosind acest indice investiţia poate fi acceptată cînd valoarea raportului menţionat este mai mare de 0 şi arată un randament favorabil pe unitatea monetară.

Rata internă de rentabilitate (RIR) – aceată metodă se mai numeşte metoda încercărilor şi erorilor, deoarece presupune determinarea mai multor indicatori ai VAN pînă se găseşte unul poziti şi unul negativ, astfel încît să se respecte regula de bază: distanţa maximă între rmin şi rmax nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte procentuale.

RIR = rmin + (rmax-rmin);

unde:rmin – rata de actualizare pentru care VAN este pozitiv;rmax – rata de actualizare pentru care VAN este negativ.

Un alt indicator de reevaluare a rentabilităţii proiectelor investiţionale prin metoda financiară este:Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare, atunci valoarea actuareală netă se calculează.

2. Criteriul lichidităţiiLichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele de care

dispune. Criteriul lichidităţii de selectare a proiectelor de investire urmăreşte ca investiţia să recupereze cît mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a rentabilităţii scontate într-un termen cît mai scurt pentru a-l putea folosi pentru iniţierea altor proiecte. De regulă, lichiditatea se stabileşte în nr. de ani de recuperare a capitalului avansat, raportînd valoarea iniţială a proiectului la suma fluxurilor financiare anuale pozitive sau de intrare generate de exploatarea proiectului. Dacă fluxurile financiar pozitive anuale sunt inegale, atunci se procedează la însumarea an cu an a fluxurilor pînă se ajunge la valoarea iniţială sau se apropie foarte mult de ea, fără a o depăşi şi rezultă nr. de ani întregi de recuperare.

3. Criteriul riscului. Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Cu cît riscul este mai mare, cu atât creşte pretenţia remuneraţiei capitalului investit. De obicei riscul de investire poate fi:

- economic - financiar

Riscul economic este riscul de nerealizare la scadenţele prevăzute fluxurile pozitive aşteptate. Investiţia nu generează încasările scontate, iar debitorii nu rambursează către creanţieri sau rambursează mai tîrziu şi-n cuantumul mai redus. Ca metodă de protecţie asupra acestui risc s-ar putea lua în considerare aplicarea unei cote de risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată.

Riscul financiar se poate defini ca fiind indisolubil legat de lichiditatea investiţiei, adică de capacitatea de a transforma în bani activele într-un termen cît mai scurt şi fără pierderi din valoarea capitalului investit. Riscul financiar se poate prezenta în costuri de oportunitate în măsura în care orice investitor se poate afla în faţa unei eventualităţi în care valoarea investiţiei să scadă ca urmare a ivirii altor oportunităţi sau în valoarea de piaţă cînd gradul de risc care este ridicat cu cît piaţa secundară este mai slabă.

Riscul financiar este strîns legat de durata de viaţă a proiectului de investire, în sensul că aducătorul de fonduri îşi imobilizează capital pentru o perioadă de timp determinată. În cazul creditorilor, dacă rata dobînzii nu este indexată, riscul financiar este cu atît mai mare cu cît scadenţele sunt mai îndepărtate, deoarece în acest interval ea îşi pierde anumite oportunităţi. Cu cît durata investiţiei este mai lungă, cu atît mai sensibile sunt fluxurile pozitive viitoare.

3. Sursele de finanţare a investiţiilorAsigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei este o necesitate de prim ordin şi

un obiectiv al finanţelor întreprinderii. Investitorii nu trebuie să dispună neapărat încă la început de întreaga

11

Page 12: Finantale intreprinderii

sumă ce urmează să acopere cheltuielile investiţiei, dimpotrivă este oportun ca resursele financiare să se formeze paralel şi corelat cu procesul efectuării cheltuielilor. Aceasta reprezintă o folosire eficientă a resurselor.

Orice întîrziere a formării resurselor poate conduce la întreruperea realizării investiţiei, la prelungirea termenului de dare în folosinţă la pierderi efective, concretizate în imobilizări de capital prin investiţii începute şi neterminate.

Pentru finanţarea investiţiilor la nivelul societăţilor comerciale cu capital de stat şi a regiilor autonome participă următoarele surse:

1) fondul de amortizare – care este menit înlocuirii activelor imobilizate a obiectivelor de investiţii. Mărimea lui se stabileşte anual prin planul de amortizare şi se utilizează exclusiv pentru constituirea fondurilor destinate investiţiilor.

2) profitul – rolul profitului în finanţarea investiţiilor decurge din ponderea lui ridicată în ansamblul resurselor de finanţare şi din faptul că folosirea profitului acţionează ca o pîrghie pe linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.

3) alte surse ce cuprind:- sumele obţinute din lichidarea activelor imobilizate- din vînzările active- din valorificarea unor materiale ce rezultă din pregătirea terenului pentru construcţii, din săparea

fundaţiilor, din lichidarea construcţiilor provizorii de pe şantier.4) mobilizarea resurselor interne – reprezintă o sursă pentru finanţarea investiţiei nu se poate concretiza

într-un cont la bancă.5) creditele bancare - care pot fi: pe TS, TM, TLPentru finanţarea sectorului privat se utilizează următoarele resurse prin 2 căi de finanţare:a) finanţarea prin fonduri proprii:- autofinanţarea- creşteri de capitalb) finanţarea prin angajamente la termen:- împrumuturi obligatare- împrumuturi de la instituţii specializate- credite bancare pe TM ş.a

4. Riscuri investiţionalePentru un manager financiar riscul este posibilitatea unui sfîrşit nefavorabil sau neatingerea scopurilor

puse în faţă parţial sau total. Uneori proiectul pare a fi foarte efectiv, însă poate fi atât de riscant încât efectuarea lui duce la un risc bine determinat. Din aceste motive este necesar de calculat toate criteriile de investiţie optimă. În cazul cînd variantele sunt limitate şi proiectul este foarte complicat şi voluminos e necesar de efectuat aprecierea riscului pe trepte.

Aprecierea riscului pe trepte constă în faptul că se apreciază riscul la fiecare treaptă, iar apoi se calculează cel total. Fiecare proiect de investiţii evidenţiază aşa trepte:

1) de pregătire, ce cuprinde îndeplinirea complexului de lucrări necesare pentru realizarea proiectului;2) de montare, ce include montarea clădirilor, instalaţiilor, utilajelor;3) de funcţionare, cînd este pus în funcţiune utilajul şi se primeşte profit. Apoi toate aceste rezultate se însumează şi se verifică de 2 ori, la momentul creării proiectului şi după

depistarea lor în limite de risc.

Tema 5: Finanţarea mijloacelor fixePlan:1. Caracteristica mijloacelor fixe2. Rolul şi destinaţia amortizării3. Indicatorii de apreciere a utilizării potenţialului tehnic al întreprinderii4. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe

12

Page 13: Finantale intreprinderii

1. Caracteristica mijloacelor fixeMijloace fixe - acea parte a aparatului de producţie care se consumă şi transmite valoarea asupra

produselor şi serviciilor nu deodată, ci treptat în decursul mai multor cicluri operaţionale, îşi păstrează forma fizică şi au o durată îndelungată de funcţionare. În prezent mijloacele fixe sunt considerate acele utilaje ce au o durată de serviciu de peste 1 an şi o valoare de inventar mai mare de 1 mie de lei. Din punct de vedere material mijloacele fixe reprezintă: maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport, clădiri şi formează baza tehnică a întreprinderii. Activele fixe se consumă şi-şi transmit valoarea asupra produselor şi serviciilor treptat în perioada mai multor cicluri operaţionale, păstrîndu-şi forma fizică şi o durată îndelungată de funcţionare. Înlocuirea activelor fixe, menţinerea lor în stare de funcţionare şi expansiunea lor reclamă acumularea sistematică de resurse ce capătă forma fondului de amortizare.

Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe are loc prin investiţii. În economia de piaţă activele fixe din p.de v. contabil sunt formate din imobilizări care se clasifică după criteriile:

I După natura lor:1. cheltuieli de instalare – cu menţiunea că ele sporesc patrimoniul întreprinderii;2. necorporale (terenuri, construcţii, utilaje);3. alte valori imobilizate (împrumuturi acordate pe o perioadă mai mare de 1 an, titluri de participaţie,

depozite)

II Din p. de v. al deprecierii:1. care se depreciază (se datorează uzurii fizice);2. care nu se depreciază (terenuri şi anumite imobilizări nemateriale)

III Din p. de v. al apartenenţei1. proprii2. împrumutate

IV În dependenţă de participare la procesul de producţie1. de exploatare (bunuri direct productive utilizate pe o perioadă îndelungată)2. în afara exploatării (bunuri indirect productive cum ar fi locuinţele personalului)Ciclul de viaţă al activelor fixe cuprinde etapele următoare:1. achiziţionarea activelor fixe2. participarea la procesul de producţie3. reparaţia4. inventarierea5. scoaterea din funcţieNecesarul de active fixe depinde de volumul activităţii, iar mărimea activelor fixe influenţează

rentabilitatea generală a întreprinderii, deoarece activele fixe sunt purtătoare de cheltuieli de amortizare, de întreţinere, de chirie etc.

A. F. sunt evaluate în baza următoarelor costuri:- iniţial – în baza căruia A.F sunt înscrise în bilanţ;- de restabilire – în care se include uzura morală şi reevaluarea;- rezidual – care se calculează ca diferenţa dintre costul iniţial sau de restabilire şi uzura.Din momentul în care s-a produs şi mai ales în procesul de folosire A.F se uzează: fizic şi moral. Uzura fizică reprezintă baza materială a pierderii valorii AF fiind determinată de întrebuinţare, de acţiunea

unor factori naturali şi de scurgerea timpului. Ca efect al uzurii fizice AF se supun unui regim de întreţinere şi reparaţii care aduc cheltuieli, iar în unele cazuri sunt scoase din folosinţă, înlocuindu-se cu altele noi.

