FINANȚE - sjse-ct.spiruharet.ro · universitatea spiru haret facultatea de ȘtiinȚe juridice Și...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

FINANȚE – Suport de curs –

Lector univ.dr. TRANDAFIR ADINA

Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina

1

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 2

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI ȘI CONCEPTE DE BAZĂ ÎN FINANȚE ....................................................................... 3

1.1. Conceptul de finanțe – definiții, arie de acoperire ................................................................................................... 3 1.2. Mecanismul financiar și sistemul financiar ............................................................................................................. 9 1.3. Finanţe publice vs. finanțe private ......................................................................................................................... 12

CAPITOLUL 2. SISTEME FINANCIARE ................................................................................................................. 17

2.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 17 2.2. Sistemul financiar anglo-saxon .............................................................................................................................. 21 2.3. Sistemul financiar japonez ..................................................................................................................................... 25 2.4. Sistemul financiar european continental ................................................................................................................ 31

CAPITOLUL 3. PIAȚA FINANCIARĂ ...................................................................................................................... 36

3.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 36 3.2. Tipuri de piețe financiare ....................................................................................................................................... 38 3.3. Participanți pe piața financiară .............................................................................................................................. 41

CAPITOLUL 4. PIAȚA MONETARĂ ȘI SISTEMUL BANCAR ............................................................................ 43

4.1. Piața monetară ....................................................................................................................................................... 43 4.1.1. Aspecte generale ........................................................................................................................................... 43 4.1.2. Piața monetară primară: oferta și cererea de fonduri pe termen scurt ........................................................ 45 4.1.3. Piața monetară secundară ............................................................................................................................ 47

4.2. Sistemul bancar ...................................................................................................................................................... 48 4.2.1. Trăsături generale ......................................................................................................................................... 48 4.2.2. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale ................................................................................................ 49 4.2.3 Operaţiunile active ale băncilor comerciale .................................................................................................. 50

4.3. POLITICA MONETARĂ ....................................................................................................................................... 51

CAPITOLUL 5. PIAȚA DE CAPITAL ........................................................................................................................ 56

5.1. Participanți pe piața de capital .............................................................................................................................. 56 5.2. Titluri de valoare pe piața de capital ..................................................................................................................... 57 5.3. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare ............................................................................ 61

CAPITOLUL 6. PIAȚA ASIGURĂRILOR ................................................................................................................. 64

6.1. Riscul și asigurarea ............................................................................................................................................... 64 6.2. Caracteristicile pieţei asigurărilor .......................................................................................................................... 67 6.3. Principalii jucători pe piața asigurărilor ................................................................................................................. 68 6.4. Produse pe piața asigurărilor.................................................................................................................................. 69

CAPITOLUL 7. FINANȚE PUBLICE ......................................................................................................................... 72

7.1. Finanțe publice – evoluție și funcții ...................................................................................................................... 72 7.2. Sistemul cheltuielilor publice ............................................................................................................................... 75

7.2.1. Aspecte generale ........................................................................................................................................... 75 7.2.2.Clasificarea cheltuielilor publice ................................................................................................................... 77 7.2.3. Indicatorii de analiză .................................................................................................................................... 80

7.3. Sistemul resurselor financiare publice .................................................................................................................. 85 7.3.1. Gruparea resurselor financiare publice ........................................................................................................ 86 7.3.2. Indicatori de analiză ..................................................................................................................................... 88

7.4. Împrumuturile și datoria publică ........................................................................................................................... 93 7.4.1. Împrumuturile de stat .................................................................................................................................... 93 7.4.2. Datoria publică ............................................................................................................................................. 97

7.5. Bugetul public ..................................................................................................................................................... 101

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................................................... 106


2

INTRODUCERE

Finanțele sunt o artă de gestionare a diverselor resurse disponibile, cum ar fi banii,

activele, investițiile, titlurile de valoare etc.

În prezent, nu poate fi imaginată o lume fără finanțe. Cu alte cuvinte, finanțele sunt sufletul

activităților economice. Pentru a efectua orice activitate economică, este nevoie de anumite resurse,

care urmează să fie grupate în termeni de bani (adică sub formă de note valutare, alte valori etc.).

Finanțele sunt o condiție prealabilă pentru obținerea resurselor fizice necesare pentru desfășurarea

activităților productive și desfășurarea de activități comerciale, cum ar fi vânzări, compensații

salariale, rezerve pentru cheltuieli neprevăzute (datorii necontrolate) și așa mai departe.

Prin urmare, finanțele au devenit acum o funcție organică și o parte inseparabilă a vieții

noastre de zi cu zi, fie că vorbim de finanțele private, fie că vorbim de finanțe publice.

Deoarece ele pot fi privite multidimensional, la nivel microeconomic, la nivel

macroeconomic, finanțele sunt definite în mai multe moduri de diferite grupuri.

Obiectivele cursului

Cursul de Finanțe îşi propune drept obiectiv principal să „înarmeze” studenţii cu

elementele de bază ale teoriei şi practicii finanțelor abordate la nivel macroeconomic, astfel încât

aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile prin care să se adapteze cerinţelor

impuse de competiţia pe piaţă muncii.

Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de conceptul, conținutul și aria de

acoperire a finanțelor, piețele specifice domeniului financiar, conținutul și indicatorii specifici

finanțelor publice.

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

evidențierea importanței finanțelor și a sistemelor financiare.

prezentarea relevanței piețelor financiare.

prezentarea pieței monetare și a sistemului bancar.

înțelegerea conceptului de piață de capital și a instrumentelor utilizate pe această

piață.

evidențierea rolului pieței asigurărilor.

formarea competenței de evaluare a principalelor dificultăți determinate de întreaga

activitate financiară a unei entități economice, precum și a statului;

capacitatea de opera cu indicatorii specifici împrumuturilor şi datoriei publice;

înțelegerea rolului sistemului cheltuielilor publice;

înțelegerea rolului sistemului resurselor financiare publice.

Informațiile și datele cuprinse în acest suport de curs au ca scop exclusiv prezentarea unor

cunoștințe existente, servind procesului didactic. Acest material nu constituie o lucrare de cercetare

științifică și nu revendică originalitatea.


3

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI ȘI CONCEPTE DE BAZĂ ÎN FINANȚE

Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate

– definirea conceptului de finanțe;

– identificarea trăsăturilor finanțelor și a ariilor de acoperire ale domeniului finanțe; – identificarea elementelor componente ale mecanismului financiar; – definirea conceptului de sistem financiar și a subsistemelor aferente; – identificarea asemănărilor și a deosebirilor dintre finanțele publice și cele private,

dintre nevoi/bunuri publice și private.

1.1. Conceptul de finanțe – definiții, arie de acoperire

Din punct de vedere etimologic cuvântul finanţe provine, după câte se pare, de la cuvintele

latineşti finare sau finis, care se traduc prin a termina, a încheia un diferend, o acţiune judiciară în

legatură cu plata unei sume de bani. De la aceste cuvinte s-a format financia sau financia

pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din aceste cuvinte latineşti s-a născut noţiunea finance

folosită în Franţa în secolele XV-XVI, care avea mai multe înţelesuri şi anume: sume de bani,

resurse băneşti, venit al statului, iar les finances echivala cu gospodaria publică, patrimoniul

statului.

În secolul al XVIII-lea, acest concept, a fost adaptat de către comunitățile de limbă engleză

pentru a înțelege prin aceasta "gestionarea banilor". În prezent, finanțarea nu este doar un alt

cuvânt care a apărut într-o disciplină academică de o mai mare importanță. Finanțele sunt astăzi

organizate ca o ramură a economiei.

În plus, singurul cuvânt care poate înlocui cu ușurință noțiunea de finanțe este SCHIMBUL.

Finanțele nu este altceva decât un schimb de resurse disponibile, iar acestea nu se limitează la

schimbul și/sau gestionarea banilor. Astfel, se poate afirma: Finanțele reprezintă o artă de

gestionare a diverselor resurse disponibile, cum ar fi banii, activele, investițiile, titlurile de valoare

etc.

În prezent, nu poate fi imaginată o lume fără finanțe. Cu alte cuvinte, finanțele sunt sufletul

activităților economice. Pentru a efectua orice activitate economică, este nevoie de anumite resurse,

care urmează să fie grupate în termeni de bani (adică sub formă de note valutare, alte valori etc.).

Finanțele sunt o condiție prealabilă pentru obținerea resurselor fizice necesare pentru desfășurarea

activităților productive și desfășurarea de activități comerciale, cum ar fi vânzări, compensații

salariale, rezerve pentru cheltuieli neprevăzute (datorii necontrolate) și așa mai departe.

Prin urmare, finanțele au devenit acum o funcție organică și o parte inseparabilă a vieții

noastre de zi cu zi, fie că vorbim de finanțele private, fie că vorbim de finanțe publice.

Deoarece ele pot fi privite multidimensional, la nivel microeconomic, la nivel

macroeconomic, finanțele sunt definite în mai multe moduri de diferite grupuri. Deși este dificil să

se dea o definiție perfectă și atotcuprinzătoare, a finanțelor, în cele ce urmează vor fi redate câteva

definiții, care vor ajuta la conturarea unei imagini de ansamblu:

1. La modul general: Finanțele reprezintă gestionarea banilor și a altor valori, care pot fi

transformate cu ușurință în numerar.

2. Din punctul de vedere al experților în domeniu: Finanțele/Finanțarea este o sarcină

simplă de a furniza fondurile necesare (bani) activității entităților, cum ar fi companii publice sau

private, firme,instituții publice, persoane fizice și altele, în condițiile care sunt cele mai favorabile

pentru atingerea obiectivelor lor economice.

3. Potrivit antreprenorilor: Finanțele se referă la numer. Asta deoarece fiecare tranzacție de

afaceri implică numerar direct sau indirect.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a


4

4. Din punct de vedere academic, finanțele ar pute fi definite astfel: Finanțele reprezintă

achiziția/procurarea de fonduri și utilizarea efectivă (planificată) a acestora. De asemenea, se

ocupă de profituri care compensează în mod adecvat costurile și riscurile suportate de

întreprindere.

Finanțele pot fi definite și ca fiind ansamblul teoriilor, principiilor și metodelor care permit

alocarea cât mai eficientă a resurselor monetare, care, după cum este bine cunoscut, sunt limitate.

Așadar, componenta practică a acesteia este reprezentată de demersurile realizate pentru rezolvarea

problematicii practice de gestiune, iar cea teoretică de justificarea acestora.

Principalele trăsături sau caracteristici ale finanțelor sunt:

1. Oportunități de investiții

În finanțe, investiția poate fi explicată ca o utilizare a banilor pentru obținerea de profit sau

venit.

Investițiile pot fi efectuate prin:

Crearea de active fizice cu bani (cum ar fi dezvoltarea terenurilor, achiziționarea de active

comerciale etc.)

Desfășurarea de activități comerciale (cum ar fi fabricație, comercializare etc.);

Dobândirea de titluri financiare (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, unități de fonduri mutuale etc.).

Oportunitățile de investiții sunt angajamente ale resurselor monetare în momente diferite, cu

obținerii de rezultate economice în viitor.

2. Oportunități profitabile

În finanțe, oportunitățile profitabile sunt considerate o aspirație importantă (obiectiv).

Oportunități profitabile înseamnă că firma trebuie să utilizeze resursele disponibile într-un

mod mai eficient în condițiile piețelor concurențiale.

Oportunități profitabile trebuie să fie o viziune. Acestea nu vor conduce la profituri pe

termen scurt, în detrimentul câștigurilor pe termen lung.

De exemplu, activitățile desfășurate cu nerespectarea legii, modalitățile neetice de a dobândi

afacerea etc. pot aduce mari profituri pe termen scurt, dar pot, de asemenea, să împiedice continuă a

câștigurilor pe termen lung și supraviețuirea afacerilor în viitor.

3. Mix optim de fonduri

Finanțele se referă la cea mai bună combinație de fonduri pentru a obține rezultatele dorite și

determinate.

În primul rând, fondurile sunt de două tipuri:

Fonduri deținute (contribuția acționarilor, acțiuni, etc.) și

Fonduri împrumutate (împrumut bancar, descoperit de cont, împrumuturi etc.).

Componența fondurilor ar trebui să fie de așa natură încât să nu ducă la pierderi de profit

pentru antreprenori (manageri) și să acopere costurile unităților de afaceri în mod eficient.

4. Sistemul de control intern

Finanțele se referă la controalele interne implementate în organizație sau la locul de muncă.

Controalele interne sunt stabilite de reguli și reglementări implementate în faza inițială a

organizației și sunt modificate conform cerințelor și nevoilor afacerii/activității desfășurate.

Cu toate acestea, aceste reguli și reglementări sunt monitorizate la intervale diferite de timp

pentru a implementa aceleași reguli care au fost respectate în mod consecvent.

5. Luarea de decizii viitoare


5

Finanțele se referă la decizia viitoare a organizației.

Rezultatele financiare sunt un indicator al creșterii și randamentelor, ceea ce este posibil

numai cu o bună decizie analitică a organizației. Cu toate acestea, decizia va fi adoptată prin

punerea unui accent mai mare pe perspectiva actuală și viitoare (condițiile economice).

Mai exact, finanțele se referă la gestionarea:

Fondurilor deținute (contribuția promotorului),

Fondurilor rezultate din investiții (cote de participare, cotă de preferință etc.) și

Fondurilor împrumutate (împrumuturi, debite, descoperit de cont etc.).

În același timp, Finanțele includ, de asemenea, o perspectivă mai largă de gestionare mai

eficientă a activelor generate de afaceri și a altor obiecte de valoare.

Ariile de acoperire a finanțelor

Mulți specialiști preferă să împartă finanțele în trei categorii distincte:

finanțe personale,

finanțele întreprinderii/corporative și

finanțe publice.

Există, de asemenea, domeniul recent dezvoltat a finanțelor sociale. În plus, studiul

finanțelor comportamentale își propune să releve partea mai "umană" a unei științe considerate de

cele mai multe ori a fi foarte ”matematică”.

Finanțele personale

Problemele legate de finanțele personale se referă la:

Protecția împotriva evenimentelor personale neprevăzute, precum și împotriva evenimentelor

din exterior

Transferul de avere a familiei între generații (testamente și moștenirea)

Efectele politicilor fiscale (subvenții fiscale sau penalități) în gestionarea finanțelor personale

Efectele creditului asupra situației financiare individuale

Elaborarea unui plan de economii sau finanțare pentru achiziții mari (autoturism, educație, casă

etc)

Planificarea unui viitor financiar sigur într-un mediu de instabilitate economică

Planificarea financiară personală implică, în general, analizarea poziției financiare actuale a

unei persoane sau a unei familii, preconizarea nevoilor pe termen scurt și pe termen lung și

elaborarea unui plan de îndeplinire a acestor nevoi în cadrul constrângerilor financiare individuale.

Finanțele personale sunt o activitate foarte personală care depinde în mare măsură de câștigurile,

cerințele de viață și obiectivele și dorințele individuale.

Finanțele personale pot implica, însă nu se limitează doar la plata pentru educație, finanțarea

bunurilor de folosință îndelungată, precum imobile și mașini, achiziționarea de asigurări, de

exemplu asigurări de sănătate și de proprietate, investiții și economii pentru pensionare. Finanțele

personale pot implica, de asemenea, plata unei împrumuturi sau a unor datorii.

Cele șase domenii-cheie ale planificării financiare personale sunt:

1. Poziția financiară: se referă la înțelegerea resurselor personale disponibile prin

examinarea valorii nete și a fluxurilor de numerar ale gospodăriilor. Averea netă reprezintă bilanțul

persoanei, calculat prin adăugarea tuturor activelor aflate sub controlul persoanei respective, minus

toate obligațiile gospodăriei, la un moment dat. Fluxurile de numerar ale populației reprezintă

totalul de venituri preconizate a se obține în decurs de un an, minus toate cheltuielile preconizate în

cursul aceluiași an. Din această analiză, cu ajutorul planului financiar se poate determina în ce

măsură și în ce moment obiectivele personale pot fi realizate.


6

2. Protecție adecvată: reprezintă analiza modului de protejare a unei gospodării împotriva

riscurilor neprevăzute. Aceste riscuri pot fi împărțite în următoarele categorii: răspunderea,

proprietatea, moartea, dizabilitatea, sănătatea și îngrijirea pe termen lung. Unele dintre aceste riscuri

pot fi auto-asigurabile, în timp ce majoritatea vor necesita achiziționarea unui contract de asigurare.

Pentru a determina de câte asigurări ai nevoie pentru a obține cel mai eficient cost, este necesară

cunoașterea pieței de asigurări personale.

3. Planificare fiscală: în mod obișnuit, impozitul pe venit este singura cheltuială fiscală cea

mai mare într-o gospodărie. Gestionarea impozitelor nu se referă doar la dacă veți plăti impozite, ci

și la când și cât de mult. Guvernul oferă multe stimulente sub formă de deduceri fiscale și credite,

care pot fi utilizate pentru a reduce povara fiscală pe toată durata vieții. Majoritatea guvernelor

moderne folosesc o taxă progresivă. Înțelegerea modului în care puteți profita de nenumăratele

reduceri de impozite și utilizarea adecvată a acestora la planificarea finanțelor personale, poate avea

un impact semnificativ care să conducă la economii pe termen lung.

4. Obiectivele de investiții și de economisire: majoritatea oamenilor consideră planificarea

financiară modalitatea prin care reușesc să acumuleze suficienți bani - pentru achiziții mari și

evenimente de viață. Principalele motive pentru acumularea de active includ achiziționarea unei

case sau a unei mașini, începerea unei afaceri, plata cheltuielilor de educație și economisirea pentru

pensionare. Realizarea acestor obiective necesită proiectarea costurilor și stabilirea momentului în

care trebuie retrase fondurile necesare pentru îndeplinirea scopurilor. Un risc major pentru o

gospodărie în atingerea obiectivului de acumulare este rata creșterii prețurilor în timp sau inflația.

Utilizând calculatoarele nete de valoare actuală, planul financiar va sugera o combinație de alocare

a activelor și economiilor obișnuite care să fie investite într-o varietate de investiții. Pentru a depăși

rata inflației, portofoliul de investiții trebuie să aducă o rată de rentabilitate mai mare, care, de

obicei, va supune portofoliul la o serie de riscuri. Gestionarea acestor riscuri de portofoliu se

realizează cel mai adesea prin alocarea de active, care urmărește diversificarea riscului investițional

și a oportunităților. Această alocare a activelor va prevedea o alocare procentuală pentru a fi

investită în acțiuni (fie acțiuni preferențiale sau acțiuni comune), obligațiuni (de exemplu

obligațiuni mutuale sau obligațiuni de stat sau obligațiuni corporative), numerar și investiții

alternative. De asemenea, alocarea trebuie să țină cont de profilul personal de risc al fiecărui

investitor, deoarece atitudinile față de risc variază de la o persoană la alta.

5. Planificarea de pensionare este procesul de înțelegere a costului de trai la pensie și a

unui plan de distribuire a activelor pentru a satisface orice deficit de venituri. Metodele pentru

planurile de pensionare includ folosirea structurilor autorizate de guvern pentru a gestiona

răspunderea fiscală, inclusiv: structuri individuale sau planuri de pensionare sponsorizate de

angajator, anuități și produse de asigurare de viață.

6. Planificarea proprietății/averii se referă la planificarea pentru dispunerea bunurilor după

moarte. De obicei, există o taxă datorată guvernului de stat sau federal la dobândirea moștenirii

după moartea proprietarului. Evitarea acestor impozite presupune că mai multe active vor fi

distribuite moștenitorilor. Se pot lăsa activele familiei, prietenilor sau grupurilor de caritate.

Finanțele întreprinderii/corporative

Finanțele corporative se referă la resursele financiare și structura capitalului unei entități

economice, acțiunile pe care managerii le iau pentru a crește valoarea societății, respectiv averea

acționarilor și instrumentele și analizele utilizate pentru alocarea resurselor financiare. Deși este, în

principiu, diferită de finanțele manageriale, care studiază gestiunea financiară a tuturor firmelor,

mai degrabă, decât cea a unei singure corporații, principalele concepte din studiul finanțelor

corporative sunt aplicabile problemelor financiare ale tuturor tipurilor de firme.

Finanțele corporative au în vedere, în general, echilibrarea riscului și a profitabilității,

încercând în același timp să maximizeze activele entității, fluxul net de numerar și valoarea stocului

și implică, în general, trei domenii principale de alocare a resurselor de capital. Primul domeniu se


7

referă la "bugetarea de capital", conducerea trebuie să aleagă ce "proiecte" (dacă există) trebuie să

întreprindă. Disciplina de bugetare a capitalului poate utiliza tehnici standard de evaluare a afacerii

sau chiar se extinde la evaluarea opțiunilor reale utilizând tehnici de modelare financiară.

Al doilea domeniu se referă la "surse de capital", respectiv la modul în care aceste investiții

urmează să fie finanțate: capitalul de investiții poate fi asigurat prin surse diferite, cum ar fi

acționarii, sub formă de capital propriu (în mod privat sau printr-o ofertă publică inițială) sub formă

de obligațiuni, și operațiunile firmei (fluxul de numerar). Fondurile pe termen scurt sau capitalul de

lucru sunt furnizate, în cea mai mare parte, de către bănci prin extinderea unei linii de credit.

Echilibrul dintre aceste elemente constituie structura capitalului companiei.

Cel de-al treilea domeniu de alocare a resurselor face referire la "politica de dividende", care

impune conducerii să determine dacă profitul (excedentul de numerar) trebuie păstrat pentru nevoile

viitoare de investiții / operaționale, sau, în schimb poate să fie distribuit acționarilor și, dacă da, sub

ce formă. Gestiunea financiară pe termen scurt este adesea denumită "managementul capitalului de

lucru" și se referă la gestionarea numerarului, a stocurilor și a debitorilor.

Finanțele corporativă, ca disciplină de studiu, include, de asemenea, în domeniul său de

aplicare evaluarea afacerii, investiția în acțiuni sau gestionarea investițiilor. O investiție este o

achiziție a unui activ, în speranța că acesta își va menține sau va crește valoarea în timp, ceea ce va

la o creștere a ratei de rentabilitate în ceea ce privește valoarea dividendelor plătite acționarilor. În

managementul investițiilor, respectiv în alegerea unui portofoliu de investiții, trebuie utilizată

analiza financiară pentru a determina ce, cât și când să se investească. Pentru aceasta, o companie

trebuie:

• Să identifice obiectivele și constrângerile relevante: obiective instituționale sau individuale,

orizontul de timp, aversiunea față de risc și considerațiile fiscale;

• Să identifice strategia adecvată: strategia activă și pasivă de acoperire a riscurilor

• Să măsoare performanța portofoliului

Finanțele publice

Finanțele publice descriu finanțele legate de statele suverane și de subdiviziunile

organizatorice ale acestora (state/provincii, județe, municipalități etc.) și entități publice conexe (de

ex. Inspectorate școlare) sau agenții. Finanțele publice includ, de obicei, o perspectivă strategică pe

termen lung privind deciziile de investiții care afectează entitățile publice. Aceste perioade

strategice pe termen lung cuprind, de obicei, intervale de cinci sau mai mulți ani. Finanțele publice

sunt în primul rând preocupate de:

• Dimensionarea cheltuielilor unei entități/instituții din sectorul public

• Identificarea sursei (surselor) de venituri pentru acoperirea cheltuielilor entității respective

• Procesul bugetar

• Lansarea de obligațiuni pentru procurarea fondurilor necesare finanțării proiectelor de lucrări

publice

Finanțele sociale

Finanțele sociale se referă, în general, la investițiile realizate în entități sociale, inclusiv în

organizații caritabile și în unele cooperative. Aceste investiții iau forma finanțării prin acțiuni sau

împrumuturi, mai degrabă, decât forma unei donații, prin care investitorul caută atât o recompensă

financiară, cât și un câștig social.

Formele moderne ale finanțelor sociale pot include și unele segmente ale microfinanțării, în

special sub forma creditelor acordate proprietarilor de afaceri mici și antreprenorilor din țările mai

puțin dezvoltate pentru a permite întreprinderilor lor să crească. În aceste situații, creditorii se

așteaptă să obțină un profit de pe urma împrumuturilor, pe lângă faptul că ajută la îmbunătățirea

standardului de viață al persoanelor și la beneficiul societății și economiei locale.


8

Obligațiunile cu impact social (cunoscute și sub numele de obligațiuni cu beneficii sociale)

sunt un tip specific de instrument care acționează ca un contract cu sectorul public sau cu

administrația locală. Rambursarea și rentabilitatea investițiilor sunt condiționate de realizarea

anumitor rezultate și realizări sociale.

Finanțele comportamentale

Elementul de noutate adus de domeniul finanțelor prin ramura sa de finanțe

comportamentale, este reprezentat de includerea științelor umane într-un domeniu care se presupune

a fi o știință exactă. Această nouă ramură s-a distins ca și știință economică și socială de sine

stătătoare abia în anul 2002 când profesorii Daniel Kahneman și Vernon Smith au câștigat premiul

Nobel pentru economie prin dezvoltarea Teoriei prospectului financiar, deși întemeietorii săi sunt

considerați a fi Daniel Kahneman și Amos Tversky, care prin studiile lor , realizate în 19731 și

19742, au ridicat pentru prima dată problematica raționalității investitorilor în deciziile lor.

Finanţele comportamentale îşi propun o analiză privind administrarea eficientă a finanţelor

individuale cu evaluarea şi cuantificarea influenţelor factorilor psihologici asupra deciziei

investiţionale la nivelul unui portofoliu administrat dinamic, corelat proactiv cu profilul financiar

individual (profilarea la risc investiţional şi financiar, risk profiling), cu evoluţia şi modificarea

acestuia în funcţie de circumstanţele personale, economice, profesionale, sociale ale individului.3

În loc de concluzie: Sunt finanțele o artă sau o știință?

Răspunsul este: ambele. Finanțele, atât ca domeniu de studiu, cât și ca domeniu de afaceri,

au cu siguranță rădăcini puternice în domenii științifice legate de statistică și matematică. Mai mult

decât atât, multe teorii financiare moderne se aseamănă cu formule științifice sau matematice. Cu

toate acestea, nu se poate nega faptul că industria financiară include și elemente ne-științifice care

seamănă cu o artă. De exemplu, s-a descoperit că emoțiile umane (și deciziile luate din cauza

acestora) joacă un rol important în multe aspecte ale lumii financiare, vorbind aici de noua ramură a

finanțelor – finanțele comportamentale.

Teoriile financiare moderne, cum ar fi modelul Black-Scholes, se bazează în mare măsură pe

legile statisticilor și matematicii găsite în știință; chiar creația lor ar fi fost imposibilă dacă știința nu

ar fi pus bazele inițiale. De asemenea, construcțiile teoretice, cum ar fi modelul de stabilire a

prețurilor activelor de capital (CAPM) și ipoteza de piață eficientă (EMH), încearcă să explice logic

comportamentul pieței bursiere într-o manieră fără emoție, complet rațională, ignorând în totalitate

elemente precum sentimentul pieței și sentimentul investitorilor .

În timp ce aceste progrese și alte progrese academice au îmbunătățit considerabil

operațiunile zilnice ale piețelor financiare, istoria este plină cu exemple care par să contrazică ideea

că finanțele se comportă în conformitate cu legile științifice raționale. De exemplu, catastrofele de

pe piața de valori, cum ar fi incidentul din octombrie 1987 (cunoscut ca și Lunea Neagră), când

indicele Dow Jones, a scăzut cu mai mult de 22%, precum și marele dezastru de pe piața financiară

din 1929, cunoscut ca Joia Neagră (24 octombrie 1929), nu sunt explicate în mod corespunzător de

teoriile științifice precum EMH - ipoteza de piață eficientă. Frica investitorilor a jucat, de asemenea,

un rol extrem de important în cazul acestor mari crize. Acesta este motivul pentru care, o scădere

dramatică a pieței bursiere, este, adesea, numită "panică".

În plus, istoricul investițiilor în ansamblu a arătat că piețele nu sunt în totalitate eficiente și,

prin urmare, nu sunt în întregime științifice. Studiile au arătat că starea de spirit a investitorilor pare

să fie ușor influențată de vreme, piața generală fiind, în general, în creștere atunci când vremea este

1 On the Psychology of Prediction, studiu publicat în 1974 în Revista Psychological Review, 80(4)

2 Judgements Under Uncertainty: Heuristics and Biases, studiu publicat în 1974 în Revista Science, New Series, Vol.

185, No. 4157, disponibil la adresa http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/Tversky_Kahneman_1974.pdf 3 Mitroi A.T. (2014), Finanțe comportamentale. Managementul investițiilor și al averii individuale, București: Editura

ASE

http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/Tversky_Kahneman_1974.pdf


9

predominant însorită. Un alt fenomen cunoscut sub denumirea de ”efectul din ianuarie”: prețurile

acțiunilor scad la sfârșitul anului calendaristic și cresc la începutul următorului an.

Prelungirea performanței pe piață a câtorva investitori, cum ar fi Buffett, se datorează mult

discreditării EMH, ceea ce îi determină pe unii să creadă că pentru a fi un investitor cu capital

echitabil, trebuie să înțelegem atât știința din spatele cifrelor, cât și arta din spatele selecției

acțiunilor.

1.2. Mecanismul financiar și sistemul financiar

Fiecare ţară încearcă să construiască un mecanism care să faciliteze funcţionarea normală,

neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. În ţările cu economie planificată, planul-directivă,

obligatoriu de sus şi până jos, constituie principalul instrument al conducerii economiei naţionale şi

al reglării diferitelor procese economice. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este

aceea care joacă rolul hotarâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice.

Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter

financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea

fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în

calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a

planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o

serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere

şi/sau de reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu

obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin

intermediul căruia se efectuează.

Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter

financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea

fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în

calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a

planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o

serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.

Mecanismul financiar cuprinde: sistemul financiar; pârghiile financiare utilizate de stat

pentru a influenţa activităţile economice; metodele administrative de conducere utilizate în

domeniul finanţelor publice; cadrul instituţional; cadrul juridic.

1. Sistemul financiar. Finanţele ca sistem pot fi abordate:

- ca un sistem de relaţii economice în expresie bănească, care exprimă un transfer de resurse

financiare ce se produce în anumite condiţii;

- ca un sistem de fonduri ce se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în

scopuri determinate;

- ca un sistem de planuri financiare care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în

economie, în cursul unei perioade de timp;

- ca un sistem de instituţii (aparatul financiar) care participă la organizarea relaţiilor financiare,

la constituirea şi repartizarea fondurilor, la elaborarea, executarea şi controlul planurilor

financiare.

2. Pârghiile financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru

stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică,

grup socio-profesional, zonă geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi individual (producători,

consumatori, locuitori ai unei zone geografice etc.) pentru realizarea unui anumit obiectiv. Spre

exemplu, cu ocazia instituirii, impozitul este conceput astfel încât să constituie atât o sursă de venit

bugetar, cât şi un mijloc de: stimulare şi/sau restrângere a producţiei, a investiţiilor, a consumului, a


10

schimburilor comerciale externe; redistribuire a veniturilor unor categorii sociale; stabilizare

economică etc. La realizarea unor obiective sau acţiuni pe seama fondurilor publice, se pot avea în

vedere metode de finanţare care să încurajeze dezvoltarea anumitor ramuri, subramuri sau zone

geografice, să stimuleze creşterea eficienţei economice, să contribuie la protejarea mediului etc.

Pârghiile financiare pot acţiona şi în sensul sancţionării materiale a agenţilor economici, în

cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, prin aplicare de amenzi, penalităţi,

dobânzi majorate etc.

Pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a

economiei şi se comportă ca metode economice de conducere, însă folosirea lor nu presupune

renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o

îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, acestea completându-se

reciproc.

3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor constau în:

- elaborarea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a cunoaşte în ce

direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia;

- organizarea evidenţei contabile, elaborarea situaţiilor financiare şi a bugetelor în conformitate

cu normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;

- stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru unele bunuri şi servicii de către autorităţile publice;

- reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;

- supravegherea derulării comerţului exterior în cazul unor bunuri,

- reglementarea regimului valutar;

- exercitarea controlului financiar de către organele specializate şi sancţionarea evaziunii fiscale

şi a altor abateri de la prevederile legale etc.

4. Cadrul instituţional este format din organe alese democratic, organe ale administraţiei de

stat centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar, care au atribuţii şi

răspunderi în domeniul finanţelor publice, respectiv: organele alese democratic (Parlament, Consilii

judeţene şi locale etc), organe ale administraţiei de stat şi centrale (Guvern, ministere, prefecturi),

organele specializate ale statului ce activează în domeniul financiar (Ministerul finanţelor Publice şi

organele din subordine).

5. Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează domeniul

financiar.

Sistemul financiar este una dintre cele mai importante creații ale societății moderne. Sarcina

sa primordială este aceea de a transfera fonduri bancare limitate de la cei care economisesc către cei

care împrumută pentru a cumpăra bunuri și servicii și pentru face investiții în noi echipamente și

instalații, astfel încât economia globală să crească și să crească și nivelul de trai al cetățenilor săi.

Fără sistemul financiar global și fondurile împrumutate pe care le furnizează, fiecare dintre noi ar

duce o existență mult mai puțin plăcută.

Un sistem financiar constă în unități instituționale și piețe care interacționează, în mod tipic

într-o manieră complexă, în scopul mobilizării fondurilor pentru investiții și oferind facilități,

inclusiv sisteme de plată, pentru finanțarea activității comerciale.

Sistemul financiar se defineşte, astfel ca un ansamblu al relaţiilor economice în formă

banească, care apar între participanţii la procesele de constituire, distribuire şi utilizare a

fondurilor financiare(băneşti), în întreaga activitate economică-socială.


11

Figura 1.1. Fluxul fondurilor financiare în cadrul sistemului financiar

Pe lângă această idee cu sens general,termenului respectiv i se mai pot adăuga anumite

noţiuni de ordin mai restrâns şi anume aceea de sector financiar.

Sectorul financiar face referire la acea parte a unei economii ce furnizează servicii de natură

financiară celorlalte parţi ale economiei. Astfel includem ȋn cadrul acestui termen o componetă

foarte importantă a sistemului financiar, respectiv sistemul bancar (Banca Centrala, celelalte bănci

din sistem şi alte instituţii de credit specializate) şi instituţiile financiare-nonbancare, pieţe

financiare şi celelalte organisme ce reglementează şi supraveghează domeniul financiar.

Interferenţele termenului de sistem financiar nu se opresc aici, acesta interacţionând cu conceptul se

sistem monetar şi de sistem fiscal.

În cadrul conceptului de sistem monetar se pleacă de la premisa că sistemul financiar

cuprinde fluxurile financiare care se intercondiţionează cu cele reale, mai exact putem vorbi aici de

corelaţia dintre bunuri şi bani. Însemnele monetare sunt emise în cadrul unui sistem monetar, ce

cuprinde instituţii si modalităţi ce permit reglementarea circulaţiei monetare cu ajutorul unor norme

emise de către autoritatea competentă.Astfel banii duc la crearea fluxurilor financiare, iar sistemul

monetar ajută facilitarea acestui lucru.

Potrivit conceptului de sistem fiscal se pleacă de la premisa că o parte din relaţiile existente

în cadrul sistemului financiar stau la baza sistemului fiscal, în sensul că autorităţile guvernamentale

intervin cu ajutorul unui ansamblu de metode, tehnici, principii referitoare la materia impozabilă,

cotele respective de percepere a impozitului, subiecţii fiscali pentru aşezarea şi perceperea

impozitelor, conform legislaţiei fiscale în vigoare pentru realizarea obiectivelor de ordin public.

Aşadar sistemul financiar cuprinde relaţii financiare ce stau la baza altor sisteme, fie ele

incluse sau nu în cadrul sistemului financiar ȋn calitate de subsisteme.Printre aceste relaţii amintim:

relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi titlu nerambursabil în calitate

de finanţe publice, creditul ca relaţie banească pe calea împrumutului care este purtător de dobândă

şi pe o perioadă bine determinată, relaţii care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de

resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde producerea unui risc(asigurări de

FINANTARE INDIRECTA

INTERMEDIARI

FINANCIARI

CREDITORI

1. Populatia

2. Firme

3. Guvern

4. Nerezidenti

DEBITORI

1. Firme

2. Guvern

3. Populatia

4. Nerezidenti

FONDURI

FONDURI

FO

ND

UR

I

PIATA

FINANCIARA

FONDURI FONDURI

FINANTARE DIRECTA


12

bunuri şi persoane sau răspundere civilă), relaţii pe calea procesului de formare şi repartizare a

fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor în calitate de finanţele întreprinderilor

Conform ideei ca sistemului financiar este văzut ca un ansamblu de subsisteme ce se află în

interdependenţă şi ale relaţiilor respectivelor subsisteme cu alţi factori de natură exogenă, putem

delimita astfel componentele sistemului financiar.

