Filozofie politica, ideologii, doctrine

1. Delimitari conceptuale

Terrence Ball si Richard Dagger considera ca ideologiile politice sunt constructii teoretice menite sa simplifice ideile filozofilor politici pentru a le face accesibile (maselor). Cat despre relatia ideologie-doctrina, autorii citati apreciaza ca primele au caracter mai putin sistematizat, riguros, ca ambele fac acelasi lucru, dar ca in cazul doctrinelor politice accentul cade pe dimensiunea teoretica, in timp ce in ideologia politica vizeaza un mod mai simplu, mai putin abstract pentru ca accentul cade mai intai pe importanta actiunii.

Ca atara, termenul de „doctrina politica” are mai multa eleganta pentru stat desemnand un sistem incheiat de conceptii, idei si principii, care interpreteaza coerent realitatea politica si recomanda o modalitate de actiune in raport cu o anumita actiune ideologica.

In limba romana, termenul de doctrina este adesea mai preferat celui de ideologie, acestuia din urma oferindu-se uneori o conotatie negativa, mai ales datorita carierei pe care a facut-o in cadrul propagandei comuniste.

De fapt, insusi Marx definea ideologia intr-o maniera negativa, de fapt „falsa constiinta” a unei societati.

Napoleon mai mult o denumea „filozofie metafizica”. In fapt, trecand peste avatarurile? storice pe care le-a suferit, termenul ideologia nu este altceva decat o teorie mai generala decat o doctrina care se constituie ca suport teoretic pentru interpretarea realitatii politice in conformitate cu anumite scopuri. Concret, orice doctrina se sprijina pe o ideologie, care la randul ei se straduie sa faca mai explicita o anumita filozofie.

2. Criteriile de clasificare a doctrinelor si ideologiilor politice

Cel mai cunoscut criteriu „dreapta” sau „stanga”. Ideologii de dreapta/stanga, doctrine de drepata/stanga.

In esenta am putea aprecia ca, criteriul acestei dispuneri este principiul egalitatii. In linii mari se poate aprecia ca stanga e egalitara, in timp ce dreapta e inegalitara. Astfel, politicile de stanga vor avea ca prioritate reducerea inegalitatilor sociale, iar la extrema chiar o uniformizare sociala (stanga comunista), in timp ce dreapta va fi mai inchinata sa accepte si sa sustina inegalitatile naturale, istorice, de traditie, de avere. Evident si stanga si dreapta isi au propriile extreme, precum, putem presupune si un ipotetic centru intre ele.

Deosebirea dintre doctrine poate fi evidentiata si dupa o tipologie - extensionala. Pe o dreapta orizontala imaginara, de la stanga la dreapta putem evidentia mai multe intervale care polarizeaza interese doctrinare.

- intervalul extremei stangi contestatare, anarhiste cu variante ca: contracultura, bokonism, revolutii continuu, etc;

- intervalul stangii: marxism, stalinism, maoismul, leninism, stalinism, etc;- intervalul de extensie centru – stanga, cu variantele social-democratiei si

socialismului de tip occidental; stanga este socialist-comunista;- intervalul de extensie centru – dreapta: doctrinele societatii industriale,

postindustriale ,statul bunastarii generale, societatea de consum (variante ale liberalismului);

- intervalul dreptei clasice: doctrinele conservatoare, elitismul, realismul politic, doctrinele neocolonialismului. Intervalul stangei: fascismul, neofascismul, nazismul, hitlerismul, ralismul politic, doctrinele neocolonialismului si colonialismului, etc.

1

Tipologia intensionala care permite gruparea ideologiilor dupa 3 criterii principale: fortele politice, stilul de conducere, potentialul transformator.

Si vom avea urmatoarele tipuri doctrinare:1. tipul contestatar (corespunzator extremei stangi);2. tipul revolutionar (corespunzator stangii comuniste);3. tipul reformist (corespunzator centrului stangii social-democrate);4. tipul liberal (corespunzator centrului dreapta);5. tipul conservator (corespunzator dreptei clasice);6. tipul reactionar (corespunzator extremei drepte).

Alti ganditori mai introduc. De pilda Widow Derricks, imparte ideologiile contemporane in doua, afirmand ca clasica separare dreapta-stanga si-a pierdut relevanta pentru lumea de astazi:

1. ideologii comunitare – el include aici nationalismele, ecologismele si crestin-democratia, in oarecare masura; acestea ar viza in mod special salvarea comunitatilor locale, opunandu-se evolutiei societatii spre dimensiuni planetare;

2. ideologii societale, in special liberalismul si social-democratia, care se pronunta pentru emanciparea individului si eliberarea lui in toate sensurile de granitele statale, de comunitate, de Biserica, traditii, de orice ar putea incatusa libera exprimare.

Prezentare generala a principalelor doctrine politice

Dupa criteriile avute in vedere putem sistematiza urmatoarele doctrine politice: 1. doctrinele politice de tip contestatar apartinand extremei stangi cu potential

transformator marginal. Doctrinele acestea reunesc programele si miscarile acelor grupari sociale care sunt

impotriva oricarui „establishement” (oridini de stat si institutionalizata), impotriva oricarei forme de organizare sociala chiar daca ei sunt bine organizati, sunt de fapt pseudo-revolutionarii, cei care se manifesta extrem de violent, care vor sa nege societatea existenta fara sa stie prea bine ce vor in loc. Este de regula o aparitie in afara cadrelor institutionale ale societatii si tot din aceeasi cauza nerecunoscuta sociala, in afara legii. Forte politice, mica burghezie ruinata sau amenintata de ruinare, grupari extremiste ale politicienilor (in special din fostul Est), elemente aventuriste ale proletaiatului, emigranti, tineret nematurizat politic. D.p.d.v. doctrinal urmareste suprimarea oricarei forme de autoritate, de dominatie asupra individului, refuzul guvernarii; sustine rolul „revolutiei spontane”, exalta autonomia vointei individuale, in cultura promoveaza cultul „personalitatii libere”, individualismul subiectivist,

2. doctrinele poltice de tip revolutionar, apartinand stangii cu potential transformator ridicat.

