344

FILOSOFIE ŞI BIOETICĂ

COEZIUNEA DINTRE ETICA INVAIRONMENTALĂ ŞI BIODIVERSITATE –

OBIECTIV DE PROTEJARE A PATRIMONIULUI EXISTENŢEI UMANE

Teodor Ţîrdea, Diana Cobzac

Catedra Filosofie şi Bioetică, USMF „Nicolae Testemiţanu” din RM

Summary

The cohesion between environmental ethics and biodiversity – the objective

of protecting of the heritage of human existence

The article examines an analysis from the perspective of bioethics on the scientific

findings that are confered to the problems with reference to biodiversity. It is attempting an

awarness of the complexity of the concerns in the way that are interconnected the

environmental ethics and biodiversity, given the case that the precarious situation of the present

it makes the threats to the adress of biodiversity loss with ethical direct implications over the

entire of the planet and that requires a mandatory requirement of protection of the environment

not to damage irreversibly the health and the life of mankind.

Rezumat

În articol se examinează o analiză din perspectivă bioetică asupra constatărilor ştiinţifice

care se conferă problemelor cu referire la biodiversitate. Se încearcă o conştientizare a

complexităţii dilemelor în modul în care sunt interconectate etica invaironmentală şi

biodiversitatea, dat fiind cazul că situaţia precară din prezent condiţionează ameninţări la adresa

pierderii biodiversităţii cu implicaţii etice directe asupra întregii planete şi care necesită o cerinţă

imperativă a protejării mediului de a nu prejudicia ireversibil sănătatea şi viaţa omenirii.

Una din cele mai surprinzătoare subiecte de a prevedea viitorul la mijlocul secolului XX,

a fost ascensiunea filosofiei mediului. Etica invaironmentală rămîine necunoscută pînă la

mijlocul anilor 1970, ulterior fiind distinsă drept studiul teoretic care se fundamentează în mod

adecvat pe valorile şi drepturile lumii naturale, oferind o justificare morală motivaţiei şi

preocupării umane de a menţine un mediu de calitate la nivel mondial. Analiza şi justificarea

normelor etice sunt subiecte centrale pentru etica invaironmentală, dat fiind cazul că reglarea

relaţiei dintre om şi natură prezintă una dintre cele mai fundamentale probleme cu care se

confruntă umanitatea în prezent.

Criza invaironmentală este multidimensională, dar nici o faţetă nu este mai urgentă şi mai

esenţială decît cea cu referire la biodiversitate. Cercetătorii în ştiinţă se documentează asupra

efectelor biologice ale expansiunii activităţilor umane care duc la dispariţia de specii şi la

distrugerea de habitate. Ca termen, biodiversitatea o putem interpreta drept o variabilitate a

organismelor ereditare vii (terestre, marine, acvatice), prin diferenţele în ecosisteme la speciile ce

compun fiecare ecosistem [1, p. 60], referindu-se astfel la o varietate a vieţii pe întreaga planetă

la toate nivelurile. Biodiversitatea suportă multe vieţi şi mijloace de subzistenţă prin furnizarea

de servicii esenţiale, cum ar fi: (a) sursă de bunuri materiale, inclusiv hrană, medicamente şi

materiale de construcţii; (b) regulament de procese naturale şi sisteme de susţinere a vieţii pe

pămînt, ca formarea solului şi purificarea apei; (c) polenizare a valorilor comerciale a culturilor

şi a controlului biologic al maladiilor; (d) sursă de îmbogăţire spirituală şi de prosperare. O

abordare ecosistemică [2, p. 2] ar presupune necesitatea evaluării într-un mod integru şi care să

nu fie constrînsă de graniţele artificiale, astfel încît oamenii şi biodiversitatea să aparţină unor

345

ecosisteme sănătoase de funcţionare. O asemenea abordare trebuie să fie participativă, cu o

perspectivă pe termen lung, bazată pe un domeniu de studiu al biodiversităţii şi gestionării

adaptive pentru a face faţă naturii dinamice a ecosistemelor, incertitudinilor şi caracterului

adesea imprevizibil al funcţiilor ecosistemului. Strategiile pentru conservarea biodiversităţii

implică relaţiile dintre oamenii care îşi duc existenţa în habitatul critic ameninţat. În cazul în care

există un risc major ca multe specii să dispară datorită inacţiunii umane, umanitatea va pierde

posibilitatea de a beneficia de curele pentru maladii, de genele valoroase, serviciile ecosistemice

şi sursele de nutriţie. Medicamentele cele mai vîndute din lume, care sunt recomandate în

combaterea oricărei probleme, de la bacterii pînă la colesterolul mărit, provin din surse naturale

şi în cazul în care nu se va aborda corespunzător această situaţie, medicamentele ce stipulează pe

viitor a vindeca maladii precum cancerul, ar putea să dispară [3, p. 169].

Redeşteptarea rolului lui Homo Sapiens pe Terra a fost însoţită de documentarea detaliată

a creşterii ratei, amplorii şi complexităţii modificărilor sociale ale biosferei. Situaţia prezentă

precară şi necesitatea de a continua analiza şi luarea deciziei în ce priveşte atingerea obiectivului

de protejare a patrimoniului comun genetic ne îndeamnă să înţelegem că ameninţările la adresa

pierderii biodiversităţii includ cauze antropice cu implicaţii etice directe, care nu neapărat sunt

un rezultat al activităţilor umane, dar care necesită atitudine, seriozitate şi o cerinţă imperativă a

protejării mediului de a nu prejudicia ireversibil sănătatea şi viaţa omenirii.

Viziunea etică poate admite faptul că distrugerea vieţii asociată cu activităţile umane ce

cauzează pierderea habitatului prin daunele aduse biosferei, sunt în contradicţie cu principiile şi

imperativele bioeticii, totuşi chiar dacă conştientizarea relaţiei dintre etică şi biodiversitate are

loc încă la etapa incipientă, deja se promovează importanţa biodiversităţii drept bază a existenţei

umanităţii atît prin conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor mediului înconjurător, cît şi

prin asigurarea unui schimb echitabil al beneficiilor care rezultă din utilizarea biodiversităţii.

Cercetătorii experţi în ştiinţă se documentează asupra aspectelor naturii în care societatea

ambientală se schimbă ireversibil. Deşi unele schimbări ale existenţei par a fi relativ inofensive,

multe implicaţii se pot prezenta de rău augur pentru diversitatea vieţii şi a viitorului societăţilor

umane. În prezent se fundamentează o nouă paradigmă invaironmentală[4, p. 26], cunoscută

drept orientare principală care în funcţie de vizualizarea contemporană să reflecte: (a) aspectul

Homo Sapiens de a fi inclus într-un sistem unic global de mediu; (b) o persoană să existe nu doar

din punct de vedere social, dar şi luată în context natural; (c) fiinţa umană să fie înţeleasă ca una

dintre membrii comunităţii terestre; (d) prerogativa umanităţii să devină doar responsabilitatea

pentru situaţia creată în mediul înconjurător şi asupra sănătăţii publice; (e) necesitatea omului de

a renunţa la ideea de exploatare a naturii pentru a trăi în armonie cu ea. Este necesar de

menţionat faptul că crearea modelelor realiste şi sobre de evaluări ecologice contemporane

schiţează modalităţi de transformare optimă, care se realizează în baza tendinţei materialiste ce

accentuează unitatea omului cu lumea naturii.

Problematica invaironmentală spre deosebire de cea ecologică face referire la dilemele

coeziunii omului şi naturii nu atît în planul spaţiului public, cît în aspect planetar. În anul 2010,

Agenţia Europeană a Mediului (EEA) în colaborare cu Comisia Europeană [5, p. 10] a specificat

o bază a biodiversităţii în care se rezumă cele mai recente fapte şi cifre cu referire la statutul,

tendinţele biodiversităţii şi componentele ecosistemelor, unde se concluzionează că

biodiversitatea din UE se situează sub o gravă ameninţare din diverse considerente, specialmente

se înregistrează o scădere a populaţiei, iar pînă la 25 % dintre specii, inclusiv mamifere,

amfibieni, reptile, păsări şi fluturi sunt pe cale de dispariţie. Specii şi tipuri de habitate protejate

de legislaţia UE privind natura, relevă faptul că 65 % din habitate şi 52 % din specii se află într-o

stare de conservare nefavorabilă, găsindu-se în condiţii mai rele de dezvoltare decît speciile din

pajişti sau din zone agricole. Zonele artificiale care rezultă din extinderea urbană, dezvoltarea

industrială şi noile infrastructuri sunt transformate în zone urbane sau care au fost interferate de o

reţea de transport în creştere. În ultimii 15 ani, peste 12.500 km² de terenuri au fost betonate,

346

reprezentînd o creştere în zonele artificiale cu aproximativ 8 %. Această expansiune vine adesea

în detrimentul ariilor naturale valoroase, afectînd grav starea de sănătate a ecosistemelor, multe

dintre care nu mai pot livra optim calitatea şi cantitatea de servicii cum ar fi furnizarea de aer

curat şi apă, sau controlul de inundaţii şi eroziune.

În această descriere sesizăm că sistemele de valori invaironmentale sunt orientate spre

aprecierea şi protecţia sistemelor ecologice, informate de către o cunoaştere a modului în care

componentele fizice şi biotice ale ecosistemelor complotă împreună. Poziţiile moralizatoare a

unor cercetători presupun că binele şi răul absolut guvernează tratamentul postat asupra

animalelor şi sistemelor naturale, precum şi ideea că oamenii au drepturi clare pentru a minimiza

răul. Fiinţa umană nu deţine nici un drept de a provoca dispariţia altor specii, deaceea este

necesar de a ne opune exploatării mai ales atunci cînd e posibil de demonstrat provocarea durerii.

Conservarea speciilor biologice ameninţate cu dispariţie, prezintă faptul că biodiversitatea

fortifică viabilitatea ecosistemelor de care noi depindem. În fiecare zi se distrug peste 100 de

specii biologice, acest caz condiţionînd devastarea bibliotecii informaţiilor genetice, stabilită

peste milioane de ani. Se dovedeşte că tehnologiile contemporane, precum protejarea culturilor

cu pesticide, prezintă pericol nu doar pentru sănătatea umană, dar şi pentru alte forme de viaţă,

ca exemplu se contribuie la reducerea funcţiei reproductive a păsărilor. În acest context,

reprezentanţii mişcării ecofeministe au descoperit aspectul feminist al acestei probleme,

prezentînd dovezi de analogie între exploatarea naturii patriarhale a societăţii industriale şi

exploatarea femeilor [6, с. 198]. Aceste evenimente iniţiază controverse publice privind

obiectivele, mijloacele şi metodele de protecţie a mediului înconjurător, fiind importante pentru

dezvoltarea de mai departe a eticii invaironmentale şi pentru devenirea bioeticii.

Valoarea şi conţinutul normativ al eticii invaironmentale are ca izvor utilizarea de resurse

naturale care stau la baza experienţei morale umane spre a depăşi situaţiile de criză ecologică.