Potrivit acestei abordări sistemul financiar are următoarele subsisteme în calitate de

componente:

- sistemul relaţiilor economice prin care au loc relaţiile financiare ;

- sistemul instituţiilor cu atribuţii în organizarea relaţiilor financiare sau a fundamentării şi

executării deciziilor financiare ;

- sistemul fondurilor de resurse financiare, fonduri care se constituie, distribuie şi utilizează de

către diverse entităţi ale structurii economice şi sociale ;

- sistemul planurilor financiare prin care are loc conducerea şi reglarea activităţii financiare ;

- sistemul de finanţare a economiei ce reprezintă ansamblul modalităţilor de constituire a

resurselor financiare ;

- sistemul fluxurilor financiar-monetare ca ansamblu al fluxurilor baneşti derulate în cadrul

economiei.

Sistemul financiar determină atât costul cât și cantitatea de fonduri disponibile în economie

necesare cumpărării a mii de bunuri și servicii pe care le achiziționăm zilnic. La fel de important,

ceea ce se întâmplă în acest sistem are un impact puternic asupra sănătății economiei globale.

Atunci când fondurile devin mai costisitoare și mai puțin disponibile, cheltuielile pentru bunuri și

servicii scad. Ca urmare, șomajul crește, iar creșterea economiei încetinește, în condițiile în care

întreprinderile reduc producția și concediază lucrătorii. În schimb, atunci când costul fondurilor

scade și fondurile împrumutate devin mai ușor disponibile, cheltuielile în economie cresc adesea, se

creează mai multe locuri de muncă și se accelerează creșterea economiei. Într-adevăr, sistemul

financiar global este o parte integrantă a sistemului economic global. Nu putem înțelege unul dintre

aceste sisteme fără a-l înțelege pe celălalt.

1.3. Finanţe publice vs. finanțe private

Noţiunile de finanţe publice şi private sunt adecvate situaţiei din ţările cu economie de piaţă,

în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate privată, fapt care face

posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul public şi cel privat.

Finanţele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unităţile administrativ-teritoriale,

cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.

Finanţele private sunt asociate întotdeauna cu activităţile financiare ale întreprinderilor

economice, ale băncilor şi societăţilor de asigurări private, în legatură cu resursele şi necesităţile

acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările

şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Finanţele publice se aseamănă cu cele private cel puţin sub urmatoarele aspecte:

– Şi unele şi altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani.

– Şi unele şi altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare în

ultimă instanţă.

– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un echilibru financiar pentru a

garanta funcţionarea normală a sectoarelor de activitate pe care le coordonează;

– Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru organizatoric;

– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza reglementărilor legale

Între finanţele publice şi cele private există o serie de deosebiri după cum urmează:


13

1. Privind modul de colectare a resurselor

− Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului (Finanţele Publice), se procură de

la persoane fizice şi juridice în principal prin măsuri de constrângere şi într-o mică parte prin

împrumuturi şi relaţii contractuale.

− Resursele necesare întreprinderilor (Finanţele Private) pe lângă disponibilităţile proprii se

procură pe baze contractuale în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei (dobânda).

2. Privind posibilităţile de executare silită

− Împotriva statului şi instituţiilor sale (Finanţe Publice) dacă nuşi îndeplineşte obligaţiile,

respectiv cheltuielile prevăzute, nu poate fi urmată calea executării silite.

− Împotriva Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) dacă nu-şi onorează obligaţiile sau

nu-şi onorează angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite.

3. Privind efectul utilizării resurselor

− Efectul utilizării resurselor colectate de Finanţele Publice este satisfacerea nevoilor

generale ale societăţii.

− Efectul utilizării resurselor colectate (formate) de Finanţele Private este în slujba unui grup

restrâns respectiv întreprinzătorul în cauză.

4. Privind gestiunea resurselor

− Gestiunea Finanţelor Publice este supusă dreptului public (prevederi în lege)

− Gestiunea Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) este supusă dreptului Comercial

(contracte). Trebuie făcută precizarea că noţiunile de Finanţe Publice şi Finanţe Private sunt

specifice ţărilor cu economie de piaţă, în care se impune o delimitare clară între sectorul

public şi cel privat. În economiile socialiste (comuniste), noţiunea de finanţe private este

privată de obiect, deoarece proprietatea este colectivă de stat sau de grup.

Sintetizând, asemănările şi deosebirile dintre finanţelor publice şi finanţele private pot fi

enunţate astfel:

Tabel 1.1. Finanțe publice vs. Finanțe private

FINANŢE PUBLICE FINANŢE PRIVATE

Cuprind statul, unităţile administrativ

teritoriale şi alte instituţii

Cuprind întreprinderi, bănci, societăţi

de asigurare

Resursele se procură prin constrângere, în

mod obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi

imediată pentru cea mai mare parte şi numai o

mică parte pe baze contractuale

Resursele se procură pe baze

contractuale, prin confruntarea pe

piaţa liberă a cererii şi ofertei

Statul poate lua măsuri în legătură cu moneda

naţională în care se constituie fondurile

Întreprinderile private nu pot influenţa

în mod legal moneda în care se

constituie fondurile

Sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor

naţionale

Se urmăreşte realizarea de profit,

printr-o activitate rentabilă

Gestiunea este supusă dreptului public

(administrativ şi constituţional)

Gestiunea este supusă dreptului

commercial

Nevoi individuale vs. nevoi colective

La nivelul unei societăți se disting următoarele categorii de nevoi:

Nevoi individuale

Nevoi colective

Nevoi cvasi publice/cvasiprivate

Nevoile individuale depind de preferințele fiecărui om, diferă în funcție de vârsta, sex,

ocupație, mediu social, zonă geografică și sunt satisfăcute pe seama bunurilor care sunt capabile să


14

ofere valori de întrebuințare oamenilor (alimente, haine, locuință, transport, etc- bunuri private

procurate prin mecanismul pieței).

Nevoile colective sunt procurate pe seama unor activități (servicii) organizate de autoritățile

publice vizând asigurarea apărării naționale, menținerea ordinii interne și a securității civile,

păstrarea echilibrului ecologic, protecția socială, etc. (reclamă existența unor instituții publice

capabile să ofere cetățenilor bunuri publice).

Nevoile cvasipublice întrunesc trăsăturile specifice atât nevoilor individuale, cât și nevoilor

sociale și pot fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât și pe seama bunurilor private (nevoia

de educație și instruire, de cultură și ocrotire medicală).

Având în clasificarea anterioară bunuri care satisfac aceste nevoi se circumscriu

următoarelor categorii:

Bunuri private

Bunuri publice

Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

La baza satisfacerii nevoilor individuale ale populației stau bunurile private care pot fi

procurate de pe piață într-o anumită cantitate și la un anumit preț, în condiții de concurență

(conform figurii 1.1.)

Figura 1.2. Caracteristicile bunurilor private

Aceste bunuri (precum: alimente, haine, locuință, transport, etc.) pot fi procurate de către

consumatori de pe piață, fie direct de la producători, fie de la cei care le comercializează

(intermediari). Prețul acestora este stabilit de piață, în funcție de raportul existent între cererea

consumatorilor și oferta producătorilor. Aceste bunuri nu se produc în cantități discreționare,

datorită limitelor existente atât la nivelul factorilor de producție, cât și la nivelul resurselor bănești

disponibile ale cumpărătorilor. Dacă un cumpărător consumă o unitate dintr-un anumit bun, atunci

cantitatea disponibilă se micșorează în mod corespunzător. În acest fel se poate spune că un

consumator intră în concurență cu ceilalți cumpărători, întrucât o unitate dintr-un bun, ce servește la

satisfacerea unor nevoi individuale, nu poate fi consumată decât de o singură persoană.

hrană locuință transport

Nevoi individuale

Preț

Bunuri private

Piață

Cerere

ofertă


15

Pe lângă nevoile individuale, oamenii mai au și nevoi colective satisfăcute prin bunuri

publice asigurate de către autoritățile publice. Aceste bunuri prezintă anumite particularități în ceea

ce privește accesul la consumul lor, conform figurii de mai jos:

Figura 1.3. Caracteristicile bunurilor publice

De bunurile publice beneficiază întreaga colectivitate, indiferent dacă membrii acesteia au

participat sau nu la efortul de finanțare a acestor bunuri. Prin urmare, consumul este indivizibil și

neconcurențial.

Bunuri private vs. bunuri publice

Caracteristicile bunurilor publice și private, prezentate mai sus, pot fi sintetizate astfel:

Figura 1.4. Caracteristici bunuri private vs. bunuri private

O anumită parte a nevoilor populației, repectiv nevoile cvasipublice pot fi satisfăcute

apelând atât la bunuri publice, cât și la bunuri private.

apărare Protecție socială Iluminat public

Nevoi colective

Consum neconcurențial

și indivizibil Bunuri publice

Autorități publice

Consum individual

Consum

concurențial

Acces condiționat

Procurate prin

mecanismul pieței

Antrenează costuri

individuale Antrenează

cheltuieli publice

Asigurate de autorități

publice

Acces

necondiționat

Consum

neconcurențial

Consum nedivizibil

Bunuri

private

Bunuri

publice


16

Figura 1.5. Bunuri cvasipublice/cvasiprivate

În cazul bunurilor cvasipublice, furnizarea de utilități de către autoritățile publice se face în

mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de

burse, se ține seama de rezultatele la învățătură ale elevilor/studenților și/sau de situația materială a

acestora.

Satisfacerea nevoilor membrilor societății se poate realiza prin intermediul bunurilor

publice, bunurilor private sau al bunurilor semipublice, în proporții diferite.

Participarea autorităților publice la satisfacerea nevoilor colective este determinată de

imposibilitatea sectorului privat de a oferi servicii și bunuri, deoarece:

nu este organizat, sub raport tehnic să desfășoare astfel de activități;

nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora pentru a le putea solicita plata prețului

datorat;

deși este capabil să producă anumite bunuri și servicii, nu își asumă asemenea sarcină,

datorită incapacității beneficiarilor de a suporta costul acestora.

De asemenea, imperfecțiunea pieței determină intervenția statului în viața economică.

Întrebări de autoevaluare

1. Definiți conceptul de finanțe.

2. Care sunt principalele trăsături ale finanțelor?

3. Care sunt ariile de acoperire ale finanțelor?

4. Prezentați pe scurt: finanțele personale, finanțele private, finanțele publice, finanțele sociale,

finanțele comportamentale.

5. Sunt finanțele o știință sau o artă?

6. Care sunt componentele mecanismului financiar?

7. Ce este sistemul financiar și care sunt subsistemele sale componente?

8. Care sunt asemănările dintre finanțele publice și cele private? Dar deosebirile?

9. Nevoi publice vs. nevoi private.

10. Bunuri private, bunuri publice, bunuri cvasipublice/cvasiprivate.

Bunuri private

Preț

Educație

Cultură

Ocrotirea medicală

Bunuri cvasipublice cvasiprivate

Bunuri publice


17

CAPITOLUL 2. SISTEME FINANCIARE


– definirea conceptelor de sistem, sistem financiar;

– identificarea trăsăturilor și componentelor sistemului financiar; – identificarea trăsăturilor specifice și a evoluției sistemelor financiare: anglo-saxon, japonez și

european continental.

Noţiuni cheie: sistem, sistem financiar, sistem financiar anglo-saxon, sistem financiar japonez,

sistem financiar european continental.

2.1. Aspecte generale

Noţiunea de sistem reprezintă un ansamblu de elemente (reguli, principii,etc. ) care se află

ȋntr-o relaţie structurală, de interdependenţă şi de interacţiune reciprocă, formând un tot organizat,

tot care pune ordine ȋntr-o gândire teoretică sau face ca o activitate practică să urmeze scopul

urmarit de către acesta. Din aceasta definiție a sistemului reiese şi noţiunea de sistem financiar, care

la rândul sau este format din anumite componete de natura financiară, ce sunt puse ȋn

interdependenţă şi care formează cadrul necesar proceselor şi relaţiilor financiare.

Sistemul financiar se defineşte, astfel ca un ansamblu al relaţiilor economice în formă

banească, care apar între participanţii la procesele de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor

financiare (băneşti), în întreaga activitate economică-socială.

Un sistem financiar eficient se caracterizează prin următoarele trăsături:

Îndeplinește funcția esențială de canalizare a fondurilor de la actorii economici care au

economisit, drept urmare au un surplusul de fonduri către cei care au o lipsă de fonduri

Promovează eficiența economică prin producerea unei alocări eficiente a capitalului, care duce

la creșterea producției

Duce la îmbunătățirea directă a bunăstării consumatorilor, permițându-le acestora să facă

achizițiile necesare la timp

Cele cinci componente/subsisteme ale sistemului financiar actual sunt:

Sistemul monetar/banii;

instituțiile financiare (inclusiv băncile);

instrumentele financiare (inclusiv împrumuturi, acțiuni și obligațiuni);

piețele financiare (cum ar fi Bursa de Valori); și

băncile centrale (cum ar fi Banca Națională a României (BNR), Banca Centrală Europeană

(BCE)).

1. Sistemul monetar

Banii sunt definiți ca fiind orice instrument acceptat, în general, pentru plata bunurilor și

serviciilor sau pentru rambursarea datoriilor. După cum bine se știe, teoria monetară corelează

modificările ofertei de bani cu modificările activității economice agregate și cu nivelul prețurilor.

Banii și recesiunea

Mișcarea periodică, dar neregulată, ascendentă și descendentă, a producției agregate obținută

în economie este denumită ciclul economic. Recesiunea reprezintă mișcările susținute (persistente)

descendente în ciclul economic. Mișcările ascendente (persistente) în ciclul economic sunt

denumite expansiuni.

Recesiunea (șomajul) și boom-urile sau expansiunea (inflația) ne afectează pe toți. Dovezile

din fluctuațiile ciclului de afaceri din multe țări indică faptul că recesiunea poate fi cauzată de

scăderi abrupte ale ratei de creștere a masei monetare.


18

Banii și inflația

Nivelul agregat al prețurilor este prețul mediu al bunurilor și serviciilor dintr-o economie.

Inflația este o creștere continuă a nivelului prețurilor. Aceasta afectează toți actorii

economici. Există o puternică asociere pozitivă între inflație și rata de creștere a masei monetare pe

perioade lungi de timp. O creștere accentuată a ofertei monetare este probabil urmată de o creștere a

ratei inflației. Țările care se confruntă cu rate foarte ridicate ale inflației înregistrează o creștere

rapidă a ofertei de bani.

2. Instituții bancare și financiare

Intermediarii financiari sunt instituții care direcționează fonduri de la persoane cu fonduri

excedentare către cei care doresc fonduri. Printre alte servicii, ele permit persoanelor să câștige un

profit decent pe banii lor, evitând în același timp riscul; de exemplu, bănci, companii de asigurări,

companii de finanțare, bănci de investiții, fonduri mutuale, case de brokeraj.

Băncile sunt instituții financiare care acceptă depozite și acordă împrumuturi. Băncile fac

sistemul monetar mult mai eficient, reducând nevoia de a purta o mulțime de numerar. Oamenii au

tendința de a utiliza cecuri în loc de numerar pentru achiziții mari și plata facturilor. Inovațiile în

domeniul bancar, cum ar fi cardurile de debit, depozitul direct și plata automată a facturilor, reduc și

mai mult aceste inconveniente și, de asemenea, reduc inconvenientele legate de bancă de timpul

petrecut la bancă, scrierea de cecuri sau vizitarea ATM-ului.

Inovarea financiară se referă atât la progresele tehnologice, care facilitează accesul la

informații, tranzacționarea și mijloacele de plată, cât și la apariția de noi instrumente și servicii

financiare, noi forme de organizare și piețe financiare mai dezvoltate și mai complete. Pentru a avea

succes, inovația financiară trebuie fie să reducă costurile și riscurile, fie să ofere un serviciu

îmbunătățit care să răspundă nevoilor particulare ale participanților la sistemul financiar. E-Finance

este o livrare de servicii financiare pe cale electronică.

3. Instrumente financiare

"Titluri de valoare" este un nume care se referă în mod frecvent la instrumente financiare

care sunt tranzacționate pe piețele financiare.

O garanție (instrument financiar) este o obligație formală care dă dreptul unei părți să

primească plăți și / sau o parte din active de la o altă parte; de exemplu, împrumuturi, acțiuni,

obligațiuni. Chiar și un împrumut bancar obișnuit este un instrument financiar.

4. Piețele financiare

Piețele financiare sunt mecanisme care permit celor interesați să achiziționeze și să vândă cu

ușurință (tranzacții) titluri financiare (cum ar fi acțiuni și obligațiuni), mărfuri (cum ar fi metale

prețioase sau bunuri agricole) și alte elemente de valoare la costuri de tranzacționare scăzute.

Piețele financiare, cum ar fi piața bursieră și piața de obligațiuni, sunt esențiale pentru a

promova o mai mare eficiență economică prin direcționarea fondurilor de la cei care nu utilizează în

mod productiv fondurile ( cei care economisesc) către cei care o fac (investitorii).

În timp ce piețele financiare care funcționează bine promovează creșterea economică, piețele

financiare cu performanțe slabe pot fi cauza recesiunii sau a sărăciei. Astfel, activitățile de pe

piețele financiare pot spori sau reduce averea personală. Activitățile de pe piețele financiare

afectează ciclul economic.

Piața obligațiunilor și ratele dobânzilor

O obligațiune este o garanție a datoriei care dă dreptul periodic la o rată specifică a plăților

aferente dobânzii pentru o anumită perioadă de timp, iar suma împrumutată trebuie să fie

rambursată la maturitate.


19

O rată a dobânzii este costul împrumutului sau prețul plătit pentru închirierea de fonduri

împrumutate (exprimate, de regulă, ca procent din închirierea a 100 u.m pe an). Chiar dacă alți

indicatori financiari ar rămâne constanți, scăderea ratelor dobânzilor va determina creșterea

consumului și a investițiilor; de exemplu cheltuielile pentru locuințe sau autoturisme ar crește. O

creștere a ratelor dobânzilor ar putea încuraja consumatorii să economisească mai mult, deoarece

pot fi câștigați mai mult din veniturile din dobânzi, dar descurajează investitorii să obțină

împrumuturi. Astfel, consumul și investițiile ar scădea.

Piețele de obligațiuni sunt importante deoarece sunt piețele în care ratele dobânzilor sunt

determinate.

Bursa de Valori

O acțiune (o acțiune comună) reprezintă o parte din proprietatea unei corporații sau o

creanță asupra câștigurilor / activelor unei firme. Acțiunile fac parte din avere, iar schimbările în

valoarea lor afectează dorința oamenilor de a cheltui.

Modificările prețurilor acțiunilor afectează capacitatea unei firme de a strânge fonduri și,

prin urmare, de a investi. Piața bursieră este importantă deoarece este cea mai frecventă piață

financiară din zilele noastre.

Creșterea indicelui pieței bursiere din cauza prețurilor mai mari ale acțiunilor mărește

bogăția oamenilor și, ca rezultat, poate crește disponibilitatea acestora de a cheltui.

Atunci când prețurile acțiunilor scad, averea poate scădea și disponibilitatea de a cheltui

poate scădea. Modificările prețurilor acțiunilor afectează deciziile firmelor de a vinde acțiuni pentru

a finanța cheltuielile de investiții

Piața valutară

Piața valutară este locul în care fondurile financiare sunt convertite dintr-o monedă în alta.

Cursul de schimb valutar este prețul unei monede în funcție de altă monedă. Piața valutară

determină cursul de schimb valutar. Totul este constant, un dolar mai puternic va însemna că

vacanța în Anglia devine mai puțin costisitoare. Și bunurile țării exportate în străinătate vor costa

mai mult în țările străine, iar străinii vor cumpăra mai puțini dintre ei.

5. Băncile centrale

O bancă centrală este un organism guvernamental care reglementează instituțiile financiare,

controlează furnizarea de bani și credite în economie, gestionează finanțele guvernului și servește

drept bancă băncilor comerciale.

Băncile comerciale depun o parte din rezervele lor la banca centrală, iar banca centrală este

"creditorul de ultimă instanță" către băncile comerciale în perioade de criză.

Teoria monetară corelează schimbările în cantitatea de bani cu modificările activității

economice agregate și cu nivelul prețurilor. Politica monetară reprezintă gestionarea ofertei

monetare și a ratelor dobânzilor și este condusă de banca centrală a unei națiuni.

Politica fiscală implică decizii privind cheltuielile guvernamentale și impozitarea. Deficitul

bugetar este excedentul cheltuielilor față de venituri pentru un anumit an. Excedentul bugetar este

excedentul de venituri peste cheltuielile pentru un anumit an. Orice deficit trebuie finanțat prin

împrumuturi.

Bugetele deficitare pot constitui o preocupare, deoarece deficitele pot duce la rate mai mari

ale creșterii monetare și, în cele din urmă, ar putea conduce la o inflație mai mare.

Abordarea sistemului financiar, ca un sistem de fonduri

La nivelul economiei naţionale se constituie mai multe fonduri de resurse financiare. Fiecare

fond are regulile sale proprii de formare şi utilizare, legături şi corelaţii cu celelalte fonduri. Aceste


20

fonduri se pot grupa după mai multe criterii: după nivelul la care se constituie; după destinaţie; după

forma de proprietate; după titlul cu care se constituie şi se utilizează.

După nivelul la care se constituie, distingem:

a) fonduri constituite la nivel central (macroeconomic): fondul bugetar de stat; fondurile

bugetului asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;

fonduri de creditare;

b) fonduri constituite la nivel mediu (mezoeconomic), reprezintă acele fonduri la dispoziţia

unităţilor administrativ-teritoriale: fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor;

c) fonduri constituite la nivel microeconomic: fondurile proprii ale instituţiilor şi unităţilor

economice.

După destinaţia pe care o primesc, distingem:

a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare, care se constituie pentru înlocuirea mijloacelor fixe

scoase din funcţiune şi pentru dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea,

retehnologizarea, dezvoltarea întreprinderilor existente, precum şi realizarea de obiective de

infrastructură). În acest scop se folosesc: fondurile proprii ale întreprinderilor, resursele

împrumutate de întreprinderi, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului, o parte din

fondurile proprii ale instituţiilor şi întreprinderilor;

b) fonduri de consum. În acest scop se utilizează: o parte din fondurile bugetului de stat şi

bugetelor locale, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor

(respectiv, cele care servesc pentru acţiuni sociale şi stimularea salariaţilor), o parte din veniturile

instituţiilor şi ale populaţiei;

c) fondurile de rezervă, care cuprind:

- fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu şi care servesc pentru

finanţarea unor sarcini şi acţiuni, neprevăzute, intervenite în cursul anului;

- fondurile de rezervă (de risc sau altfel denumite) constituite la dispoziţia întreprinderilor

pentru acoperirea eventualelor pierderi;

d) fonduri de asigurare:

- fondurile constituite la dispoziţia societăţilor de asigurări şi reasigurări cu acest titlu, care

servesc pentru acoperirea daunelor apărute în urma calamităţilor naturale, accidentelor şi a altor

evenimente (fenomene) aleatorii, precum şi pentru achitarea sumelor cuvenite persoanelor asigurate

în urma producerii riscului asigurat;

- mai îndeplineşte rolul unui fond de asigurare şi fondul de intervenţie constituit în bugetul

de stat la dispoziţia guvernului, care serveşte pentru finanţarea unor lucrări operative de înlăturare a

efectelor unor calamităţi naturale şi pentru acordarea de sprijin persoanelor aflate în dificultate.

După forma de proprietate, distingem:

a) fonduri proprietate publică: fondurile bugetului de stat, fondurile bugetelor locale,

fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurile publice extrabugetare, fondurile proprii ale

întreprinderilor şi societăţilor de asigurări cu capital de stat;

b) fonduri proprietate privată: fondurile proprii ale societăţilor comerciale, agricole,

bancare, de asigurări şi reasigurări cu capital integral sau majoritar privat; fondurile proprii ale

întreprinzătorilor particulari; fondurile proprii ale asociaţiilor fără scop lucrativ.

După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice, distingem:

- prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii etc.);


21

- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de stat) şi

transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate);

- prelevări cu titlu nerambursabil şi caracter facultativ (donaţii, ajutoare).

Baza juridică a acestor prelevări o constituie:

- dispoziţiile legale care îi dau dreptul statului să uzeze de puterea sa de constrângere şi să

pretindă de la persoanele fizice şi juridice impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi;

- prevederile cuprinse în contractele încheiate de stat cu diverse persoane fizice şi juridice

(contracte de concesionare, de închiriere, de împrumut).

De la fondurile de resurse publice se efectuează plăţi:

- cu titlu definitiv (nerambursabil): alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor curente

ale instituţiilor publice, a investiţiilor etc.

- cu titlu rambursabil: acordarea de împrumuturi.

Între fondurile de resurse financiare publice şi private există legături, dar excedentul unui

fond poate fi preluat numai la fondul cu care acesta are corespondenţă, iar deficitul de resurse al

unui fond nu se poate completa decât de la fondul cu care acesta are legături. Deci, în procesul de

echilibrare a fondurilor individuale de resurse financiare trebuie să se respecte principiul

compatibilităţii fondurilor, folosindu-se mecanismul de reglare corespunzător.

2.2. Sistemul financiar anglo-saxon

Orice descriere istorică a sistemului financiar britanic trebuie să înceapă cu Banca Angliei,

banca centrală a țării, fondată în 1694. La momentul respectiv nu reprezenta o bancă centrală în

sensul modern. Mai degrabă, a fost una dintre cele mai vechi bănci autorizate, în proprietate privată

și organizată pentru a accepta depozite și a acorda împrumuturi sectorului privat. Cu toate acestea,

aceasta a avut o legătură strânsă cu finanțele publice. O mare parte din activele sale erau în titluri de

stat. A devenit cunoscută ca o instituție solidă, iar scrisorile ei au fost acceptate pe scară largă ca

mijloc de plată, mai întâi la Londra și apoi în întregul imperiu britanic. Banca Angliei a devenit, în

1833, unicul emitent al monedei britanice (în timp ce era încă o bancă privată), fapt deloc

surprinzător. Actul Bancar din 1844 a produs separarea emisiunii de note de operațiunile bancare.

Scopul real al Legii a fost acela de a impune reguli de comportament asupra băncii, adică de a

elimina politica monetară discreționară. Cu toate acestea, experiența a demonstrat în curând că este

necesară o anumită discreție în operațiunile băncilor centrale.

În secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost deschise la

Londra și alte bănci private, instituții care erau din ce în ce mai necesare din cauza creșterii

comerțului și a efectelor industrializării. Între timp, în afara orașului principal al țării, centralizarea

din ce în ce mai mare a finanțelor guvernamentale de la Londra, nevoia de plăți și remitențe pentru

impozite și extinderea bogăției financiare datorate revoluției industriale, au condus la înființarea de

bănci în aproape toată țara (bănci private din afara Londrei).

O altă trăsătură a Marii Britanii din secolul al XIX-lea, a fost crearea de bănci de economii,

vehicule care să permită indivizilor sau familiilor cu venituri modeste să beneficieze de avantajele

de a împrumuta resursele financiare și de a profita de obținerea de servicii financiare la care nu ar fi

avut acces la băncile din Londra.

De asemenea, dezvoltat în Marea Britanie în acest moment a fost conceptul de casă de

compensare (clearinghouse) – sistemul plăților prin compensare, un loc și un sistem de soluționare

a creanțelor interbancare care s-a dezvoltat și se regăsește în sistemele de verificare-compensare pe

care le cunoaștem astăzi.


22

Aceste evoluții, precum și experimentele scoțiene cu servicii bancare gratuite, denotă că

Marea Britanie s-a maturizat financiar mai repede decât alte țări industrializate. Londra a devenit

centrul industriei financiare interne și, în cele din urmă, cel mai important centru financiar

internațional, datorită rolului său pe piața aurului și dezvoltării pieței Eurodolarului.

INTERMEDIARII FINANCIARI

Până în 1979, Regatul Unit nu avea o definiție legală a unei bănci. Criteriile, care au fost

revizuite în 1987, disting acum între tipurile de instituții de depozit și influențează astfel măsurarea

agregatelor, cum ar fi oferta de bani.

Intermediarii financiari ai pieței din Regatul Unit includ:

1. Retail banks, bănci care oferă atât depozite la termen, cât și depozite la vedere (cererea).

2. Băncile de economii (TSB- Trusteed Savings Banks), inițial înființate în 1861 ca Banca de

Economii Post Office. Acestea au fost create într-un moment în care cerințele minime de

depozit au împiedicat multe gospodării să utilizeze băncile orașelor.

3. Banca Națională de Economii, o bancă de economii sponsorizată de guvern, administrată de un

departament al Trezoreriei și operată prin intermediul sistemului poștal (denumită Bancă de

Economii Post Office).

4. Girobank, care a fost înființată pentru a fi operată prin oficiile poștale, dar este astăzi o bancă

comercială majoră. Girobank este o asociație a băncilor de economii inițial organizate pentru a

facilita împărțirea plăților ca o alternativă la sistemul de verificare atât de răspândit în America

de Nord. Cu un sistem de giro, o persoană dă o comandă scrisă băncii sale pentru a transfera

fonduri în contul beneficiarului. Nu există risc de credit, deoarece fondurile trebuie să se afle în

banca plătitorului pentru a fi transferate. Sistemul giro a fost emulat în Japonia și în mai multe

țări europene, inclusiv Germania.

Sistemul giro este un sistem prin care se utilizează o comandă scrisă sau electronică pentru

a transfera fonduri între conturi.

5. Bănci cu ridicata/en-gros, care sunt instituții de depozitare ce au relativ puține sucursale în

Regatul Unit și, prin urmare, nu sunt foarte vizibile pentru public. Acestea includ băncile

comerciale, diversele consorții și, în special, băncile străine, care sunt prezente în Marea

Britanie, în număr mare. Multe dintre aceste instituții nu concurează pe piața internă a țării, ci,

mai degrabă, desfășoară activități legate de finanțarea internațională la Londra, și au un avantaj

competitiv pe termen lung în acest domeniu. Cu toate acestea, puține alte țări au sisteme bancare

deschise băncilor străine. Băncile străine domină piața en-gros din Regatul Unit.

6. Instituții de investiții, care se ocupă cu tranzacționarea titlurilor de valoare pe termen scurt

(desigur, la prețuri sub nivelul pieței).

Restul sistemului financiar cuprinde intermediari financiari nebancari: societăți imobiliare,

case de finanțare (sau companii financiare), fonduri de asigurări și fonduri de pensii și fonduri

comune de investiții. În timp ce dereglementarea a permis societăților imobiliare să pătrundă pe

piața monetară cu ridicata pentru a-și spori activitățile de împrumut, acest segment al pieței a

cunoscut o mare consolidare. Există mai puțin de 100 de astfel de societăți în Regatul Unit, iar cota

lor pe piața creditării ipotecare a scăzut sub 20%.

Băncile din Regatul Unit sunt obligate să dețină o mică parte din pasivele lor la Bank of

England sub formă de depozite fără dobândă. Acestea pot și dețin și rezerve în exces. Cerințele

rezervelor au fost mult mai stricte, acestea fiind eliminate treptat în cadrul unor reforme ample din

1981.


23

În 1986 a avut loc o altă reformă majoră, întâlnită, adesea, în literatura de specialitate sub

numele de Big Bang4. În urma unei proceduri judiciare în care s-a susținut că bursa s-a angajat în

practici restrictive, normele au fost modificate pentru a elimina împărțirea dintre instituțiile care

primesc depozite și subscriitorii de valori mobiliare. Numărul firmelor care pot tranzacționa titluri

de stat a fost mărit de la 5-6 la aproape 30.

Societățile imobiliare aveau dreptul să ofere o gamă largă de servicii bancare și financiare

(băncile aveau dreptul să ofere credite ipotecare începând din 1982). Astfel, a fost inițiată o

estompare considerabilă a diferențierii dintre bănci. Într-adevăr, Big Bang-ul a schimbat întreaga

structură competitivă a industriei bancare din Regatul Unit.

Băncile din Regatul Unit au fost supravegheate de Consiliul pentru valori mobiliare și de

investiții, o organizație din sectorul privat cu putere de reglementare delegată de guvern. Chiar și

numele reflectă eliminarea barierelor dintre bănci, dealerii de valori mobiliare și Banca Angliei.

Transmiterea responsabilităților de reglementare s-a dovedit totuși problematică și s-au produs mai

multe scandaluri financiare. O problemă pare a fi că, odată cu dereglementarea, unele instituții au

devenit conglomerate financiare cu o diviziune în domeniul bancar și astfel dificil de supravegheat,

mai ales într-o țară care are o istorie îndelungată a unui sistem stabil, cu controale stricte care

delimitează sectorul bancar de alte forme de intermediere.

Până în 1998, Banca Angliei a supravegheat efectiv sectorul bancar. Începând cu 1 iunie

1998, Autoritatea pentru Servicii Financiare a devenit responsabilă pentru supravegherea bancară.

Legea din anul 2000, privind serviciile financiare și piețele a conferit Autorității Serviciilor

Financiare responsabilitate statutară deplină în domeniul supravegherii financiare.

INSTRUMENTE FINANCIARE

Mai jos vor fi prezentate câteva caracteristici distinctive ale instrumentelor financiare:

Instrumentele emise de guvern. Băncile și dealerii de pe piața monetară dețin instrumente

financiare guvernamentale. Un grup distinct de instrumente financiare este reprezentat de titlurile de

capital ("gilt"), care sunt titluri cu rată fixă emise de guvern și tranzacționate la Bursa din Londra.

(Titlurile de valoare sunt adesea denumite stocuri în Regatul Unit.) Acestea sunt cunoscute sub

denumirea de gilts datorită probabilității zero de neplată inerente instrumentelor financiare

guvernamentale. Aceste instrumente sunt răscumpărate la date stabilite, iar din 1981, unele au fost

indexate la inflație. Înainte de 1998, Banca Angliei a gestionat datoria guvernamentală, dar

responsabilitatea este acum în mâinile Oficiului de Gestionare a Datoriei. Banca nu mai emite

bonuri de trezorerie.

Alte instrumente ale pieței monetare. Piețele monetare din Regatul Unit emit o varietate de

instrumente. Astfel, de exemplu, băncile se împrumută una pe alta pe piața interbancară, unde rata

de bază este rata dobânzii LIBOR (rata dobânzii interbancare de la Londra) - o rată a dobânzii care

este de referință pentru ratele internaționale ale activelor.

Efectul comercial, un instrument financiar pe termen scurt cu scadență între șapte zile și trei

luni, era emis, până de curând, numai în valută străină.

Merită menționat faptul că progresele înregistrate în realizarea uniunii monetare europene,

precum și integrarea în creșterea piețelor financiare vor avea, fără îndoială, influențe suplimentare

asupra pieței monetare a Marii Britanii. Cu toate acestea, există unele diferențe importante față de

alte sisteme bancare europene, în special în ceea ce privește modul în care sunt tratate eșecurile

băncilor și în ceea ce privește relația dintre o bancă și o firmă în care o bancă deține o participație

financiară.

4 Big Bang termenul este folosit pentru a descrie dereglementarea masivă a sectorului financiar din Regatul Unit


24

Piața interbancară și piața certificatelor de depozit domină piața monetară din Regatul Unit.

Cu toate acestea, piața monetară reprezintă doar aproximativ 10% din întreaga piață a valorilor

mobiliare, deoarece este afectată de dimensiunea piețelor pentru acțiuni și swap-uri.

BANCA NAȚIONALĂ A ANGLIEI

Banca Angliei îndeplinește toate rolurile obișnuite ale unei bănci centrale moderne. Astfel,

acționează ca un creditor de ultimă instanță, este bancherul guvernului și colectează și difuzează

date financiare. Dar, spre deosebire de băncile centrale germane și americane, Banca Angliei a avut

întotdeauna o relație strânsă cu guvernul central și, până la sfârșitul anilor 1990, nu a fost niciodată

privită ca fiind independentă în sensul de a putea impune opinii asupra politicii monetare sau că ar

putea contrazice cele ale guvernului în exercițiu. Trezoreria Statului a fost cea care i-a impus Băncii

politicile prin directive sau ordonanțe.

Istoria recentă a politicii monetare a băncii poate fi împărțită în mai multe perioade. În anii

'60, Banca a utilizat o varietate de controale de credit - plafoane eficiente privind sumele care ar

putea fi împrumutate din sistemul bancar. Metodele folosite au fost ratele ridicate ale rezervelor de

numerar și persuasiunea morală, mai degrabă decât controlul ratei dobânzii, dar nu au fost deosebit

de eficiente din cauza lipsei de restricții asupra băncilor străine din țară. Ca urmare, o mai mare

dependență de ratele dobânzilor a fost pusă în aplicare în timpul anilor 1970, prin legarea ratei

băncii - redenumită rata minimă de creditare5 - la rata dobânzii la bonurile de trezorerie. Mai târziu,

la sfârșitul anului 1973, o taxă implicită, denumită corset6, a fost introdusă pe depozitele cu ridicata;

băncile au fost obligate să depună o fracțiune din depozitele de trezorerie fără dobândă care

depășesc o anumită cifră prealabilă.