Tocmai acest potential maximal pe care il vizeaza revolutia socialista si comunista este din aceasta cauza nefiresc (societatea nu se poate transforma radical dintr-o data), mai mult este traumatizant social. Acest tip de doctrina cunoaste in prezent un declin, intru-cat programele lor politice, favorabile ca intentie intregii comunitati sociale, s-au dovedit utopice si chiar falimentare din punct de vedere economic. Din punct de vedere doctrinal sustine:

- desfiintarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie;- desfiintarea privilegiilor economice si a inegalitatilor;- desfiintarea exploatariii omului de catre om, autoconducerii muncitoresti;- instaurarea proprietatii obstesti.Angajeaza ca forte politice grupuri importante ale clasei muncitoare, ale taranimii si a

intelectualitatii cu vederi mai radicale. Pierderea credibilitatii stangii de tip comunist astazi

2

porneste dup aparerea noastre, de la urmatoarele: duce la aparitia unei noi clase explotatoare, chiar daca se pronunta impotriva oricarei exploatari si anume aparatul administrativ (nomenclatura). In practica a instaurat un sistem politic totalitar, poate cel mai cumplit totalitarism care a dominat secolul XX. In al treilea rand tocmai potentialul transformator maximal, tocami ritmurile ridicate de transformare sociala conduc la deteriorarea rapida a calitatii vietii indivizilor (generatii de sacrificii dupa generatii de sacrificii). In al patrulea rand centralismul excesiv duce la incremenirea ireversibila a sistemul social cu efecte extrem de negative asupra vietii politice si economice.

3. doctrinele politice de tip reformist, cu potential transformator mediu. Caracterizeaza social democratia. La origine si social-democratia ca si stanga comunista,

porneste de la gandirea lui Marx, diferenta esentiala este ca social-democratia respinge ideea luptei de clasa, e revolutiei sociale sau a conducerii intregii societati de catre partidul unic al clasei muncitoare si social-democratia doreste transformarea societatii capitaliste inspre o societate capitalista, dar treptat prin reforme, prin pluralism politic ca mers firesc, normal al societatii romanesti, fortele politice, grupari ale burgheziei mici, grupuri largi ale clasei muncitoare (in special ceea ce numim aristocratia muncitoreasca), intelectualitatea, in special ce tehnica si umanista, functionari s.a. Foarte important, reuneste adeziunea larga a tineretului.

4. doctrinele politice de centru stanga opteaza pentru o societate lipsita de exploatare de tip socialist, dar care sa se construiasca nu dupa un model unic, pe baza ideologiei marxiste, ci diferentiat in functie de specificul si posibilitatile fiecarei tari in parte

Doctrinele politice de tip liberal de centru dreapta, cu un potential transformator mediu care tinde spre minim. Sunt expresii a intereselor clasei politice reprezentata de burghezia industriala si comerciala a „clasei de mijloc ”, de asemenea intelectualitate cu profesii liberale, se adauga si unele grupuri ale tineretului cu vocatie interprinzatoare. Opteaza pentru transformari minimale in viata economica si politica mizand pe libera initiativa si pe ingradirea amestecului statului in activitatea economica, dar si a activitatii monopolului, ce trebuie controlate in granite bine definite.

Doctrinele politice de tip conservator de dreapta, cu potential transformator subliminal care tinde spre nul. Sunt expresia cercurilor traditionaliste putin dispuse la schimbari; marea burghezie si marii proprietari de pamant. Apreciem ca au potential trasformator tinzand spre nul (0), nu pentru ca s-ar opune cresterii economice sau dezvoltarii unor domenii sociale, ci pentru ca prezinta o inchidere cvasi-completa fata de trasformarea intregului social. Aceste doctrine sustin ca intreaga societate omenesca are la baza inegalitatea naturala a oamenilor, incat rolul elitelor in istorie este mai mult decat evident (Edmund Burke: “istoria este produsa de elite”). In mod evident gandirea conservatoare este ostila reformelor revendicarilor si total ostila trasformarilor radicale prin revolutie, ca atare conservatorii se opun liberalismului si social-democratiei, fiind total impotriva (inclusiv prin forta) miscarilor de stanga (revolutionara).

Doctrinele politice de extrema dreapta de tip reactionar, cu potential transformator negativ. Sunt expresia ideologica a cercurilor extremiste ale burgheziei financiar-bancara si industriala si ale aristrocratiei funciare. Sunt in general adeptii impingerii la extrem ale metodelor si taxelor deja autoritare ale politici conservatoare. Au un potential trasformator negativ, intrucat transformarile propuse sunt contrare mersului general al societati, iar cel mai adesea si contrare intereselor majoritatii sociale. Sprijinidu-se pe o propaganda extrem de agresiva si eficienta, isi asociaza si un important sprijin de masa ale unor grupuri extrem de eterogene: functionari (birocrati), tineret cu veneitati extremiste, mici intreprinzatori amenintati de somaj sau in somaj, cercuri nationaliste si xenofobe, cercuri militare interesate in promovarea unui autoritarism extrem, grupari revansabile.