Uzura morală are loc cînd AF se demodează din p. de v. tehnologic şi apar altele mai perfecţionate. Ea trebuie luată în calcul la volumul de amortizare prin stabilirea unei durate de serviciu. Pentru atenuarea pierderilor provocate de uzura morală se recomandă a se introduce mecanisme sau metode adecvate de amortizare (accelerată).

13

Page 14: Finantale intreprinderii

Uzura fizică şi morală reprezintă baza fondului de amortizare. Faptul că AF sunt supuse unui proces continuu de uzură şi că ele influenţează nivelul profitului face necesară utilizarea lor la întreaga capacitate. Creşterea eficienţei AF se poate asigura pe cale: - extensivă

- intensivăUtilizarea completă a AF reclamă acţiuni ca:

- intensificarea exploatării raţionale;- întreţinerea şi reparaţii în condiţii optime;- modernizarea AF;- încărcarea completă a capacităţilor şi spaţiilor productive;- respectarea disciplinei tehnologice;- folosirea mai activă a uzurii ca pîrghie de influenţare a îmbunătăţirii activităţii.

2. Rolul şi destinaţia amortizăriiAmortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:1) ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra producţiei;2) ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;3) ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi finanţarea

înlocuirii acestora.În baza acestor aspecte amortizarea se poate defini ca expresie bănească a uzurii. Amortizarea ca fond

poate fi definită ca o sumă de bani ce se detaşează din activele fixe şi permite întreprinderii:a) menţinerea constantă a a.f., atunci cînd a utilizat resurse financiare proprii pentru obţinerea a.f.;b) rambursarea la timp a creditelor, atunci cînd a utilizat resurse financiare împrumutate pentru procurarea

a.f.Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea a.f. constituindu-se fondul de amortizare. El este

destinat reparaţiei şi înlocuirii a.f. Pentru ca fondul de amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se constituie este necesar să se evalueze corect a.f., iar normele de amortizare să reflecte atât uzura fizică cât şi cea morală, iar volumul său să asigure reparaţia şi înlocuirea a.f.

Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încît să facă din amortizare o adevărată pîrghie financiară care să răspundă mai multor cerinţe şi anume:

- stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;- recuperarea valorii a.f. într-o perioadă de timp corespunzătoare, ţinînd cont de uzura fizică

şi morală;- impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a a.f.;- stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă;- respectarea principiilor de fiscalitate.

Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resursele de finanţare pentru reînnoirea a.f., fapt ce se realizează prin prelevarea din rezultatele globale a unei părţi corespunzătoare. Pentru stabilirea fondului de amortizare este necesar să se cunoască normele de uzură care sunt exprimate în %, au un caracter mediu şi pot fi stabilite pe fiecare fel de grupe omogene, pe categorii mari şi pe total a.f.

Stabilirea normelor de amortizare trebuie să ţină seama de crearea bazei financiare, pentru înlocuirea a.f. într-un număr corespunzător de ani ce se realizează prin luarea în considerare a uzurii fizice şi morale.

Prin norma de amortizare se înţelege mărimea procentuală care exprimă intensitatea cu care se amortizează un mijloc fix în decurs de 1 an.

În RM normele de amortizare sunt clasificate după categorii de a.f. Normele de amortizare pentru categoriile:

I – 5% III – 10% V – 30% II – 8% IV – 20% După modul în care acţionează asupra nivelului fondului de amortizare în practica financiară mondială se

folosesc următoarele categorii de norme:I Norme proporţionale – au mai multe variante şi anume:1) în timp – cu caracter uniform, constant şi egal dînd naştere unui fond de amortizare egal în fiece an la

aceleaşi a.f., astfel încît şi costurile şi rezultatele financiare vor fi afectate egal în fiece an. Folosirea acestor

14

Page 15: Finantale intreprinderii

norme nu ţin cont de variabilitatea în timp a uzurii, iar aplicarea acestor norme este cunoscută ca metoda liniară de amortizare.

Na = Vi / Dn / Vi * 100% sau 100/Dn, unde:Na – norma de amortizareVi – valoarea de inventar a a.f. Dn – durata normată de serviciu2) pe unitate de produs – se aplică la întreprinderi cu un sortiment limitat de produse şi numai la unele a.f.

ca de ex: la clădiri, construcţii speciale, cum ar fi minele de cărbuni ale căror durată de folosire este limitată, iar norma de amortizare se calculează:

Na = Vi sau Vr / Re , unde:Vr – valoarea rămasăRe – rezerva exploatabilă (t sau m3)3) pe km sau 1000 km – se utilizează pentru mijloacele de transport auto. Ele asigură amortizarea integrală

a a.f. odată cu realizarea parcursului stabilit şi se calculează:Na = Vi/Np / Vi * 100 sau 100/Np, unde:Np – norma de parcurs a autovehiculului pînă la casareII Norme regresive sau accelerate – se caracterizează prin descreşterea nivelului de amortizare de la un

an la altul, aplicarea lor dînd naştere la fonduri de amortizare mai mari în primii ani de funcţionare şi mai mici la sfîrşitul duratei de funcţionare a a.f. Normele regresive sau accelerate cunosc 2 variante principale:

1) constante:Na = (1 – Vr/Vi)*100, unde:n – durata de serviciuVr – valoarea reziduală la sfîrşitul duratei de serviciuVi – valoarea de inventar a a.f.2) descrescătoareNa = Dr / ∑Nu * 100, unde:Dr – durata rămasă de serviciuNu – suma numărătorilor utilizaţi în calcul.Aceste norme de amortizare se micşorează de la un an la altul dînd naştere la fonduri de amortizare din ce

în ce mai mici.III Norme progresive – se caracterizează prin creşterea în fiece an ducînd la obţinerea de fonduri de

amortizare din ce în ce mai mari şi se calculează:Na = Dc / ∑Nu * 100, unde:Dc – durata consumată a a.f.

Metode de calcul a uzuriiÎn vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să se cunoască fondul de

amortizare care se va include în costuri şi va fi folosit pentru înlocuirea a.f. De stabilirea corectă a fondului de amortizare depinde caracterul realist al programului costurilor de producţie şi a bugetului de venituri şi cheltuieli precum şi a celui de investiţii.

În conformitate cu cerinţele S.N.C. 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung” se recomandă următoarele metode de calculare a uzurii:

1. liniară2. în raport cu volumul produselor fabricate3. degresivă cu rată descrescătoare4. soldului degresiv

Ultimele două metode reprezintă metode accelerate.1. Metoda liniară presupune repartizarea uniformă a valorii uzurabile pe parcursul duratei de funcţionare

utilă (adică în fiecare perioadă uzura este aceeaşi - constantă). Pentru a calcula uzura după această metodă se determină norma uzurii (Nu), care ne arată cu cît se uzează mijlocul fix în fiecare an.

, unde:

VU – valoare uzurabilă;DFU – durata de funcţionare utilă.

15

Page 16: Finantale intreprinderii

Exemplu: Unitatea economică a pus în funcţiune un mijloc fix cu următoarele caracteristici:Valoarea iniţială (VI)= 60 000 lei, DFU=5 ani, valoarea rămasă (VR)=3000 lei.Calculaţi uzura anuală şi cea acumulată după metoda liniară.Uzura anuală = VU: DFU, VU= VI – VRVU= 60 000 – 3000 = 57 000Uzura anuală= 57 000 lei : 5 ani = 11 400lei/anual

Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ Începutul primului an 60 000 - - 60 000Sfîrşitul I an 60 000 11 400 11 400 48 600Sfîrşitul II an 60 000 11 400 22 800 37 200Sfîrşitul III an 60 000 11 400 34 200 25 800Sfîrşitul IV an 60 000 11 400 45 600 14 400Sfîrşitul V an 60 000 11 400 57 000 3 000

2. Metoda în raport cu volumul produselor fabricate ia în consideraţie numărul de produse fabricate în fiecare an, respectiv suma uzurii anuale depinde de volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv. Pentru a calcula uzura anuală se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura mijlocului fix pentru o piesă. Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă:

Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitateExemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 leiVPM (volumul producţiei marfă) pentru 5 ani = 500 000 unităţi, respectiv:I an – 80 000 unităţiII an – 90 000 unităţiIII an – 110 000 unităţiIV an – 120 000 unităţiV an – 100 000 unităţiUzura pentru o piesă = VU : VPM = (60 000 - 3000) : 500 000 = 0,114 lei

Anii Valoarea de intrare VPM Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ Începutul primului an

60 000 - - - 60 000

Sfîrşitul I an 60 000 80 000 80 000*0,114=9120 9120 50880Sfîrşitul II an 60 000 90 000 90000*0,114=10260 19380 40620Sfîrşitul III an 60 000 110 000 12540 31920 28080Sfîrşitul IV an 60 000 120 000 13680 45600 14400Sfîrşitul V an 60 000 100 000 11400 57000 3000

3. Metoda degresivă cu rată descrescătoare ca şi metoda soldului degresiv sunt metode accelerate de calcul a uzurii şi sunt folosite în cazul întreprinderilor care utilizează mai intensiv mijloacele fixe. La aceste metode uzura anuală în primii ani este mai mare ca în următorii ani şi se determină după următoarea formulă:

Uanuală = VU * coeficientAcest coeficient se determină ca raport între nr. anilor în ordine descrescătoare la suma anilor.Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 leiVU - ? , Uanuală - ? 1) Determinăm suma anilor: 1+2+3+4+5=15VU = VI – VR = 60 000 – 3000 = 57 000

U anuală = *VU

Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ Începutul primului an 60 000 - - 60 000Sfîrşitul I an 60 000 (5:15)*57000 = 19 000 19 000 41 000Sfîrşitul II an 60 000 (4:15)*57000 = 15 120 34 120 25 880Sfîrşitul III an 60 000 (3:15)*57000=11 400 45 520 14 480Sfîrşitul IV an 60 000 (2:15)*57000 = 7600 53 120 6 880Sfîrşitul V an 60 000 (1:15)*57000=3800 57 000 3 000

16

Page 17: Finantale intreprinderii

4. Metoda soldului degresivU anuală = Valoarea de bilanţ (pentru anul respectiv)* % Nu (mărit nu mai mult de 2 ori)

Nu =

Nu = 100% : 5 ani * 2 = 40%Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ Începutul primului an 60 000 - - 60 000Sfîrşitul I an 60 000 60 000*40% = 24 000 24 000 36 000Sfîrşitul II an 60 000 36 000*40% = 14 400 38 400 21 600Sfîrşitul III an 60 000 21 600*40% = 8 640 47 040 12 960Sfîrşitul IV an 60 000 12 960*40% = 5 184 52 224 7 776Sfîrşitul V an 60 000 7 776 – 3000 = 4 776 57 000 3 000

4. Sursele de finanţare a mijloacelor fixeSursele de finanţare ale mijloacelor fixe:1. mijloace proprii şi anume:- sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se întrebuinţează pentru procurarea mijloacelor

fixe. La fel în aceste scopuri în continuare, se întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în procesul de producţie.