Dacă recurgem la documentele internaţionale fundamentale dedicate principiilor relaţiei omului

cu natura şi mediului ambiental, cum ar fi declaraţia de la Stockholm în ce priveşte Programul

Naţiunilor Unite în domeniul protecţiei mediului şi dezvoltării (1972), declaraţia de la Rio de

Janiero privind mediul şi dezvoltarea (1992), sau Earth Charter (2000), vom vedea că înţelegerea

absolută a rolului cetăţenilor, culturii şi responsabilităţii referitor la conservarea naturii, accentul

este plasat pe rolul societăţilor şi statelor, voinţei politice şi a eficienţei lor practice. Obţinem

importante repere în privinţa conştientizării că fiinţele umane sunt o parte integrantă a biosferei

şi că acestea au responsabilităţi şi îndatoriri faţă de alte forme de viaţă, iar drepturile acestora

necesită de a fi plasate în centrul unic de preocupare al eticii. Protecţia viului pe Terra, se

transformă într-o datorie şi o responsabilitate morală a omului, de care depinde soarta tuturor

organismelor vii pe planetă [7, p. 85]. Este dificil să posedăm o cultură sănătoasă într-un mediu

infectat şi bolnav, deaceea menţinerea sănătăţii invaironmentale şi a unui mediu de calitate

trebuie să se numere printre sarcinile de bază ale societăţii actuale, dat fiind cazul că toate

fiinţele vii au dreptul fundamental la un mediu adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea lor.

Ţinta supremă de supravieţuire calitativă a omenirii în realizarea strategiei de asigurare a

securităţii umane se axează pe conştientizarea deplină a ideii susţinute de către V. R. Potter în

privinţa faptului că „în cazul în care plantele se vor usca şi vor dispărea, iar animalele nu se vor

înmulţi, atunci şi omul în timp apropiat se va îmbolnăvi şi va muri, nefiind în stare să-şi

prelungească specia” [8, c.9]. Pentru a ghida supravieţuirea umană şi a integra un angajament

profund al omenirii pentru viitor, se solicită instituirea unui model de dezvoltare durabilă a

societăţii [9, p. 39] care să succeadă scopul de satisfacere a necesităţilor umanităţii prezente prin

protejarea biosferei fără a perturba activitatea şi existenţa umană şi fără a compromite

capacitatea generaţiilor ulterioare de a-şi satisface propriile nevoi, adaptînd activităţile sociale şi

imperativele persistente ale omului la oportunităţile naturii. Implimentarea unor principii axate

pe raţionalizarea dilemelor etice în stabilirea unor mijloace adecvate pentru echilibrarea sănătăţii

umane şi cea a mediului ar contribui la protecţia, asigurarea şi ameliorarea ecosistemelor

347

naturale ale cadrului ambiental şi a întregii civilizaţii. Nu mai puţin semnificantă este şi

extinderea atitudinii şi mentalităţii fiinţei umane faţă de viteza schimbărilor din biosferă care

apare în rezultatul inarmoniei şi dezechilibrului dintre natură şi socium, dintre biosferă şi fiinţa

umană, pregătind astfel umanitatea contemporană de a îngloba în viziunea de ansamblu

concretizarea înţelegerii mai profunde atît a apariţiei pericolului şi ecocrizei globale

contemporane, cît şi a unui omnicid planetar [10, p. 160-161]. În cazul de faţă ne dăm bine

seama că biosfera plăteşte un preţ considerabil major, iar un posibil risc în condiţiile actuale

tehnologice ar avea consecinţe fatale nu numai pentru un număr imens de populaţie, dar şi pentru

însăşi viaţa pe Terra. Multitudinea de fenomene şi consecinţe sociale, etice şi ecologice cum sunt

schimbările climatice, pierderea biodiversităţii, fragmentarea habitatului, urbanizarea, scăderea

calităţii apei sau răspîndirea bolilor infecţioase necesită de a fi prevenite şi de a se evidenţia

faptul că pericolele ce ameninţă mediul înconjurător fac necesară regîndirea organizării şi

modalităţilor de desfăşurare a activităţilor umane. Ca urmare a crizei cu care se confruntă la

moment biodiversitatea, implicaţiile etice care poartă responsabilitate faţă de consecinţele

implicate în aspecte precum comerţul de mercur emis în atmosferă, încălzirea globală, devorarea

mediului ambiental prin contaminarea apei, pămîntului şi rîurilor cu materiale periculoase şi

chiar letale revendică necesitatea de o schimbare corespunzătoare şi satisfăcătoare a relaţiilor

etice umane în raport cu viaţa terestră care corelează cu starea de sănătate a biosferei. Raportul

dintre biodiversitate şi etica invaironmentală se axează asupra unor valori asociate în teoriile

antropocentrice, biocentrice, ecocentrice şi cosmocentrice. Biodiversitatea se concentrează

asemeni unei componente integrante de metode durabile pentru a menţine surse de alimentare

adecvate pentru civilizaţie şi pentru a depăşi sistemul antropocentric actual rezultat din agro-

sistemul capitalist. În speranţa de a se găsi soluţii optime în susţinerea stopării pierderii

biodiversităţii şi a ameliorării presiunilor asupra biosferei şi ecosferei, problemele legate de

sănătatea invaironmentală care apar în urma radiaţiilor concepute de fluxul nesfîrşit de substanţe

chimice prin condiţionarea intoxicaţiilor acute suficient de majore a populaţiei ne impulsionează

frica obsedantă că ceva ar putea afecta mediul ambiental pînă la punctul în care omul se alătură

dinozaurilor ca formă învechită de viaţă [11, p. 237].

Pericolele privind pierderea biodiversităţii pentru viaţa umană deţin importante implicaţii

etico-sociale, care relevă aspecte sintetizate asupra luptei cu epidemiile globale, industria

forestieră, conservarea patrimoniului cultural, dezvoltarea de noi medicamente farmaceutice,

găsirea sintetică a înlocuitorilor pentru plante denotă probleme ce implică cerinţe temeinice în

realizarea şi asigurarea unei dezvoltări nu doar economice, ci mai ales a unei dezvoltări umane

durabile [12, p. 98-101] ce ar permite atingerea scopurilor de asigurare a securităţii

invaironmentale a populaţiei, de îmbunătăţire a stării mediului şi de vitalizare a economiei

naţionale în soluţionarea problemelor economico-sociale. Ca consecinţă a supraconsumului de

resurse naturale şi a subminării de lungă durată a capacităţii şi sistemelor de subzistenţă, în

prezent, protecţia mediului devine un imperativ de nivel planetar. Intervenţiile societăţii umane

trebuie să ţină seama de dezideratul dezvoltării economice şi sociale, de ocrotirea, ameliorarea şi

optimizarea complexelor naturale, precum şi de probleme ca sărăcia, şomajul, poluarea apelor,

eroziunea şi alterarea solurilor, perturbarea mecanismelor de reglaj ale sistemului climatic,

cooperarea la adresa preocupărilor ecologice la nivel naţional şi mondial, cum ar fi încălzirea

globală şi biodiversitatea. Această concepere a realităţii necesită să constituie o bază a valorilor

morale care să ghideze fiecare generaţie umană în exercitarea concretizării şi simplificării

capitalului natural asociat cu reducerea diversităţii biologice şi cu declinul ponderii resurselor

vital umane.

Corelativ cu cele expuse anterior, etica invaironmentală necesită de a prezenta crearea

structurată a conceptelor şi legilor naturale, care ar permite omului să înţeleagă locul pe care-l

deţine în natură. Astfel de înţelegere trebuie să fie o bază a valorilor morale care să ghideze

fiecare generaţie umană în exercitarea supravegherii sale pe pămînt. Etica invaironmentală ar

348

trebui să reflecte existenţa unei conştiinţe ecologice, care la rîndul său să proiecteze o

condamnare a responsabilităţii individuale pentru starea de sănătate a biosferei. Conservarea, în

acest caz prezintă efortul de a înţelege şi de a păstra capacitatea de reînoire a întregului

ecosistem.

Bibliografie

1. Devall B. Conservation of biodiversity:opportunities and challenges. // Human Ecology

Review. Vol. 13. No.1. – Bar Harbor: Society for Human Ecology, 2006. – pp. 60-75.

2. Biodiversity in impact assessment. // International Association for Impact Assessment. No. 3.

July 2005. – Calgary: IAIA Headquarters, 2005. – pp. 1-4.

3. Canton J. Provocările viitorului. Principalele tendinţe care vor reconfigura lumea în

următorii 5, 10, 20 de ani. – Iaşi: Polirom, 2010. – 365 p.

4. Дупленко Ю. К. Биоэтика, экологическая этика и этика старения человека. // Bioetica,

Filosofia şi Medicina în strategia de asigurare a securităţii umane cu desfăşurarea în cadrul

acesteia a Mesei Rotunde „Fundamentele bioetice ale cercetărilor biomedicale şi genetice” /

Materialele Conferinţei a XVI-a Ştiinţifice Internaţionale. 12-13 noiembrie 2010. Red. resp.

T. N. Ţîrdea. – Chişinău: CEP „Medicina”, 2010. – 279 p.

5. EU Biodiversity Action Plan: 2010 Assessment. – Luxemburg: Publications Office of the

European Union, 2010. – 36 p.

6. Пустовит С. В. Глобальная биоэтика: становление теории и практики. – Киев: Арктур,

2009. – 324 с.

7. Кобенек Г. В. Экологическое образование – путь к формированию нового

мировоззрения. // Глобальна биоетика: сучаснi вимiри, проблеми, рiшення. Матерiали

III Мiжнародного симпозiуму 3 бiоетики, 7-8 квiтня 2004. – Киïв: Видавництво Сфера,

2004. – 199 c.

8. Поттер В. Р. Биоэтика: Мост в будущее. – Киïв: Видавець Вадим Карпенко, 2002. – 216

с.

9. Semeniuc E. P., Ursul A. D., Ţîrdea T. N. Este oare compatibilă natura umană cu dezvoltarea

durabilă a societăţii? // Bioetica, Filosofia, Economia şi Medicina practică în strategia de

existenţă umană. / Materialele Conferinţei a IX-a Ştiinţifice Internaţionale, 10-11 martie,

2004. Red. resp. Teodor N. Ţîrdea. Chişinău: ,,Medicina”, 2004. – 273 p.

10. Ţîrdea T. N. Elemente de informatică socială, sociocognitologie şi noosferologie. (Culegere

de articole ştiinţifice publicate în anii 1990 ai sec. al XX-lea). – Chişinău: UASM, 2001. –

272 p.

11. Carson R. Silent spring. New York: Houghton Mifflin Harcourt, 2002 – 400 p.

12. Ursul A. D., Semeniuc E. P., Ţîrdea T. N. Economia, politica şi cultura în mecanismele

globalizării şi ale dezvoltării durabile. // Bioetica, Filosofia, Economia şi Medicina în

strategia de asigurare a securităţii umane. / Materialele Conferinţei a X-a Ştiinţifice

Internaţionale 16-17 martie 2005. Red. resp. Teodor N. Ţîrdea. – Chişinău: „ELAN

POLIGRAF”, 2005. - 256 p.

349

FUNDAMENTELE CULTURII DIN PERSPECTIVA REFLECŢIEI FILOSOFICE

Ecaterina Lozovanu

Catedra Ştiinţe socio-umane, U.T.M.

Summary

Culture’s foundation from the perspective of philosophical reflection

The philosophical reflection of culture’s foundation is a prerequisite for the development

of science. It is presented as a specific aspect of philosophical understanding of reality, in which

new categorical structures develop. Philosophy has the capacity to generate new categorical

matrices, which ensures the overcoming of traditional and outdated ways, and their replacement

with new ideals and research norms, which allow the science to learn new types of objects. This

paper presents formation mechanisms within philosophy of new content categories of the future

categorical device and their ways of exposure in science.