3

Gandirea liberala astazi

Motivul alegeri liberalismului (centru-dreapta) pentru o prima prelegere despre ideologiile politice are o explicatie: valoarea neoliberalismului romanesc. Concret vorbind, teoreticenii liberalismului romanesc pot avea pretentia de contributii originale si de ce nu, unele majore la dezvoltarea gandirii liberale (ceea ce nu se poate spune in legatura cu nici o alta doctrina). Un al doilea motiv este ca, nici o doctrina politica nu oglindeste mai fidel in evolutia sa stadiile parcurse de societatea capitalista (ori capitalismul este societatea ultimelor 3-4 secole) decat liberalismul. De altfel, gandirea liberala isi leaga numele si teoretizarile de afirmarea burgheziei ca si clasa sociala si de evolutia capitalismului ca si oranduirea sociala. De pilda, in perioada de inceput a afirmarii burgheziei, gandirea liberala semnifica impotriva feudalismului si a monarhiei absolutiste. Impotriva puterii discretionare a feudalilor, gandirea liberala sustinea separatia si echilibrul puterilor. Impotriva monarhiei absolutiste, liberalismul la acea vreme afirma necesitatea unui guvernamant limitat (monarhie constitutionala), dar si necesitatea protejarii vietii, proprietatii si libertatii individuale.

Gandirea neoliberala preia temele generale ale liberalismului precum: apararea intereselor „clasei de mijloc”, incurajarea intreprinzatorului liber si neingradit, increderea in virtutiile autoreglatoare a pietii libere, limitarea interventionismului statal, apararea intereselor interprezatorului privat atat impotriva revendicarilor exagerate muncitoresti (in context pronuntandu-se si impotriva exagerarii politicii sociale), dar se pronunta si impotriva cresterii necumpatate a influentei monopolurilor.

In urma marii crize economice (1929-1933), s-a declansat criza liberalismului pentru ca aceasta criza sociala si in special economica, a demonstrat insuficienta credintei liberale a mecanismelor atotreglatoare ale concurentei libere. Neoliberalismul se declara totusi, in continuare, impotriva „iresponsabilei interventii statale”, pentru ca ar fi frana in calea liberei initiative. Totusi, neoliberalismul tinde sa se modernizeze recunoscand ca gravele probleme economice, politice, sociale, ecologice, culturale, geopolitice cu care se confrunta societatea contemporana nu pare sa poata fi rezolvate de piata libera, fara un riguros control statal. In consecinta si neoliberalismul contemporan este nevoit sa accepte sporirea interventei statale.

Cunoscutul politolog american James Burnham sublinia trei caracteristici ale liberalismului contemporan cu privire la rolul statului. Prima caracteristica – tendinta spre interpretarea operationala a Constitutiei, adica Constitutia nu poate functiona daca nu este operationala. A doua caracteristica - preferinta pentru puterea executiva si rezerva pentru puterea legislativa; deoarece executivul este mai dinamic, pe cand legislativul mai lent. A treia este inclinatia pentru a acorda putere sporita Guvernului, in raport cu puterea legislativa.

In principal insa, liberalismul s-a indentificat cu sprijinul neconditionat al capitalismului. Liberalul englez George M. Taber afirma cu claritate ca in mod evident, astazi, capitalismul nu functioneaza prea bine, dar nimic nu ne indeamna sa credem ca ar exista o alternativa mai buna: „ singur capitalismul dispune de cea mai creativa si dinamica forta pe care a descoperit-o vreodata civilizatia, puterea individului liber si ambitios”. Rezulta ca, pentru gandirea liberala cu varianta ei neoliberala si viitorul imediat al societatii, daca vrem ca acesta sa reprezinte un progres este tot societatea capitalista, fie ea si modernizata. Apare insa o problema, capitalismul pare sa-si fi terminat resursele. In aceste conditii, intrucat liberalismul ca doctrina se leaga de destinul capitalismului daca nu va reusi sa se modernizeze el insusi, nu va mai reprezenta in viitorul apropiat o forta politica remarcabila in viata sociala.

4

Valorea neoliberalismului romanescCa doctrina social politica si economica, a avut reprezentanti de seama in Romania:

Vintila Brateanu, Stefan Zeletin, Mitiță Constantinescu si in mod deosebit Mihail Manoilescu. Din multe puncte de vedere neoliberalismul romanesc anticipeaza si dezvolta idei pe

care gandirea neoliberala europeana incepe sa le sustina abia in deceniul 6-7 al secolului trecut.

Pe linia gandirii liberale, neoliberalismul romanesc sustinea libera concurenta, democractia pluralista, isi exprima increderea in virtutiile progresiste ale capitalismului, concomitent cu afirmarea repulsiei fata de socialism.

Ideile novatoare sustineau spre deosebire de gandirea clasica, necesitatea interventiei statului in economie, dar in sensul favorizarii efectelor pozitive ale legiilor economice, nu arbitrar.

Interventia „rationala” a statului in viata sociala, in vederea sustinerii perfectibilitatii capitalismului. Sustinerea politicii dezvoltarii prin „ noi insine”, criticand teoria „ portilor deschise”.

Manoilescu este cel mai de seama reprezentant al neoliberalismului, pe care o considera singura doctrina de natura sa mobilizeze toate energiile si care concorda cu caracterul nostru national. Ideiile (temele) formulate de Manoilescu sunt preluate si puse in practica de gandirea neoliberala europeana si nu numai.

In lucrarea „Politica productiei nationale” avanseaza cateva teze de exceptie, unele absolut noi pentru gandirea liberala, aparent in contradictie. De pilda, acorda o mare atentie statului care trebuie sa incurajeze printr-o anumita maniera de alocare a subventiilor, acele activitati economice pe care le considera prioritare (pentru Romania activitati industriale). O a doua idee, extrem de importanta, intr-o doctrina care isi exprima increderea in libera concurenta, Manoilescu sustine existenta protectionismului economic; protectionismul statal nu este considerat o exceptie de la liberul schimb, ci o modalitate de a incuraja economia nationala. O alta idee, acordarea subventiilor trebuie sa se faca direct proportional cu productivitatea muncii, intr-o ramura sau alta.