2. mijloace împrumutate şi anume:- credite bancare- credite ale altor creditori care se furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe.- mijloace primite de la realizarea împrumuturilor obligatoare.3. mijloace atrase, adică mijloace primite de la vînzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la membrii

colectivului, etc.4. subvenţii din buget5. investiţii străine 6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi

Tema 6: Gestiunea activelor curentePlanul:1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente

2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor3. Finanţarea şi creditarea activelor curente4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curenteOrice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit aparat de

producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să funcţioneze aceste valori , întreprinderea trebuie:

a) să cumpere materie primă;b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării întreruperilor în

activitate;c) să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lîngă instrumente de producţie

mai are nevoie şi de active curente;1) stocuri2) valori realizabile pe termen scurt3) valori disponibile

17

Page 18: Finantale intreprinderii

Drept criteriu de deosebire între activele curente şi mijloacele fixe este criteriul de durată. Din punct de vedere al duratei, activele curente sunt bunuri destinate pentru a fi consumate într-un timp scurt prin încorporarea lor în fabricaţii sau pentru a fi vîndute.

Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor curente.Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare.Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti.Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de ritmicitatea

aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare. Stocul prea redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar exagerat de fonduri.

Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu menţiunea că cu cît termenul de plată al acestora este mai mare cu atît capitalurile blocate sunt mai mari. Sumele aflate la clienţi în curs de recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de investiţii mai rentabile. În acest caz întreprinderea va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe care trebuie să le înapoieze. Activele curente sunt o parte a activului economic care se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se încorporează.

În structura activelor curente intră:- stocuri de materii prime şi materiale- creanţe pe termen scurt- investiţii pe termen scurt- mijloace băneşti - alte active curente

Structura activelor curente variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de specificul şi obiectul procesului de producţie.

I Din p.de v. al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante (a.c.) pot fi:a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionăriib) a.c. ce ţin de sfera producţieic) a.c. ce ţin de sfera comercializăriiPonderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară aprovizionarea, producţia şi

comercializarea.

II Din p. de v. al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atraseb) a.c. procurate din fonduri împrumutateÎmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să asigure o reducere a

costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o structură financiară corespunzătoare nevoilor de dezvoltare.

III Din p. de v. al formei a.c. sunt:a) în formă materialăb) în formă bănească

IV În dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriub) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital propriu şi capital împrumutat pe TL

V În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt: a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)b) ce deservesc ciclul financiar

Volumul de a.c. depinde de mai mulţi factori:- nivelul aprovizionării producţiei şi desfacerii

18

Page 19: Finantale intreprinderii

- volumul cheltuielilor- viteza de rotaţie

2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lorCiclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi atinge

obiectivele care constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate.Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:

1. achiziţia bunurilor şi serviciilor – faza aprovizionării;2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit – faza producerii;3. vînzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti – faza comercializării.

Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor puse în mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului operaţional este asigurată de existenţa stocurilor.

Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri. Stocurile se exprimă fizic şi valoric, iar în cazul cînd are loc normarea activelor curente pot fi exprimate şi în număr de zile. Orice întreprindere este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:

1. stocuri de materii prime şi materiale2. stocuri în curs de execuţie3. stocuri de produse finite

Însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

a) să fie completb) să fie suficient în orice momentc) să fie completat sistematicVolumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai prin această

cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse inutile şi costisitoare.Gestionarea corectă a stocurilor necesită:● legături directe şi de durată cu furnizorii● stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare● lichidarea întîrzierilor în aprovizionare● reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile● îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor● reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozităriiCreşterea eficienţei activelor curente reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor. Pentru stabilirea

nivelului optim al stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică între:1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi – soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor de transportare-

aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare – depozitare. 2. reînnoirea frecvenţei a stocurilor – soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de transportare –

aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:1. nivelul stocurilor la diferite momente;2. lipsa de stocuri;3. cererea de materiale sau volumul comenzii;4. termenile de reaprovizionare;5. optimizarea stocurilor;6. costul de lansare;7. costul de stocuri.

3. Finanţarea şi creditarea activelor curentePentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările, dar şi activele

curente. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs de execuţie şi de produse finite. Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi

19

Page 20: Finantale intreprinderii

stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi sunt determinate să acorde credite clienţilor deoarece beneficiază la rîndul său de acelaşi tratament din partea furnizorilor primind un credit furnizor care determină necesarul financiar al exploatării. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:

I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli. Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ. Necesarul permanent de finanţare este corespunzător cu capital permanent, iar nevoile temporare – cu creditele pe TS.

Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de rulment (FR). El se formează din capital propriu şi împrumuturi pe TM şi TL. FR serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar ce rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe TS şi exigibilitatea pasivelor pe TS. Relaţia de bază de care se ţine seama în acoperirea necesarului financiar al exploatării este: NFR = FR + credite de trezorerie

FR se determină prin 2 variante:1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;2) ca diferenţă dintre active curente şi resurse de trezorerie.În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar metoda a doua

creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi resursele de finanţare a ciclului operaţional.

FR poate fi:a) FR brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate elementele de a.c.

posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de 1 an. FRB în calitate de echivalent valoric al elementelor din activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic de 1 an se compune din: stocuri diverse creanţe – clienţi avansuri acordate furnizorilor disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.

b) FR net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilizată pentru finanţarea a.c. FRN se calculează conform relaţiei:

1. FRN = - Active imobilizate + Capital permanent2. FRN = Active curente – Datorii pe TSc) FR propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi arată

autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor în a.c. FRP se calculează conform relaţiilor:1. FRP = CP – imobilizări2. FRP FRN – Datorii la termend) FR străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:1. FRS = CPermanent. – CP2. FRS = FRN – FRP Întreprinderea poate adopta 3 strategii privind constituirea şi nivelul FR care au diferite consecinţe asupra

costurilor financiare şi rentabilităţii: strategia de a constitui un FR care ar acoperi nevoile medii de a.c. astfel încît în trimestrele cu

activitate peste cea medie anuală întreprinderea va apela la credite de trezorerie, iar în celelalte trimestre va înregistra un surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil în alte acţiuni;

strategia de stabilire a unui FR egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului de previziune. În acest caz are loc o imobilizare de capital permanent în perioadele în care activitatea se află faţă de nivelul celei maxime, înregistrîndu-se un excedent de lichiditate pe seama FR care trebuie plasat pe TS în vederea creşterii rentabilităţii generale a întreprinderii;

strategia stabilirii unui FR la nivelul activităţii minime. În această situaţie întreprinderea este nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie fapt ce ridică nivelul costurilor influenţînd rentabilitatea.

Pe baza FR a capitalurilor investite în a.c. şi a valorii stocurilor se pot calcula o serie de rate ce se întrebuinţează în analiza financiară în vederea stabilirii diagnosticului financiar şi a măsurilor de eficientizare. Aceste rate pot fi:

20

Page 21: Finantale intreprinderii

a) rata de finanţare a capitalurilor curente care se calculează ca raport între FR şi suma capitalurilor curente:

Rfin.c.c = FR/Σ Cap.curenteb) rata de acoperire a stocurilor care se calculează ca raport între FR şi stocuri:Racop. a stoc. = FR/StocuriFR este considerat satisfăcător atunci cînd acoperă 2/3 din valoarea stocurilor.

II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din capital propriu cît şi din capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.

Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici. În condiţiile cînd unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte cînd prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.

Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce priveşte recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării la termen a creditului. În garanţia creditului poate intra orice bun din patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.

Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:1) creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea

mărfurilor, iar pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie furnizorul cere clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţa corespunzătoare. În acest caz furnizorul poate sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii trezoreriei.

Trata este titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt prin care o persoană numită trăgător dă dispoziţia altei persoane numită tras să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o sumă la scadenţă unei altei persoane numită beneficiar. Termenul de acordare a creditului furnizor variază între 30 – 90 de zile, iar termenul mediu de plată a furnizorilor se calculează după formula:Tpf=(Pc* t ) / 100 (2.12)

unde : Tpf – termenul mediu de plată a furnizorilor; Pc – ponderea fiecărei aprovizionări în total; t – termenele individuale de plată a fiecărei cumpărări

sau :Tpf = [( Efecte de cumpărare + Furnizori ) * 360] / Cumpărări ( 2.13)

2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind :a) salarii datorate personalului;b) impozite datorate bugetului statului;c) sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei sociale;d) dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor.3) Credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurată prin finalizarea

ciclului operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung, care se efectuează în baza unei activităţi rentabile şi a marjei brute de autofinanţare. Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate al întreprinderii. Întreprinderea remite băncii un efect de comerţ (bilet la ordin sau scrisoare de schimb) pe baza căruia se acordă un credit. În economia concurenţială se utilizează următoarele tipuri de credite pe termen scurt:

a) Credite generale se acordă întreprinderilor pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria fără a fi nevoie de o garanţie specială, banca informîndu-se de lichiditatea pe termen scurt a clientului. În structura creditelor generale se includ:

- credite pentru facilităţi de casă - se acordă pe durate foarte scurte în situaţiile în care întreprinderea are scadenţe dificile cu precizarea că încasările care vor servi la rambursarea împrumuturilor se cer a fi identificate cu precizie;

21

Page 22: Finantale intreprinderii

- credite pentru descoperire – se acordă pentru o perioadă de pînă la o lună şi se materializează într-un sold descoperit asupra contului bancar curent al întreprinderii;

- creditul releu - se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi apropiate cum ar fi emiterea de obligaţiuni şi majorările de capital;

- creanţe de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare – se obţin în schimbul remiterii de efecte financiare.