Noi proceduri de politică monetară au fost introduse în urma alegerii conservatorilor

conduse de Margaret Thatcher în 1981. Ratele de rezervă au fost eliminate treptat; Banca a publicat

și a căutat să monitorizeze agregatele monetare mai largi. În prezent, Banca Angliei influențează

ratele dobânzilor prin monitorizarea și controlul lichidității în sectorul financiar.

Rata minimă de creditare a băncii, care influențează alte rate ale dobânzii, este stabilită

zilnic ca răspuns la piață.

O schimbare semnificativă în operațiunile de politică monetară a avut loc în octombrie 1992,

când cancelarul de finanțe a anunțat că țintele de inflație vor conduce în continuare politicile Băncii

Angliei.

După alegerea altui guvern în 1997, Banca Angliei a primit independența operațională.

Aceasta din urmă a fost consacrată prin Actul Bancii Angliei din 1998, care a direcționat Banca să

mențină stabilitatea prețurilor așa cum este definită de ținta inflației. Cu toate acestea, Trezoreria își

păstrează ultima responsabilitate pentru politica monetară prin stabilirea a ceea ce înseamnă

stabilitatea prețurilor, precum și a direcției generale a politicii economice a guvernului.

Un element nou în reformele Băncii Angliei a fost crearea Comitetului pentru Politică

Monetară (CPM). Comitetul stabilește ratele dobânzilor la întâlnirile programate în mod regulat

(datele sunt anunțate în prealabil), iar membrii le votează, alături de guvernator și de înalți

funcționari ai Băncii Angliei, precum și de experți externi. În plus, procesul-verbal al reuniunilor

este afișat la scurt timp după întâlnire, voturile fiind înregistrate și publicate. Prin urmare, atât

piețele financiare, cât și publicul pot evalua gradul în care există un consens sau nu în ceea ce

privește direcția viitoare a ratelor dobânzilor și a condițiilor economice în general. De asemenea,

CPM publică previziunile privind ratele dobânzilor viitoare în funcție de ratele dobânzilor

neschimbate, de creștere sau de scădere.

5 rata dobânzii la care Banca Angliei împrumută instituțiile eligibile din sectorul financiar

6 Corset descrie sistemul prin care un procentaj din depozitele cu ridicata trebuia depus la Banca Angliei


25

2.3. Sistemul financiar japonez

Japonia este adesea considerată un miracol economic modern, transformându-se dintr-o țară

ruinată și înfrântă, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, într-o superputere financiară.

Sistemul său financiar este un hibrid de caracteristici endemice sistemului american impus după

război. În general, structura sa bancară se află acum undeva între sistemul american fracturat și

sistemul canadian relativ concentrat. Cu toate acestea, în ultimii ani, sistemul bancar japonez s-a

confruntat cu o mare mare problemă financiară, în special din cauza volumului imens de credite

imobiliare neperformante. Banca centrală, Banca Japoniei, este considerată una dintre cele mai

independente bănci centrale din lume, bazată pe performanța inflaționistă a economiei japoneze.

Ministerul Finanțelor reglementează toate instituțiile financiare ale țării și stabilește toate aspectele

bugetului de stat. O astfel de concentrare de putere este diferită de cea a oricărei alte țări menționate

în text. Cu toate acestea, până la sfârșitul anilor 1990 s-au creat multe noi agenții aparent

independente pentru a rezolva problemele financiare care au atins proporții catastrofale.

Până la sfârșitul anilor 1990, Japonia se confrunta cu un eveniment rar pentru o țară după cel

de-al doilea război mondial: deflația7. Prețurile din Japonia au scăzut constant de la sfârșitul anilor

1990, pe măsură ce economia a stagnat în ciuda creșterii masive a cheltuielilor guvernamentale și a

datoriilor. Problemele legate de deflație au devenit obiectul unei dezbateri intense, pe măsură ce

economia japoneză a continuat să alunece din recesiune în recesiune. Temerile legate de deflație au

fost ridicate și în alte părți ale lumii, deoarece inflația scăzută și chiar deflația încep să prindă mai

multe țări.

Faptul că sistemul financiar al Japoniei reflectă conceptele locale și cele occidentale, nu este

un lucru surprinzător, întrucât cele două societăți au început să intre în contact regulat în secolul al

XIX-lea. Japonia a desconsiderat uneori ceea ce a văzut în sistemele occidentale, dar de cele mai

multe ori a preluat anumite elemente, adesea adaptându-le la propriile necesități.

RESTAURAREA MEIJI

Deși datele istorice arată că în Japonia încă din secolul al XVII-lea (tranzacțiile tindeau să se

facă în numerar), creditorii de bani și alți finanțatori ai diamyo (lorzii feudali) existau în Japonia,

majoritatea istoriilor financiare ale Japoniei încep cu restaurarea Meiji în 1868. Aceasta reprezintă

prima etapă pe calea construirii unui sistem financiar modern în cadrul unui stat unificat.

Dezvoltarea industrială a necesitat mari sume de capital financiar, iar acestea au provenit dintr-un

mic grup de conglomerate, cum ar fi zaibatsu8 ("clanuri financiare").

Printre instituțiile cu o dezvoltare rapidă s-au numărat cele care nu au îndeplinit o mare

varietate de funcții, cum ar fi comerțul, producția și finanțele, ci au devenit din ce în ce mai mult

asemănătoare cu băncile comerciale din Europa sau America de Nord. Această evoluție nu este

surprinzătoare deoarece guvernului central dorea ca sistemul financiar japonez să reprezinte un

amestec de aranjamente financiare europene existente. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, țara

avea trei tipuri de bănci:

7 Deflația este un fenomen economic care reprezintă opusul inflației, caracterizat prin scăderea prețurilor bunurilor și

serviciilor. Acest fenomen are consecințe asupra unei economii naționale la fel de grave ca și inflatia. El poate fi

determinat, în principal, prin reducerea masei monetare și a creditului. Potrivit lui Barro,[ Barro, R. J., (1995), Inflation

and Economic Growth, NBER Working Paper No. 5326 (Cambridge, Massachusetts: National Bureau of Economic

Research).] deflația reprezintă o scădere a indicelui general al prețurilor într-o perioadă de timp. Deseori, deflația este

cauzată de o reducere a ofertei de bani sau de o restrângere a creditului. Deflația poate fi de asemenea cauzată de o

restrângere a cheltuielilor, fie din partea guvernului, fie din partea agenților economici, sau a investițiilor dintr-o

economie. Deflația are de multe ori ca efect creșterea numărului șomerilor, întrucât cererea de bunuri și servicii în

economie scade, pe fondul deficitului de lichidități. De asemenea deflatia poate fi consecinta consolidarii economice,

cresterii economice, cresterea ratingului de tara. O consecinta fireasca este cresterea monedei nationale in raport

principalele valute.(Uram) 8 numele acordat conglomeratelor financiare din Japonia


26

băncile naționale, care au avut ca model, în general, băncile naționale din S.U.A. din secolul al

XVIII-lea și au avut privilegiul de a li se permite să emită note. Deoarece guvernul japonez

dorea să adopte un sistem bancar laissez-faire competitiv, Japonia avea mai mult de 150 de

astfel de bănci la vârf. Inițial, faptul că notele lor au fost convertibile doar în specie au limitat

potențialul lor de creștere la disponibilitatea aurului9.Mai târziu, bancnotele au devenit oarecum

convertibile în banii de hârtie necondiționați eliberați de guvern, o abordare care a produs o

creștere puternică în emisiunea de note și, în cele din urmă, a condus la impunerea unui plafon.

Băncile naționale au fost, de asemenea, distincte de alte tipuri de bănci, deoarece o mare parte

din depozitele lor (aproximativ 25% până la 35%) erau sub forma depozitelor guvernamentale.

Au fost acceptate depozitele private, dar băncile naționale au fost create în primul rând pentru a

stimula creditele pentru afaceri și depozitele.

băncile private, care s-au dezvoltat în mare parte în zonele urbane cu interese comerciale, au

obținut dreptul de a folosi cuvântul ginko ("bancă") pentru a-și identifica operațiunile financiare.

Singura diferență între acestea și băncile naționale, era faptul că nu aveau dreptul de a emite de

note.

cvasi-bănci, care puteau realiza o mare varietate de funcții financiare. Acestea au servit în

principal zonele rurale.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, privilegiile băncilor naționale au fost revocate, iar băncile

private și cvasi-băncile au fost transformate în bănci obișnuite. Sistemul financiar japonez urma să

se bazeze pe un singur tip de bancă comercială, o acțiune menită să unifice activitățile bancare și să

le permită să fie reglementate în mod similar.

În acest timp, sistemul financiar japonez avea și o serie de alte tipuri de instituții financiare,

toate având ca model, într-o anumită măsură, versiunile europene. Astfel, o varietate de bănci

speciale au facilitat disponibilitatea fondurilor pentru anumite sectoare și industrii, iar mai multe

tipuri de bănci de economii - inclusiv băncile de economii poștale, asemănătoare versiunii britanice

- au încurajat depozitele mici către persoane fizice.

Probabil cea mai importantă diferență dintre dezvoltarea timpurie a instituțiilor financiare

japoneze și cea a multor alte țări a fost rolul proeminent jucat de guvern și de conglomerate. Astfel,

finanțarea japoneză a fost structurată pentru a promova industrializarea cât mai repede posibil.

Deoarece banca centrală recent creată (1882), a împiedicat, în general, crizele majore de lichiditate,

legăturile strânse dintre sectorul bancar și industrie au acționat ca un impuls și nu un factor de

descurajare a dezvoltării economice.

Concentrația relativ ridicată a băncilor comerciale a fost facilitată în continuare de legile

adoptate în anii 1920. Acestea au servit Japonia bine în timp ce se pregătea pentru o perioadă de

finanțare a războiului. La fel și Banca Japoniei, care deja finanța deficitele bugetare care au rezultat

din invazia japoneză de la Manchuria la începutul anilor 1930. O instituție specială, Banca de

Finanțe din timpul războiului, a fost creată în 1942 pentru a strânge și a coordona fondurile necesare

finanțării producției de război. În general, toate băncile au fost reorganizate într-o oarecare măsură

pentru a facilita finanțarea războiului. În plus, ca și în alte economii orientate spre finanțarea

războiului, ratele dobânzilor au fost fixate la nivel, în mod artificial, scăzut pentru a permite

guvernului și instituțiilor financiare să împrumute ieftin.

Japonia s-a predat aliaților în august 1945. Sistemul său financiar era în continuare la fel de

puternic ca și cel al Statelor Unite, care era puterea dominantă, de ocupație.

Înfrângerea a produs o inflație ridicată, ca și în alte economii devastate de război, și a fost

alimentată de dorința băncii japoneze de a tipări moneda. Situația financiară s-a schimbat în bine în

1947, când Statele Unite au decis să ajute Japonia în procesul de redresare. Alte reforme financiare,

9 Înainte de restaurarea Meiji, părți ale țării erau pe un standard de argint, în timp ce Tokyo (sau Edo după cum era

cunoscut atunci), capitala administrativă, era pe un standard de aur. Aurul a devenit mai târziu standard în țară.


27

cum ar fi finanțarea bugetului guvernamental consolidat și o monedă convertibilă, au reprezentat

etapa creșterii economice postbelice. Printre cele mai importante schimbări s-au numărat

desființarea zaibatsului și dizolvarea băncilor speciale. Scopul, în conformitate cu practica din

S.U.A., a fost de a reorganiza sistemul financiar pentru a asigura un grad de concentrare mult mai

mic decât a fost anterior. Un alt element preluat din Statele Unite a fost separarea împrumuturilor

comerciale și a activităților de subscriere a valorilor mobiliare.

Ministerul japonez al Finanțelor și Comerțului și Industriei Internaționale avea să aibă mult

mai multă influență asupra reconstrucției și dezvoltării economice decât omologul sau din multe

alte țări, în special în Statele Unite. Renunțarea la legăturile strânse dintre guvern și industrie și

reapariția conglomeratelor sunt astăzi importante elemente defectuoase în relațiile comerciale dintre

Japonia și țările industrializate occidentale.

INSTITUȚII FINANCIARE ȘI INSTRUMENTE FINANCIARE

Caracteristicile specifice sistemului bancar japonez includ politicile cunoscute ca overloan

(excesul în acordarea împrumuturilor) și overborrowing (supraîndatorarea), precum și un

dezechilibru în pozițiile de lichiditate ale băncilor mari și mici.

Politica excesivă este una care menține rezervele bancare nete - adică numerar în bănci și

rezerve la banca centrală - într-o poziție negativă prin acordarea de împrumuturi sau investiții

finanțate din alte surse decât depozitele sau capitalurile proprii. Cea mai mare diferență este aceea

că băncile japoneze sunt, în esență, datoare față de banca centrală; spre deosebire de băncile din alte

țări industrializate, împrumuturile acordate instituțiilor financiare fiind mai mari decât rezervele pe

care acestea le dețin la banca centrală. Împrumutul de la banca centrală este o rutină, o politică care

se datorează lipsei de operațiuni de piață deschisă a băncii japoneze și a reglementărilor care

stabilesc plafonul de noi împrumuturi și ratele depozitelor de consum, limitând astfel noua

lichiditate în sistem.

Până în anii 1980, supraîndatorarea era un fenomen întâlnit la City Banks10

(bănci mari care

controlau o cotă de piață semnificativă), în timp ce alte instituții financiare aveau rezerve nete

pozitive. Acest dezechilibru poate fi explicat parțial de poziția relativ favorabilă a City Banks în

ceea ce privește accesul și capacitatea acestora de a împrumuta de la banca centrală și cererea

relativ mai mare de creditare de la acestea. O City Bank este de obicei banca principală a unei

întreprinderi industriale mari.

În februarie 1999, împrumuturile de la banca centrală au preluat o nouă formă atunci când

politica privind rata zero a dobânzii a intrat în vigoare în timpul unei crize financiare continue și a

scăzut, cel puțin prin standarde istorice, creșterea economică. Rata de actualizare a Băncii Japoniei

a scăzut la zero și a rămas acolo până în august 2000, când politica a fost ridicată, iar rata de

actualizare a crescut la 0,25 la sută. Rata de actualizare a fost apoi redusă la zero din nou, pe măsură

ce deflația și-a menținut poziția asupra economiei japoneze, iar în februarie 2003 se situa la 0,10%.

O a doua caracteristică distinctivă a sistemului financiar japonez se numește overborrowing,

prin care se înțelege faptul că sectorul corporațiilor se bazează pe credite bancare în loc de capital

pentru a strânge fonduri. Motivele pentru această caracteristică a sistemului financiar japonez au de-

a face cu legăturile istorice strânse între preocupările comerciale și bancare, precum și cu

interdicțiile de operațiuni de pe piața de capital impuse de americani la scurt timp după al doilea

război mondial. Rezultatul este o concurență ineficientă între sectoarul bancar și cel nebancar. În

plus, acesta din urmă tinde să împrumute întreprinderilor cu risc ridicat. Implicația este că sectorul

nebancar se confruntă cu un grad ridicat de risc de credit; numai asistența guvernamentală previne

eșecurile pe scară largă.

Tipuri de instituții financiare

10

City Bank – termen utilizat pentru a desemna o bancă din Japonia care oferă servicii consumatorilor și clienților de

afaceri și al cărui sediu principal este, de obicei, într-un oraș mare.


28

Sistemul bancar japonez are două tipuri de bănci comerciale. City Banks, care operează în

zone urbane mari, dar au ramificații la nivel național. Acestea tind să fie principalele bănci pentru

conglomeratele industriale și sunt susceptibile de a avea o diviziune financiară internațională.

Băncile locale sunt, de departe creditorii comerciali dominanți, iar datorită legăturilor lor cu

grupurile industriale, o parte semnificativă a creditelor lor este pe termen lung. Ei iau depozite atât

de la persoane fizice, cât și de la întreprinderi comerciale; acestea din urmă tind să fie mari.

Băncile regionale sunt celălalt tip de bancă comercială. Fiecare funcționează ca o City Bank,

cu excepția faptului că baza sa financiară este limitată la un oraș sau o prefectură (aproximativ

echivalentă cu o provincie). Datorită prezenței locale relativ puternice, aceste bănci sunt

asemănătoare băncilor de economii din America de Nord sau europene.

În afară de băncile comerciale, sistemul bancar japonez include instituții specializate numite

bănci de credit pe termen lung. Activele și pasivele acestor instituții sunt pe termen lung în

structura lor de maturitate. Alte tipuri de instituții financiare specializate includ băncile Shinkin

(asociația de credit), banca Shoko Chukin (banca centrală de cooperare pentru comerț și industrie),

banca Norinchukin (cooperativă centrală pentru agricultură și silvicultură) și așa-numitele bănci de

muncă.

Japonia are și trusturi, care nu trebuie să își desfășoare operațiunile separat de activitățile

bancare comerciale. O funcție importantă a trusturilor japoneze este gestionarea fondurilor de pensii

și a fondurilor mutuale; acționează și ca consilieri de investiții.

Industria bancară din Japonia este împărțită cu o varietate de alte instituții de depozitare,

cum ar fi băncile de economii poștale11

, care au o natură și un domeniu de activitate similare cu

uniunea de credit canadiană și instituțiile de depozitare guvernamentale.

Cu toate acestea, spre deosebire de variantele canadiene, băncile de economii poștale

continuă să fie deținute de stat, în ciuda încercărilor repetate de privatizare a sistemului.

Legislația bancară din Japonia guvernează băncile și definește ce pot face. Din reformele din

1982, au reușit să subscrie anumite tipuri de valori mobiliare, cum ar fi titlurile garantate de guvern.

Reformele ulterioare din 1994 au permis băncilor comerciale selectate să se mute pe piața valorilor

mobiliare. Cu toate acestea, există încă împărțirea împrumuturilor comerciale și a subscrierilor de

valori mobiliare, deși instituțiile găsesc căi în jurul lor. Băncile japoneze s-au extins în străinătate și

au început să se angajeze în activități de subscriere. Combinația dintre o buclă de reglementare și

dorința de a trata instituțiile financiare străine și interne pe o bază egală au erodat bariera dintre

activitățile de împrumuturi comerciale și de subscriere. În 1992, când Dieta japoneză (Parlamentul)

a aprobat proiectul de lege privind reforma sistemului financiar, acest lucru a dus la formarea de

filiale ale băncilor de încredere și ale băncilor comerciale în 1993 și 1994 a căror funcție era de a

subscrie titluri de valoare. De asemenea, multe dintre restricțiile care guvernează ratele dobânzilor

au fost eliminate.

O caracteristică distinctivă negativă a sistemului financiar japonez a fost numărul neobișnuit

de mare de scandaluri financiare în care au fost implicate bănci și societăți de valori mobiliare. S-a

constatat că societățile de valori mobiliare au acoperit pierderile clienților mari de la bursă. Băncile

au fost prinse făcând un număr substanțial de credite ilegale.

După scandaluri, băncile japoneze păreau că au revenit, dar a fost o recuperare falsă,

deoarece multe bănci au subestimat, adesea în mod deliberat, problemele legate de creditele

neperformante, care au rezultat din bula prețurilor imobilelor care a izbucnit la începutul anilor

1990. Împrumuturile neperformante au fost facilitate de către bancheri, care mulți au fost autori de

legislație în domeniu sau au lucrat pentru Ministerul Finanțelor.

11

Băncile de economii poștale joacă un rol în fluxul de fonduri, deoarece aproape o treime din gospodării dețin depozite

în astfel de instituții.


29

Politica prin care au fost injectate în mod repetat sume mari de numerar în diferite sectoare

ale economiei a eșuat și, în 1998, guvernul japonez a adoptat o serie de legi majore care vizează

restructurarea și reformarea sistemului financiar.

Pentru a rezuma, problemele din sectorul financiar din Japonia provin din:

1. un sistem financiar puternic reglementat

2. inversări clare în politicile Băncii Japoniei

3. răspunsul lent al guvernului la problemele financiare

4. rezistența contribuabililor în sprijinul salvării băncilor

5. lipsa de transparență în activitățile băncilor și ale autorităților lor de reglementare

Tipuri de active financiare

În Japonia, spre deosebire de America de Nord, piața obligațiunilor corporative sau hârtiilor

comerciale este destul de mică. Impedimentele de reglementare, în special cerințele colaterale, au

fost destul de severe pentru a împiedica apariția unei mari piețe în astfel de instrumente. Cu toate că

dereglementarea a redus restricțiile, creșterea pe piața internă a fost foarte lentă deoarece

împrumuturile din străinătate au fost fie mai ieftine, fie mai ușoare.

În general, inovațiile financiare au fost îngrădite de reglementările stricte ale Ministerului

Finanțelor. Există restricții privind dobânzile plătite pentru depozite, cecurile personale nu sunt

utilizate pe scară largă și multe obligațiuni guvernamentale sunt oferite la rate negociate, mai

degrabă decât într-o licitație. Bonurile de trezorerie sunt utilizate relativ rar, deoarece Banca

Japoniei, după cum s-a menționat anterior, nu se bazează pe operațiunile de piață deschisă pentru a

influența ratele dobânzilor, care sunt foarte reglementate. Din 1970, cu toate acestea, a existat o

cantitate semnificativă de dereglementare. Restricțiile privind fluxul de capital au fost eliminate;

astfel încât au fost restricții privind ratele dobânzilor la depozitele în numerar mari. CD-urile nu au

plafoane ale ratei dobânzii, ceea ce reprezintă rolul lor important în măsurarea ofertei interne de

bani. Începând cu anul 1985, în special, certificatele de piață monetară au crescut în popularitate,

deoarece depozitele minime au fost reduse la nivelurile din gama de gospodării. Și CD-urile

negociabile și denominările mari au devenit instrumente financiare importante. (Într-adevăr, atunci

când ratele dobânzilor au fost decontrolate, aceste piețe au crescut atât de repede încât Banca

Japoniei a trebuit să-și schimbe oarecum operațiunile de politică monetară).

Pe piața monetară sau pe termen scurt pe piața financiară, care nu conține nicio rată a

dobânzii sau alte reglementări privind emiterea, există două instrumente financiare importante:

tegata, care sunt facturi cu discount de două săptămâni până la șase luni, și gensaki.

Piața gensaki12

, care tranzacționează contracte de răscumpărare, certificate de depozit

negociabile, certificate de piață monetară și acceptări ale bancherilor, este cea mai importantă piață

pentru a afla rata dobânzii pe termen scurt pe bază de compensare a pieței. Baza sa este obligațiuni

guvernamentale pe termen lung cărora li se aplică o condiție ca vânzătorul să le răscumpere la o

dată convenită în prealabil. Astfel, un instrument pe termen lung este transformat efectiv într-un

instrument pe termen scurt. Piața gensaki este depozitul de numerar pe termen scurt și are astfel

influență asupra lichidității pe termen scurt a piețelor financiare japoneze.

Piața de apeluri japoneze (piața interbancară) este mai puțin competitivă decât cele din alte

țări. Nici corporațiile, nici persoanele fizice nu au voie să se angajeze în operațiuni de facturare sau

de discont pe factură pe piața monetară, iar ratele dobânzilor la atragere nu pot scădea sub rata de

actualizare a Bank of Japan.

Rețeaua interbancară operează, de asemenea, centrul de compensare al sistemului financiar.

Toate instituțiile financiare participă direct sau indirect la aceasta. Soluționarea soldurilor nete se

12

termenul utilizat pentru a descrie piața monetară japoneză


30

efectuează, ca și în majoritatea țărilor industrializate, cu transferuri în conturile pe care instituțiile

financiare le dețin la Banca Japoniei. Tranzacțiile între bănci și instituțiile non-bancare sunt

gestionate printr-o rețea computerizată numită sistemul zengin.13

Permite ca fondurile să fie

disponibile simultan, chiar dacă nu au fost eliberate oficial, cu transferul garantat de Banca

Japoniei.

Nivelul de vânzare cu amănuntul al sistemului financiar japonez are o gamă restrânsă de

depozite bancare cu caracteristici de dobândă sau de chequing. În esență, există depozite curente,

care nu câștigă niciun interes, și depozite obișnuite, care sunt ca depozitele curente, cu excepția

cazului în care nu sunt eligibile. Unele conturi obișnuite pot fi combinate cu alte tipuri de depozite

care generează dobânzi, cum ar fi fondurile susținute de guvern sau depozitele la termen. Într-un

astfel de aranjament, fondurile sunt transferate dintr-un depozit la un depozit obișnuit, după cum

este necesar (sub rezerva unor limitări).

BANCA CENTRALĂ A JAPONIEI

La fel ca toate băncile moderne, Banca Japoniei asistă sistemul financiar, acționând ca un

centru de compensare pentru bănci și prin cumpărarea și vânzarea titlurilor de stat. În plus, desigur,

Banca Japoniei acționează ca un bancher central pentru guvern, reglementează sectoarele bancare și

implementează politica privind creșterea monetară și ratele de schimb.

Banca Japoniei a folosit în mare măsură și pentru o perioadă lungă de timp, o tehnică de

ghidare și instruire a instituțiilor financiare pentru a majora sau a reduce volumul creditelor. Odată

cu dereglementarea, banca se bazează din ce în ce mai mult pe instrumente pe termen scurt, cum ar

fi cambiile cu discount, pentru a influența ratele dobânzilor. Începând cu anul 1975, politica băncii

a fost un amestec de reguli de creștere monetară și intervenții pe piața valutară pentru a se asigura

că yenul se află în limitele dorite.

Conversia către monetarism a fost, în parte, o reflectare a schimbărilor similare care au avut

loc în altă parte a lumii industrializate și, în parte, a unei reluări a consecințelor dezastruoase ale

politicii de inflație de la începutul anilor 1970. În conformitate cu această politică, măsurile

includeau cursuri de schimb fixe, inflația japoneză era constant mai mare decât cea a Germaniei, a

Statelor Unite și a Canadei, în special în timpul șocului prețului petrolului din 1973-74. Deoarece

țara a trecut la un regim de schimb flexibil și a introdus alte politici bazate pe piață, recordul său de

inflație a fost unul dintre cele mai bune din lume, făcându-l să pară un bun exemplu al

implementării cu succes a monetarismului.

Datorită modului în care este organizată Banca Japoniei, există dubii în legătură cu

independența sa. Pe hârtie, a fost întotdeauna sub controlul ferm al guvernului. Într-adevăr, până în

1997, Actul de abilitare a declarat:

Guvernul controlează toate operațiunile Băncii Japoniei și împiedică nu numai

orice operațiune contrară legii sau legilor, ci și orice măsură pe care Guvernul o

poate considera ca fiind dezavantajoasă pentru stat.

În 1997, Legea Băncii Japoniei a fost revizuită, împreună cu alte reforme majore menționate

anterior. Conform noilor reforme, Banca Japoniei trebuia să urmărească stabilitatea prețurilor și să

mențină un sistem financiar ordonat.

În cele din urmă, noul act impune Băncii Japoniei să "mențină contacte strânse cu guvernul

... astfel încât controlul său monetar și poziția de bază a politicii economice a guvernului să fie

reciproc armonioase" (Legea Băncii Japoniei, 1998, articolul 4).

Pe măsură ce deflația se intensifica în Japonia, au fost propuse soluții de toate felurile.

Încercările băncii japoneze de a genera monedă datoriei prin cumpărarea de obligațiuni

guvernamentale în 2002 nu au reversat cursul prețurilor și, în disperare, Banca Japoniei a anunțat în

13

sistemul zengin se referă la sistemul de compensare a tranzacțiilor financiare din Japonia


31

2002 că va cumpăra acțiuni pentru a inversa tendința de scădere a prețurilor stocurilor care au

generat îngrijorări printre mai mulți membri ai consiliului de politică monetară. Planul a luat pe

toată lumea prin surprindere, deși nu a făcut nimic pentru a stopa știrile financiare nefavorabile

emise din Japonia și nu a fost bine primit de către observatorii externi.

2.4. Sistemul financiar european continental

Sisteme financiare de tip european continental întâlnim în țări precum Germania, Belgia,

Italia, Finlanda, Danemarca, Austria.

Dacă sistemul financiar de tip anglo-saxon are la baza piața de capital, cel continental are la

bază sistemul bancar. Piețele financiare care se încadrează și pot fi caracterizate prin trăsăturile

sistemului financiar de tip anglo-saxon sunt, de exemplu cele din S.U.A, Marea Britanie, Canada.

Spre deosebire de sistemul financiar anglo-saxon, în cadrul unui sistem continental,

persoanele cu un excedent de resurse financiare transmit resursele lor către investitori în investiții

reale. Băncile au o influență semnificativă asupra pieței financiare, iar la rândul lor, actorii pe aceste

piețe influențează felul cum vor fi alocate resursele financiare. În acest sistem, nu este importantă

piața de capital acordându-se o mare atenție sindicatelor care se unesc în luarea deciziilor în ceea ce

privește managementul întreprinderilor.

În continuare va fi prezentat sistemul financiar din Germania. Modelul german se distinge

prin faptul că băncilor le este permis să se angajeze în toate formele de finanțare, inclusiv vânzarea

de acțiuni și subscrierea de valori mobiliare. Performanța financiară germană de la sfârșitul celui de-

al doilea război mondial, măsurată prin inflație, este, de asemenea, foarte afectată de experiența

acestei țări cu hiperinflația din anii 1920.

În 1834, statele germane au format o uniune vamală, numită Zollverein. Eliminarea

barierelor tarifare a determinat creșterea economică și financiară.

O caracteristică deosebită a dezvoltării financiare germane a fost combinarea activităților de

împrumuturi comerciale și de investiții sau activități bancare comerciale, incluzând acceptarea

cambiilor cu discount și plasarea de credite și garanții. Aceste activități timpurii au avut succes la

stimularea industrializării. Separarea împrumuturilor comerciale și a activităților de subscriere a

valorilor mobiliare nu a devenit niciodată o caracteristică a sistemului financiar german.

Până la unificarea Germaniei în 1871, mai multe state au emis propriile lor monede sau

bancnote, iar bancherii privați au oferit cea mai mare parte a mecanismului de plăți. Modernizarea

sistemului bancar central a fost introdusă odată cu formarea Reichsbank în 1876.

Până în 1870, kreditbanken (banca de credit) a jucat un rol vital în finanțarea expansiunii

industriale. Inițial funcționând în Prusia (statul german dominant), s-a extins în alte state până la

mijlocul secolului al XIX-lea. A fost singura bancă de acest gen la vremea respectivă, iar Prusia nu

a înființat alte astfel de instituții până în 1870.

În orice caz, creșterea creditării a fost în mare măsură determinată de capacitatea băncilor

private de a o crea. Acestea, în general, au emis cambii. Spre deosebire de cele din alte țări,

cambiile germane nu erau rescontate. Mai degrabă, debitorii au folosit aceste cambii precum sunt

folosite astăzi cecurile pentru a atrage fonduri de la bancă. Cu toate acestea, cambiile puteau fi

transmise altor părți, facilitând astfel creșterea creditului, care era, de regulă, pe termen scurt.

După ce Germania s-a unificat în 1871, atât economia, cât și sistemul său financiar s-au

dezvoltat repede până la primul război mondial. Problemele financiare au început cu Tratatul de la

Versailles, prin care aliații, au impus plăți enorme drept despăgubiri de război Germaniei și țărilor

fostului imperiu austro-ungar.

Germania s-a confruntat cu necesitatea de a face aceste plăți uriașe în aur și valute străine. În

această perioadă, se confruntă, de asemenea, cu o economie devastată de război, care nu poate


32

genera venituri fiscale suficiente pentru a acoperi cheltuielile guvernamentale. Soluția Germaniei, la

momentul respectiv, a fost aceea de a emite o cantitate foarte mare de monedă, iar rezultatul a fost o

hiperinflație devastatoare care a început în 1921 și nu s-a încheiat până la sfârșitul anului 1923.

În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul german a împrumutat, în principal,

prin emiterea de cambii cu discount, a suspendat operațiunile normale de creditare către public și a

raționalizat bunurile de consum pentru a facilita producția militară și conexă. A folosit aceste

metode, în loc să se împrumute de la Reichsbank, tocmai din cauza temerilor de a declanșa o nouă

rundă de hiperinflație. După război, autoritățile au introdus o reformă monetară menită să asigure

faptul că, dată fiind strâmtoarea economică a țării, inflația nu va reapărea.

Datorită împrumuturilor venite din partea Statelor Unite prin planul Marshall, Germania a

și-a revenit destul de repede după cel de-al doilea război mondial. Până în 1960, activitatea sa

economică, măsurată prin producția industrială, s-a comparat cu cea a Statelor Unite, iar în anii

1980 creșterea economică a depășit adesea această țară.

INTERMEDIARI FINANCIARI

Băncile din Germania, ca și Japonia, au crescut rapid, mai ales în anii 1980, în raport cu

economia în ansamblu, precum și cu băncile din Statele Unite și Regatul Unit. Importanța băncilor

germane se reflectă și în faptul că fondurile împrumutate de sectorul de afaceri tind să fie obținute

prin împrumuturi bancare. Considerarea băncilor ca intermediari în locul emiterii de obligațiuni

corporative se explică prin mai mulți factori. Ei includ:

• costurile tranzacției

• informație asimetrică

• bariere administrative

• obiceiul companiilor germane

• mărimea întreprinderii tipice din Germania

Barierele administrative au făcut ca împrumuturile directe de pe piețele de capital să fie prea

costisitoare pentru firmele germane. Într-adevăr, unele companii germane au emis acțiuni prin

filialele lor străine, evitând astfel piața internă în întregime. Relația strânsă dintre bănci și

companiile germane are rădăcini istorice. De asemenea, emiterea de acțiuni necesită ca firma să

aibă o anumită dimensiune. Cu toate acestea, majoritatea firmelor germane sunt mici și mijlocii. În

plus, băncile joacă un rol dominant în cadrul burselor de valori, deoarece acționează ca brokeri

majori pentru public.

Dintre toate sistemele bancare, cel al Germaniei este cel mai puțin reglementat. Modelul este

acela al unei bănci universale; băncile sunt autorizate să se angajeze în toate formele de

intermediere, inclusiv asigurarea și subscrierea de valori mobiliare. (Termenul german folosit

pentru a descrie acest aranjament este allfinanz14

, ceea ce înseamnă în general că băncile se

comportă ca supermarketuri financiare.) În pofida acestei abilități de a se angaja într-o mare

varietate de tranzacții financiare și în ciuda predominării istorice a băncilor mari, cele mai mari

bănci nu dețin o pondere mai mare din totalul activelor sectorului bancar decât cele ale celor mai

mari instituții din Regatul Unit sau din Statele Unite.

Având în vedere modul de reglementare, nu este surprinzător faptul că băncile germane

dețin participații considerabile la capitalul unor societăți nefinanciare. O bancă are în mod obișnuit

un loc în consiliul de supraveghere (consiliul de administrație) al corporațiilor.

Sistemul include:

14

termenul german pentru a desemna natura universală a băncilor în Germania


33

1. bănci mari, care au rețele de sucursale la nivel național. Unele dintre acestea au, de

asemenea, filiale și în alte țări.

2. băncile regionale, care sunt bănci cu servicii complete, dar care nu dispun de o rețea

națională de sucursale. Ele sunt relativ mai implicate în creditarea ipotecară decât băncile mari.

3. băncile private, care sunt deținute în parteneriat. Acestea sunt printre cele mai vechi bănci

din Germania; în istoria financiară timpurie a Germaniei au finanțat înființarea de bănci pe acțiuni și

astăzi continuă să se specializeze în finanțarea proiectelor de investiții industriale.

4. băncile străine, care nu sunt restricționate în activitățile în care se pot angaja.

5. băncile declarate a fi încorporate în dreptul public. Acestea includ băncile de economii,

care inițial au luat doar depozite de economii și au făcut împrumuturi doar în scopuri imobiliare și

instituții de tip giro. Creșterea acestora din urmă a fost facilitată după primul război mondial prin

formarea girozentralenului (organizația centrală a girului), care permitea acestor organizații locale

de economii să profite de eficiența unei mari organizații.

6. cooperative, cel mai mare grup în ceea ce privește numărul total de sucursale. Numarul

acestora a scazut, insa, in mod semnificativ de la nivelul anilor 1960, când s-a atins un maxim de

peste 11 000. (Scaderea a fost rezultatul unei politici de fuziuni menite să facă cooperativele mai

eficiente și, prin urmare, mai competitive față de celelalte instituții financiare). Principiile care stau

la baza creării cooperativelor germane nu diferă prea mult de cele care au condus la uniunile de

credit canadiene, cu excepția faptului că fondatorul mișcării cooperative a început prin furnizarea de

servicii intermediare întreprinderilor mici și sectorului agricol. Totuși, până în anii 1980, mai mult

de jumătate dintre membrii erau reprezentați de salariați și funcționari publici.