Rezumat

Reflecţia filosofică a fundamentelor culturii este o condiţie necesară de dezvoltare a

ştiinţei. Ea se prezintă ca un aspect specific al înţelegerii filosofice a realităţii, în cadrul căreia se

dezvoltă noi structuri categoriale. Filosofia are capacitatea de a genera noi matriţe categoriale,

care asigură depăşirea modalităţilor tradiţionale şi învechite, şi înlocuirea acestora cu noi idealuri

şi norme de cercetare, care permit însuşirea de către ştiinţă a noilor tipuri de obiecte. În lucrare

sunt prezentate mecanismele de formare în cadrul filosofiei a noilor conţinuturi categoriale ale

viitorului aparat categorial şi a modalităţilor de translare a acestora în ştiinţă.

Dezvoltarea componentelor euristice şi predicţionale ale interpretării filosofice a lumii

este o condiţie necesară pentru dezvoltarea ştiinţei. Aceasta are rolul de premisă pentru

manifestarea ştiinţei în câmpul operării teoretice cu obiectele ideale, care asigură cunoaşterea

structurilor obiectelor, care nu au fost însuşite în practica unei sau altei epoci istorice.

Depăşirea permanentă de către ştiinţă a hotarelor structurii obiectelor însuşite prin

formele de producere formate istoric şi a experienţei obişnuite, înaintează problema

fundamentului categorial al cercetărilor ştiinţifice.

Orice cunoaştere a lumii, inclusiv şi cea ştiinţifică, în fiecare epocă istorică se înfăptuieşte

în corespundere cu o anumită „reţea” de categorii, care stabileşte un anumit mod de dividere a

lumii şi de sinteză a obiectelor ei.

În procesul dezvoltării sale istorice ştiinţa a studiat diverse tipuri de obiecte sistemice: de

la obiecte constitutive până la sisteme complexe autodezvoltate, care sunt însuşite la etapa

contemporană de dezvoltare civilizaţională.

Fiecare tip de organizare sistemică impune o „reţea” de categorii, în corespundere cu care

mai apoi are loc dezvoltarea noţiunilor concret ştiinţifice, care caracterizează detaliile structurii

şi comportării acestor obiecte. De exemplu, dacă la însuşirea sistemelor mici putem considera, că

părţile prin adiţiune formează întregul, cauzalitatea este înţeleasă în sens laplasian identică cu

necesitatea, lucrul şi procesul sunt concepute ca caracteristici ne fixate ale realităţii, lucrul este

reprezentat ca corp neschimbător, iar procesul – ca mişcare a corpurilor.

Anume acest conţinut era inclus în categoriile de parte şi întreg, cauzalitate şi necesitate,

lucru şi proces de către ştiinţele naturii a sec.XVII-XVIII, care era orientată spre descrierea şi

explicarea mecanicistă a obiectelor, care reprezentau în sine sisteme mici.

Odată cu însuşirea de către ştiinţă a sistemelor mari, gândirea ştiinţifică este impusă să-şi

îmbogăţească aparatul său categorial. Reprezentarea despre raportul părţii şi întregului trebuie să

includă ideea de ireductibilitate a întregului la suma părţilor. Un rol important îl are categoria de

întâmplare, tratată nu ca ceva exterior faţă de necesitate, dar ca formă a manifestării ei.

350

Atunci când fizica începe să cerceteze sisteme mari, ea încearcă să le cerceteze în

corespundere cu obiectele, deja studiate, adică ca sisteme mici. De exemplu, în fizică timp

îndelugat erau reprezentate corpurile solide, lichidele şi gazele ca sisteme mecanice de molecule.

Odată cu dezvoltarea termodinamicii s-a stabilit, că o astfel de reprezentare este insuficientă.

Treptat s-a format convingerea, că în sistemele termodinamice procesele întâmplătoare nu sunt

ceva exterior faţă de sistem, dar sunt o caracteristică internă esenţială, care determină starea şi

comportamentul acestuia. În deosebi s-a manifestat neadecvarea abordării obiectelor realităţii

fizice ca sisteme mici odată cu dezvoltarea fizicii cuantice. S-a dezvăluit, că pentru descrierea

proceselor microcosmosului şi depistarea legilor lui este necesar un aparat categorial mai bogat,

de cât cel, de care se folosea fizica clasică. S-a impus legătura dialectică a necesităţii şi

întâmplării, de a îmbogăţi cu un conţinut nou categoria cauzalităţii, de a folosi activ la descrierea

stărilor microobiectelor categoria de posibilitate potenţială[1, p.102-104].

Dacă în cadrul culturii nu s-a format sitemul categorial corespunzător noului tip de

obiecte, atunci ultimele vor fi concepute prin reţeaua neadecvată de categorii, ceea ce nu va

permite ştiinţei să descopere caracteristicele esenţiale. Structura categorială adecvată obiectului

trebuie să fie elaborată anticipat, ca premisă şi condiţie a cunoaşterii şi înţelegerii noilor tipuri de

obiecte. Dar, atunci apare o întrebare: cum se formează şi apare acesta în cadrul ştiinţei?

Deoarece tradiţia anterioară ştiinţifică poate să nu conţină matriţa categorială, care ar asigura

cercetarea obiectelor principial noi. În ceea ce priveşte aparatul categorial al gândirii obişnuite,

întrucât el se formează sub influenţa mediului de obiecte, deja creat de om, acesta deseori pare a

fi insuficient pentru scopul cunoaşterii ştiinţifice, deoarece obiectele studiate de ştiinţă pot fi

radical deosebite de cele, care au fost asimilate în procesul de producere şi în experienţa

obişnuită.

Obiectivul elaborării structurilor categoriale, care asigură depăşirea modalităţilor

tradiţionale de înţelegere şi conştientizare a obiectelor, în mare parte este rezolvat datorită

cunoaşterii filosifice.

Filosofia are capacitatea de a genera matriţe categoriale, necesare pentru cercetarea

ştiinţifică, până la momentul, când ultima începe a însuşi tipurile noi de obiecte. Dezvoltând

aparatul său categorial, filosofia în felul acesta pregăteşte pentru ştiinţele naturii şi ştiinţele

sociale un program specific anticipat al aparatului categorial viitor. Aplicarea categoriilor

dezvoltate din filosofie în cercetările concret-ştiinţifice duce la îmbogăţirea categoriilor şi

dezvoltarea conţinutului acestora. Însă, pentru stabilirea acestui nou conţinut iarăşi este nevoie

de reflecţia filosofică asupra ştiinţei, care se prezintă ca un aspect specific al înţelegerii filosofice

a realităţii, în cadrul căruia se dezvoltă aparatul categorial filosofic.

Dar, atunci se impune întrebarea despre natura şi izvoarele funcţiei predicţionale ale

filosofiei în raport cu cercetarea ştiinţifică specială. Această întrebare se referă la posibilitatea de

creare sistematică în cunoaşterea filosofică a lumii ideilor, a principiilor şi categoriilor, deseori

de prisos pentru descrierea fragmentelor deja asimilate de către om, dar necesare pentru studierea

ştiinţifică şi însuşirea practică a obiectelor care apar în calea civilizaţiei la etapele ulterioare de

dezvoltare.

Simpla comparare a istoriei filosofiei şi istoriei ştiinţelor naturii ne dau exemple

convingătoare asupra funcţiei predicţionale ale filosofiei în raport cu ştiinţele speciale. „Este

suficient să ne amintim, că ideea cardinală pentru ştiinţele naturii – ideea atomului la început a

apărut în sistemele filosofice ale Orientului Antic, iar mai apoi s-a dezvoltat în interiorul diferitor

şcoli filosofice până când ştiinţele naturii şi tehnica nu au atins un aşa nivel necesar, care a

permis transformarea predicţiilor cu caracter filosofic în fapte ale ştiinţelor naturii”[2, p.63].

Semnificativ este faptul, că multiplele caracteristici ale aparatului categorial, dezvoltat de

filosofia lui G.Leibniz, retrospectiv se prezintă ca trăsături ale sistemelor mari, cu toate că în

practica şi cunoaşterea ştiinţifică ale acelei epoci istorice preponderent erau însuşite obiecte mai

351

simple - sistemele mici (în ştiinţele naturii din sec.XVII domina tabloul mecanic al lumii, care

transla în natură schema structurii şi funcţionării sistemelor mecanice).

Leibniz în monadologia sa dezvoltă ideea, în multe privinţe alternativă concepţiei

mecanice. Acestea sunt ideile, care se referă la problema interacţiunii părţii şi întregului,

interacţiunilor fără forţă, legăturilor de cauzalitate, a posibilităţilor potenţiale şi reale, care îşi

dezvăluie punctele de tangenţă cu unele concepţii şi modele ale cosmologiei contemporane şi ale

fizicii particulelor elementare.

Analizând problema funcţiei predicţionale a filosofiei în raport cu cercetarea concret

ştiinţifică, ne putem referi la reprezentările fundamentale pentru ştiinţa de astăzi asupra

obiectelor autodezvoltate, reţeaua categorială, pentru interpretarea cărora, a fost elaborată în

cadrul fulosofiei, cu milt înainte, ca acestea să devină obiect de cercetare al ştiinţelor naturii.

Anume în filosofie au fost întemeiate ideile despre existenţa unor astfel de obiecte în natură şi

dezvoltate principiile istorismului, care impun o atitudine specifică faţă de obiect, care i-a în

consideraţie dezvoltarea anterioară şi capacitatea de dezvoltare ulterioară a acestora.

Ştiinţele naturii au început să cerceteze obiectele, luând în consideraţie evoluţia lor,

numai în sec.al XIX-lea. În această perioadă acestea au fost studiate de paleontologie, geologie şi

ştiinţele biologice. Însă, cercetarea teoretică, orientată spre studierea legilor obiectului în

dezvoltare istorică, pentru prima dată a fost înfăptuită în învăţătura despre originea speciilor de

către C.Darwin. Semnificativ este faptul, că în cercetările filosofice la acea perioadă era deja

dezvoltat aparatul categorial, necesar pentru interpretarea teoretică a obictelor autodezvoltate.

Aportul cel mai mare în elaborarea acestui aparat a fost adus de către G.W.Hegel.

Hegel nu dispunea de material ştiinţific suficient pentru elaborarea schemelor generale

ale dezvoltării. El a ales în calitate de obiect de analiză incipientă istoria gândirii umane, care s-a

realizat în aşa forme ale culturii, ca filosofia, arta, ideologia dreptului, morala şi etc... Acest

obiect de analiză a fost prezentat de către Hegel ca proces de autodezvoltare a Ideii Absolute. El

a analizat dezvoltarea acestui obiect conform schemei următoare: obiectul crează „diferitul său”,

care interacţionează mai apoi cu baza care la creat şi, modificându-l formează un întreg nou [3,

c117-118].

Aplicând această schemă a noţiunii de dezvoltare la oricare obiect (deoarece era tratat ca

existenţă contrară ideii), Hegel, într-o formă speculativă, a dezvăluit unele particularităţi ale

sistemelor în dezvoltare: capacitatea lor de-a dezvolta contradicţia iniţială, inclusă în starea lor

incipientă, de a produce noi nivele de organizare şi de a restructura la apariţia fiecărui nou nivel

întregul complex al sistemului.

Reţeaua de categorii, dezvoltată în filosofia lui Hegel în baza unei astfel de interpretări,

poate fi apreciată ca un aparat categorial închegat, care permite de a însuşi obiectele, care sunt

atribuite tipurilor de sisteme autodezvoltate.

Aşa dar, compararea istoriei filosofiei cu istoria ştiinţelor naturii permite să constatăm, că

filosofia posedă posibilităţile predicţionale în raport cu cercetarea ştiinţifică, elaborând anticipat

structurile categoriale necesare.