Toate aceste tipuri de credite după rolul şi obiectul lor sunt legate direct de trezorerie.b) Credite legate direct de activitatea operaţională se referă la mobilizarea de creanţe comerciale şi

mobilizarea de creanţe asupra străinătăţii. La ele se referă:- credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin aceea că băncile

scontează trate, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unor efecte a căror încasare va avea loc peste un anumit timp. Timpul de acordare a creditului este durata dintre data remiterii efectului la bancă şi recuperarea lui efectivă;

- credite de mobilizare de creanţe comerciale care a fost introdus cu scopul de atenua creanţele scontului şi se acordă tot pentru creanţe comerciale care nu sunt individualizate ci regrupate într-un singur bilet de scont. Pentru băncile comerciale riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi nici puterea împotriva clientului furnizorului pentru a se recupera resursele date cu împrumut;

- credite de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii au menirea de a favoriza exportul. Se pot acorda pe un termen mai mare şi pot fi transformate în împrumuturi pe termen mediu.

- credite asupra stocurilor se acordă mai rar deoarece impun valorificarea valorii şi existenţei stocurilor. Pentru a beneficia de asemenea credite întreprinderea trebuie să depună stocurile gajate în magazine ce eliberează o recipisă care atestă titlul de proprietate asupra stocurilor la care se adaugă un bilet la ordin. Acest efect de comerţ este scontat de banca care acordă aceste credite fără ca stocurile să fie depuse în magazine, iar întreprinderea se angajează să nu vîndă aceste stocuri în perioada cercetării.

c) Credite specifice unor operaţii speciale. La ele se referă:- credite de trezorerie - care acoperă diferenţa dintre valoarea tuturor stocurilor şi cheltuielile pe de o

parte şi totalul resurselor formate din fondul de rulment din pasivele de exploatare şi încasări pe de altă parte;- credite pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze justificate - se obţin printr-

un cont simplu de împrumut în care scop solicitantul depune la bancă cererea de credit şi documentele corespunzătoare;

- credite pentru necesităţi temporare - se obţin printr-un cont simplu de împrumut doar pe un termen ce nu va depăşi 90 de zile. Întreprinderea apelează la acest tip de credite cînd necesităţile de fonduri depăşesc prevederile din planul de trezorerie cu condiţia că aceste necesităţi suplimentare să fie determinate de cauze independente cum ar fi:

a) primirea în avans de materie primă şi materiale de la furnizori;b) întreruperea producţiei din diferite cauze;c) lipsa mijloacelor de transport;d) neîncasarea la timp a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate datorită lipsei a capacităţii de

plată a clienţilor ş.a.Obţinerea creditelor pentru nevoi temporare are loc numai în condiţia în care agentul economic face

dovadă că va înlătura cauzele ce au generat aceste nevoi suplimentare temporare de fonduri care nu va depăşi perioada de 90 de zile.

4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active curente care în întreprinderi capătă

forma de stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs de execuţie, piese de schimb etc. De aceea este necesar ca agentul economic să adopte cele mai bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat capitalul încorporat în a.c.

Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:1. eficienţa utilizării a.c. sub aspect material2. eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.

Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii prime, materiale, combustibil etc. şi în cheltuieli pe unitate de produs finit. Consumul de materii şi materiale şi celelalte cheltuieli se reflectă

22

Page 23: Finantale intreprinderii

în indicatorul cheltuieli maxime la 1 leu producţie marfă care se calculează ca raport între valoarea producţiei marfă programată exprimată în preţul de vînzare (* 100). Acest indicator reflectă aspectele tuturor acţiunilor tehnice, economice şi de alt gen care au ca scop reducerea cheltuielilor de producţie.

Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c. şi se referă la timpul mai lung sau mai scurt de imobilizare a acestora în cheltuieli şi stocuri de natura a.c.

Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se exprimă prin:a) nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Cifra de afaceri / Σ ACb) durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef. vitezei de rotaţieViteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cînd coeficientul Vr este mai mare şi durata în zile mai mică.Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:

- cifra de afaceri;- volumul capitalurilor curente.Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor care este egal cu:Nr. rot. stoc. = Cifra de afaceri / Costul de producţieCalculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:a) Pentru materii prime:Nr. de rot. = Σ materii prime cuprinse în vînzări / Stocul mediu de materii prime

b) Pentru producţia neterminată şi semifabricate:Nr. de rot. = Vînzări la cost de uzină / Stocul mediu la prod. neterm. şi semifabricate

c) Pentru produse finite:Nr. de rot. = Vînzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite

Tema 7: Veniturile şi cheltuielile întreprinderiiPlan:

1. Conţinutul şi structura veniturilor şi cheltuielilor2. Profitul şi rentabilitatea întreprinderii3. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale întreprinderii4. Repartizarea profitului net

1. Conţinutul şi structura veniturilorActivitatea economică a întreprinderii se finalizează în efecte utile concretizate într-o serie de bunuri şi

servicii apte să satisfacă nevoia socială după parcurgerea fazei schimbului prin monedă. Sub aspect valoric efectul util al activităţii agentului economic este egal cu diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile băneşti dintr-o anumită perioadă. Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune rezultat în procesul activităţii ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor care conduc la creşterea capitalului propriu cu excepţia sporurilor de la contribuţiile proprietăţii întreprinderii.

Rezultatele financiare sunt dimensionate în funcţie de volumul cheltuielilor de producţie şi volumul veniturilor încasate. Veniturile totale provenite din realizarea cifrei de afaceri şi alte venituri se compun din venituri brute ce rezultă din vînzarea şi încasarea producţiei şi veniturile realizate din alte activităţi. Venitul se evaluează la valoarea venală primită sau care urmează a fi primită scăzîndu-se rabaturile comerciale admise de întreprindere.

Valoarea venală (de piaţă) este suma la care poate fi schimbat un activ sau stinsă o datorie între părţile independente interesate care au acceptat tranzacţia. Venitul se constată în baza metodei calculării în perioada de gestiune în care a fost obţinut indiferent de momentul efectiv al intrării mijloacelor băneşti sau a altei forme de compensare. În cazul apariţiei diverselor incertitudini constatarea venitului se admite cu respectarea următoarelor criterii:

23

Page 24: Finantale intreprinderii

A) existenţa unei certitudini ferme ce va arăta că avantajele economice care fac obiectul tranzacţiei vor fi obţinute de întreprindere;

B) existenţa unei posibilităţi reale de a determina cu exactitate suma venitului. Veniturile la rîndul său sunt compuse din:a) venituri din activitatea operaţionale, adică din vînzări de producţie finite, mărfuri, servicii prestate,

lucrări executate şi alte activităţi, precum şi din producţia aflată în stoc, din subvenţii de exploatare şi orice alte venituri;

b) venituri financiare, adică venituri din participaţii, titluri de plasament, acţiuni, diferenţe de curs valutar, dobînzi, creanţe imobilizate, etc.

c) venituri excepţionale – din operaţiuni de gestiune (din despăgubiri şi penalităţi), din operaţiuni de capital (din cedarea activelor subvenţii pentru investiţii), şi altele.

În procesul activităţii, întreprinderea suportă un anumit consum şi cheltuieli.Consumurile sunt resursele consumate pentru producerea şi prestarea serviciilor cu scopul obţinerii unui

venit. Cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor cuprind:a) cheltuieli din activitatea operaţională care se referă la cheltuieli cu materie primă, materiale, mărfuri,

cheltuieli cu lucrări şi servicii efectuate la terţi, cheltuieli cu impozite şi vărsăminte asimilate, etc.b) cheltuieli financiare în care se includ cheltuieli privind titlurile de plasament cotate, din diferenţe de

curs valutar, cu dobînzile, pierderi din creanţe legate de participanţi, etc.c) cheltuieli excepţionale care privesc cheltuielile din operaţiuni de gestiune şi cheltuieli privind operaţiuni

de capital;d) cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;Conform SNC 3 avem consumuri:

1. directe2. indirecte3. variabile4. constante

În componenţa cheltuielilor incluse în costul producţiei se încadrează consumurile:1. materiale2. pentru remunerarea muncii3. indirecte de producţie

Cheltuielile totale la rîndul lor se compun din:1. cheltuieli aferente realizării cifrei de afaceri;2. cheltuieli diferenţe veniturilor din alte activităţi.

Cheltuielile includ toate cheltuielile şi pierderile ce se scad din venit la calculul profitului perioadei de gestiune.

În dările de seamă financiare şi în evidenţa contabilă ele se reflectă în baza metodei de calcul pentru perioada în care au apărut şi includ cheltuieli:

a) în activitatea operaţionalăb) în activitatea de investiţiic) în activitatea financiarăd) pierderi excepţionaleCheltuielile din activitatea operaţională se compun din costul vînzărilor şi cheltuielilor perioadei:Costul vînzărilor include cheltuielile materiale directe, cheltuielile directe pentru remunerarea muncii,

cheltuieli indirecte productive şi costul producţiei vîndute. Cheltuielile periodice includ:a) cheltuieli comercialeb) cheltuieli generale şi administrativec) alte cheltuieli operaţionaleCheltuielile comerciale includ cheltuielile legate de realizarea producţiei finite, mărfuri şi servicii.Cheltuielile administrative includ:

1. cheltuieli pentru remunerarea muncii personalului managerial;2. defalcări în organele de asigurare socială şi medicale;

24

Page 25: Finantale intreprinderii

3. plăţi suplimentare, subvenţii, ajutor material, etc.Alte cheltuieli operaţionale includ.a) plata dobînzii pentru întreprinderea-fiice;b) plata dobînzii pentru credite bancare pe TS.