7. băncile specializate, care sunt bănci ce îndeplinesc funcții speciale. Unele dintre aceste

instituții finanțează dezvoltarea exporturilor, acordă împrumuturi pentru țările în curs de dezvoltare

care fac comerț cu Germania, proiecte de îmbunătățire și așa mai departe. Altele sunt bănci

ipotecare, care acordă în principal împrumuturi agențiilor publice, inclusiv guvernului federal,

statelor și municipalităților. Băncile ipotecare "încorporate în dreptul public" oferă împrumuturi

proprietarilor de terenuri și, în zonele urbane, persoanelor fizice cu venituri modeste.

Multe dintre activitățile bancare sunt concentrate în Frankfurt, unul dintre orașele care ocupă

statutul de cel mai mare centru financiar internațional. Alte centre bancare importante sunt

Dusseldorf, Hamburg și München. Băncile de economii sunt deținute în principal de municipalități,

în timp ce băncile ipotecare sunt controlate de guvernele statului.

Băncile germane sunt supravegheate în baza unei legi bancare; problemele și litigiile sunt

soluționate de către Autoritatea Federală de Supraveghere Financiară, o agenție independentă aflată

în subordinea ministrului federal al finanțelor.

Odată cu UEM, a apărut un conflict de interese în ceea ce privește la rolul Bundesbank în

supravegherea bancară. O instanță constituțională a soluționat problema, oferind Bundesbank o

parte din atribuțiile de supraveghere. Conform noilor reglementări, Bundesbank are atribuții în:

• reglementarea activității celorlalte bănci

• supravegherea sistemului bancar

• efectuarea auditărilor bancare

• să reglementeze dimensiunea internațională a supravegherii bancare și a aspectelor prudențiale

INSTRUMENTE FINANCIARE

Din cauza naturii bancare universale a sistemului financiar german, o mare parte din

tranzacțiile financiare se efectuează prin intermediul băncilor. Ca și în multe alte țări, globalizarea a

eliminat diferențele dintre tipurile de instrumente oferite pe piețele financiare în întreaga lume. De

exemplu, sistemul german a fost prezent pe piețele de contracte futures și de opțiuni. Dar, în


34

ianuarie 1991, a fost introdus un schimb de contracte futures și opțiuni, denumit Deutsche

Terminbörse15

.

Piața de obligațiuni este dominată de titluri cu dobândă fixă. Unele dintre aceste obligațiuni

sunt emise de sectorul public, care include, printre altele, guvernele federale, cele ale statelor și

locale.

Băncile emit alte obligațiuni, care sunt utilizate, în parte, pentru finanțarea împrumuturilor

acordate sectorului public. Majoritatea obligațiunilor emise sunt totuși obligațiuni corporative;

acestea sunt în general preluate de bănci, care apoi formează o piață secundară a acestor

instrumente.

Pe piețele monetare din Germania se tranzacționează instrumente între instituțiile de credit,

precum și între aceleași instituții și Bundesbank. Bundesbank joacă un rol central pe aceste piețe;

acordurile de cumpărare și de revânzare, swap-urile pe valute și tranzacțiile care afectează

depozitele băncilor la banca centrală (adică rezervele sistemului bancar) se numără printre

instrumentele de care dispun pentru a influența lichiditatea pe termen scurt.

Un instrument aparte este creditul Lombard16

: Bundesbank acordă împrumuturi contra

garanției de titluri de valoare (garanție relativ de înaltă calitate). Rata lombardului a fost un

indicator-cheie al poziției politicii monetare până când Banca Centrală Europeană a preluat

responsabilitatea pentru politica monetară în 1999. În 1993, Bundesbank a început să ofere bonuri

de trezorerie vândute la licitație și poreclite "Bubills". Toate obligațiile de dobândă și de

răscumpărare trebuiau suportate de Bundesbank. Ca și în alte țări, însă, piața repo a ajuns să domine

modul în care băncile centrale comunică direcția dorită a ratelor dobânzilor. Același lucru se

întâmplă și în Germania, chiar dacă este vorba de piața Europeană sau de zona euro, iar deciziile

privind rata dobânzii sunt luate la Frankfurt, însă de către Banca Centrală Europeană.

La fel ca Japonia, Germania consideră că poziția balanței sale de plăți este de o importanță

centrală pentru economia sa. În consecință, Bundesbank se ocupă în special de cursul de schimb al

monedei euro față de alte monede importante, cum ar fi yenul japonez și dolarul american.

(Importanța cursului de schimb este evidențiată în continuare de rolul central pe care l-a jucat marca

deutschmark în Sistemul Monetar European înainte de UEM). Astfel, Bundesbank s-a angajat activ

în tranzacții swap valutar începând cu anul 1958. Din 1979, s-a bazat, de asemenea, pe acorduri de

cumpărare și de vânzare în valută pentru a-și completa influența asupra activelor denominate în

valută. Aceste activități au devenit deosebit de importante pe măsură ce UE s-a îndreptat spre o

integrare financiară completă.

Împrumuturile zilnice, împrumuturile și depozitele interbancare sunt printre celelalte

instrumente importante ale sistemului financiar german.

OPERAȚIUNI ALE BUNDESBANK

Bundesbank, banca centrală germană, s-a bucurat de o reputație de garant al stabilității

prețurilor. Succesul său se presupune că provine din lecțiile istoriei, din independența sa statală față

de intervenția guvernului și din faptul că este una dintre puținele bănci centrale ale lumii cu un rol

specific, care, tradus, are menirea de a asigura stabilitatea prețurilor. În alte privințe, aceasta

îndeplinește aceleași funcții ca și celelalte bănci centrale, acționând ca bancher guvernamental și

bancher de ultimă instanță, stabilind ratele dobânzilor orientative, punând în aplicare politica

monetară și a cursului de schimb și așa mai departe.

Bundesbank este o instituție postbelică, dar este descendentă din Reichsbank, care a fost

reorganizată de mai multe ori din cauza războaielor, a schimbărilor în guvern și a hiperinflației.

După al doilea război mondial, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, fiecare sub

controlul uneia dintre puterile victorioase ale aliaților. Acestea s-au deosebit în mod considerabil de

15

Schimburile de contracte futures și options din Germania 16

Creditul lombard – rata dobânzii de politică monetară a băncii centrale germane pe care o aplică băncilor eligibile


35

modul de reorganizare a sistemului financiar german. Statele Unite au fost printre primele dintre

cele patru puteri aliate, care și-a manifestat influența, iar această experiență inițială și-a pus

amprenta asupra regulamentului general. Însă dezacordurile privind gradul de autonomie pe care o

avea noua bancă centrală, precum și planul Marshall pentru redresarea economică a Europei, au

întârziat înființarea Bundesbank până la sfârșitul anilor '50.

Deși este înzestrată cu un grad înalt de independență juridică, Bundesbank este în mod

oficial deținută de guvernul federal. Aceasta este condusă de un Consiliu, care, la rândul său este

condus de un președinte. Odată cu reunificarea Germaniei, numărul băncilor ipotecare a crescut

ușor, deși nu toate aceste bănci din fosta Germanie de Est au o bancă centrală proprie. Președintele

Bundesbank, la fel ca și președintele Federației, a exercitat o putere considerabilă în dictarea

poziției politicii monetare. Desi președintele este numit de guvernul federal pe o perioadă de opt

ani, aceasta nu coincide cu cea a guvernului, iar guvernul federal nu este în măsură să exercite

niciun impact imediat asupra componenței generale a consiliului.

Din cauza autonomiei băncii centrale, ocazional au existat conflicte cu guvernul federal

asupra politicii monetare, dar Banca a reușit de obicei să acționeze independent. Odată cu UEM,

sarcinile Bundesbank s-au schimbat, deoarece nu mai este responsabilă pentru politica monetară.

BCE stabilește acum ratele dobânzilor pentru zona euro. Bundesbank este acum responsabilă pentru

implementarea politicii monetare a BCE. Așa cum s-a arătat mai sus, acest eveniment de răscruce

ne arată că Bundesbank nu mai este o forță atât de puternică în Europa, precum a fost. Cu toate

acestea, germanii au satisfacția de a ști că structura și independența BCE se datorează, în mare

măsură, modelului Bundesbank.

Organul decizional al Bundesbank este Comitetul Executiv. Conform reglementărilor

actuale, acesta este format din președinte, vicepreședinte și alți patru membri.


1. Ce este un sistem?

2. Definiți sistemul financiar.

3. Care sunt trăsăturile unui sistem financiar eficient?

4. Care sunt componentele sistemului financiar? Prezentaţi în detaliu fiecare componentă.

5. Prezentaţi trăsăturile sistemului financiar anglo-saxon.

6. Prezentaţi trăsăturile sistemului financiar japonez.

7. Prezentaţi trăsăturile sistemului financiar european continental.


36

CAPITOLUL 3. PIAȚA FINANCIARĂ


– definirea conceptului de piață financiară;

– abilitatea de a delimita tipologia piețelor financiare;

– abilitatea de a prezenta participanții pe piețele financiare.

3.1. Aspecte generale

Economia financiară reprezintă fenomenul caracteristic sfârşitului secolului XX, fenomen ce

a apărut în mai multe etape, astfel:

• în primă etapă, activităţile financiare însoţeau doar schimburile de mărfuri;

• în a doua etapă, acestea precedau sau urmau schimburile. Au apărut mai multe operaţiuni

financiare (creditele furmizor, creditele-cumpărător, plăţile la termen, operaţiunile de acoperire

a riscurilor) care însoţeau o singură operaţiune comercială.

• în a treia etapă au apărut europieţele, respectiv s-au dezvoltat fluxurile financiare pure, pentru

operaţiuni ce aparţin întreprinderilor, fără a avea vreo legătură cu activitatea de comerţ, astfel:

credite pentru investiţii, arbitraje de trezorerie, cumpărări de acţiuni sau operaţiuni cu

obligaţiuni.

Economia financiară de stocuri, generată de criza economică şi fenomenul petrodolarilor,

care a înlocuit economia internaţională a fluxurilor, este cea care domină, în prezent, economia

mondială, tinzând să se suprapună sau să o estompeze pe cea reală.

Alte procese înregistrate în evoluţia pieţelor financiare fac referire la o concentrare puternică

a sistemelor bancare naţionale şi la procesul de internaţionalizare a băncilor, care s-a produs printr-o

autoorganizare a unui sistem monetar privat.

Obiectul pieţelor financiare este tranzacţionarea banilor, în particular a capitalului, în

vederea echilibrării cererii cu oferta prin direcţionarea eficientă a fluxurilor băneşti între agenţii

excedentari şi cei deficitari.

Există, în literatura de specialitate mai multe puncte de vedere în ceea ce privește

componența unei piețe financiare. În cele ce urmează vor fi prezentate o serie de accepțiuni privind

conceptul de piață financiară.

O primă accepţiune

Orice economie naţională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de

existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc şi se reglează, liber sau dirijat,

cererea şi oferta de active financiare, necesare creării de resurse pentru dezvoltarea producţiei de

bunuri şi servicii în cadrul firmelor. În economia financiară circuitul activelor financiare are loc

între mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitorii) şi mulţimea utilizatorilor acestora, în vederea

realizării unicului scop: satisfacerea nevoii economice, a cărei finalizare este profitul.

Investitorii sunt cei care efectuează investiţii, prin plasarea fondurilor în scopul valorificării

lor, iar utilizatorii sunt cei care mobilizează fondurile pentru a-şi finanţa propria activitate

economică. Se transferă astfel o parte din resursele financiare existente într-o economie, între cei

care le deţin, prin disponibilizare, către agenţii economici care le folosesc, fie pentru iniţierea unei

activităţi, fie pentru întreţinerea şi dezvoltarea unei afaceri existente. În acelaşi timp, se naşte o

relaţie de feedback, de la utilizatorii de fonduri către investitorii iniţiali, prin distribuirea profitului

obţinut în urma valorificării resurselor financiare. Astfel, cei doi parteneri devin, prin propria

voinţă, noduri ale unui circuit financiar a cărui finalizare poate fi profitul sau eşecul.


37

Tranzacţiile între cele două categorii de participanţi la fluxul financiar se realizează prin

intermediul pieţelor financiare.

După tipul activelor care se negociază şi mecanismul prin care acestea sunt introduse în

circuitul economic, piaţa financiară este formată din trei mari sectoare, constituite ca pieţe

distincte:

• piaţa bancară;

• piaţa monetară;

• piaţa de capital.

Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare non-negociabile, a căror

lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de disponibilităţi

băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestor pieţe este de absorţie a

excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să dispună de

posibilitatea retragerii lor în orice moment.

Piaţa monetară este caracterizată prin tranzacţii cu active financiare pe termen scurt

efectuate de către societăţile financiare. Tranzacţiile includ depozitele bancare la vedere şi la termen

ale persoanelor fizice sau juridice, biletele de ordin, cecurile, certificatele de depozit şi alte titluri

mobiliare pe termen scurt (până la un an).

Piaţa de capital este o componentă principală a pieţei financiare. Piaţa de capital este

specializată pe tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi lung, prin intermediul lor

asigurându-se transferurile de capitaluri disponibile către utilizatorii ale căror nevoi depăşesc

posibilităţile interne de acoperire. Motivaţia principală a unei pieţe de capital constă în economia şi

plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor economici în căutare de capital către posibilii investitori,

deţinători de excedente de capital.

A doua accepţiune

Mulţi autori din literatura de specialitate română şi străină, evidenţiază existenţa

similitudinii între piaţa financiară şi piaţa de capital.

În dicționarele de specialitate , „piaţa financiară” este definită ca termen sinonim cu „piaţa

de capital”. Aceeaşi similitudine o întâlnim şi în multe lucrări de specialitate.

Concepţia, că piaţa financiară şi piaţa de capital sunt, fie sinonime, fie foarte apropiate prin

mecanismele instrumentelor cu care operează şi prin termenul îndelungat al tranzacţiilor de capital,

este cel mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate, inclusiv în „Dicţionarul internaţional de

finanţe”.

A treia accepţiune – doctrina anglo-saxonă

Doctrina anglo-saxonă şi, în primul rând, cea americană, defineşte termenul de piaţă

financiară ca fiind totalitatea tranzacţiilor cu instrumente monetare (piaţa monetară) şi cu titluri pe

termen lung (piaţa de capital).

A patra accepţiune – doctrina europeană continentală

Conform acesteia piaţa financiară, respectiv operaţiunile cu valori mobiliare, este un

segment al pieţei de capital, alături de piaţa creditului şi piaţa monetară.

A cincea accepţiune

Piaţa financiară poate fi interpretată ţinând cont de două principii, şi anume:

• alocarea definitivă de resurse financiare, cotizaţii la instituţii financiare, asigurări, ajutoare

financiare internaţionale;


38

• alocarea temporară de fonduri financiare, pe un termen precizat sau neprecizat, dar pe termen

lung şi foarte lung sub formă de investiţii internaţionale, plasamente în titluri de valoare

(acţiuni, obligaţiuni) cu condiţia de restituire şi de plată la anumite perioade convenite cu

debitorul de dobânzi, dividende, rente.

A şasea accepţiune

Piaţa financiară este formată din două mari sectoare: sectorul bancar sau piaţa creditului şi

sectorul titlurilor financiare sau piaţa financiară în sens restrâns.

Piaţa bancară (piaţa creditului) priveşte relaţia de credit având la bază active financiare fără

caracter negociabil - disponibilităţile băneşti sunt atrase la bănci şi apoi utilizate de către acestea

pentru creditarea celor în cautare de fonduri (se poate vorbi, în acest caz, de o finanţare indirectă).

Piaţa financiară în sens restrâns (piaţa titlurilor financiare) este structurată în piaţa

monetară şi piaţa de capital. Pieţele monetare sunt specializate în tranzacţii cu titluri pe termen scurt

(până la 1 an) cum ar fi: depozitele bancare, cecuri, bilete la ordin, certificate de depozit, cambii şi

altele. Preţul dreptului de a utiliza fondurile oferite astfel pe piaţa monetară este reprezentat în

principal de dobândă.

Demn de reţinut este caracteristica esenţială a pieţei financiare, ce constă în perioada lungă

şi foarte lungă a alocării de fonduri băneşti, obligaţiuni străine sau euroobligaţiuni, sau alocarea

definitivă, precum şi neprecizarea perioadei de restituire a fondurilor alocate, cum este cazul

cumpărării de acţiuni.

Alocarea pe termen scurt de resurse financiare sub formă de credite sau tranzacţii cu titluri

de credit (cambii, bilete la ordin, etc) reprezintă operaţiuni specifice pieţei monetare.

Creditele pe termen mediu (3-6 ani) constituie un segment aparte de tranzacţii financiare,

care fac parte din piaţa creditului internaţional, de regulă, sub formă de eurocredite financiare.

3.2. Tipuri de piețe financiare

O piață financiară este o piață în care persoanele fizice și cele juridice pot tranzacționa titluri

financiare, produse de bază și alte active la prețuri care sunt determinate de principiile pure ale

cererii și ofertei pe piață. Piețele financiare reușesc să facă posibilă întâlnirea dintre cele două părți,

cumpărători și vânzători, astfel încât să se poată găsi ușor, facilitând astfel înțelegerea dintre ele.

Piețele financiare pot fi privite ca și canale prin intermediul cărora fluxul de fonduri

împrumutate sunt direcționate de la un furnizorul care are un exces de active ajunge la solicitantul,

care are un deficit de fonduri.

Există diferite tipuri de piețe financiare, iar caracterizarea acestora depinde de proprietățile

activelor financiare care se tranzacționează și de nevoile diferiților participanți pe piață.

Recunoaștem mai multe tipuri de piețe, care variază în funcție de tipul instrumentelor tranzacționate

și de maturitatea lor. O clasificare des întâlnită este următoarea:

Piata de capital

Piața de capital ajută la majorarea capitalului pe termen lung, în general peste 1 an. Se

compune dintr-o piață primară și una secundară și poate fi împărțită în două subgrupe principale -

piața obligațiunilor și piața bursieră.


39

• Piața obligațiunilor oferă finanțare prin contractarea de împrumuturi prin emiterea de

obligațiuni și prin tranzacționarea acestora

• Piața bursieră oferă finanțare prin divizarea capitalului unei entități economice în acțiuni, emise

și tranzacționate

Figura 3.1. Structura pieței de capital

O piață primară sau așa-numita "piață de emisiuni noi" este cea în care se creează și se

tranzacționează pentru prima dată valori mobiliare, cum ar fi acțiuni și obligațiuni, fără a se utiliza

vreun intermediar, cum ar fi un schimb în acest proces. Atunci când o societate privată decide să

devină o entitate tranzacționată la nivel public, aceasta emite și își vinde acțiunile la o așa-numită

Ofertă Publică Inițială. OPI-urile reprezintă un proces strict reglementat, care este facilitat de

băncile de investiții sau de sindicatele financiare ale dealerilor de valori mobiliare care stabilesc o

gamă de prețuri de pornire și apoi supraveghează vânzarea sa directă către investitori.

O piață secundară sau așa-numitul "post-vânzare" este locul unde investitorii cumpără

titluri emise anterior, cum ar fi acțiuni, obligațiuni, contracte futures și options de la alți investitori,

mai degrabă decât de la societățile emitente. Piața secundară este cea pe care se desfășoară cea mai

mare parte a tranzacțiilor și este reprezentată de "bursa de valori". Acesta include Nasdaq, BVB și

toate celelalte burse de valori mari.

Unele acțiuni emise anterior nu sunt înscrise pe o bursă, fiind tranzacționate direct între

dealeri prin telefon sau prin calculator. Acestea sunt așa-numitele acțiuni necotate la bursă sau

"acțiuni nelistate". În general, companiile care sunt tranzacționate în acest mod, de obicei, nu

îndeplinesc cerințele de listare la bursă. Astfel de acțiuni sunt tranzacționate pe buletinul de bord

Over the Counter Bulletin sau pe foile roz și sunt fie oferite de companii cu un rating de credit slab.

Piața monetară

Piața monetară permite unităților economice să-și gestioneze pozițiile de lichiditate prin

acordarea și contractarea de împrumuturi pe termen scurt, în general sub 1 an. Facilitează

interacțiunea dintre persoanele și instituțiile cu surplusuri temporare de fonduri și partenerii lor care

se confruntă cu o lipsă temporară de fonduri.

Se pot împrumuta bani într-o perioadă destul de scurtă de timp prin intermediul unui

instrument standard, așa numitul "call money". Acestea sunt fonduri împrumutate pentru o zi, de la

ora 12:00 astăzi până la ora 12:00, în ziua următoare, după care împrumutul devine "la plată" și este

disponibil în orice moment. În unele cazuri, "call money" poate fi împrumutat pentru o perioadă de

până la o săptămână.

În afara pieței monetare de apel (call money market), băncile și alte instituții financiare

utilizează așa-numita "piață interbancară" pentru a împrumuta fonduri pentru o perioadă mai lungă

de timp, de la împrumutul ”over night” la mai multe săptămâni și până la un an. Investitorii cu

amănuntul și societățile comerciale de dimensiuni mai mici nu participă pe piața interbancară. În

timp ce o parte din tranzacționare este efectuată de bănci din contul clienților, cele mai multe

tranzacții au loc în cazul în care o bancă are o lichiditate suplimentară, un surplus de fonduri, în

timp ce alta are o lipsă de lichiditate.

Aceste împrumuturi se efectuează la rata interbancară, care este rata dobânzii, percepută

pentru împrumuturile pe termen scurt între bănci. Un intermediar între omologi, numit dealer,

anunță o rată de ofertă și o ofertă, diferența dintre cele două reprezentând un spread sau venitul

PIATA

DE

CAPITAL

PIATA PRIMARA

PIATA SECUNDARA


40

dealerului. Rata medie a dobânzii a creditelor acordate pe piața interbancară de la Londra este

cunoscută sub numele de LIBOR17

și cea a a depozitelor atrase LIBID18

, la Paris avem PIBOR, la

Frankfurt - FIBOR, la Amsterdam – AIBOR, la Madrid – MIBOR, la București – ROBOR19

și

ROBID20

.

Piața valutară

Piața valutară promovează tranzacționarea valutară. Este cea mai mare și mai lichidă piață

din lume, cu o valoare medie tranzacționată de peste 5 trilioane de dolari pe zi. Acesta include toate

monedele din lume și orice individ, companie sau țară poate participa la ea.

Piața mărfurilor

Piața de mărfuri gestionează tranzacționarea cu produse primare, care are loc pe aproximativ

50 de piețe majore de mărfuri, unde tranzacțiile financiare totale depășesc din ce în ce mai mult

achizițiile fizice care trebuie livrate. Mărfurile sunt în mod obișnuit clasificate în două subgrupe.

• Mărfurile grele sunt materii prime tipice miniere, cum ar fi aurul, uleiul, cauciucul, minereul de

fier etc.

• Mărfuri moi sunt de obicei produse agricole primare, cum ar fi grâu, bumbac, cafea, zahăr, flori

etc.

Piața instrumentelor financiare derivate

Facilitează tranzacționarea cu instrumente financiare, cum ar fi contractele futures și options

utilizate pentru a ajuta la controlul riscului financiar. Instrumentele derivă în mare parte din

valoarea unui activ suport care poate îmbrăca mai multe forme - acțiuni, obligațiuni, mărfuri, valute

sau credite ipotecare. Piața instrumentelor derivate este împărțită în două părți, ce au o natură

juridică și mijloace care trebuie tranzacționate complet diferite.

Instrumente derivate tranzacționate la bursă

Acestea sunt contracte standardizate tranzacționate în mod organizat. Acestea includ

contracte futures, opțiuni de cumpărare și opțiuni de vânzare. Tranzacția cu astfel de instrumente

uniforme impune investitorilor o plată a unui depozit inițial care este decontată prin intermediul

unei case de compensare și urmărește eliminarea riscului ca oricare dintre cele două părți să nu își

acopere obligațiile.

Instrumente derivate ”over-the-counter”

Aceste contracte sunt negociate în mod privat și tranzacționate direct între cele două părți,

fără a fi utilizate serviciile unui intermediar financiar. Titluri de valoare cum ar fi forward-uri,

swap-uri, forward rate agreement21

(FRA), derivate de credit, și alte instrumente derivate sunt

aproape întotdeauna tranzacționate în acest fel. Acestea sunt contracte personalizate care rămân în

mare parte nereglementate și oferă cumpărătorului și vânzătorului mai multă flexibilitate în a-și

satisface nevoile.

Piața asigurărilor

Ajută la relocarea diferitelor riscuri. Asigurarea este folosită pentru a transfera riscul unei

pierderi de la o entitate la alta în schimbul unei plăți. Piața asigurărilor este un loc în care cele două

părți, asigurătorul și asiguratul sau așa-numitul deținător de polițe se întâlnesc pentru a încheia o

afacere folosită în primul rând de client pentru a se asigura împotriva riscului unei pierderi incerte.

17

London Interbank Offered Rate 18

London Interbank Bid Rate 19

Romanian Interbank Offered Rate - rata medie a dobânzii a creditelor acordate pe piața interbancară românească. 20

Romanian Interbank Bid Rate - este rata medie a dobânzii la depozite atrase pe piața interbancară românească. 21

este un contract over-the-counter între părți care determină rata dobânzii sau cursul de schimb valutar care trebuie

plătit sau primit pentru o obligație care începe la o dată ulterioară începerii contractului.


41

3.3. Participanți pe piața financiară

Pe piețele financiare, există mai multe subiecte de analizat, decât pare la prima vedere.

Diferitele entități de pe piața financiară au, de asemenea, abordări și scopuri complet diferite pentru

a funcționa pe piața financiară. Pentru a înțelege corect întreaga piață financiară, trebuie analizați

toți participanții de pe piața financiară globală.

Există mai multe categorii de participanţi pe piaţa financiară şi anume:

1. Băncile

Băncile participă la piața de capital și la piața monetară. În cadrul pieței de capital, băncile

participă activ la piețele de obligațiuni. Băncile pot investi în fonduri de capital și fonduri mutuale

ca parte a gestionării fondurilor. Băncile au un interes activ în tranzacționare pe piața obligațiunilor

și au, de asemenea, anumite expuneri și față de piața acțiunilor. De asemenea, băncile participă la

piață ca agenții de clearing/ de compensare22

.

2. Dealer primar

Dealerii primari acționează atât pe piețele primare, cât și pe cele secundare.

Responsabilitatea lor de bază este să ofere cotații bidirecționale și să acționeze în calitate de

producători de piață pentru titlurile de stat și să consolideze piața titlurilor de stat.

În esență, acesta este entitatea care a fost acceptată de administratorul pieţei primare să

deruleze operaţiuni cu titluri de stat pe această piaţă ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de acces.

Dealerul primar poate desfăşura operaţiuni în nume şi în cont propriu sau în nume propriu şi în

contul clienţilor lor, persoane fizice şi/sau juridice, rezidente ori nerezidente.

3. Instituțiile financiare

Instituțiile financiare furnizează/împrumută fonduri pe termen lung pentru industrie și

agricultură. Instituțiile financiare își acumulează resursele prin obligațiuni pe termen lung din

sistemul financiar și împrumuturi de la instituții financiare internaționale precum Fondul Monetar

Internațional (FMI), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) etc.

4. Bursele

Bursa de valori este una din cele mai importante instituții ale economiei de piață, un

segment al pieței financiare, o piață secundară organizată, transparentă și supravegheată, pe care se

încheie tranzacții referitoare la valori mobiliare

O bursă este aprobată în mod corespunzător de către autoritățile de reglementare pentru a

face posibilă vânzarea și cumpărarea de valori mobiliare în mod direct sau "on-line" în numele

investitorilor prin brokeri. Bursele de valori oferă și facilități de compensare pentru efectuarea

plăților și livrarea de valori mobiliare. Titlurile tranzacționate pe bursele de valori includ acțiuni,

obligațiuni și instrumente financiare derivate.

5. Brokerii

Un broker este o persoană fizică sau juridică specializată în intermedierea încheierii unor

contracte. Numai brokerii aprobați de către autoritatea de reglementare a pieței de capital pot opera

la bursă. Brokerii îndeplinesc sarcina de intermediere între cumpărătorii și vânzătorii de valori

mobiliare, în schimbul unui comision. Aceștia ajută la efectuarea comenzii, la analizarea prețurilor

și sunt responsabili pentru încheierea contractului.

6. Băncile de investiții

22

Clearing-ul reprezinta procedura prin care o companie își asumă rolul de intermediar între cumparătorii și vânzătorii

de pe o piață, pentru a asigura lichiditatea și a face posibilă tranzacționarea mai rapidă între cele două părți.


42

Acestea sunt agenții / organizații reglementate și licențiate de autoritatea de reglementare a

piețelor de capital. Aceștia aranjează strângerea de fonduri prin intermediul traseului de capital și al

datoriilor și ajută companiile să efectueze diferite operațiuni, cum ar fi depunerea documentului

prescris și alte obligații impuse de autoritatea de reglementare.

Acestea sfătuiesc compania emitentă în ceea ce privește emiterea de valori mobiliare,

stabilirea prețurilor pentru emiterea acestora, aranjarea documentelor și oferă și alte servicii de

asistență. De asemenea, pot cumpăra și vinde în contul clienților lor.

7. Investitorii străini

Sunt acei investitori care dețin fonduri străine și sunt autorizați de către autoritatea în

domeniu să investească pe piețele de acțiuni și obligațiuni prin intermediul burselor de valori. Ei au

dreptul să repatrieze veniturile din vânzări din exploatațiile lor, cu condiția ca vânzările să fi fost

efectuate pe o bursă autorizată și să fi plătit impozitele aferente țării pe teritoriul căreia au obținut

respectivele venituri.

Operațiunile investitorilor străini furnizează adâncime piețelor financiare și duc la creșterea

cifrei de afaceri.

8. Custodele

Custodele poate fi o organizație care deține titluri în numele clienților și efectuează

operațiuni în numele lor. Acesta gestionează atât fondurile, cât și valorile mobiliare ale

Împrumutătorilor Instituționali Calificați (QIB), inclusiv ale investitorilor străini.

Custodele este supravegheat de către autoritatea de reglementare a pieței financiare. Având

în vedere poziția lor, faptul că se ocupă de plată și de decontare, băncile sunt capabile să joace rolul

de custozi în mod eficient. Astfel, majoritatea băncilor îndeplinesc acest rol.

9. Depozitarii

Depozitarii dețin valori mobiliare în formă dematerializată (electronică) ale clienților lor. La

instrucțiunile bursei, susținută de documentație, depozitarul transferă titluri de valoare de la

cumpărători în conturile vânzătorilor în formă electronică.

Depozitarii sunt importanți pentru asigurarea eficienței pieței. Aceștia facilitează acordarea

de împrumuturi pentru cumpărarea valorilor mobiliare și ajută la evitarea riscului de decontare sau

livrarea necorespunzătoare.


1. Care sunt etapele apariției economiei financiare?

2. Prezentați în detaliu accepțiunile privind piața financiară.

3. Ce este piața de capital?

4. Ce este piața monetară?

5. Ce este piața valutară?

6. Ce este piața mărfurilor?

7. Ce este piața instrumentelor financiare derivate?

8. Ce este piața asigurărilor?

9. Prezentați participanții pe piețele financiare.


43

CAPITOLUL 4. PIAȚA MONETARĂ ȘI SISTEMUL BANCAR


– definirea conceptului și rolului pieței monetare

– abilitatea de a delimita piața monetară primară de cea secundară

– capacitatea de a prezenta trăsăturile sistemului bancar

– prezentarea teoretică a operațiunilor pasive și a celor active ale unei bănci

– prezentarea conceptului de politică monetară, a obiectivelor acesteia, a instrumentelor, a

canalelor de transmisie și a efectelor.

4.1. Piața monetară

4.1.1. Aspecte generale

Piața monetară este caracterizată prin tranzacții cu active financiare pe termen scurt de către

societățile financiare. Activele monetare au grad ridicat de lichiditate şi sunt negociabile (exemple

de active financiare pe termen scurt: depozite bancare, bilete la ordin, cecuri, certificate de depozit).

O componentă distinctă a pieței monetare este piața valutară, care asigură conversia

activelor dintr-o valută în alta.

Piaţa monetară reprezintă o formă specifică de piaţă cu concurenţă imperfectă pe care se

întâlnesc cererea cu oferta de monedă.

Obiectul pieţei monetare este reprezentat de:

masa monetară

schimbul de lichidităţi.

Pieţa monetară îndeplinește un dublu rol:

compensează deficitul cu excedentul de monedă existente la diferiţi agenţi economici

reglează cantitatea de monedă în economie.

Actorii pe piața monetară sunt:

purtătorii cererii şi ofertei

intermediarii.

Operaţiile pe piaţa monetară sunt diverse, în funcţie de diferite criterii.

După complexitatea relaţiilor dintre agenţii economici pot fi identificate operaţii:

de finanţare, care reprezintă principalul tip de tranzacţie și constau în acordarea de credite de

către bănci şi alte instituţii financiare, solicitanţilor

de refinanţare. Acestea apar în situaţia în care creditorul a folosit disponibilităţile sale băneşti

pentru acordarea de împrumuturi și solicită, la rândul său, un împrumut necesar în anumite

împrejurări neprevăzute. Aceste operații sunt complexe prin interdependenţele pe care le

presupun şi care solicită agenţilor economici disciplină şi punctualitate.

În opinia specialiștilor, piața monetară constă din activitățile de acordare și luare cu

împrumut de fonduri pe termen scurt, piața interbancară (care face parte din aceasta) și activități de

creare de bani noi de către bănci (susținute de banca centrală). Operațiunile cu instrumente

financiare derivate pe piața monetară nu fac parte din piață deoarece operațiunile nu au loc pe

această piață, mai degrabă ele sunt complementare piaței monetare.


44

Acordarea și luarea cu împrumut de fonduri pe termen scurt au loc, în principal, prin

intermediul sistemului bancar.

Astfel, băncile se află chiar în centrul pieței monetare. Pentru beneficiile de intermediere pe

care le oferă (sistemul de plăți, riscul scăzut ca urmare a diversificării pentru creditor etc.), băncile

percep o taxă sub forma unei "dobânzi": băncile percep o dobândă mai mare pentru creditele

acordate decât pentru depozite, și această dobândă se străduiesc să o mențină.

Pe piața monetară de retail, pe partea de creditare, există doar instrumente de datorii

necomercializabile (adică doar cele tranzacționabile pe piețele primare), acestea fiind depozite

bancare, certificate de depozit negociabile. Pe partea de contractare de împrumuturi există, de

asemenea, numai împrumuturi netranzacționabile și acestea sunt împrumuturi de la bănci în

diferitele lor forme - titluri de valoare, emise de debitori și deținute de bănci, în calitate de

creditori, ca titluri de creanță colective necomercializabile.

Pe piața monetară angro există valori mobiliare și titluri de creanță negociabile. Pe această

piață sunt întâlnite băncile intermediare într-o măsură mai mică. De asemenea, pe această piață, nu

întâlnim sectorul gospodăriilor casnice. Sectorul corporativ împrumută prin emisiunea de "titluri de

valoare" cum ar fi descoperirile de cont, precum și valori mobiliare, cum ar fi efectele de comerț, în

cazul companiilor mai mari.Sectorul guvernamental este prezent pe această piață prin emisiunea de

obligațiuni. Sectorul străin este un mic emitent de valori mobiliare pe această piață și toate acestea

sunt comercializate. Intermediarii financiari emit un număr de valori mobiliare diferite.

Termenul de piață pe piața monetară se referă la contractele care se încheie între creditorii și

debitorii de fonduri pe termen scurt și la "stabilirea" ratei dobânzii. Această piață, după cum am

văzut, se află ferm în domeniul influenței băncilor și a băncii centrale, care utilizează eficient

această piață pentru a-și atinge politica monetară. Este o piață over-the-counter.

Concluzionând, se poate afirma că piața monetară cuprinde:

• Piețele primare care reunesc oferta și cererea de fonduri pe termen scurt pentru comerțul cu

amănuntul.

• Piața secundară în care sunt tranzacționate instrumentele pe termen scurt existente.

• Crearea de noi bani (depozite) și activele financiare care duc la aceasta (împrumuturi sub formă

de titluri de stat și titluri de creanță negociabile).

• Piața interbancară (fluxuri cb2b – banca centrală către bănci și fluxuri b2cb – bănci către banca

centrală) pe care sunt stabilite ratele dobânzilor și sunt implementate măsurile de politica

monetară.

• Piețele instrumentelor financiare derivate ale pieței monetare (= un addendum, complementară

pieței monetare).

Funcțiile economice ale pieței monetare, ce reies din cele prezentate mai sus, pot fi

sintetizate, astfel:

• Furnizarea de fonduri pe termen scurt.

• Piața pentru fondurile pe termen scurt.

• Geneza ratelor dobânzilor.

• Piața monetară secundară.

• Operațiuni de piață deschisă.


45

4.1.2. Piața monetară primară: oferta și cererea de fonduri pe termen scurt

Furnizarea de fonduri pe termen scurt este sinonimă cu cererea de instrumente financiare

(comercializabile și netranzacționabile). Oferta se face de la creditorii finali și de la anumiți

intermediari financiari.