Atunci apare întrebarea: care sunt mecanismele, ce asigură o astfel de elaborare a

categoriilor? Răspunsul la întrebarea dată presupune clarificarea funcţiilor filosofiei în dinamica

culturii, a rolului ei în reformarea temeliilor tipurilor de cultură concret-istorice.

Orice transformare majoră în activitatea omului presupune schimbarea culturii. În

exterior ea se prezintă ca un conglomerat complex de cunoştinţe care interacţionează între ele,

predicţii, norme, modele de activitate, idei, probleme, credinţe, viziuni generalizate ale lumii şi

e.t.c... Elaborate în diverse domenii ale culturii, ele posedă funcţia regulativă în raport cu diferite

tipuri de activitate, de comportament şi de comunicare a oamenilor. În acest sens putem

presupune, că cultura – este un set de programe cu o organizare complexă plasată peste

programul biologic de activitate vitală a omului, un program în corespundere cu care se

înfăptuiesc anumite tipuri de activităţi, comportamente şi comunicări.

352

La rândul său, reproducerea acestor tipuri, asigură reproducerea tipului corespunzător de

societate. Cultura păstrează, translează, generează programele de activitate, de comportament şi

de comunicare, care alcătuiesc experienţa comună social-istorică. Acestea sunt fixate în diferite

sisteme de simboluri, care au sens şi însemnătate. În calitate de aşa sistem poate fi orice

component al activităţii umane (uneltele de muncă, modele de operări, produse ale activităţii,

însuşi indivizii ca purtători ale normelor sociale şi e.t.c...)

Dinamica culturii este legată de apariţia unora şi dispariţia altor programe suprabiologice

de activitate vitală ale omului. Toate aceste programe formează un sistem complex de dezvoltare,

în care putem distinge trei componente de bază. Prima este alcătuită din programele relicte, care

prezintă unele rămăşiţe specifice ale culturilor anterioare, care deja şi-au pierdut valoarea pentru

societatea epocii istorice noi, însă, necătând la aceasta, reproduce unele tipuri de comunicare şi

comportare a oamenilor. La acestea se referă multiple obiceiuri, superstiţii şi simboluri, care au

acţiune până în zilele noastre, dar care au apărut încă în cultura societăţii primitive.

Al doilea - de creaţii culturale – programe, care asigură reproducerea formelor şi tipurilor

de activitate, vital importante pentru tipul dat al societăţii şi care determină specificul ei. Putem,

în sfârşit, evidenţia cea de-a treia componentă a fenomenelor culturale, în care se elaborează

programele viitoarelor forme şi tipuri de comportament şi de activitate, care corespund

viitoarelor trepte de dezvoltare socială. Cunoştinţele teoretice generate în ştiinţă, provoacă

modificări în tehnica şi tehnologia epocilor ulterioare. Idealurile structurilor sociale viitoare,

principiile morale, elaborate în domeniul învăţăturilor filosofico-etice, care deseori anticipează

veacul său, - toate acestea sunt modele ale programelor de activitate viitoare, care duc la

schimbarea formelor de viaţă socială existentă.

Astfel de programe apar în rezultatul căutării căilor de rezolvare a contradicţiilor sociale.

Constituirea lor conturează noile tipuri şi modalităţi de activitate, iar generarea lor apare ca

consecinţă a activităţii de creaţie a personalităţii.

În caleidoscopul complex al fenomenelor culturii fiecărei epoci istorice poate fi dezvăluit

fundamentul lor, un tip de programe esenţiale ale activităţii vitale sociale, care străbat toate

celelalte fenomene şi elemente ale culturii, organizându-le într-un sistem integru. Realizându-se

în activitate, ele asigură reproducerea legăturilor complexe şi interacţiunea diferitor forme şi

tipuri ale acestora. Bazele culturii determină tipul societăţii fiecărei trepte concrete de dezvoltare

istorică. Aceasta constituie reprezentarea conceptuală corespunzătoare epocii istorice.

Analiza fundamentelor culturii şi a dinamicii lor istorice ne apropie de problema

funcţiilor filosofiei în viaţa socială. În literatura corespunzătoare a fost expus punctul de vedere,

că filosofia reprezintă reflecţia asupra fundamentelor culturii [4, c.86-89]. Cei drept, este

necesară concretizarea, ce reprezintă în sine fundamentele culturii. Dacă fundamentele culturii se

impun în calitate de sistem generalizat al reprezentărilor şi obiectivelor conceptuale, care

formează modelul integru al lumii umane, atunci apare întrebarea despre structura acestor

reprezentări, despre modurile de existenţă şi formele în care acestea se realizează.

Aceste forme sunt categoriile culturii – universaliile conceptuale, care sistematizează şi

acumulează experienţa umană. Anume în acest sistem se formează modelul omului şi

reprezentările despre locul lui în lume, caracteristic unui tip istoric de cultură, reprezentările

despre relaţiile sociale şi despre viaţa spirituală, despre natura care ne înconjoară şi despre

structura ei. Univarsaliile conceptuale determină modul de interpretare, de înţelegere şi retrăire

de către om a lumii. Socializarea individului, formarea personalităţii presupune însuşirea lor,

adică asimilarea a acelui model de lume umană, care formează matriţa specifică pentru

dezvoltarea diferitor modele de activitate concretă, a cunoştinţelor, a normelor, a idealurilor, care

reglementează viaţa socială în limitele tipului de cultură dat. În acest sens universaliile culturii se

impun în calitate de generator specific al vieţii sociale.

În sistemul universaliilor conceptuale putem evidenţia două blocuri principale. Primul îl

alcătuiesc categoriile, în care sunt fixate cele mai generale caracteristici ale obiectelor, care sunt

353

modificate în procesul activităţii: „spaţiul”, „timpul”, „mişcarea”, „lucrul”, „însuşire”,

„cantitate”, „calitate” şi etc. Obiectele modificate în procesul de activitate pot fi nu numai

obiecte ale naturii, dar şi obiecte sociale, însuşi omul şi stările conştiinţei lui. De aceea

„categoriile de obiecte” enumerate au aplicare universală.

Blocul doi al universaliilor culturii îl alcătuiesc categoriile, care caracterizează omul ca

subiect al activităţii, structura comunicării lui, raportul faţă de alţi oameni şi faţă de societate în

întregime, faţă de scopurile şi valorile vieţii sociale. Astfel de categorii sunt „om”, ”societate”,

”eu”, ”conştiinţă”, „bine”, ”credinţă” şi etc.

Aceste categorii se referă numai la relaţiile sociale. În viaţa omului ele au un rol mai mic

de cât „categoriile obiectului”. Ele fixează într-o formă generală experienţa istorică acumulată,

de includere a individului în sistemul relaţiilor sociale şi de comunicare, de determinare a

acestuia ca subiect al activităţii.

Dezvoltarea activităţii umane, apariţia noilor ei forme se impun în calitate de temelie

pentru dezvoltarea ambelor tipuri de categorii. În această dezvoltare, structurile categoriale, care

fixează cele mai generale însuşiri ale subiectului activităţii, sunt strâns legate cu structurile

categoriale, care fixează atributele lumii obiectelor (asupra cărora este orientată activitatea).

În diferite tipuri de cultură, care sunt caracteristice diferitor tipuri istorice de societate,

putem dezvălui atât trăsături generale, stabile cît şi caracteristici specifice. În conştiinţa omului

din diferite epoci istorice toate aceste trăsături constituie o unitate integră, deoarece conştiinţa în

existenţa reală – nu este o conştiinţă abstractă, generală, dar conştiinţă socială şi individuală, care

are în fiecare epocă un conţinut concret – istoric.

De pe aceste poziţii este util de presupus existenţa în fiecare tip de cultură a structurii

categoriale specifice ale conştiinţei, care implică în conţinutul său momentele absolutului,

perenului şi momentele relativului, care se modifică pe parcursul istoriei şi care exprimă

specificul culturii unui anumit tip istoric de societate.

Aşa de exemplu, categoriile existenţă şi nonexistenţă se prezintă ca caracteristici

fundamentale ale lumii în cadrul diferitor culturi. Dacă comparăm spre exemplu, interpretarea

acestor categorii în Grecia Antică şi în cultura Chinei Antice, atunci putem depista un şir întreg

de distincţii esenţiale. Dacă gândirea Greciei Antice concepea nonexistenţa ca lipsă a existenţei,

atunci în tradiţia antică chineză domina o altă interpretare – nonexistenţa ca izvor şi plinătate a

existenţei. În acest sistem de gândire lumea se prezintă ca un cerc permanent de transformări

a existenţei în nonexistenţă, iar existenţa percepută, vizibilă, reală, corporală, în mişcare parcă se

emană din nonexistenţa invizibilă, nemişcată şi, care consumăndu-se pe sine, iarăşi se cufundă în

ea. Nonexistenţa se prezintă ca lipsa lucrurilor şi formelor, dar în ea într-o formă ascunsă se

conţine bogăţia potenţială a lumii, tot ce nu este creat, ce nu a devenit.

Un sens specific îl obţine în cultura chineză antică categoria golului, care se prezintă în

calitate de expresie a nonexistenţei şi, dacă în lumea antică categoria golului semnifica lipsa

lucrurilor, atunci în culturile orientale ea este concepută ca origine a lucrurilor, care determină

natura lor. Reprezentând în sine lipsa formei, în acelaşi timp se prezintă ca condiţie a formei

lucrurilor. În monumentul antic al culturii chineze „Dao-ţi zeni” (IV-III î.e.n.) se evidenţiază, că

anume golul, care se conţine în lucru determină utilitatea şi aplicabilitatea acestuia – „roata este

creată datorită unui anumit fel de legătură dintre spiţe, dar aplicabilitatea roţii depinde de golul

dintre ele”; „ulciorul este creat din lut, dar aplicabilitatea ulciorului depinde de golul din el”[5,

p.53-55].

Caracteristică pentru culturile orientale viziunea lumii ca transformare a existenţei în

nonexistenţă şi invers se concretizează mai apoi în sensurile specifice a unor categorii ca:

„cauzalitate”, „necesitate”, „întâmplare”, „fenomen”, „esenţă” şi etc. În sistemele de viziune a

lumii din China şi India Antică orice eveniment situaţional este conceput ca expresie de

constituire a lucrurilor şi fenomenelor, „emanarea” lor din nonexistenţă cu transformarea

ulterioară în nonexistenţă. De aceea în orice eveniment, în constituirea şi modificarea lui este dat

354

adevărul lumii. Esenţa lumii nu este fixată atât în noţiuni, în care aceasta este separată de

fenomene, pe cât este exprimată în imagini, în care printre fenomenele individuale şi situaţionale

se înrezăresc esenţele neseparate.

Toate aceste caracteristici de separare categorială a lumii în gândirea omului din

societăţile antice orientale sunt indispensabile de interpretarea, specifică pentru cultura acestor

societăţi, locului şi rolului omului în această lume. Înrădăcinată în gândirea europeană şi

întemeiată în trăsăturile ei principale încă de cultura antică, interpretarea omului ca subiect activ

contrar lucrului pasiv, care se manifestă în acţiuni, se deosebeşte radical de interpretarea omului

în culturile Lumii Orientale. Aici idealul existenţei umane nu constă în realizarea de sine în

procesul de activitate, în schimbarea de către om a lumii exterioare, cât în orientarea şi

concentrarea activităţii umane asupra lumii sale interioare.