Întreprinderea în activitatea sa acordă un loc important în cadrul volumului de cheltuieli costului de producţie.

Costul de producţie reprezintă expresia în bani a consumului de factori de producţie necesar producerii de vînzări de bunuri şi servicii concretizaţi în cheltuieli pentru materie primă şi materiale, combustibil, energie, salarii, utilaje, instalaţii, întreţinere, conducere, administrare, etc., pe care le suportă agenţii economici.

Măsurarea riguroasă a costurilor permite:1. stabilirea preţului de vînzare a producţiei pentru asigurarea funcţionării echilibrate a

întreprinderii;2. alegerea celei mai bune alternative de producţie;3. determinarea volumului optim de producţie pe TS;4. evaluarea nivelului eficienţei şi fundamentarea pol. a cheltuielilor.

Costul de producţie este compus din:1. cost global2. cost mediu3. cost marginal

Cost global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare unui volum de producţie dat. El poate fi privit structural pe TS şi divizat în :

cost global fix cost variabil

Costul global fix (CGF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care pe TS sunt relativ independente de volumul producţiei obţinute. El include:

1. amortizarea capitalului fix2. chirii3. salariul personalului administrativ4. cheltuieli de întreţinere 5. dobînzi, etc.

Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variaţia volumului producţiei, adică creştere, descreştere şi chiar nivelul zero. În cazul în care volumul producţiei se schimbă CGF nu afectează variaţia CGT şi nici costul marginal (CM).

Costul global variabil CGB reprezintă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei ce se reflectă prin relaţia:

CGV = f(Q)Se înscriu în această categorie de cost cheltuielile cu materia primă, materiale, combustibil, energie etc.

CGV se măreşte odată cu creşterea producţiei şi este egal cu zero cînd nivelul producţiei este zero. CGV determină variaţia CGT; pe TS creşte în aceeaşi măsură cum sporeşte CGV. (CGT - CGV) constă în faptul că în timp ce CGV porneşte în mod necesar de la zero dacă producţia este zero CGT constituie suma dintre CGV şi CGF.

CGT = CGV + CGFVariaţia CGT este determinată pe TS numai de evoluţia CGV. Creşterile CGT şi CGV cînd sporeşte

volumul producţiei sunt egale. Mărimea CGT este determinată de:1) consumul tehnologic2) volumul producţiei3) nivelul preţurilor de procurareCostul mediu sau unitar exprimă costurile pe unitate de produs sau rezultatul corespunzător structurii şi

nivelului de abordare ale CG; se disting: costul mediu fix (CMF) costul mediu variabil (CMV) costul mediu total (CMT)

25

Page 26: Finantale intreprinderii

Costurile medii în mişcarea lor încep prin descreştere cînd creşte productivitatea, trecînd printr-un punct minim, iar apoi se măresc.

CMF reprezintă CGF pe produs:CMF = CGF / Q

CMV este o mărime variabilă care este determinată de variaţia volumului de producţie, astfel cantitatea de producţie se măreşte CMV descreşte şi invers.

CMV = CGV / QCMV se micşorează atunci cînd volumul producţiei creşte accentuat faţă de sporirea CGV.CMT este costul global total pe unitate de produs.a) CMT = CGT / Q;b) CMT = CMF + CMV.CMT se află în dependenţă de costul marginal:

- CMT este descrescător atunci cînd CM se micşorează mai accelerat, fiindu-i inferior;- CMT creşte atunci CM creşte mai accentuat, fiindu-i superior;- În punctul său minim CMT = CMAstfel CM trage după sine în sensul creşterii sau descreşterii CMT.

Costul marginal exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs.

CM măsoară variaţia CT pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produs.Efectul marginal este sinonim cu efectul suplimentar:CM = ΔCT / ΔQ, deoarece pe TS variaţia ΔCV: Cmg=ΔCV/ΔQ Astfel Cmg este întotdeauna egal CVmg în cazul în care ΔQ=1.Cmg= ΔCT respectiv egal cu ΔCV.Cmg este

dependent de volumul poducţiei şi stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii. El ghidează sau orientează acţiunile întreprinzătoare, adică stimulează mărirea ofertei atunci cînd fiecare unitate suplimentară de produs necesită un spor de cost cît mai mic precum şi în cazul cînd sporul de producţie măreşte mai mult venitul ca costul. Dinamica Cmg influenţează evoluţia CM pe TL. Cmg = CMTşi constituie atunci cînd la un nivel dat al preţului factor de producţie, adică costul sporeşte proporţional cu producţia, adică unei productivităţi duble îi corespunde un cost tot dublu, iar unei productivităţi triple – un CT triplu.

3. Profitul şi rentabilitatea întreprinderiiProfitul reprezintă rezultatul pozitiv al unui agent economic şi poate fi de mai multe feluri:

profit pînă la impozitare profit brut profit net

Profitul are destinaţia de a determina necesitatea remunerării capitalului propriu, constituirii fondurilor pentru autofinanţare şi cointeresării salariaţilor. Întreprinderile stabilesc profitul pe produs, pe grupe de produse, pe întreprinderi- fiice sau pe alte elemente.

Profit brut = Preţ de vînzare – TVA- Costul producţieiProfitul rezultat din activitatea de bază şi din alte activităţi poate fi influenţată de:

dividendele şi dobînzile încasate din cumpărarea acţiunilor şi obligaţiilor a altor agenţi economici; vînzarea ambalajelor şi a altor active nemateriale; amenzile şi penalităţile; anularea unor comenzi; surplusurile de la inventariere; venituri financiare; pierderi din calamităţile naturale; micşorarea datoriilor, etc.

Profitul şi rata profitului (sau rata rentabilităţii) reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit net peste cheltuielile efectuate.

Profitul unui agent economic este format din profit normal sau ordinar, iar în unele cazuri din supraprofit sau profit de monopol.

26

Page 27: Finantale intreprinderii

Profitul normal sau ordinar este acel care e realizat în condiţiile de concurenţă. În cazul lipsei de concurenţă unele întreprinderi obţin supraprofit sau profit suplimentar, ceea ce nu reflectă real situaţia economico- financiară a întreprinderii.

Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:1. este un indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţii economice;2. este un mijloc de cointeresare a agenţilor economici3. este un instrument de control asupra modului de realizare, de repartizare şi de impunere fiscală4. stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celora care au drept scop obţinerea unui

profit.Profitul trebuie să stimuleze agenţii economici în realizarea programului de producţie, îmbunătăţirea

calităţii şi diversificarea sortimentului.Căile de sporire a profitului sunt:

1. reducerea costului producţiei fără a afecta calitatea producţiei2. coordonarea nivelului preţului de vînzare, adică în cazul cînd creşte preţul de vînzare creşte

profitul şi respectiv poate creşte volumul producţiei 3. creşterea volumului producţiei comercializate şi a serviciilor prestate4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi serviciilor

Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât este mai ridicat nivelul rentabilităţii. Nivelul rentabilităţii depinde de activitatea internă a agenţilor economici, de relaţiile cu mediul extern şi de atitudinea de a se adapta la cerinţele pieţii.

Rentabilitatea este capacitatea unui agent economic de a obţine profit şi reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute şi cheltuielile de fabricaţie, desfacere şi comercializare. Rentabilitatea poate fi apreciată sub aspect absolut şi sub aspect relativ. Rentabilitatea se măsoară prin raportul dintre rezultatele şi mijloacele utilizate pentru obţinerea lor. Rezultatele pot fi reflectate contabil, economic şi financiar.

4. Indicatorii economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare ale întreprinderiiPrincipalele rezultate financiare sunt:

1. profitul brut care reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată şi cheltuielile de personal. Acest indicator permite de a efectua o comparaţie între întreprinderi deoarece se elimină influenţa impozitului şi a stării financiare;

2. profitul net = profit brut – impoziteAcest rezultat nu ţine cont de mijloacele de finanţare şi este mai des utilizat în cazul evaluării proiectelor

de investiţii.3. capacitatea de autofinanţare sau marja brută de autofinanţare. Acest indicator corespunde

surplusului monetar maxim pe care l-ar putea utiliza în cazul cînd nu va distribui dividende;4. autofinanţarea = marja brută de autofinanţare – Σ totală a dividendelor distribuite acţionarilor;

indicatori economico – financiari de apreciere a rezultatelor financiare – rentabilitatea, care exprimă eficienţa activităţii economice

Pragul rentabilităţii defineşte momentul cînd veniturile din vînzări sunt egale cu costurile acestora şi profitul este egal cu zero. Vînzările înregistrate după acest moment pînă la un anumit nivel de capacitate vor produce profit, mai jos de acest nivel vor fi pierderi.

Pragul rentabilităţii se determină în cazurile cînd este necesar de efectuat o planificare a activităţii. Pragul rentabilităţii se determină în dependenţă de consumurile constante şi nivelul vînzărilor. Pragul de rentabilitate este acel punct în care veniturile obţinute sunt egale cu cheltuielile efectuate, adică profitul este zero.