Cererea de fonduri pe termen scurt este prezentată de debitorii finali și de anumiți

intermediari financiari. Cererea este sinonimă cu furnizarea de titluri financiare (comercializabile și

necomercializabile).

Dintre furnizorii și solicitanții de fonduri pe termen scurt, băncile joacă rolul dominant.

Aceasta este o reflectare a băncilor care îndeplinesc funcția de a satisface cerințele financiare ale

creditorilor finali și ale debitorilor în ceea ce privește randamentul, riscul, mărimea și scadența

activelor financiare.

Pe lângă ajustarea cerințelor financiare, băncile sunt capabile să creeze bani (datoriile lor)

prin împrumuturi suplimentare sau prin achiziționarea de noi emisiuni de valori mobiliare (care

sunt, de asemenea, împrumuturi). Această funcție / capacitate unică a băncilor face ca oferta de

finanțare pe termen scurt să fie, practic, "nelimitată". Singurele "limite" existente sunt date de

rezultatele analizării riscurilor afacerii pentru care se solicită finanțare și ratele dobânzilor la

împrumuturi aplicate de bănci, care reflectă riscul.

Oferta de finanțare pe termen scurt este furnizată de:

• Toți creditorii finali.

• Toți intermediarii financiari.

Keynes a descris cu exactitate motivele pentru care sunt deținute fondurile pe termen scurt:

pentru tranzacții, motive preventive și speculative. La acestea, se adăugă dorința de investiții,

deoarece speculativul nu acoperă investiția fondurilor existente.

Fondurile pe termen scurt sunt deținute în titluri de depozit (certificate de depozit

tranzacționabile și netranzacționabile) sau titluri de creanță pe termen scurt (bonuri de trezorerie,

efecte de comerț, obligațiuni pe termen scurt etc.).

Sectorul casnic. Acest sector este un mare deținător al fondurilor pe termen scurt și le deține

pentru toate cele patru motive. Accentul poate fi pus pe prima poziție, deoarece majoritatea

persoanelor utilizează conturile bancare din acest motiv. Într-o măsură mai mică, precauția este un

motiv, deși majoritatea se bazează pe facilitățile de descoperit de cont în acest sens.

Sectorul corporatist. Acest sector este, de asemenea, un mare deținător al fondurilor pe

termen scurt. Motivațiile sunt aceleași ca cele de mai sus, ultima fiind exclusă. Motivul de investiție

în sectorul corporativ se referă la oportunități de afaceri suplimentare.

Sectorul guvernamental. Sectorul guvernamental este, de asemenea, un mare deținător al

fondurilor pe termen scurt, exclusiv din motive de tranzacționare. Administrația centrală colectează

venituri și emite titluri de valoare pentru a acoperi deficitul și nu cheltuiește imediat fondurile. De

asemenea, furnizează administrațiilor locale fonduri pentru a-și achita cheltuielile; prin urmare,

aceștia sunt, uneori, deținători de fonduri pe termen scurt, dar sumele sunt mici. Entitățile

guvernamentale locale colectează, de asemenea, venituri și unele titluri de emisiune pentru a-și

acoperi deficitele; prin urmare, uneori sunt și deținători de fonduri pe termen scurt.

Sectorul extern. Acest sector este un mic deținător de fonduri pe termen scurt, iar motivația

este, de obicei, speculativă, adică în așteptarea unor oportunități de profit pentru titlurile de

portofoliu (obligațiuni și acțiuni).

Intermediari financiari. Toți intermediarii financiari sunt deținători de fonduri pe termen

scurt (unii în mare măsură și unii în mică măsură):


46

• Băncile se află chiar în centrul pieței monetare. Acestea sunt cei mai mari furnizori de fonduri

pe termen scurt. Motivele lor sunt tranzacții, precauții și speculații, cu accent pe o versiune

îmbunătățită a acestora din urmă.

• Banca centrală este, de obicei, un furnizor relativ mic de fonduri pe termen scurt; cu toate

acestea, este un participant important pe piața interbancară.

• Intermediarii contractuali (asigurătorii) dețin fonduri pe termen scurt pentru toate cele trei

motive.

• Schemele de investiții colective (SIC - fonduri de titluri de valoare și fonduri tranzacționate pe

bursă) și fondurile de investiții alternative (fonduri de capital privat și fonduri speculative) dețin

mici sume de fonduri pe termen scurt (cu excepția trusturilor de unități monetare ale pieței

monetare ) care se concentrează pe furnizarea de fonduri pe termen scurt.

• Intermediarii cvasi-financiari (QFI) sunt, de asemenea, deținători mici de fonduri pe termen

scurt (în principal depozite bancare) din motive de tranzacționare și de precauție.

Cererea este reprezentată de emisiunea de valori mobiliare, care sunt fie tranzacționabile (se

aplică numai împrumutătorilor mari), fie necomercializabile. După cum vom vedea, există diverse

valori mobiliare tranzacționabile emise (bonuri de trezorerie, efecte de comerț și altele). Titlurile

netranzacționabile emise de intermediarii financiari pe care noi îi numim certificate de depozit

negociabile (cum ar fi depozitele de economii) și valorile mobiliare netranzacționabile emise de

debitorii finali se referă la datoria necomercializabilă, titluri de valoare (cum ar fi împrumuturi fixe

pe termen scurt, facilități de descoperit de cont).

În ceea ce privește cererea de pe piața monetară, forțele dominante sunt băncile. De fapt,

aceasta este în mare parte rațiunea lor de a fi.

Ceilalți intermediari financiari care împrumută pe piața monetară (respectiv, reprezentanții

cererii) sunt:

• Banca centrală. Banca centrală împrumută în diverse forme (cum ar fi rezervele bănești ale

băncilor); de importanță pentru piața monetară este faptul că multe bănci centrale își emit

propriile valori mobiliare tranzacționabile în scopuri de politică monetară.

• Membrii intermediarilor cvasi-financiari. Unii dintre aceștia, împrumută prin emiterea de

datorii tranzacționabile. Vehiculele cu destinație specială (produse de securitizare) își finanțează

activele prin emiterea de obligațiuni și titluri de creanță pe termen scurt (de obicei sub formă de

efecte de comerț). Anumite societăți de finanțare publică valori mobiliare, dar fac acest lucru în

principal pe piața obligațiunilor.

• Membrii grupurilor de investiții. Niciunul dintre membrii acestui grup (cu excepția unor fonduri

speculative) nu emite titluri pe termen scurt. Acestea sunt implicate și concurează pe diferite

piețe de investiții.

În ceea ce privește debitorii finali:

• Sectorul gospodăriilor. Acest sector este un mare împrumutant de fonduri pe termen scurt, în

principal în scopul consumului și al investițiilor (sub formă de locuințe). Acesta împrumută

aproape exclusiv de la bănci și eliberează titluri de valoare (dovezi ale datoriilor) băncilor sub

formă de titluri de creanță necomercializabile).

• Sectorul corporatist. Membrii acestui sector sunt, de asemenea, debitori mari ai fondurilor pe

termen scurt. Majoritatea acestor titluri de împrumut sunt sub forma unor împrumuturi fixe pe

termen scurt, overdrafts și așa mai departe, la rate ale dobânzii de pe piața interbancară.

Companiile mai mari pot împrumuta în formă de garanție comercială la rate ale dobânzii mai

mici.


47

• Sectorul guvernamental. Toate nivelurile guvernului împrumută de pe piața monetară. Guvernul

central împrumută pentru a-și acoperi o parte deficit pe piața monetară sub forma bonurilor de

trezorerie (datoria comercială). Celelalte niveluri de guvernare se împrumută de obicei sub

formă de tituluri netranzacționabile (de exemplu, descoperirile bancare), deși entitățile mai mari

(cum ar fi autoritățile locale mari) pot împrumuta prin emisiunea de datorii tranzacționabile.

• Sectorul străin. Entitățile străine sunt autorizate să emită titluri pe termen scurt în anumite țări

(denumite efecte de comerț străine).

Anumiți împrumutanți mari (împrumutanții finali și intermediarii financiari) pot emite titluri

de valoare pe termen scurt pe piața monetară angro cu rate ale dobânzii mai mici decât valorile

mobiliare netranzacționabile. Ratele sunt mai mici datorită riscului și comercializării reduse.

Acestea sunt denumite de obicei titluri de pe piața monetară și sunt următoarele:

• Sectorul corporativ (în majoritatea țărilor): Scrisoare de garanție băncară, efecte de comerț,

biletul la ordin.

• Sectorul guvernamental:

o Administrația centrală: bonuri de trezorerie.

o Guvernele federale: în majoritatea țărilor acestui nivel administrativ nu îi este permis

să împrumute, deoarece acestea sunt finanțate de guvernul central.

o Autorități locale: în majoritatea țărilor, acest nivel de guvernare este autorizat să

împrumute și cel mai mult să emită valori netranzacționabile.

• Sectorul extern: efecte de comerț străine.

• Intermediari financiari:

o Băncile din sectorul privat: certificate de depozit negociabile.

o Banca centrală: valori mobiliare ale băncii centrale.

• Intermediari cvasifinanciari: unele emisiuni de titluri de participare, titluri de emisiune sub

formă de efecte de comerț; entitățile de dezvoltare eliberează efecte de comerț în conformitate

cu statutele respective

4.1.3. Piața monetară secundară

La fel ca toate piețele de valori mobiliare tranzacționabile, piața monetară spot (cash) este

formată dintr-o piață primară și o piață secundară. Piețele pentru instrumente netranzacționabile,

cum ar fi certificatele de depozit netranzacționabile și împrumuturile bancare, aparțin, în întregime,

pieței primare. Comercializarea instrumentelor tranzacționabile are loc pe piața secundară.

Piața monetară spot sunt piețe over-the-counter (OTC), spre deosebire de piețele futures care

sunt organizate sub forma unui schimb. Toate piețele monetare din întreaga lume sunt piețe OTC,

motiv pentru care piața monetară se află ferm în sfera de activitate a băncilor, iar băncile sunt cei

mai solidari intermediari financiari.

Pe piața monetară primară există două metode de emitere (în majoritatea țărilor):

• Plasament privat: cel mai bun exemplu îl reprezintă emisiunile de certificate de depozit de către

bănci.

• Licitație: exemple sunt bonurile de trezorerie și titlurile băncii centrale.

Băncile de pe piața monetară primesc ordine de la investitori și fac cotațiile ferme de

cumpărare către bănci (bănci și alți titulari de valori de pe piața monetară). În mod alternativ,

brokerii primesc comenzi de la directori și fac cotațiile ferme la alți investitori.


48

Trebuie menționat faptul că, foarte puține bănci sau alți participanți pe piața monetară

licitează rate de cumpărare și vânzare simultan, ca și în cazul pieței obligațiunilor la care operatorul

de tranzacționare este citat sub forma de " prețuri bidirecționale "sau" dubluri ". Termenii înseamnă

că cotațiile de cumpărare (sau cerere) fermă și de vânzare (sau de ofertă) sunt cotate simultan de

către factorii de decizie de piață. O consecință a faptului că nu există producători de piață pe piața

monetară este că piața monetară va fi nelichidă (așa cum este în multe țări).

Forma de tranzacționare a pieței monetare este atât capacitatea dublă, cât și capacitatea

unică, în funcție de participant. Băncile, de exemplu, se ocupă de o capacitate dublă, și anume

tranzacții ca principalii și brokerii, în timp ce anumiți brokeri se ocupă doar ca non-principali (și

anume, capacitate unică). Deoarece piața este OTC, nu există un schimb care să prevadă forma de

tranzacționare etc.

În concluzie, rolurile semnificative jucate de piața monetară secundară în sistemul financiar

sunt:

• Facilitează descoperirea prețurilor. După cum știm, banca centrală "evidențiază" partea de jos a

curbei randamentelor. În timp ce pe piața secundară sunt descoperite ratele mai mari ale pieței

monetare, acestea reflectă ratele de o zi.

• Facilitează funcționarea pieței primare, adică ușurința cu care emitenții de titluri de pe piața

monetară pot plasa aceste valori mobiliare. Acest lucru se datorează faptului că investitorii au

confortul de a dispune de titlurile de valoare dacă și când doresc acest lucru.

• Reduce costurile îndatorării, adică creditorii sunt pregătiți să plătească o primă (preț mai ridicat

/ rată mai mică) pentru comercializare.

• Oferă baza sau criteriul de referință pentru determinarea ratelor care urmează a fi aplicate pe

pieța monetară.

• Înregistrează rapid condițiile de piață în schimbare și astfel indică receptivitatea pieței pentru

noile emisiuni primare de titluri de pe piața monetară.

• Permite ajustări rapide în portofoliile investitorilor în ceea ce privește mărimea, riscul,

randamentul, lichiditatea și maturitatea.

• Permite băncii centrale să își desfășoare operațiunile pe piața deschisă, numite operațiuni de

piață deschisă (OMO).

4.2. Sistemul bancar

4.2.1. Trăsături generale

Sistemul bancar al unei ţări este definit prin reţeaua instituţiilor de credit rezidente în ţara

respectivă şi a relaţiilor economice în care componentele acesteia sunt parte.

Reţeaua instituţiilor de credit este exprimată de tipurile de bănci care funcţionează într-o

ţară, iar relaţiile economice în care acestea sunt parte – prin funcţiile pe care le îndeplinesc în

economie. Constituirea sistemului bancar este rezultatul unui lung proces istoric de dezvoltare a

economiei şi a relaţiilor în care intră agenţii economici. Apariţia băncilor în lumea modernă este

considerată a fi rezultatul dezvoltării comerţului în Evul Mediu, în special prin contribuţia oraşelor

autonome. Prima bancă este datată 1171 în Veneţia. În prezent funcţionează circa 50.000 de

societăţi bancare.

Componentele sistemului bancar pot fi clasificate după mai multe criterii, dar cel al

funcţiilor băncilor este poate cel mai reprezentativ. Din acest punct de vedere sunt identificate

următoarele trei tipuri de bănci:

• bănci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizării lor de către stat, de regulă una în

fiecare ţară; ca excepţie, în SUA sunt autorizate 12 astfel de bănci;


49

• bănci comerciale sau de depozit, care efectuează multiple operaţiuni bancare, dar cu predilecţie

constituirea de depozite, operaţii în conturi curente ale agenţilor economici şi creditarea

acestora;

• bănci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite operaţiuni, limitându-şi astfel

funcţionalitatea; în cadrul lor se includ: instituţii de depozit, instituţii de creditare specializate,

societăţi financiare, companii de investiţii, bănci cooperatiste, case de economii, fonduri de

pensii, fonduri de plasamente, case de titluri, bănci de afaceri ş.a.

Alte criterii utilizate pentru clasificarea băncilor sunt:

• raza de implantare (teritorial, ramură economică);

• nivelul de distribuţie (en gros – care efectuează operaţii de anvergură şi cu amănuntul – care au

drept clientelă întreprinderi mici şi mijlocii şi persoane fizice);

• statutul juridic (publice, private, cooperatiste, de ajutor reciproc).

Funcţiile specifice sistemul bancar per ansamblu, dar şi a fiecărei componente ale acestuia în

mecanismul economic sunt:

• colectarea depunerilor;

• gestiunea mijloacelor de plată;

• acordarea de credite;

• consultanţă şi diferite alte servicii.

Particularităţile economiilor naţionale au condus în epoca modernă la specificitatea

sistemelor bancare din diferite ţări.

În România sistemul bancar actual s-a constituit pornind de la patru bănci, având reţele

proprii: Banca Naţională, Banca de Investiţii, Banca Română de Comerţ Exterior şi Banca pentru

Agricultură şi Industrie Alimentară.

Aceste bănci aveau specializare strictă şi deţineau monopolul operaţiunilor bancare cu

persoane juridice. Persoanele fizice puteau efectua operaţiuni bancare numai prin CEC, instituţie

care era o quasibancă, deoarece: avea atribuţii de mobilizare a disponibilităţilor băneşti de la

populaţie, nu credita activitatea economică, putea oferi credite de consum (construcţii de locuinţe,

unele cumpărări în rate ş.a.). După 1989 sistemul bancar românesc s-a diversificat ca număr de

participanţi, în anul 1998 funcţionând peste 40 de firme de tipul societăţi bancare, cu circa 55.000

de angajaţi. Astfel, a început un profund proces de restructurare şi privatizare care este încă în

derulare. Restructurarea a debutat în 1990 cu legea privind societăţile comerciale, pr in care erau

astfel definite inclusiv instituţiile bancare. Apoi, în 1991, s-au adoptat legi privind activitatea

bancară (Legea 33/1991) şi Legea privind statutul Băncii Naţionale (Legea 34/1991), prin care se

face redefinirea atribuţiilor Băncii Naţionale a României ca bancă centrală. Se creează apoi BCR, ca

bancă pentru deservirea agenţilor economici persoane juridice pentru operaţiunile lor băneşti.

Privatizarea a însemnat crearea unor societăţi bancare private şi începerea procedurilor pentru

vânzarea cotei de capital pe care statul o deţine la băncile existente în sistem dinainte de 1989.

4.2.2. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale

Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de mobilizare a resurselor

băneşti şi de constituire a surselor de creditare. Dintre aceste operaţiuni cele mai frecvente sunt

depozitele, rescontul şi capitalul propriu.

1. Depozitele sunt o operaţiune prin care banca primeşte în păstrare, pentru un anumit

termen şi, eventual, în anumite condiţii, o sumă de bani de la un depunător. Depozitele reprezintă o

formă de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile şi, totodată, o formă de

existenţă a monedei scripturale.


50

După natura şi termenul lor depozitele pot fi la termen şi la vedere.

a) Depozitele la vedere sunt acele depozite de care depunătorii pot dispune în orice moment

pentru a efectua din ele plăţi sau retrageri. Riscul băncii de a folosi aceste depozite este mai mare,

motiv pentru care sunt retribuite cu dobânzi mai mici sau chiar deloc. Depozitele la vedere există, în

principal, sub forma conturilor curente, a conturilor de depozit şi a certificatelor de depozit.

• Conturile curente sunt produse bancare prin care persoanele fizice şi juridice derulează

operaţiuni de încasări şi plăţi, adică operaţiuni de casă. Deschiderea şi închiderea lor, ca

şi operaţiunile derulate prin ele (uneori numai cele de plată) sunt remunerate prin

comision, deoarece presupun cheltuieli pe care le face banca privind evidenţa lor,

efectuarea operaţiunilor, informarea clientului, legăturile cu băncile partenerilor de

afaceri ai clienţilor etc.

• Conturile de depozit sunt produse bancare destinate fructificării unor economii pe

termene mai bine precizate, cu condiţii mai restrictive de derulare a unor operaţiuni şi,

de aceea, ceva mai bine remunerate. Băncile au în schimb o certitudine mai mare privind

utilizarea pentru creditare a sumelor depuse în aceste conturi.

• Certificatul de depozit este un produs bancar prin care deponentul poate constitui un

depozit, cu termene standard destul de diversificate, al cărui titlu (act doveditor al

existenţei) poate fi negociat pe piaţa monetară în interiorul termenului de scadenţă.

b) Depozitele la termen sunt acele depozite constituite pe un termen precizat, convenit între

deponent şi bancă, beneficiind de o remunerare mai bună datorită certitudinii mai ridicate pe care o

are banca în utilizarea pentru creditare a sumelor astfel depuse. În mod curent aceste depozite se

întâlnesc sub forma conturilor de depozit pentru investiţii şi a conturilor de economii.

2. Rescontul este o operaţiune prin care o bancă îi cedează alteia o parte din portofoliul de

active, în vederea obţinerii unor disponibilităţi pe care să le poată folosi pentru a acorda noi credite.

Portofoliul de active este format din titluri ce atestă datorii pe care un terţ le are faţă de bancă sau

plasamente pe care aceasta le-a făcut în titluri de stat sau pur şi simplu credite pe care banca le-a

acordat unor clienţi ai ei. Unele dintre aceste titluri sunt recreditabile, altele nu. Cele recreditabile

sunt oferite de banca deţinătoare altor bănci, în schimbul sumei pe care ele le reprezintă, dar

diminuată cu un comision de cedare/preluare, numit, după caz, taxă de scont sau taxă de lombard.

Între titlurile recreditabile se includ efectele comerciale (cambii) şi efectele publice (obligaţiuni şi

bonuri de tezaur). Pentru această recreditare (numită şi refinanţare) băncile apelează la o altă bancă

interesată şi cu disponibilităţi, la băncile specializate în astfel de operaţiuni (numite bănci de scont)

şi la banca centrală. Recreditarea pe seama cedării din portofoliu a unor efecte publice se numeşte

lombardare.

3. Capitalul propriu este operaţiunea de creare a capitalului prin emisiunea de acţiuni şi prin

acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de acţiuni formează capitalul social folosit,

de regulă, pentru finanţarea dotării băncii (imobile, mobilier, echipamente electronice, active fixe

diverse). Sumele acumulate din profit constituie fondurile de rezervă, create pentru diminuarea unor

riscuri prin existenţa unei acoperiri asiguratorii. Capitalul propriu are o cotă redusă în totalul

resurselor băncii şi nu participă decât, eventual, simbolic la crearea surselor de creditare.

4.2.3 Operaţiunile active ale băncilor comerciale

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de creditare a activităţii

economice, adică de utilizare a resurselor mobilizate prin operaţiunile pasive.

Operaţiunile active, mai diversificate decât cele pasive, sunt clasificate după obiect în:

creditarea firmelor, creditarea persoanelor particulare şi plasamente.

1. Creditarea firmelor are în vedere asigurarea acestora cu disponibilităţi pentru a-şi

continua activitatea: credite pentru activele fixe şi credite pentru cheltuielile de exploatare.


51

• Creditele pentru activele fixe au în vedere construirea sau achiziţionarea de imobile,

terenuri, echipamente, utilaje, instalaţii, mijloace de transport ş.a. şi se dau, de regulă, cu

garanţii, în principal de către bănci specializate.

• Creditele pentru cheltuielile de exploatare au în vedere reconstituirea surselor băneşti

imobilizate de întreprinzător în circuitul economic obişnuit: achiziţie – producţie –

livrare.

2. Creditarea persoanelor particulare are în vedere acordarea de credite indivizilor sau

familiilor pentru construcţii/achiziţii de locuinţe, pentru achiziţii de bunuri de folosinţă îndelungată

sau pentru acoperirea unor cheltuieli curente.

3. Plasamentele reprezintă achiziţia de efecte publice şi acţiuni în vederea utilizării eficiente

a resurselor disponibile în condiţiile asigurării unei lichidităţi suficient de mari a acestor utilizări.

Această condiţie este reglementată în cele mai multe ţări ca măsură de diminuare a riscului de

lichiditate. Plasamentul în acţiuni este interzis în unele ţări, inclusiv în România, pentru a evita

conflictul de interese. Plasamentul în efecte publice este stimulat prin riscul lor mic, adesea minim,

şi prin raportul atrăgător risc/câştig.

În cadrul acestor clase de operaţiuni active, cele mai frecvent întâlnite sunt scontarea,

pensiunea, împrumutul cu gaj în efecte, avansurile în cont şi creditele specializate.

1. Scontarea este operaţiunea prin care o bancă preia în sarcină un credit atestat printr-un

efect comercial emis de un agent economic debitor în beneficiul altui agent economic creditor.

2. Pensiunea este operaţiunea prin care agentul ce a scontat un efect comercial se angajează

să-l răscumpere el însuşi la scadenţă sau înainte de aceasta. Riscul cambiei este preluat astfel doar

temporar de către bancă.

3. Împrumutul cu gaj în efecte este operaţiunea prin care banca acordă un credit primind în

schimb un gaj în efecte comerciale sau publice sau în acţiuni. Mărimea creditului este sub nivelul

valorilor nominale ale efectelor gajate.

4. Avansurile în cont sunt o operaţiune prin care banca efectuează plăţi din contul unui

client, pe baza cecurilor emise de el, chiar în cazul în care acesta nu are disponibil. Pentru a putea

face plata, banca acordă un credit „în avans”, adică fără a aştepta o solicitare expresă din partea

clientului său. Acest credit se numeşte overdraft. Deoarece nu uzează de înscrisuri bancare pentru

confirmarea lor, aceste credite sunt netransferabile, adică banca nu poate să se recrediteze pe seama

lor. Pentru a corecta acest neajuns, banca poate solicita clientului ei un bilet la ordin pe care,

eventual, îl poate sconta, recreditându-se.

5. Creditele specializate sunt operaţiuni de creditare intervenite în legătură cu situaţii

specifice, de o anumită natură. Astfel de operaţiuni se realizează prin produse bancare cum sunt:

• creditul sezonier sau de campanie;

• creditul pentru stoc garantat prin warant;

• creditul de prefinanţare, acordat de bancă unui furnizor pentru livrări făcute unui beneficiar

extern sau în cadrul unei licitaţii publice (livrări pentru instituţii publice). Banca va recupera

creditul în momentul apariţiei în contul furnizorului a plăţii efectuate de beneficiarul său extern

sau de către instituţia publică achizitoare.

4.3. Politica monetară

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul

căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie.

Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv

stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a


52

monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine

monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în acelaşi

timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică durabilă,

ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor

obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele mai bune

rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară,

politica valutară şi politica comercială.

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele specifice

care constau în următoarele:

a) creşterea masei monetare până la un nivel optim. Acest obiectiv cantitativ se concretizează în

determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai

apropiat de rata de creştere reală a economiei.

b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător. Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a

fost considerată ca obiectiv fundamental al politicii monetare până în anii ’70, situându-se în

centrul analizelor lui Keynes care evidenţiază că banca centrală poate echilibra piaţa monetară

prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de dobândă prezintă

un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menţinerea unui anumit nivel

al cursului de schimb şi influenţează investiţiile agenţilor economici.

c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb. Menţinerea unui anumit nivel al cursului de

schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau

dezechilibre ale balanţei de plăţi în funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale.

Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve

valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea

disponibilităţilor in valută .

d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei, la

nivelul unei ţări, constă în selectarea creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de

obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative, precum şi diminuarea concurenţei

între agenţii economici şi diminuarea reacţiei acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest

motiv se remarcă, în prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare .

Instrumentele politicii monetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe şi

indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii :

• instrumentele indirecte sunt utilizate de către banca centrală în relaţiile cu celelalte bănci şi cu

agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie de instrumente include instrumente

care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală.

• instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct, utilizatorii şi

deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă:

încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei de

schimb .

Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acţiunilor asupra

pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale autorităţilor monetare.

Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există

posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:

a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda centrală;

b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;


53

c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.

a) În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operaţiuni şi

măsuri adoptate de banca centrală:

• operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe

piaţa monetară sau financiară;

• operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea

costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a scontului);

• avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci: determinarea

plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;

• constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor şi

creditelor ;

b) În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi obiective selective,

dintre care pot fi enumerate următoarele:

• încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor ;

• încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de către bănci ;

• raporturile bilanţului (raportul dintre credite şi fonduri proprii) ;

• coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de obligaţiuni,

bonuri de tezaur sau alte utilizări ;

• controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară ;

• stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare ;

c) Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ următoarele:

• controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor, reglementarea

poziţiei exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrală din devizele

achiziţionate de către agenţii nefinanciari) ;

• reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi nivelul

ratelor de dobândă ;

• rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor ;

• intervenţiile băncii centrale pe piaţa schimburilor valutare ;

Canale de transmitere ale politicii monetare

Din analizele efectuate asupra instrumentelor politicii monetare rezultă că, la îndemâna

băncii centrale se află următoarele modalităţi de influenţare a cantităţii de monedă centrală deţinută

de bănci:

a) operaţiunile de “open-market”;

b) modificări în nivelul rezervei;

c) modificări în rata scontului.

a) Operaţiunile de “open-market” constau în operaţiuni de vânzare şi cumpărare a

titlurilor publice de către banca centrală pe piaţa liberă, respectiv de la sau câtre băncile comerciale

şi populaţie.

Cumpărarea de titluri de către banca centrală de la băncile comerciale antrenează

următoarele efecte:

• băncile comerciale cedează o parte din titlurile deţinute băncii centrale;


54

• banca centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor deţinute de băncile

comerciale, cu suma care reprezintă contravaloarea titlurilor cumpărate.

Aspectul cel mai important al acestei tranzacţii este următorul: atunci când banca centrală

cumpără titluri de la băncile comerciale, rezervele băncilor comerciale sporesc.

Dacă banca centrală achiziţionează titluri de la populaţie sau agenţi economici, efectul

asupra rezervelor băncilor comerciale este acelaşi ca în situaţia precedentă.

b) Utilizarea ratei rezervei obligatorii

Utilizarea ratei de rezervă obligatorie poate influenţa capacitatea băncilor comerciale de a

acorda credite

În cazul în care nivelul ratei rezervei se diminuează, de exemplu, de la 20% la 10%, atunci

capacitatea băncilor de a crea monedă scripturală se majorează cu 40.000 u.m.

Rezultă, astfel, că utilizarea ratei rezervei obligatorii influenţează capacitatea băncilor de a

crea monedă în două modalităţi:

• prin afectarea nivelului excesului de rezervă obligatorie;

• prin modificarea nivelului multiplicatorului monetar.

c) Utilizarea ratei scontului

Una dintre funcţiile băncii centrale fiind aceea de împrumutător de ultim rang, rezultă că

băncile comerciale sunt finanţate de către banca centrală atunci când apar necesităţi neprevăzute.

Obţinerea de împrumuturi de către băncile comerciale se realizează în schimbul titlurilor prezentate

de către acestea spre rescontare. Rata practicată de banca centrală în relaţiile cu băncile

comerciale constituie rata oficială a scontului sau rata de rescontare. Modificările în nivelul acestei

rate încurajează sau descurajează băncile comerciale în a se împrumuta de la banca centrală prin

rescontarea portofoliului de titluri, ceea ce influenţează nivelul rezervelor băncilor comerciale şi

respectiv capacitatea acestora de a acorda credite.

Banca centrală deţine monopolul în stabilirea şi manipularea ratei oficiale a scontului la

care băncile comerciale se pot împrumuta. Din punctul de vedere al băncilor, această rată reprezintă

costul împrumutului:

• când rata se diminuează, băncile comerciale sunt încurajate să obţină sume suplimentare

de la banca centrală, pe baza cărora sporeşte oferta de monedă prin operaţiunea de creditare;

• sporirea nivelului ratei scontului descurajează băncile comerciale în obţinerea de rezerve

suplimentare, ceea ce impune o serie de restricţii referitoare la oferta de monedă.

Efectele politicii monetare

În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea monetară poate decide creşterea

sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea instrumentelor de politică monetară, utilizându-se

două tipuri de măsuri reunite în:

• politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară);

• politica monetară restrictivă sau strânsă.

Principalele probleme care sunt urmărite prin cele două tipuri de politică monetară şi

efectele acestora se manifestă după cum se prezintă în tabelul următor.


55

Din tabelul prezentat se desprind principalele probleme cărora trebuie să le găsească

rezolvare politica monetară: stabilitatea preţurilor reflectată în nivelul inflaţiei, şomajul şi

recesiunea economică.


1. Ce este piața monetară și care este rolul acesteia ?

2. Care sunt operațiunile pe piața monetară?

3. Care sunt funcțiile economice ale pieței monetare?

4. Ce reprezintă cheltuielile bugetare ?

5. Care sunt furnizorii cererii și ai ofertei de fonduri pe piața monetară?

6. Ce este sistemul bancar și care sunt componentele sale?

7. Prezentaţi în detaliu operațiunile pasive și cele active ale unei bănci.

8. Ce este politica monetară și care sunt obiectivele sale?

9. Care sunt instrumentele de politică monetară? Dar canalele de transmisie?

10. Care sunt efectele politicii monetare?

Politica monetară uşoară (expansionistă) Politica monetară restrictivă

Problema

cheie:

Mecanism:

şomajul şi recesiunea

Banca centrală cumpără titluri,

diminuează rata rezervei

obligatorii şi rata oficială a

scontului

Problema

cheie:

Mecanism:

inflaţia

Banca centrală vinde titluri,

majorează rata rezervei

obligatorii şi rata oficială a

scontului

Efecte: Sporeşte oferta de monedă Efecte: Scade oferta de monedă

Scade rata de dobândă Sporeşte rata de dobândă

Sporesc investiţiile Scade nivelul investiţiilor

Creşte cererea agregată Scade cererea agregată

Creşte PIB real în funcţie de

creşterea investiţiilor

Inflaţia se diminuează


56

CAPITOLUL 5. PIAȚA DE CAPITAL


– prezentarea conceptului de piață de capital;

– identificarea participanților pe piața de capital; – prezentarea titlurilor de valoare tranzacționate pe piața de capital; – prezentarea conceptului de Bursa de valori, a criteriilor de clasificare și a modului de

funcționare.

5.1. Participanți pe piața de capital

Pieţele de capital îndeplinesc un rol economic esenţial, acela de a colecta fonduri şi de a le

distribui diverselor entităţi publice şi private cu nevoi de capital suplimentar, necesar

extinderii/desfăşurării activităţii întreprinse.

Prin intermediul sistemului financiar sunt canalizate sume considerabile de bani de la cei cu

surplus de capital către instituţiile cu oportunităţi de investire productive.

Piaţa de capital reprezintă o componentă a pieţei financiare împreună cu piaţa monetară.

Piaţa financiară intermediază fluxurile de capital dintre creditori (cei ce dispun de economii şi

doresc să le plaseze în vederea fructificării) şi debitori (persoane fizice sau juridice, instituţii private

sau publice care au nevoie de resurse financiare suplimentare).

Sunt patru mari categorii de participanţi pe piaţa de capital:

• Firmele, în calitate de debitor net (cererea de fonduri este mai mare decât oferta de fonduri din

partea firmelor), decid majorarea capitalurilor în prezent pentru a realiza investiţii în active reale

necesare extinderii activităţii lor;

• Populaţia, în calitate de creditor net (cererea de fonduri este mai mică decât oferta de fonduri

provenită din partea menajelor), realizează investiţii în instrumente financiare emise de către

firme;

• Guvernul, care poate fi atât debitor net cât şi creditor net în funcţie de relaţia între veniturile şi

cheltuielile bugetare. Pentru a-şi finanţa deficitul bugetar guvernul poate emite titluri de stat,

sub forma biletelor de trezorerie, a obligaţiunilor pe termen mediu şi lung, urmând ca în

momentul înregistrării unui excedent să fie retrase de pe piaţa financiară.

• Intermediarii financiari. Corporaţiile şi guvernul pun în vânzare instrumentele financiare emise

prin intermediul unor instituţii specializate, precum bănci, fonduri mutuale, fonduri de pensii,

societăţi de asigurări. Aceste instituţii sunt numite intermediari financiari întrucât prin

intermediul lor se întâlnesc, practic, cererea şi oferta de capitaluri.

Necesitatea existenţei intermediarilor financiari rezidă în faptul că:

• Realizarea unei tranzacţii directe între un investitor de talie mică ce doreşte achiziţionarea unor

instrumente financiare şi o corporaţie cu nevoi suplimentare de finanţare este foarte dificil de

încheiat.

• Investitorii de talie mică ar fi expuşi unor tranzacţii foarte riscante dacă nu au realizat

diversificarea riscului în investiţia realizată.

• Investitorii de talie mică nu au informaţiile necesare referitoare la riscul de credit asociat

participanţilor pe pieţele financiare, în special a debitorilor.


57

Băncile comerciale reprezintă categoria cea mai cunoscută de intermediari financiari. În

activitatea unei bănci comerciale activele financiare ocupă o pondere semnificativă spre deosebire

de orice entitate care desfăşoară activităţi nefinanciare.

Fondurile mutuale, societăţile de asigurări şi alţi intermediari financiari atragresurse de la

investitorii de talie mică, apoi plasează aceste resurse în instrumente cum sunt acţiuni, obligaţiuni

corporative, titluri de stat, depozite bancare, certificate de depozit etc. Practic, resursele financiare

cumulate ale investitorilor de talie mică sunt transferate în „produsele” marilor corporaţii, băncilor,

la care un singur investitor de talie mică nu ar fi avut acces.

Un investitor ce intenţionează să investească într-un fond de deschis de investiţii, cumpără

unităţi de fond la un preţ de emisiune calculat pe baza activului net al fondului şi comisioanele

aferente subscrierii. Aceste unităţi de fond sunt caracterizate de un grad de lichiditate ridicat,

întrucât investitorul poate vinde unităţile de fond oricând, integral sau parţial, la un preţ de

răscumpărare stabilit pe baza activului net mai puţin comisioanele aferente şi taxele legale. Prin

urmare, răscumpărarea se realizează de către fondul de deschis investiţii în orice moment îi solicită

investitorul.

Prin aderarea la un fond de investiţii, orice investitor îşi asumă riscuri în funcţie de structura

portofoliului de active.

Băncile de investiţii, acordă consultanţă financiară corporaţiilor emitente de titluri asupra

preţului de emisiune, ratei de dobândă corespunzătoare, ş.a. De asemenea, băncile de investiţii sunt

instituţii specializate în noile emisiuni de instrumente financiare pe pieţele de capital, la care

publicul larg poate să subscrie.