Concentrarea în sine pe calea refuzului de la activitate este concepută ca posibilitate de

atingere a armoniei depline cu lumea, ca ieşire din lumea lucrurilor, care provoacă suferinţa şi

trecerea într-un domeniu în care este obţinută liniştea şi lipsa suferinţei. Dar, liniştea, lipsa

lucrurilor reale şi lipsa suferinţei este trăsătura fundamentală a nonexistenţei; cufundarea în ea

este interpretată ca condiţie necesară de cultivare a nerevoltării sufletului în situaţiile complexe

ale vieţii, ca modalitate de obţinere a adevărului. Astfel „nonexistenţa” se prezintă nu ca

caracteristică neutră a lumii, ci ca categorie cu semnificaţie de valoare. Statutul ei specific în

cultura Chinei Antice este explicat prin modul specific de viaţă, caracteristic civilizaţiei

Chineze, unde sistemul sever de control admitea dreptul la libertate a individului numai pe calea

autocunoaşterii şi autorefugiului. Reprimarea Eului individual se prezintă aici ca condiţie de

manifestare a potenţelor creatoare ale personalităţii (creaţia este permisă numai în hotarele strict

reglementate).

Armonia omului şi Cosmosului în aceste culturi totdeauna era concepută ca concordanţă

a acţiunilor umane cu ordinea cosmică, care trebuie să fie legată de manifestarea minimală a

activismului omului. Armonia este obţinută pe calea dizolvării personalităţii în integritatea

cosmică. Acţiunile lui trebuie să exprime unitatea cosmică, dar nu automanifestarea.

Semnificativ, că cultura antică dezvoltă în această epocă problema armoniei omului cu

lumea, iar categoria armoniei, percepută ca corespondenţa părţilor în cadrul întregului, este

fundamentală pentru culturile polisului din Grecia Antică. Iar, semnificaţia acestei categorii este,

deja, alta. Armonia Cosmosului este proporţională cu armonia omului, dar omul este interpretat

aici nu ca ceva care se dizolvă în Cosmosul misterios, dar ca o parte evidentă, specifică, care se

manifestă ca măsură a tuturor lucrurilor. O astfel de interpretare a armoniei omului şi lumii

presupune un mod de viaţă principial distinct de cel, caracteristic civilizaţiei orientale.

Democraţia antică care concepe activismul individual, tendinţa personalităţii către autorealizare,

se prezintă ca condiţie esenţială pentru reproducerea întregului sistem de legături sociale în

cultura dată.

Pentru omul format de cultura corespunzătoare, sensurile universaliilor conceptuale, de

cele mai multe ori, se prezintă ca de la sine înţelese, ca prezumţii, în corespundere cu care el îşi

organizează activitatea sa şi pe care, de obicei, nu o conştientizează în calitate de temelie

profundă a concepţiei sale despre lume. Tipurile de concepţii despre lume caracteristice diferitor

tipuri de societăţi sunt determinate de conţinutul diferit al categoriilor, care se află la temelia

culturii.

Este important de subliniat, că categoriile culturii se realizează şi se desfăşoară nu numai

ca forme de concepere categorial-raţională a obiectelor, dar şi ca alte forme spirituale şi practice

de însuşire de către om a lumii. Anume ultima permite să caracterizăm categoriile ca esenţă a

experienţei acumulate a omenirii, incluzând toate formele acestei experienţe, dar nu numai

domeniul realizării ei teoretice. De aceea structurile categoriale se dezvăluie pe sine în toate

manifestările culturii spirituale şi materiale ale societăţii.

355

Universaliile nu sunt localizate într-un domeniu oarecare a culturii, dar străbat toate

domeniile ei. De aceea modificările sensurilor categoriale, care sunt înfăptuite sub influienţa

noilor necesităţi sociale, în unele domenii ale activităţii culturale, mai devreme sau mai târziu cu

necesitate se vor produce şi în celelalte.

Astfel, universaliile culturii concomitent îndeplinesc cel puţin trei funcţii. În primul-rând,

ele asigură structurarea specifică a experienţei sociale, care se modifică pe parcursul istoriei.

Această experienţă se schimbă în corespundere cu sensurile universaliilor culturii. Datorită unei

astfel de „ambalări categorială” aceasta se include în procesul de translare şi se transmite de la

om la om, de la o generaţie la alta. În al doilea rând, universaliile culturii se prezintă ca temelie

structurală a conştiinţei umane, sensurile acestora determină structura categorială a conştiinţei în

fiecare epocă istorică concretă. În al treilea rând, interacţiunea universaliilor formează tabloul

generalizat al lumii umane, ceea ce este obişnuit să numim concepţia lumii a epocii. Acest tablou

exprimând reprezentările generale despre om şi lume, întroduce o anumită măsură a valorilor,

acceptată în cadrul tipului de cultură dat şi de aceea, determină nu numai conceperea, dar şi

retrăirea emoţională a lumii de către om.

În toate aceste funcţii sensurile universaliilor culturii trebuie să fie asimilate de către

individ, să devină „priza” interioară a interpretării individuale a lumii, a acţiunilor şi faptelor lui.

Aceasta la rândul său semnifică, că în structura ierarhică a sensurilor, care caracterizează

structura categorială a conştiinţei umane, paralel cu nivelul general, care include definiţia

existenţei, invariabilă în raport cu diferite epoci istorice concrete, la fel, paralel cu nivelul

specific reprezentat de sensurile universaliilor culturii fiecărei epoci, există şi nivelul individual,

care corespunde specificului conştiinţei de grup şi conştiinţei individuale. La acest nivel

sensurile universaliilor culturii se concretizează lunându-se în consideraţie valorile individuale şi

de grup. În situaţiile stabile ale vieţii sociale universaliile culturii pot admite un spectru larg de

concretizări, care se pot completa cu valori contrare după interese ale grupurilor sociale şi, în

acelaşi timp, au capacitatea de a nu-şi pierde sensurile sale de bază.

De exemplu, reprezentarea dominantă în Evul mediu despre suferinţă ca atribut al

existenţei umane era diferit conceput de către clasa dominantă şi de clasa subordonată. Dacă

primii concepeau prin categoria de „suferinţă” preponderent doctrina religioasă oficială a

bisericii ca pedeapsă a speciei umane pentru păcatul original, atunci, cea de-a doua includea şi un

sens eretic, presupunând necesitatea pedepsei chiar în timpul vieţii a celor care păcătuiesc, pentru

păcate, pentru lipsa compasiunii faţă de cei înjosiţi şi ofensaţi.

La rândul său, stereotipurile conştiinţei de grup se adaptează specific în conştiinţa

individului. Oamenii totdeauna includ în universaliile culturii sensul lor personal corespunzător

cu experienţa acumulată pe parcursul vieţii. Ca rezultat în conştiinţa lor tabloul lumii obţine o

culoare personală, impunându-se în calitate de concepţie despre lume individuală. De pe aceste

poziţii este semnificativ de menţionat despre multiplele modificări, care sunt caracteristice

fiecărui sistem de obiective conceptuale dominante în cultură. Convingerile de bază şi

reprezentările se pot combina cu orientările şi valorile personale, iar întreg sistemul de

convingeri individuale se poate modifica pe parcursul vieţii.

Variabilitatea individuală a obiectivelor conceptuale este o premisă importantă pentru

modificarea şi dezvoltarea sensurilor fundamentale ale universaliilor culturii. Însă, atitudinea

critică faţă de ele a unor personalităţi de la sine nu presupune modificarea automată a modelului

categorial al lumii, care se află la baza culturii. Ea este necesară, dar insuficientă pentru astfel de

schimbări. Ideile de opoziţie apar în orice epocă, dar ele nu pot avea rezonanţa necesară în

conştiinţa maselor şi pot fi repulsionate de acestea. Numai la anumite trepte de dezvoltare socială

aceste idei pot deveni focar de împletire a sensurilor vechi, de care se conduc majoritatea

oamenilor, care vieţuiesc într-un tip sau altul de societate.

356

Bibliografie

1. Bohr N. Asupra noţiunilor de cauzalitate şi complementaritate. - Iaşi: Editura Polirom,

1995. -p.477.

2. Pârvu I. Întroducere în epistemologie. - Bucureşti: Editura Politică,1992. – p.335.

3. Гегель Г.Ф. Наука логики. - Москва: Издательство Мысль, 1988. – c.504.

4. Кузнецов В.И. Мировоззренческие категории в современном естесвознании. - Москва:

Издательство Мысль,1993. – c.180.

5. Kaltenmark M. Filosofia Chineză. - Bucureşti: Editura Humanitas, 1995. – p.157.

ASIGURAREA SECURITĂŢII SOCIOPOLITICE GLOBALE

PRIN ACTIVIZAREA PROCESELOR BIOETICE ÎN CADRUL SOCIETĂŢII CIVILE

Serghei Sprincean

Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Summary

Assuring global sociopolitical security by activation of bioethical processes in civil society

Bioethical phenomenon, recently appeared as an initiative of civil society and academic

community, is a priority in security studies, especially in the light of achieving important results

in the filed of assuring individual and global security through readaptation of human being to the

harsh global context. Threatening with disappearing of human specie, with dramatic degradation

of human life conditions, with the impossibility on continuing of life on the Earth in conditions

of anthropic noxiousness, determine and impose a necessity of a sociopolitical reorganization,

based on drastic modernization of spirituality, morality and normativity of sociosphere.

Rezumat

Fenomenul bioetic, apărut recent ca iniţiativă a societăţii civile şi comunităţii academice,

constituie o prioritate în studiile de securitate, mai ales în lumina obţinerii unor rezultate

importante în domeniul asigurării securităţii individuale şi globale prin readaptarea fiinţei umane

la contextul dur global. Ameninţarea cu dispariţia speciei umane, a degradării dramatice a

condiţiilor de trai a omului, cu imposibilitatea continuării vieţii pe Terra în condiţiile nocivităţii

antropice pentru natură şi mediu, determină şi impune necesitatea unei reorganizări sociopolitice

bazată pe o modernizare drastică a spiritualităţii, moralităţii şi normativităţii sociosferei.

Supravieţuirea omenirii, aprofundarea proceselor democratice în cadrul societăţii

contemporane şi soluţionarea pozitivă a dilemelor democraţiei prin depăşirea problemelor

globale, ridicarea nivelului de trai a populaţiei Terrei şi oferirea unei perspective sustenabile de

dezvoltare pe termen lung, promovarea intereselor fundamentale ale societăţii civile de azi şi a

generaţiilor de mâine nu pot fi realizate în afara unui cadru legal adecvat şi a unei concepţii bine

elaborate şi cu succes implementate în domeniul bioeticii şi biosecurităţii [5, p. 27].

Pe bună dreptate se consideră că scopul esenţial al politicii în sfera bioeticii şi

biosecurităţii, al activităţii instituţiilor specifice din aceste sectoare, nu constă în conferirea unui

sentiment abstract şi fals de confort şi siguranţă pentru cea mai mare parte a societăţii, ci în

crearea şi menţinerea unor condiţii favorabile pentru soluţionarea celor mai stringente dileme

civilizaţionale de ordin politic, economic, social, demografic, tehnologic şi, în primul rând, ale

gravelor derapaje morale ale fiecărui individ în parte, cât şi ale omenirii în întregime care

continuă să fie supusă impactului distructiv al ameninţător şi pericolelor globale [7, p. 99]. Din

acest motiv cercetarea minuţioasă a problematicii bioetice în context politologic,

sociocivilizaţional, interdisciplinar şi comparativ reprezintă o soluţie viabilă, de rând cu alte

357

pârghii, precum şi o posibilă ieşire din criza mondială multiaspectuală ce marchează civilizaţia

umană pe parcursul ultimelor secole, dar mai cu seamă în perioada recentă a istoriei omenirii.

La sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX au avut loc un şir de evenimente,

pornite cu sprijinul şi efortul plenar al celor mai semnificative forţe ale societăţii civile la scară

mondială, prin aportul crucial al unor personalităţi marcante ale timpului, procese care determină

mai târziu afirmarea pe plan internaţional a mişcării sociopolitice şi academice de edificare a

noosferei şi de fondare a bioeticii în vederea realizării unui revirimentul moral şi spiritual al

civilizaţiei contemporane, pentru găsirea unei soluţii viabile la criza globală cu tangenţe

destructive în toate domeniile vieţii umane, pentru un viitor mai bun şi mai sigur pentru

generaţiile ce urmează [6, p. 141].

În primul rând, e vorba despre aplicarea politicilor eugenice şi de sterilizare în masă a

populaţiei în SUA începând de la sfârşitul secolului XIX, iar în unele state europene începând

din perioada interbelică, inclusiv în Rusia sovietică. În al doilea rând, se produc numeroase

experimente inumane pe subiecţi vii în lagărele naziste de concentrare din perioada celui de al

doilea război mondial, fapt pentru care cei mai importanţi medici nazişti implicaţi au fost

condamnaţi în 1947, prin hotărârea tribunalului de la Nuremberg. În al treilea rând, instaurarea

cortinei de fier dintre Est şi Vest imediat după cel de al II-lea Război Mondial şi declanşarea

goanei înarmărilor şi a pericolului războiului nuclear ca factor de instabilitate extremă în lume.

În al patrulea rând, degradarea continuă şi în proporţii nemaivăzute a stării mediului ambiant şi

a schimbărilor climaterice din cauze antropice şi naturale care, potrivit prognozelor, vor face

imposibilă viaţa omului pe Terra în viitorul previzibil. În al cincilea rând, declanşarea crizei

energetice şi a resurselor naturale, din cauza creşterii exponenţiale a consumului de către om a

resurselor naturale şi a caracterului neregenerabil al majorităţii acestora. În al şaselea rând,

creşterea nemaivăzută a numărului populaţiei planetei, proces demografic care periclitează

eforturile guvernelor şi a instituţiilor mondiale de a pune în aplicare strategia cu privire la

dezvoltarea durabilă şi de a controla procesele sociale pentru o prognozare realistă şi adecvată a

evoluţiei istoriei şi evitării celor mai pesimiste scenarii ale ei. Provocările de ordin practic la

adresa omenirii şi viitorului acesteia au fost dublate de cele teoretico-metodologice [3, p. 108].

Comunitatea ştiinţifică a reacţionat prompt la aceste provocări şi a făcut eforturi importante

pentru a se adapta la priorităţile momentului de ordin practic.

Toate cauzele şi premisele enumerate mai sus au stat la baza apariţiei în 1969 a

disciplinei bioetice, fondată de oncologul american Van Rensselaer Potter ca o ”punte către

viitor”, iar în lucrările sale mai recente ca o ”ştiinţă globală”, care între timp devine şi o mişcare

practică sociopolitică şi instituţională importantă, sprijinită prin iniţiative ale societăţii civile, în

vederea optimizării practicilor normative şi juridice cu caracter biomedical şi ecologic referitoare

la biosferă, vietate, om.

Obiectivul principal al domeniului bioeticii globale rămâne pe parcursul a mai bine de 40

de ani, bioetizarea tuturor sferelor vieţii sociale şi mai cu seamă a domeniului politic şi

decizional, formarea unei conştiinţe sociale cu caracter bioetic, precum şi edificarea

mecanismelor sociopolitice eficiente de asigurare a dezvoltării sustenabile a omenirii în

condiţiile necesităţii depăşirii crizei globale multidimensionale, a cărei structură şi astăzi se

menţine, în principiu, intactă şi a constituit obiectul de cercetare a numeroase studii teoretico-

practice. Structura crizei mondiale contemporane cuprinde, în calitate de elemente componente,

multiple probleme globale tipologizate în trei grupuri principale: 1. probleme globale antropo-

sociale, 2. probleme socio-naturale şi 3. probleme globale inter-societale. Dar, în sens larg, criza

mondială poliaspectuală contemporană vizează în mod prioritar şi nemijlocit individul uman,

precum şi formaţiunile, grupurile sociale din cadrul societăţii civile, ca subiecte ale relaţiilor şi

raporturilor morale cu natura (atât cu cea înconjurătoare cât şi cu natura umană) şi mediul

ambiant ca totalitate de condiţii fundamentale pentru perpetuarea speciei umane [4, p. 38].

358

Cu toate acestea, parcursul bioeticii ca fenomen interdisciplinar şi generat de conştiinţa

vizionară a societăţii civile, nu a fost simplu. La scurt timp după primele încercări de delimitare a

obiectului de studiu şi a metodologiei specifice bioeticii, au fost întreprinse unele încercări de a

redefini bioetica în contextul strict al progresului şi specificului ştiinţelor biomedicale (Andre

Hellegers, Tom L. Beauchamp, James Childress, R.M. Veatch). Bioetica ca etică medicală

continuă să fie promovată şi azi în unele cercuri medicale înguste, unde majoritatea specialiştilor

în domeniul bioeticii provin din sfera ştiinţelor vieţii şi biomedicină, necunoscând deloc sau doar

superficial fundamentele metodologice ale acesteia. La mijlocul anilor 90 ai secolului trecut a

fost generată o puternică mişcare de restabilire a poziţiilor bioeticii globale potteriene (Peter

Singer, Tristram H. Engelhardt, jr.), cu toate că aspectele biomedicale au rămas a fi prioritare

pentru foarte mulţi dintre cei mai renumiţi bioeticieni ai contemporaneităţii (Daniel Callahan,

Ruth Macklin), mişcare care a coincis cu o afirmare pe plan mondial a bioeticii europene (John

Harris, Søren Holm, Hans Jonas, Matti Häyry, Pietro Cavasin, D’Onofrio F., Giunta R.) ca

alternativă la bioetica non-globală americană. La mijlocul anilor 90 ai secolului XX apar şi

primele încercări de a promova bioetica în spaţiul est-european recent eliberat de totalitarism şi

dominaţie de tip sovietic (Kulinichenko V., Pustovit S., Astărăstoae V., Scripcaru Gh., Yudin B.,

Tichtenko P., Cheshko V., Mishatkina T.), inclusiv în Republica Moldova (Țîrdea T.N., Ojovanu

V., Eşanu A., Berlinschi P., Nistreanu D., Sprincean S., Paladi A. Gramma R. etc.)

În primul deceniu al noului mileniu destinul, atât al bioeticii teoretice ca disciplină de

cercetare, cât şi al bioeticii ca fenomen sociocivilizaţional complex, compus dintr-o multitudine

de procese sociale şi culturale, a devenit tot mai apropiat de soarta sociopolitică a omenirii,

înregistrându-se o apropiere şi o corelare strânsă între acţiunile şi strategiile politice şi cele

bioetice, dintre elita politică pe de o parte, dar pe de alta - cea academică, ca pilon de bază al

societăţii civile, şi grupările gestionare şi executive din sfera bioeticii. În rezultatul acestui

proces, bioetica în ansamblu a fost nevoită să purceadă la un şir de compromisuri care au marcat

profund trecerea la etapa sa de maturizare, caracterizată prin concesii sociocivilizaţionale în

numele unei armonii generale dintre societatea civilă şi cea politică, potrivit autoarei finlandeze

Tuija Takala [1, p. 62].

Necesitatea de a supune analizei o serie de procesele complexe de reconfigurare a

modelului de conlucrare dintre domeniul bioeticii cu sfera politicului în diverse contexte

sociocivilizaţionale care vin să marcheze profund întregul proces istoric de evoluţie a societăţii

umane de până acum, în virtutea specificului problemelor de ordin global cu care se confruntă,

este determinată de o stringenţă a societăţii umane, exprimată prin categorii sociale non-politice,

de asigurare a securităţii imediate dar şi a celei strategice, atât a individului uman, cât şi a

ansamblului societal colectiv la nivel global.

De asemenea, limitele şi potenţialul identificat şi clar ancorat în cotidianul societăţii civile,

are menirea să delimiteze şi să stabilească mai clar contribuţia şi sprijinul logistic şi metodologic

pe care domeniul bioeticii este capabil să îl ofere factorilor sociopolitici şi decizionali, cu

implicarea forţelor societăţii civile, în vederea edificării şi implementării unei strategii viabile de

depăşire a crizei globale multidimensionale [2, p. 3].

Importanţa practică a abordării acestor probleme globale derivă din chiar condiţia

maximalistă a fiinţei umane, constând din nevoia incurabilă de trasare şi autoimpunere a unor

ţeluri şi obiective, cel mai des cu mult peste cele mai optimiste estimări şi prognoze, cu scopul

ultim de a obţine o satisfacţie colectivă în urma încercărilor de a atinge un deziderat nesperat,

proces în care se produce inevitabil în conştientul colectiv o reconsiderare a propriilor concepţii

despre lume şi a propriului rol în cadrul celor mai globale fenomene, inclusiv prin identificarea

obiectului de studiu şi fundamentarea metodologică a unei noi discipline de cercetare, dar şi a

unui nou domeniu al acţiunii practice – bioetica politică. Acest domeniu interdisciplinar nou are

menirea primordială să contribuie substanţial la dezvoltarea atât a setului de cunoştinţe bioetice

cu referinţă la promovarea principiilor şi valorilor specifice în cadrul şi prin intermediul

359

politicului, dar şi să îmbogăţească prin aportul său teoretico-metodologic domeniul ştiinţelor

politice prin punerea la dispoziţia cercetătorilor şi analiştilor politici a unei noi abordări

(bioetice) asupra fenomenelor şi proceselor politice.

Totodată, se remarcă anumite probleme practice şi teoretice care se cer a fi remediate cu

cât mai multă precizie şi promptitudine. Astfel, lipsa unei abordări teoretico-metodologice solide

şi unice a majorităţii comunităţii academice şi ştiinţifice internaţionale ca exponentă a societăţii

civile mondiale, au dus la formarea unii vid periculos de cunoştinţe bioetice referitor la

problematica specifică ce se manifestă imprevizibil şi, prin asta, periculos şi provocator la adresa

stabilităţii macrosociale, în contextul diverselor procese şi fenomene sociopolitice. Se cere, deci

să se sublinieze avantajele şi căile unificării abordărilor bioetice cu referinţă la sfera politică

pentru a câştiga în eficienţă şi coeziune.

Pe de altă parte, lipsa atât la nivel internaţional, dar mai ales în Republica Moldova, a

unui cadru normativ şi legislativ adecvat gravităţii situaţiei create în ceea ce priveşte abordarea

problematicii bioetice, a diverselor aspecte referitoare la contracararea celor mai grave flageluri

ale societăţii contemporane, generatoare de probleme globale şi exprimării locale a acestora, au

dus la instaurarea unor practici sociale şi politice nocive pentru stabilitatea şi coeziunea diferitor

grupuri şi categorii de persoane în cadrul societăţii civile din Republica Moldova. În consecinţă,

se impune o nevoie cât se poate de acută de delimitare a unui şir de perspective pentru

îmbunătăţirea cadrului normativ internaţional şi intern al Republicii Moldova prin trasarea unor

direcţii prioritare în contextul unor concepţii strategice referitoare la domeniul bioetic în

ansamblu.