5. Repartizarea profitului netProfitul se determină prin diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile privind impozitul pe

venit. Profitul net rămas la întreprindere se utilizează conform statutului şi conform prevederilor lui privind acumulările şi consumurile. Din contul fondului de acumulare se finanţează:

lucrări de creare şi de utilizare a tehnicii noi; lucrări de organizare a producţiei; de modernizare a utilajului;

27

Page 28: Finantale intreprinderii

de reechipare tehnică; de construcţii şi reparare a noilor întreprinderi; se măreşte volumul activelor curente; se achită datoriile pe termen lung; se plătesc dobânzi aferente acestor datorii; se investesc noi mijloace în crearea unor întreprinderi – fiice; se acoperă unele cheltuieli şi consumuri.

Fondul de consum este destinat pentru a îndestula necesităţile economice şi pentru a acoperi cheltuielile operaţionale a obiectivelor social-culturale, pentru finanţarea construcţiei obiectivelor cu destinaţie neproductivă; pentru finanţarea unor măsuri culturale şi ajutoarelor materiale şi adausurilor la pensii. De asemenea din contul beneficiului net se plătesc diferite amenzi, penalităţi şi se acoperă alte necesităţi (de exemplu de binefacere).

Tema 8: Analiza financiară a întreprinderii

Plan:1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional2. Sursele date şi organizarea muncii de analiză3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii4. Indicatorii rentabilităţii5. Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii6. Indicatorii de gestionare a activelor7. Indicatorii de gestionare a datoriilor8. Valoarea de piaţă a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizionalAnaliza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare a întreprinderii şi la stabilirea măsurilor

care vor influenţa rezultatele în viitor. Prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a activităţii agenţilor economici a rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la cunoaşterea continuă a eficienţei utilizării resurselor umane, materiale şi financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.

Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:1. descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne2. diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii3. întărirea autonomiei economico – financiare4. creşterea eficienţei economice5. fundamentarea deciziilor financiare6. informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu nivelul concurenţei pe diferite pieţe.Îndeplinind o dublă funcţie de diagnoză şi reglare, analiza economico-financiară constituie un instrument

indispensabil al conducerii eficiente a activităţii întreprinderii. Analiza financiară fundamentează întreaga politică economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiţie cheie pentru elaborarea şi aplicarea unor decizii raţionale, stă la baza efectuării de expertize şi negocieri vizînd estimarea valorii întreprinderii în cazul privatizării, reorganizării sau vînzării activelor.

Analiza financiară îndeplineşte următoarele funcţii:1) de informare2) de evaluare a potenţialului tehnico-economic3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii4) de realizare a relaţiilor cu mediul externReieşind din cele expuse rolul analizei economico-financiare poate fi sistematizat astfel:

28

Page 29: Finantale intreprinderii

analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri reale, temeinice fundamentate din p. de v. ştiinţific;

analiza financiară în acelaşi timp este un instrument operativ de cunoaştere şi de reglare a procesului îndeplinirii planului;

analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui echilibru permanent la îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare.

2. Sursele de date şi organizarea muncii de analizăLa nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se formează din 2 mari categorii de

surse:I Sursele interne care reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în anumite momente şi

este asigurată de sistemele de evidenţă contabilă. Sursa principală necesară analizei financiare o constituie raportul financiar care este alcătuit din :

1. bilanţul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare pentru selectarea direcţiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producţie şi de desfacere politicii financiare, investiţionale şi de creditare. Bilanţul contabil creează condiţii de analiză a proceselor şi fenomenelor din sfera de interes a agenţilor economici sub aspect dialectic pentru determinarea relaţiei dintre cauze şi efecte în vederea luării măsurilor de reglare şi de stabilire a unor norme.

2. raportul privind rezultatele financiare, care evidenţiază veniturile şi cheltuielile pentru o anumită perioadă de timp, grupate în funcţie de natura lor precum şi rezultatul exerciţiului concretizat în profit sau pierdere. Scopul urmărit de acest raport este de a prezenta rezultatul unei afaceri comparînd venitul obţinut în decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru obţinerea profitului, oferind posibilităţi de a urmări în evoluţie sarcinile stabilite pentru întreprindere şi de a furniza informaţii necesare pentru luarea deciziilor.

3. raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sintetizează tranzacţiile în numerar pentru o anumită perioadă de timp. Este destinat să arate modul în care activităţile întreprinderii au afectat lichiditatea şi solvabilitatea acestuia, relaţia dintre fluxurile de numerar din activitatea operaţională, investiţională şi financiară. Acest raport oferă informaţii necesare analizei surselor de încasări şi plăţi în numerar.

4. raportul privind fluxul capitalului propriu furnizează informaţii privind structura capitalului propriu5. anexele raportului financiarII Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării ei la schimbările ce pot avea

loc brusc în mediul economic şi ajută la dimensionarea unor noi obiective strategice. Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi structurate astfel:1) tehnologice2) economico-financiare3) juridice4) fiscaleInformaţiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

utilitatea profunzimea vechimea informaţiei costul executarea informaţiei

În practica cotidiană munca de analiză economico-financiară necesară procesului managerial trebuie să parcurgă următoarele etape:

I stabilirea tematicii, care conţine principalele aspecte şi probleme ale activităţii economico-financiare supuse investigării.

II culegerea şi sistematizarea informaţiei economico-financiareIII prelucrarea şi studierea datelorIV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili şi se vor lua măsuri ce vor permite îmbunătăţirea

rezultatelor activităţii economico-financiare.

29

Page 30: Finantale intreprinderii

3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderiiPe baza informaţiei furnizate de rapoartele financiare se poate determina sistemul de indicatori necesar

evaluării activităţii întreprinderii şi luării deciziilor corespunzătoare.Indicatorii economico-financiari îndeplinesc următoarele funcţii:a) de analiză şi sintezăb) de estimarec) de reflectare, cunoaştere şi măsurared) de compararee) de comandăf) de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei parametrilor utilizaţig) de pîrghie economico-financiară

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:1. indicatori ai rezultatelor economico-financiare care sunt orientaţi spre studiul performanţelor şi

evaluarea lor în perioade viitoare.Principalii indicatori care reflectă rezultatele activităţii desfăşurate sunt:

- volumul vînzărilor- profitul brut- rezultatele din activitatea operaţională- rezultatele din activitatea financiară- rezultatele din activitatea investiţională- rezultatele din activitatea excepţională- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare- profitul net

2. indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar care permit de a aprecia rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii şi cu mijloacele economice şi financiare utilizate, măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse aduce profit. Aceşti indicatori sunt:

- rata rentabilităţii economice- rata rentabilităţii veniturilor- rata rentabilităţii financiare- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate

3. indicatorii gestiunii activelor care arată cît de eficient întreprinderea sau firma utilizează activele sale. Aceşti indicatori sunt:- nr. de rotaţii a activelor curente- perioada medie de încasare- nr. de rotaţii a stocurilor- nr. de rotaţii a activului totalPentru ca în cadrul întreprinderii să fie apreciată corect situaţia economico-financiară este necesar de a se

studia următoarele aspecte:1) situaţia generală a casieriei2) situaţia asigurării cu disponibilităţile băneşti3) situaţia solvabilităţii (a capacităţii de plată)4) situaţia autonomiei financiare5) situaţia asigurării cu fondul de rulment

4. Indicatorii rentabilităţiiFuncţionarea întreprinderii depinde de capacitatea de a produce profit care poate fi obţinut cu ajutorul

indicatorilor rentabilităţii, care sunt:1. rentabilitatea producţiei realizate = rezultatele de la realizarea producţiei / volumul producţiei

realizate- arată ce parte din fiecare leu încasat a fost cheltuită pentru acoperirea cheltuielilor directe.

2. rentabilitatea netă = profit net / volumul producţiei realizate- caracterizează capacitatea întreprinderii de a genera profit din total volumul producţiei realizate.

30

Page 31: Finantale intreprinderii

3. rentabilitatea activelor = profit net / valoarea medie a activelor- reflectă eficacitatea utilizării capitalului de către întreprindere.

4. rentabilitatea financiară = profit net / valoarea medie a capitalului propriu- reflectă bunăstarea acţionarilor.

5. Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţiiÎn cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau împrumuturi de la clienţi este necesar de

a aprecia capacitatea de plată a întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează strategia întreprinderii din punct de vedere a capacităţii de plată sunt indicatorii lichidităţii. Aceşti indicatori cuprind:

I L absolută (lichiditatea de gradul I) = ≤ 0,2

Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe termen scurt din contul mijloacelor băneşti.

II L intermediară (de gradul II) = ≤ 0,7-0,8

De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii. El ne arată ce parte din datoriile pe TS pot fi achitate din contul mijloacelor băneşti, hîrtii de valoare, creanţelor care vor fi plătite de către întreprindere.

III L curentă (de gradul III sau coeficientul total de achitare) =

= ≤ 1 – 2,5

Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace pentru a-şi achita obligaţiunile în perioada raportată. În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi de obicei acţionari.

Aceşti indicatori ai lichidităţii permit de a face concluzii generale privind capacitatea de plată a întreprinderii şi de asemenea permit avantajul că pot fi calculaţi atît de utilizatorii interni cît şi exteriori deoarece informaţiile sunt furnizate de bilanţul contabil.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile sale pe TL şi pe TS.

Coeficientul solvabilităţii = > 1.

În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi şi situaţia ei economico-financiară poate fi dezastruoasă.

6. Indicatorii de gestionare a activelorAnaliza activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între diferitele elemente

patrimoniale aflate la dispoziţia firmei.Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor indicatori:

1. Rata imobilizărilor =

La aprecierea acestui indicator este necesar de ţinut cont de nivelul de însuşire al capacităţii de producţie.

2. Rata activelor curente = sau 1 – rata imobilizării

Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se explică prin depăşirea ritmului creşterii activelor pe TL.

3. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie =

=

Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru fabricarea producţiei, prestarea serviciilor şi executării lucrărilor. Dacă acest indicator < 0,5 atunci se consideră o situaţie patrimonială periculoasă.