5.2. Titluri de valoare pe piața de capital

Pe piața de capital întâlnim următoarele titluri de valoare:

I. Acţiunile sunt titluri de proprietate cu venit variabil. Ele sunt emise în două situaţii:

• constituirea, de către un grup de iniţativă sau de fondatori, a capitalului social al unei societăţi

pe acţiuni:

• majorarea capitalului social al unei societăţi care este în funcţiune, majorare posibilă pe seama

profitului obţinut la momentele precedente, nedistribuit acţionarilor şi păstrat sub forma

fondurilor proprii ale societăţii (fond de rezervă, fond de asigurare ş.a.).

Ca titlu de proprietate, acţiunea conferă posesorului următoarele drepturi şi obligaţii:

• drept de proprietate - acţionarul este recunoscut ca proprietar în limita valorii nominale a

acţiunilor deţinute, are drept de subscriere şi, de asemenea, de atribuire;

• drept de participare la profit (sub forma dividendului);

• drept de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;

• obligaţia de a participa la acoperirea eventualelor pierderi înregistrate în activitatea societăţii.

Grupul de fondatori decide modul în care se va face plasamentul emisiunii:

• în mod direct, prin efort propriu şi, implicit, cu costuri mai mici;

• prin intermediar, o bancă sau un consorţiu bancar, care preia inclusiv partea de publicitate.

Intermediarul poate fi angajat numai să pună în vânzare acţiunile şi să încaseze contravaloarea

lor (caz în care este remunerat printr-un comision) sau poate cumpăra el însuşi, în întregime,

emisiunea şi apoi să o vândă în nume propriu (caz în care remunerarea provine din diferenţa

între preţul de achiziţie, mai mic, şi preţul de vânzare, mai mare, al titlurilor în cauză).

Cumpărarea acţiunilor se face după o procedură care prevede:


58

• depunerea de către cumpărător la vânzătorul emisiunii a unei declaraţii de subscriere, prin care

se menţionează numărul acţiunilor ce se doreşte a fi achiziţionate;

• decizia emitentului privind unii parametrii de vânzare: soluţia de atribuire în cazul unei

subscrieri peste mărimea emisiunii, coeficientul de subscriere, cheltuiala de emisiune ce revine

unei acţiuni, data la care se face primul vărsământ ş.a.;

• transferul acţiunilor către subscriitori şi intrarea în contul societăţii a sumelor reprezentând

capitalul social;

• decizia privind eventualele vărsăminte următoare în contul acţiunilor subscrise.

Acţiunile se prezintă în mai multe forme, clasificate, în principal, după două criterii:

1. După forma de prezentare

a) nominative, care au înscris pe ele numele posesorului; sunt înregistrate distinct în

Registrul de evidenţa acţiunilor pe care îl ţine emitentul; cesiunea lor, în orice formă s-ar face,

trebuie menţionată în registrul amintit, altfel nu este recunoscută;

b) nominative legate, similare celor nominative, dar supuse unor reguli mult mai restrictive

privind cesionarea; principala regulă este aceea că actul cesionării trebuie acceptat anticipat de

Consiliul de Administraţie al emitentului; alte reguli au în vedere prioritatea emitentului de a le

cumpăra, anunţul vânzării cu un anumit timp înaintea vânzării efective, posibilitatea emitentului de

a recuza cumpărătorul într-un interval de timp stabilit prin lege ş.a.;

c) la purtător, care nu au înscris numele posesorului, astfel încât cel ce le deţine este de

drept proprietarul lor; reprezintă tipul de acţiuni tranzacţionate la bursă, pentru celelalte două acest

lucru nefiind posibil datorită restricţiilor de circulaţie la care sunt supuse.

2. După drepturile pe care le generează

a) ordinare, care dau deţinătorului drepturi proporţionale cu valoarea lor nominală: de

proprietate, de subscriere, de atribuire, de vot, de dividend;

b) privilegiate, care conferă dreptul la un „privilegiu”, de pildă un divident fix distribuit

indiferent de mărimea profitului obţinut de emitent.

Există şi alte forme de acţiuni, cu caracter relativ particular sau conjunctural, cum sunt

acţiuni fără valoare nominală, acţiuni noi (din emisiuni suplimentare de acţiuni, ulterioare emisiunii

de constituire), acţiuni gratuite (cum s-au distribuit cele din procesul numit al „privatizării de masă”

în România în 1992 şi 1996), acţiuni populare (de valori nominale mici) ş.a., dintre care, cu

excepţia celor dintâi menţionate, toate sunt, în principiu, negociabile la bursă.

O categorie distinctă o reprezintă acţiunile SICAV (Societate de Investiţii cu Capital

Variabil), titluri emise sub forma părţilor, certificatelor de valoare, certificatelor de investiţii.

Aceste titluri nu sunt cotate la bursă, dar se pot tranzacţiona în mod curent la caseriile societăţii

emitente. Titlurile se vând de către emitent la valoarea lor nominală plus o cotă de 4,75% pentru

acoperirea cheltuielilor de emisiune sau se cumpără de către emitent la un curs afişat determinat

zilnic, numit preţ de răscumpărare.

Titlurile SICAV sunt de tip secundar, fiind emise pe seama unui portofoliu de titluri

achiziţionate din încasările din vânzarea propriilor acţiuni. De aceea pentru un SICAV sunt

esenţiale două reguli de gestionare a portofoliului de titluri:

• să deţină o cotă însemnată din portofoliu (cel puţin 30%) în titluri cu mare lichiditate şi risc mic;

• să aibă un portofoliu diversificat (maxim 10% titluri de la un acelaşi emitent).

Acţiunile sunt caracterizate calitativ prin indicatori de performanţă: valoarea de circulaţie,

valoarea de calcul, dividendul, valoarea dreptului de subscriere şi valoarea dreptului de atribuire.


59

Valoarea de circulaţie este acea valoare la care sunt tranzacţionate acţiunile şi poate fi

întâlnită ca valoare nominală şi valoare de piaţă.

• Valoarea nominală este cea înscrisă pe acţiune şi este bază de calcul pentru alţi indicatori. Pe

baza ei se determină inclusiv cota de participare a posesorului la patrimoniul firmei şi implicit

cota de voturi în Adunarea Generală a Acţionarilor. În cazul acţiunilor valoarea nominală este şi

valoare de emisiune.

• Valoarea de piaţă este preţul cu care se vinde/cumpără la un moment dat o acţiune. Această

valoare este exprimată în mod uzual sub forma cursului sau cotaţiei şi reprezintă numărul de

unităţi monetare plătite/încasate pentru o sută de unităţi monetare valoare nominală.

Valoarea de calcul este o valoare teoretică folosită în procedurile de evaluare şi care se

întâlneşte sub forma valorilor patrimoniale (valoare contabilă şi intrinsecă) şi valorilor de

rentabilitate (valoare financiară şi valoare de randament).

• Valoarea contabilă, denumită şi valoare matematică, arată valoarea de patrimoniu ce revine

la o acţiune.

• Valoarea intrinsecă este o valoare cu conţinut similar celei contabile, corectată însă cu activele

lente, adică cele cu lichiditate incertă (stocuri cu mişcare lentă, mărfuri nevandabile,

provizioane pentru risc şi cheltuieli care nu au apărut în exerciţiul încheiat şi care nu s-au soldat

prin contul de venituri ş.a.).

• Valoarea financiară arată care este capitalul financiar care ar trebui deţinut pentru a produce în

condiţiile pieţei un produs anual (o dobândă) de mărimea dividendului atribuit acţionarilor.

• Valoarea de randament are un conţinut similar celei financiare, dar caracterizează calitatea

emitentului prin prisma profitului net, adică a unui rezultat ce înglobează dividendul şi conţine

în plus componente de autofinanţare, de creare de rezerve financiare şi fonduri de asigurare

proprii. Valoarea de randament caracterizează profitabilitatea netă a societăţii emitente, în timp

ce valoarea financiară se referă strict la plasamentul pe care un investitor îl face achiziţionând o

acţiune la respectiva societate.

Dividendul este considerat primul drept al acţionarului şi reprezintă suma de bani atribuită

drept câştig posesorului unei acţiuni:

Dividendul total este determinat printr-o decizie a Consiliului de administraţie al societăţii

emitente. După determinarea profitului net, Consiliul de administraţie stabileşte repartizarea

acestuia astfel încât să se realizeze atât o bună cointeresare a acţionarilor (ordinari şi privilegiaţi),

cât şi constituirea unor fonduri suficiente pentru autofinanţare, dezvoltare, rezervă şi asigurare.

Se determină astfel dividendul total care urmează a fi repartizat, în principiu, pe trei

componente:

• întâi dividendul fix, care este atribuit acţiunilor privilegiate;

• apoi, primul dividend sau dividendul ordinar, care este atribuit acţiunilor ordinare, astfel

încât să asigure cointeresarea masei de acţionari ai firmei; acest dividend se atribuie de regulă

proporţional cu „gradul de eliberare a capitalului”;

• în fine, supradividendul, adică dividendul atribuit suplimentar peste primul dividend, care

se eliberează indiferent de „gradul de eliberare a capitalului”:

Dreptul de subscriere la noile emisiuni este considerat al doilea drept al acţionarului şi

constă în dreptul de preempţiune al vechilor acţionari, adică dreptul de a fi preferaţi altor doritori de

plasament în acţiunile noi ale societăţii emitente.

Dreptul de atribuire a acţiunilor unei emisiuni suplimentare este considerat al treilea drept

al acţionarilor şi constă în dreptul acţionarilor „vechi” de a primi acţiuni dintr-o nouă emisiune.

Baza economică a acestui drept rezidă în faptul că noua emisiune înseamnă majorarea capitalului


60

social pe seama fondurilor de rezervă şi dezvoltare. Aceste fonduri se creează treptat prin preluarea

unor părţi din profitul net, ceea ce, implicit, înseamnă o nealocare de profit pentru dividendul ce se

distribuie acţionarilor. Acest dividend posibil în trecut, dar nealocat şi folosit pentru investiţii sau

pentru o rezervă asiguratorie, este în fapt proprietate a acţionarilor „vechi”. Alocarea de acţiuni

„noi” pentru aceşti acţionari reprezintă o trecere în starea de „efectivă” şi „individualizată” a unei

proprietăţi reale, dar „neindividualizată” şi doar „virtuală” în raport cu acţionarii.

În cazul subscrierii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie similar emisiunii iniţiale.

Poate cumpăra acţiuni oricare plasator, în măsura în care vechii acţionari nu uzează de dreptul de

preempţiune; structura acţionariatului se schimbă.

În caz contrar, vechii acţionari cumpără ei sau îşi vând dreptul de subscriere, făcând

posibilă, în această ultimă alternativă, pătrunderea unor plasatori noi în acţionariatul firmei

emitente, astfel încât se poate modifica raportul de forţe în acţionariat.

În cazul atribuirii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie prin intermediul vechilor

acţionari. Ei primesc noi acţiuni proporţional cu cota de capital social pe care îl deţin prin acţiunile

„vechi”. Rămâne opţiunea lor dacă vor prezenta sau nu la negociere, la bursă, aceste acţiuni „noi”.

Atribuirea nu modifică raportul de forţe în acţionariat decât în măsura în care dreptul de atribuire

este vândut sau „vechii” acţionari îşi vând acţiunile nou atribuite.

II. Obligaţiunile sunt emise cu scopul obţinerii pe termen mediu sau lung a unor resurse

financiare sub formă de credit rambursabil. Emisiunea poate fi făcută de o autoritate publică (stat,

autoritate publică locală), de o instituţie publică, de o societate comercială în principiu cu o bună

reputaţie în afaceri şi cu o mare putere economico-financiară. Garanţia împrumutului este virtuală,

reprezentată în cazul autorităţilor publice de solvabilitatea lor certă, iar în cazul agenţilor privaţi de

patrimoniul şi puterea lor economico-financiară. Scopul creditului este fie acoperirea unui deficit

bugetar (în cazul autorităţilor publice), fie derularea unor programe de dezvoltare/investiţii. Ca titlu

de credit, obligaţiunea conferă posesorului ei drepturile şi obligaţiile ce revin în mod obişnuit

creditorului.

Emisiunea se face pe baza unui prospect ce include toate detaliile creditului: cine emite, pe

ce perioadă, cupiurile puse în circulaţie, dobânda, modalităţile de rambursare, scadenţele de

rambursare şi de plată a dobânzilor, cursul de emisiune, prima de rambursare, numărul de titluri

emise ş.a. Modalităţile de emisiune sunt similare emiterii acţiunilor şi presupun o susţinută

campanie publicitară. În timp ce emiterea de acţiuni se face strict la valoarea lor nominală şi,

eventual, cu etape succesive de vărsământ, obligaţiunile pot fi emise la valori sub cea nominală (sub

pari), dar cu un singur vărsământ. Retragerea obligaţiunilor presupune răscumpărarea lor de către

emitent la scadenţă, strict la valoarea nominală.

Obligaţiunile sunt clasificate după două criterii:

1. După forma de prezentare

a) nominative, cu numele posesorului înscris pe ele şi fără posibilitatea negocierii pe piaţa

secundară;

b) la purtător, cu regim similar acţiunilor la purtător.

2. După locul contractării şi condiţiile de emisiune

a) interne, exprimate în moneda naţională a ţării în care este rezident emitentul;

b) străine, exprimate în moneda naţională a ţării în care emitentul face emisiunea;

c) euroobligaţiuni, exprimate într-o monedă europeană alta şi decât a ţării de reşedinţă a

emitentului şi decât a ţării în care se face emisiunea.

Costul creditului obligatar este format din dobândă, din prima de rambursare şi din

cheltuielile de emisiune şi plasare.


61

Dobânda plătită de emitent se calculează întotdeauna la valoarea nominală a titlurilor

existente în circulaţie, adică la mărimea creditului aflat în uzul emitentului în perioada de timp

scursă între două scadenţe.

Calitatea financiară a unui plasament în obligaţiuni este determinată pe baza câtorva

indicatori de performanţă, cum sunt:

• Produsul nominal, exprimat procentual prin rata nominală a dobânzii şi valoric prin dobânda

încasată în schimbul cuponului;

• Produsul curent sau efectiv;

• Preţul curent de piaţă, care arată valoarea actuală a fluxurilor viitoare de venit pe care le oferă

posesia obligaţiunii până la o anumită dată viitoare (eventual până la scadenţă);

• Preţul obligaţiunii la piciorul cuponului este valoarea la care, între două scadenţe de plată a

dobânzii, se vinde/cumpără o obligaţiune, inclusiv cuponul proximei scadenţe.

Caracteristicile obligaţiunilor ca simple titluri de credit cu dobândă fixă au fost renovate în

ultimii 40-50 de ani, ca urmare a dorinţei plasatorilor de a participa într-un fel sau altul la

rezultatele financiare obţinute de debitorii lor. Ca urmare, au apărut obligaţiuni cu dobânzi variabile

şi obligaţiuni participative.

Acestea din urmă se regăsesc în trei forme: obligaţiuni de participaţie, obligaţiuni

convertibile şi obligaţiuni schimbabile.

Obligaţiunile de participaţie sunt acele obligaţiuni pentru care dobânda fixă anuală se

indexează în raport cu rezultatele financiare finale ale perioadei de gestiune, obţinute de debitor:

dinamica dividendului vărsat, indicele de devansare a dobânzii pieţei de către rata dividendului,

dinamica fondului de rezervă ş.a.

Obligaţiunile convertibile sunt obligaţiunile pe care deţinătorul le poate preschimba contra

acţiuni ale emitentului, într-un interval de timp fixat de către acesta.

Obligaţiunile schimbabile sunt acele obligaţiuni ce se pot preschimba contra acţiuni din

chiar momentul emiterii lor.

III. Instrumente financiare derivate

Derivativele (instrumente financiare derivate) sunt contracte al căror rezultat (payoff)

depinde de evoluţia preţului unor alte active, precum acţiuni, rata dobânzii, cursul de schimb,

mărfuri, indici bursieri, etc. Instrumentele financiare derivate pot fi: contracte futures, options,

forward, swaps, iar acestea pot fi folosite din diverse motive de investitori, cum ar fi pentru a se

realiza în mod corespunzător managementul riscului, în operaţiuniile speculative şi arbitraje. Pentru

a evidenţia utilitatea unui instrument derivat să considerăm următorul exemplu.

5.3. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare

Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o procedură

specifică. Organizarea şi funcţionarea ei se face, în economia contemporană, potrivit unor

reglementări juridice, printre care şi supravegherea de către stat.

Bursele se clasifică după mai multe criterii:

a) varietatea tranzacţiilor: generale şi specializate;

b) obiectul activităţii: de marfă, complementare comerţului internaţional (burse de asigurări

şi burse de navlu), de valori mobiliare şi valutare; numai ultimele două sunt pieţe financiare şi

numai penultima este piaţă secundară de capital;

c) forma de organizare: private şi de stat;


62

d) modul de admitere a participanţilor: cu acces limitat (are specific „ringul”, locul unde se

finalizează tranzacţiile şi la care au acces numai agenţi autorizaţi) şi cu acces nelimitat (numită

„over the counter” sau OTC, în care tranzacţiile se fac informatizat prin intermediul unei reţele de

calculatoare de largă acoperire şi cu mari facilităţi de acces, astfel încât, practic, oricine are acces la

un calculator inclus în reţea poate formula cereri şi oferte de titluri, poate tranzacţiona).

Bursele de valori au debutat în secolul al XIV-lea la Bruges (Belgia) şi sau cristalizat ca

instituţii perene la Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564), Paris (1724), New York (1817), Bucureşti

(1881) etc. Astăzi, cele mai mari burse de valori sunt New York Stock Exchange (peste 3000 de

societăţi cotate), London Stock Exchange (circa 2900 de societăţi cotate), Kabuto Cho Tokio (114

societăţi cotate). Primele 24 de burse din lume (incluzând pe lângă cele menţionate şi pe cele din

Paris, Milano, Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles, Sydney, Madrid, Lisabona, Viena, Buenos

Aires, Singapore, Stockholm, Berlin) cotează peste 1000 dintre cele mai mari societăţi comerciale

din lume.

Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se tranzacţionează titluri

(valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ hârtiile de valoare, valutele şi metalul

preţios.

Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori mobiliare, de a asigura

tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a face publice cursurile de vânzare/cumpărare.

Rolul ei revine la mobilizarea capitalului financiar, la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi

chiar pe ţări), la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei, la elaborarea de analize

economice şi predicţii ale evoluţiei economiei (pe care adesea le comercializează).

Organizarea şi funcţionarea ei sunt precizate prin lege şi prin regulamentul propriu, care

stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi modul de efectuare a tranzacţiilor. Agenţii

economici care nu au acces direct la bursă, ci numai prin intermediul agenţilor de schimb, le

adresează acestora ordine de vânzare/cumpărare de valori mobiliare, formulând astfel oferta (O) şi

cererea (C) de titluri. Ofertele/solicitările sunt primite de brokeri-agenţi (Bka), care acţionează în

contul şi din însărcinarea clienţilor lor şi pe care sunt obligaţi să-i informeze despre cursuri şi

despre derularea ordinelor date de ei. Brokerii-agenţi transmit aceste ordine către brokerii-

specialişti. Brokerul-specialist (Bks), numit jobber în Anglia, courtier în Franţa şi dealer în SUA,

centralizează ordine de vânzare-cumpărare de la brokerii-agenţi cu care lucrează şi le negociază în

ring cu ceilalţi brokeri-specialişti sub supravegherea Comisiei Operaţiunilor de Bursă (COB).

Pentru a putea avea o marjă de manevră cât mai puţin restrictivă, ei au dreptul să deţină un

portofoliu propriu de titluri, precum şi un capital de rulaj. Toţi agenţii de schimb (agenţi sau

specialişti) au statut profesional de comercianţi cu obiect „gestiunea portofoliilor de valori

mobiliare” şi sunt înregistraţi în Registrul comercial al ţării unde îşi desfăşoară activitatea. Din

punct de vedere funcţional ei sunt asimilaţi funcţionarilor publici (ministeriali). Ei sunt reuniţi în

Compania Agenţilor de Schimb, organizaţie profesională şi funcţională. Aceasta alege o Cameră

Sindicală a Bursei care îi reprezintă în nume colectiv pe toţi agenţii de schimb, le garantează

activitatea şi le-o controlează. Pentru a-şi exercita atribuţiile, acest organism dispune de servicii şi

organe de lucru specifice: comisia operaţiunilor de bursă (COB), serviciul de studii şi analize

financiare, serviciul de relaţii externe, serviciul de control, buget propriu, serviciul de personal,

serviciul juridic, serviciul fiscal, trezorerie, serviciul contabil, Centrul de prelucrare a informaţiilor.

Statutul său este triplu: autoritate bursieră, autoritate a Companiei Agenţilor de Schimb şi Organism

corporativ. Comisia Operaţiunilor de Bursă reglementează derularea tranzacţiilor, pe care le

confirmă specialiştilor şi Casei de clearing (CC) în vederea executării efective a ordinelor.

Comisia Operaţiunilor de Bursă are şi rolul de informare a publicului, motiv pentru care

editează Buletinul de cotaţii (singura sursă de informaţii abilitată în acest scop şi acceptată ca unica

oficială) şi prezintă anual un raport, publicat în „Monitorul Oficial”, privind activitatea bursei.

Comisia are rol de instanţă de specialitate în ceea ce priveşte orice problemă legată de bursă

(respectarea legii şi a regulamentului intern, activitatea agenţilor de schimb, publicitatea, includerea


63

în/radierea din cotaţia oficială etc.). Casa de clearing este un organ al bursei cu rolul de a garanta

executarea obligaţiilor asumate de parteneri prin ordinele lor de vânzare/cumpărare confirmate ca

executate. Depozitele de titluri oferite spre vânzare, precum şi cele de bani create pentru cumpărare

se fac la această casă care asigură în acest fel posibilitatea cumpărătorului de a intra în posesia

titlurilor cumpărate, iar a vânzătorului de a primi contravaloarea titlurilor vândute. Dimensiunea

tranzacţiilor bursiere este exprimată de indicatorul capitalizarea de piaţă, care arată volumul

capitalurilor mobilizate, dar şi puterea bursei, prin însumarea pe o perioadă de un an a capitalizării

zilnice de piaţă.


1. Prezentați în detaliu participanții pe piața de capital.

2. Prezentați acțiunile, ca titluri de valoare tranzacționabile pe piața de capital.

3. Care sunt criteriile de clasificare ale acțiunilor?

4. Care sunt elementele componente ale veniturilor curente?

5. Care sunt indicatorii de performanță ce caracterizează calitativ acțiunile?

6. Prezentați conceptul de bursă de valori. Ce funcție îndeplinește?

7. Care este rolul și modul de organizare și funcționare al bursei?


64

CAPITOLUL 6. PIAȚA ASIGURĂRILOR


– definirea conceptului de risc și a celui de asigurare

– abilitatea de a prezenta caracteristicile pieței asigurărilor și a principalilor actori pe această

piață

– prezentarea și clasificarea produselor întâlnite pe piața asigurărilor

6.1. Riscul și asigurarea

Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene (evenimente) care o

dată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului (sau beneficiarului

asigurării) despăgubirea sau suma asigurată.

Noţiunea de risc are, de regulă, mai multe sensuri. Astfel, riscul asigurat este folosit în

sensul de probabilitate a producerii fenomenului (evenimentului) împotriva căruia se încheie

asigurarea. Cu cât acest fenomen (eveniment) are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare

pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.

Un alt sens pe care îl are riscul asigurat este de posibilitate de distrugere (parţială sau totală)

a bunurilor de unele fenomene imprevizibile, care sunt: grindina, furtuna, incendiul, uraganul, ploile

torenţiale, etc.

De asemenea, riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime (dimensiune) a

răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei anumite asigurări.

Nu orice fenomen (eveniment) generator de pagube, poate constitui un risc asigurat, ci

numai acela care îndeplineşte cumulativ condiţiile ce vor fi prezentate în continuare.

O primă condiţie este aceea ca producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se

încheie asigurarea să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu este ameninţat de nici un fel de

risc, asigurarea acestuia nu devine necesară. în acelaşi timp, însă, este necesar să avem în vedere

faptul că fenomenul (evenimentul) care se produce în mod frecvent şi pe scară largă nu poate fi

acceptat drept risc asigurat, deoarece o eventuală cuprindere a sa în asigurare ar necesita plata de

către asigurat a unor prime de asigurare apropiate sau egale ca mărime cu valoarea pagubelor

respective.

A doua condiţie se referă la faptul că fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate

cazurile un caracter întâmplător. Aceasta înseamnă că pentru a se putea încheia o anumită asigurare

nu este admisă existenţa nici unei posibilităţi a părţilor participante la asigurare de a cunoaşte

bunurile sau persoanele care vor fi supuse acţiunii fenomenului (evenimentului), nici intensitatea

acestuia în momentul ivirii lui.

A treia condiţie are în vedere faptul că acţiunea fenomenului (evenimentului) este necesar să

poată fi înregistrată în evidenţa statistică. Datele din evidenţa statistică referitoare la un anumit

fenomen (eveniment) trebuie să permită stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi

intensităţii producerii acestuia. Aceste date stau la baza încheierii asigurării, deoarece fără ele,

asigurătorul nu poate stabili probabilitatea producerii fenomenului (evenimentului) asigurat.

A patra condiţie presupune ca producerea fenomenului (evenimentului) să nu depindă de

voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării. În cazul în care asiguratul sau beneficiarul

asigurării a contribuit, direct sau indirect, la producerea riscului asigurat, pentru ca astfel să poată

primi despăgubirea de asigurare sau suma asigurată, acesta nu numai că pierde toate drepturile


65

conferite de asigurare, dar va suporta şi rigorile legii, deoarece astfel de fapte sunt pedepsite de

lege.

Problemele asigurării sunt abordate, după caz sub aspect juridic, economic sau financiar.

Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea pentru a fi operantă,

trebuie să capete forma juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O asemenea formă i-o

conferă contractul, care constituie “legea părţilor, precum şi legea propriu-zisă, care emană de la

puterea legislativă. Contractul de asigurare şi legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate

de izvoare de drepturi în obligaţii în materie de asigurări, se completează reciproc.

Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice:

1.este un contract consensual, adică se încheie prin simplu consimţământ al părţilor. Faptul

că legea prevede în mod expres obligativitatea încheierii în scris a acestuia şi cuprinderea anumitor

elemente, nu înseamnă o abdicare de la principiul consensualismului.

2. este un contract sinalagmatic, adică părţile contractate îşi asumă obligaţii reciproce şi

interdependente. Astfel asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia

asigurătorului, atât la încheierea contractului cât şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă să

achite primele de asigurare datorate; la rândul său asigurătorul se obligă să acopere riscul

asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând indemnizaţia cuvenită.

3. are un caracter aleatoriu, adică la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau

întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Aceasta deoarece

obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert. Acest

eveniment comportă, pentru fiecare dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de pierdere.

4. este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o

contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi asumă. Asiguratul beneficiază de protecţia pe care i-o

oferă asigurătorul, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăţi

sub forma primei de asigurare sau a cotizaţiei, după caz.

5. este un contract succesiv, adică se semnează în timp. Asigurătorul se angajează să acopere

un anumit risc (sau un complex de riscuri), o perioadă foarte lungă de timp cu plata anuală sau

subanuală a primei sau o perioada foarte scurtă, cu plata integrală a primei la încheierea

contractului. Faptul că valabilitatea contractului de asigurare de întinde pe o anumită perioadă de

timp, face posibilă eşalonarea plăţii primei de asigurare şi evidenţiază caracterul succesiv al

realizării contractului.

6. este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător, la el a

aderat asiguratul.

7. este un contract de bună credinţă, adică presupune că executarea acestuia să se face cu

bună credinţă de către părţi. Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a

asigurării.

Aspecte economice

Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc (pericole). Persoanele fizice sau

juridice ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor comune.

Asigurarea presupune avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului

asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlul de indemnizaţie (despăgubire) de asigurare,

sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest lucru

este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între

membrii comunităţii de risc, după principiul mutualităţii, adică la constituirea fondului de asigurare

participă toţi asiguraţii, dar aceasta se repartizează numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii

de pe urma riscului asigurat.


66

În procesul normării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice

între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma primelor de

asigurare, pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc comunitatea de risc)

către organizaţia de asigurare. În etapa următoare fluxuri băneşti, sub forma indemnizaţiilor de

asigurare (despăgubiri sau sume asigurate), pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia

organizaţiei de asigurare, către persoane fizice şi juridice afectate de producerea de asigurare

(evenimentului) asigurat.

Prin urmare, asigurarea exprimă relaţii de distribuire a valorii adăugate brute, relaţii care

apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării neîntrerupte a

activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva

anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa sau integritatea corporală şi onorării obligaţiilor

de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi.

Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite funcţii.

Astfel, funcţia de repartiţie, ca funcţie principală a asigurărilor se manifestă, în primul rând,

în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama

primei de asigurare (contribuţiei) suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurarea ex

contract sau ex lege. În al doilea rând această funcţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului

de asigurare către destinaţiile sale legale şi anume: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea

unor acţiuni cu caracter preventiv acoperirea cheltuielilor administrativ – gospodăreşti ale

organizaţiei de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă.

După cum se ştie, noţiunea de asigurare se foloseşte în legătură nu numai cu activitatea

societăţilor comerciale de asigurări şi a organizaţiilor mutuale de asigurări, dar şi cu asigurările

sociale. Între asigurările încheiate prin intermediul societăţilor comerciale de asigurare şi al

organizaţiilor mutuale de asigurări, pe de o parte, şi asigurările sociale, pe de alta, există asemănări,

dar şi deosebiri.

Astfel, asigurările sociale, ca şi asigurările mijlocite de societăţile comerciale şi organizaţiile

mutuale, exprimă relaţii economice, de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute. Numai

că fondurile asigurărilor sociale au alte fluxuri de formare şi distribuire decât fondurile de asigurare

constituite la dispoziţia societăţilor comerciale şi a organizaţiilor mutuale de asigurări.

Aşadar, la asigurările sociale societatea naţională tinde să înlocuiască solidaritatea dintre

membrii comunităţii de risc, ce se manifestă la asigurările mijlocite de organizaţiile mutuale şi

societăţile comerciale.

Alte abordări economice și financiare ale asigurării

Nu puţini specialişti în materie îmbrăţişează modul tradiţional de abordare a asigurării,

potrivit căreia asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui mare număr de persoane

fizice şi juridice, paguba provocată de un fenomen (eveniment) sau de un complex de fenomene

(evenimente) unui număr redus dintre aceştia.

Această abordare, corectă în fond, nu evidenţiază faptul că asigurarea se realizează prin

intermediul societăţilor comerciale de asigurare, care îşi desfăşoară activitatea pe o piaţă

concurenţială. De aceea, unii specialişti pun în lumină şi alte aspecte ale problematicii asigurării.

Printre acestea se numără tratarea asigurărilor ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar

financiar şi un activ financiar într-o economie de incertitudine.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii ni se dezvăluie în momentul în care observăm

că o societate comercială de asigurare, în schimbul primelor încasate de la persoanele fizice şi

juridice, oferă acestora un produs sui generis, şi anume obligaţia de a prelua asupra sa efectele

negative ale producerii unui anumit fenomen (eveniment) sau complex de fenomene (evenimente).

Prin urmare asigurarea apare ca un mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de pericolele

care le ameninţă, de a le oferi “securitate” în cazurile convenite.


67

Evoluţia conjuncturii în perioada de valabilitate a contractului de asigurare va influenţa atât

mărimea nominală a sumei acumulate, cât şi mărimea reală a acesteia, la data încasării ei. Iată de ce,

privită prin această prismă, asigurarea apare ca un activ financiar într-o economie de incertitudini.

6.2. Caracteristicile pieţei asigurărilor

O altă problemă legată de piaţa asigurărilor se referă la dimensiunea acesteia. Elementul

hotărâtor care defineşte dimensiunea unei asemenea pieţe, îl constituie cererea, determinată, pe de-o

parte de puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile, iar pe de alta de convingerea

acestora de utilitatea asigurării mijlocite de organizaţiile specializate.

Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare după confruntarea ei cu

oferta. Este posibil ca nu toate persoanele care au solicitat oferte de la organizaţiile de asigurare să

încheie contracte cu acestea, fie pentru că nu găsesc convenienţa sperată, fie deoarece condiţiile

solicitanţilor nu sunt acceptate de către ofertanţi.

În final, mărimea pieţei de asigurare se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre

care: numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă, numărul poliţelor active, valoarea

anuală a primelor de asigurare, cuantumul sumelor asigurate în perioada de referinţă şi valoarea

totală a angajamentelor asumate de societăţile de asigurare la un moment dat.

Cererea de asigurare persoane, bunuri şi de răspundere civilă vine din partea persoanelor

fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, precum şi din

partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate salariaţilor lor în caz de accidente sau

boli profesionale.

Oferta de asigurare este prezentată de societăţile de asigurare cu capital privat, de stat sau

mixt, de organizaţiile mutuale de asigurare şi de tontine.

Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară

activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se încadreze

în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat; mărimea

obligaţiilor pe care să şi le asume; rezervele de prime şi /sau daune pe care trebuie să le constituie;

modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate; forma bilanţului şi a contului de profit şi de

pierdere care trebuie înlocuite şi publicate etc. Societăţile în cauză trebuie să respecte, de asemenea,

avizele şi normele organului de stat însărcinat cu supravegherea asigurărilor.

Tontinele sunt asociaţii constituite pe o anumită perioadă de timp determinată (de ex. 15

ani), în decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în

funcţie de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma realizată din

capitalizarea cotizaţiei de-a lungul anilor se împarte între membrii supravieţuitori. Asociaţii

asemănătoare se organizează şi pentru cazurile de deces.

O altă problemă se referă la caracterul pieţei asigurărilor: este aceasta o piaţă cu concurenţă

perfectă sau cu una imperfectă? Caracteristicile unei pieţe considerate perfecte sunt: omogenitatea

produsului, transparenţa şi atomizarea pieţei, libertatea de intrare – ieşire a participanţilor pe (şi de

pe) piaţă şi descentralizarea deciziilor.

Omogenitatea produsului. Pe piaţa asigurărilor nu se comercializează un singur produs,

“asigurarea” ci o paletă largă de servicii (produse), constând în asigurări împotriva diferitelor

riscuri.

Aici elementul de noutate constă în faptul că un produs (un tip de asigurare) nu poate fi

înlocuit cu altul (alt tip de asigurare).

Pe piaţa asigurărilor nu se concurează societăţile de asigurare “în general”, ci societăţile

având acelaşi profil, cele care “vând” acelaşi tip de produs, adică încheie asigurări împotriva

aceluiaşi risc. Cu alte cuvinte, piaţa asigurărilor este alcătuită din atâtea componente, câte


68

subramuri ale asigurării se practică. La o analiză mai atentă se observă că nici măcar în cadrul unei

subramuri a asigurărilor nu întâlnim un produs omogen (asigurarea de accidente individuală se

deosebeşte de cea de grup). În concluzie se poate spune că, cu excepţia câtorva produse, printre care

asigurarea autovehiculelor şi asigurarea locuinţelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.

Transparența pieței. Persoanele fizice şi juridice, nefamiliarizate cu problemele asigurărilor,

nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există între prima datorată

şi indemnizaţia obtenabilă în caz de sinistru. Pentru a obţine informaţiile necesare în vederea luării

unei decizii, persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare. Aşadar, o piaţă a

asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizaţi.

Atomizarea pieței. O piaţă este atomizată, atunci când ea reuneşte un număr atât de mare de

ofertanţi şi de solicitanţi, în astfel de condiţii, încât nici unul dintre participanţi să nu poată influenţa

de o manieră sensibilă funcţionarea acesteia.

Libertatea de intrare – ieşire a participanților pe (și de pe) piață. În imaginea omului

obişnuit, piaţa este locul unde poate să vină oricine doreşte să vândă sau să cumpere ceva şi să

rămână acolo atât timp cât are interes să o facă. Această interpretare de bun–simţ a noţiunii de piaţă

ne-o confirmă faptul că în orice ţară cu economie de piaţă numărul ofertanţilor şi solicitanţilor este

în continuă modificare.

La fel se petrec lucrurile şi pe piaţa asigurărilor. Creşterea sau scăderea numărului

organizaţiilor de asigurare este rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale ori a

altor tipuri de organizaţii, concomitent cu ieşirea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste fluctuaţii

demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în continuă mişcare. Piaţa

asigurărilor este supusă unei atente supravegheri din partea autorităţilor publice. Această

supraveghere se realizează de un organ specializat, care funcţionează pe lângă Ministerul

Finanţelor, Ministerul Industriei şi/sau Comerţului, ori pe lângă altă instituţie a administraţiei de

stat.