În acelaşi timp, promovarea şi înrădăcinarea unor deprinderi şi obişnuinţe sociale, foarte

des degradante pentru fiinţa umană şi descurajatoare pentru cetăţeanul simplu, în raport cu

funcţionarul public, cu organele de stat şi de ocrotire a ordinii publice şi constituţionale au apărut

ca rezultat al lipsei unei culturi sociopolitice înalte atât în rândul populaţiei Moldovei, cât şi a

clasei politice autohtone, a lipsei unui nivel adecvat de competenţă a funcţionarilor publici şi al

reprezentanţilor statului în domeniul bioeticii, precum şi a necunoaşterii de către aceştia a

normelor internaţionale referitoare la reglementarea sferei bioeticii, dar şi ca o consecinţă a crizei

morale şi identitare din societatea moldovenească. În contrapondere, lucrarea dată vine să

determine principalii factori stimulatori pentru funcţionarii publici, de a cunoaşte şi a se

perfecţiona în domeniul cunoaşterii şi aplicării normelor bioetice în situaţii, întâlnite tot mai des

în mediul social şi decizional, referitoare la problematica specifică domeniului bioeticii şi

biosecurităţii.

Din punct de vedere al deciziilor politice, lipsa unor cunoştinţe fundamentale şi abilităţi

practice formate în domeniului contracarării consecinţelor periculoase, a escaladării problemelor

bioetice şi scăpării lor de sub controlul social şi politic al organelor de stat şi a celor civile şi

nonguvernamentale, a creat o viziune distorsionată a factorilor de decizii asupra principalelor

pericole la adresa securităţii globale, regionale şi naţionale şi, în consecinţă, determină recurgea

la unele acţiuni ineficiente de asigurare a unei dezvoltări sustenabile în condiţiile necesităţii

depăşirii crizei mondiale multidimensionale. Astfel că, în concluzie se cere elaborarea unei

viziuni şi perspective clare asupra principalelor ameninţări la adresa stabilităţii şi securităţii

globale şi locale, a Republicii Moldova, condiţii care pot fi analizate şi estimate mai bine şi mai

exact prin prisma teoretico-metodologică specifică domeniului bioetic.

Bibliografie 1. Cutting Through the Surface. Philosophical Approaches to Bioethics // Takala, Tuija, Peter

Herrisone-Kelly, and Søren Holm (Eds.) Amsterdam/New York, NY, 2009, 258 p.

2. Sprincean S. Adopting the National Bioethical Strategy as a political and legal priority in

Republic of Moldova. In: Етичнi проблеми профiлактичноï медицини: вплив довкiлля,

харчування та умов працi на здоров'я населення. Матерiали VI Мiжнародного

360

симпозiуму з бiоетики. 11-12 жовтня 2012 р. Киïв: Арктур-А, 2012, p. 3-5.

3. Ţîrdea T. N. Problema corelaţiei principiilor metodologice şi morale ale bioeticii în

activitatea umană: analiză teoretico-comparativă În: Filosofia în contextul ştiinţei

contemporane (Conferinţa Ştiinţifică Internaţională, 23 octombrie 2009) . Chişinău:

Editura ASEM, 2009. 268 p.

4. Печчеи А. Человеческие качества / Пер. c англ. - 2-е издание. Москва: Прогресс,

1985. 312 с.

5. Спринчан С. Л. Биоэтика в перспективе развития гражданского общества În:

Материалы III-го Национального Конгресса по Биоэтике (с международным

участием), 8-11 oктября 2007 г., Киев, c. 27.

6. Цырдя Ф. Н. Единство феномена биоэтики и ноосферной парадигмы в стратегии

обеспечения безопасного развития современной цивилизации În: Развиток идей

бiоетики у европейскому контекстi / Материали IV Мiжнародного симпозiуму з

бiоетики. 11-12 травня 2006 р. Киев. Киев: Сфера. 2006 г., с. 140-142.

7. Цырдя Ф. Н. Информационно-интеллектуальная и биоэтическая составляющие –

важнейшие звенья современной стратегии выживания человечества: теоретико-

методологический анализ În: Бiоетика науки та технологiй: проблеми та рiшення /

Матерiали V Мiжнародного симпозiиту з бiоетики. 9-10 жовтня 2008, м. Киïв. - м.

Киïв, 2008 г., c. 99-100.

ORIGINILE ŞI DEZVOLTAREA ÎNGRIJIRILOR PALIATIVE: O ABORDARE ETICĂ

Adrian Melnic

(Conducător ştiinţific: Ojovanu Vitalie, doctor în filosofie, conferenţiar universitar)

Catedra Filosofie şi Bioetică

Summary

The origins and development of palliative care: an ethical approach

As distinct clinical field, palliative care was recognized in the second half of the XXth

century. Exploring the roots and evolution in the history of medicine, we observed different

institutions that could represent the equivalents of this medical activity since antiquity.

Nowadays the moral virtues and ethical issues represent a core element in the practice of

palliative care. The sanity of life, autonomy and dignity of human being should remain the basic

principles for this type of service.

Rezumat

Îngrijirea paliativă a fost recunoscută ca disciplină clinică distinctă în a doua jumătate a

secolului XX. Cercetînd originile şi evoluţia acestei ramuri în istoria medicinei putem observa

diverse instituţii cu activităţi similare încă din antichitate. Pînă în zilele noastre virtuţile morale şi

aspectele etice reprezintă un element central în practica paliativă. Caracterul sacru al vieţii,

autonomia şi demnitatea fiinţei umane constituie acele principii pe care se fundamentează acest

tip de servicii.

Introducere

În contextul îmbătrînirii populaţiei, creşterii incidenţei maladiilor cronice şi a celor

oncologice se observă o necesitate din ce în ce mai mare pentru crearea unor politici medicale ce

ar garanta calitatea vieţii pacienţilor şi ar asigura un sfîrşit decent celor ce îşi petrec ultimele zile

din viaţă în spitale, case sau aziluri pentru bătrîni, dar şi la domiciliu. Acest rol revine în sistemul

de sănătate îngrijirilor paliative care fac parte din compartimentul asistenţei medico-sociale iar

361

pe lîngă suportul de management al simptomelor fizice îşi doreşte, prin abordarea sa

multidisciplinară, să acopere necesităţile psihologice şi spirituale ale persoanei.

Discuţii

Conform definiţiei OMS: ,,îngrijirea paliativă este îngrijirea activă şi totală a pacienţilor,

a căror boală nu mai răspunde la tratament curativ. Controlul durerii şi al simptomelor, asistenţa

socială, psihologică şi spirituală sunt esenţiale. Scopul îngrijirii paliative este asigurarea calităţii

vieţii pacientului şi a familiei acestuia” [6].

Prin însăşi caracterul său şi momentul de intervenţie am putea afirma că îngrijirea

paliativă se află într-un cadru în care aspectul etic este imanent, iar pentru o înţelegere mai

profundă a originilor şi etapelor de dezvoltare ale aceastei discipline vom nota principalele

momente istorice ce au constituit premizele de formare ale acestei ramuri clinice.

Principiile actuale ale îngrijirilor paliative au rădăcini fascinante încă din cele mai vechi

timpuri, îngrijirea bolnavilor fiind o parte componentă a medicinei, iar alinarea suferinţelor şi

vindecarea bolnavilor constituind o preocupare a şamanilor, magilor, medicilor antici care au şi

stat la temelia formării profesiunii date. Aceste principii au fost reformulate la mijlocul secolului

XX, determinînd apariţia unei orientări noi în practica clinică cunoscută iniţial sub denumirea de

îngrijire „terminală” sau îngrijire „hospice” [1, p.15].

Etimologic, cuvîntul paliativ provine de la verbul latin palliare ce indică acţiunea de

acoperire, disimulare, ascundere. Substantivul pallium înseamnă acoperământ, mantie, haină

pentru acoperirea corpului sau a feţei în aşa fel încît o persoana să treacă neobservată. În

activitatea de îngrijire, aceşti termeni sunt sugestivi pentru caracterul de moderare şi îmblînzire a

evoluţiei maladiei, însă fără eliminarea cauzelor sau găsirea unei soluţii de rezolvare prin

tratament [7].

Dacă e să ne referim la Grecia antică observăm două tradiţii care ar fi putut servi drept

izvoare în dezvoltarea conceptelor medicinei în general şi îngrijirii bolnavilor în particular: cel

Asclepian şi cel Hipocratic. Tradiţia lui Asclepius, personaj mitologic şi zeitate a medicinii, se

centrează pe bolnav, şi constă în ritualuri de vindecare care aveau loc în templuri speciale.

Bolnavii incurabili erau induşi într-o stare de hipnoză, somn profund, de un şarpe ce îi privea

insistent, şi îşi lepăda pielea pe parcursul procesului. Atmosfera templului, odihna şi visurile

aveau o însemnătate specială în tratament, astfel se credea că vindecarea survine din interiorul

pacientului. Abordarea lui Asclepius poate fi numită holistică, pentru că este una individuală

pentru fiecare bolnav. La rîndul său tradiţia Hipocratică, care se pare că s-a dezvoltat

concomitent cu prima, este în fond una raţionalistă, conform căreia fiecare boală are propria

cauză avînd propriul ei remediu, accentul principal se punea astfel pe maladie şi nu pe bolnav. Pe

această concepţie se bazează şi medicina actuală, fiind inspirată să-şi continue cercetările în

domeniul tratamentului, iată de ce mai este numită ,,medicină bazată pe dovezi”. Se pare că

anticii greci aveau acces la ambele tipuri de „asistenţă”. Deşi în serviciile de sănătate, domină

medicina cu un caracter ştiinţific, procesul paliativ ar trebui să cuprindă ambele tradiţii, iar în

ultimul timp, în afara de acele intervenţii ce au ca scop ameliorarea simptomelor, se iau în

considerare istoria individuală a fiecărui caz în parte. Calitatea vieţii, demnitatea, înţelegerea,

holismul şi spiritualitatea sunt noţiuni la fel de răsunătoare în îngrijirea paliativă din zilele

noastre, cum au fost şi la începutul dezvoltării mişcării [10, p.7-9]. Putem afirma că Jurămîntul

lui Hipocrate este unul din primele modele de coduri etice, prin prevederile pe care le stipulează.

Cea mai verosimilă dovadă în acest sens fiind faptul că a rămas actual pînă astăzi, rostit într-o

variantă adaptată de fiecare medic în devenire.

Originea instituţiilor de tip hospice este atribuită unei matroane romane, Fabiola, din sec.

IV d.H., care şi-a deschis casa ei pentru călători, săraci, înfometaţi, însetaţi şi bolnavi [9].

Rădăcina substantivului hospice este latinescul hospes, din care provine cuvîntul hospitium ce se

referă la găzduirea oaspeţilor, ospitalitate, locuinţă, han [5, p.2-3]. Astfel de case erau destinate

362

pentru primirea călătorilor, soldaţilor şi servind ca un loc temporar de acordare a asistenţei

medicale în cazul celor bolnavi sau răniţi, dar în acelaşi timp constituind o reşedinţă permanentă

pentru cei săraci, schilozi şi incurabili. În evul mediu mai multe hospice-uri apar pe principalele

trasee de pelerinaj, călătorii, comerţ, fiind ulterior asociate cruciadelor [4; 9]. Destul de

răspîndite în Europa şi Orientul Apropiat, cele mai cunoscute instituţii ce ofereau astfel de

refugiu şi a căror evidenţă istorică s-a păstrat, au aparţinut clerului din Roma, cunoscute ca

denumirea de ordinul Sf. Bernard, Sf . Juliani, Sf. Francis [12].