4. Coeficientul compoziţiei tehnice a întreprinderii =

31

Page 32: Finantale intreprinderii

Tema 9: Previziunea financiară a întreprinderii

Plan:1. Conţinutul previziunii financiare. Metodele previziunii financiare.2. Tipuri de bugete şi intercondiţionarea lor3. Previziunea vînzărilor4. Previziunea producerii5. Previziunea casieriei6. Echilibru financiar la întreprindere

1. Conţinutul previziunii financiare. Metodele previziunii financiare.Previziunea financiară a întreprinderii este rezultatul activităţii managerilor întreprinderii şi reprezintă

conţinutul şi realizarea finanţelor şi rolului finanţelor la nivel macro şi micro- economic şi participă la fundamentarea programului economic în cadrul mecanismului economic de piaţă. Previziunea financiară este un proces complex şi multilateral de fundamentare, elaborare şi aprobare a bugetului de venituri şi cheltuieli şi de urmărire a realizării indicatorilor financiari prevăzuţi. Previziunea financiară include:

- constituirea fondurilor - executarea circuitului prin schimbarea formei funcţionale- repartizarea fondurilor constituite, ceea ce implică realizarea repartiţiei în interiorul întreprinderii şi în

afara acesteia.Previziunea financiară este determinată de prevederile programului economic şi presupune fundamentarea

indicatorilor financiari pe baza unui program economic propriu.Previziunea financiară în cadrul căreia se operează cu indicatori specifici care reflectă relaţia financiară

trebuie corelată organic cu întreaga activitate a întreprinderii. Necesitatea de fonduri se stabileşte în cadrul previziunii financiare pe baza indicatorilor şi calculelor economice privind volumul desfacerilor, valoarea producţiei, volumul aprovizionărilor, volumul cheltuielilor de producţie şi altele care se eşalonează în timp.

Previziunea financiară ca principala activitate de planificare la nivelul întreprinderii îmbracă diferite forme şi depinde de orizontul de timp pentru care se realizează:

1. previziunea financiară pe TL (3-5 ani) – în baza căreia se întocmesc planuri financiare de orientare generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii prin:

- descrierea produselor oferite- a proiectelor de fabricaţie a noilor produse- a proiectelor de cucerire a noilor pieţe - a proiectelor de orientare şi modelare generală a structurii activităţii interne a întreprinderii

2. previziunea financiară pe TS în baza căreia de obicei se întocmesc bugetele întreprinderii.Bugetele sunt destinate nevoilor interne a întreprinderii şi cuprind realizarea scopului propus în perioada

bugetară. Elaborarea bugetului favorizează implimentarea unui sistem eficient de control prin compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corecte la momentul oportun. De aici rezultă că sistemul bugetar trebuie să aibă o componentă a previziunii financiare şi o componentă a controlului bugetar. Astfel se vor compara permanent rezultatele reale ale gestiunii activităţii întreprinderi cu prevederile cifrate în bugete în scopul stabilirii cauzelor, abaterilor şi informării conducerii.

Principiile de bază ale politicii de elaborare a bugetului sunt:1. bugetul care defineşte concret şi riguros problema fiecărui sector de activitate şi prezintă soluţiile

mijloacelor şi metodelor care vor asigura realizarea obiectivelor şi realizarea problemelor2. întreg conţinutul bugetului şi toţi indicatorii prevăzuţi trebuie acceptaţi şi însuşiţi de către

conducătorii fiecărui sector de activitate. Elaborarea bugetului trebuie să fie începută nu cu producerea, ci cu vînzările, cu precizarea produselor,

cantităţilor, preţurilor şi a clienţilor care vor solicita producţia.

32

Page 33: Finantale intreprinderii

Fiecare sector în parte îşi elaborează propriul program de realizare a bugetului vînzărilor. În cazul cînd se elaborează bugetul privind producţia, cantitatea şi sortimentul este necesar de luat în considerare şi normele de muncă, de materiale, de maşini şi de utilaje.

În secţiile financiare cînd se întocmesc bugetele privind programele de vînzări, aprovizionare şi producţie se ţine cont de modul de transformare a acestora în programe de încasări, plăţi, împrumut, depuneri.

Bugetele de venituri şi de cheltuieli au la bază principiul echilibrului bănesc şi financiar care constituie premisa principală a gestiunii financiare.

Metodele previziunii financiare sunt:1. metoda procentelor din vînzări . Tehnica acestei metode se bazează pe 2 premise:

cele mai multe din posturile bilanţului contabil sunt direct legate de vînzările firmei nivelul curent al tuturor activelor este optim pentru nivelul vînzărilor curente

Principalii paşi pentru previzionarea situaţiei financiare prin această metodă sunt:- se determină % profitului net şi al dividentelor faţă de vînzări- se determină care din elementele bilanţului contabil cresc proporţional cu nivelul vînzărilor- se determină % din total vînzări şi se compară cu posturile bilanţului contabil ce reprezintă

veniturile- se determină nivelul finanţării necesare- se estimează nivelul previzional al vînzărilor- se determină profitul net şi dividendele estimate- se întocmeşte bilanţul contabil previzional

2. metoda normativă de previziune a echilibrului financiar. Această metodă permite efectuarea diferitor simulări ale corelaţiei cifra de afaceri – echilibru financiar în baza cărora se pot face concluziile necesare politicii financiare a întreprinderii; se pot compara echilibrele financiare ale întreprinderii de diferite mărimi numai că elimină influenţa volumului specific de activitate. 3. metoda analitică care se divizează în următoarele submetode:

a) metoda extrapolării fondului de rulment (sau a nevoii de fonduri de rulment) – este o metodă simplă care poate fi utilizată la întreprinderi mici care doresc să-şi gestioneze activitatea la un nivel cît de cît ştiinţific.

b) metoda termenilor de plată care este avantajoasă întreprinderilor ce au un % de activitate continuu.

c) metoda bugetului de trezorerie este cea mai analitică submetodă, însă necesită un volum informaţional dezvoltat.

2. Tipuri de bugete şi intercondiţionarea lorÎn practica previziunii financiare se cunosc următoarele tipuri de bugete:

1. buget continuu (glisant) este bugetul conceput pe o perioadă îndelungată şi actualizat continuu pe baza realizărilor din perioadele expirate şi a cerinţelor previzibile perioadelor viitoare.

2. buget periodic de obicei este bugetul anual defalcat în bugetele semestriale, trimestriale, lunare, chenzinale (15 zile) sau zilnice. În dependenţă de necesităţi şi cerinţele activităţii.

3. buget- proiect se referă la acea formă de proiect financiar care se fundamentează şi ia în considerare cerinţele de bază ale unui anumit proiect indiferent de perioada de timp şi se aplică în cadrul realizării investiţiilor capitale.

4. buget pe centre de responsabilitate pornesc de la echipe, brigăzi, secţii, întreprinderi şi altele care în funcţie de indicatorilor economici ce le sunt repartizaţi urmăresc realizarea veniturilor, cheltuielilor şi alte rezultate financiare.

5. buget director (general)- bugetele parţiale sau specifice unui anumit domeniu de activitate şi această categorie include:

bugetul venitului bugetul vînzărilor bugetul investiţiilor

33

Page 34: Finantale intreprinderii

bugetul activelor curente bugetul încasărilor şi plăţilor bugetul pentru cercetare şi dezvoltare ş.a.

6. bugete statice (fixe) şi flexibile- această grupare are în vedere influenţa cheltuielilor în funcţie de anumiţi factori. De exemplu: creşterea sau diminuarea volumului activităţii, a operaţiunilor care influenţează necesarul de resurse financiare şi rezultatele obţinute.

În alte state ca de ex.: Franţa, SUA, bugetele se grupează în 2 mari categorii:1. bugete principale:

bugetele vînzărilor bugetele producerii bugetele investiţiilor bugetele aprovizionărilor, ş.a.

2. bugete anexe care se referă la bugetele privind cheltuielile de producţie, desfacere, generale, ş.a.

Bugetele principale împreună cu bugetele anexe formează bugetul general.Bugetele pot avea caracter imperativ, în sensul că interzic responsabililor financiari şi conducătorilor de a

depăşi previziunile bugetare şi caracter indicativ (bugetul trezoreriei, bugetul de casă, ş.a.). Pe parcursul întocmirii bugetului este necesar de ţinut cont de anumite limite ale activităţii care sunt numite ştrangulări.

Orice buget reacţionează mai mult sau mai puţin direct asupra unora sau altora ceea ce condiţionează armonizarea eforturilor necesare cu necesităţile urmărite de întreprindere.

3. Previziunea vînzărilorBugetul vînzărilor este bugetul principal anual care determină parametrii tuturor celorlalte bugete şi

cuprinde ansamblul de studii şi de evaluări ale pieţei de desfacere, a plăţilor pe care întreprinderea intenţionează să le efectueze şi a plăţilor pe care doreşte să le menţină.

Elaborarea bugetului vînzărilor are loc în 2 etape:1. previziunea vînzărilor şi cheltuielilor de desfacere2. defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp trimestriale şi lunare, pe familii de

producţie şi/sau pe grupe de beneficiari.Previziunea vînzărilor face mai întîi obiectul unor studii specializate de marketing privind conjunctura

economică, potenţialul de absorbţie al pieţei, starea concurenţială, ş.a.Pentru produsele deja existente previziunea vînzărilor se poate face fie pe baza tehnicilor cantitative de

exploatare a tendinţelor observate în evoluţia anterioară a vînzărilor, fie pe baza tehnicilor calitative a variabilelor care determină mărimea vînzărilor şi de prevedere a valorii lor în anul viitor.

Previziunea vînzărilor trebuie să se facă interdependent cu previziunea cheltuielilor de desfacere întrucît depind una de cealaltă. Vînzările pot fi influenţate de cheltuielile de publicitate şi/sau de perfecţionare a reţelei de desfacere. În ultima fază a elaborării bugetului vînzările şi cheltuielile de desfacere trebuie defalcate de la previziunele anuale şi globale la prevederile pe trimestru şi pe luni în raport cu surprinderea sezonalităţii şi pe familii de produse sau pe grupe de beneficiari.