Descentralizarea deciziilor. În principiu, fiecare organizaţie de asigurare ia decizii în

limitele capacităţii sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terţilor,

organizaţiile de asigurare sunt obligate să ţină seama şi de prevederile legale în materie, pentru a

nu-şi prejudicia nici interesele proprii şi nici pe cele ale terţilor. Aşadar, deciziile organizaţiilor de

asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte prevederile legale în materie şi avizele

organului de supraveghere. În caz contrar, deciziile respective pot fi anulate sau suspendate

provizoriu de adunările generale sau de consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, la

cererea Comisiei de supraveghere.

Comparativ cu întreprinderile din alte domenii de activitate, s-ar părea că societăţile

comerciale sunt mai încorsetate de controlul public, sunt mai mult ţinute sub lupă decât

întreprinderile industriale, comerciale sau de alta natură. Lucrul acesta este explicabil prin faptul că

societăţile de asigurare fac parte din categoria instituţiilor financiare, iar acestea îşi întemeiază

relaţiile cu terţii pe încredere.

6.3. Principalii jucători pe piața asigurărilor

Pe piața asigurărilor întâlnim următoarele categorii de participanți:

Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări), care în schimbul primei de

asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor

asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui

anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de

care asiguratul răspunde – în baza legii - faţă de terţe persoane.

Asiguratul este o persoană fizică sau juridică care, în schimbul primelor plătite

asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori


69

persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente care pot apare în viaţa sa, precum şi

persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe

persoane.

În cadrul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, în calitate de asiguraţi pot fi atât

persoane fizice cât şi juridice. La asigurările de persoane, în calitate de asigurat poate apărea orice

persoană fizică care îndeplineşte condiţiile prevăzute de actele normative.

Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau

suma asigurată fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa persoană care

devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în contractul (poliţa) de

asigurare; alteori desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de

asigurare prin declaraţie scrisă, comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament.

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare,

fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat.

Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o

delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp beneficiarul acesteia. Se

poate afirma că aceste doua noţiuni se întâlnesc ca atare numai în cazul asigurărilor de persoane. În

cazul asigurărilor de bunuri, asigurătorul se suprapune cu contractantul şi cu beneficiarul asigurării,

iar la asigurările de răspundere civilă, asiguratul se suprapune numai cu contractantul asigurării,

deoarece despăgubirea de asigurare aste încasată în toate cazurile de terţul păgubit sau vătămat.

6.4. Produse pe piața asigurărilor

După domeniul (ramura) la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de

bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor fizice sau

juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. În ţara noastră fac

obiectul asigurărilor de bunuri o gamă variată de bunuri materiale cum sunt: mijloacele de producţie

fixe şi circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navale

maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de

bunuri aparţinând populaţiei etc.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru

diminuarea consecinţelor negative cauzate de calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru

plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa persoanelor (deces,

împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă etc.)

Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti

despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unei terţe persoane. Este vorba de prejudiciul ce

poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămarea corporală sau deces ori în

avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform

legii.

După obiectul de activitate stabilit prin contractul de asigurare şi statut, societăţile de

asigurare din ţară noastră pot practica următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă,

asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, asigurări de autovehicule, asigurări maritime şi de

transport; asigurări de aviaţie, asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri, asigurări de

răspundere civilă, asigurări de credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare din riscurile

asigurate şi asigurări agricole.

După forma juridică de realizare asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă se

grupează în asigurări obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative (contractuale).


70

Asigurarea obligatorie se poate introduce atunci când bunurile unui mare număr de

persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al

bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, producerea

riscurilor respective. Deci, pentru ca agenţii economici şi populaţia să poată primi despăgubirile

necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente, unor bunuri foarte

importante (clădiri şi alte mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.), se poate institui asigurarea

acestora obligatorie.

În asigurarea obligatorie sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel aparţinând persoanelor

fizice şi juridice, precum şi persoanelor fizice şi juridice ce întrunesc condiţiile prevăzute de lege.

Înseamnă, deci, că ea este o asigurare totală. Fiind totală, asigurarea obligatorie exclude

posibilitatea selecţiei riscurilor, permiţând o dispersare optimă a acestora. Drept urmare, la aceleaşi

riscuri şi la asigurarea aceloraşi bunuri, primele de asigurare stabilite la asigurarea obligatorie sunt

mai reduse, comparativ cu cele de la asigurarea facultativă.

La asigurarea obligatorie a călătorilor pentru cazurile de accidente, suma asigurată este

stabilită sub formă de sumă fixă pentru un călător, fiind însă diferenţiată în funcţie de mijlocul de

transport utilizat. În cazul asigurării obligatorii a deţinătorilor de autovehicule pentru cazurile de

răspundere civilă, suma asigurată privind pagubele produse la bunuri prin accidente de autovehicule

este stabilită sub formă de limită minimă şi maximă pentru prejudiciul material cauzat terţelor

persoane.

Asigurarea obligatorie este fără termen, activând tot timpul cât există bunul asigurat. În

eventualitatea că un bun asigurat obligatoriu a fost înlocuit dintr-un anumit motiv cu altul,

asigurarea rămâne valabilă în continuare. Răspunderea asigurătorului, în cazul asigurării obligatorii,

ia naştere în mod automat, din momentul în care asiguratul intră în posesia bunului respectiv.

Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între asigurat şi

asigurător. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat, dacă

aceasta corespunde prevederilor din actele normative în vigoare.

Asigurările facultative se încheie fie pentru bunuri, persoane, răspundere civilă ori riscuri

necuprinse în asigurările obligatorii, fie în vederea completării acestor asigurări pentru ca asiguraţii

sa aibă posibilitatea să primească, în caz de pagubă sau de producere a evenimentului asigurat, o

despăgubire sau o sumă asigurată mai mare.

Asigurarea facultativă este valabilă numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită în

contractul de asigurare, iar răspunderea asigurătorului funcţionează doar în acel interval.

După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:

· asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice etc.; bunurile

care se asigură împotriva acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele, instalaţiile,

mijloacele de transport, inventarul gospodăresc, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;

· asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirilor

sau alunecărilor de teren etc.; împotriva acestor riscuri se asigură de regulă culturile agricole şi

rodul viilor;

· asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;

· asigurări împotriva avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări)

la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi

al mersului. În această categorie intră asigurările mijloacelor de transport şi ale mărfurilor în timpul

traficului intern şi internaţional;

· asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca de exemplu, deces, boli,

accidente etc. – care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă – în cazul

asigurărilor de persoane;


71

· asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se refera la prejudicii cauzate terţelor

persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unor activităţi etc.

După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în asigurări interne şi

asigurări externe.

Asigurările interne au caracteristic, faptul că, în general, părţile contractate domiciliază în

aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul

aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu. Aceste asigurări se

caracterizează şi prin aceea că primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi

se plătesc, de regulă, în monedă naţională.

Asigurările interne includ, de regulă, asigurările de clădiri, construcţii, culturi agricole,

animale şi alte bunuri aparţinând diferitelor categorii de agenţi economici, asigurările de clădiri,

animale, obiecte de uz casnic şi autovehicule aparţinând populaţiei, asigurările de persoane,

asigurările de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate unor terţe persoane pe teritoriul aceleiaşi

ţări etc.

Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă

sau bunuri, care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În

cazul acestor asigurări, una din părţile contractate ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară

sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte

ţări. De regulă, la aceste asigurări atât primele de asigurare cât şi despăgubirile se exprimă sau se

plătesc în valută, motiv pentru care ele sunt cunoscute şi sub denumirea de asigurări în valută.

În categoria asigurărilor externe întâlnim: asigurarea mărfurilor care fac obiectul comerţului

exterior pe timpul transportului, asigurarea navelor maritime, a navelor de pescuit oceanic şi a

navelor aeriene care fac parte din flota civilă; asigurarea creditelor pentru export; asigurarea

constructorului pentru obiective realizate în străinătate sau de firme dintr-o ţară în altă ţară;

asigurarea bunurilor unui stat, aflate în străinătate; asigurarea autovehiculelor aparţinând unor

persoane fizice sau juridice dintr-o ţară care circulă în afara teritoriului ţării respective, etc.

După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător și asigurat asigurările pot fi grupate

în asigurări directe şi asigurări indirecte (reasigurări).

Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod

nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin intermediul

contractului de asigurare, fie în baza legii.

Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabileşte de

fiecare dată între două societăţi de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar

cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia

reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul

de asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul îşi asumă

răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor – care sunt cuprinse în contractul de asigurare -

în limitele menţionate de contractul de reasigurare. De menţionat că prevederile contractului de

reasigurare derivă întotdeauna din contractul de asigurare, fără însă ca între reasigurător şi asigurat

să existe vreun raport juridic. Se poate spune, deci, că reasigurarea reprezintă, de fapt, o asigurare a

asigurătorului direct, fiind un raport care apare numai între persoanele juridice (instituţii sau

societăţi de asigurare).


1. Ce este riscul asigurat?

2. Prezentați asigurarea sub aspect juridic, economic și financiar.

3. Care sunt trăsăturile caracteristice pieței asigurărilor?

4. Prezentaţi detaliat participanții pe piața asigurărilor.

5. Care sunt și cum se clasifică produsele pe piața asigurărilor?


72

CAPITOLUL 7. FINANȚE PUBLICE


– definirea conceptului de finanțe și evoluția finanțelor publice;

– identificarea funcțiilor finanțelor publice; – definirea conceptului de cheltuială publică și prezentarea criteriilor de clasificare și a

indicatorilor de analiză ai acesteia; – definirea conceptului de resurse financiare publice și prezentarea criteriilor de clasificare și a

indicatorilor de analiză;

– prezentarea împrumuturilor de stat și a elementelor tehnice ale acestora;

– prezentarea datoriei publice și a indicatorilor de analiză ai acesteia;

– prezentarea conceptului de buget public și a principiilor bugetare.

7.1. Finanțe publice – evoluție și funcții

Ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi

îşi au originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.

Primele elemente ale finanțelor publice (impozite, cheltuieli) au apărut odata cu instituția

statului. În măsura în care acesta și-a consolidat poziția și s-a extins atribuțiunile, s-au dezvoltat în

corelație și fluxurile de venituri și cheltuieli publice, depășind aspectul cantitativ al importanței în

plan financiar și acționând ca un instrument de intervenție în plan economic și social.

În orânduirile social-economice, finanțele s-au manifestat ca relații sociale, de natură

economică, apărute în procesul repartiției produsului social și mai ales al venitului național, în

strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, astfel:

în comuna primitivă – statul nu se formase, iar funcțiile publice erau îndeplinite de

oameni aleși de întreaga comunitate;

în orânduirea sclavagistă, predomina economia natural închisă, iar funcțiile publice

erau onorifice, cheltuielile statului erau acoperite prin prestațiile în muncă sau în natură la care erau

obligați supușii.

în orânduirea feudală, relațiile marfă-bani nu au devenit preponderente și, ca

urmare, s-a menținut forma naturală de acoperire a nevoilor statului (prestații în muncă, dări în

natură, etc.), veniturile bănești erau reduse ca pondere;

în orânduirea capitalistă , acoperirea cheltuielilor publice se realiza numai pe seama

resurselor bănești.

în prezent, nu numai că se mențin cele două condiții care au stat la baza apariției

finanțelor, dar, pe de o parte, asistăm la o amploare deosebită a producției de mărfuri, a schimbului

și a relațiilor marfă-bani, iar, pe de altă parte, la lărgirea și intensificarea activității statului, atât pe

plan intern, cât și extern, ceea ce a determinat ca veniturile și cheltuielile statului să îmbrace în

exclusivitate forma bănească.

Finanţele publice reprezintă forma băneasca a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei

produsului social şi venitului naţional în cadrul îndeplinirii funcţiilor statului. Conţinutul social,

economic şi în special juridic al relaţiilor financiare, funcţiile şi importanţa lor sunt câteva din

problemele fundamentale ale ştiinţei finantelor.

1. Noţiunea clasică de finanţe publice

Această concepţie este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare

economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepţii, statul liberal este

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XIX


73

preocupat mai puţin de activităţile private, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale, şi

anume: apărarea naţională, diplomaţie, ordine publică şi justiţie.

Perioada liberală a finanțelor corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului

ascendent (sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XX) şi reflectă, de fapt, doctrina

liberală dominată de concepția privind superioritatea inițiativei particulare (idee susținută de Adam

Smith, J.B Say, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, etc.).

Doctrina liberală consideră că, pentru buna funcționare a mecanismului pieței, activitatea

economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer

(factorii de producție să se poată mișca liberi de a un sector la altul, conform barometrului

prețurilor), urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea

perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţii.

Finnațele publice se subordonau unor principii care impuneau:

– Limitarea cheltuielilor publice la finanțaarea anumitor servicii colective (legate mai

ales de siguranța bunurilor și persoanelor)

– Lejeritatea şi neutralitatea impozitelor, astfel încât să servească exclusiv acoperirii

cheltuielilor publice şi să nu constituie o frână pentru efectuarea schimburilor;

– Respectarea cu stricteţe a echilibrului bugetar anual, considerat ca fiind „principiul

de aur al gestiunii bugetare”. Nu se agreau nici deficitul, din cauza pericolului de a genera inflaţie,

nici excedentul, a cărui utilizare s-ar fi exprimat în cheltuieli suplimentare ale statului, deci în

intervenţia acestuia;

– Contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, întrucât acestea, pe

de o parte, sporesc în mod artificial bugetul, iar pe de altă parte, influenţează generaţiile viitoare,

deoarece ipotechează libertatea de opţiune, fiind un impozit amânatşi o posibilă sursă de inflaţie.

2. Noţiunea moderna de finanţe publice (perioada intervenționistă)

Aceasta perioada corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX), şi mai cu seamă

perioada de dupa primul război mondial și după marea recesiune economică mondială (1929-1933),

când, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă

(statul-bunăstării), care-şi lărgeşte considerabil sfera preocupărilor. În legatură cu activitatea

economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă.

Gândirea economică a vremii este reprezentată de concluziile economiştilor John Maynar

Keynes, James Tobin, Victor Slăvescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Jinga, etc și sunt răspunsuri

la starea de criză.

Finanţele publice pot fi definite si de urmatoarele trăsături:

– Sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării

şi utilizării produsului social.

– Apar în formă bănească, deoarece în cadrul producţiei de mărfuri şi al acţiunii legii

valorii, produsul de producţie, reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor, repartiţia produsului social,

relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici sau dintre aceştia

şi persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relaţii băneşti. Noţiunea de

finanţe publice sau relaţii financiare nu poate fi confundată cu cea de bani sau relaţii băneşti. Banii

reprezintă o marfă, iar finanţele sunt relaţii de constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor

băneşti.

– Sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestaţie

directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti.

– Sunt relații care nu implică o contraprestație directă. Mijloacele băneşti repartizate

şi utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează.

– De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil către unele regii

autonome sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru populaţie.


74

Acelaşi caracter de nerambursabilitate îl poartă şi transferurile efectuate către populaţie sub formă

de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii.

– Transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se poate

realiza parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter poartă sumele de bani vărsate

de persoanele fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă;

garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de persoanele ce

gestionează bani şi alte valori publice.

Finanţele publice sunt necesare, în mod subiectiv şi obiectiv, deoarece contribuie la

realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare.

Mijloacele prin care finanţele publice, ca relaţii financiare îşi îndeplinesc acest rol, sunt funcţiile

acestora:

– funcţia de repartiţie

– funcţia de control

Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului social (produsului intern

brut) şi cuprinde două faze:

– constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;

– redistribuirea (utilizarea) acestora.

În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse băneşti, acţiune la care participă

societăţi comerciale, regii autonome, instituţii publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice,

indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.

Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt:

– impozite

– taxe

– contribuţii petru asigurări sociale

– amenzi

– majorări şi penalizări de întârziere

– vărsăminte din profitul regiilor autonome

– vărsăminte din veniturile instituţiilor publice

– redevenţe şi chirii din concesiune şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de

stat

– venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân

– rambursări ale împrumuturilor de stat acordate

– dobânzi aferente şi ajutoare primite

Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi din

toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. În proporţie covârşitoare, resursele băneşti

ale finanţelor publice sunt mobilizate cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie.

A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari

– persoane juridice şi fizice. Distribuirea este dată în competenţa autorităţilor publice şi se face în

raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare.

Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii:

învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărire comunală şi

locuinţe, apărare naţională, ordine publică, administraţie publică, acţiuni economice, datorie

publică.


75

În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.

Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalităţi:

– în cadrul aceluiaşi tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse băneşti între

stat şi unităţile sale în ambele sensuri

– cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte şi

agenţii economici cu capital privat sau mixt şi populaţie pe de alta parte, şi invers.

Redistribuirea se poate realizea şi pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe,

acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor către organisme

internaţionale de către stat sau alte instituţii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de

către stat, etc.

Funcţia de control a finanţelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparţin întregii

societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai larga decât cea a funcţiei de repartiţie,

deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice, şi modul de

utilizare a resurselor.

Funcţia de control a finanţelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor

publice şi la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmăreşte şi legalitatea, necesitatea,

oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează

în concret resursele băneşti de care dispun.

În consecinţă, controlul se efectuează nu numai activităţilor specifice funcţiei de repartiţie,

ci el se exercită şi asupra producţiei realizate în sectorul de stat, a schimbului şi consumului ce are

loc în acest sector.

În România controlul financiar se exercită de puterea legislativă şi cea judecătorească, direct

sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, bănci şi alte

instituţii financiare; organe specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-teritoriale şi

unităţilor economice, etc.

7.2. Sistemul cheltuielilor publice

7.2.1. Aspecte generale

Prin cheltuiele publice statul acopera necesitatile publice de bunuri si servicii considerate

prioritare in fiecare perioada.

Cheltuielile publice inglobeaza:

- cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat, din fondurile bugetare si

extrabugetare;

- cheltuielilor colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale;

- cheltuielile finanțate din fondurile asigurarilor sociale de stat.

Cheltuielile publice nu înseamna același lucru cu cheltuielile bugetare.

Cheltuielile publice se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate in domeniul public prin

interiorul institutiilor publice care se acopera fie de la bugetul statului fie din bugetele proprii.

Cheltuielile bugetare înseamna numai acele cheltuieli care se acopera de la bugetul

administratiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurarilor sociale de stat.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli

bugetare.


76

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la

bugetul statului, de la bugetele locale, din bugetul asigurărilor de stat, din fondurile proprii ale

agenţilor economici cu capital de stat, instituţiilor publice etc. pentru acţiunile social-culturale,

dezvoltarea economico-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publica,

asigurarea suveranităţii şi independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se

manifestă între stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia

repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor.

Unele cheltuieli publice reprezintă consum definitiv de PIB (plăţi materializate în cheltuieli curente)

iar altele avansare de PIB (investiţii, construcţii de drumuri, porturi, aeroporturi, clădiri etc.).

O noţiune importantă în studiul cheltuielilor publice o reprezintă cheltuielile publice total

neconsolidate.

Cheltuielile publice totale neconsolidate se obţin prin însumarea cheltuielilor

diferitelor categorii de administraţii publice.

Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de organizare

administrativă, cuprind:

- cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale, care, la rândul lor, înglobează:

- cheltuielile administraţiei publice centrale, finanţate de la bugetul de stat (din bugetul

guvernului central/federal)

- cheltuieli finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor sociale de

sănătate)

- cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale.

Ecuaţia de calcul a cheltuielilor publice neconsolidate se prezintă conform relaţiei:

Cpt =

n

j 1

Cpj = Cpc + Cpi + Cpl

unde:

Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale

Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare

Cpl = Cheltuielile colectivităţilor locale

Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formale de finanţare,

cuprind :

- Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare, constituite în: Bugetul de stat; Bugetul

asigurărilor sociale de stat; Bugetele locale; Bugetele instituţiilor publice autonome

- Alte cheltuieli publice

- Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială

- Cheltuieli acoperite exclusiv din resurse financiare publice constituite în afara bugetului,

prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome

- Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului

- Cheltuieli finanţate din alte surse, precum credite externe, fonduri externe nerambursabile.

Conform acestei delimitări, cheltuielile publice pot fi calculate după formula :

Cpt = Cb + Acp


77

unde:

Cb = cheltuieli bugetare

Acp = alte cheltuieli publice

Efortul financiar anual al statului în vederea finanţării obiectivelor şi acţiunilor în cadrul

politicii bugetare este reprezentat de cheltuielile publice totale consolidate.

Cheltuielile publice totale consolidate comportă următoarele operaţii: cheltuielile publice

totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite

externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente.

Relaţia de calcul este:

CPTC = Cpt - Tig + Crexi - Ri

în care:

Cpt = cheltuielile publice totale

Tig = transferurile între bugetele administraţiilor publice centrale şi cele locale sau alte bugete

din sistem

Crexi = intrări anuale de credite externe în fiecare buget

Ri = rambursări anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente

i = numărul treptelor de bugete

7.2.2.Clasificarea cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. În literatura

financiar şi statistică a statelor contemporane se foloseşte următoarea clasificare:

A. Clasificaţia administrativă grupează cheltuielile publice dupa instituţiile publice care le

realizează, respectiv ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,

unităţi administrativ-teritoriale şi face necomparabile în timp cheltuielile publice (un minister,

departament, judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi de asemenea structura ministerelor,

departamentelor se modifică periodic). Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice

pe ordonatori de credite bugetare.

B. Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după destinaţia acţiunilor finanţate

în conformitate cu două criterii:

Primul criteriu.Cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare) includ cheltuielile de

personal, cheltuielile materiale şi pentru prestări de servicii şi cheltuielile pentru subvenţii şi

transferuri (de natură economică sau socială) şi reprezintă un consum definitiv de PIB deoarece

trebuie să se reînnoiască anual.

Cheltuieli de capital (de investiţii) sunt destinate realizării de investiţii la unităţi economice

sau instituţii publice, cumpărării de terenuri, constituirii de stocuri de rezervă şi duc la dezvoltarea

şi modernizarea patrimoniului public.

Al doilea criteriu. Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind, în general,

remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor

publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură, echipamente.

Cheltuielile de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la

dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau bugete ale administraţiilor locale; ele pot avea caracter

economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,

stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice) sau caracter

social (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor

acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.

C. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor


78

legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata

dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve. Ele reflecta obiectivele politicii financiare

a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii

de activitate şi obiective, instituţiile care funcţionează în diverse domenii de activitate fiind

consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor ordonatori de credite bugetare.

D. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în:

- cheltuieli cu caracter definitiv prin care se realizeaza o repartizare şi utilizare definitivă a

resurselor financiare alocate (investiţii, subvenţii, pensii etc.) şi cuprind atât cheltuieli curente cât şi

de capital.

- cheltuielile cu caracter temporar sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe,

adică nu presupun o finalitate imediata ci temporizează efectuarea lor (avansurile pentru anumite

achiziţionari de marfuri, servicii); majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi

sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei. Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele

publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică.

- cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le

efectueze în anumite condiţii sau se vor efectua în anumite condiţii (garanţii acordate de stat pentru

credite care ar putea să nu fie rambursate de către debitorii giraţi).

După forma de manifestare se foloseşte următoarea clasificare:

- cheltuieli publice fără contraprestaţie - au caracter de subvenţie sau finanţare definitivă

fără a se urmări un contraserviciu din partea consumatorului;

- cheltuieli publice cu contraprestaţie - au caracter de finanţare temporară.

- cheltuieli publice definitive - nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat;

- cheltuieli publice provizorii - sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de

furnizare de produse sau servicii statului (avansuri, împrumuturi etc.)

- cheltuieli publice speciale - se folosesc pentru finanţarea unui anumit sector economic sau

social;

- cheltuieli publice globale - vizează influenţa asupra echilibrului general economic.

După criteriul repetabilităţii se foloseşte următoarea clasificare:

- cheltuieli publice ordinare - se repetă în fiecare exerciţiu financiar şi volumul lor este

previzibil;

- cheltuieli publice extraordinare (efectuate în condiţii deosebite şi cu volum imprevizibil,

cuprinse de regulă în fonduri de rezervă).

E. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale grupează

cheltuielile publice în:

- cheltuieli reale (negative) - sunt cheltuielile publice cu întreţinerea aparatului de stat, plata

anuităţilor, dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu

armament, etc. şi reprezinta un consum definitiv de PIB.

- cheltuieli economice (pozitive) - sunt reprezentate de investiţii efectuate de stat pentru

înfiinţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construcţia de drumuri,

poduri, porturi, aeroporturi etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată şi

reprezintă o avansare de PIB.

F. Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU


79

Este utilizată de toate ţările, având o valoare practică deosebită deoarece permite

prezentarea, analizarea şi compararea cheltuielilor publice ale statelor, evidenţiind destinaţia şi

conţinutul lor economic.

Clasificaţia ONU are în vedere două criterii:

1. după criteriul funcţional cheltuielile publice se grupează pe acţiuni şi obiective

(învăţământ, sănătate, apărare, activităţi economice, securitate socială, cultură, servicii publice

generale ş.a.), după cum urmează: Servicii publice generale și ordine publică; Apărare; Educaţie;

Sănătate; Securitate socială şi bunăstare; Acţiuni economice; Locuinţe şi servicii comunale;

Recreaţie, cultură şi religie; Alte cheltuieli

2. după criteriul economic cheltuielile publice se grupează în cheltuieli curente, cheltuieli de

capital şi transferuri de capital.

În România, clasificarea cheltuielior publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul

clasificaţiei ONU, folosindu-se următoarele grupări:

1. clasificaţia economică;

2. clasificaţia funcţională;

3. clasificaţia administrativă;

4. clasificaţia pe surse de finanţare.

În legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, are loc următoarea grupare a

cheltuielilor publice:

CHELTUIELI – TOTAL

I. CHELTUIELI CURENTE

II. CHELTUIELI DE CAPITAL

III. OPERAŢIUNI FINANCIARE

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a cheltuielilor publice totale neconsolidate este:

Cpt = Ccr + Ck + Opfin

unde:

Cpt = cheltuieli publice totale

Ccr = cheltuieli curente

Ck = cheltuieli de capital

Opfin = operaţiuni financiare

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice conform legii bugetului de stat se prezintă

astfel:

PARTEA I : SERVICII PUBLICE GENERALE

PARTEA A II-A : APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI

SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

PARTEA A III-A : CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE

PARTEA A IV-A : SERVICII/DEZVOLTARE PUBLICĂ,

LOCUINŢE, MEDIU/APE

PARTEA A V-A : ACŢIUNI ECONOMICE

Conform clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice totale neconsolidate se calculează

după relaţia:

Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae

unde:

Sg = servicii publice generale

Aos = apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

Csc = cheltuieli social-culturale


80

Sdp = servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape

Ae = acţiuni economice

Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează le repartizarea fondurilor publice

în cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I) care nu

sunt subordonaţi altor instituţii, astfel:

I. Cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale

I.1. Finanţate de la bugetul de stat (din bugetul guvernului

central/federal)

I.2. Finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor

sociale de sănătate)

I.3. Finanţate din fonduri speciale.

II. Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative

intermediare

III. Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale

Conform clasificaţiei administrative cheltuielile publice neconsolidate se calculează

conform relaţiei:

Cpt = Cpc + Cpi + Ccl

unde:

Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale

Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare

Ccl = Cheltuielile colectivităţilor locale

Cheltuielile publice din legea bugetului de stat mai sunt grupate şi după sursele de finanţare:

cheltuieli finanţate din bugetul de stat;

cheltuieli finanţate din intrări anuale de credite interne;

cheltuieli finanţate din venituri proprii ale instituţiilor publice;

cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile.

Cpt =

n

i 1

Cpi

Cpi = cheltuieli publice finanţate din sursa i

7.2.3. Indicatorii de analiză

I. Indicatorii de nivel

Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciaza atât

static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor

indicatori:

1. Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală

Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (Cn

p) reprezintă totalitatea cheltuielilor

publice la nivelul tuturor bugetelor exprimate în preţurile curente ale anului de calcul.

Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar

real, cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, obţinându-se volumul cheltuielilor

publice în expresie reală (C rp).

Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul

indicelui preţurilor.

Relaţiile de calcul ale cheltuielilor publice în expresie reală sunt:

Cr p0 =

0Ip

C n

po

; Cr p1 =

1

1

Ip

C n

p;


81

în care:

Cr p0 = cheltuielile publice reale ale anului 0;

Cr p1 = cheltuielile publice reale ale anului 1;

Ip0 = indicele preţurilor anului 0;

Ip1 = indicele preţurilor anului 1.

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este utilizat în special pentru

efectuarea de analize pe plan intern, naţional, fără a avea o putere de comparabilitate internaţională.

2. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut

Indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an şi alocat pentru

acoperirea nevoilor colective în acelaşi an este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Această

pondere a cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară la alta şi de la o zona geografică la alta.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

Cp/PIB = 100xPIB

Cn

n

p

în care:

Cp/PIB = ponderea cheltuielilor publice în PIB;

C np = cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente);

PIBn

= PIB în expresie nominală (în preţuri curente).

3. Cheltuielile publice medii pe locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de cheltuielile publice medii pe locuitor, care

exprimă suma alocată fiecărui locuitor urmare redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, în

corelaţie cu politica financiară a fiecărui stat. Acest indicator reprezintă marimi variabile în ţările

dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare şi se poate calcula atât în moneda naţională, cât şi într-

o monedă care poate asigura comparabilitatea datelor (expl. dolari SUA ).

Se calculează pe baza relaţiei:

Cp/loc = N

C n

p; exprimat în moneda naţională sau

Cp/loc = N

C n

p/ Cs exprimat în altă monedă naţională

în care:

Cp/loc = cheltuieli medii publice pe un locuitor

C np = cheltuieli publice în expresie nominală (preţuri curente)

N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

Cs = cursul valutar al monedei naţionale în raport cu USD

II. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât

şi din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare

adoptat.

În acest caz, pentru determinarea modalităţii de alocare a cheltuielilor publice, în funcţie de

importanţa nevoii sociale este necesară calcularea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii

de cheltuieli publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:


82

gscpi = 100xcpt

cpi

în care:

gscpi = greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice;

cpi = cheltuielile publice ale categoriei i;

cpt = cheltuieli publice totale;

i - 1…..n categorii de cheltuieli.

Cu ajutorul ponderilor gscpi se poate da interpretarea orientărilor resurselor financiare ale

statului spre anumite obiective: militare, administrative, economice, sociale, etc. Determinarea

structurii cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a modificării

opţiunilor bugetare sau extrabugetare. Totodată, pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua

comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcţionale, spre exemplu, într-un

număr însemnat de state dezvoltate conduce la observaţia că există deosebiri între ţările dezvoltate

şi cele în curs de dezvoltare.

III. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura

acestora în decursul unui interval de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în atât în expresie nominală cât şi în

expresie reală;

- modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;

- modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;

- modificarea structurii cheltuielilor publice;

- indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea

produsului intern brut;

- elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.

1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi reală

Modificarea absolută a cheltuielilor publice reprezintă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea

volumului cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau

reală.

Modificarea absolută în expresie nominală – exprimă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor analizate şi se determină pe baza

relaţiei de calcul:

n

pC0/1 =

n

pC1 -

n

pC0;

unde:

Cp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a cheltuielilor publice în perioada 1

faţă de 0;

Cp1 si C p0 pentru n şi r reprezintă cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei

de bază (0) exprimate în preţuri nominale şi reale.

Modificarea absolută în expresie reală – exprimă suma cu care se modifică volumul

cheltuielilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadelor analizate şi se determină pe

baza relaţiei de calcul:


83

r

pC0/1 = r

pC1 - r

pC0;

Modificarea relativă a cheltuielilor publice reprezintă procentul cu care variază cheltuielie

publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea volumului

cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau reală.

Modificarea relativă în expresie nominală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor

publice exprimate în preţuri curente ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de

calcul:

100 100%0/1xIC n

cp

n

rcp

sau

100xC

CC

n

p

n

pn

rcp

0

0/1

%

în care:

% Crn

cp = modificarea nominală relativă

Cn p 1/0 = modificarea nominală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de 0;

Cnp0 = cheltuieli publice ale perioadei de bază (0) în expresie nominală (exprimate în preţuri

curente) .

In cp1/0 = indicele preţurilor constante ale perioadei curente (1) faţă de perioada de bază (0) în

expresie nominală ( exprimate în preţuri curente) .

Modificarea relativă în expresie reală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor

publice exprimate în preţuri constante ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de

calcul:

100 100%0/1xIC r

cp

r

rcp

sau

100xC

CC

r

p

r

pr

rcp

0

0/1

%

în care:

Crp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie reală (exprimate în preţuri

constante). r

CpI0/1 = indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază

Cnp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie nominală (exprimate în preţuri

curente).

Prin intermediul indicelui creşterii preţurilor are loc transformarea indicatorilor supuşi

analizei în mărimi deflatoare, pentru a se putea asigura interpretarea ştiinţifică a evoluţiei

cheltuielilor publice şi a factorilor de influenţă.

2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Acest indicator exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut pe

destinaţii, în vederea acoperirii nevoilor colective, utilizându-se următoarea formulă de calcul:

Cp/PIB = 1001

1

xPBI

Cp

- 1000

0

xPBI

Cp

în care:

Cp/PIB = Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut

Cp1 si Cp0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0) în expresie

nominală/reală (exprimate în preţuri curente/constante).

PIB1 şi PIB0 = produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0) în

expresie nominală/reală (exprimat în preţuri curente/constante).


84

3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

Prin acest indicator se determină modificarea gradului de alocare a cheltuielilor publice pe

cap de locuitor, utilizându-se următoarea formulă de calcul:

Cp/loc1/0 = 1

1

N

Cp -

0

0

N

Cp

în care:

C p/loc = Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

Cp/loc1 şi Cp/loc0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

raportate la numărul de locuitori, în expresie nominală/reală (exprimate în preţuri

curente/constante).

1N şi 0N = numărul de locuitori ai perioadei curente (1) şi ai perioadei de bază (0).

4. Modificarea structurii cheltuielilor publice

Exprimă modificarea alocării cheltuielilor publice de la o perioadă la alta în funcţie de

politica financiară a fiecărui stat. Calculul se efectuează astfel:

gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0

în care:

gs Cpi = Modificarea structurii cheltuielilor publice

gs Cpi1 şi gs Cpi0 = Ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în

totalul acestora, în perioada curentă (1) şi perioada de bază (0).

5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si

modificarea produsului intern brut

Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB se constată fenomenul general de

creştere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.

0

1

1

0

0/1

0/1

PIB

PIB

Cp

Cp

I

IK

PIB

cp .

în care:

Icp 1/0 =indicele creşterii cheltuielilor publice;

IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB;

K = Coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB

Când K>1, aceasta exprimă o modificare mai rapidă a cheltuielilor în raport cu produsul

intern brut.

Când K =1, rezultă modificarea cu aceeaşi marime a cheltuielilor publice şi a produsului intern

brut

Când K <1, aceasta exprimă o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării PIB.

6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut

Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB

(modificarea procentuală a chletuielilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut). El

se calculează astfel:

0

01

0

01

0

0/1

0

0/1

PIB

PIBPIB

Cp

CpCp

PIB

PIB

Cp

Cp

ecp


85

în care :

- Cp şi Cp = cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă;

- PIB şi PIB = produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă;

- ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.

Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB, pentru

finanţarea cheltuielilor. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB; când ecp =1, tendinţa

rămâne aceeaşi; când ecp <1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor

publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

7.3. Sistemul resurselor financiare publice

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Alături de resursele materiale, umane şi

informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp.

Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune problema

raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice. Ţinând cont de

faptul că resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă de cuprindere, acest raport este

unul ca de la întreg la parte.

RESURSELE FINANCIARE ALE SOCIETĂȚII

Fig.7.1. Resursele financiare ale societății

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi

autorităţilor publice cu caracter autonom. Conform acestei definiţii, relaţia de calcul a veniturilor

publice va fi:

Vnpt = ∑ V

ni =Vascl + Vass + Viapa

unde:

Vnpt = venituri publice totale

V n

i = venituri publice în expresie nominală (în preţuri curente) de categorie i, i=1,...,n

Vascl = veniturile administraţiei de stat centrale şi locale

Vass = veniturile necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat

Viapa = veniturile instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom

Resursele financiare private sunt formate din resursele financiare ale agenţilor economici

particulari, resursele instituţiilor şi unităţilor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei.

În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectiva a resurselor între sectorul

public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea

resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfacute la nivel maxim, prin

intermediul sectorului privat şi a celui public. Cu toate acestea o mare importanţă prezintă resursele

RESURSELE FINANCIARE

PUBLICE

RESURSE FINANCIARE

PRIVATE


86

financiare publice. Nivelul lor este determinat, în primul rând de mărimea cheltuielilor publice, dar

şi de condiţii conjuncturale. Dacă cheltuielile publice cresc în limite rezonabile, este posibil să nu

apară necesitatea apelării la noi resurse sau luarea de măsuri de sporire a fiscalitatii.