Multe din tezele lui Manoilescu sunt compatibile cu teorii dezvoltate mai tarziu de H. Johnson, R. Cases, F. Walter, cu privire la rolul calitatii de productie sau cele ale lui Hecker, respectiv P. Samuelson, cu privire la nivelul costurilor si a nivelurilor de productivitate in stabilirea structurii economiei nationale.

!!Neoliberalismul romanesc este expresia unui nationalism constructiv si a unui rationalism pragmatic ce demonstreaza vocatia europeana a poporului roman.

Social - democratia

Scurt istoricIn esenta, doctrina social – democratiei caracterizeaza astazi ideologia miscarilor

socialiste si social – democractice reunite in Internationala Socialista. Social democratia semnifica puterea populara socialista si isi are originele la fel ca

stanga socialista, in doctrina social politica, creata de Marx si Engels, dupa manifestul partidului comunist (1848). Numai ca, intre stanga revolutionara si social – democratia reformista divergentele s-au accentuat tot mai mult. Stanga revolutionara si-a creat in 1919 propria sa organizatie internationala din initiativa lui Lenin si anume Intenationala a Treia Comunista, mai cunoscuta in istorie ca Comintern, aceasta reunind partidele stangei comuniste.

Orientarea moderata social – democrata isi formeaza in 1923 propria organizatie internationala, Internationala Muncitoreasca Socialista, care a activat pana in 1940. Gruparile social – democratice din Europa au dus o intensa lupta antifascista in timpul razboiului, incat

5

dupa razboi, a iesit aureolata de aceasta existenta si cu o influenta majora in guvernarile europene post-fasciste.

In 1951 isi reface unitatea de actiune prin infiintarea Internationalei Socialiste. Din acest moment deosebirile dintre centru stanga, social democratie si stanga comunista devin nu numai evidente ci si adesea opozabile. In multe tari dezvoltate din Europa occidentala, partidele social – democrate au fost sau sunt la putere (Spania, Italia, Suedia, Grecia, etc). Guvernarile stangii comuniste nu au fost posibile decat in tariile asa zisei Europei de Est, intrate sub sfera de influenta a U.R.S.S. In esenta, partidele social – democratice recunosc nevoia transformarilor sociale in directia unei societati de tip socialist, dar pastrand si dezvoltand proprietatea privata, in paralel cu intarirea proprietatii publice. De fapt, potrivit socialismului democratic, principalul in socialism nu este proprietatea obsteasca (cum sustine doctrina marxista), ci libertatea si egaliatatea de sanse. Cum reiese din Declaratia Internationalei Socialiste (1951, Frankfurt), accentul cade pe problemele repartitiei echitabile si nu pe cele legate de forma si natura proprietatilor.

Stanga marxista

Doctrina politica marxista isi are originea, de asemenea ca si social-democratia, in gandirea filozofica si politica, fundamentata la sfarsitul secolului XIX de catre Carl Marx si Friederich Engels, dezvoltata ulterior de Vladimir I. Lenin, precum si de alti ideologi ai partidului comunist (Antonio Gramsci). In esenta, stanga revolutionara isi accentueaza din ce in ce mai mult divergentele in raport cu centrul stangii social-democrate.

Principalele teze, teoria luptei de clasa, teoria revolutiei sociale si in particular a revolutiei socialiste, teoria statului ca instrument al dominatiei unei clase asupra celeilalte, necesitatea cuceririi puterii politice de catre clasele muncitoare, conducerea politica a partidului unic revolutionar, toate acestea sunt considerate legi obiective ale dezvoltarii societatii, marxismul afirmand disparitia inevitabila a capitalismului si victoria oranduirii socialiste prin revolutia proletara.

Misiunea proletariatului, singura clasa despre care Marx spunea ca nu are nimic de pierdut in nicio schimbare ”decat lanturile”, era de a construi o societate lipsita de exploatare, in care oamenii sa fie egali si liberi.

Prima revolutia proletara a avut loc in Rusia in 1917 (octombrie), ulterior s-a extins in Mongolia, iar dupa al doilea razboi mondial, sub influenta decisiva si uneori brutala a partidului comunist al URSS, multe partide comuniste au ajuns la putere in tarile asa-zisei Europe de Est, intre care si Romania (Polonia, Albania, etc.). Aceste tari ale Europei de Est sub influenta doctrinei marxiste au inceput sa se izoleze tot mai mult de occidentul Europei.

Ideologia marxista a avut si are adepti si in tari capitaliste dezvoltate, in mod deosebit in Franta, Italia, Spania, Grecia, Japonia si chiar in SUA, unde influenteaza curentul radicalist. De asemenea, gandirea marxista reprezinta inca o atractie sporita pentru tarii lumii a treia, care isi leaga sperantele reducerii uriaselor decalaje, ce le despart de tarile dezvoltate, de construirea unei noi societati, alta decat cea capitalista. Pentru aceste tari, optiunea pentru socialism si comunism este o speranta de a depasi saracia. Si astazi, ideologia marxista, in special in varianta ei european-occidentala, reuneste numerosi adepti. Este cert insa ca esecul economiilor tarilor din estul Europei, cat si a esuarii sistemelor lor politice intr-un totalitarism cvasigeneral, a dus dupa 1980 (cu anul de varf 1989) la prabusirea sistemului mondial comunist si la reculul doctrinelor politice comuniste in intreaga lume. De altfel, numai cateva tari, astazi, mai pretind fidelitate pentru doctrina marxista. Cu tot acest recul, astazi nu exista nicio doctrina politica, indiferent de nuanta sau pozitie, care sa nu se raporteze, intr-un fel sau altul (cel mai adesea critic), la marxism.