Se poate observa o legătură între tradiţia creştină şi dezvoltarea îngrijirii paliative aşa

cum pe parcursul a mai multe secole bolnavii erau îngrijiţi în cadrul mănăstirilor, lăcaşelor sfinte

şi bisericilor de tip ,,bolniţă”. Apariţia unor spitale de aşa fel este strîns legată de existenţa

instituţiilor de binefacere de tip xenodochium (casă pentru străini), ptochotrophium (casă pentru

săraci), gerontocomion (casă pentru bătrîni), nosocomion (spital). Pe lîngă ajutorul medical şi

social, ce îl primeau, bolnavilor li se acorda un ajutor spiritual. Principiul unor astfel de instituţii

se regăsesc perfect în pasajul biblic: „Căci am fost flămînd şi Mi-aţi dat de mîncare, Mi-a fost

sete şi Mi-aţi dat de băut, … străin şi M-aţi primit, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav

şi aţi venit să mă vedeţi” (Marcu 25: 35-36 ). Diferite surse vorbesc despre existenţa bisericilor

de tip bolniţă din secolul XII şi pînă în secolul XX, pe teritoriul Imperiului Bizantin, Greciei,

Bulgariei, României, Ucrainei, Rusiei şi altor regiuni [16, p.10-19].

În anul 1842, în Lyon, Franţa o tînără văduvă, Jeanne Granier, împreună cu alte femei

îndoliate formează o primă organizaţie pentru muribunzi - Societatea Doamnelor Suferinde

L'Association des Dames du Calvair. Văduva foloseşte termenul hospice pentru a desemna

îngrijirea persoanelor pe patul de moarte. În următorul an este deschisă şi o casă pentru pacienţii

terminali care este caracterizată printr-o „familiaritate respectuoasă, o atitudine de calm şi

rugăciune în faţa morţii” [2].

Aşadar pînă la epoca modernă îngrijirea paliativă era acordată în mare parte în instituţii

de tip religios şi medical din care făceau parte bisericile de tip ,,bolniţă”, spitale cu profil

general, dar în acelaşi timp şi la domiciliu, unde responsabile de aceste activităţi erau în cea mai

mare parte femeile [4]. Spre sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX ospiciile se centrează din ce

în ce mai mult pe asistenţa medicală acordată bolnavilor. O contribuţie în acest sens o fac aşa

organizaţii cum ar fi ,,Surorile Carităţii din Irlanda”, Dublin, hospice-urile ,,Sf. Luke” şi

,,Hospice of God”, Londra şi mişcarea “British Hospice Movement”, care şi-au adus aportul la

renaşterea şi consolidarea îngrijirilor paliative în Marea Britanie [4; 9]. Această perioadă se

caracterizează printr-un progres în tratamentul etiologic specific (de exemplu descoperirea

antibioticelor) şi o serie de noi tehnologii (perfecţionarea aparatului de ventilaţie mecanică) ce

determină o orientare a comunităţii medicale pe componenta curativă şi preventivă a

tratamentului. Totodată, se atestă o creştere a patologilor cronice și incurabile, cum ar fi

cancerul, insuficienţa avansată (poli)organică, controlul medical al cărora fiind extrem de dificil,

iar decesul reprezintă un eşec al medicinei ştiinţifice chiar pînă astăzi [14, p.53-55].

La începutul secolului XX, apar o serie de agenţii, asociaţii caritabile şi filantrope, care

fiind inspirate de experienţe familiale proprii, îşi pun ca scop să susţină şi să organizeze servicii

pentru pacienţii terminali. Memorialul Marie Curie, fondat 1919, împreună cu Institul Regal de

Nursing (Londra) conduc un studiu în anul 1952 pentru a cerceta nevoile persoanelor cu boală

terminală ce primesc îngrijiri la domiciliu. Colectînd date referitoare la demografie, problemele

medicale, sociale și spirituale ale bolnavilor şi a familiei ce le poartă grijă, a fost elaborat un set

de principii de bază, cu evidenţierea necesităţii de a crea echipe pluridisciplinare şi a consolida

asistenţa de tip nursing în acest domeniu. S-a ajuns la concluzia că bolnavii sunt vulnerabili atît

în cadrul îngrijirilor la domiciliu, cît şi în cadrul spitalelor [2; 4].

Fondatorul îngrijirii paliative moderne este considerată Doamna Cicley Saunders, care în

anul 1967, a instituit hospice-ul ,,Sf. Christofor”. Avînd studii de nursă şi asistent social ea a

încercat să combine în îngrijirea persoanelor în faze avansate de boală abordarea medicală şi

363

socio-psihologică. Purtînd grijă de o persoană cu cancer inoperabil al colonului, ea şi-a dat

seama despre impactul major pe care îl are atenţia şi comunicarea cu pacientul, accentuînd rolul

elementului emoţional, şi spiritual în tratament, care sunt la fel de importante ca intervenţia

farmacologică [5, p.5; 11]. De asemenea în cadrul hospice-ului ,,Sf. Christofor” a fost iniţiată

terapia cu opioide în tratamentul durerii, treptat s-a extins farmacopeea instituţiei ce a dus la un

control mai adecvat al simptomelor. Cicley Saunders îşi învăţa colegii că: ,,personalul hospice-

ului reprezintă gazda pacienţilor şi a familiilor lor”, iar pentru necesităţile spirituale a fost

deschisă şi o capelă pe teritoriul instituţiei [11].

În occident, un aport important pentru dezvoltarea îngrijirilor paliative a fost făcut de

psihiatrul american Elisabeth Kubler-Ross, care în anul 1961 a publicat o lucrare cu denumirea

On Death and Dying – Despre a Muri şi Moarte. Lucrarea prezintă fragmente din discuţiile cu

bolnavi în faze terminale ale bolii colectate de la aproximativ 50 de mii de persoane. Kubler-

Ross a pledat pentru o relaţie deschisă între medic şi pacient, şi a promovat introducerea

psihoterapiei pentru această categorie de bolnavi [8, p.28].

Primul congres european consacrat îngrijirilor paliative are loc în 1988, acest an fiind

considerat începutul îngrijirilor paliative organizate. O serie de mese rotunde şi întîlniri

importante au a avut loc la nivel mondial în următoarea decadă la Paris şi Lyon [3, p.373]. După

congresul de la Geneva (2002), OMS a elaborat următoarele principii potrivit cărora îngrijirea

paliativă reprezintă unul din drepturile fundamentale umane, asigură calitatea vieţii şi demnitatea

persoanelor care sunt diagnosticate cu o maladie incurabilă. [6; 15]

Tradiţional se considera că îngrijirea paliativă reprezenta un tratament oferit în ultimele

săptămîni ale vieţii, atunci cînd nu mai erau efective şi benefice tratamentele standarde. De fapt,

bolnavii şi familia lor se confruntă cu multe suferinţe şi necesită un suport activ în permanenţă.

Stabilirea timpului exact ce ar corespunde perioadei nemijlocite apropiate de moarte, pentru a

trece de la tratament curativ la paliativ, este nejustificată. Începînd cu momentul diagnozei,

pacientul poate urma tratamentul ce ar opri evoluţia bolii (radioterapie, chimioterapie), dar în

acelaşi timp beneficia de o serie de măsuri de menţinere a confortului şi alinare a suferinţelor.

Îngrijirea paliativă decurge în acelaşi timp cu intervenţia terapeutică, fiind aplicabilă atît

bătrînilor cu boli cronice cît şi tinerilor cu patologie ameninţătoare de viaţă [15].

Una din cele mai influente lucrări în domeniul eticii îngrijirilor de tip hospice este The

Ethics of palliative care: An European prospective (2002). Din 1998 pînă în 2001 un grup de

cercetători europeni au realizat un studiu internaţional cunoscut sub denumirea Pallium Project.

Autorii privesc îngrijirea paliativă ca pe o entitate separată de practică medicală: ,,îngrijirea

paliativă diferă de medicina preventivă şi curativă nu doar din motivul că ea are scopul ei

specific, dar şi din cauza accentului asupra unor valori morale specifice ce le presupune.

Accentuarea acestor valori şi scopuri, din acest motiv, este importantă pentru dezvoltarea pe

viitor al acestor servicii” [13, p.52-65]. Proiectul Pallium extinde principiile bioeticii clasice şi

oferă următoarea listă de valori morale în îngrijirea paliativă: calitatea vieţii, demnitatea umană,

acceptarea mortalităţii umane, îngrijirea totală, autonomia, empatia, caracterul sacru al vieţii.

Concluzii

Deşi ca disciplină clinică de sine stătătoare îngrijirea paliativă se formează abia în a doua

jumătate a secolului XX diverse practici echivalente ei au existat din cele mai vechi timpuri.

Îngrijirea bolnavilor şi persoanelor fără adăpost a fost o preocupare a instituţiilor de tip religios

cum ar fi bisericile de tip spital sau azil, mănăstirile, casele pentru pelerini etc. În afară de

aspectele ce vizează controlul medical al simptomelor, îngrijirea paliativă îşi propune să acopere

necesităţile spirituale şi psiho-emoţionale ale bolnavului şi familiei sale. Valorile etice de primă

importanţă ale acestei discipline sunt autonomia bolnavului, caracterul sacru al vieţii, demnitatea

umană, empatia şi binefacerea, de rînd cu diminuarea suferinţelor fizice.

364

Bibliografie

1. Byrne J., McNamara P., Seymour J., McClinton P. Palliative care in neurological disease. -

London: Redclife Publishing, 2009. - 159 p.

2. Clark D. Palliative care history a ritual proces? // European Journal of Palliative Care, 2000,

Nr.7(2), p.50-55.

3. Constantin Bogdan. Geriatrie. - Bucureşti: Editura Medicală, 1998. - 449 p.

4. Dumitrescu L., Olaroiu M., Bogdan C., Moisa C. Palliative Care- Between Past and Future //

Revista Medicală Română, 2003, Nr. XLX (3), p.153-159.

5. Forman W.B., Kitzes J.A., Anderson R.P., Sheehan D.K. Hospice and Palliative Care

Concepts and Practice. - London: Johns and Barlett Publishing, 2003. - 293 p.

6. Ghid în îngrijiri paliative pentru medicii de familie. Ministerul Sănătății. Chișinău, 2008 //

http:www.ms.gov.md/ (accesat 5.06.2012).

7. Gonzales S. J., Ruiz S. The cultural history of palliative care in primitive societies: an

integrative review // Revista da Escola de Enfermangem da USP, 2012, Nr.46 (4), p.1005-

1011.

8. Groff S., Hallifax J. The Human Encounter with death. - New York: Sequoia-Elsevier

Publishing, 1977. - 240 p.

9. Milcevi Natasa. The hospice movement: History and current world wide situation // Archive

of Oncology, 2002, Nr.10 (1), p.29-32.

10. Randall F., Donie R.S. The Philosophy of Palliative Care Critique and Reconstruction. -

Oxford: University Press, 2006. - 241 p.

11. Saunders C. The evolution of palliative care // Journal of Royal Society of Medicine, 2001,

Nr.94, p.430-432.

12. Savona-Ventura C. Hospiatallier activites in medieval Malta // Malta Medical Journal,

2007, Nr.19 (3), p.48-51.

13. Ten Have H., Clark D. The ethics of Palliative Care: An European Prospective. - London:

Open University Press, 2002. - 252 p.

14. Woods S. Death’s Dominoes - Ethics at the end of life. - London: Open University Press,

2007. - 194 p.

15. World Health Organization. Palliative Care: the Solid Facts. Copenhaga, 2004 //

http:www.euro.who.int (accesat 2.08.2012).

16. Zamora L. Biserici de tip bolniţă din Ţara Românescă în secolele XVI-XVII. - Cluj-Napoca:

Aparte, 2007. - 134 p.

VERSITY ACTION PLAN BIODIVERSITY ACTION PLAN