7.3.1. Gruparea resurselor financiare publice

În toate ţările lumii, din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere sporită de resurse

financiare generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei

produsului intern brut. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată

de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:

a) factori economici - determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază

sporirea veniturilor impozabile;

b) factori monetari - (dobânda, credit, masă monetară) care îşi transmit influenţa prin

preţ;

c) factori sociali - a căror influenţă este tot mai accentuată pe masura sporirii rolului

social al statului;

d) factori demografici - determină sporirea numărului contribuabililor;

e) factori politici şi militari - pot avea efecte multiple: creşterea producţiei şi a

veniturilor, sporirea fiscalităţii, creşterea presiunii asupra bugetului public naţional; unele măsuri cu

caracter miiitar, stările conflictuale, situaţiile de război determină nevoia suplimentară de resurse

financiare publice; pe de altă parte pot apărea chiar impozite noi generate de venituri suplimentare

obţinute în timpul ori ca urmare a războaielor.

f) factori de natură financiară cum sunt cei legaţi de apariţia deficitului bugetar ce

reclamă resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.

Datorită existenţei unui număr sporit de factori care influenţează resursele financiare publice

şi criteriile de clasificare a acestora sunt diversificate, astfel:

din punct de vedere al conţinutului economic

din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor

prin prisma sistemului de bugete

în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget

în funcţie de provenienţă

Clasificarea resurselor financiare din punct de vedere al conţinutului economic este

următoarea:

Prelevările cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe,

contribuţii. Ele alimentează bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi

bugetele locale. Veniturile fiscale au un nivel limitat şi, de cele mai multe ori, insuficient. Măsurile

de creştere a resurselor financiare se bazează pe modificari ale sistemului fiscal, care trebuie să

primească girul puterii legislative.

Resursele de trezorerie cum ar fi împrumuturi pe termen scurt (până la un an) cu

caracter rambursabil, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur.

Resursele din împrumuturi publice constituie o sursă la care se apelează în cazuri

deosebite şi reprezintă, în fapt, o datorie publica pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). În

prezent, datorită deficitelor bugetare cronice care se înregistrează în aproape toate ţările şi datorită

faptului că veniturile ordinare nu mai acoperă cheltuielile, se apelează frecvent la împrumuturi de

stat. Acestea pot fi contractate de catre autoritatea publică centrală, de către administraţiile locale şi


87

de către agenţii economici. Subscriitorii împrumutului de stat sunt, în general, persoane fizice şi

juridice care au disponibilităţi băneşti temporare şi le pun la dispoziţia statului pe anumite perioade,

cu caracter rambursabil şi purtătoare de dobânda.

Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală. În fapt se

realizează contractarea unui împrumut de la Banca Centrală. Creşterea volumului resurselor

financiare pe această cale evidenţiază, pe lângă nivelul redus faţă de necesar al prelevărilor cu

caracter obligatoriu, şi existenţa unor dificultăţi ale trezoreriei. Este o cale simplă şi eficace de

creştere a resurselor financiare ale statului, dar în acelaşi timp periculoasă prin efectele ulterioare,

care se manifestă prin: creşterea artificială a veniturilor, în special salarii şi accentuarea

progresivităţii impozitelor directe, creşterea preţurilor, tarifelor având ca consecinţă creşterea

impozitelor indirecte asupra consumatorului accentuarea caracterului lor regresiv, precum şi

reducerea puterii de cumpărare a banilor, adâncind inflaţia.

Gruparea resurselor financiare din punct de vedere al structurii organizatorice este

influenţată de gruparea statelor în federale şi unitare, după cum urmează:

Resursele statelor de tip federal:

- resurse ale bugetului federal;

- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;

- resurse ale bugetelor locale.

Resursele statelor de tip unitar:

- resursele publice ale bugetului central;

- resursele publice ale bugetelor locale.

Gruparea resurselor financiare publice prin prisma sistemului de bugete este următoarea:

Resursele financiare ale bugetului de stat

Resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat

Resursele financiare ale bugetelor locale

Resurse financiare ale fondurilor speciale

Resurse financiare ale trezoreriei statului

Resurse financiare ale instituţiilor publice autonome

Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele

de stat, locale, asigurărilor sociale de stat sau fondurilor speciale

Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii

Resurse financiare ale fondurilor externe rambursabile sau nerambursabile

Gruparea resurselor financiare în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget se prezintă

astfel:

Resurse financiare ordinare resurse pe care statul le încasează în mod obişnuit, au

caracter permanent şi un volum care poate fi estimat: impozite, taxe, contribuţii (venituri fiscale)

sau vărsăminte de la întreprinderile publice; de asemenea, resursele trezoreriei reprezentate de

disponibilităţile instituţiilor publice, fondurile speciale şi mijloacele extrabugetare.

Resurse financiare extraordinare resurse la care statul recurge în situatii

excepţionale, când practic resursele curente nu acoperă cheltuielile: impozite extraordinare,

împrumuturi de stat interne si externe, emisiune bănească, ajutoare şi alte transferuri primite din

străinatate, sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital etc.


88

Gruparea resurselor financiare în funcţie de provenienţă este următoarea:

Resurse financiare interne cuprind veniturile fiscale, împrumuturile de stat interne,

emisiunea bănească, donaţiile interne.

Resurse financiare externe sunt cele care provin din împrumuturi externe sau din

ajutoare nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.

În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în

conformitate cu structura sistemului bugetar iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile,

cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor

publice.

Conform noii clasificaţii a indicatorilor finanţelor publice, valabile de la 01 Ianuarie 2006

resursele financiare publice cuprind:

TOTAL VENITURI

I. VENITURI CURENTE

A. VENITURI FISCALE

B. CONTRIBUŢII DE ASIGURĂRI

C. VENITURI NEFISCALE

II. VENITURI DIN CAPITAL

III. OPERAŢIUNI FINANCIARE

IV SUBVENTII

Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a resurselor financiare publice va fi:

Vt = Vcr + Vk + Opfin + S

Vcr = VF + CA + VNF

unde:

Vt = venituri publice totale

Vcr = venituri curente

VF = venituri fiscale

CA = contribuţii de asigurări

VNF = venituri nefiscale

Vk = venituri din capital

Opfin = operaţiuni financiare

S = subvenţii

7.3.2. Indicatori de analiză

I. Indicatorii de nivel

O analiză aprofundată a resurselor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi

bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.

Volumul însemnat şi tendinţa de creştere continuă a cheltuielilor publice în toate ţările

reclamă diversificarea metodelor de mobilizare a unor importante resurse băneşti la dispoziţia

statului. Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor băneşti necesare diferă de la un stat la

altul, de la o etapa la alta, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale specifice fiecărei

ţări şi fiecărei perioade.

Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se apreciază

atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor

indicatori:

1. Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală

Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia

entităţilor publice.

Acest indicator se poate calcula în experesie nominală sau reală.


89

Volumul veniturilor publice în expresie nominală (V n

p ) reprezintă totalitatea veniturilor

publice exprimate în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională.

V n

p = ∑ V n

i

i = bugete componente ale bugetului general consolidat;

V n

p = veniturile publice în expresie nominală;

V n

i = veniturile fiecărui buget component al bugetului general consolidat

Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al

resurselor, veniturile publice se recalculează în preţuri constante.

Volumul veniturilor publice în expresie reală (V r

p ) reprezintă totalitatea veniturilor publice

exprimate în preţurile constante ale unei perioade de bază. Transformarea valorilor din preţuri

curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară

modificarea nivelului general al preţurilor în anul considerat 0 sau 1 faţă de anul de bază, pentru

preţurile constante, notat cst.

Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:

Ip0/cst = 1000

xPIB

PIB

cst

;

Ip1/cst = 1001

xPIB

PIB

cst

;

în care:

Ip0/cst = indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst

Ip1/cst = indicele preţurilor anului 1 faţă de anul cst

Relaţiile de calcul ale veniturilor publice reale sunt:

Vr

p 0=

cst

n

p

Ip

V

/0

0

;

Vr

p1=

cst

n

p

Ip

V

/1

1

;

în care:

Vr

p 0= veniturile publice reale ale anului 0

Vr

p1= veniturile publice reale ale anului 1

Indicatorul volumul veniturilor publice în expresie nominală sau reală este util pentru a

reflecta volumul acestora în moneda naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern,

naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.

2. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut

Acest indicator exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă în

vederea acoperirii nevoilor colective ale societăţii. Ponderea veniturilor publice în PIB diferă de la o

ţară dezvoltată la alta şi de la o zonă geografică la alta.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

Vp/PIB = 100xPIB

V t

p;

în care:

Vp/PIB = ponderea veniturilor publice în PIB t

pV = venituri publice totale


90

PIB = produsul intern brut

3. Venituri publice medii pe un locuitor

Un alt indicator sugestiv este reprezentat de venituri publice medii pe locuitor care exprimă

suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor din economie. Aceste venituri

reprezintă mărimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare şi se pot calcula atât

în moneda naţională, cât şi într-o monedă care să asigure comparabilitatea datelor între diferite ţări.

Se calculează pe baza relaţiei:

Vp/loc = t

pV / N exprimat în moneda naţională locală

Vp/loc = ( t

pV /Cs) / N exprimat în altă monedă naţională

în care:

Vp/loc - venituri medii publice pe un locuitor; t

pV - venituri publice totale anuale;

Cs – cursul de schimb (monedă naţională locală/altă monedă naţională)

N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.

II. Structura veniturilor publice

Analiza veniturilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi

din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare

adoptat. În acest caz, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de

venituri publice în total venituri publice, care exprimă modul de formare a veniturilor publice

totale ţinând cont de provenienţa fiecărei categorii de venit.

Relaţia de calcul este:

gsvpi= 100xV

V

pt

pi;

în care:

gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;

Vpi = venituri publice ale categoriei i;

Vpt = venituri publice totale;

i - 1…..n categorii de venituri.

Cu ajutorul ponderilor gsvi se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale

statului. Totodată, pe seama structurii veniturilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri

diferite de dezvoltare.

III. Dinamica veniturilor publice

Dinamica veniturilor publice exprimă modificările care intervin în nivelul şi structura

acestora în decursul unui interval de timp.

1. Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală

Modificarea absolută a veniturilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul

veniturilor publice de la o perioadă la alta.

Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală ( Vn

p 0/1) exprimă suma cu

care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri curente ale perioadei supuse

analizei, conform relaţiei de calcul.

Vn

p 0/1 = Vn

p1– V

n

p 0


91

Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie reală ( V r

p 0/1) exprimă suma

cu care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri constante ale perioadei supuse

analizei, conform relaţiei de calcul.

Vr

p 0/1 = Vr

p1– V

r

p 0;

unde:

Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală/reală a veniturilor publice în perioada 1

faţă de 0;

Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de

bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .

2. Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală

Analiza modificării absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza modificării

relative a veniturilor publice care exprimă procentul cu care variază veniturile publice de la o

perioadă la alta..

În acest context se poate calcula indicele de creştere a veniturilor publice, atât în expresie

nominală cât şi în expresie reală utilizându-se următoarele formule formulele:

In

Vp 0/1 = 1000

1

xV

Vn

p

n

p;

Ir

Vp 0/1 = 1000

1

xV

Vr

p

r

p;

în care:

In

Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;

Ir

Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală (% Vn

pr ) exprimă

modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadei analizate

şi se poate calcula utilizând cele două formule de mai jos:

% Vn

pr = In

Vp 0/1x 100 –100 sau

% Vn

pr = 1000

1/0

xV

Vn

p

n

p

Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală (% Vr

pr ) exprimă modificarea

procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadei analizate şi se poate

calcula utilizând cele două formule de mai jos:

% Vr

pr = Ir

Vp 0/1x 100–100 sau

% Vr

pr = 1000

1/0

xV

Vr

p

r

p

în care:

In

Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;

Ir

Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.


92

Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei

de bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .

3. Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut

Indicatorul privind modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut (

Vp/PIB) exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut destinată acoperirii

nevoilor colective. Calculul se efectuează astfel:

Vp/PIB = 1001

1x

PIB

Vp - 100

0

0x

PIB

Vp.

în care:

Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1PIB şi 0PIB reprezintă produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)

4. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor

Indicatorul privind modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (V0/1/ locp ) exprimă

modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de locuitor.

Calculul se efectuează astfel:

V0/1/ locp =

1

1

N

Vp -

0

0

N

Vp.

în care:

Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1N şi 0N reprezintă numărul de locuitori (populaţia) în perioada curentă (1) şi în perioada de bază

(0).

5. Modificarea structurii veniturilor publice

Indicatorul privind modificarea structurii veniturilor publice (gs Vpi ) exprimă

mutaţiile care se produc la nivelul categoriilor de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale.

Calculul se efectuează astfel:

gs Vpi = gs Vpi 1 – gs Vpi 0

gs Vpi = 1001

1x

V

V

pt

pi - 100

0x

V

V

pto

pi

în care:

gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice i în totalul veniturilor publice;

piV - categorii de venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

ptV - venituri publice totale ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

i - 1…..n categorii de venituri.

6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare

produsului intern brut

Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare

produsului intern brut se calculează folosind formula:


93

K= 0/1

0/1

PIB

Vp

I

I=

0

1

0

1

PIB

PIB

Vp

Vp

în care:

Vp - venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

1PIB şi 0PIB - produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)

Ivpt 1/0 - indicele creşterii veniturilor publice;

IPIB 1/0 - indicele creşterii PIB;

K -indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare

produsului intern brut

Acest indicator poate avea valori subunitare, supraunitare sau egale cu 1.

În cazul în care K>1 atunci se constată o modificare mai rapidă a veniturilor publice în

raport cu modificarea produsului intern brut.

În cazul în care K<1 atunci se constată o modificare inferioară a veniturilor publice în raport

cu modificarea produsului intern brut.

În cazul în care K = 1 atunci se constată o modificare cu acceaşi mărime a veniturilor

publice şi a produsului intern brut.

7. Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut

Indicatorul privind elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară

amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea produsului intern brut, şi anume modificarea

procentuală a veniturilor publice, la modificarea cu 1% a produsului intern brut.

El se calculează astfel:

evp =

0

0/1

0

0/1

PIB

PIB

Vp

Vp

=

0

01

0

01

PIB

PIBPIB

Vp

VpVp

;

în care :

Vp şi Vp = venituri publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă: perioada

curentă (1) şi perioada de bază (0)

PIB şi PIB = produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă: perioada

curentă (1) şi perioada de bază (0)

e = elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut

Când evp>1 atunci veniturile publice sunt elastice la creşterea produsului intern brut.

Când evp =1, tendinţa rămâne aceeaşi.

Când evp <1 atunci veniturile publice sunt inelastice faţă de creşterea produsului intern brut.

7.4. Împrumuturile și datoria publică

7.4.1. Împrumuturile de stat

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la

întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În acest caz de


94

dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse de

împrumut, care se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se realizează:

prin contractarea directă de către stat de împrumuturi de la persoane fizice sau

juridice deţinătoare de disponibilităţi băneşti;

prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de

asigurări, societăţi de asigurări şi reasigurări etc.)

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană

fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la

dispoziţia statului o suma de bani, sub formă de împrumut, pe o perioada determinată, iar acesta din

urma se angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite dobânda.

Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit care reprezintă

o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat, împrumutul de stat exprimă acordul

de voinţă al părţilor, cu o precizare: condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea

venitului pe care îl asigură şi eventualele avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de

organele de decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali.

Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze condiţiile stabilite, dar nu pot pretinde să li se

asigure un tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.

b) Împrumutul de stat are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat

persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. De regulă, statul stabileşte termenul de rambursare

a împrumutului public, existând însă şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajează

numai la plata unei dobânzi a creditului, pe o perioadă determinată, fără să stabilească un termen de

restituire a împrumutului respectiv; acest lucru nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă

înscrisurile împrumutatului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă avantaje

economice.

c) Împrumutul de stat asigură o contraprestaţie, sub forma dobânzii, sub forma

câştigului sau sub ambele forme, la care se pot adauga şi alte avantaje materiale. În situaţia scăderii

ratei dobânzii pe piaţă, deci de depresiune sau criză, statul poate preschimba titlurile publice

existente în titluri noi, cu o dobânda mai mică, operaţiune care se numeşte conversia datoriei.

Clasificarea împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:

a) în funcţie de termen:

împrumut de stat pe termen scurt (până la un an);

împrumut de stat pe termen mediu (2-3 până la 5 ani);

împrumut de stat pe termen lung (peste 5 ani).

Împrumuturile pe termen scurt se folosesc ca resurse de trezorerie, pentru asigurarea

echilibrului în execuţie a bugetului public. Astfel se constituie lichidităţile necesare pentru

efectuarea plăţilor devenite exigibile, pe parcursul unui exerciţiu bugetar.

Împrumuturile pe termen mediu şi lung se contractează în scopul procurării de resurse

suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor înscrise în bugetul public anual, al căror nivel

depăşeşte nivelul resurselor totale din cadrul bugetului respectiv.

b ) în funcţie de locul de plasare (contractare):

împrumuturi interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut);

împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).


95

Apelul la împrumuturi interne este legat de nevoile de procurare a lichidităţilor pe termen

scurt sau de acoperire a deficitului bugetar sau de refinanţare a datoriei publice.

Apelul la împrumuturi externe este legat în special de finanţarea unor obiective de investiţii

legate de reformă, restructurare, modernizare sau dezvoltare sau de echilibrare a balanţei de plăţi

externe, uneori şi pentru echilibrarea bugetară.

c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori:

împrumuturi contractate direct de către stat;

împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau

alte entităţi în drept.

La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l

definesc din punct de vedere juridic si anume: denumirea împrumutului, valoarea nominală,

valoarea reală şi cursul, termenul de rambursare, dobânda, avantaje şi facilităţi.

Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau

obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. Când statul doreşte să atragă atenţia

opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin

acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însuşi denumirea lui.

Spre exemplu putem avea: “Împrumutul înzestrării armatei”, “Împrumutul pentru

reconstrucţie”, “Împrumutul stabilizării” etc. În cazul împrumuturilor contractate pentru acoperirea

deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul contractării, nivelul dobânzii,

forma pe care o îmbracă venitul ( “ Împrumutul de stat 1947”, “Împrumut de stat cu câştiguri”),

după caz.

Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul

Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea

creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de

deţinătorul înscrisului respectiv).

La scadenţă, statul achită deţinătorului valoarea nominală a titlului. Dacă deţinătorul doreşte

să-şi recupereze banii înainte de scadenţa titlului, el poate să-l vândă la bursă.

Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris la bursă se numeşte valoare reală, şi poate fi

egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.

Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă, curs

care depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii, precum

şi de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri etc.

Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare

nominală.

Cursul poate fi:

al pari, adică egal cu 100;

sub pari, adică mai mic decât 100;

supra pari, adică mai mare decât 100.

La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este de regulă sub pari şi numai

arareori al pari sau supra pari. În acest context, titlurile publice neavând valoare proprie, folosirea

noţiunii de valoare nominală şi reală este convenţională.

Termenul de rambursare

Împrumuturile publice pot fi: cu termene precise de rambursare şi fără termene precise de

rambursare. Cele cu termene precise pot fi pe termen scurt (sub 1 an), pe termen mijlociu (între 1 şi

5 ani) sau pe termen lung (peste 5 ani).


96

La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an,

bugetul prezintă neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul

efectuării cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul în care veniturile nu se realizează în

cuantumul prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute.

Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi sunt contractate de stat atunci când acesta are

nevoie de de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru

finanţarea unor cheltuieli de investiţii de mare valoare.

Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub denumirea

de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen titluri de rentă perpetuă.

Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei

împrumutate şi îmbracă forma:

dobânzii (venit fix de care benficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu

valoarea nominală a sumelor împrumutate);

câştigurilor (venit diferenţiat ca mărime, de care beneficiază numai un număr

restrâns de deţinători);

forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.

De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar mai

mic faţă de ratele la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Alteori,

confruntat cu dificultăţi seriose în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi

mai mari persoanelor fizice şi juridice dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de banci la

depozitele constituite la acestea.

Rata de emisiune a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise,

purtând numele de rată nominală a dobânzii.

Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net care revine creditorului de pe

urma unei sute de unităţi monetare (u.m.) ca împrumut pe termen de un an şi se determină prin

corectarea ratei dobânzii nominale (r n

d ) cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă,

formula fiind următoarea:

r r

d = [ ( 100 + r n

d ) x100 ]/ I - 100

Deoarece în acest caz r r

d < r n

d , statul va înregistra un câştig, în detrimentul creditorului. Atunci

când preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, acesta diminuează,

practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobânda; în schimb scăderea preţurilor majorează

venitul real ce revine creditorului din dobânzi.

Avantaje şi facilităţi

Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:

înlocuirea dobânzii cu câştiguri;

plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de

rambursare; prima de rambursare reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu

de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea (reală) la care acesta a fost plasat,

atunci când :

- cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari;

- cursul de emisiune a fost al pari, iar la rambursare supra pari.

scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturi publice şi/sau a

tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;


97

acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea

nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de

expirarea termenului de rambursare;

în unele ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul

juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare

de faliment

garantarea împotriva variaţiilor monetare. Pentru a proteja interesele creditorilor săi

faţă de eroziunea monetara a împrumutului, statul are la dispoziţie doua soluţii:

- stabilirea unei rate mai înalte a dobânzii, care sa acopere si deprecierea previzibila;

- oferirea unei garantii juridice impotriva deprecierii, cum ar fi:

exprimarea împrumutului într-o monedă mai stabilă; se aplică mai cu seamă în cazul

împrumuturilor contractate în străinătate, exprimarea făcându-se frecvent în drepturi

speciale de tragere (DST) care are la bază un coş de valute;

legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în aur

(inaplicabilă în prezent în practică);

indexarea împrumutului, prin legarea valorii împrumutului de valoarea monedei

naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum, sau a preţului

anumitor produse (preţul unei tone de cărbune extras sau al unui Kwh) ori a tarifului

anumitor servicii (tariful de transport pe călător/km).

7.4.2. Datoria publică

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice

centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau

juridice pe piaţă internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.

Statul îşi procură resursele financiare atât de pe piaţa internă, cât şi din străinătate şi, ca

urmare, datoria publică are un caracter intern şi unul extern, astfel:

Structura datoriei publice = Datoria internă + Datoria externă

gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100

gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100

unde:

gsDpi/ gsDpe = greutatea specifică a datoriei publice interne/externe

Dpi/ Dpe = datoria publică internă/externă

Dpt = datoria publică totală

Cu cât gradul de dezvoltare este mai ridicat, cu atât piaţa internă a capitalului de împrumut

este mai extinsă şi mai diversificată, cu cât exportul este mai activ şi excedentar importului, cu atât

mai mult ţara respectivă îşi procură resursele financiare de pe piaţa internă.

Structura datoriei publice este următoarea:

- datorie pe termen lung, compusă din datorii care, la data la care sunt contractate,

sunt exigibile după mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele

practicate pe pieţele financiare;

- datorie pe termen scurt sau mediu, care regrupează datoriile exigibile în mai puţin

de 5 ani, remunerate cu rate apropiate de cele ale pieţei monetare, în această categorie intrând

bonurile de tezaur şi împrumuturile Băncii Centrale;

- datorie la vedere, care înglobează sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său

propriu, reunind depozitele corespondenţilor trezoreriei şi moneda divizionară.

Referitor la datoria pe termen lung, în ţările occidentale, politica de apropiere a titlurilor de

stat de celelalte tipuri de împrumuturi, graţie armonizării tehnicilor de plasament şi suprimării


98

majorităţii avantajelor fiscale, a fost completată cu o politică de reînnoire a produselor financiare,

ceea ce a dus la apariţia de noi tipuri de împrumut şi la diversificarea formulelor propuse.

În ceea ce priveşte datoria pe termen mediu şi scurt, aceasta este acoperită în general prin

bonuri de tezaur în cont curent, titluri foarte lichide, treptat aceste bonuri devenind negociabile şi

accesibile tuturor instituţiilor, ceea ce a permis un control mai bun al evoluţiei masei monetare

imputabile finanţării deficitelor bugetare.

Sumele exigibile pe termen scurt constituie datoria flotanta, iar cele exigibile la scadente

mijlocii si lungi constituie datoria consolidata.

Dimensiunile datoriei publice sunt date de:

volumul datoriei publice interne

mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor

gradul de îndatorare.

Volumul datoriei publice interne (Mărimea absolută a datoriei interne) este

reprezentată de suma împrumutată de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-

teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice de pe piaţa internă şi rămasă

de rambursat la un moment dat.

Mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor se determină, atât în unitate

monetară locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii

comparative la nivel internaţional, după cum urmează:

unde:

DIum/loc = datorie publică internă în unitate monetară naţională pe locuitor

DIUSD/loc = datorie publică internă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor

Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)

Gradul de îndatorare (Gî) a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului

datoriei publice interne la produsul intern brut, astfel:

Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de

datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursata integral în anul de

referinţă, ce procent din produsul intern brut ar trebui utilizat. Acest indicator are o valoare pur

teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei

publice, ci numai partea din aceasta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la

fondul de consum şi la formarea brută de capital.

Alături de aceşti indicatori, un interes deosebit îl prezintă indicatorii care caracterizează

efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul

datoriei publice interne.

Efortul financiar se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, după cum urmează:

mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne

mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice

raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut


99

raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice

ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare.

Mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne cuprinde cheltuielile cu rambursarea

datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor aferente, astfel:

SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli

unde:

SDI = serviciul datoriei publice interne

DPI = datoria publică internă

Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice se determină, atât în unitate

monetară locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii

comparative la nivel internaţional, după cum urmează:

unde:

SDIum/loc = serviciul datoriei publice interne în unitate monetară naţională pe locuitor

SDIUSD/loc = serviciul datoriei publice interne în altă unitate monetară naţională (USD) pe

locuitor

Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)

Raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut se calculează conform

relaţiei:

unde:



Raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice se determină astfel:

unde:


Cp = cheltuieli publice

Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare se calculează conform

formulei:

unde:


Cb = cheltuieli publice

Deosebit de indicatorii prezentaţi mai sus, se mai calculează şi următorii indicatori:

cuantumul anual al dobânzilor

raportul dintre dobânzi şi PIB

ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice

ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare


100

Aceşti indicatori exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor

săi în decursul unui an.

Raportul dintre dobânzi şi PIB se determină astfel:

unde:

Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne


Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice se calculează conform formulei:

unde:


Cp = cheltuieli publice

Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare se determină astfel:

unde:


Cb = cheltuieli bugetare

Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile

precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic; o

dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca urmare a

formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un plasament

peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.

Gruparea împrumuturilor sau creditelor externe se poate face după diferite criterii:

a) în funcţie de destinaţie:

credite de mărfuri;

credite financiare.

b) în funcţie de durata pentru care se acordă:

credite pe termen scurt (1-2 ani);

credite pe termen mijlociu (3-5 ani);

credite pe termen lung (peste 5 ani).

c) din punct de vedere al rambursării creditelor

credite rambursate în cote egale;

credite rambursate în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv;

credite rambursate într-o singură tranşă.

d) din punct de vedere al creditorului:

credite acordate de întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);

credite acordate de bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);

credite bancare acordate de guverne (credite guvernamentale);

credite acordate de organisme financiare internaţionale (credite financiare);

credite acordate de rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).

e) din punct de vedere al benficiarului de credite externe:

credite acordate întreprinderilor private;


101

credite acordate băncilor;

credite acordate guvernului, unităţilor administrativ-teritoriale, întreprinderilor de

stat şi altor instituţii de drept public.

Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai

multe sensuri:

a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care

rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Aceasta

interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter

public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii, deşi corectă, ea

nu are aplicabilitate practică, deoarece este dificil de inventariat toate obligaţiile faţă de străinătate;

b) datoria externa brut în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,

cu următoarele excepţii:

- creditele pe termen scurt (sub un an) ;

- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de

lichidare;

- ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de asistenţă;

- împrumuturi externe cu o perioada de graţie de 10-15 ani sau mai mare;

- împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau

reprezentanţelor în condiţii avantajoase;

- creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de autorităţile

publice competente.

c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul

său, care cuprinde:

- sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o

perioadă de rambursare mai mare de un an;

- sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică.

- În această interpretare, datoria externa nu cuprinde:

- datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;

- datoria din tranzacţiile cu FMI;

- datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;

- sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite

termene de plată.

d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale

rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,

titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată

(împrumuturi primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de

la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi

străine.

7.5. Bugetul public

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor.

Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.


102

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra

rezultatelor execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a

acestora prin cheltuieli publice.

Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul

public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile

bugete elaborate de organele statale.

Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe

de altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de

vedere economico-financiar.

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură

o abordare juridică şi alta economică.

Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute şi autorizate veniturile

şi cheltuielile anuale ale statului. Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,

economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea

politică. Din modul de definire a bugetului public rezultă următoarele trăsături:

bugetul public este un act de previziune, el prezentându-se sub forma unui tablou

evaluativ şi comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale statului şi destinaţiile

acestora, exprimate în cheltuieli;

bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executiva este

împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile

legale;

bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar este

cel mai potrivit interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia

veniturilor şi cheltuielilor.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în

special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Bugetul de stat exprimă relaţiile

economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în

conformitate cu politica economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. În economia

modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile

probabile ale statului pe o perioada de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.

În România prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se stabilesc principiile, cadrul

general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice,

precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Dispoziţiile acestei

legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;

d) bugetului trezoreriei statului;

e) bugetelor instituţiilor publice autonome;

f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale

căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;


103

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se

dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte

instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare

a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia

socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.

Prin aceste componente, bugetul public naţional are o sferă foarte largă, oferind o imagine

de ansamblu a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării. El este un instrument de informare

a opiniei publice şi de control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice.

Toate componentele bugetului public naţional sunt autonome, au venituri şi cheltuieli

proprii, se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au

independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite prin Constituţie.

Elaborate la începutul secolului al XIX-lea, principiile bugetare corespund unei organizări

parlamentare a regimului politic şi stabilităţii acestuia, având ca scop organizarea unei gestiuni clare

şi riguroase a finanţelor publice, precum şi să permită Parlamentului exercitarea misiunilor sale de

autorizare a bugetului şi de control a execuţiei acestuia de către Guvern.

Principiile bugetare sunt:

a) universalitatea;

b) unitatea;

c) realitatea;

d) anualitatea;

e) specializarea bugetară;

f) echilibrul bugetar;

g) neafectarea veniturilor bugetare;

h) publicitatea bugetară.

Universalitatea. Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie înscrise

în bugetul de stat, în mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensării;

de asemenea, veniturile trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, servind la acoperirea

cheltuielilor în mod global, conform regulilor non-afectării, non-specializarii şi a non-atribuirii.

Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi

cheltuielilor statului în sume brute sau totale.

Unitatea. Acest principiu vizează necesitatea înscrierii tuturor veniturilor publice şi a tuturor

cheltuielilor publice într-un document unic şi după o schemă unitară de clasificare. Prin aceasta,

autorizaţia parlamentară este unică şi generală, permiţând o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor

publice. De asemenea, bugetul unic are avantajul de a arăta, fără echivoc, faptul că este echilibrat,

deficitar sau excedentar.

Realitatea. Acesta este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul

public trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă situaţiei economico-financiare

previzibilă pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibe dificultăţi financiare în cursul execuţiei

bugetare. În adoptarea deciziei, se ţine cont de fundamentarea riguroasă a obiectivelor propuse şi de

o multitudine de criterii de ordin social-politic.

Anualitatea. Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat în practica

bugetară şi se refera atât la: perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă bugetul cât şi la

durata autorizaţiei date de parlament pentru încasarea veniturilor şi alocarea lor, aferente unui

buget. Aceasta perioadă este limitată, de obicei, la un an. Anul bugetar durează 12 luni şi nu

coincide întotdeauna cu anul calendaristic.

Specializarea bugetară. Acest principiu se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu

privire la buget nu se da “în bloc” - pentru toate veniturile şi toate utilizările bugetare- ci se aprobă


104

pe surse de provenienţă a veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de natura şi destinaţia lor,

a creditelor bugetare.23

Principiul specializării bugetare este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice,

la articolul 12, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de

provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia

acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.”

Echilibrarea bugetară. Acesta este principiul conform căruia bugetul public trebuie să fie

echilibrat, ceea ce înseamnă că utilizările ordinare date fondului bugetar trebuie să fie acoperite

integral pe seama veniturilor ordinare.

În acest context soldul bugetului (SB) se determină conform următoarei formule:

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ >

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci se înregistrează excedent bugetar

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ =

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci avem de-a face cu un buget echilibrat

(balansat)

Dacă

n

i

publiceVenituri1

/ <

n

i

publiceCheltuieli1

/ atunci se înregistrează deficit bugetar

Neafectarea veniturilor bugetare. Este un principiu complementar celui al universalităţii, în

virtutea căruia veniturile prelevate la fondul bugetar trebuie să se despersonalizeze şi să servescă la

acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă

folosirea unui anumit venit bugetar pentru finanţarea unei anumite utilizări (cheltuieli) bugetare.

Principiul publicității bugetare. Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii

publice a proiectelor bugetului public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale,

precum şi aducerea acestora la cunostinta cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile

parlamentare (sau din consiliile locale), proiectele de buget sunt larg comentate în presa scrisă şi

audiovizuală.

După adoptarea de către Parlament a Legii cu privire la bugetul public şi promulgarea sa,

această lege se publică în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice

fiecărei ţări. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exercitiului bugetar al

penultimului an.

Principiul publicităţii este definit de Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, în articolul

9 astfel: “Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:

dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul

aprobării acestora;

publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de

aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

23 Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în bugetul public şi aprobată de Parlament, până la care se poate efectua o anumită cheltuială.

Aceasta este o noţiune convenită

tradiţional pentru procedeul practic al alocării bugetului, înţelesul său fiind total diferit de ceea ce se desemnează în mod propriu-zis prin credit. Astfel, în timp ce creditul (bancar,

comercial sau public) este expresia unei relaţii contractuale, prin care o persoană dă celeilalte sume de bani sau bunuri, în condiţiile rambursării (restituirii sau plăţii) acestora şi ale

perceperii de dobânzi, creditele bugetare sunt “drepturi bãneşti” ale instituţiilor şi organelor finanţate de la bugetul public. Aceste credite nu sunt restituibile, spre deosebire de cele

bancare, a căror trăsătură esenţială este rambursabilitatea.


105

mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului

bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.”

Unitatea monetară. Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede în mod distinct

principiul unităţii monetare care stipulează faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în

monedă naţională.


1. Ce sunt finanțele publice și cum au evoluat acestea?

2. Care sunt funcțiile finanțelor publice?

3. Definiți conceptele de cheltuială publică și de cheltuială bugetară.

4. Prezentați criteriile de clasificare a cheltuielilor publice.

5. Prezentați indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice.

6. Ce sunt resursele financiare publice?

7. Care sunt criteriile de clasificare a resurselor financiare publice?

8. Care sunt indicatorii de analiză ai resurselor financiare publice?

9. Ce este împrumutul de stat și care sunt trăsăturile sale caracteristice?

10. Prezentați criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat.

11. Care sunt elementele tehnice ale împrumuturilor de stat?

12. Ce este datoria publică și care este structura acesteia?

13. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice?

14. Prezentați conceptul de buget public și trăsăturile acestuia.

15. Care sunt principiile bugetare.


106

BIBLIOGRAFIE

1. Bratulescu Marin (2013), Managementul financiar și fiscalitatea în Uniunea Europeană,

București: Eftimie Murgu

2. Brezeanu P. (coordonator) (2007), Macrofinanțe, Editura Meteor Press, București

3. Dragota V. (2012), Management financiar. Ediția a doua. Volumul I - Diagnostic financiar

al companiei, Editura Economica, București

4. Dragota V., Obreja Brasoveanu L, Dragota I. M. (2016), Management financiar. Ediția a

doua. Vol. II - Management financiar strategic, Editura Economica, București

5. Gheorghe Matei, Marcel Dracea, Raluca Dracea (2013), Finanțe publice. Teorie, grile,

aplicații, Editura Universitaria, București

6. Ristea Luminița, Trandafir Adina, (2006) Introducere în ştiința finanțelor publice, Editura

Muntenia, Constanța

7. Trandafir Adina (2019), Finanțe - Suport de curs, Biblioteca USH, Constanța.

8. Văcărel Iulian,(2007), Finanțe publice, Ediția aVIa, Editura Didactică şi Pedagogică RA,

Bucureşti

Date post:	31-Aug-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	11 times
Download:	0 times

FINANȚE - sjse-ct.spiruharet.ro · universitatea spiru haret facultatea de ȘtiinȚe juridice Și...

Documents