6

R. Aron, scria inca din anii '70 ai secolului trecut: ”Indiferent daca ne convine sau nu, invatatura lui Marx apartine prezentului. Indiferent daca esti marxist sau antimarxist, nu poti tagadui ca milioane de oameni invoca ideile lui Marx”.

Lech Wallesa ”de dreapta”, sustinea ca o societate nu poate fi normala daca unei drepte puternice nu ii este opusa o stanga pe masura.

Stanga marxista a avut succese importante in lupta pentru promovarea intereselor maselor de oameni ai muncii. Astazi insa, mai ales in tarile foste de Est, doctrina comunista este intr-o pierdere accelerata de influenta, mai cu seama datorita exceselor de care regimurile comuniste, in intregime totalitare, au dat dovada. In fapt, daca societatea comunista trebuia sa fie societatea dominatiei clasei muncitoare a tuturor celor care muncesc (dupa sintagma lui Marx ”dictatura clasei muncitoare”), in realitate s-a transformat intr-o dictatura asupra clasei muncitoare. S-a favorizat o noua clasa explotatoare, asa numita nomenclatura. Totusi, si astazi gandirea marxista ramane o alternativa a vietii politice si ea rezista in acele tari unde s-a modernizat.

Crestin – democratia

Confruntarea dintre centru – stanga social – democratie si centru – dreapta liberal evidentiaza posibilitatea unei noi alternative ideologice, crestin – democratia. Liberalismul a oferit posibilitatea afirmarii initiativei individului, dar a esuat in planul social, nereusind repartizarea mai echilibrata a avutiei create. Pe de alta parte, social – democratia aduce in prim plan ideea de echitate si dreptate sociala, de repartizare a avutiei in conformitate cu meritul fiecaruia, dar nu a gasit modalitatea de a stimula creativitatea individului liber. Mai mult, socialismul nu a reusit sa pastreze legatura necesara cu traditia in efortul de a schimba si reforma societatii. Din valorificarea contributiilor ambelor doctrine, din sanctionarea esecurilor acestora, dar si din afirmarea unor idei originale s-a nascut noua orientare politica, crestin – democratia (dupa cel de-al doilea razboi mondial).

Democratia crestina sustine ca teze: respectul pentru valorile traditionale, indeosebi cele familiale, nationale, religioase; egalitate de sansa in competitia sociala; respectul pentru drepturile omului si cetateanului, in primul rand dreptul la proprietate, dar si la munca; apararea statului de drept; promovarea libertatii individului si a drepturilor sale de a se manifesta ca egal in colectivitate; asigurarea protectiei sociale pentru persoanele defavorizate.

Intr-o lucrare din 1969, Persoana si act, viitorul Papa, Ioan Paul al II-lea (cardinalul K. Woytila), afirma ca intr-o societate democrata, omul – persoana este impreuna cu Dumnezeu, subiect egal si liber al lumii. Individul poarta in sine intreaga responsabilitate si nici un partid, nici o organizatie si nici un stat si nici macar Dumnezeu insusi nu si-o pot asuma in locul lui. Dar omul nu este perfect, ci perfectibil. Politicii ii revine sarcina de a veghea asupra perfectibilitatii continue a persoanei si asupra spatiului fiecaruia de libertate, iar libertatea inseamna si dreptate sociala.

O asemenea perspectiva indica o noua intelegere a conceptului de comunitate umana. Concept definitoriu pentru intelegerea crestin – democratiei. In realizarea unei autentice vieti comunitare, a unei legaturi organice intre persoane, ”Biserica trebuie sa-si foloseasca glasul, in special in numele celor fara glas” (acelora defavorizati). Traditional, Biserica pregatea oamenii pentru viata de apoi, acum ea trebuie sa se ocupe si de viata lor pe acest pamant, pentru ca tocmai aici existenta umana nu este deloc confortabila, iar uneori este chiar tragica si disperata.

Ideea de comunitate umana sprijinita pe Biserica si pe valorile traditionale in gandirea crestin – democrata este ceva calitativ nou:

1. principiul subsidiaritatii : ”ce o comunitate mica poate face, nu trebuie lasat pe seama alteia”;

7

2. principiul concurentei devine si principiu al realizarii persoanei , anume: pentru omul obisnuit, munca este baza realizarii ca persoana, munca fiind cu mult mai mult decat a castiga banii; dreptul la munca si la afirmarea celor mai capabili prin munca este o teza fundamentala a crestin – democratiei;

3. principiul solidaritatii : impune exigenta de a include cu drepturi depline in viata comunitara si pe cei care nu se pot realiza (cateoriile defavorizate) sau pe cei care nu s-au realizat inca sau au iesit din sfera realizarii; acest principiu trimite in mod expres la ideea egalitatii de sansa, ceea ce nu inseamna nicidecum egalitarism; crestin – democratia o afirma transant: ”oamenii nu se pot compara ca egali decat egalii si ca inegali cu inegalii”.

Reunind umanismul de tip crestin cu o politica economica cu caracter social, nascuta pe terenul democratiei occidentale si a Bisericii crestine occidentale (catolica/reformata), crestin – democratia castiga din ce in ce mai mare influenta asupra spatiului politic european (Germania, Suedia, Italia).

Doctrine conservatoare

In general, si nu numai, in politica prin atitudine conservatoare definim acea stare de spirit, acea tendinta de a apara ordinea sociala existenta impotriva innoire.