Gradul de defalcare depinde de nivelul ierarhic pentru care se elaborează bugetul vînzărilor. Regula este că bugetul va fi cu atît mai detaliat cu cît acesta se elaborează la nivel ierarhic de răspundere operativă. Bugetul vînzărilor trebuie corelat cu bugetul de producţie, iar ambele cu bugetul investiţiilor.

4. Previziunea produceriiBugetul producţiei se constituie ca buget principal pentru previziunea activităţii din anul viitor, iar

prevederile lui sunt determinate pentru dimensionarea celorlalte bugete.Elaborarea bugetului producţiei cuprinde 3 etape:

1. previziunea cantităţii de produse ce se vor fabrica (planul de producţie)2. previziunea costurilor de producţie (anticalculaţia)3. defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de 1 an şi pe subunităţi ale

întreprinderii.

34

Page 35: Finantale intreprinderii

Planul de producţie urmăreşte armonizarea prevederilor comerciale cu capacitatea productivă a întreprinderii în condiţiile satisfacerii cît mai complete a prevederilor comerciale şi a utilizării depline a capacităţii factorilor de producţie. În planul de producţie se stabileşte cantitatea de produse previzionate a se fabrica în anul viitor (Qf) în funcţie de cantitatea prevăzută a se vinde Qv şi de variaţia previzibilă a stocurilor în curs de fabricaţie şi de produse finite la începutul perioadei (Sî) şi la sfîrşitul perioadei (Ssf) conform relaţiei:

Qf = Qv – Sî + Ssf

Dacă admitem că indicatorul dominant în previziunea bugetară este producţia de vîndut, următoarea fază a planificării este dimensionarea producţiei de fabricat (calarea).

Condiţiile acestei programări sunt de a satura capacitatea instalaţiilor, respectiv şi de a optimiza utilizarea factorilor de producţie în special echipamentele tehnologice şi forţa de muncă.

Producţia de fabricat trebuie raportată la capacitatea de producţie disponibilă a întreprinderii care se determină pornind de la structura pieţei existente şi luînd în calcul prevederile pentru anul viitor din bugetul investiţiilor. Dacă în bugetul vînzărilor cerinţa este de creştere a cifrei de afaceri, atunci în bugetul producţiei condiţia previzionării producţiei este de saturare.

Realizarea programului de producţie impune anumite restricţii privind caracterul limitat al factorilor de producţie atît sub aspectul volumului lor cît şi al randamentului acestora. Programele de producţie trebuie realizate într-o soluţie optimă. Funcţia de optimizare este cea care evidenţiază cum anume să se îmbine, să se armonizeze utilizarea factorilor de producţie pentru a atinge obiectivul major al întreprinderii.

Previziunea costurilor de producţie reflectă dimensiunea efortului financiar pentru realizarea produselor stabilite în programul de producţie în condiţiile normelor de consum al factorilor de producţie al întreprinderii şi în condiţiile unor cheltuieli generale planificate pentru anul viitor. De aceea, în anticalculaţie principala operaţie o reprezintă separarea cheltuielilor directe de produs de cele indirecte. Rezultatele anticalculaţiei costurilor de producţie permit elaborarea a 4 bugete derivate din bugetul producţiei (dacă este justificat bugetul producţiei):

1. bugetul materialelor consumate 2. bugetul manoperei directe (timpul de lucru necesar muncitorilor)3. bugetul amortizărilor de utilaje direct afectabile4. bugetul cheltuielilor generale de producţie

5. Previziunea casierieiBugetul de trezorerie are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la planificarea

cheltuielilor din care sunt excluse cele neplătibile şi de la planificarea veniturilor din care sunt excluse cele neincasabile. Bugetul trezoreriei este o componentă obligatorie a bugetului general. O previziune realistă a trezoreriei presupune întocmirea unui buget anual cu defalcare pe luni şi cu o detaliere pe săptămîni a primelor 3 luni ale anului. Această previziune va fi actualizată în permanenţă în cursul anului şi detaliată în funcţie de necesitatea întreprinderii. Bugetul de trezorerie se intocmeşte în baza a 3 documente de evidenţă şi previziune:

1. bilanţul exerciţiului încheiat 2. contul de rezultate previzional3. bilanţul contabil previzional

Trezoreria va fi determinată de fluxurile financiare ale perioadei de previziune şi de modificarea soldurilor creanţelor şi datoriilor la începutul şi sfîrşitul perioadei conform relaţiei:

Bug. de trezorerie = bil.de deschidere+cont de rezultate previzionale–bilanţul previzional.

În mod concret elaborarea bugetului de trezorerie cuprinde 2 faze:1. previziunea incasărilor şi plăţilor 2. determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea incasărilor cu plăţile.

Această fază cuprinde:a. determinarea soldului de trezorerie înainte de acoperireb. acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie.

Costul creditelor generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducătoare de venituri şi astfel majorează incasările.

c. elaborarea bugetului final de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetare a întreprinderii , iar trezoreria va fi rezultanta previziunilor din celelate bugete:

35

Page 36: Finantale intreprinderii

al vînzărilor al aprovizionărilor al cheltuielilor de personal al investiţiilor, etc.

Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit în funcţie de obiectivele urmărite, de gestiunea financiară şi în funcţie de scadenţele incasărilor şi plăţilor întreprinderii.

Un buget de trezorerie poate fi încheiat pe un an, pe cîteva luni sau zilnic.Scopul întocmirii bugetului de trezorerie îl constituie stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului

necesar desfăşurării activităţii în condiţii normale. În cazul întocmirii bugetului de trezorerie se poate obţine un excedent sau un deficit de resurse.

A. excedentul (+) = res. proprii – necesar de res.B. deficit (-) = necesar de res. – res. propriiÎn caz de deficit se trece la identificarea modalităţilor de acoperire a acestuia sau alte împrumuturi,

subvenţii, alocaţii pentru investiţii, etc.În cazul excedentului bugetar trebuie de analizat provinienţa acestuia. El poate proveni dintr-un fond de

rulment prea mare, fie de nevoia fondului de rulment prea mică. În vederea optimizării plasamentelor ţinîndu-se cont de condiţiile pe care le oferă piaţa de capital,

monetară şi financiară se pot face următoarele plasamente de trezorerie:1. plasamente monetare nenegociabile

depozite la termen bonuri de casă operaţiuni de răscumpărare

2. plasamente monetare negociabile certificate de depozit bilete de trezorerie bonuri de tezaur în contul curent

3. plasamente financiare obligaţiuni acţiuni opţiuni

Cu cît un plasament se face pe termen mai lung, cu atît el este mai rentabil, însă mai puţin lichid şi invers. Însă cumpărarea unor titluri emise de societăţi comerciale cu o foarte bună poziţie la bursă are cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie.

6. Echilibru financiar la întreprindereEchilibrul financiar ca parte componentă a echilibrului economic are o funcţionalitate şi forme distincte

de exprimare datorită existenţei obiective a finanţelor, a manifestării funcţiilor banilor, instituţiilor financiare, bancare şi de asigurări în perioada de tranziţie de la economia de piaţă. La nivelul întreprinderilor acest echilibru se sprijină pe relaţiile economice caracteristice economiei de piaţă, care prin forme, metode şi tehnici specifice participă la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti la dispoziţia agenţilor economici în scopul realizării procesului economic. Fiecare agent economic în funcţie de profilul şi genul de activitate îşi proiectează propriul echilibru financiar, ţinînd cont de veniturile şi cheltuielile sale. Veniturile au drept sursă incasările din vînzările producţiei, din executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, din comercializarea producţiei prin propria reţea de desfacere.

Cheltuielile sunt ocazionate de procurarea materiei prime şi materialelor, de realizarea produselor, de vinderea serviciilor prin propria reţea la care se adaugă şi cheltuielile de circulaţie.

În condiţiile desfăşurării activităţii agentului economic pe baza principiilor eficienţei şi a rentabilităţii între venituri şi cheltuieli se constituie o diferenţă, alcătuită din profit, TVA şi alte forme de venit net.

În acelaşi timp pe seama profitului, a amortizării, a creditelor şi a altor sume, întreprinderea îşi constituie o serie de fonduri privind dezvoltarea, creşterea producţiei, cercetarea, acoperirea unor nevoi sociale, culturale, sportive, ş.a.

Eficienţa şi rentabilitatea ca trăsături definitorii ale economiei şi autonomiei financiare angajează agentul economic în direcţia realizării unor premise din activitatea economică desfăşurată mai mari decît cheltuielile.

36

Page 37: Finantale intreprinderii

Diferenţa respectivă este beneficiul care poate fi utilizat pentru dezvoltarea proprie, cointeresarea agentului economic.

În acelaşi timp echilibrul financiar solicită întreprinderii să-şi desfăşoare activitatea la un asemenea nivel încît să permită echilibrul dintre necesarul de fonduri pentru producere, dezvoltare, cercetare şi resurse financiare de dezvoltare.

Privind esenţa şi amplitudinea echilibrului financiar este important de reţinut că aceasta nu se circumscrie numai la activitatea de producere sau de comercializare, ci se referă şi la gestiunea economică a tuturor activităţilor întreprinderii.

La rîndul său resursele financiare ce se prevăd a fi utilizate pentru acoperirea necesarului de fonduri cuprind:

rezultatele activităţii desfăşurate resursele atrase creditele bancare, comerciale, finanţări de la buget

Echilibrul financiar prezintă aspecte complexe, iar previziunea financiară urmăreşte constituirea lui în formă funcţională.

Echilibrul financiar ţine seama de structura şi repartizarea fondurilor pe fiecare dintre elementele structurii de producere şi pentru achitarea obligaţiilor financiare, precum şi pentru asigurarea unui nivel optim dintre fiecare categorie de resurse şi total.

37


Recommended