Intr-o asemenea acceptiune, in orice tara si in orice ideologie exista tendinte conservatoare. De pilda, conservatoare pot fi considerate fortele nostalgice comuniste in fostele tari de est, care se opun cu vehementa schimbarilor. Pe drept cuvant astazi se ia in considerare si ceea ce altadata parea un nonsens sau chiar o contradictie in termeni si anume: conservatorism comunist. Totusi, atunci cand vorbim de ideologia conservatoare clasica ne referim la doctrinele de dreapta, care sunt total impotriva stangii comuniste fiind antirevolutionare si adesea contrarevolutionare.

Doctrina conservatorista intr-o asemenea acceptie, ca expresie a dreptei clasice, isi are originea in gandirea lui Edmund Burke (Reflectii asupra revolutiei din Franta, 1790). La momentul acela, conservatorismul se constituia ca o adevarata pledoarie impotriva revolutiilor burgheze pentru apararea ordinii traditionale si a regalitatii. In ciuda marilor varietati individuale care difera de la tara la tara si de la perioada istorica la perioada istorica, exista cateva permanente specifice gandirii conservatoare:

1. proclamarea inegalitatii de la natura a indivizilor si ca atare, necesitatea afirmarii unei elite conducatoare;

2. acceptarea cu greutate a anumitor schimbari la nivelul ansamblului social, subliniindu-se necesitatea stabilitatii;

3. neincrederea in capacitatea omenirii de a introduce schimbari decisive in ordinea sociala si politica.

Ca reflex firesc, gandirea conservatoare subliniaza importanta decisiva a respectului pentru traditii in asigurarea continuitatii istorice. In sfarsit, pentru a justifica respectul exagerat pentru traditii si pentru starile de lucruri existente, conservatorismul invoca cel mai adesea un plan divin, iar cand nu sustine existenta unei "ordini naturale" ce sta la baza dezvoltarii omenirii si care nu trebuie incalcate.

Conservatorismul s-a nascut ca ideologie a aristocratiei funciare si a Bisericii Catolice, care initial s-a opus vehement revolutiilor burgheze. Odata insa, cu conslidarea burgheziei, conservatorismul isi schimba baza de masa devenind doctrina cercurilor dominante ale burgheziei, in special marea burghezie industrial-bancara, care doreste sa-si pastreze privilegiile obtinute. De fapt, gandirea conservatoare alimenteaza ideea ca schimbarile semnificative in viata sociala si politica nu sunt decat de natura sa creeze confuzie, incertitudine si necazuri.

8

Gandirea conservatoare sustine pastrarea "drepturilor istorice" ale organizarii colectivitatilor si societatii in ansamblu.

In lumea contemporana, gandirea conservatoare in varianta ei neoconservatoare, pastreaza printre reprezentantii sai de seama (Russel, A. Kirk, James Burnham) fundamentul ideologic al conservatorismului, dar in mod evident "modernizat".

1. Sustinerea inegalitatii naturale a oamenilor este sprijinita nu numai pe "pacatul originar" (in termeni religiosi), ci si in termeni stiintifici, bazandu-se pe cuceririle geneticii.

2. O elita conducatoare este justificata istoric, deoarece este obisnuita cu pozitia conducatoare, este obisnuita cu disciplina si este singura capabila sa hotarasca responsabil si in cunostinta de cauza destinele societatii, este singura in stare sa asigure ordinea.

3. Orice tentativa de a rasturna aceasta ordine, fie sprijinita de regalitate si biserica, fie sprijinita de autoritatea statului si a a religiei este inegala si condamnabila.

4. Pentru gandirea neoconservatoare, promovarea inegalitatii intre indivizi este o iluzie ce poate deveni chiar periculoasa, intrucat regula majoritatilor, baza a oricarei democratii reprezinta un factor de continua degenerare a valorilor societatii.

Altfel spus, gandirea conservatoare isi arata interesul pentru practici autoritare de conducere, situandu-se “explicit impotriva democratiei liberale deșânțate”. De altfel, Burnham declara ca tocmai aceasta democratie de tip liberal este responsabila de ascensiunea stangii in varianta ei social-democrata sau comunista impotriva liberalismului (si conservatorismul identifica orice politica progresista cu liberalismul).

Gandirea conservatoare sustine ca puterea este absoluta, de necontestat, cel mai adesea inteleasa fie ca un drept divin, fie ca un drept istoric. Gandirea conservatoare sustine formele dure de conducere, opunandu-se tiraniei majoritatii si ca atare democratiei. Conservatorismul este in mod evident si declarat adversar al ideilor socialiste impotriva oricarei incercari ce ar atenta la dreptul omului de a-si gospodari proprietatea cum crede de cuviinta.

Gandirea conservatoare are unele prevederi care se opun progresului, mai mult prin teoria care valideaza importanta elitelor in viata sociala, noua dreapta apreciaza ca unii indivizi superior inzestrati trebuie sa fie de drept conducatorii, in timp ce restul, marea masa, cu o inzestrare genetica inferioara, ar alcatui de drept dominatii. O astfel de idee este periculoasa daca o extindem la nivelul colectivitatilor, pentru ca astfel s-ar putea acredita inegalitatea naturala nu numai a indivizilor ci si a raselor si natiunilor.

Concluzia: s-ar justifica dominatia unor etnii de catre altele superioare, ca expresie a unor legitati naturale. Noua dreapta isi propune o revitalizare a dreptei clasice, criticand vehement egalitarismul, dar afirmand ca o cerinta absolut pozitiva "egalitatea de sansa" ca cerinta a oricarei politici sociale.

Doctrinele de extrema dreapta. Fascismele .

Fascismul si neofascismul sunt evident de extrema dreapta. Nu sunt insa singurele doctrine extremiste de dreapta, dar sunt cele mai definitorii. Mai mult, sunt si cele care au fundamentat politica unor numeroase partide care au dus la guvernamant.

In prima jumatate a sec. XX in unele tari, ideologia fascista a declansat ample miscari politice si partide fundamentate pe aceasta ideologie au ajuns la conducere, in special in Germania si Italia, dar si in alte tari precum Japonia, Portugalia, Spania, Bulgaria si Ungaria, Polonia si pentru scurt timp si Romania. In prezent miscarea fascista este de domeniul trecutului. Mai mult, datorita nenorocirilor generate de declansarea celui de-al doilea razboi mondial, in care fascismul a avut un rol deosebit, miscarea fascista s-a discreditat intr-o asemenea masura incat astazi practic nimeni nu se mai revendica de la aceasta. Nu acelasi lucru insa se poate spune si despre miscarea neofascista, care este in plin proces de a-si largi sfera de audienta la electorat, chiar daca adesea nu recunoaste apartenenta la fascism.

9

Interesant este ca atat fascismul, cat si neofascimsul nu au o doctrina unitara. Mai mult, fascimsul s-a declarat formal impotriva indoctrinarii: "Noi nu avem nici o doctrina. Doctrina noastra este fapta" (Mussolini); "Nu programele politice conteaza. Ceea ce conteaza este doar vointa umana" (Hitler). Putem sa fim de acord ca cel putin in perioada de inceput intr-adevar fascimsul nu a avut o doctrina, era mai degraba o tehnica pentru dobandirea si mentinerea puterii politice prin violenta. De pilda, ca sa obtina puterea national-socialistii germani, partidul lui Hitler, a dovedit o extraordinara flexibilitate ideologica. Astfel s-a straduit sa ofere cate un program politic fiecarei categorii sociale, de la clasa muncitoare si pana la marea burghezie.

Evident ca a le realiza pe toate este o imposibilitate absoluta, pentru ca ceea ce servea interesele clasei muncitoare nu putea nicidecum sa convinga marea burghezie si invers. Totusi, fascismul a apelat la o mare gaselnita: un sistem propagandistic de o eficacitate fara precedent, care a reusit sa convinga cele mai diferite si chiar contradictorii grupari sociale. Experienta istorica demonstreaza ca o guvernare de extrema dreapta nu se naste la intamplare si nu apare la intamplare, ci are nevoie de niste cauze si conditii.

Pricipala cauza care a determinat accesul fascismului la putere este criza structurala a unei societati incapabile sa se mai autoregleze. Atunci cand exista o criza foarte grava, optiunile categoriilor sociale isi leaga sperantele de o guvernare "forte", autoritara, extremista la rigoare, care sa scoata societatea din impas. Conditii:

1. O prima conditie care a favorizat afirmarea fascismului a fost divizarea miscarii muncitoresti, ceea ce a dus evident la slabirea extrema a fortei stangii. Stanga avea 2 voci puternice: miscarea comunista si social-democratia, dar luate separat slabeau stanga. In aceste conditii fascismul parea sa ofere maselor muncitoare dezorientate de divizarea politica a stangii, o solutie viabila pentru depasirea crizei.

2. O a doua conditie. Ideologic si politic, dar in chip demagogic, fascismul a imbracat o haina nationala si socialista.

3. Ostil democratiei egalitare, fascismul promova cultul "eroului", a vointei atotputernice, a fiintelor deosebite, nascute sa fie conducatori. Mussolini sublinia clar ca nu egalitatea, ci inegalitatea sociala este fecunda, mobilizatoare si bine facatoare pentru fiintele umane, iar Hitler spunea clar: "Nu masele fac istoria. Istoria lumii este facuta de minoritati". Mai mult, ideea de a suprima inegalitatea dintre oameni este extrem de daunatoare.

In Mein Kampf, Hitler spunea: " Tocmai de aceea eu nu voi recunoaste niciodata celorlalte natiuni aceleasi drepturi ca si natiunii germane ... Misiunea noastra este de a da lumii o noua rasa de stapani". Promovand șovinismul, irationalismul, mituri istorice asa-numitul drept al unor popoare de a fi deasupra altora, fascismul a reusit sa atraga numerosi aderenti, care se vedeau in aceasta situatie de elite, de superiori, de privilegiati.

Daca ideologia fascista pare definitiv si categoric condamnata de istorie, nu acelasi lucru se poate spune si despre neofascism. Ca si fascismul, neofascimsul este un fenomen international, care are si o internationala, asa numita internationala de la Malmo (Suedia) si care se numeste Miscarea Sociala Europeana. Mai exista apoi Partidul National European, Federatia Mondiala a National-Socialistilor. Mai mult, tarile care nu au cunoscut fenomenul fascist in prezent sunt extrem de bine reprezentate, cazul cel mai semnificativ este SUA (n-a cunoscut fenomenul, in prezent inregistreza nu mai putin de 2000 de organizatii, dintre care unele cu sute de mii de membri). De pilda, John Birch Society, atat de importanta este aceasta miscare neofascista americana, incat conducatorul acestei societati Robert Welch revendica pentru fascismul american rolul conducator in lume. Si in alte tari care n-au cunoscut extrema dreapta in mod traditional neofascismul isi face simtita prezenta: Marea Britania si Suedia.

O cauza importanta de mare actualitate si astazi (pentru ca problemele se repete) este pozitia ambigua a marilor puteri democratice fata de afirmarea fascismului clasic. Se pune

10

intrebarea: cum se face ca acestea n-au intervenit la timp pentru a abara ascensiunea fascismului la putere? Exista un raspuns in 2 trepte:

1. Marile puteri au subapreciat primejdia reala a fortelor extremiste si mai ales au crezut ca le pot controla si dirija in interesul lor.

2. Adica le pot canaliza exclusiv impotriva noii primejdii a sec. XX, care se afirma atat pe plan intern, cat si international: comunismul.

Neofascismul preia motivele fascismului, dar cu argumente mult mai subtile si aparent mai lipsite de pericol social. De pilda, tema inegalitatii raselor si popoarelor este astazi reconsiderata printr-o substitutie de limbaj, diferentierea raselor - ideea este chiar sprijinita pe baza geneticii, ale stiintei. Intr-adevar rasele nu sunt la fel, dar asta nu inseamna ca unele sunt superioare si altele inferioare. In al doilea rand, neofascimsul nu mai vorbeste de popoare inferioare si popoare superioare, ci de nevoia ca fiecare sa-si pastreze pozitiile.

Extrema dreapta romaneasca. Ideologia legionara

In Romania, expresia cea mai apropiata politic de extrema dreapta a fost legionarismul, doctrina legionara suferind evidente influente politice si chiar doctrinare din partea fascismului european. Nu a fost singura doctrina de extrema dreapta. De pilda, a fost precedata de doctrina cuzista (Liga Apararii National-Crestine,1923), care-si sprijinea gandirea politica pe doua coordonate, asa cum afirma insusi liderul miscarii, profesorul A. C. Cuza, anume, nationalitatea raselor si a sangelui, a doua antisemitismului extrem. In mod ciudat, Liga Cuzista (cu o forta politica mai degraba legionara decat nationala, Moldova), se dorea sprijinita pe dreapta credinta, ortodoxia, deosebita radical de religia mozaica-iudaica. Mai mult, antisemitismul era argumentat si pe faptul ca evreii l-au ucis pe Iisus. In 1928, A. C. Cuza sustinea eliminarea evreilor.

Miscarea legionara se intemeiaza doctrinar si politic, cam in aceeasi perioada, mai precis dupa 1927, odata cu infiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail, prin desprinderea unor tineri, in frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, din Liga Cuzista.

Multi exegeti, inclusiv astazi, se intreaba daca nu cumva legionarismul nu este doctrina de imprumut, deriva din nazism.

In perioada comunista, legionarismul era intr-adevar interpretat ca emanatia fascismului german, dar dintr-o ratiune nationalista si anume, ca nu cumva sa se creada ca romanii ar putea fi prin ei insisi fascisti.

Trebuie sa recunoastem ca, totusi, legionarismul chiar daca are valori comune cu alte fascisme este o emanatie romaneasca.

Ernest Bernea delimita inca din 1935, legionarismul de fascism. Intr-o lucrare intitulata semnificativ ”Hitlerismul nostru”, Bernea arata apropierile politice dintre national-socialism (nazism) si doctrina legionare, subliniind si simpatia cu care tineretul nationalist roman privea nazismul german. Totusi, el afirma clar ca metodele si spiritul nazismului sunt deosebite de ale noastre. Desigur, laitmotivul miscarii legionare este nationalismul. Dar, acesta era asimilat cu autentica cultura rurala a poporului roman, opusa lumii straine a orasului. Probabil ca deosebirea cea mai semnificativa fata de nazism apare in invocarea ca baza a nationalismului a ortodoxismului.

Atitudinea xenofoba in epoca aceea era bazata pe ideea ca in Romania strainul prin excelenta era evreu. Miscarea legionara incerca sa scape tara de evrei numai pe calea purificarii spirituale. Pornind de la intelegerea faptului ca evreii insisi erau vinovati de antisemitismul justificat. Din pacate insa, miscarea legionara nu s-a multumit numai cu sustinerea unei violente simbolice, ci a recurs si la actiuni violente (Pogromul din 1941 sta marturie, peste 100 de evrei au fost ucisi).

11

Doctrina legioanara a promovat violenta si misticismul, exagerarea motivelor istorice (cultul eroilor), in practica organizandu-se dupa modelul militar a trupelor de asalt (uniforma, salut, disciplina, respectul pentru ierarhie. Nu trebuie uitat ca pana sa ajunga la guvernare legionarii au recurs la tactica asasinatului si la crima politica (I. G. Duca, A. Calinescu, N. Iorga s.a.).

Interesant este ca ideile legionare au fost sustinute si de personalitati importante ale vietii culturale romanesti (Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, M. Eliade, Nichifor Crainic, A. C. Cuza, Dan Botta). Cel mai adesea, apartenenta acestor personalitati la gandirea legionara venea pe linia nationalismului sprijinita pe mandria de a fi geto-roman si de a se opune cu vehementa ”corcirii sangelui stravechi”.

Constiinta de rasa si superioritatea rasei pe de o parte, cultul eroilor pe de alta parte, imbinate cu un fanatism religios care vedea in moartea ca martinaj salvarea natiei, au fost tot atatea motive care a facut ca miscarea legioanara sa cucereasca adepti in randul tineretului dezorientat politic dar cu o buna cultura, ca si in randul elitei culturale romanesti. Despre elita legionara a scris cu admiratie M. Eliade, care o considera ”elita autentic romaneasca cu origine in lumea satului si chemata sa ia locul boierimii”.

Corneliu Zelea Codreanu promova un antisemitism primitiv, dar bazat pe cateva prejudecati la moda in epoca, cu mare priza de la un public neavizat si usor de manipulat.Exemple: teoria conspiratiei mondiale iudeo-masonice impotriva cestinismului; imaginea evreului ca neom, fara caracter; legatura directa dintre iudaism si democratie (iar democratia era viermele ce roade la radacina societatii moderne).

C. Z. Codreanu sustinea faptul ca poporul roman trebuie sa aiba o cultura romaneasca si sa se bucure de roadele muncii sale care sa nu fie furate de alte neamuri. Ulterior, mai ales dupa asasinarea Capitanului, miscarea legionara manifesta o tot mai mare apropiere de fascismul german (in special, odata cu ajungerea la conducere a lui Horia Sima).

12